Conflictul de Legi Referat [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Educației al Republicii Moldova ULIM Facultatea Drept

la disciplina Drept Internațional Privat Tema: Conflictele de legi. Noțiune. Denumire.

A îndeplinit

st. an. 4, frecv. redusă

Victor LUCAȘENCO

A verificat

conf. univer.

Osoianu N.

Chișinău 2016 Cuprins 1. Noțiune de conflict de legi ………………………………………………… 3

2. Doctrina care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de legi….5 3. Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii……………………….. 6

4. Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului …………………………………………………………… 8 5. Norma …………………………………………………...…

conflictuală 9

6. Importanța conflictelor de legi din punct de vedere theoretic și practice…. 12 7. …………………………………………………………………..

Concluzie 13

8. Bibliografie ……………………………………………………………….. 14

2

1. Noţiunea de conflict de legi Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite. De pildă, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun situat în străinătate, dacă părţile au cetăţenii diferite, raportul juridic are mai multe elemente de extraneitate şi sunt mai multe legi chemate să-l cârmuiască; legea personală a părţilor pentru capacitatea de a contracta; legea locului încheierii actului pentru forma acestuia; legea locului situării bunului pentru probleme care ţin de statutul real al bunului. Cauza apariţiei conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele de drept ale diferitelor state1 Conflictul de legi Existenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic face ca, în legătură cu acel raport juridic, să se nască un conflict de legi. Conflictul de legi este situaţia care apare în cazul în care într-un raport juridic există un element de extraneitate, şi care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor state diferite. Din definiţia juridică a noţiunii de conflict de legi se desprind următoarele elemente esenţiale: 





conflictul de legi apare datorită elementului de extraneitate. Numai existenţa într-un raport juridic a unui element de extraneitate face ca, în legătură cu acel raport să se nască un conflict de legi, iar el devine, implicit, un raport de drept internaţional privat. conflictul de legi nu implică în nici un fel un conflict de suveranităţi, între statul nostru şi cel străin, cu care elementul de extraneitate are legătură. Aceasta deoarece judecătorul instanţei forului ascultă numai de legea ţării sale, iar conflictul de legi este soluţionat de către norma conflictuală, care, pentru acest judecător, este întotdeauna cea moldovenească; conflictul de legi apare între sistemele de drept ale unor state diferite. Aşadar, în sintagma «conflict de legi», noţiunea de «lege» trebuie luată în sensul de «sistem de drept», aparţinând unui anumit stat.

Cauza apariţiei conflictului de legi rezidă din faptul ca reglementările din sistemele de drept ale statelor sunt deosebite unele de altele, cu privire la aceeaşi problemă de drept. Astfel, de exemplu, termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani în dreptul nostru; în dreptul elveţian acesta este de 10 ani; în dreptul Statelor Unite este de 6 ani; în dreptul german, el este de 30 de ani. În funcţie de numărul de elemente străine, raportul juridic poate avea legătură cu mai multe sisteme de drept, conflictul de legi în acest caz fiind multilateral. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare poate apare un conflict de legi în legătură cu statutul personal al părţilor, deoarece una din părţi îşi are sediul în străinătate, precum şi unul privind regimul contractului, deoarece un element al acestuia – şi anume locul executării contractului – este în străinătate.

Conflictul de jurisdicţii 1

În sintagma „conflict de legi”, noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în sensul de „sistem de drept” aparţinând unui anumit stat.

