34 0 791KB
CULOAREA ÎN PROTETICA FIXA In stomatologie, în general şi în protetică, în special, forma, poziţia şi culoarea dinţilor sunt elemente care participă la definirea fizionomiei feţei, precum şi a personalităţii pacientului. Culoarea dinţilor naturali variază de la individ la individ şi poate fi foarte greu influenţată prin diferite procedee în clinică (de exemplu înâlbirea dinţilor). La acelaşi individ, culoarea dinţilor omologi este identică, pe când cea a dinţilor vecini diferă. In grupul dinţilor frontali, incisivii laterali prezintă cea mai deschisă nuanţă, centralii au o nuanţă mai închisă, iar caninii prezintă cea mai închisă nuanţă. Dentina are o culoare gălbuie, iar smalţul este gri-albăstrui. Marginea incizală la frontali, fiind lipsită de dentină, are nuanţa smalţului. Astfel faţa vestibulară a unei coroane are trei nuanţe: mai închisă la colet, jumâtatea cervicală (cu un strat de smalţ mai subţire) prezintă o nuanţâ mai deschisă decât coletul şi în sfârşit jumătatea incizalâ (cu smalţ gros) are nuanţa cea mai deschisă. Tinerii au dinţi cu nuanţe mai deschise decât adulţii vârstnici, iar bătrânii au dinţi mai gălbui sau mai gri. Culoarea dinţilor este influenţată atât de diferite procedcee terapeutice (tratamente endodontice, obturaţii etc.), cât şi de igiena bucală (acumulările de placă pot determina modificarea aspectului cromatic). La fumători, pe coroanele dentare apare o pigmentare caracteristică, de culoare maro. O serie de aberaţii cromatice ale coroanelor dentare apare in cursul unor anomalii genetice, ca dentinogenezele şi amelogenezele imperfecte ereditare, precum şi în cursul anomaliilor de culoare dobândite, ce se datorează pigmentărilor intrinseci din cursul fazei de apoziţie şi/sau calcificare a ţesuturilor dure dentare. La originea acestora din urmă se pot menţiona diferite etiologii ca: tratamente cu tetraciclină, eritroblastoza fetală, porfiria, fluoroza dentară, hipoplaziile de smalţ etc. In stomatologia restaurativă naturalul este suplinit de artificial. Diferitele materiale pe care la avem astăzi la dispoziţie pot reproduce cu o fidelitate remarcabilă cromatica dinţilor naturali. Adeseori în protetica fixă practicianul este obligat să insere o restaurare în imediata vecinătate a dinţilor naturali. In aceste situaţii, pe lângă formă şi poziţie, reuşita obţinerii unui efect cromatic identic cu dintele vecin natural este decisiv. In redarea cromaticii unei restaurări dentare trebuie să ţinem cont şi de condiţiile particulare de luminozitate ale cavităţii bucale. Culoarea este proprietatea corpurilor de a produce anumite senzaţii vizuale, fie datorită faptului că orice corp absoarbe o parte din radiaţiile ce compun lumina albă (ochiul percepe doar radiaţiile reflectate), fie datorită capacităţii corpurilor de a emite luminâ cu o compoziţie care depinde de modul de excitare şi de natura corpurilor. Culoarea ar putea fi definită ca fiind senzaţia produsă de totalitatea radiaţiilor luminoase de diferite frecvenţe care permite ochiului să deosebească între ele două părţi vecine, omogene şi egal iluminate, văzute simultan. Excitaţia care generează senzaţia de culoare se poate datora: • unei radiaţii electromagnetice monocromatice cu o lungime de undă în spectrul vizibil - culoare spectrală sau nuanţă; • unui amestec de două sau mai multe culori spectrale. Culoarea aparentă a unui obiect este influenţată de proprietăţile lui fizice, de natura luminii incidente, de relaţia lui cu alte obiecte iluminate, precum şi de subiectivismul pacientului.
ASPECTE FIZICE ALE PERCEPERII CULORII
Senzaţia de culoare este legată de prezenţa luminii, respectiv a unui stimul de culoare. Pnvite din punct de vedere fizic, informaţiile cromatice sunt mediate de unde electromagnetice ce provin din spectrul luminii vizibile pentru ochi. Spectrul vizibil reprezintă un segment restrâns din domeniul electromagnetic. Lungimea de undă a luminii vizibile este de 380-780 nm. Diferitele valori cuprinse între aceste limite, corespund, fiecare în parte, unei anumite culori spectrale. Razele luminoase cu lungimea de undă mai scurtă decât 380 nm, numite raze ultraviolete, X şi gama, precum si razele cu lungime de undă mai lungă decât 780 nm, infraroşii, microunde, TV şi radio nu sunt percepute de ochiul nostru .Unele ipoteze asupra naturii luminii au fost formulate încă din antichitate, însă primele explicaţii ştiinţifice ale fenomenelor optice au apărut abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu teoria corpusculară a lui Newton si teoria ondulatorie a lui Huygens. Rezultâ că lumina este de natură electromagnetică şi are un caracter dual: de undă şi de corpuscul. Viteza de deplasare a luminii depinde de mediu: c = 300000 km/s în vid, c = 124000 km/s în diamant, c = 225000 km/s în apă, c= 198000 km/s în sticlâ. Inţelegerea naturii luminii, a modului de percepţie de către ochi şi a interpretării ei ca şi culoare la nivel cerebral este importantă pentru succesul restaurărilor estetice. In continuare, prezentăm câteva proprietăţi ale luminii, care ne pot ajuta să înţelegem fenomenele care se produc în cursul obţinerii unei anumite culori a diferitelor materiale de restaurare. Refracţia
Când o rază luminoasă trece dintr-un mediu în altul se refractâ, adicâ îşi schimbă direcţia de propagare. Indicele de refracţie este dat de fbrmula: n = sin i / sin r, unde i si r sunt unghiurile de incidenţă şi, respectiv, de refracţie. Cu cât indicii de refracţie a două substanţe au valori mai apropiate, cu atât sunt mai asemănătoare caracteristicile optice ale substanţelor respective. Astfel indicii de refracţie ai materialelor fîzionomice este bine să fie cât mai apropiaţi de cei ai ţesuturilor dure dentare.
Dispersia Dacă lumina albă solară străbate o prismă, raza luminoasâ se dispersează. Apare aşa-numitul spectru colorat sau optic, descris pentru prima datâ de Isaac Newton în anul 1666, în care se pot deosebi, cu ajutorul organului vizual, diferite culori, aşa-numitele culori spectrale. Lungimile de undă corespunzătoare pentru acest spectru sunt situate între 380 şi 780 nm. Incepe cu violet, care are cea mai mică lungime de undâ şi cea mai putemică refracţie, se continuâ cu albastru, verde, galben, portocaliu şi se termină cu culoarea roşie, care are cea mai mare lungime de undâ . Rezultă ca lumina albă este un amestec de culori spectrale. Absorbţia Unele substanţe au proprietatea de a absorbi anumite domenii spectrale din lumina albă incidentâ, pe care le transformă în caldurâ. Domeniile restante se reflectă, dând naştere culorilor cromatice. Dacă un material absoarbe un anumit procent din toate lungimile de undă, senzaţia vizuală va fi de gri, culoare acromatică. Absorbţia neuniformă a diferitelor lungimi de undă determinâ diferite grade de luminozitate.
