Decalog in Dialog [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic Centrul de Consiliere şi Orientare în Carieră

DECALOG ÎN DIALOG Despre devenire şi succes în cariera didactică

Interviuri realizate de Nadia- Laura SERDENCIUC Liliana BUJOR

Editura Universităţii Suceava 2012

1

Copertă: Florin GHEORGHIU

2

CUPRINS Pledoarie pentru PROFESOR …………………..……. A FACE O PROFESIE CU RIGOARE, MUNCĂ, DISCIPLINĂ Interviu cu prof. univ. dr. ing. Adrian GRAUR ……...… A FACE O PROFESIE CU SERIOZITATE Interviu cu prof. univ. dr. ing. Emanuel DIACONESCU ... A FACE O PROFESIE „CU GÂNDUL LA CELĂLALT” Interviu cu prof. univ. dr. Mihai IACOBESCU ………. A FACE O PROFESIE CU DEMNITATE Interviu cu conf. univ. dr. Maria IURESCU ……………. A FACE O PROFESIE DIN ARTA SEDUCŢIEI PEDAGOGICE Interviu cu prof. univ. dr. Vasile DOSPINESCU ……… A FACE O PROFESIE CU ATITUDINE Interviu cu lector univ. dr. Aurelia DIACONU ………... A FACE O PROFESIE CU SINCERITATE Interviu cu prof. univ. dr. ing. Dorel CERNOMAZU …... A FACE O PROFESIE CU DĂRUIRE Interviu cu conf. univ. dr. Carmen Cornelia BALAN …... A FACE O PROFESIE CU DESCHIDERE SPRE CERCETARE Inteviu cu prof. univ. dr. Maria RĂDOANE …………… A FACE O PROFESIE SUB SEMNUL VALORII Interviu cu prof. univ. dr. ing. Radu CENUŞĂ …………. ADUCERE AMINTE …………………………..……... DECALOG ………………………………...…………... Repere biografice …………………...…………………..

3

5

7 24 35 56 70 90 103 121 142 149 166 167 169

4

Pledoarie pentru Profesor De

aproape

Departamentul

pentru

două

decenii

Pregătirea

20

de

Personalului

ani,

prin

Didactic

(DPPD) se asigură formarea psiho-pedagogică şi metodică, teoretică şi practică a studenţilor şi absolvenţilor în vederea dobândirii competenţelor şi atestării oficiale în cariera didactică. Cercetările realizate de a lungul timpului împreună cu Centrul de Consiliere şi Orientare în Carieră (CCOC) accentuează însă rolul deosebit pe care îl joacă în succesul în carieră şansa de a întâlni un adevărat Dascăl. Este motivul pentru care am iniţiat această serie de dialoguri. Ghidul de interviu, centrat pe interpretări şi înţelesuri ale educaţiei în general şi ale activităţii didactice în mediul universitar în special, a încercat să surprindă aspecte semnificative ale carierei didactice ca trăire şi împlinire. Selecţia Profesorilor s-a făcut prin metoda bulgărelui de zăpadă: fiecare profesor intervievat ne-a recomandat alte două nume. Când am realizat zece interviuri am încheiat prima serie, în timp ce „bulgărele” îşi continuă mişcarea impunând o ediţie viitoare. Poate vom continua... Mărturiile au o valoare deosebită conturând profile ale unor personalităţi remarcabile. Dincolo de individualităţi,

5

există personalitatea Profesorului USV, cea care este de fapt responsabilă de cele mai multe din împlinirile de astăzi şi la coordonatele principale ale acestei personalităţi am încercat să ajungem. În Decalog in dialog,

personalitatea Profesorului

USV se caută pe sine şi se şi găseşte, de vreme ce izbuteşte să ne facă martori la această căutare.

Suceava, 14 februarie, 20112

director DPPD şi responsabil CCOC Carmen Cornelia BALAN

6

A FACE O PROFESIE CU RIGOARE, MUNCĂ, DISCIPLINĂ Interviu cu prof. univ. dr. ing. Adrian GRAUR

Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea personală/ profesională? R: A vorbi despre triunghiul celor mai importante repere în formarea personală şi profesională nu este un lucru uşor. A alege între ele ar însemna să le ierarhizez şi prin aceasta să supralicitez aportul unora în defavoarea altora. Ecuaţia fiecărei personalităţi este foarte complexă şi, ca în orice sistem complex, şi aici vorbim de evoluţii dintre cele mai diverse. În devenirea fiecăruia dintre noi contează chiar şi diferenţele infinitezimale, pentru că acestea pot determina diferenţe radicale în evoluţia oricărui tip de sistem. Din experienţă mea de viaţă îmi dau seama că fiecare dintre lucrurile care mi s-au întâmplat, indiferent că au fost bune sau rele, au fost necesare pentru a fi ceea ce sunt. Pentru conciziune aş pune această imagine sub

7

semnul verbului „a construi”. Cred că acest verb mă defineşte pentru oricare dintre acţiunile pe care le-am făcut, indiferent dacă au vizat obiective care să ţină de idei, de lucruri materiale sau de oameni. Aş evoca pentru aceasta câteva experienţe… într-o ordine cronologică. Oricum, în primul rând cred că aveam să-mi descopăr afinitatea pentru construcţii fiind inginer de sistem la Centrul Teritorial de Calcul Electronic când, la Suceava, în anii ’73 -’74, apărea al VIII-lea Centru Teritorial de Calcul Electronic din România şi care, ca orice debut de activitate nouă, a presupus şi amenajarea unei edificiu, a unuia nou, cu problemele care au decurs de aici. Mi-am asumat nişte sarcini acolo şi, ulterior, am şi finalizat ceea ce ne propusesem prin obiectivul respectiv. Trei ani mai târziu am avut parte de noi provocări. În anul 1977, atunci când apărea Institutul de Învăţământ Superior din Suceava, cu specializarea în inginerie Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Profesorul Emanuel Diaconescu mi-a propus să preiau disciplinele cu profil electric din cadrul specializării respective. A fost momentul în care „a construi” a început să capete pentru mine un sens nou. Eram pus în situaţia de a construi 8

programe de studii. Făceam trecerea spre o lume a ideilor în care am învăţat că diferenţele dintre noţiunile abstracte şi cele practice sînt tot atâtea motive pentru ca ele să se regăsească într-un raport de complementaritate. La această nouă perspectivă au contribuit foarte mult şi studiile doctorale. Am avut şansa să cresc profesional lîngă Profesorul Nicolae BOȚAN, cel care va rămîne în ingineria

românească

drept

părintele

acţionărilor

electrice. Discuţiile purtate cu domnia sa pe parcursul pregătirii tezei şi, ulterior, în colectivul universitar de la Suceava, unde Profesorul DIACONESCU crease o şcoală, care se afirmase puternic în anii de după 1980, au fost elemente vitale în devenirea mea profesională. Tranziţia spre noua mea calitate, aceea de cadru universitar, nu a însemnat însă o rupere de trecut, ci o legătură continuă cu acesta. Am fost desemnat să răspund de problemele de investiţii ale noii specializări, cu precădere pe achiziţia de echipamente şi tehnică din import. Am fost între cei care au contribuit în 1979 la semnarea protocolului prin care Ministerul Construcţiilor de Maşini, ministru era Ion AVRAM, avea să ridice un

9

nou obiectiv în campusul sucevean: corpul B al universităţii, dat în exploatare în 1982. În 1988, după ce în 1985 apărea prima specializare în domeniul electric la Suceava, ne-am propus să construim clădiri pentru învăţământul electric, respectiv pentru energetică, pentru automatizări şi calculatoare. Aveam să îl avem drept partener, cu ajutorul directorului Ovidiu MUSTAȚĂ de la Întreprinderea de Reţele Electrice Suceava, peste acelaşi Ioan AVRAM, care de data aceasta era ministrul energiei. Am obţinut de la el acordul pentru demararea unor noi obiective în campusul universitar, respectiv corpurile C şi D. Am finalizat proiectele pentru aceste obiective în decembrie ’89, iar în ‘90 s-a deschis finanţarea pentru ele. Îmi aduc aminte cu plăcere de momentele când au intrat în uzul studenţilor şi profesorilor USV corpul C (16 decembrie 1994) şi respectiv corpul D (18 mai 1998). Corpul D are chiar o semnificaţie aparte. O dată cu inaugurarea acestuia avea să debuteze şi cea de-a V-a ediţie a concursului studenţesc internaţional Hard & Soft. A fost un moment de bilanţ în care am avut o satisfacţie dublă a „construcţiilor” realizate în toţi aceşti ani: spaţii 10

de învăţământ, şi programe de studii performante, care au făcut posibilă confruntarea studenţilor noştri, de la egal la egal cu cea a studenţilor din ţările occidentale. În urma unor astfel de experienţe lumea materială şi cea a ideilor au devenit şi complementare în înţelesurile pe care aveam să le dau de acum înainte termenului „a construi”. După alegerea în funcţia de decan al Facultăţii de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor, iar ulterior în cea de rector al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, am fost în faţa unor noi provocări. Pe lîngă dezvoltarea continuă a bazei materiale şi a unor programe de studiu cît mai adaptate la cerinţele economiei, am depus eforturi pentru recrutarea şi formarea unei resurse umane de cît mai înaltă ţinută. A fost momentul în care verbul „a construi” a căpătat pentru mine cel mai profund şi nobil sens pentru că aveam să descopăr mai mult decît oricînd fiinţa umană. În permanenţă am căutat să fiu aproape de oamenii valoroşi şi să creez împreună cu ei o stare de spirit favorabilă dezvoltării comunităţii şi societăţii noastre. Poziţiile de conducere ocupate mi-au dat posibilitatea să descopăr valori, să mă apropii de acestea şi să încerc să le pun în stare de funcţiune. Locul 11

14, în domeniul cercetării, pe care se afla USV în 2009, în ierarhia celor 49 de universităţi publice din România, este dovada faptului că am reuşit să imprim acestei echipe ideea de performanţă. În concluzie, cred că formarea mea personală şi profesională a însemnat muncă, rigoare ştiinţifică, deschidere spre performanţă şi valori umane sau, aşa cum am subliniat deja, pur şi simplu o activitate continuă pusă sub semnul verbului „a construi”.

Î: La prima oră de curs discutaţi / aţi discutat cu studenţii despre… R: La primul curs din cariera mea de cadru didactic le-am vorbit studenţilor despre valori, despre aspiraţii şi despre modele de viaţă. Am încercat să transmit încredere şi atitudine. Am încercat să fiu cîte puţin din ceea ce au fost profesorii mei. Chiar dacă puţin timid, puţin stîngaci, acum… după atîţia ani… dacă aş fi din nou în faţa primului curs, cred că nu aş schimba nimic din ceea ce s-a întîmplat, pentru că eu cred cu tărie că acel moment a fost unul important în devenirea mea.

12

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de… R: Pentru o oră de curs, teoretic, ar trebui să am nevoie de încă vreo două, trei ore înainte. Depinde la a cîta reluare a cursului respectiv mă găsesc, sau depinde de timpul de care dispun la un moment dat. De regulă, o oră cel puţin, ar trebui să fiu liber înainte de a intra la curs, ca să pot să cristalizez ce parcurg acolo şi ce informaţie furnizez. Dar sînt şi situaţii când nu îmi ajung nici şapte sau zece ore!

Î: În programa analitică, în cursurile USV aş introduce… R: Prin formaţia mea inginerească sînt îndreptat spre latura practică a lucrurilor. Cred că în acest moment, cursurile ar trebui să fie orientate mai mult spre realitate, să ofere mai multe situaţii concrete de învăţare şi prin aceasta să se concentreze pe dimensiunea practică a procesului educaţional. Suferim la nivel naţional de această boală a teoretizării excesive. De altfel, acest fapt se regăseşte şi în problemele actuale ale României. În general ne-am învăţat mai mult să vorbim decît să facem. La momentul anului 2011 am ajuns ca naţiune să nu mai 13

putem vorbi de economie, practic am ajuns să nu mai producem aproape nimic... Uitaţi-vă la realităţile descrise de mass-media. Obiectivele pe care ni le propunem sînt limitate. Ca să fiu mai explicit, aş vrea să mă refer la un caz concret. Am rămas dezamăgit când în planul strategic de dezvoltare a oraşului, o societate din Iaşi, angajată pentru un asemenea proiect, propune să devenim un centru comercial puternic la graniţa de nord-est a Uniunii Europene. După mine, este foarte puţin. Centru comercial am avut aici încă de la 1388 printr-un pricaz al lui Alexandru cel Bun. Constat că după mai bine de 600 de ani nu am reuşit să mai aducem nimic nou. Dezvoltarea locală pe o singură dimensiune este riscantă. Trebuie să ai permanent alternative. Într-o lume diversă singura şansă de supravieţuire este să accepţi şi să promovezi diversitatea. Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava este dezavantajată de astfel de perspective. Noi încercăm să formăm oameni care să acopere o paletă variată de domenii. Cu astfel de obiective administrative, ar trebui să reducem întreaga activitate academică la segmentul comercial. Vorbim de o lipsă totală de viziune… 14

Revenind… dimensiunea pragmatică a programelor de studii ar putea fi accentuată prin revizuirea formatului în care se desfăşoară practica de specialitate. În acest moment, practica durează doar două, sau uneori trei, săptămâni la finele anului de studiu. Este un interval extrem de scurt în care abia dacă ajungi să te familiarizezi cu locaţia societăţii în care îţi desfăşori practica. Ar fi dezirabil să avem la dispoziţie 3-5 luni, în concordanţă cu structura planurilor de învăţămînt din lumea anglo-saxonă. Este un interval optim pentru ca studentul să rezolve sarcini concrete, să intre în contact cu realitatea pe care o oferă unitatea respectivă. Pe de altă parte, studentul trebuie să fie conştient că trebuie să facă şi voluntariat pentru formarea lui. El trebuie să înţeleagă că timpul pe care îl alocă este pentru EL. Este preţul pe care îl plăteşte pentru a fi mai bun.

Î: Unui boboc i-aş spune… R: Să folosească la maximum anii de studiu pentru formarea lui. Este evident că în lipsa unor resurse financiare corespunzătoare (şi România, din păcate, nu are asemenea resurse) tentaţia este să îşi caute un loc de 15

muncă şi aceasta cît mai curînd. Cred că într-o teacă nu pot încăpea două săbii. Este adevărat că poţi să baleiezi între cele două statute, de student, respectiv angajat dar, pînă la urmă, nici unul, nici celălalt nu va beneficia de aportul tău integral şi nu va însemna şi performanţă. Ori, lipsa acumulărilor de cunoştinţe în acest interval, în care eşti student, se repercutează negativ mai tîrziu.

Î: Unui absolvent i-aş spune… R: Absolventul ar trebui să se ducă să-şi caute un loc de muncă acolo unde poate să-şi completeze formarea de bază, cunoştinţele căpătate în timpul şcolii. Ar trebuie să se ducă într-un loc (pentru că sînt de formaţie inginer evident că la aceştia mă refer cu precădere) unde există disciplină tehnologică, unde există o disciplină a muncii, unde rigoarea este la ea acasă, unde trebuie respectat termenul pentru finalizarea unei lucrări. Pentru că orice chestiune care nu este realizată la timp, sau în parametrii ceruţi, duce la pierderi, mai mari sau mai mici, mai curînd sau mai tîrziu, dăunătoare pentru societate.

16

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl este… R: (zîmbeşte) E greu de spus... Mai în fiecare etapă am avut momente în care am putut face bilanţul unor succese, am putut să fac o evaluare a ceea ce mai este de făcut şi...e greu de spus care este cel mai... Sînt multe. Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să… R: Întrebarea ţine de filosofie mai mult, iar eu sînt o fire pragmatică şi e mai greu să... Î: Conform firii dumneavoastră pragmatice, ce nu ar trebui să facă niciodată un dascăl? R: Să spună una şi să facă alta. Ar trebui să realizeze concordanţa între vorbele şi faptele sale. Ar fi esenţial să nu-şi dezamăgească studenţii pentru că, pînă la urmă, ei sînt cei mai vulnerabili într-o situaţie sau alta şi dacă nu constituim noi modele pentru ei, de pe stradă nu pot să aleagă unul corect. Î: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi făcut… R: Inginer! Îmi este greu acum să spun că mi-aş fi schimbat profesia. Am crezut de la început că domeniul

17

ingineriei este cel care mă reprezintă. De altfel, în tot ceea ce am făcut pînă acum, am respectat principiile şcolii tehnice: rigoare, disciplină, responsabilitate. Sînt coordonatele după care mi-am desfăşurat întotdeauna activitatea didactică. O altă meserie pe care cred că aş fi făcut-o cu plăcere ar fi fost în domeniul construcţiilor...sau în arhitectură poate... Nu ştiu cît de bine m-aş fi descurcat în ultimul domeniu, pentru că acolo îţi trebuie şi o anumită "poezie", trebuie să ai o structură mai aparte, şi s-ar putea ca eu să nu fi răspuns cu brio la cerinţele unei asemenea meserii. Rămîn însă cu sentimentul de încredere că aş fi reuşit. Cred că am capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, şi reuşesc să pun adesea în valoare elemente care la prima vedere au semnificaţie minoră pentru dezvoltarea ulterioară a unui eveniment.

Î: Modelul meu de dascăl din trecut este… R: A existat o anumită conexiune cu învăţămîntul universitar de la Cernăuţi. Am avut, în anii liceului, trei dintre profesori formaţi acolo, nu ştiu, poate erau mai mulţi, însă pe aceştia i-am reţinut eu. Pe Ion SBIERA, 18

Ioan NIMIŢAN şi Alexandru OBADĂ. Rigoarea şi disciplina austriacă probabil că au lăsat amprente asupra acestora, iar ulterior au transmis-o şi spre noi, elevii Liceului „Ştefan cel Mare”. Am încheiat studiile de liceu în 1965.

Î: Un model de dascăl de acum, contemporan cu dumneavoastră... R: În zilele acestea mă fascinează Profesorul Leon DĂNĂILĂ, neurochirurg cerebrovascular celebru, care la 77 de ani operează zilnic, are pacienţi din Italia, Germania, Franţa, evident şi România. Are la activ peste 40.000 de operaţii pe creier, iar rata de pierderi a fost sub 4% în cei 50 de ani de activitate. O performanţă care cred că este rar întîlnită. Şi faptul că în România se mai găsesc asemenea oameni înseamnă că România ar fi trebuit să facă mai mult pentru ca să-şi ţină valorile acasă. Astăzi retribuţia profesorului Leon DĂNĂILĂ este de numai 1.800 de lei. Ce batjocură mai mare poate să fie dacă salvezi oameni, îi redai societăţii şi tu eşti retribuit cu o asemenea sumă?

19

Î: Dascălul în viitor va fi… R: Nu se ştie spre ce se îndreaptă societatea. Evident că probleme apar la un moment dat şi fiecare societate, la momentul respectiv, ar trebui să găsească şi răspunsuri. Se va schimba. A fost o perioadă în care oamenii erau mai mult prezenţi în şcoală, acum internetul nu solicită neapărat prezenţă fizică în şcoală. Ca profesor, este important să evaluăm corespunzător oamenii şi să-i punem la locul cuvenit. Indiferent însă de axa timp, cred că profesorul trebuie să dea şansă fiecăruia dintre elevii săi să devină OM.

Î: Tăcerea în comunicarea didactică… R: E greu... Depinde de context. Probabil că la un moment dat şi tăcerea poate să însemne pentru un subiect ceva (reflecţie, aşteptare etc.), dar depinde de contextul respectiv. De regulă, nu cred că ar trebui să ne manifestăm tăcând, ar trebui să spunem lucrurilor pe nume, să ne manifestăm pozitiv şi să ne bucurăm de capacitatea noastră umană, unică, de a verbaliza.

20

Î: Din aceeaşi perspectivă a rolului de dascăl, recomandaţi o carte, o vizită. R: Mi-e greu! Nu ştiu! Cui să recomand? Î: Studenţilor, ca reper în creştere... R: Să studieze biografiile celor care au realizat performanţă şi să vadă că acolo este muncă, rigoare, disciplină, că nimic nu poate fi obţinut cu uşurinţă. În plus, le recomand să aibă respect pentru munca altora, să păstreze şi să dezvolte avuţia publică. Î: Definiţi educaţia după următoarele repere (tir de întrebări): - un cuvânt R: Educaţia înseamnă formare. - o formulă R: Educaţia = muncă + inteligenţă + vocaţie. Dar întotdeauna sînt şi egalităţi acolo, sînt şi inegalităţi. Niciodată proporţii egale. - o mişcare/ un gest R: Mişcare înainte! - o formă/ o imagine/ tablou R: "Coloana infinitului" de Brâncuşi.

21

Î: Pentru că alături de profesia de dascăl dumneavoastră aveţi un rol în plus, cum vedeţi activitatea didactică din perspectiva aceasta de manager instituţional? R: Pentru ca să nu sufere nici una nici cealaltă, ar trebui separate. Nu se poate, sînt momente foarte importante pentru şcoală pe care risc să le pierd, pentru că am şi activităţi didactice. Ori, dacă eşti conducătorul unei şcoli trebuie să te dedici muncii de acolo cu riscul să pierzi din ceea ce ai cîştiga lăsînd didacticul să-şi urmeze cursul. E greu să le faci pe amîndouă concomitent... De exemplu, joi am comandament la hotelul din Vatra Dornei, nu ştiu ce probleme pot să apară acolo, mi-am luat o marjă de siguranţă, dar trebuie să am grijă ca la ora patru p.m. să fiu la curs. S-ar putea să nu am suficient timp fizic să urmăresc toate problemele care sînt acolo. Evident că dacă ajung la Dorna şi, de regulă, ajung rar în timpul săptămânii, probabil că ar trebui să am contacte cu o parte din oficialităţile de acolo, cu parte din conducătorii de întreprinderi sau instituţii de acolo şi iată că tot amîn... Lasă, voi face data viitoare... Ori data viitoare s-ar putea să fie deja tîrziu... 22

În loc de semnătură, Cred că motto-ul cel mai bun este din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir: „Unui lucru fără cale cale dând, multe lucruri fără cale vor urma!”

23

A FACE O PROFESIE CU SERIOZITATE Interviu cu prof. univ. dr. ing. Emanuel DIACONESCU

Î: Ce înseamnă Universitatea „Ştefan cel Mare” pentru dumneavoastră? R: Universitatea înseamnă pentru mine TOTUL! Reprezintă viaţa mea în întregime, nu numai cea de dascăl.

Î: Vă rugăm să ne împărtăşiţi câteva gânduri legate de începuturile Universităţii sucevene. R: Învăţământul superior la Suceava a parcurs mai multe etape. Anul 1976 a însemnat pentru mine un moment important deoarece se leagă de venirea la Suceava (de la Politehnica Iaşi), de înfiinţarea secţiei tehnice şi de transformarea Institutului Pedagogic în Institut de Învăţământ Superior. Atunci, când au auzit că plec la Suceava, colegii din Iaşi mi-au spus că am două posibilităţi: „ia-ţi cămaşă naţională şi ieşi duminica la horă” sau „dacă mergi acolo, te sinucizi”. Ajuns la Suceava, rectorul Ionescu m-a pus la treabă, mi-a dat mână liberă, mi-a spus să aduc 24

oameni, numai „să nu audă că nu e cu cine face treabă”. A fost greu să găsesc oameni… Un moment cheie a fost reprezentat de anul 1989 când s-a manifestat o solidaritate deosebită a comunităţii studenţilor. Aflându-mă la Ministerul Învăţământului pentru demararea activităţilor în vederea obţinerii titlului de universitate, după ce am aşteptat de la 6 dimineaţă până la 9 seara, ministrul de atunci ne-a comunicat că nu poate ajuta în acest sens. În alt moment, când am revenit la Minister împreună cu 300 de studenţi, ministrul educaţiei, aşteptându-se la un anumit tip de reacţie din partea noastră, ne-a spus : „nu discut cu greviştii!”. Însă Hotărârea de Guvern (favorabilă nouă) l-a făcut să-şi schimbe opinia. Studenţii au reacţionat surprinzător… au plecat mulţumiţi acasă. Aş reţine acest moment ca pe unul dintre cele mai frumoase din cele pe care le-am trăit. Î: Ce ne puteţi spune despre studenţii şi cadrele didactice de atunci? R: Studenţii de atunci erau

admirabili…,

formidabili… În timpul liber lucrau chiar şi la lopată. Împreună cu ei am construit, la propriu, actualele

25

laboratoare (în perioada aceea nu erau multe dotări) solidaritatea dintre studenţi fiind nemaipomenită. Vă pot da un exemplu: studenţii de atunci, în momentul în care îşi alegeau subiectul pentru lucrarea de diplomă, mă întrebau care e tema cea mai grea din lista propusă şi o alegeau pe aceea. În comparaţie cu aceştia, studenţilor de astăzi le lipseşte atitudinea şi seriozitatea. Şi astăzi avem studenţi capabili dar cred că au nevoie de o altă raportare la lucruri. E important ca studentul să înţeleagă că trebuie să se ţină cont de calitate. Dacă în trecut 90% dintre studenţi erau foarte buni, astăzi procentul lor este de 10% şi aceasta pentru că nu muncesc suficient. E drept că studenţii aveau în trecut perspectiva unui loc de muncă. Astăzi însă, încep tot mai mulţi să-şi dea seama că numai cei mai buni vor reuşi, vor avea de lucru. Atitudinea superficială trebuie înlocuită cu o altă atitudine, atât ca student cât şi ca absolvent. Noi, dascălii, eram un colectiv, o comunitate de 70 de profesori (numărul lor ajungând chiar la 50 în 1989). Dintre dascăli îi pot aminti pe: Vasile Ionescu (istorie), Constantin Popescu (limba română), Tincu Gheorghe 26

(matematică), Şutac Ioan (matematică), Croitoru Viorel (fizică) şi mulţi alţi oameni valoroşi. Profesorii îşi făceau treaba dar nu de frica partidului, ci din conştiinciozitate şi seriozitate. Atunci nu se punea problema să nu se facă ore. Astăzi numărul cadrelor didactice a crescut foarte mult însă coeziunea comunităţii academice a scăzut. La acesta contribuie şi grija facultăţilor de a atrage cât mai mulţi studenţi. Mi se pare că profesorii de azi au mai multă grijă de ei înşişi. Cerinţele îi determină să facă asta. Fiecare încearcă să-şi completeze cât mai bine CV-ul. E drept că viaţa dascălului de astăzi, spre deosebire de cea a dascălului de atunci, este mai grea. Dascălii de atunci nu aveau grija banilor, spre deosebire de cei de azi. Cred că misiunea va fi din ce în ce mai dificilă şi dascălul viitorului va fi unul tracasat. Va trebui să se împartă între activitatea didactică şi cea de cercetare, va trebui să aducă fonduri şi să-şi atragă studenţii pentru disciplină. Cred că, din păcate, viitorul este al învăţământului la distanţă. Să devii profesor este foarte greu… Nu reuşeşti asta în 2 săptămâni, o lună sau un an, dar universitatea este reprezentată de cadrele didactice. Ei înseamnă de fapt 27

universitatea. Pentru a avea dascăli adevăraţi trebuie create anumite condiţii. Tinerii dascăli trebuie susţinuţi în activitatea de perfecţionare. Îmi amintesc un proiect al Facultăţii de Inginerie Mecanică care a permis fiecărui dascăl de la această facultate să petreacă 6 luni în străinătate, pentru perfecţionare.

Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea personală/ profesională? R: Eu aş spune trei oameni… Profesorii din facultate au însemnat mult pentru formarea mea. Profesorul Nicolae Popinceanu (mi-a fost profesor la disciplina Organe de maşini, disciplină de sinteză ce oferă o perspectivă de ansamblu asupra celorlalte discipline) de la Politehnica din Iaşi, al cărui asistent am devenit ulterior. Era un om deosebit şi un model de dascăl. De formaţie germană (citea foarte multe lucrări de specialitate în limba germană), cu o ţinută intelectuală deosebită, avea abilitatea de a te pune la treabă. El spunea că, dacă vrei să înveţi pe cineva ceva, este suficient „să-l pui în încurcătură”. În perioada în care am fost asistentul dumnealui am primit ca primă sarcină 28

realizarea unui referat pe o temă în termen de trei luni. Bibliografia cuprindea în proporţie de 70% lucrări în limba engleză, restul fiind în limbile română şi rusă. Nu ştiam engleza şi i-am spus acest lucru domului profesor. Am primit un răspuns scurt: „Nu mă interesează, ai trei luni la dispoziţie”. Aşa că am început să citesc pe cât s-a putut, cu dicţionarul, şi am reuşit să realizez un material. Când am redactat prima lucrare ştiinţifică, ştiind că Profesorul ţine la aspectul sintetic, am scris-o pe şapte pagini. Am predat-o domnului profesor care, după ce a citit-o, mi-a spus: „E bine, dar e prea strânsă. Acum spune aceste lucruri mai pe larg” şi m-a pus din nou la treabă. În a II-a etapă am obţinut 35 de pagini pe aceeaşi temă. Eram mulţumit, am prezentat noul material domnului profesor. După ce l-a citit. mi-a spus: „Acum e bine, dar spune toate aceste lucruri în doar 7 pagini.” Am obţinut un alt material de 7 pagini (total diferite de primele 7). Astfel de exerciţii te formează! Am învăţat de la profesorul Popinceanu seriozitatea. El nu accepta o atitudine sau o muncă superficială. Un alt model a fost profesorul A. Cameron de la Colegiul Imperial din Londra care mi-a fost conducător 29

de doctorat. Era un alt fel de om, diferit de Popinceanu. Se baza mult pe intuiţie, aprecia „acea spumă spirituală”, era o persoană cu care se putea discuta orice, era foarte deschis. Trebuia să redactez teza de doctorat în limba engleză. Am început activitatea de doctorand fără a avea cunoştinţe de limbă engleză care să-mi permită să fac acest lucru. Studiile de doctorat la Londra includeau cursuri de limba engleză. Pentru că, în cazul meu, formalităţile legate de viză, paşaport etc. au durat mai mult, am ajuns la Londra pe data de 17 noiembrie, moment în care se derulase o mare parte din cursul de limba engleză. Am încercat să discut cu profesoara şi aceasta m-a întrebat dacă teza mea va fi în engleză. Apoi m-a asigurat că nu voi reuşi niciodată să fac acest lucru. Nu am mai fost la aceste cursuri. Am început să învăţ singur: citeam, consultam dicţionarul, îmi era dificil cu pronunţia aşa că mă uitam la televizor până la ore târzii din noapte. Unde nu înţelegeam, întrebam colegii. Pot da un exemplu: la un seminar de specialitate la care s-a vorbit numai în limba engleză am reuşit să înţeleg tot ce s-a spus, chiar mi-am spus câteva păreri (în limba 30

engleză) însă în momentul în care colegii au lansat invitaţia la masă i-am privit nelămurit, neştiind ce vor să spună. M-au ajutat apoi gesturile (mâna dusă la gură şi la abdomen) şi am înţeles că era vorba de pauza de masă. Periodic, aveam întâlniri la Ambasada României din Londra (4 ore pe lună), momente în care vorbeam în limba română. Pentru că tot restul timpului vorbeam în limba engleză, aveam impresia că aceste întâlniri mă făceau să pierd tot ceea ce am câştigat în materie de limbă până atunci. Mi-era foarte greu să revin, să fac transferul. Acestea se întâmplau la început. După un timp treceam cu uşurinţă de la o limbă la alta.

Mediul

contează foarte mult în învăţarea unei limbi. Am fost al 34-lea doctor al profesorului Cameron şi al treilea care a primit calificativul excelent la limba engleză. Am folosit însă o „şmecherie”: nu am făcut fraze foarte lungi. Un alt om deosebit a fost A. Oprea, profesorul de matematică din facultate. Era un om foarte inteligent, cu talent pedagogic dar „nu-şi bătea capul” cu lucrările ştiinţifice. Am învăţat de la domnul profesor rigurozitatea matematică pe care am aplicat-o apoi în toată activitatea mea. 31

Ce te formează? „Încurcăturile” pe care trebuie să le rezolvi, un anumit nivel de exigenţe… Aceste lucruri te formează. Şi despre mine se spune că am un nivel de exigenţe ridicat (procentul de promovabilitate la disciplinele pe care le predau e unul dintre cele mai mici din facultate). Şi totuşi, de multe ori, studenţii mă invită să le ţin cursul festiv. Asta e o bucurie pentru mine…

Î: La primă oră de curs discut cu studenţii despre… R: La primul curs fac o introducere dar nu prea lungă (20 de minute) pentru că nu am timp: mă prezint, prezint disciplina şi locul ei în cadrul celorlalte discipline, bibliografia, normele de prezentare la examen şi încep cu tema primului curs.

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl... R: Ca momente frumoase în activitatea de dascăl ar fi foarte multe… Însă cel mai frumos moment îl consider pe acela în care, împreună cu studenţii adunaţi în faţa ministerului, am obţinut titlul de Universitate. 32

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să… R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să-şi bată joc de munca lui. Trebuie să o trateze cu seriozitate. Î: Recomandaţi o carte sau o vizită. R: Şi o carte are importanţa ei dar o vizită în câteva universităţi de prestigiu din lume îţi permite: să vezi, să trăieşti experienţe, să-ţi însuşeşti noi cunoştinţe toate acestea sunt elemente importante pentru formarea personală şi profesională. Activitatea desfăşurată la Colegiul Imperial din Londra, ca doctorand (3 ani) şi apoi ca asistent de cercetare (un an) a reprezentat foarte mult în formarea mea. Am avut prilejul, în perioada stagiului de doctorat din Anglia, să vizitez: Colegiul Trinity din Dublin şi instituţia în care a lucrat, ca profesor, Newton (Cambridge). Deşi a fost vorba doar de câte două zile, această experienţă a însemnat foarte mult pentru mine. Î: Definiţi educaţia după următoarele repere: - un cuvânt R: Educaţia înseamnă a da cât mai mult din tine ştiinţific, etic şi profesional studenţilor. Faci educaţie

33

dacă reuşeşti să transmiţi ce ai mai bun în tine: materie (n.n. conţinut) şi atitudine. - o formulă R: Mă puneţi în dificultate… - o imagine R: Cred că aş alege o imagine a formării de oameni.

În loc de semnătură…

34

A FACE O PROFESIE „CU GÂNDUL LA CELĂLALT” Interviu cu prof. univ. dr. Mihai IACOBESCU Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea dvs. personală/ profesională? R: Dintre cele trei lucruri care au contribuit la formarea mea profesională aş numi mai întâi Facultatea de Istorie şi Filozofie din Iaşi pe care am absolvit-o în 1967, unde mi-am susţinut apoi doctoratul în istorie cu un subiect care în vremea aceea era nou (şi astăzi este foarte actual) „România şi Societatea Naţiunilor în primul deceniu 1919- 1929” perioada de maximă afirmare a lui Nicolae Titulescu. Acesta ar fi poate cel mai important eveniment: dacă facultatea îţi dă o cultură generală cu o ancorare specială într-o disciplină, doctoratul este o continuare a facultăţii într-un fel, care te ajută să intri în adâncimea unui teme, să-ţi verifici capacitatea de a explora, de a aduce ceva nou.

35

Al doilea

eveniment a fost venirea la Institutul

Pedagogic din Suceava în 1967 (la 3 ani de la înfiinţarea Institutului), când abia se puneau bazele secţiei de Istorie- Geografie. Deşi acest post era pe locul 39 şi eu am terminat al doilea pe ţară cu diplomă roşie (însemna 10 la licenţă în condiţiile în care erau patru discipline de examen şi 10 la lucrarea de diplomă) din cele trei centre Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Am ales acest post pentru că voiam să fiu în învăţământ, voiam să fiu alături de părinţii mei şi nu aveam „un dosar prea bun” – părinţii mei fuseseră „chiaburi” şi nu au intrat în „CAP”. În timpul facultăţii am avut bursă obişnuită iar din anul III am avut bursă „Nicolae Bălcescu” şi am fost secretar al UASCR pe universitate. Ştiam însă că funcţiile acestea politice m-ar ademeni în chip iluzoriu şi nu le-am urmat. Venind la Suceava am găsit un climat extraordinar, o disciplină liber consimţită, profesori bine selectaţi. Erau mai multe categorii:

profesori cu experienţă de la

Universitatea din Iaşi dar şi de la cele mai bune licee din zonă, inspectori, tineri care veneau pentru prima dată de pe băncile facultăţii făceau seminarii şi după trei ani de stagiatură primeau normă didactică. 36

Un al treilea element important este că, după ce mi-am dat doctoratul şi mi-am publicat teza la Editura Academiei, ceea ce a însemnat o mare încurajare pentru mine, m-am ocupat de istoria Bucovinei în timpul stăpânirii habsburgice. S-a născut atunci o mişcare istoriografică de prestigiu în această zonă, am început să dau studenţilor lucrări de licenţă cu astfel de teme cu toate că era vechiul regim. După venirea lui Ceauşescu era o tendinţă de a ieşi de sub „umbrela Moscovei” şi de a pune accentul pe istoria naţională, s-a putut vorbi despre Bucovina care până atunci fusese un subiect tabu, interzis total. Am elaborat mai multe studii: o lucrare de peste 600 de pagini în format mare pentru care am primit Premiul „Dimitrie Onciu” al Academiei. M-am ocupat în continuare de Istoria Bucovinei, am fost la mai multe conferinţe internaţionale, am început să colaborez cu unii istorici care se ocupau cu această problemă şi aceasta mia rămas o temă predilectă. Institutul pedagogic a fost un model aici, până la un moment dat însă, ulterior, „datorită” efortului statului de a-şi plăti datoriilor, în 1985 a fost desfiinţat. A fost o mare lovitură pentru centrul universitar din Suceava, 37

foarte mulţi colegi au fost chemaţi în altă parte. Printre ei am fost şi ei eu chemat la Politehnica Iaşi. Nu m-am lăsat ispitit

şi

am

rămas

aici

să

predau

„Probleme

fundamentale ale istoriei” şi „Socialism ştiinţific”. Din câţi am fost la Institut la istorie, am rămas doar doi oameni, eu şi conf.univ.dr. Mihai Lazăr care a fost decan. Alt eveniment important a fost faptul că, deşi în 1975 am fost scos din învăţământ pe probleme politice (părinţii fuseseră trecuţi la chiaburi şi au ieşit din CAP şi, împreună cu ei, o jumătate din sat), trecând director adjunct la muzeu, Rectorul de atunci mi-a dat jumătate de normă şi am avut continuitate. Studenţii ţineau la mine şi în decembrie 1989 când fusese alungat Ceauşescu, am fost propus de către Rectorul de atunci, prof. Diaconescu, în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean, al Frontului Salvării Naţionale. În această funcţie, sfătuindu-mă cu prof. Diaconescu, cu o parte din colegii de la toate secţiile care trecuseră prin momentul dramatic al desfiinţării (secţiile umaniste: Limbă şi literatură română, Matematică, Educaţie Fizică), am hotărât să facem totul pentru a înfiinţa Universitatea. Atunci, în calitatea pe care o aveam de preşedinte al 38

C.P.U.N., am venit la Institut (în 1989, sub raport juridic Institutul era Facultate de Subingineri dependentă de Politehnica Iaşi). Am redactat un memoriu împreună cu Rectorul de atunci, prof. Diaconescu, cu mai mulţi colegi de la Filologie, de la Istorie (în cea mai mare parte acest memoriu îmi aparţine şi ca stil, şi ca exprimare) şi l-am predat la Bucureşti lui Ion Iliescu care era preşedintele provizoriu al ţării, lui Petre Roman care era şeful primului guvern, profesorului universitar Mânzatu, care era şeful Comisiei de Învăţământ. Studenţii s-au manifestat de mai multe ori, am fost cu ei la Minister şi pe 7 martie 1990, am fost chemaţi la Bucureşti. Ne-am dus un convoi întreg de maşini, cu Rectorul în frunte, cu mine de la Consiliul Judeţean şi am primit Hotărârea de Guvern prin care s-a înfiinţat Universitatea. Evenimentul acesta s-a prelungit, într-un fel, pentru că în calitatea pe care o avusesem, de preşedinte, mi s-a cerut să fiu şi senator în prima legislatură. Am fost senator şi am propus ca Universitatea să aibă numele lui Ştefan cel Mare. M-am retras apoi şi nu am mai candidat, am venit la Suceava, la catedră, am mai adus o serie de colegi de la Iaşi şi Facultatea de Istorie a funcţionat 39

foarte bine până când s-a produs această inflaţie de cadre didactice (care ţine cam de un deceniu), iar numărul studenţilor de la istorie a cam scăzut. Astăzi, în cadrul facultăţii s-au înfiinţat specializări noi: Doctrine politice contemporane, Relaţii Internaţionale, Asistenţă socială.

Î: La prima oră de curs discut cu studenţii despre… R: La prima oră de curs, după ce mă recomand, îi privesc şi mă eliberez de emoţiile fireşti, încerc să le spun că voi căuta să fiu foarte deschis, sincer, să le spun numai ceea ce ştiu bine, ceea mi-a plăcut (ca să le placă şi lor) şi că efortul meu ca şi profesor de istorie este să-i fac curioşi să-şi pună întrebări şi eu să-i ajut să găsească răspunsuri proprii îndemnându-i să citească. Mi-am dat seama că, la un curs nu îi poţi face erudiţi, nu poţi să le spui tot ce ştii. Este un program care limitează şi cursul şi seminarul. Timpul nu permite.

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de… R: Pentru o oră de curs, conform programului pe care l-am avut într-o formă sau alta, îmi fac o schemă amănunţită a cursului, după un plan logic şi cronologic 40

pe probleme; le expun cursul liber, cu comentarii, cu paranteze. Cursurile la care se găseau mai greu materiale le-am redactat şi le-am tipărit la universitate: Istorie universală contemporană, Istoria Bucovinei. Vin la cursuri cu prelegerea respectivă sub forma unei scheme amănunţite ca să nu mă pierd în lucruri lăturalnice, să urmez un plan logic şi să-mi termin materia. De multe ori am adus culegeri de documente şi am inserat chiar eu fragmente de documente pe foile aduse la curs. Pe acest schelet esenţial mai adaug an de an câte ceva.

Î: Unui boboc, unui student de anul I i-aş spune… R: I-aş spune în felul următor: venirea lui aici este un moment de răscruce care depinde în primul rând de el însuşi, dacă vrea să se realizeze în mod concret, real şi informal, să vină la cursuri, să urmărească fiecare profesor cu atenţie. Dacă anumiţi profesori nu îl mulţumesc, să-şi pună probleme, să cerceteze singur pentru că nu pentru profesor o face, nu pentru o simplă 41

diplomă, nu pentru nişte note care pot fi destul de relative, ci o face în primul rând pentru viitoarea lui meserie. Noi traversăm un moment istoric în care motivaţia pentru învăţare, în general s-a redus enorm. A fost introdus în învăţământ în ultimul timp un cal troian care distruge învăţământul, adică, pe lângă cei care sunt finanţaţi şi bugetaţi de stat este un număr pe care profesorii l-au mărit pe cât posibil al studenţilor întreţinuţi de părinţi. Lucrul acesta nu este nici echitabil pentru că pot să-i întreţină doar părinţii care au o stare materială mai bună. Numărul studenţilor din mediul rural este foarte mic, am fost la mai multe întâlniri cu mai puţin de un deceniu în urmă pe ţară în calitatea pe care am avut-o ca prorector cu probleme de învăţământ când delegaţia Ministerului ne-au anunţat că procentul pe ţară, pe ansamblu al studenţilor din mediul rural era 1% sau chiar uşor sub 1%, ceea ce înseamnă o calamitate pentru că întotdeauna mediul rural a fost o pepinieră de cadre foarte bune. Deci la noi motivaţia este foarte mică, desfiinţarea repartiţiei, după părerea mea, a fost o cerere falsă din partea studenţilor pentru că, dacă un student timp de 5 ani obţinea un ansamblu de note care îi dădeau 42

o medie generală, actul de dreptate care se făcea atunci era că el era plasat pe un post în ordinea notelor obţinute, şi apoi prin concurs şi prin meritele proprii se putea sălta acolo unde dorea. În prezent, desfiinţându-se repartiţia, creându-se un haos în urma inflaţiei extraordinare de universităţi particulare, concursurile acestea sunt adesea cumpărate de cei care au posibilităţi financiare şi tinerii se văd siliţi să părăsească ţara şi să plece în străinătate. Părea mea, fără a fi părerea unui bătrân sceptic, este că noi nu am fost pregătiţi moral, economic, tehnologic şi nici sub un alt aspect să intrăm în Europa pentru că am acceptat să desfiinţăm tot ce am avut şi bun şi rău. Când zic bun mă refer la întreprinderile care exportau în vest. Şomajul în continuă creştere transformă tineretul în salahori şi cerşetori ai Europei, cerşetori de posturi este extrem de dăunător pentru naţiunea noastră în viitor. Se destramă familiile, natalitatea scade şi natural, dar este vorba de o scădere generată şi de plecarea soţului sau soţiei. În prezent, de pildă, în programul nici unui partid politic nu există o prevedere care să spună că trebuie să stabilizăm tineretul, să-i dăm locuri de muncă aici. Avem un tineret foarte harnic, foarte capabil, bine instruit, dar 43

este folosit în vest şi România pierde astfel un capital extraordinar de mare. Deci noi cheltuim o dată cu pregătirea tinerilor, acolo ei merg gata pregătiţi, datorită tehnologiei şi nivelului informaţional şi tehnic ei găsesc un climat propice pentru a câştiga de câteva ori mai mult decât în ţară. Astfel România rămâne o ţară subdezvoltată şi decalajul dintre noi şi Occident, în loc să se diminueze, de fapt se amplifică. Aceasta mi se pare una din cele mai mari

tragedii

contemporane,

dincolo

de

această

dezvoltare aparent înfloritoare a universităţii noastre şi a altor universităţi. Aceasta este o catastrofă, până când nu vom pune stavilă acestei circulaţii. În viitor, România ar trebui să folosească forţele proprii să se salveze. Predau de vreo 5 ani la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei. Vreau să vă spun că este un contrast uriaş între interesul pe care îl manifestă aceşti studenţi din care majoritatea au un loc de muncă şi ceilalţi de unde veneam şi unde am funcţionat o viaţă întreagă care nu mai manifestă nici un interes şi care vor o diplomă să poată pleca. Ar trebui ca, pe măsura posibilităţilor, toată intelectualitatea să se pronunţe în acest scop. Mi-a căzut

44

zilele trecute în mână o carte în care am citit că pe plan mondial este un fenomen - după marea revoluţie franceză de la 1789 şi după această calamitate care a fost revoluţia bolşevică - intelectualitatea s-a retras, a devenit pasivă. Nu se poate revoluţiona o ţară când răstorni un regim dacă nu se implică intelectualitatea. Când am fost senator primii doi ani, rectorul de atunci, care mi-a fost şi mi-a rămas bun prieten, mi-a spus „nu vezi că numai proştii şi vagabonzii au fugit în politică? Vino la catedră ca să fii liniştit”. Am venit, dar i-am spus „ce hotărăsc proştii şi vagabonzii aplicăm noi”. Perioada interbelică, care este o perioadă de referinţă, avea în parlament un Nicolae Iorga, o pleiadă de medici, de profesori, de jurişti care urmărea şi altceva pentru ţară dincolo de căpătuiala acesta îngustă. Acesta este un fenomen care se întâmplă după toate răsturnările de regim, este o goană după căpătuială. Să revin la învăţămînt… Eu, personal, mi-am iubit studenţii întotdeauna. Fiind un copil de ţărani cu 7 clase, în momentul în care m-am aflat la catedră, fie la curs, fie

45

la seminar, am încercat să le spun ce ştiu, de ce sunt convins, şi să-i urmăresc. Am avut tactica de a nu-i stresa cu note mici, chiar de a-i încuraja. Aş putea spune că mi-am luat ca model un profesor de la Iaşi, Ilie Grămadă care avea vreo 5 facultăţi, era foarte erudit şi care punea note bune. El ne cita un pedagog german, Foerster, care spunea aşa „pe om îl faci mai bun dacă îl încurajezi şi-i dai impresia că merge şi ajunge acolo unde vrei să îl duci, decât dacă îl stresezi, dacă îi pui stavilă, dacă îi creezi o stare psihică anormală, strivindu-l cu note mici. Şi la noi, ca şi la dvs. când aţi fost studenţi, oamenii se împărţeau în mai multe categorii - o extremă de jos credea că a fi sever, a pune note foarte mici este educativ. Şi atunci părinţii reacţionau mergând cu „sarsanale”. E mult mai educativ să pui note mari. Introducerea învăţământului cu plată sau cu taxă a dăunat enorm deşi majoritatea consideră că e mult mai bun să avem oameni cu facultate. Au şi ei dreptate numai că dacă facultatea s-a obţinut mai uşor, cu atâtea reexaminări care nu au fost niciodată în învăţământ.

46

Învăţământul care a fost până în 89 a fost mai ordonat, mai sever, mai pedagogic, mai corect. Am îmbinat munca didactică cu cea de cercetare ştiinţifică, adică am scris mai multe cărţi, în prezent mai am câteva care sunt în pregătire… Am fost un refugiat, când învăţământul nu m-a satisfăcut m-am refugiat, am scris, am dat şi cărţi studenţilor.

Î: Unui absolvent i-aş spune… R: Unui absolvent i-aş spune că cea mai mare trădare a lui însuşi, a crezului său, a ţării, a înaintaşilor, a părinţilor este să fugă acolo unde este bine, acolo unde se plăteşte mult fără să se gândească la adevărul simplu şi de netagăduit, că erou este cel care face să fie mai bine acolo unde este el, acolo unde s-a născut, unde îi are pe ai lui, unde trebuie să pună o lumânare la crucea părinţilor. Fuga aceasta în Occident - unde este bine acolo este patria - este o înţelegere total superficială a idealului unui om. Absolvenţii noştri care au posibilitatea, de la toate secţiile dar mai ales de la cele tehnice, acolo fug. Umaniştii au rămas nişte visători care deocamdată nu au

47

preţ în Occident. Efortul de a face ceva aici este, întradevăr un efor eroic. Sigur că pentru aceasta ar trebui să existe nişte criterii de a-i promova pe absolvenţi pe plan intern altfel decât de a-i lăsa în voia soartei.

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl este… R: Ca să zic cel mai frumos… sunt aceste întâlniri cu promoţiile care au terminat când fiecare evocă ce a fost bun şi ce a fost mai puţin bun în activitatea noastră şi când, în general, ne recunoaştem prin cea am făcut de suflet şi pentru suflet. Momente individuale pot fi multe…

Î: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi făcut… R: Nu m-am gândit niciodată. Dacă ar fi să mai încep viaţa o dată, tot profesor m-aş face şi, în general, mi-aş păstra aceleaşi principii, adică să nu renunţ la ceea ce mi-am propus la începutul vieţii. Cea mai mare trădare şi cea mai cumplită îmbătrânire este să renunţi la visul pe care l-ai avut. Nu ştiu dacă aş alege o altă profesie mai frumoasă. 48

Chiar dacă profesia aceasta nu a fost niciodată plătită, n-aş putea spune că m-am simţit nedreptăţit pentru modul în care au fost retribuiţi profesorii până acum pentru că nu mi-am propus să fiu un om bogat, să fac afaceri. Cândva am citit într-o revistă de pedagogie de prin Franţa că profesorii sunt un specimen aparte de oameni, care rămân nişte naivi toată viaţa, care cred în ceea ce au crezut când erau tineri şi care nu sunt buni să facă afaceri. Lucrul acesta nu m-a supărat pentru că oamenii au nevoie să le menţii această încredere în ei, să-i determini să rămână credincioşi lor înşişi şi idealurilor lor.