3

Normele care soluţionează conflictele de jurisdicţii sunt de drept material, substanţial, deoarece ele se aplică direct, nemijlocit raportului juridic, deosebindu-se de normele conflictuale care indică legea aplicabilă raportului cu element de extraneitate. Aceste norme de drept material ori substanţial aplicabile sunt ale instanţei sesizate. Conflictul de jurisdicţii este privit în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg conflictele de jurisdicţii se subclasifică în trei categorii principale: 1. norme privind competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat. Aceste norme reglementează conflictele de jurisdicţii (în sens restrâns) care, alături de conflictul de legi, formează principalele domenii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat. 2. norme privind procedura propriu-zisă (procesele de drept internaţional privat). 3. norme privind efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în Republica Moldova. Ele se regăsesc în special în Codul de procedură civilă, precum şi în conţinutul tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte (în special tratatele de asistenţă juridică şi de arbitraj). 4. Condiţia juridică a străinului Constituie totalitatea normelor juridice prin care se determină drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul, persoană fizică sau juridică. Condiţia juridică a străinului este întotdeauna supusă legii materiale a forului, adică legea locului unde străinul se găseşte. Astfel, de exemplu, în ţara noastră condiţia juridică a străinului este prevăzută de legea Republicii Moldova. În mod specific, normele care reglementează condiţia juridică a străinului în Republica Moldova sunt norme materiale. Deci, condiţia juridică a străinului în Republica Moldova nu se confundă cu capacitatea juridică a străinului, chiar dacă interesează capacitatea de folosinţă a străinului. Problemele legate de capacitate sunt supuse conflictului de legi şi este guvernate de legea personală a străinului. Condiţia juridică a străinului, deşi este reglementată exclusiv de norme materiale naţionale, este o instituţie care aparţine dreptului internaţional privat, pentru cel puţin următoarele argumente: 1. Are legătură cu conflictul de legi: există conflict de legi numai în măsura în care se recunosc străinilor drepturi în Republica Moldova. 2. Are legătură cu procedura de drept internaţional privat. De exemplu, condiţia străinului, ca parte în proces, este reglementată de Codul de procedură civilă (în lipsa unor reglementări internaţionale). 3. Ştiinţa dreptului internaţional privat este în măsură să asigure un studiu unitar al instituţiei condiţiei juridice a străinului, instituţie care, în elementele ei componente, poate face obiectul de studiu şi al altor ramuri de drept (constituţional, financiar, administrativ etc). După părerea unor autori, la care ne alăturăm, în cadrul instituţiei condiţiei juridice a străinului în România se includ şi normele privind regimul juridic al cetăţeniei (dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei Republicii Moldova etc), dar numai în măsura în care sunt privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor, în această materie. Cetăţenia, tratată ca legătură politico-juridică dintre cetăţeni şi stat, în temeiul căreia cetăţenii au anumite drepturi şi obligaţii specifice (care formează statutul – condiţia – lor juridică de cetăţeni moldoveni) face însă obiectul de reglementare al altor ramuri de drept şi, în special, a dreptului constituţional. În afară de aspectul conexiunii sale evidente cu condiţia juridică a străinului, cetăţenia produce efecte importante pe planul dreptului internaţional privat, fiind un punct de legătură semnificativ în cadrul conflictului de legi şi al procedurii de drept internaţional privat. 4

Condiţia juridică a naţionalilor în străinătate De asemenea, alături de instituţiile juridice menţionate mai sus, considerăm că interesează dreptul internaţional privat şi normele juridice privind regimul persoanelor fizice sau juridice din Republica Moldova în raporturile de drept internaţional privat (cum ar fi de exemplu transcrierea actelor de stare civilă). Deşi acestea aparţin, prin conţinutul lor, altor ramuri de drept, studierea lor în cadrul dreptului internaţional privat se justifică, cel puţin pentru următoarele considerente: 1. privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, care ridică probleme juridice specifice dreptului internaţional privat (precum conflictul de legi, calificarea, aplicarea de convenţii internaţionale etc.). 2. ştiinţa dreptului internaţional privat poate asigura o studiere unitară a acestor norme, care altfel sunt dispersate în cadrul ştiinţei altor diferite ramuri de drept.