Reflexia
Majoritatea obiectelor pe care le vedem sunt vizibile, deoareee ele reflectă lumina. Anumite substanţe reflectă lumina direct la suprafaţă. Dacă suprafaţa este perfect plană, fascicolul este reflectat paralel, dând naştere luciului metalic . Dacă sunt reflectate toate razele luminoase suprafaţa devine alb-argintie. Metalele care apar colorate absorb anumite domenii ale lungimilor de undă. Faptul este de reţinut, deoarece in protetica fixă se utilizează o serie de aliaje dentare.
mată.
Remisia Remisia reprezintă reflexia difuză a luminii la nivelul unei suprafeţe rugoase Suprafaţa va apare
Ca urmare a incidenţei luminii pe suprafaţa unui corp, acesta poate să apară luminiscent, transparent, translucid sau opac. Luminiscenţa Sub denumirea de fenomene luminiscente sunt cuprinse fenomenele de emisie a luminii care nu au origine termică, ci sunt produse sub acţiunea radiaţiei unei surse exterioare. Atomii sau moleculele trec din starea normalâ într-o stare energetică superioara, numită stare de excitaţie, după care urmează o emisie luminoasă prin revenirea particulei excitate la starea normală. Fotoluminiscenţa este luminiscenţa provocată prin excitarea atomilor cu ajutorul unor radiaţii electromagnetice, iar fotoluminiscenţa temporară se numeste fluorescenţâ. Fluorescenţa în luminâ vizibilâ Insuşirea fluorinei (CaFs) de a se prezenta prin refracţie in culoarea galbenă şi prin reflexie in culoarea verde a atras atenţia încă din evul mediu, cu prilejul folosirii la cuptoarele de extras fierul din minereu, ca fondant. Numele ei derivâ de la însuşirea de a fluidifica fonta şi ea la rândul ei a dat numele de fluorescenţă fenomenelor optice asemănătoare cu cel prezentat de fluorină. In 1852 Stokes descoperă Legea excitaţiei, conform căreia substanţa fluorescentă emite o radiaţie de lungime de undă mai mare decât lungimea de undă a radiaţiei care a provocat excitaţia. De aici rezultă că lumina monocromatică roşie şi cu atât mai mult radiaţiile infraroşii nu pot provoca fluorescenţă. In realitate însâ şi radiaţiile din infraroşul apropiat produc uneori, dupâ cum rezultă din experimente mai recente, fluorescenţă în lumină vizibilâ (fenomen antisokes). Din spectrul vizibil cele mai active radiaţii sunt cele albastre, indigo şi violete. In prezent se cunosc foarte multe substanţe naturale sau artificiale fluorescente în lumină vizibilă: săruri de uraniu ,fluorina, petrolul şi derivatele sale, fluoresceina, eozina, fuxina etc. • Fluorescenţa în ultraviolet Pornind de la legea lui Stokes, cercetările s-au îndreptat spre regiunea ultravioletă a spectrului. Diferitele substanţe minerale şi organice au proprietatea de a prezenta in lumină ultravioletă o fluorescenţă caracteristică. Energia radiantă emisâ de aceste materiale are o frecvenţă mai redusă decât cea absorbitâ. De exemplu structurile dintelui natural sub acţiunea excitaţiilor ultraviolete emit o fluorescenţă alb-verzuie. De aceea in unele materiale fizionomice s-au adăugat agenţi lîuorescizanţi, cum ar fi: ceriu, samariu, uraniu în ceramica dentară. Transparenţa Materialele transparente transmit lumina aproape în totâlitate (absorbţia este minimă), fascicolul de lumină rămânând paralel. Exemple: acrilatele transparente, unii polimeri, sticla, masele ceramice incizale. Transluciditatea Transluciditatea
reprezinta
proprietatea materialelor de a transmite lumma, dar ele nu sunt transparente datorită
sunt transparente datorita refracţiei. Exemple: unii polimeri, ceramica, silicat cimenturile silicat. Opalescenţa Dinţii naturali, mai ales in porţiunea incizală, realizează un efect de împrăştiere a luminii, care crează senzaţia de culoare alb-albăstmie, când aceştia sunt priviţi din diferite unghiuri. Opacitatea Materialele opace nu permit transmisia luminii. Ea este absorbitâ puternic, iar procentul reflectat e minim. Exemple: metalele şi opaquerii. Apariţia multitudinii de nuanţe se datorează tuturor acestor fenomene, dar şi repartiţiei spectrale a luminii, fie aceasta naturală sau artificială
Senzaţia de culoare a dintelui natural ca rezultat al tuturor acestor fenomene: absorbţie, remisie, reflexie prin cristalele incolore ale smalţului şi dentinei. La graniţa dintre straturile dentare, lumina este retractatâ, împrăştiată şi reflectată. Senzaţia tipicâ de culoare a unui dinte este de gri la nivel incizal şi se continuă cu albăstrui spre cervical. La nivelul coletului capătâ o nuantă de roşu-gălbui.
ASPECTE FIZIOLOGICE ALE PERCEPERII CULORII
In afară de cele şapte culori care alcătuiesc spectrul solar, ochiul nostm distinge un număr destul de mare de culori intermediare. Perceperea culorilor obiectelor este in funcţie de capacitatea lor de a absorbi sau de a reflecta razele luminoase cu diferite lungimi de undă. Dacă obiectele absorb toate undele luminoase, ele apar de culoare neagră, dacă le reflectă pe toate apar de culoare albă, iar dacâ absorb numai o parte a undelor luminoase, iar pe cealaltă o reflectâ, atunci obiectele au culoarea undelor luminoase reflectate. Celulele vizuale care percep culorile sunt celulele cu conuri, celulele cu bastonaşe neavând această proprietate. Pata galbenă şi in special foveea centralis, fiind alcătuită numai din celule cu conuri, percepe cel mai bine culorile. Din punct de vedere fiziologic 6 milioane de celule cu conuri din retină, care sunt împărţite in trei tipuri în funcţie de pigmenţii de culoare, sunt responsabile de perceperea culorii. Pentru a determina senzaţia de culoare, stimulul luminos trebuie: 1. sâ depăşească o intensitate minimă, un anumit prag; 2. sâ acţioneze pe o durată minimâ; 3. sâ întâlnească o anumită suprafaţă a retinei. Excitaţiile de la nivelul retinei determină o stimulare a celulelor vizuale, adică a celulelor cu
bastonaşe (aproximativ 120 de milioane/ochi), responsabile de percepţia alb-negru (vedere crepusculară, scotopică) şi a celulelor cu conuri fotosensibile (aproximativ 6 milioane/ochi), responsabile de vederea diurna (vedere colorată, fotopică). Informaţia vizuală ajunge de-a lungul nervilor optici la nivelul scoarţei şi determină acolo o senzaţie vizualâ. Aşadar, culoarea rezultă ca produs al organului vizual doar în creier. Cele mai reprezentative teorii in legăturâ cu mecanismele vederii culorilor (prelucrarea în continuare a excitaţiilor luminoase care pătrund) sunt actualmente teoria tricromatică (a lui Young-Helmholz) şi teoria culorilor complementare a lui Hering (1920). După teoria tricromatică sau teoria culorilor fundamentale, cunoscută şi sub numele de teoria Young-Helmholz, ar exista in conuri trei tipuri de substanţe chimice diferite, ceea ce le conferă acestor celule sensibilitate la culorile albastru, verde şi roşu. Radiaţiile descompun substanţa fotosensibilă, pigmenţii din conuri sensibili la culori fiind combinaţii de retinal şi fotopsină. Vârfurile de absorbţie pentru lungimile de undâ de 445, 535 şi 570 nm caracterizează pigmenţii din cele trei tipuri de conuri, m functie de absorbţia razelor de lumină. Aceasta explică cum retina poate diferenţia culorile. In urma unor experimente, sensibilitâţile spectrale ale celor trei tipuri diferite de conuri la om s-au dovedit a fi in mod fundamental a luminii de către cele trei tipuri de pigmenţi fotosensibili găsiti în conurile respective. Aceste curbe pot explica cel mai bine fenomenul vederii culorilor Materia este, ca şi energia, incoloră. Culoarea este o senzaţie mediată exclusiv de analizatorul vizual. Doar datorită analizatorului vizual al privitorului, obiectele şi întreaga lume înconjurătoare apar colorate. Faptul că nu toate obiectele au aceeaşi culoare se datorează structurilor moleculare diferite. Datorită acestui fapt, ele absorb o parte diferită a spectmlui sursei luminoase. Componenta spectrală a luminii care nu este absorbită, adică fie refîectată, fie transmisă (in cazul obiectelor transparente) formează excitaţia colorată a organului vizual şi este responsabilă de culoarea de suprafaţă, aşa-numita culoare a corpurilor sau culoare la inspecţie. In cazul reflexiei sau transmiterii complete, un obiect apare alb, iar in cazul absorbţiei complete, dimpotrivă, negru.