Î: Modelul meu de dascăl din trecut este… R: Am avut, încă de la clasele I-IV dascăli, am avut acei dascăli despre care se spunea că sunt „leii lui Haret”, care erau absolvenţi ai Şcolii Normale din Iaşi după modelul lui Spiru Haret. Am avut învăţători din perioada

interbelică

din

vremea

lui

Constantin

Angelescu, care a fost şi un mare reformator după Spiru Haret, Petre Poni. Învăţătorii pe care i-am avut erau extrem de activi, foloseau metode clasice în care domina harul lor pedagogic. Noi suntem acum într-o fază de 49

căutări foarte febrile în care vrem uneori să modernizăm atât de mult mijloacele de predare încât să punem clasa singură să devină activă. Am avut profesori foarte buni şi la Iaşi… Aş putea spune că în egală măsură am avut şi funcţionari, adică oameni care veneau cu nişte hârţoage vechi pe care le citeau… uneori obosiţi sau plictisiţi nici nu le citeau prea bine. Din acest punct de vedere ar trebui să se facă o selecţie mai mare în învăţământ, adică cum vorbeşte omul, cât este de logic, cum se poate organiza, cum se poate exprima, dar, în cadrul învăţământului de masă lucrul acesta este mult mai greu de realizat. Am avut totuşi profesori care au fost model şi pe care am încercat să-i urmez, oameni foarte buni, oameni foarte înţelegători în sensul bun al cuvântului, plini de omenie, pregătiţi şi sinceri… sinceri. Cred că pentru un profesor este important să-i respecte pe cei mici şi să se gândească că într-o bună zi toţi îl pot depăşi.

Î: Dascălul în viitor va fi… R: Dascălul în viitor îl văd selectat din cei mai buni chemaţi să-i iubească pe tineri, să fie bine pregătiţi, 50

cu har pedagogic, convingător, sincer, cinstit, gata să se jertfească, pentru că nimeni nu face avere în învăţământ. Din păcate, schimbarea de regim din 89 nu a adus transformarea şcolii în principal factor de cultură şi civilizaţie. La noi nu avem întreprinderi care să aibă un psiholog şi ar trebui dacă vrem, de pildă, ca omul să-şi schimbe atitudinea faţă de muncă. La noi s-a vrut odată, chiar în vremea lui Ceauşescu ca toate întreprinderile să aibă un psiholog. Am citit cândva, cu mult interes, cartea lui Ellen Key, Secolul copilului, mi-am explicat ca profesor de istorie că această carte a fost lansată de un om foarte curat sufleteşte într-un moment de răscruce al subiectului pentru că în spatele acestei cărţi care a făcut atâta vogă este o ţară în care familia aproape s-a destrămat, în care căsătoriile de probă au înlocuit toate tradiţiile frumoase, în care natalitate a scăzut aşa încât Suedia este în zona sterilităţii… Ce a propus autoarea să se facă? Să nu se facă programe şcolare, să nu se dea examene, să nu existe cataloage. D-l Bîrsănescu spunea că o aşa organizare este utopică. În Suedia, şcoala de azi este un complex 51

organizat, care cred că este cel mai viabil din lume în prezent. Datorită însă natalităţii negative, Suedia este invadată de toate naţiile, cei mai mulţi fiind arabii. Î: Definiţi educaţia după următoarele repere: - un cuvânt R: Eu văd realizarea personalităţii tânărului care ne este dat pe mână ca trecând cel puţin prin incidenţa a trei factori: familia, care îi fixează elementele de bază ale atitudinii faţă de muncă, faţă de viaţă, şcoala care trebuie să ofere modele, şcoala care continuă şi desăvârşeşte instrucţia şi educaţia în mod organizat şi societatea care poate anula cei doi factori dacă este dezorganizată, dacă nu creează condiţii. Din familii destrămate şcoala primeşte rebuturi, de acea, pentru a face o educaţie corespunzătoare ar trebui să pornim din familie. Sunt atâtea studii recente care artă că bazele pe care le pune familia, uneori, nu mai pot fi corectate prea mult de către şcoală. - o mişcare, un gest R: Cel mai firesc lucru care ar putea defini educaţia ar fi comportarea normală a unui om încât să se respecte principiu valabil în toate religiile universale „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. 52

- o formă/ imagine/ tablou R: Nu m-am gândit… Pot spune doar atât: o muzică bună, poate educa cât nu pot face 10 pedagogi buni, o muzică bună care pătrunde în întreaga fiinţă a omului… În privinţa tabloului… iată, când vezi un peisaj natural într-o poiană, într-o pădure, te linişteşte, e o invitaţie la meditaţie, ceva care te purifică într-un fel. Poate ar trebui ca, prin educaţia pe care o facem, cunoştinţele şi sentimentele să fie rezultatul mai multor factori: a muzicii, a imaginii, a vibrațiilor interioare… Î: Dacă ar fi să ne recomandaţi o carte bună…ce aţi alege? R: O carte bună? Sunt un mare amator de cărţi bune. O carte bună mă linişteşte, mă răscoleşte, mă obligă să port un dialog cu mine însumi, mă purifică… Dacă aş numi acum o carte bună… sunt un mare admirator a lui Cinghiz Aitmatov – O zi mai lungă decât veacul. Sunt foarte multe cărţi bune… Eu acum citesc Maria Tereza, cartea nu-mi prea place pentru că e mai mult o descriere de războaie, îmi plac cărţile de analiză, îmi plac cărţile care prezintă cât mai sincer lucruri din viaţă. Îmi plac cărţile din care să-mi rămână ceva. Psihologul academician Vasile Pavelcu ne spunea cândva

53

teoria celor patru sferturi: ca să fii bun specialist într-un domeniu, trebuie să citeşti măcar un sfert din ce s-a scris bun, să reţii un sfert din ce-ai citit, să înţelegi un sfert din ce-ai reţinut, să aplici un sfert din ce-ai înţeles. Îmi amintesc ce impresionat am fost când am citit Capcana a lui Dereiser. Aş mai recomanda o carte de spovedanie sufletească a lui Silviu Curticeanu. Î: Dar o vizită? R: Pentru liniştire, în afară de o care bună, aş recomanda o excursie în pădure, o audiţie muzicală (Baldă pentru Adeline, Clayderman…). Îmi place muzica foarte mult… şi muzica populară şi cea simfonică… Îmi amintesc că am venit o dată obosit de acasă, eram student, aveam de terminat o lucrare şi am auzit Voievodul ţiganilor, Johann Strauss, unul din compozitorii mei preferaţi, şi mi-a dat atâta forţă încât, în loc să stau să mă odihnesc, m-am ridicat şi am lucrat. Există muzică care te mobilizează şi muzică care te revăşeşte. Eu mi-am zis că, dacă aş preda Originea poporului şi a limbii române, aş apela la vreo două variante din Mioriţa, una dintre ele este dumnezeiesc de frumoasă, care şi prin muzică şi prin tragicul textului, dezvăluie şi drama poporului nostru, un popor dezlânat, lipsit de unitate… Nouă nu ne face rău, în prezent,

54

nimeni din afară pe cât ne facem noi, aceasta este tragedia noastră… În loc de semnătură, Sunt lucruri care ar putea fi concentrate într-un aforism… Eu, ca motto, mi-aş alege acest aforism întâlnit în majoritatea religiilor lumii: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Fiecare om, indiferent de cât este de instruit, erudit, cultivat sau necultivat, ar trebui să fie obligat, în interiorul lui, să-l respecte pe celălalt aşa cum doreşte el să fie respectat. Aş putea să mă refer, de asemenea la preţuirea clipei, a timpului. „Nu e păcat ca să se lepede/ Clipa prea repede/ Ce ni s-a dat?” (Eminescu). Grija omului contemporan înseamnă o pierderie a încrederii în noi înşine, în ceea ce ar trebui să fie omul… Bucuriile pe care le-am avut au constat în cei cu care m-am întâlnit. … Greu interviu… este şi pentru dvs. greu pentru că nu urmăriţi atât aspecte cantitative ci lucruri mai umane, mai delicate.

55

A FACE O PROFESIE CU DEMNITATE Interviu cu conf. univ. dr. Maria IURESCU Î: Vă rugăm să ne spuneţi care sunt cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea dumneavoastră personală / profesională. R: Aş pune pe primul loc educaţia primită în familie. Este vorba de o familie de ţărani modestă ca situaţie materială dar bogată în valori morale şi dornică de a transmite celor patru copii (trei băieţi şi o fată) comportamente pozitive, aşa cum se pricepeau părinţii: într-o formă spontană, categorică şi preventivă, pentru cazul când se încălcau regulile. Prin satul natal, Valea Seacă, astăzi Valea Moldovei, trecea graniţa austro-ungară care separa cu totul arbitrar, dar nu lipsit de interese, Bucovina de trupul ţării. Dincolo de toate vicisitudinile aduse de stăpânirea imperială, de jugul apăsător al acesteia, au rămas în vocabularul popular cuvinte şi expresii verbale, obiceiuri şi atitudini pozitive, furnizate prin cunoaşterea obligatorie a limbii

56

germane. Tatăl meu, care a urmat şapte clase primare, cunoştea la perfecţie limba germană. De la acest ţăran, Simeria Gheorghe, toţi copiii am învăţat că nimic nu se obţine în viaţă decât numai prin muncă cinstită, că este importantă respectarea cuvântului dat, sinceritatea, modestia, punctualitatea. Acestea şi multe altele ne-au fost transmise şi cimentate de părintele nostru. În această atmosferă exigentă am trăi şi noi, copiii, şi, la rândul nostru, spontan, peste ani, ne-am educat şi crescut proprii copii. Între anii 1943- 1944, satul nostru a devenit linia I a frontului ruso-german în al II-lea Război mondial, cu tot ce înseamnă ocupaţie militară (nemţi şi apoi ruşi). Vă spun acest lucru deoarece după 23 august 1944, o dată cu eliberarea ţării, a început calvarul sărăciei, foametei, mizeriei accentuate şi de seceta din anii 1945-1946. În acest context, Şcoala Normală de Fete din Cernăuţi s-a refugiat la Gura Humorului şi avea nevoie de eleve. Directorii şcolilor trebuiau să recomande absolvenţi de patru clase primare care aveau rezultate bune la învăţătură. Astfel, în cazul meu, întâmplarea se împleteşte cu necesitatea şi ajung elevă în clasa I la Normală, fără să dau examen de admitere. 57

A doua împrejurare care şi-a pus amprenta asupra devenirii mele este educaţia severă şi benefică primită în cei şapte ani de Şcoală Normală (1945-1952). Întregul corp profesoral de la Cernăuţi, împreună cu minunata profesoară de limba şi literatura română cu doctorat în materie, Silvea Balan, a fost împrăştiată forţat să se refugieze în localităţi prestabilite din Muntenia şi Banat şi în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Întreaga administraţie a Şcolii Normale de la Cernăuţi a reuşit să ajungă la Gura Humorului în 1945 şi a avut curajul deschiderii învăţământului cu toate clasele. S-a organizat şi un internat cu cantină, prin mobilizarea tuturor părinţilor elevilor, care plăteau o „taxă” exprimată valoric prin alimentele necesare pentru funcţionarea acestei cantine. Acest suflu şi elan bucovinean s-a obiectivat în participarea intelectualilor din Gura Humorului la suplinirea gratuită a tuturor disciplinelor de învăţământ. Între aceştia au fost învăţători cu grade didactice superioare, preoţi ş.a.m.d. Aşa s-a înfiripat, sub Conducerea provizorie, asigurată de doamna directoare Cecilia Silescu. Treptat, cadrele didactice refugiate au ajuns la Gura Humorului, iar noi, elevele Şcolii Normale, 58

am cunoscut ceea ce înseamnă să fii dascăl adevărat şi devotat, stăpân pe specialitate şi responsabil pentru formarea unor adevărate profile de învăţătoare. Cinste lor! A treia împrejurare ce şi-a pus amprenta asupra evoluţiei şi formării intelectuale a mea a fost educaţia primită timp de 5 ani, ca studentă a Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti (1952- 1957). Aici şi-a spus cuvântul din nou, prin hăţişurile vieţii, necesitatea şi întâmplarea. Educaţia, studiul, dorinţa de a şti cât mai mult, perseverenţa, consecvenţa, sinceritatea, primite până la statutul de studentă, s-au consolidat prin întreaga muncă ce a urmat. Bucuria de a fi studentă mi-a dat aripi mai puternice şi imbolduri nebănuite. Calităţile mi-au fost recunoscute, am fost premiată şi lăudată la diferite niveluri. Mă simţeam în al nouălea cer pentru că învăţam din „Marea Carte a Lumii”. Totul pentru mine era atât de frumos încât eram fericită, fericită că, în valul de studenţi care veneau la cursuri dimineaţa eram şi eu, că beneficiam ca şi alţi mulţi studenţi de casă, masă, transport CFR, toate gratuite, şi de o bursă de merit.

Cu

aceasta care

acopeream toate preţurile reduse la operă, operetă şi la 59

toate spectacolele de teatru pe care le frecventam. Ar fi nedrept să nu recunosc că, dacă nu erau aceste facilităţi (bursă, ajutoare sociale, bilete semigratuite pentru studenţi), nu ştiu dacă o scoteam la capăt pentru că părinţii nu aveau posibilitatea să-mi dea bani sau să-mi trimită pachete, aşa cum primeau unele din colegele mele. Succesul la învăţătură era determinat de timpul pe care-l petreceam în biblioteca facultăţii şi în Biblioteca Centrală a Universităţii din Bucureşti, dar, mai ales de faptul că am luat hotărârea de a-mi planifica timpul pentru studiu la fiecare disciplină de învăţământ din ziua următoare. Aceasta a fost „o lege” de aur. Am constatat că am mult timp liber rămas pentru plimbări, lecturi diverse şi alte visări, cum ar fi: filme ce se rulau la preţuri foarte mici în cartierele capitalei şi la ore convenabile. Am terminat cu brio cei cinci ani de facultate, cu examenul de stat, discipline susţinute oral şi o lucrare scrisă cu un subiect ales. Dar acest final n-a fost să fie ceea ce credeam eu: „ai carte, ai şi parte”. N-am rămas, aşa cum hotărâseră facultatea şi catedra de istorie a filosofiei, cadru didactic în învăţământul superior la facultatea pe care am urmat-o. Comisia Ministerială m-a 60

plasat la dispoziţia Regiunii Suceava. După un efort de a afla ce stă la baza acestei nedreptăţi, am acceptat această repartiţie. La Suceava, mi-a venit rândul, numindu-mă Simeria Maria, la urmă, să-mi aleg un sat din trei rămase. Erau trei localităţi despre care nu ştiam nimic. Aşa se face că am ales, întâmplător, satul Găineşti, la 42 de kilometri de Fălticeni. În sat nu era nici o persoană absolventă de facultate, ci numai câteva educatoare şi învăţătoare calificate, în rest, suplinitoare de tot felul... După un an şcolar, în care am predat istoria şi româna, a ajuns aici o inspecţie şcolară. Mi s-a comunicat că în anul şcolar ce urmează, se va introduce predarea economiei politice în liceu. Mi s-a propus să-mi aleg o localitate în care aş vrea să merg şi am răspuns că „orice localitate îmi convine!” Aşa am ajuns profesoară la Liceul nr. 1 şi Liceul nr. 2 din oraşul Dorohoi, unde miam petrecut cei mai frumoşi ani din carieră. M-am bucurat de mult respect şi consideraţie din partea tuturor cadrelor didactice, a conducerii şi a elevilor. După doi ani, am plecat din acest oraş la Botoşani unde m-am căsătorit. Aici, presiunile asupra opţiunilor mele erau foarte mari deoarece aveam aprecieri foarte bune din 61

toate punctele de vedere. Eram solicitată de două instituţii de învăţământ din Regiunea Suceava - iar eu nu doream acest lucru. Până la urmă, după jumătate de an, am acceptat ambele propuneri condiţionat: inspector metodist la secţia regională de învăţământ şi cadru didactic la Institutul de Învăţământ Superior de 3 ani din Suceava, înfiinţat în 1963. După doi ani am obţinut, prin demisie, renunţarea la calitatea de inspector metodist. Aşa că, din 1964 până în 2004, am desfăşurat întreaga activitate de cadru didactic titular la Institutul Pedagogic de trei ani care apoi s-a transformat, funcţie de necesităţile sociale, în: Institut de Subingineri, apoi şi de ingineri TCM şi apoi în universitate. Parcursul meu, într-un fel, a acoperit schimbările şi viziunile asupra învăţământului superior. Am urcat, atât prin munca didactică cât şi de cercetare, treptele învăţământului superior: asistent, lector şi conferenţiar iar în plan ştiinţific, doctor în filosofie - 1977. Ataşamentul şi responsabilitatea pentru calitatea învăţământului filosofic şi stima pentru studenţii care participau la cursuri, în sistemul de învăţământ seral şi de zi, mi-a oferit satisfacţii deosebite. Studentul este student, 62

indiferent de vârstă, origine, profesie, forma de învăţământ seral sau zi, sub aspectul tinereţii, a voinţei, a conştientizării menirii sale. Existau şi deosebiri, cei de la seral erau mai preocupaţi de a învăţa, mai responsabili, dar şi cei de la zi aveau sentimentul şi voinţa concurenţei. Majoritatea nu se mulţumea cu „ţinta studentului”, nota 5. Deci, educaţia primită în familie, şcoală şi facultate a stat la baza profesiei. Dar, această profesie ţine şi de interesul, dorinţa pentru studiu şi asimilare a cunoaşterii cu lecturi, exemple şi experienţe, cu citirea permanentă în „Marea carte a lumii” care trebuie să devină mai mult decât o deprindere. „Astăzi trebuie să citim mult ca să ştim puţin”. Pe acest teren se realizează formarea personalităţii.

Î: Despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră de curs? R: La o primă întâlnire cu studenţii, după ce mă prezint, încerc să le fac cunoscute cerinţele şi exigenţele disciplinei predate şi încerc să aflu şi pretenţiile lor. De exemplu, în cazul disciplinei „Istoria filosofiei”, dincolo de

explicarea

termenilor,

realizez

o

schemă

a

conţinutului, valorificând dezbaterea cu studenţii. La 63

finalul prezentării, studenţii vor constata câştigurile spirituale pe care pot să le dobândească. Problematica filosofică trezea o adevărată efervescenţă, un interes şi un entuziasm deosebit studenţilor din toate promoţiile.

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de... R: Pentru prima oră de curs am nevoie de: studenţi, spaţiu adecvat pentru desfăşurarea activităţii şi, după caz, extrase din cărţi şi, evident, un ceas care să ne arate când se sfârşeşte ora pentru a nu ţine studenţii în pauză. Deviza mea era „nu mânca pauza studenţilor!”

Î: Dacă ar fi să introduceţi anumite modificări în programa şcolară sau în cursurile facultăţii, ce propuneri aţi avea? R: Aş introduce predarea Istoriei filosofiei în anul I deoarece contribuie la formarea culturii şi la conturarea personalităţii studenţilor prin stimularea dorinţei de autodepăşire. Consider că acest curs oferă criterii de opţiune şi repere valorice Adevăr, Bine, Frumos. Prin raportare la celelalte discipline ar putea fi considerat un „respiro” pozitiv. 64

Î: Ce mesaj le-aţi transmite bobocilor, studenţilor din anul întâi? R: Unui boboc i-aş spune că, pentru a depăşi acest stadiu trebuie să asimileze cunoştinţe, să-şi formeze deprinderi, să exerseze studiul organizat. Doar aşa va ajunge acolo unde doreşte fără „puf de boboc”.

Î: Ce i-aţi spune unui absolvent? R: Unui absolvent i-aş spune să continue studiul, să se autodepăşească, să nu se mulţumească cu ceea ce a asimilat până la absolvire. Să considere facultatea ca o rampă de lansare în zborul lor spre înălţimi.

Î: Dacă ar fi să numiţi cel mai frumos moment din cariera de dascăl... R: Pot să vă spun că, din întreaga mea carieră universitară, nu am reţinut doar un moment frumos. Îmi amintesc cu plăcere de întâlnirile organizate după terminarea facultăţii de diferite promoţii dar şi de revederile întâmplătoare cu unii absolvenţi care îşi aminteau cu drag seminariile desfăşurate împreună şi problemele dezbătute. 65

Un alt moment important a fost susţinerea examenului de doctorat în faţa unei comisii de specialişti din întreaga ţară care au apreciat munca mea. Am fost foarte emoţionată, am plâns chiar de bucurie în acea împrejurare.

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să... R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să fie în ipostaze care anulează prestigiul său în faţa studenţilor. Nu ar trebui să folosească niciodată expresii vulgare, inadecvate, laude fără acoperire, observaţii moralizatoare. Din păcate la unii profesori acestea „consumă” o oră întreagă spre deliciul studenţilor însă, ele dăunează, de fapt, prestigiului dascălului respectiv.

Î: Modelul de dascăl din trecut, din prezent şi din viitor... R: Modelul de profesor vine dintr-un spaţiu istoric mai îndepărtat. O profesie se construieşte de-a lungul istorie primind, treptat, noi calităţi. Profesorii sunt o categorie profesională sui-generis, de un fel deosebit, cu calităţi ştiinţifice şi didactice. Trebuie să iubeşti oamenii, 66

tinerii, pentru a-i înţelege. În relaţie cu tinerii care pun probleme gingaşe, sensibile, se recomandă prudenţa. Personal, cred în puterea intelectuală a tinerilor, în voinţa lor de a se realiza. Profesorul are o adevărată şansă de a modela, de a crea convingeri, trăiri studenţilor prin modele şi exemple autentice. El trebuie să ofere din „cupa sufletului” său speranţă, încredere şi înţelepciune. Profesorul

este

un

arhitect

al

spiritului

uman.

Complexitatea muncii didactice presupune o cultură generală, o sumă de principii şi mijloace pedagogice şi multă iubire pentru tineri. Doar aşa putem ajunge la satisfacţii, succese şi realizări. Modelul meu de dascăl din trecut, prezent şi viitor nu poate şi nu trebuie să fie decât o persoană instruită, educată, îngrijită, cu o ţinută demnă, care iubeşte tinerii şi

este gata oricând să-şi ajute colegii. Trebuie să-i

cunoască foarte bine pe tineri, să facă aprecieri obiective, imparţiale, să le recunoască meritele şi să sesizeze când ar trebui încurajaţi. Toate acestea se construiesc treptat, cu multă muncă. Misiunea profesorului poate fi asemănată cu efortul lui Sisif de a ridica de fiecare dată piatra şi de a o urca pe munte cu eforturi foarte mari. 67

Provocările pe care le lansam studenţilor prin întrebări de tipul: „la ce vă foloseşte cunoaşterea acestor probleme?” declanşau răspunsuri formidabile exprimate într-un limbaj specific disciplinei aşa încât, la sfârşitul orei, concluzionam: „Sunt fericită că sunt profesoară!”

Î: Tăcerea în comunicarea didactică... R: ...da, tac şi eu!

Î: Dacă nu aş fi fost profesor, aş fi fost... R: Dacă nu aş fi fost profesoară aş fi rămas învăţătoare stăpânind însuşită

în

cu

responsabilitate

Şcoala Normală. Dacă

nu

didactica ajungeam

învăţătoare, rămâneam, probabil, în satul natal o ţărancă care ştie şi cunoaşte ceva mai mult decât restul „lumii”.

Î: Dacă ar fi să recomandaţi o carte sau o vizită... R: Sunt pusă în dificultate pentru că aş putea să vă recomand un număr foarte mare de cărţi din care o mare parte se găsesc în biblioteca proprie (cumpărate din salariul de cadru didactic): lucrări de istorie, cultură, civilizaţie, filosofie, religie şi, de ce nu, chiar din 68

domeniul fizicii (specializarea soţului şi a unuia din copiii mei).

În loc de semnătură, „Către respectul faţă de noi înşine ne îndrumă moralitatea, la stima faţă de alţii ne obligă educaţia ”. Goethe

69

A FACE O PROFESIE DIN ARTA SEDUCŢIEI PEDAGOGICE Interviu cu prof. univ. dr. Vasile DOSPINESCU Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri care

au

contribuit

la

formarea

dumneavoastră

personală / profesională? R: În primul rând a fost o copilărie fericită, iluminată de... să spunem, o anumită sensibilitate moldovenească şi cultură specifică Iaşiului. Eminescu..., Creangă..., contact deosebit cu natura pentru că am avut privilegiul să stau într-o casă, undeva în spatele Institutului Agronomic din Iaşi, care avea perspectivă către o pădurice, nişte vii şi, când era senin, departe, în zare, puteam zări Ceahlăul. Deci, un spaţiu de libertate, un spaţiu care îmi permitea, pe măsură ce creşteam, să testez adevărul versurilor lui Eminescu sau a poveştilor, povestirilor, amintirilor din copilărie a lui Creangă, în contact direct cu natura. Atunci am învăţat să apreciez un susur de apă, un murmur de apă, trilul păsărilor, tot ce este Eminescu pe această temă.

70

Un alt lucru care m-a influenţat şi, probabil, mi-a deschis apetitul pentru literatură, a fost Sadoveanu, pe care l-am citit începând de pe la 12- 3 ani şi, dincolo de romanele istorice, orice text unde era evocată natura mă prindea la fel de mult. La şcoală, o să râdeţi, m-a influenţat şi mi-a determinat personalitatea un învăţător, Goraş se numea, de o severitate...în mod normal ar fi trebuit să fie inhibitorie, dar ştia să alterneze momentele de asprime cu cele de recunoaştere a performanţei elevului. Ştia să atenueze sancţiunea cu recompensa. Mai târziu, dincolo de faptul că aş fi vrut să fac, chiar am jucat şi regizat teatru ca elev şi ca student, nu am putut să fac regie pentru că nu au existat posibilităţi materiale pentru a mă deplasa la Bucureşti, dar am avut o resursă extraordinară, fostul meu profesor de franceză, într-adevăr un model de profesor pe care, dacă va fi cazul la vreuna dintre întrebări, îl voi descrie, a cărui forţă a exemplului m-a scos din dificultate. Graţie lui, am putut să aleg să devin profesor. Eu doream să devin actor sau, mai mult decât actor, regizor, împotriva opţiunii mamei care mă dorea medic şi a tatii care mă dorea inginer, că 71

aşa era la modă. Şi astfel, am ieşit din încurcătură prin acest om, Inocenţiu Măcăreanu, un mare, mare profesor de franceză, o figură în Iaşi.