2. Doctrina care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de legi 2.1 Expunerea teoriei restrictive Fundamentul teoriei îl constituie trăsăturile specifice ale „ştiinţei conflictelor”2. a) din punctul de vedere al izvoarelor dreptului internaţional privat întrucât izvoarele acestei ramuri de drept sunt puţine iar în multe ţări normele au natură cutumiară, contribuţia jurisprudenţei şi a doctrinei este esenţială în elaborarea normelor conflictuale. Alături de acestea creşte şi rolul convenţiilor internaţionale în domeniu, în special al celor adoptate la Haga. b) din punctul de vedere al naturii normelor care reglementează conflictele de legi, aceste norme sunt norme conflictuale, diametral opuse normelor substanţiale. Menirea lor este de a determina legea aplicabilă fără a se ajunge la tranşarea litigiului pe fond. c) din punctul de vedere al metodei utilizate: soluţionarea conflictului de legi impune, în prealabil, încadrarea situaţiei date într-o categorie juridică (persoane, bunuri, contracte ş.a.). Categoriile juridice corespund instituţiilor din dreptul civil intern, iar sarcina instanţelor este de a le cerceta natura. De exemplu, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca fiind o instituţie aparţinând dreptului material, atunci vom aplica legea care cârmuieşte fondul dreptului subiectiv în discuţie; dacă vom considera că aparţine dreptului procesual, atunci va fi supusă legii forului. Referindu-se la conflictele de legi, Bartin aprecia că dreptul internaţional privat este o „proiecţie a dreptului intern pe plan internaţional”3. d) din punctul de vedere al structurii teoriei generale a conflictelor de legi pot fi operate două distincţii: – distincţia între crearea drepturilor subiective şi invocarea drepturilor dobândite, cu consecinţe asupra ordinii-publice; – distincţia între normele conflictuale „ordinare” şi normele conflictuale „extraordinare”. Primele sunt norme conflictuale care desemnează legea aplicabilă; normele „excepţionale” reglementează instituţii care împiedică aplicarea legii străine normal competente, cum sunt ordinea publică, fraudarea legii ori retrimiterea.

3. Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii Această doctrină este împărtăşită în ţările anglo-saxone, în Elveţia, iar în Franţa a fost susţinută de Bartin şi Pillet. 2 3

Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 5. Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 6.

5

3.1 Noţiunea de conflict de jurisdicţii Există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe4. 3.2 Expunerea teoriei. Competenţă jurisdicţională – competenţă legislativă Determinarea instanţei competente nu atrage, automat, aplicarea dreptului acesteia. Un asemenea de raport de dependenţă este exclus, altfel „fiecare instanţă aplică propria sa lege raportului privitor la care există litigiul, deci nu s-ar mai pune nici o problemă de conflict de legi. De aceea, trebuie făcută diferenţa între competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi competenţa legislativă (legea aplicabilă)”5. În situaţia inversă, nici identificarea lex causae nu atrage automat determinarea competenţei jurisdicţionale. Conflictele de jurisdicţii influenţează conflictele de legi în sensul că soluţionarea conflictului de jurisdicţii este prealabilă soluţionării conflictului de legi. Doar după ce are loc operaţiunea de stabilire a competenţei jurisdicţionale, „soluţionarea conflictului de legi devine o prioritate pentru instanţa de judecată investită cu soluţionarea cauzei” 6. Cronologia lucrurilor este firească, deoarece instanţa nu poate consulta norma conflictuală înainte de a decide că este competentă în acest sens. Norme conflictuale similare în aceeaşi materie pot conduce la soluţii diferite, fiind expresia concepţiei legiuitorului fiecărui stat. Norme conflictuale identice apaţinând unor state cu care elementul de extraneitate face legătura pot determina soluţii diferite ale conflictului de legi. „Aceasta deoarece legile la care fac trimitere normele conflictuale pot fi diferite şi deci soluţia litigiului este deosebită”7. Precizarea adusă în literatura de specialitate franceză este binevenită. Incontestabil, soluţionarea conflictului de jurisdicţii influenţează legea aplicabilă, iar această lege diferă în raport de instanţa sesizată. Nu este mai puţin adevărat că instanţa determinată în urma soluţionării conflictului de jurisdicţii nu este obligată să facă aplicarea propriei legi, în mod invariabil. Dacă, sistematic, instanţa ar aplica doar legea forului, nu am avea de-a face cu conflictul de legi, întrucât acesta ar fi rezolvat automat de ceea ce indică soluţia conflictului de jurisdicţii8. Pe de altă parte, competenţa jurisdicţională nu atrage după sine mai puţină competenţă legislativă, având în vedere specificitatea sistemului de drept internaţional privat al fiecărui stat şi faptul că instanţa aplică propria normă conflictuală. Fiecare instanţă califică în funcţie de propria lege şi dă curs propriei concepţii asupra ordinii publice 9. Conflictele de legi influenţează conflictul de jurisdicţii, dar mai puţin evident. Influenţa conflictelor de legi se concretizează în faptul că judecătorul, de la bun început, priveşte litigiul în ansamblul său şi se declară competent având în vedere legea pe care o va aplica. Concis exprimat, influenţa conflictelor de legi se explică prin «raţiuni ce ţin de natura umană, mai precis de ezitările şi „slăbiciunile” magistratului decât de rigoarea şi ordinea logică a 4

Pentru relaţia între cele două tipuri de conflicte, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, în Fiat Justitia, nr.1/1999, p. 59-67. 5 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. Cu privire la această problemă, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 59. 6 R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional privat, în CJ, nr.3/2004, p. 105 şi jurisprudenţa citată la nota 7. 7 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. De exemplu, normele conflictuale a două state trimit la lex fori, care este diferită în conţinut. Se va ajunge la situaţia în care norme conflictuale identice nu duc la soluţii identice. 8 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 4e édition, Dalloz, Paris, 1993, p. 8. 9 Ibidem, p. 8.