VALENŢE ŞI CLASE ALE CULORILOR
Ochiul, respectiv creierul omului este capabil să perceapă „rotund" şapte milioane de senzaţii colorate (valori ale culorilor) diferite, aşa-numite valenţe ale culorilor, culori echivalente simţurilor fiziologice . Valenţele culorilor se diferenţiazâ în două clase: 1. Clasa culorilor acromatice. Culorile acromatice sunt aşa-numitele culori ale seriei gri. Ele încep cu negrul cel mai intens şi trec peste diferitele nuanţe de gri până la albul cel mai deschis. 2. Clasa culorilor cromatice. Culorile cromatice ale corpurilor se caracterizează prin trei însuşiri independente (dimensiuni ale culorilor), care împreunâ permit o descriere exactă a unei valenţe de culori. Aceste dimensiuni ale culorilor sunt nuanţa sau tonul, luminozitatea sau strălucirea şi saturaţia sau intensitatea, toate foarte importante in stomatologie. Nuanţa culorii este dată de lungimea de undă a radiaţiei monocromatice. Există şapte nuanţe: roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet.
Satumţia este determinată de raportul cantitativ dintre culoarea spectrală şi culoarea albă, care se combină pentru a da culoarea considerată. Pomind de la culorile spectrale, care sunt culori saturate sau pure, se poate obţine orice culoare nesaturată prin adaosuri de diterite cantitaţi de alb. Strălucirea culorii este determinatâ de: - energia luminoasă radiată sau de energia reflectată sau transmisă de corp; - sensibilitatea ochiului pentru diferite lungimi de undâ ale spectmlui luminos.
CULORI PRIMARE, SECUNDARE, COMPLEMENTARE ŞI DE COMPENSATIE
In cadrul clasei culorilor cromatice, culorile primare se deosebesc de cele secundare. Culorile primare sunt roşu (lungime de undă definită de 700 nm), verde (546,1 nm) şi albastruviolet (435,8 nm). împreună aceste trei culori primare dau culoarea albă. Nici una dintre ele nu poate fi obţinută prin amestecarea celorlalte două. Amestecate în proporţii variabile ele pot da orice altă culoare. Culorile secundare sunt combinaţii a câte două culori primare: galben (părţi egale de roşu şi verde), albastru-verde (părti egale de albastru şi verde) şi violet (parţi egale de roşu şi albastru). Dacă se variază proporţia culorilor primare se obţin alte culori (de exemplu mult roşu, puţin verde: roşu-orange; puţin roşu, mult verde: galben-verzui). Prin astfel de amestecuri aditive se pot obţine toate celelalte culori, inclusiv cele din domeniul purpuriu (combinaţii de albastru-violet şi roşu). Prin culori complementare înţelegem două sau mai multe excitaţii de culoare, respectiv douâ culori care se potrivesc exact (aşa-numitele culori pare), care, dacă, cad in acelaşi loc pe retină, respectiv dacă se amestecă în proporţia corectă, dau senzaţia de culoare albâ. Perechile de culori ale căror spectre individuale se însumează şi formează un spectru întreg, adică culoarea albă, sunt spre exemplu galbenorange şi albastru, albastru-verde şi roşu, albastru-violet şi galben, precum şi purpuriu şi verde. Culorile de compensaţie sunt excitaţiile de culoare, respectiv culorile a căror amestec determină o senzaţie de culoare acromatică diferită de alb (gri).
POSIBILITAŢI DE INFLUENŢARE A PERCEPERII CULORII
Calitatea perceperii culorii unui obiect, aşa-numita culoare a corpurilor este influenţată de diverşi parametrh, dintre care amintim: Factori fiziologici, respectiv patologici ai organului vizual al privitorului La peste 90% dintre oameni organul vizuală funcţionează corect, ceea ce înseamnâ că toţi percep la fel culorile. La 9% dintre bârbaţi şi cca 0,5% dintre femei este afectată perceperea culorii (Silbemagl şi Despopoulos 1991, citaţi de 44). Se deosebeşte o scâdere, respectiv dispariţia perceperii culorii roşii (protanomalie, respectiv protanopie), a culorii verzi (deuteranomalie, respectiv deuteranopie) şi albastre (tritanomalie, respectiv tritanopie). Dispariţia completă a perceperii culorilor se numeşte monocromazie. Este lesne de înţeles câ cei cărora le este afectată perceperea normală a culorilor nu pot practica specialitatea noastrâ.
Intensitatea iluminării existente La o iluminare slabă sau prea puternică culorile sunt mai greu de recunoscut şi deosebit. De aceea în stomatologie se recomandă determinarea culorii la lumină naturală, de obicei dimineaţa. Compoziţia spectralâ a luminii care acţioneazâ Cele mai frecvente surse de luminâ in cabinetele stomatologice sunt incandescente şi fluorescente, deci nu emit o luminâ albâ, pură. O lumină incandescentă obişnuită emite o concentraţie crescută de unde galbene, comparativ cu cele albastre şi albastre-verzi, iar plafonierele fluorescente emit concentraţii crescute de unde albastre . Artiştii îşi aleg în mod tradiţional studiorile iluminate dinspre nord, deoarece această lumină se apropie de cea albă, care cuprinde tot spectrul şi e considerată standard. Ea are un index de interpretare a culorii CRI (color rendering index) apropiat de 100, corespunzător luminii standard. De multe ori circumstanţele ne obligă să utilizăm surse artificiale de lumină. In aceste cazuri este preferată lumina fluorescentă corectatâ cromatic, care poate avea un CRI de până la 90 (după Bergen şi McCasland). In funcţie de situaţia iluminâriî (a compoziţiei spectrale a sursei luminoase) se schimbă şi compoziţia spectrală a luminii reflectate sau transmise de obiectul iluminat, respectiv culoarea percepută, nuanţa de culoare. Acest lucru este valabil nu doar pentru lumina artificială (de exemplu lumina roşie-galbenă a unei lămpi incandescente), ci şi pentru lumina zilei, care variazâ în funcţie de momentul zilei, anotimp şi vreme (umiditate, poluare). Seara şi dimineaţa undele luminoase scurte (albastre şi verzi) sunt răspândite şi doar cele lungi (dinspre capâtul roşu al spectmlui) penetreză atmosfera. Lumina din zori şi din amurg este bogată în galben şi orange şi săracă în albastru şi verde. O altă sursâ de lumină de referinţă e temperatura culorii, care este raportatâ la culoarea unui corp standard negru incandescent. Astfel 1000°K este roşu, 2000°K galben, iar 8000°K albastru deschis. Lumina zilei are o temperatură a culorii de 6500°K. Faptul că senzaţia de culoare depinde de mai mulţi factori subliniază necesitatea de a defini câteva repere pentru lumina artificială, la care să ne referim când stabilim culorile. In Germania, norma pentru lumina medie naturală a zilei este D65 sau conform normei DIN 5033 luminâ C, care corespunde la o temperatură de emisie a gazelor de 6500 Kelvin, iar în SUA este D75. Sursele de lumină emit radiaţii cu intensitate maximă în domeniul spectral de 500-570 nm (culoarea verde). Lumina naturală de seară, conform normei DIN 5033 lumina A, emite radiaţii cu intensitatea maximă in domeniul spectral al luminii roşii, iar temperatura corespunzătoare este de2850Kelvin. Culoarea mediului înconjurător ( contrastul spaţial) Şi în cazul aceleiaşi iluminări şi priviri, culoarea poate fî percepută diferit, condiţionat de culorile mediului înconjurător (contrast simultan). Acelaşi ton de culoare apare, condiţionat de mecanismele de adaptare ale ochiului, mai închis pe un fond deschis şi mai deschis pe un fond închis. Acesta este şi motivul pentru care, spre exemplu dinţii oamenilor cu tegumente închise la culoare par mai albi decât ai celor cu tegumente deschise. Creierul poate fi înşelat la percepţia culorilor. Exemplul clasic este discul lui Benham Dacă discul alb-negru e iluminat şi rotat, el apare colorat.