Î: Despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră de curs? R: În prima oră de curs îmi place să fac cunoştinţă cu studenţii. Cursurile mele, având loc în limba franceză, sunt un fel mascat de a evalua, încă de la prima oră, ce material am în faţă, punându-i să se prezinte, să vorbească puţin despre ei, despre familiile lor, despre pasiuni, despre hobby-uri. Fiecare student are la dispoziţie 2- 3 minute în care să comunice o impresie despre el. Dacă e să fiu foarte riguros, primul lucru pe care îl discut este: Ce este cursul? Ce vom face împreună? Care este miza, importanţa, locul cursului în formarea lor ca viitori licenţiaţi în limbă şi literatură franceză? Ce aşteptări au ei de la mine? Chiar de la prima oră încerc să obţin acest lucru. Din păcate, pe măsură ce a scăzut calitatea cunoaşterii, gradul de cunoaştere a limbii franceze, îşi comunică din ce în ce

72

mai greu aşteptările şi atunci încerc să le construiesc eu nişte aşteptări, mai exact o fişă a postului studentului care are probleme, începând prin a le recomanda ce trebuie să întreprindă de urgenţă pentru a recupera cunoştinţele de limbă la nivelul exprimării orale şi scrise.

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de... R: Pentru prima oră de curs am nevoie de... deci dacă este să mă situez în planul interacţional, am nevoie de bună dispoziţie, de optimism, de un apetit pe care încerc chiar să mi-l construiesc, de stimularea unei anumite curiozităţi... poate nu de stimularea... de a nu ştiu câta oară, de fiecare dată de jocul de-a curiozitatea. Îmi închipui că de fiecare dată voi afla nişte lucruri extraordinare,

îmi

doresc

să

aflu

nişte

lucruri

extraordinare de la viitorii mei studenţi. De bună dispoziţie, de studenţi empatici... dincolo, bineînţeles, de materiale, dar aceasta ar fi ultrabanal, suportul de curs... Îmi trebuie să fiu încărcat pozitiv şi am nevoie chiar de puţin trac, puţină emoţie.

73

Î: Dacă ar fi să introduceţi anumite modificări în programa şcolară sau în cursurile facultăţii, ce propuneri aţi avea? R: În principiu, ceea ce mă interesează la cursurile mele este să reflecte, cât mai fidel posibil, starea de fapt din domeniul disciplinei. La nivel de licenţă, descrierea disciplinei în achiziţiile ei fundamentale, în dimensiunile ei fundamentale, iar pe măsură ce trecem spre masterat, prezentarea perspectivelor de dezvoltare din

respectiva

disciplină,

sesizarea,

descoperirea

împreună cu studenţii, dacă se poate, a unor noi piste de cercetare în respectiva disciplină. Când este vorba de ceea ce se numeşte limbă ca performanţă la studenţi, le sugerez să utilizeze variate contacte cu limba franceză în cazul de faţă, de la cele scrise, multă lectură, la aspecte orale ale limbii prin ascultarea radio-ului, televiziunii, vizionarea de filme, casete video. Totul dublat de observarea acestei interacţiuni în aspectul propriu-zis lingvistic, verbal şi cel nonverbal. Competenţele de comunicare însemnând mai mult decât competenţele lingvistice.

74

De asemenea, îmi place adesea să-i îndemn pe studenţi să descopere noi titluri, noi articole, noi studii, şi acolo merg până la a o face pe neştiutorul. Le spun „ajutaţi-mă, vedeţi dacă în respectivul domeniu a apărut ceva nou, cum putem rezolva o anumită problemă? Pentru aceasta mergeţi şi căutaţi pe internet”. Din păcate, bibliotecile noastre (şi nu numai ale noastre) rămân în urmă cu ceea ce se petrece. Calculatorul merge aproape în sincronie cu ceea ce se întâmplă într-o disciplină. De ce recomand acest lucru? Pentru a le da sentimentul că trăiesc disciplina respectivă dincolo de sala de clasă, că respectiva disciplină nu există doar între copertele cursului şi a celor câteva lecturi pe care recomand să le citească.

Î:

Ce

mesaj

le-aţi

transmite

bobocilor,

studenţilor din anul întâi? R: (zâmbeşte) Foarte grea întrebare, pentru că, vedeţi voi, ce înseamnă un boboc? Avem oare imaginea robot a bobocului ca să ştiu ce i-aş spune? Unui boboc, după ce îl voi fi evaluat, cunoscut cât de cât, în măsura în care voi fi constatat ce mari lacune are, lacune ce reprezintă adevărate riscuri pentru un demaraj bun, încă 75

din anul I, i-aş spune, la modul general, ceea ce şi spun. Dat fiind specificul disciplinei, le recomand asiduitate, adică frecvenţă. Este foarte imporantă pentru că aud o anumită

pronunţie, învaţă metalimbajul disciplinei

respective (eu ştiind cam ce cunosc ei sau ce nu cunosc, niciodată nu există termen de metalimbaj pe care să nu-l explic în cadrul cursului). Îi recomand, de asemenea, învăţăcelului, bobocului, să frecventeze toate cursurile, nu numai al meu, unde se întâlneşte cu toată această perspectivă a varietăţii expresiei în limba franceză. Le recomand să aibă curajul de a citi, de a vedea în aceeaşi zi cursul. Vor constata că, la seminarul care urmează, vor simţi cursul şi va fi deja integrat în cunoştinţele anterioare, plus că, într-o a II-a lectură, poate apărea dimensiunea euristică a învăţării (îţi pui întrebări în legătură cu ceea ce ai învăţat, emiţi ipoteze, ai îndoieli, pui sub semnul întrebării o anumită afirmaţie a profesorului). Îi cer deci bobocului să uite ceea ce a făcut la şcoală. Aici el este „une être réfléchie”, fiinţă gânditoare, care îşi pune întrebări, care nu doar învaţă şi reproduce 76

cunoştinţe, ci, mai ales, adoptă o atitudine critică. Le cer să înveţe să reformuleze. Ei au obiceiul să reproducă cunoştinţe, să înveţe pe de rost pagini de curs, să-mi reproducă cuvintele. Iar, când mai sunt unii care copie îi pedepsesc nu pentru actul în sine, pe care, bineînţeles îl socotesc imoral, cât pentru că nu fac efortul acesta minim de a reformula. „Cum puteţi copia cuvânt cu cuvânt? Nici măcar această mică satisfacţie nu încercaţi, având o sursă de informaţie? Reformulaţi!” Este un semn de respect pentru un profesor.

Î: Ce i-aţi spune unui absolvent? R: Ceea ce le spun chiar la cursurile festive... Le spun „abia acum începeţi, de fapt, să studiaţi”. Facultatea noastră fiind cea de Litere, le spun chiar să recitească de multe ori cursuri: „ceea ce aţi citit sub presiunea examenului, obligaţiei de a vă achita de o anumită îndatorire, veţi descoperi când veţi reciti un curs sau o carte de a mea”. Sunt studenţi care fac treaba aceasta. La 2, 3 ani după aceea vin şi spun „într-adevăr, acum înţeleg care este sensul celor făcute la curs, cât de mult îmi foloseşte la clasă”. 77

Ce mai spun absolvenţilor? Le spun că trebuie să aibă grijă ce fac cu viitorul lor, să-şi caute un partener de viaţă foarte bine ales, sfaturi aşa... puţin părinteşti. Dacă consideră că

s-au ridicat, s-au înălţat, au dobândit o

anumită atitudine în urma studiilor superioare, să o transfere în toate mediile în care evoluează, să respecte limba română şi limba străină pe care o vor preda. Chiar le spuneam la ultimul curs, dacă îmi amintesc formularea, ştiu că le-a plăcut lor şi colegilor: „în toată ţinuta voastră, de la cea vestimentară până la cea lingvistică, trebuie să se vadă că sunteţi filologi, iubitori de limbă şi de limbi, în fond, iubitori de cunoaştere, de comunicare”. Le spun multe lucruri, le spun sub imperiul momentului, pornind de la determinări concrete ale situaţiei în care mă aflu, a ceea ce îmi cer ei şi mă întreabă.

Î: Dacă ar fi să numiţi cel mai frumos moment din cariera de dascăl... R: Oooo... cel mai frumos moment... Poate că momentul în care mi s-a propus să ţin cursul de „Metodologii şi critica manualelor” la Universitatea 78

„Michel de Montaigne” de la Bordeaux, „Metodologia francezei ca limbă străină”. Pentru că colegii mei de la catedra de lingvistică considerau că o privire a unui profesor de franceză din afară asupra metodelor de predare, asupra didacticii în general, ar putea fi interesantă. Mărturisesc că mi-a adus o mare satisfacţie acest moment, care s-a şi soldat de altfel cu publicarea unei cărţi, o carte reper, aşa mi-a fost apreciată de colegii de aici. Este foarte special să le predai francezilor vorbind despre franceză ca limbă străină. Bineînţeles că au două didactici: didactica limbii franceze ca limbă maternă şi didactica limbii franceze ca limbă străină. Deci, cei care se pregătesc pentru a deveni profesori care să predea franceza la străini au o altă didactică. Este foarte interesant să transmiţi această viziune despre limba lor ca limbă străină în timp ce ei o vorbesc şi o simt, o gândesc ca limbă maternă. Pot fi multe momente... O satisfacţie foarte mare am avut la Academia din Toulon, o academie rigională, când am fost invitat în anul 2002, la bicentenarul Academiei, şi am rostit un discurs care a ridicat aproape sala în picioare. Mi-am dat seama atunci cât de important este că 79

am cumulat atât competenţa de vorbire a limbii franceze cât şi pe cea de profesor şi de orator...

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să... R: Hm... foarte interesantă această întrebare... este de o lărgime ameţitoare, ameţitoare... Nu ar trebui niciodată să... depinde de planul în care îl plasăm pe dascăl. Nu ar trebui niciodată să mintă! Nu ar trebui niciodată să, folosind expresia populară, „le dea mură-n gură”

cunoştinţele

studenţilor

(îmi

place

această

expresie) şi să participe întotdeauna la formarea lor. Şi nu ar trebui să uite că este un model.

Î: Modelul de dascăl din trecut, din prezent şi din viitor... R: Da, modelul de dascăl din trecut... sigur, am avut mulţi dascăli începând cu învăţătorul, după aceea am avut profesori extraordinari, modele de severitate şi, în acelaşi timp, de corectitudine. La liceul „Costache Negruzzi” din Iaşi, liceu de elită, profesorul de română, profesorul de matematică, profesorul de educaţie fizică foarte generos, foarte apropiat. Dar, peste toţi, la nivelul 80

liceului, a fost profesorul de limba franceză, căruia, de altfel, i-am dedicat cartea de Didactică pe care am scris-o în Franţa. Era un profesor foarte bine pregătit, deci era stăpân pe materie, apoi, începând cu aspectul exterior, de o convivialitate foarte bine cântărită în toate momentele lecţiei, trecea de la aserţiunea cea mai serioasă la îndulcirea unei expresii, unei relaţii cu un elev sau cu un grup de elevi din clasă, ştia să citească dintr-o privire, să readucă interesul cu un simplu gest, deţinea secretele limbajului nonverbal, paraverbal, ştia să intoneze, ştia să sublinieze prin acea intonaţie didactică. Avea, de asemenea, resurse foarte mari în materie de ilustrare a lecţiei. Aşteptam lecţiile lui ca pe un spectacol. Dacă vă spun că aşteptam la colţul culoarului cu nerăbdarea de a-l vedea apărând... Iar când se întâmpla, foarte rar, să nu apară sau să întârzie, eram îngrijoraţi. Rareori se întâmpla aşa ceva. Ştiam că urmează ceva foarte serios, că ora era foarte serioasă şi foarte densă. Era aproape sincron cu noutăţile de pe plan mondial în materie de predare. De altfel, mi-am început cariera făcând practica pedagogică la el, am devenit coleg cu el timp de doi ani de zile. La rândul meu l-am imitat fără să 81

ştiu, devenind oarecum deschizător de drumuri în sensul că am pretenţia că am înfiinţat primul laborator fonetic de limbi moderne la Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi, liceu mare, vechi, pe vremuri liceu de fete, devenit apoi, în vremea comunismului, liceu mixt.

Î: Am o curiozitate. Spuneaţi că profesorul de franceză avea o manieră ilustrativă de a realiza ora. În ce mod? R: Prin bogăţia materialului didactic. Prin arta de folosire a culorilor la tablă, a cretei colorate pentru a sublinia rădăcini, desinenţe sau anumite dificultăţi gramaticale. Folosea tabloul de fetru, era un fel de teatru de păpuşi imaginat, cu figurine pe un tablou de fetru. Fetrul fiind acea pânză mai consistentă pe care lipea diferite imagini, figuri, figurine şi cu care crea situaţii de comunicare pe care noi trebuia să le ilustrăm apoi prin produsele noastre orale. Punea lecţia în spectacol, teatraliza. După aceea avea o relaţie foarte bună cu noi, ne cunoştea foarte bine, ştia să dea fiecăruia atenţie, afecţiune printr-o mângâiere, printr-o bătaie amicală pe 82

umăr. A! Deţinea arta seducţiei, a seducţiei pedagogice. Mimogestualitatea o stăpânea şi o trăia, de fapt. Pe atunci abia

începeau

studiile

asupra

comportamentului

nonverbal. La el însă era ceva înnăscut. Am spus, ţinuta era foarte importantă. Întotdeauna, când venea el, aducea un aer de Franţa, şi nu avea nici o haină franţuzească pe el, dar printr-o anumită eleganţă, un anumit chic, un anumit parfum (ne plăceam să mergem după el şi să mirosim). El evoca o întreagă lume. Era un caz fericit de atitudine, de comportament care se lipea de obiectul pe care îl preda. Foarte drept în acelaşi timp şi, ceea ce e interesant, şi foarte important, de câte ori noi aveam o problemă, el încerca, la nivelul Consiliului profesoral, să devină şi avocatul elevului. Căuta să-i găsească circumstanţe atenuante.

Î: Aveţi un model de dascăl în prezent? R: Cred că, într-o bună măsură, m-a impresionat prin calitatea prestaţiei didactice, a relaţiei cu studenţii, prin alternarea unei anumite severităţi cu o anumită generozitate, deschidere, regretata Cornelia Mânecuţă, de la Litere. Am asistat o dată la o lecţie de a ei. 83

O figură interesantă a fost profesorul Mihai Iordache, coleg şi prieten. Studenţii îl admirau, avea arta expunerii. Mulţi studenţi au devenit poeţi, scriitori, critici. Iată, decanul de la Litere, Mircea Diaconu, i-a fost student şi a fost puternic influenţat de profesorul Iordache.

Î: Cum vedeţi dascălul în viitor? R: În „Didactica limbilor moderne”, undeva spre sfârşit, am ceva care s-ar potrivi. Oricum, imaginea mea despre profesor este că nu se poate fără. În ciuda tuturor mijloacelor care ţin de calculator, profesorul este inconturnabil. Nu poate exista alt mod de reprezentare, reprezentaţie a cunoştinţelor decât prin procesul acesta de traducere a cunoştinţelor de către raţiunea sensibilă umană, aş spune eu. Profesorul trebuie să ştie în continuare să-şi joace cunoştinţele aşa cum actorul îşi joacă rolul. Să interpreteze aşa cum un pianist interpretează dând sensibilitate, personalitate, noutate unei piese muzicale. Părerea mea este că profesorul are un viitor şi sper să aibă un viitor şi în societatea noastră, când vom depăşi aceste momente de criză.

84

Iar dacă ar fi să mă refer la profesorul de limbi străine, v-aş spune că îl văd ca pe un fin lingvist, ca pe un psihopedagog iniţiat, ca pe un animator generos, regizor şi actor, comunicator care le ştie aproape pe toate, analist critic al propriilor sale prestaţii, activ, dar şi reflexiv, mereu prompt de se pune pe sine în chestiune dar şi pe ceilalţi, cercetător neostoit, eclectic cu înţelepciune, având în tolba sa mai multe instrumente gata fiind să se servească de cea mai bună pentru a trage din ea sau din lecţie cel mai bun profit. Profesorul din anul 2002, spuneam în carte, poate să aspire la statutul de virtuos când îşi asumă cu fervoare sacerdoţiul profesoral. Da, este un sacerdoţiu, aşa trebuie văzută această profesie. Adeseori condamnat să păstreze liniştea pentru a suscita vorba, vorbirea, exprimarea la elevii săi.

Î: Tăcerea în comunicarea didactică... R: O, este de o mare importanţă! Sunt studii întregi... Părerea mea este că tăcerea este un limbaj, tăcerea este vorbire. Poate cel mai important în tăcere este faptul că este un vector de semnificaţie, este un instrument de subliniere a discursului sau a anumitor 85

părţi din discurs, este un moment de comuniune în care i se dă şansa celuilalt să simtă, să reflecteze şi, eventual, să riposteze în sensul bun al cuvântului. Este plină de multe alte resurse tăcerea... Ea poate... ştiu eu care ar fi cuvântul... poate pedepsi, poate „face cu degetul” celuilalt şi, în sfârşit, tăcerea pentru sine şi pentru ceilalţi asigură acel moment de respiro de care are nevoie gândirea pentru a se relansa, reorganiza, exprima, a porni din nou la drum. Multe, multe, am putea sta de vorbă mult. Mai ales dacă fac şi introspecţie, pot găsi experienţe personale legate de tăcere. Poate că cele mai frumoase formulări sau reformulări ne vin în minte în momentele în care păstrăm tăcerea. Vrând, nevrând, coborâm în noi. Ne dă şi posibilitatea de sondare prin mici „injecţii” la un nivel mai jos de conştient, spre subconştient.

Î: Dacă nu aş fi fost profesor, aş fi fost... R: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost cu siguranţă un regizor. V-am spus că am jucat teatru în liceu începând cu clasa a IX-a? Teatru de calitate, cu costumaţii de la Teatrul Naţional din Iaşi, cu regie, am 86

avut pe Dinu, actor din Bucureşti, am făcut regie la universitate aici. De altfel, fiul meu, Liviu Dospinescu, venea cu mine de mic la repetiţii. Cu totul curios, deşi nu a jucat în şcoală, la doi ani de zile după terminarea facultăţii, deodată, s-a apucat să facă teatru. A făcut regie de teatru, teatru franţuzesc, în franceză, a migrat în Canada, a făcut un doctorat în teatrologie şi acum e conferenţiar la Universitatea Laval din oraşul Qebeck. Ca să vezi ce înseamnă forţa modelelor! Deci, el asista la repetiţiile pe care le făceam eu cu studenţii şi, la un moment dat, s-a produs acest declic, a simţit că trebuie să facă teatru. Aş face regie... De altfel, unul din colegii cu care am jucat teatru ca student, de data aceasta Mircea Danieliuc, unul din marii regizori români, a făcut şi el franceza însă, după ce a terminat facultatea, a plecat la regie. Eu nu am avut puterea aceasta. Poate că aş fi vrut să plec şi eu dar, am intrat la clasă şi am fost fericit şi la clasă... Am încercat să îmbin utilul, trebuia să-mi câştig existenţa, mă căsătorisem, cu plăcutul. Consider, de altfel, că tot ceea

87

ce am făcut în materie de teatru şi regie mi-a servit şi la clasă. Î: Dacă ar fi să recomandaţi o carte sau o vizită... R: Sunt aşa de multe... sunt aşa de multe cărţi... Personal, în vremea studenţiei, am citit cu mare plăcere din clasicii francezi, cu mare drag pe Racine. În materie de teatru Moliere şi, bineînţeles, Corneille. Mi-au plăcut de asemenea Pascal şi Descartes (nu putea să nu-mi placă, deşi l-am citit cu mai puţină asiduitate – mărturisesc) şi Montaigne. E imposibil de răspuns la această întrebare. Cunoscând studentul, se poate spune ce carte i s-ar potrivi, aşa însă, devine o enumerare fără sfârşit. De exemplu, la vârsta de 20 de ani, dincolo de ruşii pe care i-am cititi ca adolescent, Turgheniev, Tolstoi... Ca student, dintre poeţi mi-a plăcut foarte mult Rimbaund şi Verlaine, Verlaine cu un plus pentru muzicalitate. Dar este greu să recomand doar o carte! Dacă ar fi să fac o recomandare aş spune aşa: orice carte care te schimbă, care simţi că te schimbă, orice carte care te face să îţi pui întrebări cu tine, cu lumea, cu universul.

88

Î: Ultima solicitare se constituie ca un tir de întrebări scurte. Definiţi educaţia după următoarele repere: - un cuvânt; R: Bun simţ. - o formulă; R: Plecarea din natură în cultură. - o mişcare, un gest; R: Privirea către orizont, către în sus. - o formă, o imagine, un tablou; R: O formă... câte nu îmi vin în minte... pasărea care se lansează spre în sus. Sculptura „Pasărea măieastră”, acel elan extraordinar spre în sus. Aceasta este educaţia. În fond se pierde de material şi intervine spiritualizarea.

În loc de semnătură, „Ceee ce suntem astăzi şi, mai ales, ceea ce vom fi mâine este rezultatul/ depinde de ceea ce este subliniat şi de ceea ce face profesorul”.

89

A FACE O PROFESIE CU ATITUDINE Interviu cu lector univ. dr. Aurelia DIACONU Î: Vă rugăm să ne spuneţi care sunt cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea dumneavoastră personală / profesională. R: În primul rând aş menţiona dorinţa de a depăşi nivelul familiei din care am plecat: o familie numeroasă, cu mulţi copii, foarte necăjiţi. La aceasta s-a adăugat dorinţa de autodepăşire. Mi-am dorit întotdeauna să lucrez în învăţământ, deşi din acest motiv au existat conflicte în familia mea. Un an de zile după terminarea liceului a trebuit să lucrez pentru a putea aduce bani în casă. Admiterea la facultate ar fi însemnat astfel pentru ai mei un lucru dureros, ar fi provocat nişte discuţii... era vorba de venitul pe care îl aduceam. De aceea, în momentul în care m-am dus la admitere, părinţii mei nu au ştiut acest lucru. Le-am spus că mă duc în Bucureşti (eu sunt din zona Bucureştiului), în vizită la o rudă de-a mea. Dar, de fapt, am dat admitere

90

la facultate şi am intrat cu brio. Am avut curajul şi mi-am spus: „Vreau să depăşesc totul!”. Când a venit vremea să plec la Bucureşti le-am spus alor mei: „Sunt studentă!” şi acest lucru i-a mirat foarte mult. Totuşi, părinţii mei, oameni modeşti, au înţeles dorinţa mea. Eram un copil care şi-a propus să devină ceva şi asta i-a făcut fericiţi. Timpul a arătat că am devenit ceea ce mi-am dorit. Am avut o învăţătoare care a fost un model suprem pentru mine. Asta am simţit toată viaţa şi le-am spus-o şi copiilor mei. Îi spuneam „Doamna Măica”. A fost un pedagog care a ştiut să şi-l apropie şi pe cel modest, şi pe cel dintr-o familie mai răsărită. I-a dirijat pe toţi copiii înspre „a deveni ceva”. Ne-a învăţat să ne dorim să ajungem mai mult decât suntem. Doamna Măica a fost exemplul vieţii mele. Şi acum, la vârsta mea, nu pot să nu o aduc în discuţie. A fost prima care mi-a creat ideea că pot fi un pedagog. În al treilea rând, pot spune că am vrut să fiu ceea ce sunt acum pentru că am iubit mişcarea, am iubit sportul, cu toate că în timpul şcolii am vrut să fiu ba profesoară de istorie, ba profesoară de latină şi asta datorită profesorilor mei. 91

Din momentul în care am înţeles că trebuie să fiu pe picioarele mele, chiar dacă ar trebui să mă rup de familie, m-am dus şi am dat la facultate, am ajuns studentă în Bucureşti.

Î: Ne-am dori să ştim despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră de curs. R: În privinţa a ceea ce discut cu studenţii la prima oră de curs pot menţiona că în cazul meu a fost vorba de o evoluţie. Acum discut altfel... Am fost asistentă în universitate din 1974. Atunci se punea problema atitudinii profesorului care stă în faţa colectivului de studenţi. Ca tânără asistentă puteam avea şi curs. Chiar dacă preceptele erau altele (nu erau drastice, canonice, în nici un caz), era libertate şi atunci. Erai format pentru a avea atitudine faţă de meserie, faţă de tine însuţi şi faţă de studentul din faţa ta. Astfel că veneai cu un discurs mai formal, punctual: trebuie să faceţi asta şi asta... Câteodată nici nu mă prezentam. Consideram că, din moment ce au trecut printr-o admitere, mă ştiu. Acum discut altfel cu studenţii... Le spun ce doresc eu din conlucrarea cu studenţii şi îi 92

îndemn să aibă dorinţă de a asculta. Cum să vă spun... la curs unii visează... nu sunt atenţi... Eu nu am ţinut niciodată un curs rigid... Insist asupra lucrurilor concrete, dau multe exemple (asta îmi place), mă preocupă dacă se înţeleg lucrurile pe care le prezint şi iar vin cu un exemplu .... Cred că îl „moştenesc” într-un fel pe profesorul meu de metodică, domnul Nicu Alexe, un om de mare valoare. Pentru mine era o bucurie să mă duc la cursurile dumnealui. Tot aşa simţeau şi colegii mei. Niciodată nu ne obosea, cele două ore de curs treceau atât de repede încât nici nu ne dădeam seama. Asta încerc şi eu: nu vreau să fac un curs rigid. Nu poţi să-i ţii pe studenţi sub control dacă eşti prea strictă. Mai fac o glumă şi îi încurajez să-mi adreseze întrebări. Întotdeauna le cer să mă întrebe, chiar dacă unele întrebări par ciudate sau greşite. Încerc să-i fac să înţeleagă, dau exemple. Nu se întâmplă nimic dacă o întrebare e greşită... cu toată experienţa mea şi eu pot greşi uneori, din grabă... însă îi încurajez să adreseze întrebări. Aşa îmi fac eu cursul: e ca o aplicaţie. Predau şi apoi discut cu ei.

93

Î: Reuşiţi să-i antrenaţi în discuţii? R: Da. Cred că reuşesc asta pentru că fac ceea ce fac din dragoste pentru meserie. Îmi iubesc meseria. De exemplu, studenţii anului trei au cerut să facă anumite cursuri cu mine... Astea sunt bucuriile unui dascăl: să vezi că studenţii vor să facă un curs cu tine, că vor să îi îndrumi pentru o activitate practică.

Î: Pentru o oră de curs aveţi nevoie de... R: De apropiere... pur şi simplu. Acolo nu trebuie să te duci ca o persoană severă, aspră. Când eşti în faţa lor trebuie să le captezi atenţia şi apoi să le spui ce urmăreşti. Trebuie să le stârneşti dorinţa de a învăţa ceva.