6

soluţionării conflictelor»10. Uneori, instanţele preferă să evite a se pronunţa asupra situaţiei deduse judecăţii, prin invocarea propriei necompetenţe. Exemplele cele mai elocvente sunt divorţurile confesionale şi procesele dintre străini. Speţele Levinçon şi Patino sunt semnificative pentru cele două materii enunţate. În cazul divorţurilor confesionale, este cunoscut faptul că unele state consacră procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei 11. Desfacerea căsătoriei de către rabin – procedură obişnuită în legea mozaică – nu este recunoscută de ţările în care încheierea şi desfacerea căsătoriei sunt proceduri laice. Prin urmare, aplicarea legii mozaice înseamnă un divorţ fără valoare pe teritoriul Franţei, iar aplicarea legii franceze conduce la pronunţarea unui divorţ civil pe care religia evreiască nu îl consideră valabil. În afacerea Levinçon (1905) Curtea de Casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze competenţa de a se pronunţa cu privire la divorţul unor evrei ruşi, a căror lege personală atrăgea competenţa unui rabin. S-a arătat în doctrina franceză de drept internaţional privat că problema care apare ca insolubilă „este cea care se găseşte pe tărâmul conflictelor de legi, conflicte care în mod cert dictează soluţia unei probleme de competenţă jurisdicţională”12. Speţa Patino a marcat momentul de cotitură în schimbarea jurisprudenţei instanţelor franceze în ceea ce priveşte competenţa de a judeca străini. Starea de fapt reţinută în speţă este următoarea: două persoane – Christina de Bourbon, de cetăţenie spaniolă şi Antenor Patino, de cetăţenie boliviană – s-au căsătorit la Madrid în anul 1831. Prin contractul de căsătorie au optat pentru regimul separaţiei de bunuri, femeia, minoră la acea dată, având autorizarea tatălui adoptiv la încheierea convenţiei matrimoniale. Doamna Patino a dobândit în urma căsătoriei cetăţenie boliviană şi s-a stabilit la Paris împreună cu soţul său. În perioada celui de-al doilea război mondial, soţia s-a mutat cu cei doi copii la New-York, iar soţul a rămas la Londra pentru a îndeplini funcţiuni diplomatice. În 1944 soţia a înaintat acţiune de divorţ în faţa instanţei americane, dar a revenit şi a semnat un act prin care soţul se obliga să îi achite o sumă importantă în vederea renunţării la judecată. În anul 1946 domnul Patino a introdus acţiune pentru desfacerea căsătoriei în faţa Tribunalului civil al Senei 13, care s-a declarat necompetent să judece cauza, motivat de faptul că părţile sunt străini. Hotărârea a fost infirmată în apel 14, iar recursul judecat de Curtea de Casaţie15 a prilejuit afirmarea, in terminis, a renunţării la principiul necompetenţei, care ghida instanţele franceze în litigiile purtate între străini. Altfel, considerându-se necompetentă, instanţa trebuia să respingă acţiunea ca inadmisibilă. Divorţul era interzis de legea spaniolă (ca lege a locului celebrării căsătoriei), la care trimitea legea boliviană, ca lege naţională a soţilor16. Soluţia competenţei jurisdicţionale în materia statutului personal, atunci când părţile sunt străini, a fost consacrată jurisprudenţial destul de târziu, cu atât mai mult cu cât este vorba de un domeniu în care se aplică legea străină, ca lex patriae. O dată în plus, este evident că soluţia conflictului de jurisdicţii a suferit influenţa soluţiei date conflictului de legi17. Conclusiv, competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă nu se găsesc într-o relaţie de dependenţă, înţelegând prin aceasta că ”determinarea jurisdicţiei competente a unei anumite ţări nu atrage după sine întotdeauna aplicarea dreptului acesteia” 18. Tot aşa, identificarea legii 10