Timpul privirii unei culori La o privire mai îndelungatâ o culoare este percepută altfel, mai puţin saturată şi strălucitoare decât în primul moment când o privim. Acest fenomen de schimbare a culorii îl întâlnim spre exemplu într-o încăpere iluminată de lumina incandescentă gălbuie, pe care după un timp o percepem albă. Simultan saturaţia culorii
complementare creşte. Astfel se explică de ce alegerea culorii poate fi facilitată prin vopsirea pereţilor in albastru deschis (culoare complementară cu galben) şi privirea periodică a acestora la alegerea culorii. Culori percepute imediat inainte (contrast temporal) Dacă privim o culoare peste un anumit timp (adaptare locală) şi in final privim o suprafaţă albă apare culoarea opusă, aşa-numita culoare postimagine (de exemplu după roşu apare verde) = contrast succesiv. Dacă in loc de suprafaţa albă privim o suprafaţă de altâ culoare, aceasta din urmâ se amestecă cu culoarea opusă primeia. Structura formei şi suprafeţei obiectului Forma obiectului poate să influenţeze din când în când putemic culoarea percepută. Nu rar obiecte de aceeaşi culoare, dar cu structură de suprafaţă diferită (de exemplu mat şi lucios) sunt percepute diferit ca şi culoare. Factori psihologici O anumită aşteptare din partea privitorului poate să influenţeze percepţia culori^ Unghiul din care privim contează de asemenea.
METAMERIA ŞI CONSECINŢELE EI Unele culori au proprietatea ca in anumite condiţii identice de iluminare să determine aceeaşi senzaţie de culoare (respectiv valenţă de culoare) privitorului. Prin modificarea relaţiilor de iluminare şi prin aceasta a compoziţiei spectrale a luminii ele nu mai sunt văzute identic, deci au o reflectanţă spectrală diferită. Reflectanţa spectrală reprezintă raportul dintre intensitatea fluxului rediant şi cel incident. Culori cu asemenea proprietăţi sunt denumite metamere (condiţionat identice\ iar fenomenul care stă la bazâ metamerie. . Doar dacă douâ culori ale corpurilor au aceeaşi compoziţie spectrală şi prin aceasta aceeaşi capacitate de absorbţie, ele sunt identice indiferent de iluminare (culori necondiţionat identice). Şi in stomatologie se întâlneşte acest fenomen, de exemplu la confecţionarea coroanelor şi intermediarilor PPF mixte, nepermiţând imitarea unei culori existente. Drept urmare, orice reproducere a culorii, când se lucrează cu alte materiale, este identică doar la o anumitâ iluminare. Schulze descrie acest fenomen în 1975 ca pe un model coloristic: „Dacă vrem sâ imităm un model străin, aceastâ problemâ este practic aproape imposibilâ, deoarece instructorul străin, in general, a lucrat cu alte matenale. Noi putem obţine doar culori condiţionat identice şi e imposibil să cerem ca reproducerea să fie identică pentru mai mult de o iluminare" . Noi ne străduim să reproducem o culoare la lumina zilei, deşi şi aceasta este condiţionată de momentul zilei, de anotimp precum şi de vreme. Kuppers, in 1978, ajunge la urmâtoarea concluzie: „Intr-un proces de reproducere nu se poate reda culoarea originală deoarece este posibilă doar identitatea condiţionată. Din nenumăratele situaţii de iluminare, putem ţine cont la reproducere doar de una singură" . De aceea este imposibilă redarea culorii unui dinte din compozit sau ceramică în proporţie de 100% in toate condiţiile de iluminare (vezi situaţiile când medicul ia culoarea la o sursâ de lumină din cabinet şi tehnicianul la cea din laborator).
SISTEME DE ORDONARE A CULORILOR
In scopul de a sistematiza culorile şi valenţele de culori, de-a lungul timpului s-au creat diferite
sisteme de ordonare a culorilor. Exemple de pionieri in acest domeniu sunt Johann Heinrich Lampert (1772, Piramida culorilor) şi Philipp Otto Runge (1810, Sfera culorilor), iar pentm zilele noastre Wilhelm Ostwald (1963, Conurile duble) şi Manfred Richter (1950, Harta de culori DIN). Cel mai râspândit sistem mondial de ordonare a culorilor este cel creat de pictorul american Albert Henry Munsell, în 1915. în cadrul acestui sistem de clasificare culorile sunt redate prin mici pătrate în cele trei direcţii ale spaţiului, exprimându-se astfel dimensionalitatea culorii. Culorile la fel de deschise - totul se referâ la albul ideal - sunt situate orizontal în acelaşi plan. în cadrul aceluiaşi plan, culorile sunt clasificate în funcţie ,de saturaţie (intensitate). Cu cât saturaţia e mai mare, cu atât ele sunt mai îndepârtate de axă. Culorile cu aceeaşi intensitate, situate în diferite planuri, se găsesc pe un cerc. Rezultă astfel un corp rotund, aşa-numitul corp colorat al lui Munsell . Fiecare culoare in cadrul sistemului Munsell poate fi definită prin trei parametrii: 1. ton sau nuanţă (Hue); 2. saturaţie sau intensitate (Chroma); 3. grad de strălucire sau luminozitate (Value). Nuanţa este determinatâ de lungimea de undă reflectatâ sau/şi transmisâ. în sistemul Munsell nuanţa are 10 gradaţii: galben, galben-roşu, roşu, roşu-purpuriu, purpuriu, purpuriu-albastru, albastru, albastru-verde, verde, verde-galben . Fiecare gradaţie la rândul ei are mai multe gradaţii (ex. 1R, 2R, 10R), are la rândul lor se mai subîmpart (ex. 4.3 G, 8.1 GR). Nuanţele dinţilor naturali se situează cel mai frecvent între G şi GR. Saturaţia este datâ de concentraţia pigmentului. Dinţii naturali au saturaţia cuprinsă între 0,5 şi 4. Luminozitatea este relativâ. Ea este o consecinţă a cantităţii de energie luminoasă reflectatâ sau transmisă de obiect. Dinţii naturali au o luminozitate cuprinsă între 5,5 şi 8,5 fotoni . Prin măsurarea parametrilor de mai sus se poate indica exact o anumitâ nuantâ In 1978, CIE (Commision Intemationale de l'Eclairage) a măsurat după o metodă proprie culorile din „Munsell Book of Colors" şi le-a reprezentat grafic într-o retea de coordonate .