Î: Profesorii la care v-aţi raportat ca la nişte modele şi care v-au inspirat să folosiţi anumite metode, să vă organizaţi într-un anumit mod conţinutul, v-au determinat poate să vă gândiţi şi la unele schimbări în desfăşurarea activităţii. R: Aş aduce în discuţie interactivitatea, chiar dacă e vorba de un curs. În momentul în care prezinţi cursul e necesar să afli ce s-a înţeles, dacă sunt anumite 94

conţinuturi care necesită mai multe explicaţii, mai multe exemple: „aţi înţeles?”, „e vreo neclaritate?” Dacă în cele două ore nu ajuţi studentul din acest punct de vedere, activitatea e zadarnică: cursantul a venit şi a plecat, poate că nici nu a reuşit să îşi noteze şi ai doar prezenţă fizică în sala de curs. Un dascăl nu îşi doreşte asta. Eu ştiu că am format generaţii de studenţi bazându-mă pe interactivitate. Studenţii au acceptat şi au înţeles că e bine ceea ce fac.

Î: Ce i-aţi spune unui proaspăt student, unui boboc? R: Bazându-mă pe experienţa de cadru didactic, i-aş spune că în anii de studenţie este timp pentru orice: „Dacă ştiţi să vă drămuiţi timpul, aveţi timp şi de învăţat, aveţi timp şi pentru voi. Trebuie să vă şi distraţi, să vă simţiţi bine, să comunicaţi cu oamenii, să vă plimbaţi, să faceţi diferite activităţi. Aveţi timp pentru toate.” Studentul este foarte deschis dacă ştii să ţi-l apropii. El vine cu necazurile, cu bucuriile lui, cu tot. Noi ne-am îndepărtat prea mult de student şi atunci el se comportă ca atare. Îşi construieşte lumea lui. 95

Î: Ce mesaj le-aţi transmite absolvenţilor? R: Le-aş spune să-şi iubească meseria, să nu o facă de mântuială. Le spun şi studenţilor că, de fiecare dată, înainte de a mă prezenta în faţa lor, eu mă pregătesc. Nu vin nepregătită. Le mai spun că tot timpul există o competiţie şi în învăţare trebuie să te preocupi de a aduce noul în faţa copiilor, să-i faci dornici să înveţe.

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl... R: Au fost foarte multe momente frumoase care m-au emoţionat până la Dumnezeu. Am studenţi de 40 de ani. Am un motto pe care le spun şi lor: „Nu există nu pot! Trebuie să încerc, trebuie să dau atât cât pot, dar nu există nu pot!” La aplicaţii practice, dacă se întâmplă studenţilor să le fie frică de o execuţie la un aparat, iar eu reuşesc să îi conving că trebuie să încerce şi să dovedească că pot. Mă încântă când studenţii de o anumită vârstă fac toate eforturile să-mi dovedească că pot să se depăşească. Îmi dovedesc mie şi în acelaşi timp îşi dovedesc şi lor. Îmi încântă sufletul să văd că fiecare realizează, poate că e doar un pic... acolo... dar au reuşit să facă ceva... au reuşit să se depăşească. 96

Atunci când am avut întâlnirile de 10, 20 sau 30 de ani de la terminarea facultăţii, am întâlnit foşti studenţi care s-au realizat extraordinar: în plan familial, profesional. Emoţia este foarte mare. Îţi dai seama că ai sădit ceva, că ai realizat ceva. Oamenii aceia reprezintă nişte valori.

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să... R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să accepte compromisuri, indiferent de natura lor, pentru că atunci el nu mai e pedagog, este doar o persoană care intră într-un joc puţin ciudat. Nu îşi mai poate respecta principiile, nu se mai poate vorbi de corectitudine, de atitudine. Studentul trebuie convins de existenţa căii morale, etice, pe care trebuie să o urmeze în desfăşurarea activităţii sale. Trebuie să insişti pe calea asta. Trebuie să fii cât mai apropiat de meserie, nu trebuie nici să o vinzi, nici să o cumperi.

Î: Dacă nu aţi fi fost profesor, ce aţi fi fost? R: Nu pot altceva. Chiar dacă aş trăi altă viaţă tot asta aş face pentru că îmi plac oamenii. Sunt un om care comunică, un om altruist. Nu trăiesc numai pentru mine,

97

atât în plan familial cât şi în plan profesional. Nu m-aş vedea altceva.

Î: Ne-aţi invocat figura doamnei învăţătoare anticipând una din întrebările pe care le-am pregătit: care este modelul dumneavoastră de dascăl din trecut, din prezent şi cum credeţi că ar trebui să fie dascălul viitorului? R: De-a lungul întregului meu traseu de şcolarizare am întâlnit mai mulţi oameni care mi-au construit această dorinţă de a fi dascăl: învăţătoarea mea, apoi primul meu profesor de sport, Dona Victor. Făcea naveta Bucureşti - Olteniţa şi, deşi nu aveam posibilităţi (dotări n.n.), făcea ora cu noi în adevăratul sens al cuvântului. Nu pot să uit acest lucru. Niciodată nu ne-a tratat cu indiferenţă. Făcea ora acolo pe uliţă, alergam prin praful care ne venea până la glezne. M-a impresionat dorinţa lui de a face ora. La liceu, profesoara Dănescu, dirigintele meu, profesor de matematică, profesorul de istorie, domnul Vişineschi, doamna profesoară de latină, toţi făceau naveta din Bucureşti, dar toţi îşi făceau cu multă pasiune meseria. La facultate am avut multe cadre 98

didactice pe care le-am avut ca modele, însă cel mai mult a reprezentat pentru mine profesorul de metodică, domnul Nicu Alexe. Dumnealui a fost cel care a pus baza, iar celelalte au venit prin pregătire şi disciplină, multă disciplină... şi nu din aceea canonică, tristă. Făceam faţă pentru că ne doream asta cu adevărat. Făceam eforturi pe care un student de astăzi nici pe sfert nu le poate face... pentru că nu este educat în acest sens. Ca să fii dascăl acum e un pic mai greu. Tinerii de acum, care se pregătesc pentru a fi profesori, nu prea ştiu ce îşi doresc. Ce e mai important : să fii un dascăl bun? să fii profesor într-un centru universitar? să ai absolvenţi cu care să te mândreşti? Nu ştiu dacă în mintea lor au aceste întrebări. În mintea mea au fost. Dorinţa de a pune ceva la temelia formării unui viitor profesor, să fii o bucăţică din acea temelie e un lucru foarte important. Cel mai tare mă deranjează când studenţii aduc în discuţie tot felul de motive: că e greu, că nu au din ce trăi, că nu le ajung banii, că au credite... Şi nouă, ca studenţi, ne lipseau multe, dar noi nu ne-am plâns. Am ştiut că trebuie să muncim şi munceam de dimineaţă până seara. Atâta timp cât eşti tânăr ai putere de muncă. Eu altfel nu 99

aş fi rezistat, la cei 62 de ani ai mei, să muncesc în continuare. Când aud: „Vai, nu mai pot! Sunt terminat...” Cum adică, eşti terminat? Am avut şi eu zile în care mă trezeam la patru dimineaţa şi munceam până seara la nouă, îmi creşteam şi copiii (am trecut şi eu prin probleme personale cumplite). Cine credeţi că mă obliga pe mine? Eram doar conştientă că dacă muncesc – am, dacă nu muncesc – nu o să am. Profesorul viitorului ar trebui să fie mai apropiat de studenţi. Asta nu înseamnă că

trebuie să le

lase o

libertate deplină, însă trebuie să-i facă să înţeleagă că nu îi obligă nimeni să fie studenţi. Sistemul însă îşi exercită constrângerile sale asupra cadrului didactic. Atâta timp cât nu este admitere se pune însă problema valorii studenţilor: dacă e o luptă pentru un loc la facultate, atunci ai cu ce lucra. Eu am avut cu ce lucra. Lupta era mare: douăzeci pe un loc şi atunci aveai cui să ceri. Toate aceste schimbări care vin de la o zi la alta îl debusolează şi pe cadrul didactic şi pe student. Dacă în acest lanţ cauzal pică o verigă, atrage în picaj şi veriga următoare.

100

Î: Ce reprezintă tăcerea în comunicarea cu studentul? R: Eu nu pot să tac. Încerc să îi arăt calea, drumul, fără pretenţia de a fi un sfătuitor. Mă văd mai degrabă ca un clopoţel, care îi atrag atenţia: „vezi că e bine să faci aşa” sau „nu e bine să faci lucrul ăsta”. Le spun tot timpul că acasă au nişte părinţi care aşteaptă ceva de la ei.

Î: Dacă ar fi să le recomandaţi studenţilor o carte sau o vizită care să le folosească, care să îi îmbogăţească... R: Ar fi prea strict să le dai studenţilor un titlu. Eu aşa am fost învăţată: nu am citit numai dintr-un domeniu. Dorinţa de a cunoaşte era ca o pâlnie şi am citit foarte multe cărţi. Am trăit momente grele dar frumuseţea o găseam în a cumpăra cărţi şi a citi. În familia mea s-a citit foarte mult şi în grupul de prieteni aveam ce discuta. Dorinţa de a cunoaşte vine prin citit. Cititul îţi pune mintea la treabă. Din cărţi înveţi multe. Dragostea pentru citit a fost sădită în familia mea. Tatăl meu, invalid de război, vindea la un debit de tutun. Prin cooperativa de care aparţinea, de câteva ori pe lună avea 101

voie să cumpere cărţi şi să le achite din salariu. Tata, un om modest, ne cumpăra cărţi. Printre primele cărţi pe care ni le-a cumpărat au fost Omul amfibie, Călăreţul fără cap... Primele cărţi le ţii minte o viaţă. Tata ni le cumpăra şi spunea: „Citiţi, copii! Citiţi! Citiţi!” De aici s-a creat dorinţa de a citi.

Î: Daţi o definiţie a educaţiei după următoarele repere (tir de întrebări): - un cuvânt; R: Atitudine. - o sintagmă; R: Dorinţa de a face ceva bun. - o mişcare, un gest; R: Zâmbeşte când vorbeşti cu cineva! - o formă, o imagine; R: Exemplele.

În loc de semnătură, „Nu există nu pot, convinge-te că ai capacitatea de a realiza ceva pentru cel din faţa ta şi nu uita niciodată că semenul tău poate fi oglinda ta!” 102

A FACE O PROFESIE CU SINCERITATE Interviu cu prof. univ. dr. ing. Dorel CERNOMAZU Î: Ne aflăm astăzi în dialog cu dumneavoastră pentru că noi credem cu adevărat că, atât studenţii cât şi profesorii din universitate, aflaţi la început de drum, au nevoie de modele. Intenţia noastră este de a da universităţii consistenţa pe care o are prin oamenii care au lucrat şi mai lucrează aici, consistenţa de dincolo de cifre.

Împărtăşiţi-ne

câteva

gânduri

legate

de

„începuturile” angajării dumneavoastră la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. R: Împrejurările m-au adus aici. Am avut o şansă extraordinară. Dacă

întrebarea

dumneavoastră

ar

fi:

„Există

Dumnezeu?”, răspunsul meu ar fi: „Există!”. Nu este un moş cu barbă, care are un băţ în mână, cu care, din când în când, mai dă în unul sau în altul până face ordine pe pământ. Dumnezeu e tot ceea ce înseamnă bun şi corect în lumea asta şi am avut şansa să întâlnesc oameni deosebiţi în momente cheie din viaţă.

103

În viaţa fiecăruia apare la un moment dat „un tip care face bine”. Începuturile şi tinereţea mea se leagă de uzina de reparat transformatoare de la Roman, la care am ajuns în 1970, o uzină modestă, care nu promitea foarte mult, dar cu

posibilităţi imense de cercetare în

electrotehnicii. Atunci

mi-am

dat

domeniul

seama cât

de

importantă este electrotehnica. Aşa că am lucrat mult la constituirea unui laborator de cercetare şi am avut şi nişte oameni care m-au sprijinit. Am avut deci şansa să ajung într-un loc în care am avut posibilitatea să fac cercetare şi să aplic ceea ce am învăţat. Laboratorul de cercetare al uzinei din Roman, în care investisem câţiva ani de viaţă, cu bucurii şi rezultate (eram tânăr, visător şi încrezător în viitor), a fost devastat în 1989. Acele persoane care au distrus uzina şi laboratorul au călcat peste mulţi ani din viaţă, fără a avea habar ce însemnau toate acele lucruri. Foarte multe idei, stăruinţe, idealuri şi strădanii s-au năruit, s-au risipit atunci. Sunt multe lucruri dureroase care s-au întâmplat. Avusesem însă prudenţa să pun deoparte ceea ce se putea pune deoparte.

Am reuşit să pun deoparte ceva ce nu

104

putea fi luat de nimeni, cele 130 de brevete de invenţie, recunoscute de autoritatea ştiinţifică. Există momente în viaţă în care simţi că te prăbuşeşti, că nu ai pe nimeni în jurul tău, simţi că totul este inutil, zadarnic... şi atunci apare un om care îţi luminează viaţa. În acele momente triste pentru mine, a apărut un om care mi-a întins o mână şi acel om extraordinar, pentru care nu am decât cuvinte de mulţumire este profesorul Emanuel Diaconescu. Aşa a început cariera mea didactică la Suceava în 1990, la 42 de ani. Î: Ce înseamnă să te apuci de dăscălie? R: Să te apuci de dăscălie greu... e greu... însă atunci când doreşti să faci o meserie cu suflet şi cu multă sinceritate... apar tot felul de soluţii. Î: Mă gândeam la faptul că, la un moment dat, eşti obligat să renunţi la activitatea din laborator, chiar dacă tocmai ţi-a venit o idee, şi eşti nevoit să mergi „la clasă” pentru a-ţi ţine ora, ceea ce nu e tocmai comod... R: Aşa este... însă contează faptul că vrei să dai răspunsuri, iar copiii aceştia (studenţii- n.n.), răvăşiţi uneori de viaţa aceasta, pentru că nu am reuşit să le

105

oferim nişte repere, au nevoie de răspunsuri, aşa că vrând-nevrând am încercat să dau răspunsuri. Copiii aceştia sunt buni, sunt copii isteţi şi vin cu întrebări isteţe, iar răspunsurile la întrebările lor pot fi puncte de plecare pentru idei noi. Î : De unde v-aţi luat modelul de profesor? Trebuia să începeţi de undeva... R: Din acest punct de vedere am două modele. Soţia mea este cadru didactic şi astfel am găsit răspunsuri la multe întrebări. Am găsit un model şi în domnul profesor Emanuel Diaconescu. Am simţit bunătatea sufletului domniei sale în momentul

în care simţeam că mă prăbuşesc şi

dumnealui a fost cel care mi-a întins o mână. Acesta a fost omul care a creat universitatea pe care noi nu o vedem, universitatea în sens spiritual. Este cel care, tânăr fiind, a venit aici, având un doctorat în Anglia şi, cu o putere de muncă extraordinară, a reuşit să coalizeze toate forţele şi să creeze acel Institut de subingineri, după care a creat ceea ce astăzi numim universitate. Aş avea foarte multe lucruri de spus, multe

106

lucruri pe care mi le amintesc în legătură cu domnia sa, lucruri

care

susţin

faptul

că

este

o

persoană

reprezentativă, este cu adevărat un reper.

Î: Aveţi o şansă extraordinară de a face o evaluare la vârsta maturităţii a ceea ce s-a petrecut în universitate în ultimii douăzeci de ani. R: E vorba de un salt uriaş pe care l-a făcut universitatea

în

această

perioadă.

Colectivul

s-a

dezvoltat. S-au schimbat multe şi în privinţa dotărilor. Au venit mulţi oameni noi şi unii m-au impresionat cu elanul şi

sinceritatea demersului în actul didactic. Acesta e

lucrul care a rămas: sinceritatea. La început nu m-a îngrozit lipsa de dotare ci, mai degrabă, rapiditatea cu care încercau unii să rezolve probleme, să facă schimbări (reaşezări de planuri de învăţământ, de programe). Contează sinceritatea cu care încerci să transmiţi, dacă ai ceva de transmis. Nu rezolvi lucrurile doar citind şi transmiţând. E foarte important să te raportezi la ce ai trăit. Şi astfel încerci să transmiţi o experienţă, un mod de

107

lucru, un mod de acţiune pentru viitor. Acestea contează foarte mult. Teoria motorului sau a transformatorului, în sine, nu interesează. Despre aceste lucruri studentul poate să citească singur. Ceea ce interesează e: „Cum trebuie să acţioneze ca să îl facă mai eficient?”. Ar trebui să fie preocupat de cât de mult le datorează unor oameni care sau zbătut să găsească nişte răspunsuri şi astfel răspunsul studentului la un examen e un omagiu adus celor care au încercat să facă atâtea lucruri şi să propună soluţii. Am o stimă deosebită pentru Faraday, omul care nu avea decât clasele primare şi nu a avut posibilitatea să facă o facultate, dar care a descoperit legea inducţiei electromagnetice

şi

a

găsit

explicaţia

undelor

electromagnetice. Dând acest exemplu i-am întrebat odată pe studenţi: „Care credeţi că e condiţia ca cineva să ajungă un savant, un cercetător?” Şi unii au răspuns repede: „Să nu aibă şcoală.” Majoritatea însă au înţeles la ce doream să mă refer. Încerc să le arăt studenţilor cât de mult

înseamnă

dorinţa

de

finalitate,

pasiunea,

perseverenţa pe care o manifestă într-o acţiune legată de cercetare, sinceritatea în a lucra. 108

Faraday a realizat, în acest sens, lucruri extraordinare. Ţinea nişte prelegeri nemaipomenite pentru cei mici, în laboratorul său de la Instituţia Regală din Londra, însoţite de experienţe demonstrative extraordinar de interesante pentru copii. Câteodată îmi pun întrebarea: cum se face că unii au ajuns atât de departe (englezii, americanii)? Noi, cadrele didactice, avem o răspundere uriaşă pentru că avem copii atât de isteţi pe care riscăm să-i pierdem pe parcurs. Faradey făcea nişte demonstraţii care pur şi simplu electrizau. Îmi amintesc, din copilărie, cât de mult au contat, pentru mine, acele câteva experienţe pe care profesorul de fizică a reuşit să ni le facă. Puţine însă, şi acest număr nu se datora neapărat specificului unei perioade pe care am trăit-o (am terminat Şcoala Elementară în 1961). Magazia însă „gemea” de aparate. Odată, pe când eram elev în clasa a VII-a, am fost chemat de profesorul de fizică pentru a-l ajuta să facă ordine în laborator şi am rămas impresionat de cele văzute acolo. Erau atâtea aparate pe care nu le văzusem nici măcar o dată scoase pentru vreo experienţă. Era un laborator al unei şcoli dintr-un sătuc. Avea însă atâtea 109

aparate pe care nu le-am văzut folosite nici măcar o dată. Pe unele dintre ele le-am văzut funcţionând abia la facultate, deşi laboratorul şcolii elementare le avea în dotare. Ca elev am simţit însă nevoia să le văd funcţionând. Electrotehnica m-a pasionat de mic şi nu cred că am ajuns întâmplător să mă ocup de acest domeniu. Primele clipe de contact cu electrotehnica au fost extraordinar de importante şi de fiecare dată îmi apăreau în minte tot felul de întrebări. Simţeam nevoia unui contact cu demonstraţiile practice. Demonstraţiile care încearcă să facă legătura dintre teoria şi practică înseamnă un lucru colosal. În 1860, unul ca Faraday, un tip obosit de atâta muncă de cercetare, găsea totuşi timp pentru demonstraţii practice, destinate copiilor. Acest lucru m-a impresionat, dragostea faţă de copii şi plăcerea deosebită pe care i-o produceau aceste experienţe. Îl făceau foarte fericit, probabil chiar mai fericit decât l-ar fi făcut descoperirea motorului electric (pe care l-a a descoperit mai înainte cu douăzeci de ani şi care a reprezentat un lucru extraordinar). La noi (în spaţiul românesc- n.n.) erau foarte puţini cei care făceau acest lucru. A fost totuşi cineva, despre care 110

se vorbeşte însă foarte puţin, şi anume Dimitrie Leonida, care a înfiinţat o şcoală pentru electricieni şi mecanici. În acest cadru, încerca să le prezinte mai întâi, sub forma unor demonstraţii practice, cele mai interesante şi uneori cele mai grele capitole din electrotehnică. Dimitrie Leonida este cel care a realizat, pentru prima dată, un învăţământ prin descoperire. De la el am înţeles ce înseamnă învăţământul prin descoperire. Cel mai important a fost nu faptul că a realizat proiectul primei hidrocentrale, ci faptul că poate fi considerat un model de tenacitate şi perseverenţă. A lucrat toată viaţa la acest proiect, a gândit în detaliu modalităţile de realizare a acestei centrale hidroelectrice (din momentul în care a terminat facultatea), iar cei care, în perioada lui Gheorghiu-Dej, au construit centrala au respectat întru totul proiectul lui Leonida deşi au pus hidrocentralei denumirea de V.I. Lenin (pentru că generatoarele erau de la ruşi). Leonida venea în studenţie de la Charlottenburg (lângă Berlin, n.n.) şi îşi petrecea toată vacanţa gândinduse cum o să arate hidrocentrala... Aceştia sunt nişte oameni extraordinari.

111

Calitatea studenţilor a scăzut, însă copiii au un fond sufletesc bun şi trebuie să ştie pentru ce învaţă. Ei aşteaptă nişte răspunsuri. Misiunea cadrelor didactice, începând de la învăţători şi terminând cu profesorii universitari, este aceea de a da răspunsuri interesante, aflate în legătură cu practica, cu experienţa. Dacă noi, ca studenţi, eram puşi în situaţia de a învăţa pagini întregi de ecuaţii diferenţiale, de integrale, ajungeam apoi la o formulă, pe care dacă o spuneam corect la examen luam o notă bună... atât. În acelaşi timp, în Franţa, studentul află în ce situaţii practice poate fi valorificată formula respectivă, ba mai mult, vede şi un aparat a cărui funcţionare e justificată de aplicarea formulei respective. Practica verifica, în acelaşi timp corectitudinea formulei. În anii studenţiei mele, la terminarea facultăţii, foarte mulţi din cei care au terminat electrotehnica, în momentul în care se pregăteau pentru susţinerea examenului de diplomă, deşi ştiau

foarte multă

matematică superioară ajunseseră să uite de fapt răspunsul la o întrebare simplă: „în ce se măsoară 112

fluxul?”, răspuns pe care îl puteau găsi cu uşurinţă întrun manual de clasa a X-a. Acesta nu este însă un lucru care să caracterizeze în totalitate şcoala noastră inginerească, pentru că e vorba totuşi de o şcoală serioasă, însă acesta a fost un semnal de alarmă şi a scos în evidenţă necesitatea de a lega teoria de practică. Partea practică îţi dă încrederea că poţi rezolva rapid o problemă tehnică. Pot învăţa teoria integralelor, spune studentul, dar dă-mi posibilitatea să o folosesc- îi cere profesorului. Altfel cum pot să înţeleg? Chiar şi exerciţiul acela pe care îl rezolvăm pe mai multe pagini ar trebui să-şi regăsească justificarea în activitatea practică. E important

să

ştiu

pentru

ce

învăţ.

Preocuparea

contemporană pentru formarea de competenţe reflectă necesitatea legării teoriei de practică. Profesorul munceşte mai mult: el poate consuma chiar două săptămâni gândindu-se la o aplicaţie ce durează, în fapt, doar jumătate de oră. E mult mai important ca explicaţia să fie atractivă şi convingătoare. Dacă studentul află că legea inducţiei există, că este utilă, că o să o aplice şi poate preciza şi situaţiile în care o va aplica,

113

consider că am câştigat un lucru mult mai mare. Nu voi uita omul care m-a convins, el este un om de milioane. Eu simt că noi, cadrele didactice, nu am reuşit în totalitate să ne facem datoria. Poate că eforturile pe care le-am făcut nu au fost apreciate la justa lor valoare. Sunt un om tenace, dar simt că am obosit. Mai sunt probabil şi alţii ca mine, care sunt cinstiţi, care au vrut să facă ceva, dar care nu mai speră nimic. Acesta este marele pericol în momentul de faţă. Pentru mine e un semnal de alarmă. Probabil că vom dispărea. Dar veniţi dumneavoastră din urmă cu dorinţa de a face ceva. Şi

copiii

aşteaptă

nişte

răspunsuri.

Avem

o

reponsabilitate faţă de ei... Dimitrie Leonida avea în 1910 o şcoală în care promova învăţământul prin descoperire, pe când noi, abia prin 1960, când ni s-a deschis şi nouă drumul către literatura străină, am sesizat ce lucruri minunate fac francezii şi americanii şi anume învăţământ prin descoperire. Dimitrie Leonida făcuse asta cu mult timp înainte, fără să-l laude nimeni, chiar cu 50 de ani înainte ca această informaţie să ajungă la noi. Învăţământul prin descoperire presupune multă muncă. 114

Î: Cum arată o

zi

obişnuită din

viaţa

dumneavoastră? R: Începem să facem primele lucrări de laborator, pregătim întâlnirile cu studenţii, o evaluare, un curs, o perioadă de pauză şi o întâlnire la bibliotecă, câteva gânduri în legătură cu viitoarele experienţe (contează foarte mult să ne gândim la unele cercetări în care să-i implicăm pe cei tineri), o altă încercare, o încercare nereuşită, apar îndoielile, sunt capabil? ce caut aici? n-ar fi trebuit să găsesc un loc mai sigur unde să nu încurc pe nimeni? şi apoi o altă încercare... Sunt un român ca toţi ceilalţi.

