41 0 738KB
Cultura muzicala in Romantism
Cultura muzicală din prima jumătate a secolului al XIX-lea este dominată de curentul romantic, care a adus mari înnoiri ale limbajului muzical. Frământările revoluţionare din toată Europa, efervescenţa vieţii spirituale de pe întregul continent nu puteau fi oglindite într-o senină artă clasică cu un ponderat şi echilibrat limbaj. Transformările limbajului, ca şi noile aspecte stilistice ale creaţiei muzicale, îşi au, mai toate, obârşia în lucrările lui Beethoven şi ale contemporanilor săi mai tineri – Schubert şi Weber. În raport cu secolele precedente, viaţa muzicală a veacului al XIX-lea se diversifică fără precedent. Publicul tradiţional de la curţile princiare şi palatele nobililor nu mai este singurul beneficiar al manifestărilor muzicale. În importante centre europene au loc concerte, recitaluri şi spectacole de operă organizate în săli publice. Scade rolul aristocratului mecena în favoarea impresarilor, mari organizatori de concerte publice. Unele teatre ale operelor de curte devin instituţii publice. Un aport important în răspândirea muzicii de operă de la Teatrul curţii din Dresda l-au avut dirijorii Weber (în perioada 1817-1826) şi Wagner între anii 1842-1849. Eliberaţi de servituţile de la curţile aristocrate, muzicienii, în multiple ipostaze de compozitori, interpreţi sau pedagogi, cunosc o faimă internaţională, fiind invitaţi ca instrumentişti şi dirijori în toate centrele muzicale europene. Devine ilustră orchestra “Gewandhaus” din Leipzig care, sub conducerea lui Mendelssohn (1835-1847), se înscrie printre primele orchestre europene, calitate păstrată până în veacul nostru. Dezvoltarea vertiginoasă a vieţii muzicale se datorează perfecţionării instrumentelor, pianul ocupând primul loc datorită pătrunderii sale în muzica de casă şi în instituţiile de educaţie muzicală. Pentru cererile crescânde de partituri, apar şi se dezvoltă editurile muzicale, care comercializează cele mai variate transcripţii pentru pian ale marilor creaţii simfonice şi de operă, înlesnind astfel cunoaşterea lor de către cercuri cât mai mari de oameni. În Franţa Jgnaz Pleyel, iar în Anglia, Muzio Clementi sunt, pe lângă pianişti importanţi, editori şi negustori de instrumente. Odată cu lărgirea sferei practicii muzicale şi cu înmulţirea numărului de ascultători, se manifestă şi un romantism dulceag, cu note salonarde. Dacă în secolele anterioare, diversitatea stilistică a creaţiilor muzicale la fiecare popor în parte este mai puţin conturată, în secolul al XIX-lea şcolile naţionale vor îmbogăţi limbajul muzical şi vor conferi culturii muzicale noi aspecte. În prima jumătate a veacului al XIX-lea, unii creatori continuă tradiţia clasică, în schimb alţii făuresc noi forme, desprinse de rigoarea clasică. Romanticii îmbogăţesc limbajul muzical şi lărgesc sau creează noi forme muzicale pentru a reda viaţa lăuntrică sau pentru a configura sonor imagini literare. Continuarea tradiţiei clasice se face prin perpetuarea formelor şi a stilului clasic, considerate de unii autori imuabile. Ei alunecă într-un epigonism steril, alţii păstrează notele stilistice esenţiale, dar accentuează patosul expresiei, îmbogăţesc limbajul şi lărgesc tiparele arhitectonice.
În prima categorie se integrează unii contemporani ai lui Beethoven: Muzio Clementi (17521832), Jgnaz Pleyel (1757-1818), Jean Baptiste Cramer (1777-1858), Johann Nepomuk Hummel (1778-1837), Daniel Steibelt (1765-1823) ca şi capelmaeştrii germani Karl Gottlob Reissiger (1789-1859), Ferdinand Ries (1784-1838). Ei păstrează cu sfinţenie tiparele formelor clasice şi claritatea stilistică, fără a aduce o efervescenţă deosebită. Numele lor circulă astăzi în literatura didactică şi, foarte rar, în viaţa artistică. O atitudine clasicizantă, dar nu epigonică, prezintă Felix Mendelssohn, Fr. Schubert şi R. Schumann în simfonii şi în unele lucrări de muzică de cameră. Ei îmbină stilul clasic cu cel romantic, atât în privinţa folosirii formelor sonato-simfonice, cât şi în privinţa folosirii limbajului ritmico-melodic. În alte genuri – lied, uvertura de concert sau miniatura vocală şi instrumentală – ei sunt tipic romantici.
-Ludwig van Beethoven-
Ludwig van Beethoven (n. 16 decembrie 1770, Bonn - d. 26 martie 1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare, printre care:
9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene) 5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul) Un concert pentru vioară și orchestră Missa solemnis 32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata) Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer) 16 cvartete pentru coarde Opera Fidelio
Producția muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradițional ca o punte între Clasicism și Romantism și se poate împărți în trei perioade:
Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compozițiile din tinerețe de la Bonn și primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn și Mozart, și desăvârșesc clasicismul vienez ajuns la maturitate.
A doua perioadă (1807-1812), așa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziții ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian și orchestră nr.4 și 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice și noutățile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi, Beethoven fiind supranumit din aceste motive „Titanul din Bonn”.
A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compozițiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie și puternică individualitate, eliberate de convențiile tradiționale. În muzica instrumentală introduce recitative și arii, în fugi, variațiuni și elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a și Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradițional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru soliști vocali și cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.
-Robert Schumann-
Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 – d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.
1830-1839 Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paște în 1830 îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an scrie mamei sale, "Întreaga mea viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck. În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai "slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig. Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.
1840-1849 Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific an al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută și cincizeci de piese. Biografii lui Schumann îl reprezintă ca fiind cuprins într-o furtună de melodii, dulceața, dubiul și disperarea acestora fiind atribuite sentimentelor variate stârnite de dragostea sa pentru Clara. Însă ar fi nefondat să spunem că numai această influență a stat la baza
perfecțiunii textuale din compoziții precum Frühlingsnacht, Im wunderschönen Monat Mai și Schöne Wiege meiner Leiden.
După 1850 Între 1850 - 1854 textele operelor lui Schumann sunt extrem de variate. În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri" La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal se confirmă nebunia sa. Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze. Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare. Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856.