Nuanţa şi saturaţia sunt reprezentate sub forma unui cerc, iar strălucirea, a treia coordonată, corespunde cu axa verticală a spaţiului de culoare. La nivelul axei verticale (axa griurilor) sunt redate toate valorile de gri, de la negru (jos) până la alb (sus).
PRINCIPII DE BAZĂ PENTRU DETERMINAREA CULORII ÎN PROTETICA FIXĂ
Din cele relatate până acum rezultă că în elaborarea restaurărilor protetice o redare exactă a culorii dinţilor pierduţi nu este posibilâ. Pentru a ajunge totuşi la o situaţie optimă urmaţi următoarele sfaturi: 1. suprafaţa dinţilor naturali trebuie să fie curăţată in ziua determinării culorii şi în ziua probei, respectiv a fixării. De aceea este indicatâ o igienizare prealabilă a dinţilor; 2. determinarea culorii nu trebuie să se facă dupâ un tratament dentar prelungit, deoarece suprafeţele dentare care nu sunt umezite de salivă sau apă se usucă. Astfel opacitatea dinţilor creşte; 3. prin umezirea dinţilor naturali şi a dintelui din cheia de culori se poate realiza o egalizare a
stmcturii de surprafaţâ (a texturii); 4. determinarea culorii trebuie să se facă la lumină naturală şi comparativ şi la lumină artificialâ (incandescentă şi fluorescentă). Dacă este posibil se preferă lumina zilei. Cele mai favorabile sunt zilele luminoase (ideal este un cer uşor înnorat, între orele 10-11 şi 14-15). Soarele putemic de amiază trebuie evitat la alegerea culorii; 5. deoarece culoarea mediului înconjurâtor (şi aici menţionăm in special roşul buzelor) influenţează culoarea dinţilor, determinarea trebuie să se facă cu buzele retractate şi relaxate. Este sigur că nuanţa rujului şi a îmbrăcâmmtei pot influenţa culoarea dinţilor. De aceea este indicat ca la determinarea culorii sâ nu se foloseasca rujul , fardurile şi îmbăcămintea colorată. Mediul înconjurător trebuie să fie neutru dm punct de vedere cromatic; 6. durata de privire trebuie să fie scurtă (maxim 5 secunde) pentru a preveni schimbarea perceperii ochiului; 7. dintele din cheie trebuie ţinut m aceeaşi poziţie cu dintele natural; 8. atunci când determinarea culorii se face cu greutate, se utilizeazâ mostre confecţionate, modificate. Modificârile, respectiv combinaţiile se realizează astfel: a) dintelui artificial confecţionat i se şlefuieşte coletul; b) dintele artificial confecţionat are suprafaţa orală acoperită cu un strat opac de lac de argint; 9. cavitatea bucală a pacientului să fie la înălţimea ochilor practicianului; 10. determinarea culorii se face la începutul şedinţei pentru ca ochii medicului să fie odihniţi; 11. între determinări ochii se relaxează prin privirea unui obiect albastru; 12. prin îngustarea fantei palpebrale cantitatea de lumină ce ajunge la celulele cu conuri scade şi permite celulelor cu bastonaşe (localizate la periferie) să discrimineze strălucirea culorilor; 13. mostrele se schimbă repede; 14. caninul, având cea mai mare saturaţie a nuanţei dominante corespunzâtoare dmţilor naturali, va fî utilizat ca element de referinţâ în alegerea culorii; 15. pentru ca restaurarea protetică să aibă un aspect cât mai natural, va trebui să ţineţi cont de variaţia culorilor pe arcadă, după cum urmează: incisivii superiori au aceeaşi saturaţie cu premolarii, incisivii inferiori au un grad mai mic de saturaţie decât incisivii superiori, iar caninii cu două grade mai mult decât incisivii superiori; 16. Dacă întâmpinaţi greutăţi în alegerea culorii, alegeţi întotdeauna culoarea cu saturaţia mai scăzută şi strălucirea mai crescută, deoarece saturaţia crescută şi strălucirea scazută dau opacitate restaurării. Este bine sâ ţinem cont de factorii enumeraţi, deoarece culoarea coletului, luciul de suprafaţă, structura şi transluciditatea dintelui din cheia de culori au o influenţâ hotârâtoare asupra culorii reconstituirii. . - Borenstein (12) atrage atenţia asupra altui aspect: sub influenţa luminii ultraviolete dinţii naturali au o culoare alb-albăstruie. Acest efect de fluorescenţă ar trebui să fie prezent şi la dinţii artificiali. O egalizare greşită (fluorescenţâ prea slabă sau prea puternică) devine evidentă in încăperi cu radiaţii ultraviolete (de exemplu in discoteci). Dacă atât dinţii naturali, cât şi cei artifîciali invecinaţi prezintâ aceeaşi reacţie la lumina ultravioletâ, atunci şi nedoritul fenomen al metameriei devine mai puţin evident la lumina zilei. Intre timp au apărut dinţi din polimeri şi ceramicâ pentru coroane de înveliş sau pentru placajele coroanelor şi PPF , care nu conţin componente radioactive, utilizate in trecut pentru obţinerea fluorescenţei şi care dau rezultate foarte bune.