Î: Prima lumină care se aprinde într-o încăpere din campusul universitar sucevean şi ultima care se stinge, undeva târziu, în noapte, spun studenţii, e cea de la laboratorul dumneavoastră. R: Dimineaţa şi seara e multă linişte... Mai vine portarul din când în când întrebându-se, probabil: „Ăsta nu mai pleacă acasă?” Dimineaţa şi seara găsesc liniştea de care are probabil nevoie fiecare dintre noi. Foarte multă linişte... 115

Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri care

au

contribuit

la

formarea

dumneavoastră

personală/ profesională? R: Contează foarte mult educaţia din copilărie: modelul părinţilor, felul în care ai perceput viaţa la început, primele greutăţi, primele conflicte, primele rezolvări. După aceea intervin celelalte modele care au o importanţă deosebită, modele cu o structură diferită. Pentru mine au contat modelele cadrelor didactice din facultate şi ele au reprezentat adevărate repere. Apoi modelele din literatura de specialitate: Edison şi Faraday şi tot timpul mi-am pus întrebarea: ce aş putea să fac să ajung la măcar câteva realizări (nu mi-am propus niciodată să-i ajung sau să-i egalez, mi-am dorit să pot face câteva lucruri care să poată fi asociate cu ceea ce au făcut ei atât de frumos, atât de grandios, lucruri care au reprezentat nişte paşi uriaşi pentru omenire). E important să fii omul potrivit, la locul potrivit, în împrejurările potrivite Am avut şansa unui loc de muncă ce mi-a permis să fac cercetare. Am avut şansa ca oamenii să înţeleagă înclinaţia mea şi să nu pună oprelişti. Am avut oameni care m-au ocrotit, m-au 116

crescut. Încerc şi eu să nu pun oprelişti, ci să sprijin. Acest lucru e important.

Î: La prima oră de curs discut cu studenţii despre... R.: La prima oră de curs realizez o prelegere inaugurală, cu problematică largă, atractivă, interesantă, care deschide apetitul pentru domeniu sau pentru o anumită problematică. De exemplu, când încep cursul de Materiale electrotehnice le vorbesc studenţilor despre avariile şi defectele în echipamentele electrotehnice. Faptul că am lucrat atâţia ani şi am făcut cercetare m-a ajutat să adun o colecţie impresionantă de fotografii cu defecte. Aşa că încerc să spun povestea fiecărui defect. Le aleg pe cele mai semnificative, încerc să fac o prezentare atractivă, vorbind despre experienţa personală legată de acea problematică, pentru ca în final să le subliniez importanţa utilizării unor cunoştinţe teoretice, pe care urmează cursanţii să le studieze, în rezolvarea unor

situaţii

practice.

Studentul

sesizează

astfel

aplicabilitatea unei formule pe care înainte o considera stufoasă. Nu fac minuni, dar câteodată reuşesc. 117

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de... R: Pentru o oră de curs am nevoie de o strategie în legătură cu ceea ce am de transmis, apoi trebuie să leg teoria de practică, fac transferul, legătura cu ce am simţit cândva.

Î: Unui boboc i-aş spune... R: Cred că i-am spus că trebuie să devină un intelectual de marcă, un reper pentru ceilalţi. În perioada interbelică intelectualul era un apostol...

Î: Unui absolvent i-aş spune... R: (oftează)... aş vrea să-şi facă meseria, îi urez să-şi facă meseria, îmi doresc să-şi facă meseria şi să fie bun în ceea ce face.

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl... R: A fi profesor nu înseamnă să ştii foarte multe lucruri, ci înseamnă a-l face pe celălalt să înţeleagă. Asta am învăţat de la soţia mea, care a avut asupra mea o influenţă extraordinară. Am înţeles acest lucru şi am încercat să-l aplic. Ca pedagog, trebuie să intri mai întâi prin suflet. Pedagogia este „o disciplină cu minuni”. Ca 118

să faci pe cineva să înţeleagă, trebuie să-l conduci întracolo, să apeşi pe nişte clapete pe care nu le vede, nu le simte oricine, dar care să ducă la nişte rezultate uimitoare. Eu cred că m-am apropiat mai mult după ureche... dar cred că pedagogia trebuie făcută întâi cu sufletul, apoi cu mintea.

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să ... R: Un dascăl nu ar trebui să fie niciodată obosit. E greu dar în dăscălie nu există „mâine” sau „altădată”. Descurajarea mi se pare cea mai periculoasă. Nu ai voie!

Î: Tăcerea în actul didactic... R: În cercetare tăcerea e un lucru esenţial. Se lucrează cu ipoteze, din zece e posibil ca una să fie confirmată. Eşecul reprezintă un rău necesar, nu poate fi evitat. Până nu ai confirmări, e recomandată tăcerea.

Î: Recomandaţi o carte... R: Îmi amintesc un moment din anul 1994, an în care m-am despărţit de o serie de studenţi care au apreciat activitatea mea spunând că „pentru ei reprezint 119

acea persoană care am fost şi am rămas om”. De această serie de studenţi mă leagă o „poveste” despre cumpătare, despre echilibru, exprimată şi în poezia „Dacă...” a lui Kipling. Viaţa înseamnă: întrebări, răspunsuri, prăbuşiri, dar e foarte important ca dincolo de ele să rămâi OM. Sper să fi reuşit să rămân!

Î: Definiţi educaţia după următoarele repere: un cuvânt: R: mentalitate, cunoştinţe, aplicabilitate... o formulă: R: Educaţia = Cunoştinţe + Practică + Aplicabilitate o mişcare/un gest: R: Căutare

În loc de semnătură...

120

A FACE O PROFESIE CU DĂRUIRE Interviu cu conf. univ. dr. Carmen Cornelia BALAN Î: Cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea personală/ profesională R: Profesorii pe care i-am avut sunt, cu siguranţă, cel mai important lucru. Mai întâi domnişoara Săveanu, profesoara de filosofie din liceu de la care am învăţat regulile muncii intelectuale şi importanţa modelului la care te raportezi. Perioada studenţiei a amplificat şi diversificat modelele: i-am avut profesori pe H.H. Stahl, Ioan Drăgan, Septimiu Chelcea, Natalia Damian, Aculin Cazacu, nume de referinţă în sociologia românească. Apoi am avut şansa să mă accepte în echipa sa domnul Nicolae Radu de la Centrul de cercetări sociologice al Academiei şi, timp de un deceniu, mi-am făcut ucenicia în cercetare cu un profesor vertical, metodic şi cald care ştia cu adevărat să constituie o echipă şi să mobilizeze potenţialul restant al fiecăruia. Apoi Cărţile… cât eram adolescentă… contau cărţile pe care le găseam singură,

121

nu cele recomandate. Deci, cărţile pe care le luam de la bibliotecă şi care se chemau unele pe altele... Mai târziu s-au întâlnit cele două, cărţile cu profesorii, pentru că existase acel profesor, Nicolae Radu, de care am spus deja, şi care nu numai că mi-a direcţionat lecturile dar le-a dat intensitate şi ritm pentru că, lunar, când mergeam la Bucureşti, discutam despre ceea ce am citit şi primeam alte materiale dactilografiate sau xeroxate că în anii 80 se ajungea greu la cartea de specialitate. Şi… al III-lea…, chiar care ar fi al III-lea? Al III-lea, dacă mă gândesc bine, este felul foarte riguros în care m-a crescut mama. Faptul că ea mi-a impus un univers de principii, norme şi reguli din care nu prea puteai să scapi şi care a ajuns să facă parte din mine, să mă definească. Cred că aşa!

Î: La prima oră de curs discut cu studenţii despre… R: Diferenţa dintre meserie (care „se fură”) şi profesie (care presupune pregătirea prin unităţi specifice, de

învăţământ).

necesitatea

ca

Şi

din

această

profesorii

–

cei

diferenţă care

derivă

pregătesc

profesioniştii – să se definească prin apartenenţa la 122

cultura

profesională

specifică

cadrelor

didactice

(cunoştinţe psihopedagogice, deprinderi, valori). Nu poţi pregăti profesionişti fără să fii tu însuţi un profesionist în a-i învăţa pe alţii. Şi le spun cu mare intensitate că, indiferent ce specialitate vor absolvi, în instituţiile de învăţământ vor fi profesori de... Şi dacă nu înţeleg asta, atunci vor fi doar absolvenţi cu studii superioare de o anume specialitate care sunt cadre didactice pentru că „s-a ivit oportunitatea”. Dar nu vor fi niciodată Profesori!

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de… R: Uite că nu îmi vine să spun că pentru o oră de curs am nevoie de nu ştiu câţi studenţi, pentru că pentru o oră de curs am nevoie de... studenţi cursanţi care vor să afle ceva. Sigur că nu îi am întotdeauna şi asta însemnă că prima parte a oricărei ore de curs presupune să îi câştig ca să vrea, cu adevărat, să afle ceva. Mai am nevoie de o tablă, că eu sunt profesor de modă veche, o tablă pe care să-mi fac desenele şi schemele ca un om fără talent la desen dar doritor construiască imagini care să integreze noile informaţii. Am încercat cu proiecţii,

123

sunt seci! Desenele mele sunt calde! Mie mi se pare că eficienţa în faţa studenţilor este mai mare dacă eu desenez pe tablă şi construiesc împreună cu studenţii desenul, în care cercul nu-i chiar cerc, pătratul e cam strâmb, scrisul nu e în regulă dar se înscriu sub semnul lui „aici şi acum”. Deci, am nevoie obligatoriu de tablă şi de cretă. Şi mă simt foarte bine cu ele. Asta nu înseamnă că nu folosesc laptop-ul şi celelalte mijloace moderne, dar nu... nu sunt ceea ce mi-aş dori cel mai tare. De ce mai am nevoie?! Am nevoie de câteva minute, seara înainte de culcare sau ziua înainte de a intra în curs, în care să mă gândesc, să-mi actualizez cum arată studenţii mei, cum a fost la cursul dinainte şi să mă gândesc cum trebuie să continui. N-am nevoie obligatoriu de curs... de notiţe... de alte asemenea. Sunt situaţii în care, în cele câteva minute în care mă gândesc ce urmează să se întâmple, schimb planul de lecţie. Dacă tot nu avem manuale (râde), precum cei din preuniversitar. Şi acum trecem la trei, mai am nevoie cel puţin de o carte, pe care să le-o arăt... ca să plece de la ea mai departe.

124

Î: În programa şcolară, în cursurile USV aş introduce… R: Obligatoriu Psihologie generală. Şi, la fel de obligatoriu, Sociologie generală. Mi se pare nedrept şi nefiresc să începi cu momentul în care ele, crengile, se desfac pe ramuri fără să şti nimic despre rădăcini şi despre trunchi. Mi se pare nedrept şi nefiresc ca studenţii noştri, indiferent de la ce specializare, indiferent că fac sau nu DPPD-ul, să înceapă să se mişte printre ceilalţi oameni dar şi în universul lor interior fără să aibă repere. Nu se poate! De aici sunt foarte multe încurcături... începem studiul fără a avea cadrul

conceptual,

instrumentarul

şi

viziunea

de

ansamblu. Ce departe e vremea în care Dimitrie Gusti reuşea să introducă sociologia în învăţământul secundar (1925) şi tot el elabora programa disciplinei şi, împreună cu Traian Herseni, un manual mereu revăzut şi îmbunătăţit! Şi, în acel timp, manualele alternative pentru licee şi şcoli normale erau elaborate şi de alţi reprezentanţi marcanţi ai lumii universitare. Să amintim doar pe cele scrise de Petre Andrei împreună cu V.Harea în 1927 şi de Traian Brăileanu în 1935. 125

Să revenim la întrebare. Aş introduce în programa şcolară, în cursurile USV, discipline care construiesc infrastructura înţelegerii universului interior şi social şi fundamentează opiniile şi acţiunea pe cunoaştere.

Î: Unui boboc i-aş spune… R: Unui boboc i-aş spune şi chiar îi spun întotdeauna că, dincolo de „câte în lună şi în stele” pe care le ştim noi, tare important este să ne întoarcem la antica vorbă „cunoaşte-te pe tine însuţi!” De aici ridicăm construţia! Şi îi mai spun că ea, universitatea, este o şansă, o şansă să te uiţi în jur, o şansă să citeşti dar, mai ales, o şansă să trăieşti printre ceilalţi şi să experimentezi împreună cu ei. Deci, unui boboc i-aş spune că ceea ce îl va defini ca student va fi, în principal, ceea ce va face împreună cu colegii şi cu profesorii săi. Nu notele, nu specializarea şi nici măcar câte cărţi a adunat.

Î: Unui absolvent i-aş spune… R: că lucrurile nu sunt numai bune sau numai rele, că întotdeauna binele are şi o parte de rău şi invers, şi că de el depinde să-şi construiască mai departe traseul 126

şi să-şi aleagă oameni care-i vor fi alături. Şi dacă aşteaptă doar împliniri şi recunoaşterea valorii atunci îl va marca, pentru că anii aceia, primii, nu îi uiţi niciodată. Oricât de rău ar fi, sunt lucruri de viaţă care pot fi învăţate. Şi dacă e rău, şi dacă e greu, şi dacă e imposibil, pot învăţa din asta că pot să suport, pe termen scurt, sămi fie rău, şi greu, şi imposibil. Şi asta el, absolventul, trebuie să ştie. Din păcate, mie nu mi-a spus nimeni asta, am învăţat doar ce grozav şi minunat este să fii sociolog cercetător ale cărui concluzii sunt aşteptate şi necesare! Şi atunci, când am ajuns la primul loc de muncă, am avut o cădere de mai mare dragul. De aceea absolvenţilor mei încerc să le spun că important este să înveţe continuu şi, mai ales, important este să înţeleagă. Să înţeleagă nu ce se întâmplă în lumea asta mai mare sau mai mică, internaţională, românească, locală, ci ce se întâmplă cu ei în raport cu ceea ce le oferă lumea asta. Dacă înţeleg ce se întâmplă cu ei, e în regulă. Asta le spun eu absolvenţilor. Sigur, agrementat cu tot felul de vorbe, ca să nu iasă ca o lecţie de dirigenţie.

127

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl este… R: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl... Din carieră? Dar, hai să-l spun totuşi pe ăsta! La începutul anilor ’90, înainte de a fi calificată ca dascăl, dar străduindu-mă foarte tare să fac ceea ce trebuie, am ţinut nişte ore de asistenţă socială la o şcoală postliceală, la Reşiţa. Cred că cel mai frumos moment din viaţa mea a fost când, după 20 de ani, m-am întâlnit în cadrul proiectului Absolvenţi pe piaţa muncii cu o fostă elevă de postliceală, acum cadru universitar, care mă ţinea minte şi care făcuse din mine un reper, şi atunci am zis „bine, n-am trăit degeaba”! Sigur că eu nu puteam, la momentul acela, să-i învăţ nişte lucruri foarte exacte din Asistenţa Socială dar, ceea ce-i rămăsese ei de la mine era dorinţa de a face ceva şi nevoia să-ţi pese de ceea ce faci! Cred că ăsta e cel mai frumos moment din cariera de dascăl: să vezi că ai sădit cu adevărat ceva durabil. Şi totuşi cred că cea mai mare satisfacţie am simţit-o atunci când, după ce am preluat un seminar la o grupă de studenţi pe care nu-i voia nimeni, pentru că erau dificili, obraznici şi indisciplinaţi, descoperindu-i calzi, buni, participativi, am 128

recunoscut în faţa lor că am am venit cu o prejudecată, „am greşit!” Şi atunci cel mai frumos moment este şi cel în care, pentru mine cel puţin, pot să îndrept o judecată greşită.

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să… R: Să nu-i pese! Că tot l-am spus înainte. N-ar trebui niciodată să nu-i pese. Adică mie asta mi se pare cel mai important, să-ţi pese! Dacă îţi pasă, celelalte vin! Calculatorului nu-i pasă, deci eu pot să fac o transmisie de acest gen, din faţă, clasic, sau de la distanţă. Acel aparat transmite exact ceea ce are de transmis, fără cadru, fără rest! Un dascăl care se aşează la catedră şi citeşte, cu o voce mai mult sau mai puţin egală, nu e dascăl! Pentru că, să citească, studenţii şi elevii ştiu şi singuri. În plus, rigorile limbajului scris sunt altele decât ale limbajului oral. Este păcat să pierzi avantajele limbajului oral, ca să citeşti, fie chiar şi nişte slide-uri. De aceea eu consider că un dascăl care vrea să facă dăscălie n-ar trebui niciodată să citească. Acelaşi domn Nicolae Radu, la care am mai făcut trimitere, îşi ţinea cursurile la maniera următoare: Carmen Furtună, asistenta d-lui, citea cu o voce extraordinară (putea să meargă să prezinte emisiuni la Teleenciclopedia) 129

un paragraf, după care d-l Radu îl explica. Pentru că materialul scris are şi el rostul lui, aş opta mai degrabă să le dau cursul, să se uite pe el în timp ce eu povestesc.

Î: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi făcut… R: Oricum eu sunt profesor de foarte puţină vreme, raportat la vârsta mea sunt profesor de foarte puţină vreme, ceva peste 20 de ani. Nu mi-am dorit să fiu profesor şi de aceea n-am făcut la timpul său modulul de pregătire psihopedagogică. Cred că aş fi putut fi, hai să zicem..., un consilier. Adică ce se înţelege din asta? Îmi place să-i învăţ pe ceilalţi să gândească la ei şi la restul, deci tot un fel de dăscălie. Acum, dacă luăm în calcul şi vârsta, îmi place, chiar îmi place, statutul de bunicuţă care povesteşte nepoţilor cam cum se construiesc sertăraşele minţii şi cum trebuie ele aşezate în funcţie de conţinuturi. Deci tot un fel de dăscălie până la urmă. Şi Dumnezeu le rânduie pe toate. După ce am fugit de cariera didactică, deşi am dat meditaţii din clasa a X-a până la terminarea facultăţii şi apoi am ţinut cursuri pentru adulţi tot timpul, am ajuns tot la ea dar o fac în felul meu. 130

Î: Modelul meu de dascăl din trecut este… R: Din trecutul meu sau din modelul clasic de dascăl?

Î: Noi ne-am gândit la modelul clasic. R: Eu cred că sigur nu este o întâmplare faptul că modelele clasice de dascăl reprezintă persoane, poate chiar personaje, care s-au relaţionat cu ceilalţi. Nu există nici un model clasic de dascăl pe care să-l iei în calcul pentru cât de multe ştia ci doar pentru cum îşi ţinea cursurile, lecţiile. Modelul clasic de dascăl presupune căldură. Şi Dăscăliţa, şi domnul Trandafir emană căldură. Noi nu ştim nimic despre ce ştiau oamenii ăştia şi dacă respectau toate punctele importante dintr-o lecţie ca să-i luăm de model. Modelul clasic de profesor universitar este pentru mine Dimitrie Gusti. Acolo este modelul, numai că hai să ne gândim, Dimitrie Gusti nu a ţinut doar lecţii, cursuri, el a făcut inclusiv echipele studenţeşti cu care mergea la ţară, într-un demers de cercetare şi acţiune. Profesorul care ştie să facă echipă cu studentul, îşi organizează activitatea nu cum ar vrea el, studentul, ci cum e bine 131

pentru a creşte ca oameni şi unul şi celălalt. Dimitrie Gusti şi-a schimbat de foarte multe ori maniera de a se relaţiona cu colaboratorii şi cu studenţii şi era marele Gusti, preşedinte al Academiei Române, era marele Gusti, ministru al învăţământului. Eu nu cred că mai există un profesor care să-şi adune în echipa sa de cercetare performeri atât de diferiţi şi să atingă cu această echipă excelenţa. Deci, ce înseamnă modelul clasic de dascăl? Să poţi să lucrezi cu studenţi diferiţi, să poţi să te relaţionezi făcând echipă, cu profesori diferiţi, de vârste diferite, cu universuri cognitive diferite, şi, mai ales, să-i dai fiecăruia o şansă să se dezvolte şi să se împlinească ca Om. Asta înseamnă modelul clasic de profesor universitar! E mult mai puţin important dacă citea cu intonaţie, dacă făcea nu ştiu ce, dacă respecta planul de lecţie. Important este ca el, profesorul să te înveţe să gândeşti, să lucrezi în specialitate, şi nu singur, ci în echipă. Sigur există un portofoliu destul de ofertant de metode moderne, participative care răspund acestei cerinţe dar trebuie să recunoaştem că cele mai multe dintre ele sunt cumplit de cronofage şi arareori ajungi cu ele să descoperi ceea ce-ţi propui. Ori asta se întâmpla pe 132

interbelic foarte normal. Nu sunt atât de noi şi metodele participative...până când şi bădiţa Vasile le folosea, dacă vă aduceţi aminte, pentru a-i învăţa pe copiii care nu dădeau pe dinafară de şcoală.

Î: Modelul de dascăl din prezent este altceva? R: Un model, în mod normal, ar trebui să meargă pe liniile de forţă ale tradiţiei. Pentru că el, Dascălul, dacă îl scriem cu „D” ca substantiv propriu, nu poate fi derivat decât din modelul clasic. Din păcate, distanţa faţă de model este

tot mai mare acum. Fireşte că şi în

perioada interbelică era diferenţă între model şi dascălul obişnuit. Nu toţi erau ca d-l Trandafir. Este absurd să credem aşa ceva. Nu toţi erau ca Dimitrie Gusti, ba chiar Mircea Vulcănescu în tipologia realizează în 1936 identifica trei modele de profesori universitari: Subiectiv şi dinamic, Substanţial şi obiectiv şi Metodic! Din păcate s-a spart unitatea firească între curs şi seminar. Cursurile, aşa cum spunea Mircea Vulcănescu, sunt, sau ar trebui să fie, predarea unui instrument de lucru, seminarul, deprinderea mânuirii lui, iar lucrările de seminar „adevărate viziuni de şantier”, buletine de analiză a 133

mijloacelor tehnice de care dispune ştiinţa la un moment dat, planuri de lucru pentru un proiect sau expunerea rezultatelor provizorii obţinute prin aplicarea metodelor. Esenţial pentru construcţia studentului este deci seminarul. Dar din păcate, uneori această unitate taxonomică dintre curs şi seminar nu se mai înregistrează şi seminarul este momentul doi din clasica lecţie din preuniversitar:

după

predare,

verificarea

însuşirii

cunoştinţelor! Seminarul nu este o ascultare dacă s-a învăţat ceea ce s-a predat la curs, nu este nici o nouă predare, repetând cursul într-o altă formulă, sau, se mai întâmplă şi asta, explicitând ceea ce nu s-a înţeles la curs (râde) într-un limbaj mai terestru, mai pământean., ci altceva, este locul unde se însuşesc deprinderile muncii intelectuale în general şi ale domeniului în special. Şi ceea ce nu ştiu, din păcate, foare mulţi dintre seminarişti, este cum să relaţioneze cu cei din sală.

Î: Dascălul în viitor va fi… R: Pe viitor, dascălul duce mai departe, în contemporaneitate, liniile clasice ale modelului. Vedem că

Dimitrie Gusti este cel mai frecvent 134

numit

„profesorul”,

nu

„cercetătorul”,

nu

„marele”,

nu

„academicianul”, ci Profesorul. Aşa cum, părintele Dumitru Stăniloaie este

Părintele Profesor Stăniloaie.

Conotaţiile cuvântului „profesor” scris cu literă mare se înscriu pe aceleaşi linii de forţă dar adaptate pe axa spaţiu şi pe axa timp. Sunt lucruri care nu mai merg din modelele vechi. Nu prea ştiu care dar probabil pentru că eu sunt un dascăl depăşit. Dar, cu siguranţă, nu se cade să aruncăm deodată cu apa murdară şi copilul din copaie. Deci cuvine-se, pentru a ne construi modelul viitorului pornim de la rădăcini. E o întâmplare, sau nu e întâmplare, că un polonez şi nu un român, la centenarul Gusti, în comunicarea intitulată semnificativ „Înapoi la Gusti” îşi fundamenta „invitaţia” pe faptul că nu poţi să mergi înainte decât după ce şti ce a fost în urmă şi te defineşti în raport cu ceea ce a fost în urmă. Deci iată o regulă pe care nu ştiu câţi dintre profesori o mai au. Ca dascăl de azi este foarte important să fac un întreg sustenabil între ieri şi azi pentru mâine, pentru ca el, viitorul dascăl, neştiind ce era în urmă şi considerându-se punctul O, foarte mândru de ideile sale să construiască proiecte fantasmagonice şi să repete greşeli pentru care 135

reţetele au fost de mult stabilite. Şi aş dori să mai spun ceva, chiar dacă nu reprezintă un răspuns la întrebarea voastră. Faptul că întrebând oameni dinăuntru sau din afară sistemului de învăţământ ce au a spune despre esenţa carierei didactice, răspunsurile majoritare nu au făcut vorbire despre misiune, despre notele definitorii, ci despre „salariul mic”! E adevărat că dacă banii sunt insuficienţi pentru traiul zilnic atunci, întorcându-ne la piramida trebuinţelor, se prăbuşeşte tot, un om copleşit de grija zilei de mâine nu poate face performanţă! Şi totuşi nu putem defini cariera didactică doar prin referire la bani. Aş spune că sunt necesari, dar nu suficienţi. Niciodată salariile cadrelor didactice nu au fost mari, şi nicăieri. Salariu mediu inferior a fost de totdeuna la profesori! Dar mediu inferior şi nu sub limita decenţei. Pe vârf nu a fost niciodată! Compensarea a venit din vocaţie, din respectul şi recunoştinţa comunităţii...

