Cercetari Logice I [PDF]

Zitiervorschau

EDMUND HUSSERL

Cercetări logice I Prolegomene la logica pură Traducere din gcnnană de BOGDAN OLARU

�u-*t·-:� .

t

HUMANITAS BUCUREŞTI

f( )1\N 1\ l >1{/\OU/\

15

ci, care constă în facilitarea unei filozofii riguros stiin­ ţificc, dar şi în aducerea psihologiei en1piri � e la st�diul unei teorii raţionale. Î nsă dupt'i aceasta, trebuiau să fie reeditate in1ed iat Cercet,irile logice, ) şi anunw într-o fonnă În1bunităţită, care, adu să pc cât posibil în concordanţă cu punctul de vedere al 1deilor, �r putea să-1 ajute pc cititor să se introducă într-o tnodalitatc de cercetare cun1 este cea din fcnc)lnenologia şi tcori:1 cunoaş terii veritabile. Căci, dacă aceste cercetări erau recep tate ca utile de către cei interesaţi de fcno­ tncnologic, faptu1 se exp l ică prin aceea că ele nu oferă doar un progran1 (nici n1ăcar unul schiţat în acea nunieră an1b iţioasă, cun1 sunt acele progratne cu care filozofia este din plin înzestrată), ci şi tentative de cercetare fundatnentală a lucrurilor sesizate si i ntuite ' nen1ijlocit, cercetare ce trebuie realizată în tnod autentic; faptul că aceste cercetări erau considerate utile se tnai explică şi p r in aceea că, chiar şi acolo unde procedează critic, ele nu se pierd în discuţii asup ra punctelor de vedere, ci lasă mai degrabă lucrurile însele şi n1unca__ ce-şi face un obiect din ele să aib�'i ultitnul cu\'ânt. In ce priveşte rezultatele la care conduc, 1deile trebuiau să se sprijine pe rezultatele din Cercetările logice: dacă cititorul se ocupase în acestea din unnă cu o grupă de problen1e fundatnentalc, procedând la o cercetare explicită a lor, 1 atunci 1deile p uteau să- i fie de folos pentru a-l face să progreseze continuu şi de sine stătător, dată fiind n1odalitatea lor de a clarifica n1etoda în u ltin1clc sale origini, de a schiţa structurile p rincip:1le al e conştiinţei pure şi de a prezenta sistematic proble&ncle de studiat ce apar aici. Realizarea prin1ei părţi a planului n1eu a fost rel ativ uşoară şi, chiar dacă amploarea neaşteptată a pritndor două cărţi ale 1deilor, proiectate într-o singură tnişcare

Bx

I-I 1 0

CERCETĂRI LOGICE

( carţi care erau de o in1portanţă esenţială pen tru scopurile melc), a neccsitat divizarea scrierii În titnpul tipăririi, primul volum putea în cele din unnă să fie suficient pentru n1on1cnt. Mul t tnai tnare a fo st dificultatea ce a intervenit în realizarea celei ce-a doua intenţii a planului n1cu. Cei care cunosc cele două scri­ eri observă itnediat imposibilitatea de a ridica vechea lucrare, în totalitat e, la nive lul 1deilor. Aceasta ar fi în­ scnlna t o rescriere În întregime a op erei o amânare ad kalendas Graecas. Pc de altă parte, a renunţa în totalitate la revizuire şi a retipări p ur şi sin1plu rnccanic vechea scriere în1i apărea, având în vedere acele scopuri ce justifica u reeditarea, tnai degrabă cotnod decât con­ ştiincios. Îmi este oare pernus să induc în eroare cititorii încă o dată, 1 trccându-i prin toate inadvertenţele, ezi­ tări l e, propriile-mi dezacorduri, ca re, oricât de greu de evitat şi oricât de scuzabile ar fi fost la pritna ediţie a unei astfel de scrieri, ar fi îngreunat inutil sesizarea clară a esenţialulu i? Nu În1i răn1ânea atunci decât să încerc să găsesc o calc de mijloc şi, În acelaşi titnp, să tnă sacrific oarecun1 pe n1ine însutni. Căci asta înscrnna să îngădui anurnitc neclarităţi, ba chiar erori, ce ţine au de stilul u nitar al scrierii. Pentru revizuirea scrierii, unnătoarcle principii au fost hotărâtoarc : 1 . Să nu las nimic spre reeditarc de care nu putean1 să fiu pe deplin convins că ar fi un lucru den1n de un studiu rigu ros. Î n această privin ţă, puteau deci să ră­ tnână chiar şi unele erori izolate, dacă putean1 să le con­ sider ca un nivel preliminar firesc pentru u n adevăr care valorifica ceea ce era bun în ele. Puteatn în acest context să spun că cititorii care vin dinspre tnarile -