D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 63. D.A. Popescu, Drept internaţional privat..., p.65. 12 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé..., p. 9. 13 Tribunalul civil al Senei s-a pronunţat prin hotărârea din 13.10.1946 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé, 3e édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 288. 14 Apelul a fost judecat de Curtea de Apel din Paris, la 12 mai 1947 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p. 288). 15 Cu privire la recursul judecat la 21.06.1948, a se vedea Semaine Juridique, Edition générale, 1948, II, p. 4422, hotărâre citată după B. Ancel, Y. Lequette, loc. cit. 16 Afacerea Patino a generat o bogată jurisprudenţă. Este expusă, în detaliu şi cu referinţe bibliografice în B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p. 287-304. 17 D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66. 18 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. 11

7

care are vocaţie de aplicare raportului cu element extraneu nu înseamnă, implicit, determinarea competenţei juisdicţionale în dreptul internaţional privat19.

4. Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului Doctrina a fost promovată în Franţa, Spania, America de Sud. 4.1 Noţiunea de condiţie juridică a străinului În această noţiune sunt incluse totalitatea normelor juridice prin care se determină capacitatea de folosinţă a străinului, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate avea străinul persoană fizică sau persoană juridică în statul forului20. 4.2 Expunerea tezei Coexistenţa conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului în cadrul aceleiaşi ramuri de drept21 este explicată pe baza a două similitudini: – similitudine din punct de vedere al izvoarelor. La fel ca şi conflictele de legi şi ca şi conflictele de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului are origine jurisprudenţială; – similitudine din punctul de vedere al tehnicii juridice şi al raţionamentului. Condiţia juridică a străinului, în contrast cu conflictele de legi reflectă „politica juridică” 22 a fiecărui stat şi nu tehnica juridică. Ţările de imigraţie supun statutul personal al legii domiciliului, iar majoritatea ţărilor de emigraţie îl supun legii naţionale. Supunând străinul legii domiciliului se facilitează integrarea acestuia în ţara care l-a „adoptat”. Din contră, aplicându-se legea ţării de origine se creează o situaţie diferită de cea a resortisanţilor în privinţa exercitării drepturilor civile. Cele două materii – conflictele de legi şi condiţia juridică a străinului – interferează, astfel că, în pofida particularităţilor pe care le prezintă, condiţia străinului ţine de dreptul internaţional privat. În literatura noastră juridică s-au exprimat opinii diferite: unii autori23 consideră că instituţia condiţiei juridice a străinului în România este parte integrantă a dreptului internaţional privat român şi este reglementată de legile materiale române, ca legi ale forului. Argumentele acestei teze sunt următoarele: există conflict de legi numai în măsura în care se recunosc străinilor drepturi în România; condiţia străinului are legătură cu procedura de drept internaţional privat (de exemplu, condiţia străinului ca parte în proces, este reglementată de Legea nr. 105/1992); ştiinţa dreptului internaţional privat este în măsură să asigure un studiu unitar al instituţiei condiţiei juridice a străinului24. Alţi autori25, chiar dacă recunosc că materia condiţiei juridice a străinului constituie o premisă a conflictelor de legi, nu o includ în dreptul internaţional privat.

19

A se vedea D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66-67. A se vedea D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 6. 21 Asupra ansamblului problemei, a se vedea Carmet, Étude critique de la distinction entre la condition des étrangers et les conflits de lois, thèse, Paris, 1978. 22 Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 13. 23 D. Al. Sitaru, op. cit., p. 46-47. 24 Ibidem. 25 T. R. Popescu, op. cit., p. 35-36. 20