Î: Tăcerea în comunicarea didactică… R: Foarte bună lecţia asta... Foarte importantă! Din păcate, dascălii o folosesc foarte puţin. Poate că ar trebui să-i învăţăm pe profesori să tacă! Să asculte! De 136

aceea tăcerea este mai importantă decât ceea ce „ce şi cum spui”. Tăcerea este importantă atât cantitativ cât şi calitativ. Este important cât tac într-o oră pentru că acesta este de fapt timpul cât îi ascult pe ceilalţi. Şi de câte ori tac... până la sfârşit... Ce înseamnă până la sfârşit? Până când celălalt îşi termină ideea. Mi se pare foarte nedrept, după ce el începe să spună ceva, şi eu ascult, să-l întrerup, să-l completez, să-l contrazic. Repezeala asta este dătătoare de foarte multe probleme. Aş cronometra... cât tace un profesor, întâlnindu-se cu studenţii? Este un adevăr psihologic că nu poţi să vorbeşti şi să asculţi în acelaşi timp, cel mult te asculţi!. Dacă rostul nostru este să-i formăm pe studenţi pe principalele dimensiuni, atunci, trebuie să-i formăm în cunoştinţă de cauză şi cunoştinţa de cauză vine doar din ascultare. Deci trebuie să-i ascult ca după aceea să găsesc care este cel mai bun lucru de făcut. Un profesor care numai emite nu e profesor şi poate fi oricând înlocuit cu un televizor pentru că el numai emite şi nu îşi reglează textul în funcţie de ceea ce spun şi mai ales cum spun ceilalţi. Deci ascultarea este cheia de boltă şi de aici încolo putem vorbi despre orice. 137

Î: Din aceeaşi perspectivă rolului de dascăl, recomandaţi o carte, o vizită. R: O carte, două cărţi! În primul rând i-aş trimite pe studenţi să citească Filocalia, nu cărţi despre, nu prelucrări, ci Filocalia. Să-şi facă un program din a le citi la rând, nu pe sărite. Deci asta mi se pare că e cartea care te construieşte! Nu e o lectură uşoară. Îmi aduc aminte că prima dată când am început să citesc din Filocalii, specialistul din mine a simţit nevoia să sublinieze, să aşeze, să găsescă corespondenţe cu ceea ce ştia din psihologie şi din sociologie. Şi cred că de la volumul al II-lea, sau al III-lea, am învăţat un lucru extraordinar, că n-am a socoti câtă psihologie sau sociologie este în aceste cărţi, ci invers, cât de mult psihologia, sociologia, celelalte ştiinţe au reuşit să înţeleagă din taina cea neînţeleasă. E mare lucru... Şi după aceea poţi citi ce altă carte vrei. Ce vrei matale... Care este cealaltă carte... În nici un caz nu va fi o carte de specialitate pentru că ele, adevărurile, apar, se schimbă, se reaşează, se perimează şi aşa mai departe. Cartea pe care aş recomanda-o şi o recomand cu o mare putere, cu sau fără film este „Călina roşie”, de Vasili Şukşin. Cartea este o lecţie uluitoare 138

despre rolul pe care-l are asupra destinului nostru mâna care ţi se întinde şi te ia cu ea atunci când eşti singur şi părăsit, mâna celui rău care te duce la rele dar mai ales mâna celui care nu te judecă şi nu se uită la tine cu superioritate ci cu încredere considerându-te şi pe tine, demn

de

încredere.

O

carte

caldă,

o

carte

frumoasă...dintr-un univers de poveste... De altfel literaura rusă, şi cea veche şi cea mai nouă, e plină de lucruri care merită citite şi învăţate.

Î: Tirul de întrebări. Definiţi educaţia după următoarele repere (tir de întrebări): R: Am reuşit ca un viteaz, îţi dai seama? •

un cuvânt

Creştere. •

Formulă

Profesor + student = altfel, altceva. •

mişcare/ un gest

Eu îmi închipui, şi am şi spus asta studenţilor mei, educaţia ca un urcuş, ca o urcare pe nişte trepte în care cele două persoane care urcă sunt în acelaşi timp pe aceeaşi treaptă, şi unul e mare, totdeuna mare, şi celălalt 139

e mititel şi se ţin de mână. Şi urcă treptele împreună. Nu vreau să-i văd din faţă ca să-i nu identific că sunt băieţi, că sunt fete, că sunt bătrâni, că sunt tineri. Vreau să văd din spate că ei urcă treapta cu aceaşi mişcare a piciorului mare, a celui mare şi a picioruţului mai mic al celui mic, dar că sunt în acelaşi pas. Am ajuns la imaginea asta după ceva vreme... Mai la început mi-am închipuit că profesorul aflat cu un pas înainte, cu faţa spre elev îi întinde mâna şi-l ajută să urce nu, deodată, sunt pe o treaptă! Într-un pas, nu mai mare pasul profesorului, nu mai mic pasul elevului, ci deodată! •

formă/ o imagine/ tablou Yin şi yang care-mi este foarte drag, chiar dacă nu vine din cultura românească, în care partea de pământ, partea de negru, partea de Yin, cea care vizează

structura,

este

elevul/studentul, iar partea de dinamică, Yang, care trebuie să declanşeze şi să susţină mişcarea, dezvoltarea, funcţionalitatea acestei dublete este el, profesorul. Este evident că ceea ce nu trebuie 140

uitat punctul acela alb, de pe spaţiul Yin care înseamnă că şi cei cuprinşi în dinamica impusă de profesor au nu numai propria structură ci şi propria dinamică. La fel, acel puţin negru care e pe spaţiul alb, înseamnă că el, profesorul, nu trebuie să coboare la nivelul învăţăceilor ci trebuie să aibă o parte structurală comună cu cei pentru care desfăşoară demersul didactic. Aţi observat că profesorii îmbătrânesc mai greu decât ceilalţi? La faţă, discutăm... Îţi dai seama dacă un profesor intră în schema mea sau nu după cum a îmbătrânit sau nu. Pentru că, întâlnindu-te cu mereu şi mereu cu noi generaţii de tineri şi făcând cu ei echipă, nu poţi să îmbătrâneşti. Din momentul în care laşi cele două entităţi să se separe în două lumi (în două figuri fie ele şi Yin-Yang fiecare), şi nu mai faci echipă cu cei tineri, plăteşti căzând cu adevărat în bătrâneţe.

În loc de semnătură… (poate fi un mesaj, o imagine, un gând, un motto…) „Un profesor este obligat generaţiilor de tineri care se succedă în viaţa sa - dacă îşi dă osteneala de a-i privi, de a-i asculta, să-şi dea şi bucuria de a-i iubi”. D Gusti 141

A FACE O PROFESIE CU DESCHIDERE SPRE CERCETARE Inteviu cu prof. univ. dr. Maria RĂDOANE Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri care

au

contribuit

la

formarea

dumneavoastră

personală / profesională? R: Cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea personală/ profesională: lectura, doi oameni pe care i-am întâlnit în viaţă, mediul în care am trăit experienţa profesională.

Î: Despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră de curs? R: Sunt un profesor timid, modest ca talent didactic şi cu un simţ al ridicolului exagerat. Prima oră de curs este dedicată introducerii în tematica domeniului de prezentare, cu ilustrări bogate, cu scheme şi imagini. De fiecare dată prima oră de curs o încep cu un mare entuziasm, pentru că şi audienţa este numeroasă. Apoi, spre sfârşitul semestrului în sala de curs rămân foarte

142

puţini şi entuziasmul meu scade la fel... Audienţa în scădere o pun întotdeauna pe lipsa mea de talent, astfel că îmi spun că nu sunt făcută pentru această misiune! Î: Pentru o oră de curs am nevoie de... R: Pentru o oră de curs am nevoie de multe resurse interne pentru a susţine o prelegere, asta pentru că harul meu didactic nu este unul performant. De aceea, o prelegere o susţin cu multă tehnică şi materiale ajutătoare: slide-uri cu zeci de imagini şi scheme, cursuri bine documentate pe suport hârtie şi suport electronic, chestionare, iar la sfârşit aplicaţii în teren. Pe site-ul Catedrei de Geografie avem postate multe informaţii despre ceea ce facem pentru a veni în sprijinul, mai ales, al tinerilor candidaţi în domeniul nostru. Aşa este GEOPEDIA, o mică maşinărie electronică de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri scurte şi pertinente. Î: Dacă ar fi să introduceţi anumite modificări în programa şcolară sau în cursurile facultăţii, ce propuneri aţi avea? R: În cei 10 ani de dascăl la USV m-am preocupat de toate inovările posibile în susţinerea

143

cursurilor mele (în ultimul an am obţinut şi cele mai moderne spaţii de învăţământ astfel încât plăcerea de a fi într-o sală de curs, seminar ori laborator a devenit o dependenţă!). Tinerii aşteaptă de la noi să fim interesanţi, captivanţi. În ce mă priveşte eu nu mă pot face interesantă numai prin prelegeri seci; domeniul meu are nevoie de numeroase aplicaţii, or acestea din urmă costă, din păcate. Î:

Ce

mesaj

le-aţi

transmite

bobocilor,

studenţilor din anul întâi? R: în nici un caz vorbe mari.... dar aş încerca să-i sugerez să fie pregătit pentru schimbări majore în viaţa lui (dacă şi el vrea). Universitatea este locul unde primeşti nu numai instrucţie superioară, ci şi o educaţie aleasă. Tinerii cu care lucrăm noi provin din medii economice modeste (cu un nivel de instrucţie şi de educaţie corespunzător acestui mediu). Aşa cum se prezintă mulţi din ei astăzi în sala mea de curs, la fel am fost eu însămi în urmă cu foarte mulţi ani. Aşteptările mele au fost mari atunci şi mă bucuram când unele dintre ele se realizau. La fel vreau să mă comport astăzi cu tinerii mei studenţi: să nu îi dezamăgesc.

144

Î: Ce i-aţi spune unui absolvent? R: Unui absolvent i-aş spune… hm, ce întrebare! Niciodată nu ştiu ce să-i spun unui absolvent astfel încât să nu mă bănuiască de cuvinte de complezenţă. Dar în fiecare generaţie am avut câţiva absolvenţi pentru care bogăţia de cuvinte sincere a prevalat. Sunt cei care au suferit cea mai mare transformare (ca instrucţie şi educaţie) în Universitate. Şi vorbesc de programul de pregătire universitară de 4 ani. Nu acelaşi sentiment îl am în ce priveşte actuala formă de pregătire de 3 ani. Încet, încet am fost nevoită să renunţ la multe subtilităţi interesante ale domeniului meu şi să mă limitez la transmiterea unor cunoştinţe sumare. Aşa că unui absolvent cât de cât strălucit îi spun: vino la master! Î: Dacă ar fi să numiţi cel mai frumos moment din cariera de dascăl... R: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl este prima zi de curs. Este entuziasm şi multe aşteptări şi dintr-o parte şi din alta. Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să... R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să fie dascăl dacă nu are har! Dar cum asta se întâmplă mai rar, să încercăm să

145

avem toate celelalte calităţi umane care să ne salveze în ochii tinerilor. Î: Modelul de dascăl din trecut, din prezent şi din viitor... R: Modelul meu de dascăl din trecut este profesorul de geografie din liceu (care a reuşit, dezvoltându-mi imaginaţia, să dilate spaţiul strâmt al celor câţiva zeci de km pe care îi cunoşteam în mod direct). Apoi un grup mic de profesori din facultate, care m-au influenţat foarte mult în devenirea mea (dar abia mai târziu am realizat aceasta după ce eu însămi îmi căutam drumul în geografie). Din prezent…probabil unii din colegii mei mai tineri pe care îi admir prin seriozitatea prestaţiilor la catedră (dar nu pot vorbi de model – ar fi cam mult) Dascălul în viitor va fi…cred că asistentul Ionuţ Cristea de la Geografie va fi un bun profesor. Î: Tăcerea în comunicarea didactică... R: Tăcerea în comunicarea didactică…ce vreţi să spuneţi? că tăcerea e de aur? O fi valabil şi în comunicarea didactică.

146

Î: Dacă nu aş fi fost profesor, aş fi fost... R: Cea mai mare parte a vieţii mele profesionale am fost cercetător ştiinţific şi din această cauză nu am reuşit să captez „mase” de studenţi, doar 2-5 studenţi maximum. Mi-ar fi plăcut să fiu doar cercetător ştiinţific, ceea ce fac şi acum cu mare plăcere la Universitate. Î: Dacă ar fi să recomandaţi o carte sau o vizită... R: Eu am citit mult şi fără o îndrumare prealabilă. Şi mi-a prins bine, aşa am putut singură să îmi modelez bunul gust, să îmi selectez cele 100 de cărţi nemuritoare din maculatura ce mi-a trecut prin mână (asta după ce în partea a doua a vieţii am început să recitesc): moraliştii englezi, memorii, clasicii ruşi, Sadoveanu şi Jane Austen. Vizită: un loc îl recomanzi nu atât că este la modă sau că ai auzit şi de la alţii că ar fi interesant, ci prin ceea ce ai trăit tu însuţi când ai fost acolo: vf. Mihailec din Maramureş, cetatea Histria în luna mai. Î: Ultima solicitare se constituie ca un tir de întrebări scurte. Definiţi educaţia după următoarele repere: - un cuvânt;

147

R: Şlefuire. - o formulă; R: Polinom. - o mişcare, un gest; R: Zbor. - o formă, o imagine, un tablou; R: Un stejar şi am imaginea celor de la Branişte, lângă Tg. Neamţ. În loc de semnătură, Am răspuns sincer la întrebările dumneavoastră din postura unui dascăl mai degrabă modest. Cea mai mare plăcere a mea este să mă refugiez în lumea subiectelor de cercetare pe care le urmărim de mulţi ani şi despre care foarte puţin putem vorbi în faţa studenţilor (decât prin câteva exemple pentru cei de la programul licenţă), în schimb putem să ne desfăşurăm mai mult în faţa masteranzilor (dacă ar fi disciplinaţi şi s-ar implica în programă). În întrebările dvs. ar fi trebuit să fie relevată această dualitate a dascălului (didact şi om de ştiinţă). Un dascăl eminent trebuie să fie şi un om de ştiinţă, mai ales la nivel universitar. Şi ar trebui să fie valabil şi invers...

148

A FACE O PROFESIE SUB SEMNUL VALORII Interviu cu prof. univ. dr. ing. Radu CENUŞĂ

Î.: Care sunt cele mai importante trei lucruri care

au

contribuit

la

formarea

dumneavoastră

personală / profesională? R: Mama...şcoala... al treilea... să spunem – şcoala...

Î: La ce aţi făcut referire când aţi menţionat „şcoala”? R: Prima dată când am spus „şcoala”, am făcut referire la şcoala primară. A doua oară m-am referit la liceu, la facultate, la şcoala pe care am făcut-o în primii ani de cercetare, unde am avut dascăli buni. Am avut deci motive să spun „şcoala”, de două ori. Pentru a vorbi despre mama... trebuie să plec puţin mai de departe. Eu sunt originar din Vatra Moldoviţei. Acolo e mănăstirea lui Petru Rareş, ce se află la originea unor axe de coordonate foarte precise (un fel de punct

149

zero): muncă, cinste, credinţă. În condiţiile astea, mama, crescută acolo, a fost o femeie aprigă, ca şi Smaranda humuleşteanului, şi a vrut să mă facă... nu popă, ci domn. Eu cred că am moştenit alte gene, nu ale mamei şi eram din fire mai comod, mai leneş. Dacă nu era mama, ajungeam cel mult tractorist. Dar mama s-a ocupat prioritar de educaţia mea. A tras mult de mine ca să mă facă om şi cred că a şi reuşit, dar sub control strict, mai ales în anii când am făcut şcoala în sat.

Î: Câteva cuvinte care au creat un tablou relevant... R: Da, chiar dacă ai mei lipsesc de acolo, din tabloul de acum, în care eu mă duc des acasă şi mă simt ca într-o gură de rai. Îmi vin în minte o mulţime de întrebări: de ce s-a oprit mai întâi Dragoş, într-o poiană de la Valea Stânii, de acolo de unde sunt eu, de ce oare s-a oprit Alexandru cel Bun să facă o mănăstire acolo, acum 600 de ani, de ce apoi în 1800 au venit nişte nemţi, din comitatul Zips din Slovacia şi au întemeiat o comunitate care se numea Freudenthal, adică Valea Bucuriei. Eu mă simt foarte bine acolo şi i-aş spune şi acum Valea 150

Bucuriei, nu Valea Stânii (această denumire a căpătat-o după 1918). Fiecare sat al comunei are personalitatea lui peisagistică, dacă se poate spune aşa.

Î: Despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră de curs? R: E mult de povestit... Prima mea oră de curs cu studenţii, în 1993, a fost într-un fel, iar prima oră de curs de acum, din 2011 e altfel. Prima mea întâlnire cu studenţii a fost în cadrul unui laborator, într-o sală de la Casa albă (pe atunci am predat vreo trei ani Meteorologie forestieră – eram pasionat de acea disciplină). Am avut emoţii să nu greşesc... Acum, în 2011, pot să spun că eu numesc prima oră de curs – curs festiv. Acum predau Silvicultură. Cursul meu festiv, adică primul curs, e pe o temă ce nu se regăseşte în curriculumul obligatoriu: „Statutul inginerului silvic”.

Î: Să înţelegem că faceţi, în acelaşi timp, o orientare în carieră... R: Da, pentru inginerul silvic e foarte important acest lucru. Le vorbesc despre provocările meseriei de 151

inginer silvic. Cursul nu e destinat doar specialiştilor, e pe o temă ce se adresează tuturor. Are ca motto un citat din Goethe: „Newton ne-a explicat de ce cade mărul din pom - sau cel puţin se consideră că el ne-a explicat acest fapt; dar el nu şi-a pus niciodată întrebarea cum se explică fenomenul opus, fiindcă aici stă de fapt adevărata cheie a problemei: cum a ajuns mărul să se afle la o asemenea înălţime?”. Inginerul silvic poate fi văzut ca un „specialist al luminii”. Arborii valorifică lumina, energia solară, iar inginerul alege şi extrage, adică dozează lumina. Dozând lumina, le dă şansa şi altor vieţuitoare, influenţând întreg ecosistemul. Un profesor de-al meu de la Braşov, bucovinean şi el din Cacica, domnul profesor Parascan, ne spunea nouă, ca studenţi: „inginerul silvic este specialistul luminii.” O imagine frumoasă care te apropie de dumnezeire. Câţi îşi înţeleg oare această menire? De succesul sau eşecul său (al inginerului silvic) depind o mulţime de vieţuitoare foarte importante pentru biosferă. Într-o singură zi trebuie luate extraordinar de multe decizii. În profesia aceasta e important să fii foarte bun. 152

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de... R: Am nevoie de programa analitică şi de foarte multă bibliografie. Eu sunt un om al schimbării, nu pot să mă duc la curs cu materialul pe care l-am valorificat în anul trecut, pentru acelaşi curs. Trebuie să-l schimb foarte mult. Trebuie să-mi răsfoiesc propriile note, am lucrat 30 de ani în cercetarea ştiinţifică şi am bătut toate pădurile, am nevoie deci de carnetele mele de teren. Acolo voi căuta exemple de situaţii similare care susţin ideile pe care urmează să le propun studenţilor. Acestea în ceea ce priveşte momentele de dinaintea cursului. În timpul cursului am nevoie de participarea studenţilor. Dacă nu o am – sunt un om mort. Ies obosit şi îmi constat propriul eşec (îl consider al meu şi nu al studenţilor). Când eram mic – cei mari mă puneau să le recit poezii, iar acest lucru reprezenta un stres pentru mine, o tortură. Nu aveam potenţial de actor. Totuşi, în timpul cursului, atunci când intervin cu explicaţii şi determin participarea studenţilor, mă simt ca un actor, înconjurat de spectatori care îi înţeleg foarte bine demersul – un

153

actor care simte succesul. Când ţi-a reuşit un curs, te simţi ca şi regenerat.

Î: Dacă ar fi să introduceţi anumite modificări în programa şcolară sau în cursurile facultăţii, ce propuneri aţi avea? R: În această privinţă am putea discuta despre două aspecte: conţinutul profesional al cursului şi aspectul metodologic al cursului. Şi într-o direcţie şi în cealaltă este loc pentru mai mult. În ultimii doi ani, având acces la baze de date internaţionale, am constatat groaznica rămânere în urmă a noastră, ca profesionişti români, care am fost izolaţi, şi încă suntem izolaţi de propria noastră gândire, de mijloacele de care dispunem în raport cu alţii. Eu aş îndrepta studentul mult mai mult spre aspectele practice ale meseriei. Nu ştiu cum e în cazul altor meserii, dar la noi au explodat modelele: modele matematice care modelează pădurea şi îl determină pe specialist să stea cât mai mult în faţa calculatorului şi cât mai puţin în pădure. Acesta este un pericol foarte mare. Ar trebui modificată structura cursului astfel încât să trimitem specialistul în pădure. Aşa se învaţă meseria. Eu 154

introduc aceste lucruri în cursul meu. Pot să spun că „dau din coate”. Astfel că, dacă am curs joi, încep pregătirea pentru curs de luni. Scotocesc prin bazele de date, mă gândesc cum ar trebui să le prezint studenţilor conţinutul, cum îl pot adapta la condiţiile româneşti. Fiind ocupat cu metodologia cercetării ştiinţifice (chiar şi acum am jumătate de normă la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice) ştiu că atunci când te gândeşti să scrii ceva, un articol, o carte, întotdeauna îl ai în faţă pe cititor, care este cel mai mare critic al tău, care te dojeneşte sau îţi pune întrebări: „de ce? de ce? de ce?”. Cititorul e cel care, deşi nu se vede, nu e la masă, direcţionează mult structura unei lucrări ştiinţifice.

Î:

Ce

mesaj

le-aţi

transmite

bobocilor,

studenţilor din anul întâi? R: Între 1993-1996 am predat Meteorologie forestieră studenţilor din anul I. Acum am cursuri la studenţi mai mari. Am constatat însă, în tot acest timp, că studenţii, tinerii în general, sunt supuşi unei presiuni sociale care este dăunătoare. Mesajul meu ar fi: să discearnă între 155

influenţe şi să reziste acestor presiuni. Le spun: copii, s-a deschis vestul, nu poţi participa la infinit la concursuri mediocre care fentează pe unii sau pe alţii. Vestul are nevoie de specialişti. Ca urmare, eu cer excelenţă în meserie. Asta cere vestul. Dacă eşti bun, oricât de absurdă ar fi societatea în care ajungi, ea trebuie să recunoască valoarea. La disciplina „Drumuri forestiere” (o materie care se studiază la Facultatea de Silvicultură), studenţii învaţă să traseze drumul forestier cu ajutorul metodei liniei roşii. Dacă ai clară linia roşie – te duci înainte. Dacă, pe termen scurt, societatea trece uneori prin perioade în care valorile perene, fundamentale, au de suferit, pe termen lung, societatea îşi găseşte puterea de a se autoredresa şi îşi restabileşte piramida valorică. E nevoie de multă muncă, rigoare. Întotdeauna când le cer studenţilor asta, mă gândesc la profesorul meu postuniversitar, primul meu şef de la Staţiunea de Cercetări Silvice de la Câmpulung, doctorul Radu Ichim, care în prima zi de serviciu, ne-a chemat şi ne-a trasat nişte linii – ca pentru tânărul inginer: începând cu literatura pe care trebuie să o citim, până la bocancii şi 156

rucsacul din spate, aparatul de fotografiat şi carneţelul din mână. El ne-a spus, printre altele, că pentru a fi specialist în cercetare în Bucovina, trebuie să învăţăm limba germană (asta se întâmpla acum 35 de ani): „engleza e pentru comerţ, franceza e pentru saloane, pentru doamne, dar voi, ca viitori ingineri silvici, trebuie să învăţaţi foarte bine limba germană.” Pot să spun că a avut foarte mare dreptate, toate documentele din perioada 1775-1918 sunt redactate în limba germană, avem foarte multe documente în Bucovina, aici a fost o administraţie excelentă a fondului forestier. Deşi am studiat germana în liceu şi în facultate câţiva ani, mi-am perfecţionat limba germană după terminarea facultăţii. Am fost trimis de acest şef al meu la cursuri intensive de limba germană la Universitatea din Bucureşti, unde am învăţat şase luni germană serioasă. Tot acest şef ne-a făcut cunoscuţi în lumea universitară germană şi în 1985 am fost acolo. Contactul cu lumea germană a fost strâns chiar înainte de 1989 şi, acest lucru, împreună cu literatura pe care o parcurgeam, ne-a ajutat să cunoaştem foarte bine limba şi silvicultura germană. Pentru noi e un avantaj, avem astfel acces la o literatură la care alţii au mai puţin acces. 157

Î: Ce i-aţi spune unui absolvent? R: Absolvenţii de azi se află la o răscruce la care noi nu am fost. Eu ştiam că având note mari în facultate, mă pot duce în cercetare. Când am primit patalamaua, era cu

recomandare:

„pentru

cercetare,

proiectare

şi

învăţământ superior”. Absolventul de azi ce ştie? Ştie că s-ar putea să se îngroape ca vânzător la un centru comercial? Are însă nevoie de nişte indicaţii de ordin etic, uman, dincolo de sfaturile de ordin profesional. Bunicul meu, tatăl mamei, avea o vorbă: „a fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare”. Cu siguranţă că a preluat-o şi el de undeva. Această chestiune rămâne în picioare indiferent de epoca în care trăim: postcomunistă sau postmodernistă.

Î: Dacă ar fi să numiţi cel mai frumos moment din cariera de dascăl... R: A fost un curs festiv. Se întâmpla cândva în perioada 2004-2008, cât am fost decan şi ţineam aceste cursuri festive. Am simţit la acel curs toată sala alături de mine.

158

Sunt şi multe alte momente frumoase. Chiar şi o zi aparent banală îţi poate oferi momente de maximă intensitate. Au fost momentele în care am fost în practică, în pădure, şi i-am simţit pe studenţi alături de mine şi în acelaşi timp foarte interesaţi. Vedeţi dumneavoastră, eu, lucrând în cercetare atâţia ani, am învăţat să lucrez în echipă. E important să simţi sprijinul coechipierului. Chiar şi atunci când eşti la catedră trebuie să simţi asta. Ieri a fost un moment foarte important pentru mine, pentru că şi-a susţinut teza de doctorat prima mea doctorandă, după trei ani de muncă. A fost foarte apreciată. Prin succesul ei, am simţit de fapt şi succesul meu. Multe sunt momentele frumoase. De asta pot să spun că „am virat” dinspre cercetare înspre învăţământul superior, care, pe lângă cercetare, cuprinde şi partea didactică şi oferă mai multe, mai dese momente alese.

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să... R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să spună studenţilor săi: „N-am timp!”

159

Î: Dacă nu aş fi fost profesor, aş fi fost... R: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost cercetător, pentru că sunt bântuit de o anumită curiozitate. De fapt, aş putea spune că, dacă nu aş fi fost inginer silvic, datorită mamei, probabil că aş fi fost tractorist, pentru că mi-a plăcut tot ce este legat de motoare, de lucru mecanic. Pădurea este însă un mecanism mult mai complex pentru că este vie.