CHEI DE CULORI Metoda vizuală de determinare a culorii cu ajutorul cheilor de culori a rămas chiar şi în prezent cea mai raspânditâ în practică. Un sistem ideal de chei de culori trebuie să îndeplinească anumite condiţii: 1. să redea paleta de culori a dinţilor naturali; 2. dinţii artifîciali din cheie să fie ordonaţi în grupe pe tonuri de culori (Hue); 3. dinţii artificiali din cheie să fie confecţionaţi din acelaşi material ca şi materialul de placare (polimer, material compozit sau ceramică); 4. materialele de placare să fie disponibile şi sub formă de ic; 5. mostra culorii complete sub formă de lamă de cuţit trebuie să fie comparabilă cu placarea restaurării; 6. în cadrul grupei de tonuri de culori intensitatea foiţelor trebuie să se modifice treptat; 7. dacă culoarea aleasă este între două probe de culoare, trebuie să fie posibilă obţinerea ei prin amestecarea de părţi egale din cele două culori; 8. cheia de culori ar trebui sâ fie diferită pentru diferitele structuri de suprafaţă. Producătorii de materiale de placare şi dinţi artificali utilizează diferite sisteme de chei de culori. De aceea la alegerea culorii trebuie folosit sistemul de chei de culori al firmei a cărui produs îl vom utiliza. Cheile de culori ale firmelor specializate sunt structurate pe grupe de tonuri de culori. In cadrul unei grupe de tonuri de culori, mostrele au o intensitate a culorii diferită. Practicianul trebuie să cunoascâ această ordonare. Dacâ alegerea culorii nu o realizează tehnicianul, toate informaţiile trebuie transmise in formă scrisă şi corect interpretate. In special la restaurările metalo-ceramice şi/sau integral ceramice se poate ajunge la rezultate proaste prin egalizarea incorectă a culorilor. Pentru a evita aceste potenţiale greşeli este bine ca alegerea culorii să se facă şi de către tehnicianul care confecţionează lucrarea. Acesta devine astfel capabil să materializeze restaurarea conform celor vâzute şi nu a celor dictate. Medicul poate fi de faţă şi este bine să consemneze în scris opţiunea. Aşadar ceea ce văd patru ochi este mai mult decât văd doi. In fiecare echipă există „înţelegeri tâcute" care funcţionează şi sunt verificate de-a lungul a mulţi ani. Procedeul este simplu, dar are câteva dezavantaje: - s-a demonstrat faptul că cheile de culori nu acoperă toată gama cromatică a dinţilor naturali; - există diferenţe de culori între cheile aceleiaşi firme; - dinţii artificiali din chei nu sunt confecţionaţi respectând tehnologia de laborator sau cabinet (lucru necunoscut sau neglijat de către mulţi practicieni); - subiectivismul - perceperea senzaţiei luminoase diferâ de la individ la individ, de la o zi la alta şi de la o sursă luminoasă la alta. Bergen a demonstrat că diferenţierea, perceperea şi descrierea culorilor poate fi îmbunătăţită prin antrenament. Exemplificăm în continuare câteva dintre cheile de culori mai cunoscute ale firmelor VITA şi IVOCLAR. Cheia de culori de la VITA a apărut pe piaţă în 1956, când s-au confecţionat primele coroane Jacket din ceramică. în cadrul ei există 4 grupe de culori, fiecare având 3-5 grade de densitate (include luminozitatea şi intensitatea). Grupele de culori sunt următoarele: A maroniu-roşcat (A1-A2-A3-A3,5-A4); B galben-roşcat (B 1-B2-B3-B4);
Cg ri (Cl-C2-C3-C4); D gri-roşcat (D2-D3-D4). Avantajele acestei chei de culori sunt următoarele: - dinţii din cheie prezintă formă asemănătoare cu cea a dinţilor naturali, - spaţiul de culoare coincide cu cel al dinţilor naturali, - utilizare facilă. Există însă şi dezavantaje: - prin simplificare, domenii întregi de nuanţe pot fi omise; - repartiţie inegală (grupele C şi D apar mai frecvent); - densitatea nu acoperă tot spectrul dinţilor naturali. Actualmente, cheia de culori VITAPAN classical este recomandată pentru dinţii polimerici, iar VITA Lumin-Vacuum pentru cei din ceramică. Sistemul de culori VITAPAN 3D-MASTER este un sistem mai nou de determinare a culorii dinţilor conceput după un principiu sistematic de ordonare metrică a culorilor. El ţine cont de cele trei dimensiuni ale culorilor (3D): lummozitate, intensitate şi nuanţă. Spectml acoperă culorile cele mai frecvente ale dinţilor naturali. Cota de incidenţă este de aproximativ 96%. O acoperire de 100% ar creşte sortimentele de culori încât ar face întregul sistem nerentabil. VITAPAN 3D-MASTER împarte spaţiul de culori in 5 trepte de luminozitate, 3 trepte de intensitate pentru nuanţa medie (M) şi 2 trepte de intensitate pentru nuanţele gălbui (L) şi roşietice (R). Pentru toate caracteristicile frecvenţa este maximă in zona mijlocie a spaţiului de culoare. Spre exemplu luminozitate 3 prezintă 50%, iar 2 şi 4, 46% din dinţii studiaţi. Acest nou sistem prezintă o serie de caracteristici: - simplu, sigur şi corect; - sistematizat; - se bazează pe un principiu metric de ordonare a culorilor; - alegerea este simplâ; - reproducerea este sigură; - determinarea se face rapid. In general într-un spaţiu restrâns culorile sunt greu de diferenţiat. La acest sistem distanţele sunt astfel alese încât să poată fi bine diferenţiate. Sistemul VITAPAN 3D-MASTER este singurul la ora actuală elaborat dupâ un principiu sistematic de ordonare metrică. El acoperă spectrul metric, sistematic, uniform şi complet. Cheia de culori a firmei IVOCLAR, CHROMASCOP, prezintâ 5 grupe de culori (alb, maro deschis, roşcat, gri, maro închis), fiecare având 4 trepte de intensitate. Avantajele acestei chei sunt următoarele: - corpul cheii se poate dezinfecta; - dintele din cheie se poate steriliza; - este ergonomic. Desigur că pe piaţă există un număr considerabil mai mare-de materiale şi chei de culori. In Europa şi în ţara noastrâ, mai cunoscute şi utilizate sunt cele menţionate mai sus. Fiecare cheie de culori are o zonă opacă, o culoare de colet, de corp şi una incizală (fîg). Selecţia culorii constă în alegerea dintelui din cheie, care pare cel mai natural. Atunci când utilizâm SIC comunicarea culorii dentinei preparate laboratorului este de un real folos. Pentru aceasta se utilizează chei de culori pentru dentină. Majoritatea cheilor de culori comerciale nu acoperă toatâ gama de culori întâlnită la dinţii naturali şi
treptele cheii nu ating limita percepţiei vizuale. Utilizarea mai multor chei de culori este o cale de a extinde gama lor.
INFLUENŢE SPECIFICE ASUPRA DETERMINARII ŞI COMPARĂRII CULORII