8

5. Norma conflictuală 5.1. Definiţie Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internaţional privat care soluţionează conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să cârmuiască raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea de „legea cauzei” (lex causae). 5.2. Funcţie Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în prezenţă este chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului juridic. Din momentul desemnării legii competente rolul normei conflictuale încetează. S-a spus, din acest motiv, că norma conflictuală apare ca o „normă de trimitere sau de fixare”26. 5.3. Norma conflictuală şi norma materială a) norma conflictuală rezolvă doar o problemă prejudicială – conflictul de legi – în timp ce norma materială (substanţială) cârmuieşte pe fond raportul juridic27; b) norma conflictuală are o aplicare prealabilă faţă de norma substanţială; după ce instanţa se declară competentă, se determină mai întâi sistemul de drept aplicabil şi abia apoi se determină din acest sistem legea materială. 5.4. Izvoarele normei conflictuale – dreptul intern. Cel mai important izvor intern îl constituie Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat; – dreptul convenţional. Este vorba de tratatele internaţionale la care ţara noastră este parte. Normele conflictuale cuprinse în asemenea convenţii sunt uniforme pentru statele-părţi. 5.5. Structura normei conflictuale Referitor la structura normei conflictuale în doctrină s-au conturat două opinii. După unii autori28, este alcătuită din trei elemente: conţinutul normei conflictuale, legătura şi legea aplicabilă (lex causae). Dimpotrivă, alţi autori29 apreciază că norma conflictuală se structurează în două elemente: conţinutul şi legătura. 5.6. Conţinutul normei conflictuale Este reprezentat de totalitatea raporturilor juridice la care se referă norma conflictuală. El determină câmpul de aplicare în spaţiu al unei legi.

26

P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 37. S-a spus în acest sens că norma conflictuală prezintă un dublu caracter: este indirectă – nu rezolvă litigiul pe fond – şi neutră – se dezinteresează de fondul cauzei (D. Gutmann, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 33). 28 T. R. Popescu, Drept internaţional privat..., p. 22. 29 I. P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 37 şi D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat...,p. 27. 27

9

5.7. Legătura normei conflictuale Este acea parte a normei ce indică legea aplicabilă raportului juridic în cauză. Legătura normei conflictuale se concretizează în punctul de legătură. Acesta este elementul prin care se stabileşte relaţia între un raport juridic şi o lege. 5.8. Principalele puncte de legătură30 – cetăţenia31 constituie punctul de legătură în materia statutului personal (starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie), a succesiunii mobiliare şi a jurisdicţiei competente, în unele cazuri. De exemplu, potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992 starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, cu excepţia cazului când prin dispoziţii speciale se prevede altfel, iar conform art. 12 alin. 1 legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză. De asemenea, art. 66 lit. a) statuează că moştenirea mobilelor este supusă, oriunde s-ar afla acestea, legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data morţii. – domiciliul sau, în subsidiar, reşedinţa 32 este punct de legătură pentru unele raporturi juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor (în subsidiar faţă de cetăţenie), referitoare la condiţiile de fond ale actelor juridice (când debitorul prestaţiei caracteristice este persoană fizică) la condiţiile de fond ale contractului de vânzare mobiliară (în lipsa unei legi alese de părţi) şi la jurisdicţia competentă, în unele cazuri. Conform art. 12 alin. 4 din Legea nr. 105/1992, dacă o persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reşedinţei. Conform art. 149 pct. 1 şi 3, instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România şi dacă reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România. – sediul social33 este punct de legătură pentru raporturile juridice la care ia parte persoana juridică (pentru statutul organic al persoanei juridice, condiţiile de fond ale actelor juridice atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este o persoană juridică ş.a.). Potrivit art. 40 din Legea nr. 105/1992, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real. „Sediul real” este locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state34. – locul situării bunului este punct de legătură în raporturile juridice care privesc moştenirea imobilelor35, regimul juridic al mobilelor şi imobilelor privite ut singuli şi pentru jurisdicţia competentă în unele cazuri. Art. 49 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că posesia, dreptul de proprietate şi, celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel. Cu referire la domeniul succesoral, reglementarea actuală „reia parţial concepţia tradiţională şi practica instanţelor în sensul cărora mobilia sequuntur personam şi lex rei sitae, immobilia vero territorium. Dar, cât priveşte succesiunea mobiliară, regula este fondată pe existenţa fictivă a bunurilor mobile la domiciliul lui de cuius; şi regula se aplică, chiar contrar situaţiei reale a bunurilor mobile”36. – locul încheierii contractului37 pentru condiţiile de fond ale contractelor (în subsidiar 30