Î: Modelul de dascăl din trecut, din prezent şi din viitor... R: Profesorii din trecut aveau întotdeauna timp. Nu spuneau că nu au timp, nu se grăbeau, explicau foarte bine şi în afara acestui comportament pedagogic apăreau şi

multe

aspecte

ale

calităţii

umane:

cinste,

corectitudine... Ştiţi, eu îi am pe dascălii mei într-o galerie, în care, zic eu, sunt greu de egalat de personalităţile care au descoperit legi, au întors lumea pe dos. Ei au rămas acolo, fixaţi în mintea mea, în sufletul meu, ca oameni desăvârşiţi. Pentru mine, care eram mic, şi mă uitam de jos în sus, statura lor era uriaşă: cinste, corectitudine, pregătirea enciclopedică... 160

Am mai multe modele de dascăli din prezent la care mă raportez: pe latura de cercetare sau pe latura de pedagogie, de didactică. Pe latura de cercetare – muncă, tenacitate, planificarea experimentelor, informaţii de calitate, prelucrarea datelor din experimente – iar aici pot să-l numesc pe doctorul Radu Ichim, fostul meu şef. Pe linia de apropiere de oameni, de tratare cu blândeţe, am avut deosebitul privilegiu de a fi câţiva ani apropiatul academicianului Constantin Chiriţă, inginer silvic. Din păcate acum e dus, a avut mult de suferit. Era de o blândeţe şi de o prietenie extraordinară. El avea darul de a-şi apropia oamenii. El era la Bucureşti, noi (colegii mei şi cu mine) eram la Câmpulung, dar de câte ori ne duceam în capitală, era în stare să ne aştepte la Gara de Nord. Ne întâlneam, discutam. Avea un tact, o pregătire profesională extraordinară, adică ceea ce se cheamă charismă. Am avut modele, multe de la Facultatea de Silvicultură din Braşov, fiecare cu latura sa. Dascălul a fost, este şi va fi... Nu pot să dau eu o reţetă, un portret robot a milioane de personalităţi care sunt dascăli... Tocmai acest lucru face fascinantă viaţa,

161

nu numai într-o comunitate socială ci şi într-o comunitate biologică: marea diversitate, posibilitatea căilor de a alege. Asta salvează viaţa. Aşa că şi dascălul reprezintă o mare diversitate şi ar fi o greşeală să dăm nişte reţete, nişte portrete robot. Dascălii, prin însăşi esenţa lor au capacitatea să-şi aleagă căile. E ceva fascinant, dacă vreţi. Că societatea nu le recunoaşte meritele, asta-i altceva... Dascălul, în pregătirea sa, trece printr-o sumedenie de filtre, de site, care până la urmă îl fac apt să îşi aleagă propria cale, proprii discipoli, propriile concepţii. Din păcate, această instituţie a magistrului (vorbeam de profesorul Chiriţă anterior) este diluată şi dispare, încetul cu încetul. Vorbeam de modele, de capacitatea tinerilor de a-şi alege modele. Modele există, încă există... Un model nu trebuie să fie pictat în culori vii şi frumoase, are şi nişte umbre. Asta ţine de model. În matematică, modelul explică un anumit fenomen, îl explică, să zicem, cu o probabilitate de 80%, restul de 20% – nu se explică. Dar asta îl face fascinant, prin ceea ce nu explică, nu doar prin ceea ce explică.

162

Î: Tăcerea în comunicarea didactică... R: Ori e tăcere, ori e comunicare... Tăcerea poate avea şi un rol corectiv, un rol de interogaţie, ea poate avea foarte multe funcţii. Dascălul însă comunică prin excelenţă, iar a fi taciturn poate fi considerat un defect, sau poate califica persoana drept un mare gânditor. Uneori tăcerea poate ascunde ignoranţa.

Î: Dacă ar fi să recomandaţi o carte sau o vizită care să hrănească... R: Biblioteca este o lume fascinantă. O carte de căpătâi este o carte în care cititorul îşi găseşte răspunsurile la propriile întrebări, îşi găseşte completare la propriile aspiraţii. Sunt cărţi şi cărţi... Pentru unii Biblia poate fi cartea de căpătâi, pentru că i-a ajutat să-şi găsească calea în viaţă. Pentru alţii, care au căutat acelaşi lucru, dar în exprimare materială, poate fi, de exemplu, „Creşterea iepurilor de casă” – cartea vieţii. O vizită depinde de starea sufletească.

163

Î: Voiam să vă întreb, când trebuie să ne ducem în pădure... R: Întotdeauna. Pădurea poate fi, în acelaşi timp, catedrală, parc, şi sanatoriu (nu ospiciu, nici într-un caz)... Omul se află în capătul unui lanţ trofic care se hrăneşte cu producători, însă arborii, aceşti producători tăcuţi, au şi ei sufletul lor, trăiesc şi ei, se înţeleg foarte bine, uneori chiar cu oamenii... Auzeam pe cineva vorbind despre faptul că ar fi foarte bine, înainte de a doborî un arbore, să-ţi ceri iertare de la el pentru că un arbore este foarte condescendent şi acceptă că uneori trebuie sacrificat. De fapt acelaşi lucru îl făceau bunicii mei, când mergeau în pădure. E un lucru frumos, chiar dacă nu este demonstrat ştiinţific, deşi alte tipuri de interacţiuni dintre om şi arbore sunt demonstrate, prin mijloace fizice. Noi avem tendinţa de a demonstra totul, însă uneori trebuie să şi credem, fără a demonstra.

Î: Ultima solicitare se constituie ca un tir de întrebări scurte. Definiţi educaţia după următoarele repere: - un cuvânt; 164

R: Răbdare... - o formulă; R: Şapte ani de-acasă plus muncă ... - o mişcare, un gest; R: Acumulare... - o formă, o imagine, un tablou; R: Cruce.

În loc de semnătură, Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine!” (M. Eminescu)

165

ADUCERE AMINTE Posibile definiţii ale educaţiei: -

într-un cuvânt: Atitudine... Aplicabilitate... Bun simţ... Conţinut... Cunoştinţe... Mentalitate... Răbdare... Şlefuire...

-

într-o formulă:

Educaţie= Muncă + Inteligenţă + Vocaţie Educaţie= Cunoştinţe + Practică + Aplicabilitate Dorinţa de a face ceva bun... Plecarea din natură în cultură... Polinom Şapte ani de-acasă + Muncă -

printr-o mişcare/gest:

Acumulare!. Căutare! Mişcare înainte! Privirea către orizont, către „în sus”! Zâmbet! Zbor! -

printr-o formă/ o imagine/ un tablou:

„Coloana infinitului” (C. Brâncuşi) „Pasărea măiastră” (C. Brâncuşi) Cruce

166

DECALOG

Dă muncii tale rigoare şi disciplină! Oferă şi cere excelenţă! Cercetează neîncetat! Convinge prin arta seducţiei pedagogice! Îmbină seriozitatea cu joaca! Dăruieşte necondiţionat! Gândeşte-te la celălalt! Fii sincer cu tine şi cu ceilalţi! Ia atitudine! Poartă-te demn!

167

168

REPERE BIOGRAFICE

169

170

Adrian GRAUR Născut la 20 iulie, 1947.

Absolvent

al

Facultăţii

de

Electrotehnică, Universitatea Tehnică „Gheorghe

Asachi”

Iaşi

(1970).

Obţine doctoratul în Electrotehnică (1984). Intră în învăţământul superior în 1975, mai întâi în calitate de asistent la Facultatea de Electrotehnică, Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” Iaşi. Din 1977 este asistent şi apoi şef de lucrări la Institutul de Învăţământ

Superior

Suceava.

După

1990

este

conferenţiar, profesor şi conducător de doctorat la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. Din 1984 este membru în echipa managerială a instituţiei sucevene de învăţământ superior: până în 1990 secretar ştiinţific al Institutului de Învăţământ Superior Suceava, după 1990 prodecan al Facultăţii de Inginerie şi din 1992 decan al Facultăţii de Inginerie Electrică. Din 2004 devine Rector al Universităţii Suceava. Activitatea ştiinţifică s-a materializat în: 56 de contracte de cercetare ştiinţifică, 67 de articole în reviste 171

de specialitate din ţară şi străinătate, 100 de lucrări ştiinţifice în proceeeding-uri de la manifestări ştiinţifice internaţionale, 61 de lucrări ştiinţifice în proceeeding-uri de la manifestări ştiinţifice naţionale, 17 monografii, 14 brevete de invenţie, 10 premii şi medalii la Saloane internaţionale şi naţionale. La acestea se adaugă calitatea de membru în două colective editoriale: Revista „Advances in Electrical and Computer Engineering”, ISSN 1582-7445, Suceava, indexată de ISI Thomson Reuters – Editor şef şi Revista trimestrială “Revista de Instrumentaţie Virtuală”, ISSN 1453-8059, Cluj Napoca Este membru în prestigioase asociaţii profesionale, naţionale Inginerilor

şi

internaţionale: din

România

Asociaţia (din

1987),

Generală

a

Societatea

Inventatorilor din România (din 1992), Societatea Română de Automatică şi Informatică Tehnică, Club Maitrise

de

l'Energie

et

de

l'Environnement

–

Enseignement "cm3e", Paris (din 1992), Fundaţia Română pentru Promovarea Calităţii (din 1993). Preocupat de dezvoltarea infrastructurii, a desfăşurat importante activităţi de atragere de fonduri care s-au materializat în apariţia de noi obiective ce marchează o dezvoltare deosebită a campusului 1: cele două clădiri ale

172

Facultăţii de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor, corpul E, Laboratorul de Compatibilitate Elecromagnetică, Complexul de Nataţie şi Kinetoterapie (dimensiuni semiolimpice), Teren acoperit de sport, Sala de concerte „Joseph Schmidt”, corpul de legătură. Centrul de Formare

Continuă

Vatra

Dornei,

Baza

didactică

Gălăneşti, Casa de vânătoare şi centru de instruire didactică Şipoţel - Râşca extind imaginea modernă a Universităţii din Suceava la nivelul judeţului. În acelaşi timp, au fost gestionate problemele vizând obţinerea unei suprafeţe de 30 ha pentru Campusul 2, au fost realizate PUZ-ului şi studiul de PreFezabilitate pentru Campusul 2 USV. Acestor preocupări li se adaugă interesul pentru consolidarea statutului instituţiei sucevene de învăţământ superior în mediul academic regional, naţional şi internaţional prin iniţiere şi organizare de manifestări ştiinţifice:

Concursul

Internaţional

Studenţesc

de

Calculatoare “Hard & Soft”, anual din 1994, Conferinţa Internaţională “Development and Application Systems”, bienală din 1992.

173

Emanuel DIACONESCU Născut la 7 februarie 1944. Absolvent al Facultăţii de Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi (1966), obţine titlul de Doctor în Filosofie (PhD), specialitatea Universitatea

Lubrificaţie, din

Londra,

la 1975

(echivalat cu titlul de Doctor Inginer în România) la numai 9 ani de la terminarea facultăţii. În perioada 1967-1976 este preparator, asistent şi apoi şef de lucrări la Institutul Politehnic Iaşi. Din 1967 vine la Institutul de Învăţământ Superior Suceava, îşi continuă traseul didactic universitar in calitate de conferenţiar, profesor, conducător de doctorat. Îndeplineşte pe rând toate funcţiile de conducere: şef de catedră, decan, prorector şi rector. Este întemeietorul învăţământului superior tehnic la Suceava şi al şcolii sucevene de tribologie. Are o contribuţie decisivă în transformarea Institutului de Învăţământ Superior în Universitatea

„Ştefan

cel

Mare”

Suceava

prin

coordonarea demersurilor de consolidare a statutului academic, creşterea calităţii activităţii didactice şi ştiinţifice, afirmarea în plan intern şi internaţional. În

174

perioada 1990-2004 este primul Rector al Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava. Numeroasele sale cercetări fundamentale şi aplicative îi

aduc

recunoaştere

şi

naţională

internaţională:

preşedinte al Comisiei de Tribologie a Academiei Române, referent oficial al revistei ASME Journal of Tribology, din 2003, editor al revistei Acta Tribologica, membru în Consiliile Editoriale ale revistelor Academiei Române Studii şi Cercetări de Mecanică Aplicată şi Mécanique

Appliquée,

doctor

Honoris

Causa

al

Universităţii de Stat „Iuriy Fedkovici” din Cernăuţi, membru al Consiliului Ştiinţific Specializat de susţinere a tezelor de doctorat, Universitatea Politehnică Chişinău, membru al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor universitare, de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru al Consiliului Naţional de Cercetare Ştiinţifică

în

Învăţământul

Superior şi al Comisiei Ştiinţe Inginereşti de pe lângă Ministerul Educaţiei şi Cercetării, coordonator al părţii române în Reţeaua franco-română REFORT de cercetări tribologice,

partener

în

proiectul

de

cercetare

COPERNICUS, SMART, privind Materiale, Structuri şi Sisteme Inteligente (alături de Colegiul Queen Marry & Westfield,

Londra,

Colegiul

175

Imperial

Londra,

Universitatea Cranfield, Institutul de Materiale Londra, Universitatea Catolică din Leuven, Universitatea din Brno, secţia Zlin, şi Universitatea din Cosice), referent ştiinţific al celui de-al Treilea Congres Mondial de Tribologie, USA, 2005, titular al 55 contracte / granturi de cercetare cu unităţi industriale din ţară şi străinătate şi cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării (CNCSIS). Este

invitat

pentru

susţinerea

unor

conferinţe

ştiinţifice la: Universitatea din Cambridge, Colegiul Imperial din Londra, Colegiul Trinity din Dublin, INSA Lyon, Ecole Central, Lyon, Institutul de Materiale Londra, Institutul de Macromolecule Praga, Universitatea Catolică Leuven. Meritele deosebite în planul activității științifice sunt subliniate de apartenența la prestigioase organizații și asociații profesionale: membru al Colegiului Imperial Londra (din 1975), membru corespondent al Academiei Române (din 1990), membru corespondent al Consiliului Internaţional de Tribologie, membru al Comitetului Internaţional de Mecanica contactului, vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Tribologie. A fost decorat cu Ordinul Meritul Ştiinţific Clasa a III-a (1985) şi Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2004).

176

Mihai IACOBESCU Născut la 5 august 1938. Absolvent al Facultăţii de IstorieFilosofie a Universităţii Al. I. Cuza Iaşi (1967) şi doctor în istorie (1975). Parcurge didactic academic

întregul

universitar

său în

sucevean:

traseu mediul

preparator,

asistent, lector la Institutul Pedagogic (1967-1973) şi apoi conferenţiar, profesor și conducător de doctorat la Universitatea Ștefan cel Mare (după 1990). Îndeplineşte pe rând funcţiile de: şef de catedră, decan (Facultatea de Litere şi Științe, Facultatea de Istorie și Geografie) și prorector al USV. Desfăşoară o intensă activitate publicistică în calitate de membru în colegiul de redacţie sau ca redactor-șef al unor reviste editate în ţară şi în străinătate. Este autor a numeroase cărți şi cursuri universitare, lucrări în volume tematice, studii și articole în reviste de specialitate, membru în prestigioase asociaţii profesionale. Preocuparea sa pentru coordonatele istorice ale etnospațiului bucovinean ca arie de convergență politică europeană este confirmată de o multitudine de lucrări

177

ştiințifice: Din istoria Bucovinei (1774-1862), 30 de zile în "Siberia": căutând arhivele Bucovinei, Elita românilor din Bucovina în perioada 1775-1862, Bucovina şi mitul habsburgic, Nicolae Iorga şi Bucovina, Erich Beck şi Bucovina. Este preşedinte al Filialei judeţene Suceava a Societăţii de Ştiinţe Istorice şi vicepreşedinte al Comitetului Internaţional de la München pentru elaborarea şi publicarea sub egida Consiliului de Istorie al Comunităţii Europene a Lexiconului Personalităţi din Bucovina. A obținut premiul Dimitrie Onciul al Academiei Române, (1995) premiul Institutului Bukowina din Augsburg, Germania (1996), Premiul Omnia al Fundaţiei Culturale a Bucovinei (1998), premiul de Excelenţă al Fundaţiei Culturale a Bucovinei pentru coordonarea şi îndrumarea a peste 15 monografii (2003), premiul Uniunii Scriitorilor Bucovineni pentru lucrarea 30 de zile în Siberia, premiul Fundaţiei Culturale Arcadie Opaiţ, Cernăuţi, Ucraina, Medalia de Aur a Universităţii Ştefan cel Mare Suceava (2010). Este autorul singurei monografii a Universității Ștefan cel Mare din Suceava (2003).

178

Maria IURESCU Născută la 12 octombrie 1933 în comuna Valea Seacă, judeţ Suceava Absolventă a Universităţii Bucureşti, Facultatea

de

Filosofie,

secţia

Filosofie generală (1957); doctor în filosofie al aceleiaşi universităţi (1976). Însumează peste 45 de ani de activitate didactică. După 9 ani în care a fost profesor în învăţămânul preuniversiar, din 1967 optează pentru învăţământul universitar sucevean fiind printre puţinele cadre didactice care au funcţionat în toate cele 4 etape parcurse de această instituţie de învăţământ superior în calitate de asistent, lector şi din 1981 conferenţiar. În strânsă legătură cu activitatea didactică publică un număr semnificativ de cursuri, lucrări metodico-ştiinţifice şi de cercetare. Semnalăm în mod deosebit studiile vizând integrarea socio-culturală a absolvenţilor învăţământului universitar.(1971 şi 1979). După înfiinţarea Universităţii „Ştefan cel Mare” se implică în reconstrucţia specializărilor pedagogice având

179

o contribuţie semnificativă în organizarea Seminarului pedagogic. A fost primul director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic.

180

Vasile DOSPINESCU Născut la 9 mai 1945, comuna Bălţaţi, judeţul Iaşi. Licenţiat în filologie, specializarea limbă şi literatură franceză/ română în cadrul Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi (1968). Obţine titlul de doctor în filologie, lingvistică generală în cadrul aceleiaşi universităţi, cu lucrarea Semiotică şi discurs didactic (1998). După terminarea facultăţii, debutează în activitatea profesorală la Liceul „Mihai Eminescu” Iaşi. Din 1970, optează pentru învăţământul superior sucevean unde obţine, pe rând, toate gradele didactice: asistent, lector, conferenţiar şi profesor. Timp de trei ani (1999 – 2002) este profesor la Universitatea Bordeaux. Concomitent cu munca la catedră îndeplineşte o serie de funcţii: şef de catedră, director al Colegiului Universitar, director al Bibliotecii Universitare, director al Centrului de Analiză a Discursului. Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în 10 cărţi de autor, numeroase studii, eseuri, recenzii, prefeţe publicate în ţară şi în străinătate care au condus la recunoaşterea prezenţei sale semnificative în spaţiul francofon: membru corespondent al Académie du Var, Toulon, membru al

181

seminariilor de cercetări în ştiinţele limbajului de la Universitatea din Bordeaux, membru în Consiliul ştiinţific al colecţiei Langue et Parole. Recherches en Sciences du langage, editura L'Harmattan). În 1997 obţine Médaille de l’Académie du Var (Toulon) iar în 2004 Meritul pentru Învăţămînt în grad de comandor şi Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques.

182

Aurelia DIACONU Născută la 19 septembrie 1948 în Oltenița, județul Călărași. Absolventă

a

Institutului

de

Educație Fizică și Sport București (1970). În perioada 1974-1983 este cadru didactic la Institutul de Învățământ Superior Suceava și apoi la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava (din 1990), în calitate de asistent, lector universitar și șef de catedră la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Experiența acumulată ca antrenor la CSM-LPS Suceava se îmbină armonios cu preocuparea pentru o

activitate

didactică centrată pe satisfacerea nevoilor de formare a studenților și pe obținerea de performanțe sportive. Rezultatele de excepție obținute de discipolii săi (campioni

naționali,

balcanici

și

reprezentanți

ai

României la competițiile europene de natație, alături de campionii naționali la gimnastică) sunt mărturie a dăruirii profesionale a dascălului și a intenției de a da activității didactice și sportive caractere puternice, modele de perseverență și valori ale sportului românesc. Este membru al Consiliului Științei Sportului din România.

183

Dorel CERNOMAZU Născut la 26 mai 1947 în comuna Zorleni, județul Vaslui. Absolvent al Institutului Politehnic Iași

Facultatea

de

Electrotehnică

(1970). Obține titlul de doctor inginer, specializarea

Mașini

și

Aparate

Electrice, la aceeași facultate (1992). Experiența profesională și de cercetare acumulată în calitate de inginer, șef al Laboratorului de încercări electrice, șef al compartimentului cercetare-proiectare al Uzinei de Reparat Transformatoare și Aparataj Electric Roman (1970-1990) a contribuit la obținerea de rezultate remarcabile în carieră. Din 1990 este cadru didactic al Facultății de Inginerie Electrică din Universitatea Ștefan cel Mare Suceava: șef de lucrări, conferențiar, profesor, conducător de doctorat. Realizările sale științifice numără peste 200 de invenții (din care 150 sunt brevetate, celelalte fiind în diverse stadii de cercetare a brevetabilității), inovații, volume cuprinzând

rezultatele

cercetărilor

proprii,

lucrări

științifice, contracte de cercetare și granturi. Realizările sale au fost prezentate în cadrul saloanelor internaționale

de

inventică,

184

cercetare

și

transfer

tehnologic : Moscova (1975), Plovdiv (1985), Eureka (2002, 2004), Iași (2003,2004), Geneva (2005), obținând 16 medalii şi premii (din care şase medalii de aur, cinci de argint, şi cinci de bronz). Activitatea meritorie în domeniul inventicii este evidențiată și prin prezența în dicționarele specialiștilor editate în țară (Dicționarul specialiștilor în știința și tehnica românească)

și în străinătate, editate de American

Biographical

Institute

(1998,

1999),

International

Biographical Centre, Cambridge, Anglia (1998). Este vicepreședinte al Societății Inventatorilor din România și membru în Comisia de Inventică a Academiei Române. Profilul Cercetătorului se îmbină armonios cu cel al Profesorului: sub îndrumarea lui, studenții, masteranzii și doctoranzii din USV au obținut rezultate remarcabile atât la saloanele de inventică cât și la manifestările științifice de profil Medaliilor acordate de Comisia de Inventică a Academiei Române și de Institutul Național de Inventică, premiilor speciale acordate pentru activitatea științifică și de creație tehnică de revistele Știință și Tehnică și Tehnium li se adaugă Ordinul Meritul pentru învăţământ în grad de comandor.

185

Carmen Cornelia BALAN Carmen Cornelia Balan născută la 21.10.1950 la Suceava. Absolventă a Universităţii Bucureşti, Facultatea

de

Filosofie,

secţia

Sociologie (1973); doctor în sociologie al aceleiaşi universităţi (2000). După absolvirea facultăţii, la Reşiţa, parcurge o rută profesională bogată ale cărei trăsături unitare derivă din asumarea statutului de sociolog practician: realizarea de cercetări aplicative sectoriale (sociologie industrială, sociologia tineretului, sociologie medicală, asistenţă socială,

demografie,

sociologia

educaţiei

şi

învăţământului, sociologia culturii, istoria sociologiei), valorificarea lor prin volume de autor, articole şi studii publicate în culegeri şi reviste de specialitate, susţinerea de cursuri/lectorate pentru abilitarea în vederea utilizării metodelor ştiinţifice de cunoaştere şi acţiune. Optând pentru cariera universitară, din 1994 este lector şi, din 2002, conferențiar la Catedra de filosofie, ştiinţe socio-umane şi pedagogice, Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava.

186

Din 1999 este director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD) şi responsabil al Centrului

Universitar

de

Informare

Profesională,

Consiliere şi Orientare în Carieră(CCOC). Este colaborator al unor instituţii centrale şi regionale de cercetare, membru al Asociaţiei Sociologilor din România,

nominalizată

în

Sociologilor Români (2001).

187

Mica

enciclopedie

a

Maria RĂDOANE Născută la 15 aprilie 1950 în judeţul Neamţ. Licenţiată în Geografie la Facultatea de Geografie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, România. După 10 ani obţine titlul de doctor la aceeaşi facultate cu distincţia Magna cum laude. Acumulează o importantă experienţă de cercetare în cadrul Staţiunii de Cercetări Stejarul, Piatra Neamţ (1973-1997). Din martie 1997 este cadru didactic la Facultatea de Istorie şi Geografie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, profesor doctor al Centrului de Geografie Aplicată (Centrul de Cercetări de tip B), coordonator de doctorat. Activitatea de cercetare desfăşurată cu consecvenţă încă din timpul facultăţii s-a materializat într-o consistentă listă de publicaţii, multe dintre ele indexate în baze de date internaţionale, proiecte, contracte, granturi de cercetare.

Membru

al

International

Association

of

Geomorphologists (IAG). A obţinut premiul Grigore Cobălcescu al Academiei Române (1986, 1989) şi premiul Universităţii Babeş Bolyai Cluj pentru cea mai bună lucrare aplicativă (1999).

188

Radu Leontie CENUȘĂ Născut la 21 iunie 1951, Vatra Moldoviţei, Suceava. Absolvent

al

Facultăţii

de

Silvicultură și Exploatări Forestiere, Brașov (1976). Obţine, la aceeaşi facultate titlul de Doctor inginer în Ecologie forestieră (1981). Acumulează o deosebită experienţă profesională şi de cercetare la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Câmpulung Moldovenesc (1976-2004). Din martie 2004, este cadru didactic al Facultăţii de Silvicultură,

Universitatea „Ştefan

cel Mare” din

Suceava: profesor, decan şi coordonator de doctorat. Lista

lucrărilor

elaborate

şi

publicate

este

impresionantă: proiecte ştiinţifice, volume de autor, lucrări comunicate la simpozioane sau sesiuni de lucrări ştiinţifice, toate consecvent centrate pe problematica ecosistemelor forestiere. Este laureat al Premiului Academiei Române în 1991.

189

190

GHID DE INTERVIU

1. Cele mai importante trei lucruri care au contribuit la formarea personală/ profesională 2. La prima oră de curs discut cu studenţii despre… 3. Pentru o oră de curs am nevoie de… 4. În programa şcolară, în cursurile USV aş introduce… 5. Unui boboc i-aş spune… 6. Unui absolvent i-aş spune… 7. Cel mai frumos moment din cariera de dascăl este… 8. Un dascăl nu ar trebui niciodată să… 9. Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi făcut… 10. Modelul meu de dascăl din trecut este… din prezent… dascălul în viitor va fi… 11. Tăcerea în comunicarea didactică… 12. Recomandaţi o carte, o vizită 13. Definiţi educaţia după următoarele repere (tir de întrebări): • un cuvânt • formulă • mişcare/ un gest • formă/ o imagine/ tablou În loc de semnătură… (poate fi un mesaj, o imagine, un gând, un motto…)

191