In protetica fixă, determinarea culorii reprezintă procedeul care se desfaşoară pe pacient şi care permite evidenţierea culorii dinţilor restanţi cu ajutorul unei chei de culori. Astfel devine posibil ca materialul sau materialul de placaj să corespundâ tonului de culoare a dinţilor naturali. Prin termenul de comparare a culorilor înţelegem procedeul de a utiliza astfel materialele de restaurare şi/sau placare, încât să atingem un ton de culoare şi o transluciditate care să corespundă culorii dinţilor restanţi. Prin prelucrarea şi stratificarea corectă a materialelor de placat tehnicianul încearcă să egalizeze dinţii restanţi ca formă, culoare, transluciditate şi structură de suprafaţă. Determinarea şi egalarea culorii sunt influenţate de mai mulţi factori: 1. structura dinţilor naturali diferă de materialul cheii de culori. Dinţii naturali şi artificiali absorb şi reflectă diferit spectrul sursei de lumină. Această diferenţă determinâ imposibilitatea egalizârii culorii pentru orice iluminare, adică a evitării fenomenului de metamerie; 2. gradul de absorbţie şi reflexie spectrală diferă între cheile de ceramică, polimeri şi materiale compozite; 3. mostre diferite ale aceleiaşi firme, deşi au acelaşi număr, se deosebesc prin comportamentul la absorbţie şi reflexie; . 4. dacă controlul de calitate al firmei lasă de dorit, pot apare diferenţe în cadrul produselor aceleiaşi firme; 5. orice restaurare metalo-ceramică necesitâ un material opac pentru acoperirea metalului. La câteva produse ceramice acest material nu este în concordanţă cu tonul, intensitatea şi luminozitatea dentinei; 6. redarea culorii este în relaţie directă cu grosimea stratului, respectiv cu oferta de spaţiu pentru ceramica de placare. La o construcţie metalo-ceramică oferta de spaţiu pentru masa ceramică nu este egală cu grosimea unei chei de culori convenţionale, care este de trei sau patru ori mai mare. In cadrul acestei etape, de determinare a culorii cu ajutorul cheii de culori, cel mai important lucru este sistematizarea. Vom exemplifica procedeul prin alegerea culorii cu ajutorul sistemului VITAPAN 3DMASTER (fig.. - primul pas constă in alegerea gradului de luminozitate; - pasul al doilea. în cadrul nuanţei se alege intensitatea; - pasul al treilea constă in recunoaşterea unei devieri de la nuanţa medie înspre roşu sau galben. In acest caz se redeterminâ intensitatea. Toate datele obţinute se trec în fişă. De asemenea se trec şi caracteristicile individuale ale dinţilor naturali care au fost înregistrate. In cazuri foarte grele se poate realiza o fotografîe a dintelui din cheia de culori alături de dintele natural. Aceasta poate evidenţia indubitabil relaţia dintre cele două obiecte. Determinarea culorii se pare că nu reuşeşte cu ajutorul fotografiei, datorită redării slabe a culorii şi a calităţii diferite a filmelor. Aceleaşi dezavantaje le prezintă şi utilizarea diapozitivelor in determinarea culorii (metoda fiind verificată mai mulţi
-
ani în Disciplina de Propedeutică şi Materiale Dentare). Dacă culoarea aleasă se situează între douâ modele ea se poate realiza prin mârirea saturaţiei masei ceramice sau printr-o colorare de suprafaţă. în aceste cazuri se alege culoarea cu intensitatea mai slabâ. Prin colorarea de suprafaţă intensitatea culorii nu poate fi diminuată, ci doar mârită. Soluţia cea mai bună din punct de vedere estetic este totuşi evitarea machierii de suprafaţâ a placajului ceramic. Prin înglobarea culorilor se obţine un efect mult mai profund, mai natural. Pentru a stabili caracteristicile individuale şi a le reda în masele ceramice se confecţionează chei de culori speciale pentru mase intensive. Un exemplu este sistemul Creativ-Color al fîrmei Ducera, Rosbach. Culorile sunt împărtite în patru grupe, care nu se deosebesc doar in privinţa culorii, ci şi a translucidităţii. Sarcina tehnicianului de a reda culoarea dinţilor naturali la nivelul restaurărilor nu este tocmai uşoară. Deficienţele pot apare atât în faza de determinare a culorii, dar şi în cadrul comunicării dintre medic şi tehnician. Sistemul COLOR-PALETTE al firmei IVOCLAR simplifică complexitatea determinării şi transmiterii culorii. Informatia individuală urmează paşi logici fiind transmisă schematic pe o fişă. Avantajele acestui procedeu sunt următoarele: - uşurează medicului determinarea culorii; - simplifîcă comunicarea între el şi tehnician; - contribuie la realizarea unei estetici superioare. Dupâ cum am mai amintit, cheia de culori CHROMASCOP are 20 de dinţi. Mai nou, pe lângă indicativul fîrmei, mai apare şi indicativul corespunzător de la cheia de culori a firmei VITA. Aceasta creeazâ in viitor premize pentru lucml cu o singură cheie de culori. Pentru determinarea individualizată a culorii mai sunt ataşate 10 plăcuţe de culoare. Este vorba de 4 mase ceramice transparente şi 6 mase ceramice intensive pentru dentină. Sistemul mai conţine opt desene cu forme diferite ale dinţilor şi şapte creioane colorate. Ele se utilizează pentru individualizarea diferitelor zone. Pe dosul fişelor se mai pot transmite informaţii suplimentare in formă scrisă. Etapele care trebuiesc urmate sunt urmâtoarele: - stabilirea culorii primare a dintelui cu cheia CHROMASCOP; - stabilirea culorii la colet, utilizând şi plăcuţele pentru culori intensive ale dentinei; stabilirea transparenţei zonei incizale cu ajutorul plăcuţelor pentru mase transparente; - evidenţierea unor particularităţi, folosindu-ne de plăcuţele pentru mase intensive. Harta de distribuţie a culorilor este un mod practic pentru selecţia exactă a culorilor şi pentru evidenţierea distribuţiei lor. Pentru realizarea ei dintele este divizat în trei regiuni: cervicală, medie şi incizală. Graniţele dinte tentele de culoare se marchează sub forma unei diagrame. Se pot evidenţia şi caracteristici individuale ca linii de fractură, hipocalcifieri, coloraţii proximale, care sunt comunicate tehnicianului . SISTEME N01 DE DETERMINARE COMPUTERIZATĂ A CULORII
Ochiul uman nu corespunde integral determinării obiective a culorilor. Utilizarea cheii de culori nu satisface in totalitate. Astfel reproducerea culorii dinţilor naturali este oarecum hazardată. Apariţia sistemelor computerizate ca urmare a evoluţiei tehnicii a permis reproducerea culorii asistată de calculator.'
ADA a ajuns la concluzia că utilizarea cheii de culori ca mijloc de comunicare este neadecvată, remarcând următoarele: 1. cheile de culori existente la ora actuală nu corespund culorilor naturale ale dinţilor; 2. cheile de culori nu corespund in totalitate materialului de restaurare; 3. sunt necesare măsurâri spectrofotometrice ale dinţilor naturali pentru a obţine un anumit standard; 4. trebuie să ţinem cont de opalescenţă şi fluorescenţă. Opalescenţa este un efect optic care apare prin refracţia luminii la nişte particule foarte fine dispersate omogen într-un sistem. Dacă mărimea particulelor este mai mică de 0,01 p-m dispersia apare clară, deoarece nu se produce refracţie. Dacă particulele sunt mai mari de 0,7 p,m prin refracţie se produce o tulburare. Termenul de opalescenţă provine de la piatra opal, care rezultă din SiO2 şi conţine până la 21% apă. La opal dimensiunea particulelor de apă este in domeniul luminii albastre (0,4-0,5 p,m), deci lumina albastrâ este reflectată, iar cea roşie este transmisă. Fluorescenţa este senzaţia luminoasâ care apare după lO^-lO'6 secunde de la excitaţia luminoasă UV, cu o lungime de undă mai mare. De aceea ceramicile dentare trebuie să conţină mijloace fluorescente. Trebuie să ţinem cont câ şi lumina naturală a zilei are componente UV. In ultimii ani s-a acordat mai multă atenţie fluorescenţei şi s-a dezvoltat chiar şi o ceramicâ opalescentâ, respectiv sistemul Value Conversion, graţie cercetărilor lui Yamamoto şi Shofu. Structura materialelor de restaurare trebuie în continuare îmbunătăţită, dar avem nevoie de cunoştinţe mai aprofundate despre culorile dinţilor naturali. Acestea se studiază cu ajutorul unor instmmente electronice. Spectrofotometrul este un aparat de măsură care măsoarâ cantitatea şi calitatea luminii reflectate de un obiect şi o identifică într-un spaţiu de culoare. La măsurare se ţine cont şi de componenta UV şi de gradul de transmisie al luminii. Colorimetrul ne dă direct coordonatele de culoare, fară manipulare matematică. El prezintâ fîltre de culoare care simulează răspunsul receptorilor de culoare de la nivelul ochiului. Clasificarea instrumentelor de măsurare a culorilor se poate face astfel: 1. după metoda de măsurare; 2. după relaţia spaţială între obiect şi instrument.