Pentru o clasificare a punctelor de legătură, a se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 63-67. Sistemul de drept la care trimite cetăţenia ca punct de legătură, se numeşte lex patriae. 32 Sistemul de drept la care trimite acest punct de legătură, se numeşte lex domicilii. 33 Sistemul de drept aplicabil ca urmare a trimiterii făcute de acest punct de legătură, este denumit lex societatis. 34 A se vedea şi D.-Al. Sitaru, Aspecte privind regimul juridic al reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în România, în PR, 2006, In Honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Culegere de studii, p. 529-541. 35 A se vedea D.A. Popescu, Lex rei sitae sau unitatea devoluţiunii şi transmisiunii succesorale? (I), în SUBB, nr.24/2002, p. 55-83. 36 I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 64. 37 Sistemul de drept desemnat poartă denumirea lex loci contractus. 31

10

faţă de legea cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse) şi, în unele cazuri, pentru jurisdicţie. Conform art. 151 pct. 1 instanţele române sunt competente să judece procesele privind raporturile de drept internaţional privat referitor la acte de stare civilă întocmite în România şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie. – locul executării contractului38 pentru modul de executare a contractului. Conform dispoziţiilor art. 80 pct. a legea aplicabilă fondului contractului potrivit art. 73-79, se aplică executării obligaţiilor izvorâte din contract. – locul întocmirii actului juridic39 pentru forma actului, în sensul de instrumentum. Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea locului unde a fost întocmit (art. 71 pct. a din Legea nr. 105/1992). – locul producerii faptului juridic ilicit40 pentru raporturile juridice generate de acesta. Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă acesta constituie un act ilicit şi îl cârmuieşte îndeosebi în ce priveşte: capacitatea delictuală, condiţiile şi întinderea răspunderii, cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi victimă, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, natura daunelor care pot da loc reparaţiei, modalităţile şi întinderea reparaţiei, transmisibilitatea dreptului în reparaţie şi persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit. – locul producerii prejudiciului41, doar dacă rezultatul păgubitor se produce în alt stat decât cel în care a fost comis delictul (art. 108 din Legea nr. 105/1992). – fondul de comerţ, pentru condiţiile de fond ale actului juridic, când debitorul prestaţiei caracteristice este un comerciant. Potrivit art. 77, coroborat cu art. 73 din Legea nr. 105/1992, în lipsa unei legi alese de părţi pentru a cârmui contractul, acesta este supus legii statului cu care are cele mai strânse legături. Se consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, domiciliul, reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul social. – pavilionul navei sau aeronavei42 pentru raporturile juridice încheiate cu privire la mijloacele de transport respective, în unele cazuri. Potrivit art. 55 lit. a din Legea nr. 105/1992, constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse legii pavilionului pe care-l arborează nava sau aeronava. – autoritatea care examinează validitatea actului juridic43 pentru condiţiile de formă ale actului juridic, în anumite cazuri. Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei – precizează art. 71 lit. c din Legea nr. 105/1992 – dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic. – instanţa sesizată44 este punct de legătură 45 pentru probleme de procedură. Art. 159 din Legea nr. 105/1992 statuează: „În procesele privind raporturile de drept internaţional privat instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material”. – voinţa părţilor46 pentru condiţiile de fond ale actelor juridice în general şi ale unor contracte speciale. Conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese prin 38

Regula prin care se exprimă această legătură este lex loci executionis sau lex loci solutionis, dacă se face o plată. Acest punct de legătură trimite la sistemul de drept numit locus regit actum. 40 Sistemul de drept aplicabil prin efectul acestui punct de legătură este lex loci delicti commissi. 41 Adagiul care exprimă regula aplicabilă ca urmare a desemnării sistemului de drept este lex loci laesionis. 42 S-a apreciat cu privire la acest punct de legătură că îndeplineşte, în privinţa navelor şi aeronavelor, aproximativ aceeaşi funcţie ca şi cetăţenia sau domiciliul în privinţa persoanelor fizice (a se vedea T. R. Popescu, Drept internaţional privat..., p. 25). 43 Regula este auctor regit actum. 44 Sistemul de drept astfel determinat se numeşte lex fori, adică legea forului. 45 A se vedea Ş.A. Stănescu, Consideraţii privind alegerea forului în comerţul internaţional, în RRDP, nr.3/2007. 46 Acest punct de legătură atrage aplicarea sistemului de drept denumit lex voluntatis. 39

11

consens de părţi.