1.1. Metoda tristimulârii Aparatele de mâsură conţin trei senzori a căror sensibilitate izocromatică este corespunzătoare celei a ochiului uman . Aparatele, se numesc in general colorimetre. In ultimul tîmp, datorită evoluţiei tehnologice, acestea se caracterizeazâ prin transport şi manipulare uşoară, precum şi prin economie de timp şi preţ relativ mic. 1.2. Metoda spectrală Lumina reflectată sau transmisă de corpul de măsurat fiind împârţitâ în lungimi de undâ la distanţe de 10-20nm. Cu un senzor se măsoară remisia şi transmisia. Cu ajutorul unui computer datele sunt transformate în valori X, Y şi Z. Aparatele care funcţionează pe baza acestei metode au capacitatea de a controla înt-o oarecare măsură metameria, deoarece pot măsura distribuţia spectrală relativă. Problema constă in faptul că necesită aparatură masivă şi foarte costisitoare. 2.1.Metoda fără contact Obiectul este iluminat de la o sursă exterioară şi măsoară lumina reflectată. Distanţa dintre aparatul de
măsură şi obiect, precum şi condiţiile mediului înconjurător pot influenţa negativ determinarea. Rezultatele obţinute coincid in mare parte cu cele determinate prin metoda vizuală. 2.2.Metoda cu contact In general sursa luminoasă este inclusă in instmmentul de măsurâ, care vine în contact cu obiectul de măsurat. Avantajul constâ în faptul câ totalitatea condiţiilor de iluminare nu mai prezintă importanţâ. Aceste aparate sunt de dimensiuni reduse, deci ar fi ideale pentru practicâ. Dezavantajul constă in faptul că suprafeţele denivelate pot să modifice rezultatele şi să conducâ la greşeli de măsurare. Comunicarea rezultatelor determinării culorii cu aparatele CHROMASCAN şi COLOR TUTOR se face în cifre şi litere. Sistemul CAS-ID prezintă avantajul că ne dă ca rezultat caracteristica opticâ (coeficient de absorbţie şi reflexie) şi ne indicâ ce fel de ceramică sâ utilizăm, proporţiile de amestec şi unde să o poziţionăm. Dezavantajul constâ in faptul că pacientul trebuie foarte mult analizat, iar aparatura este prea costisitoare şi complicată pentru un cabinet stomatologic. In cele ce urmează descriem instmmentul de măsură M-1863d (fig.), destinat special pentru determinarea culorii dinţilor. El a fost realizat de câtre Makoto Yamamoto in colaborare cu firmele Minolta şi Shofu. Primul aparat a apărut în 1993 şi a fost testat in diverse universităţi. De atunci bineînţeles că i s-au facut o serie de îmbunâtăţiri. Determinarea culorii prin această metodâ de măsurare eliminâ factorii subiectivi, cum sunt iluminarea, mediul înconjurător şi se caracterizeazâ printr-o mare capacitate de reproducere. Deoarece rezultatul determinării este redat într-o formâ numerică, reproducerea parametrilor culorii nu este uşoară. De aceea s-a determinat un spaţiu de culoare al dinţilor, cu ajutoml căruia rezultatele determinărilor sunt redate identic cu descrierile vizuale. Principiul de funcţionare este urmâtorul: Sursa de luminâ este o lampâ de xenon, care emite o luminâ apropiatâ de standardul D65. Lumina este condusă prin tuburi de fibre de sticlă şi are un cap ce vine în contact cu corpul de măsurat. Lumina reflectată este preluată de un cap poziţionat vertical şi transmisă prin fibre de sticlă la celulele fotosensibile din siliciu, unde are loc măsurarea. Rezultatul este transmis unui minicomputer, care are un program de determinare a culorii Fig.: sistemul optic al aparatuiui . M-i863d. Pe principiul spaţiului de culoare s-a dezvoltat sistemul ShadeEye-EX împreunâ cu ceramica Vintage-Hallo. Astfel a apărut o nouâ modalitate de determinare şi reproducere a culorilor naturale ale dinţilor. Acest sistem funcţionează in Japonia de un an şi problema iniţială a fost aceea legată de stocarea datelor. Drept urmare a apărut programul ShadeEye File. Astfel toate informaţiile care anterior erau transmise în formâ scrisă şi verbalâ sunt redate vizual cu ajutorul programului de calculator. Modalitatea de utilizare este simplă, dar aparatura costisitoare, iar sistemul a rămas deocamdată la faza de utilizare doar în cercetare. Se ştie că compoziţia optică a unui dinte natural diferă de cea a unei CMMC. Realizatorii aparatului M1863d s-au preocupat sâ diminueze cât mai mult posibil diferenţele ce se datorează acestui fapt şi care apar şi la determinarea vizuală .
Fig. a) Comportamentul luminii la măsurarea culorii dintelui natural. Lumina este difuzată în interiorul dintelui. O parte este reflectată şi măsurată, iar o parte este transmisă; b) Comportamentul luminii la mâsurarea culorii la o CMMC. Lumina este difuzatâ în ceramică, o parte este reflectată şi măsurată, iar razele care ajung la opaquer sunt direct reflectate şi mâsurate. PROBLEME DE CROMATICĂ IN CLINICA PROTEZĂRILOR FIXE
Cerinţele pacienţilor in legătură cu estetica din sfera orală in general au devenit atât de mari, încât astăzi e impoşibil să vorbim despre o terapie de restaurare protetică fară o componentă estetică Cele mai mari probleme in protetica fixă actuală le ridică scheletul metalic al restaurărilor metaloceramice şi metalo-polimerice. De aceea in stomatologia viitorului metalele trebiue să dispară. Desigur că până la materializarea acestui deziderat va mai trece o perioadă lungă de timp. Dintre toate restaurările protetice actuale sistemele integraî ceramice, datorită proprietăţilor optice asemănătoare cu cele ale dinţilor naturali, dau cele mai bune rezultate. în cadrul lor intervin însă alte probleme, legate de rezistenţă. Unii autori (24-26) afirmă că se poate obţine combinaţia optimâ între rezistenţă şi estetică printr-o dimensionare corespunzătoare a miezului opac (cu proporţie scăzută de fază sticloasă, având deci o rezistenţă crescută şi o transluciditate scâzută) şi masele ceramice de placaj (cu o proporţie mai mare de fază sticloasă, deci cu o transluciditate mai mare şi o rezistenţă mai scăzută). In cadrul reconstituirilor integral ceramice, o dezvoltare considerabilă au luat şi sistemele de frezare computerizată CAD/CAM/CIM. Unele dintre ele au intrat deja in practica de rutină, in timp ce altele se află doar în faza de cercetare. Ele prezintă totuşi un dezavantaj estetic semnifîcativ şi anume acela că stratifîcarea culorilor in blocurile de ceramică este momentan imposibilă, ceea ce nu poate oferi un caracter de individualizare cromatică a restaurârilor protetice. Depunerea şi sinterizarea ceramicii în straturi, pe un suport (infrastructură metalică, model refractar, nucleu ceramic), este tehnica care permite cel mai bun control asupra morfologiei şi aspectului estetic final al restaurării, fiind m prezent larg utilizată m tehnologia protezelor dentare. PERSPECTIVE
Fenomenele fîzice, precum şi celelalte aspecte abordate pe scurt în acest capitol, factorii specifîci
materiali, complexitatea problemelor legate de determinarea şi alegerea culorii, în special diferenţele determinate de metamerie, se pare că nu vor putea fi evitate total nici m viitor, cu toate perfecţionările din domeniul tehnologiei materialelor dentare. Ţinând cont de o serie recomandări enunţate ele se pot situa însă in limite tolerabile. Prin controale de calitate îmbunătăţite (de exemplu măsurători spectrofotometrice) o parte din problemele specifice materialelor „fizionomice" pot fi totuşi rezolvate. Problema cromaticii în protetica fîxă este una foarte importantă. Ea nu trebuie subestimată şi nici tratată cu superfîcialitate, deoarece poate sta la baza multor eşecuri, care de obicei generează pierderi materiale.