6. Importanța conflictelor de legi din punct de vedere teoretic și practic Conflictul de legi reprezintă situaţia în care un raport cu element de extraneitate se află în legătură cu mai multe legi care aparţin unor state diferite. Aceste elemente se găsesc în conflict sau în concurs. Prin specificul materiei, raportul cu element de extraneitate implică determinarea legii aplicabile, adică soluţionarea coflictului de legi. Conflictele de legi apar în domeniile în care se admite aplicarea legii străine. Ele sunt generate de diferenţele existente între sistemele de drept ale statelor, precum şi de circulaţia dintr-o ţară în alta a persoanelor şi bunurilor. Conflictele de legi se pot clasifica după mai multe criterii. Categoriile principale de conflicte de legi includ următoarele: Conflictele de legi în spaţiu Acestea apar între două legi în momentul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unui drept. Prin prisma elementului de extraneitate, conflictul de legi este generat de legătura raportului juridic cu mai multe sisteme de drept. Elementele de legătură care au o importanţă deosebită care au o importanţă deosebită în acest context sunt cetăţenia şi teritoriul. Existenţa unui conflict de legi în spaţiu, ridică problema stabilirii legii aplicabile. Pentru a determina legea care urmează a fi aplicată, autoritatea sesizată se va conduce după propriile reguli de drept internaţional privat. Conflictele de legi în timp şi spaţiu Aceste conflicte apar între legea sub imperiul căreia s-a născut un drept şi legea ţării unde se cere a fi recunoscut ulterior. Conflictele între legile provinciale În acest tip de conflicte, numite şi regionale, elementul de extraneitate are un caracter aparent, pentru că aceste legi nu pun problema suveranităţii, ele fiind sub autoritatea unei singure legi constituţionale (exemplul S.U.A.). Legile în prezenţă sunt diferite şi totodată aparţin unui singur stat şi nu pun probleme de suveranitate. Asemenea conflicte există numai în cazul statelor federale, ori între provinciile sau regiunile unui stat. Ele se vor soluţiona în conformitate cu normele conflictuale din statele respective. (A se vedea şi art. 1579 Cod Civil R. M.). Conflictele între legile naţionale În aceste conflicte, elementul de extraneitate aparţine unui stat suveran. Legile în conflict reprezintă interese colective din state diferite. Faţă de legea locală, legea unui alt stat este cu adevărat străină. Pentru soluţionarea acestor conflicte, se aplică normele conflictuale care indică în fiecare caz concret, legea competentă sau aplicabilă. 12

Conflictele de legi inter-personale Aceste conflicte apar datorită faptului că în sistemele tradiţionale aflate sub influenţa religiei, relaţiile din unele domenii sunt supuse unor reglementări specifice. Legea aplicabilă se stabileşte după apartenenţa persoanelor la o anumită religie, fără a lua în considerare cetăţenia sau domiciliul acesteia. Pe lîngă instanţele judiciare civile, în unele state există şi instanţe „confesionale”, care pot să rezolve anumite litigii. Asemenea conflicte apar în domeniile de familie, succesiuni şi proprietate. Conflictele de legi în cazul statului nerecunoscut Soluţia care a devenit dominantă este acea că legile unui stat nerecunoscut se aplică în statul forului şi pot genera conflicte de legi. În favoarea acestei poziţii, pot fi invocate următoarele argumente:  



Recunoaşterea unui stat de către statului forului are un caracter declarativ, întrucît suveranitatea statului străin nu este condiţionată de această operaţiune. Recunoaşterea unui stat are un caracter politic privind relaţiile diplomatice între state şi nu raporturile de drept privat care ar putea afecta drepturile persoanelor participante din motivul că aparţin unui stat nerecunoscut. Legitimitatea unui stat străin nu poate fi apreciată de către judecătorul ţării forului.

7. Concluzie Dreptul internaţional privat reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează: 1. 2. 3. 4.

Conflictul de legi; Procedura în litigiile de drept internaţional privat; Condiţia juridică a străinului în Republica Moldova; Inclusiv aspectele legate de dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei moldoveneşti etc. privite prin prisma drepturilor şi obligaţilor străinilor în această materie; 5. Precum şi aspectele de drept internaţional privat referitor la persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova în raporturile cu element de extraneitate.

8. Biliografie 1. I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

13

2. Aspecte privind regimul juridic al reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în România, în PR, 2006, In Honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Culegere de studii 3. scribd. com 4. referate.ro 5. P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat 6. D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii 7. R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional privat, în CJ 8. Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé

14