B XI

PREFATĂ LA EDITIA A UOU A

17

direcţii filozofice ale p rezentulu i - direcţii ce sunt în esenţă aceleaşi ca şi cele din deceniul în care a apăru t scrierea- vor avea Inai întâi acces doar la anutnitc trepte p relin1inare ale fenornenolo g ici, respectiv logicii, cun1 s-a întârnplat altă dată cu autorul însuşi. Abia atunci când vor fi câştigat o stăpânire sigură 1 a rnodalităţii fcno­ li Il n1cnologice de cercetare, vor recunoaşte sctnnificaţia fundan1cntală a anurnitor distincţii, care puteau să pară nui înainte că sunt doar nuanţe nesernnificative. 2. Să Îtnbunătăţesc to t ceea ce poate fi îrnbunătăţit, fiiră să schin1b din tcnJClie desfăşurarea şi stilul vechii scrieri; să exprirn înainte de toate, peste tot şi în nu­ niera cea rnai categorică, noile n1otive ideatice ce-şi fac apariţia în această scriere, n1otive care erau Însă, în prirna ediţie, când indicate tranşant, când cs tornpate de către un au tor, pentru început, încă nesigur şt ezitant. 3 . Să adu c cititoru l, p c parcursul expunerilo r, p rogresiv, la un nivel de ans�unblu relativ crescut al înţelegerii, urmând aici natura proprie o riginară a scrierii. T rcGuic să ne atnÎntinl aici el. scriere� era un lanţ de cercetd]-I: legate sistenutic şi nu, la drept vor­ bind, o carte 1 sau o operă în sensul literar al cuvântului. li XH Există aici o rnişcarc ascendenti continua de la un nivel inferior la unul rnai ridicat, o nn1ncă ce progresează sp re intu iţii lo gice şi fenotnenologice rncreu noi, care nu lasă coruplet neatinse intuiţiile câştigate anterior. Se detascază straturi fenornenologice tnercu noi, care code�crn1ină n1aniera de a le con�cpe pe cele anterioare. Acest caracter al vechii scrieri a făcut să apară ca p osibilă o n1odalitate de revizuire care edifică cititorul în tnod conştient, şi anun1e în aşa fel încât În u ltima Cercetare să fie atins, În esenţă, nivelul 1deilor, scriere în care neclarităţile şi insuficienţele acceptate mat

lb

CERCETĂRI LOGICE

înainte unnau să ap ară clarificate la modul eviden t

[ einsicbtig].

I1

B

12

XIIJ

An1 p ro cedat prin unnare în spi ri tul acestor prin­ cip ii şi, pentru început, în ceea ce priveşte cele două părţi editate până acum ( Prolegomene şi prima parte a volumului al doilea), am irnprcsia că imensele eforturi depus e nu au fost risipite inutil. A trebuit desigur fie să co mpletez, fie să îndepărtez sau să rcscriu când p ropo z iţii izolate, când întregi paragrafe şi capitole. Conţinutul de idei a devenit n1ai d e ns şi mai bogat în ceea ce priveşte extensiunea lui, î n tre a g a dimensiune a scrierii - în special pentru volumul al doilea - a crescut inevitabil, fap t pentru care acest vohun a trebuit să fie divizat, deşi arn r enu nţ at la orice adăuga re a comentariilor critice secundare. Î n ceea ce p riveşte Cercetările considerate separat şi noua lor formă, 1 ar fi de spus următoarele: Prolego­ mene la logica pură sunt, în ce priveşte conţinutul lor esenţial, o simplă redactare a două scrii cotnplcnlentare de prelegeri pe care le-arn ţinut în Hallc, în vara şi toamna anului 1896. D e aici vine caracterul mai viu al expunerii, lucru care a fost profitabil pentru efectul urn1ărit p r i n expunerea lor. Scrierea forn1ează u n în­ treg unitar şi d i n punct u l de vedere al ideilor, as tfel că atn considerat că nu trebuie să o revizuiesc radical. Pe de altă parte, an1 găsit p osibilitatea să realizez multe îmbunătăţiri considerabile ale expunerii, începând aproximativ de la mijloc u l scrierii, să climin ero rile, să p rezi nt punc t ele importante într-o lun1ină mai clară. Desigur, unele insuficicnţe, în parte foarte import ante - precum l co n cep tul de " adevăr în sine", orientat rnult prea unilateral spre acele verite de raison

PREFATĂ LA El>ITf A

A I>OU A

19

trebuiau să fie menţinute, întrucât aparţin nivelului u nitar al scrierii. Cea de-a şasea Cercetare (care este acutn p arte a a doua a volutnului al doi le a) aduce în această p r iv i nţă c l ar ifi c ă ri le ne ces a re Nu mi s-a p ăru t deloc convenabil să încarc controversa asupra psiholo gistnului cu noi critici, sau chiar cu răspunsuri la critică (care nu ar fi furnizat de altfel nici cea tnai mică noutate ideatiei). Tr e b ui e să su bl iniez în n1od exp res relaţ i a pe care o arc această s crie re din anul 1899�·:, care a fost doar reînnoită în punctele es e nţi ale , tocmai cu această dată. După apariţia ci, câţiva dintre autorii pe c a r e i-an1 avut în vedere ca reprezentanţi ai psihologismului (logic) şi-au schin1bat în mod e s en ţi al poziţia. De cxctnplu, Th. L ipp s din scrierile sale de după 1902, extrem de i n1po rtan tc ş i originale, n u mai este nicidecun1 acelaşi cu cel pc care îl c i te z aici. Alţi autori au căutat între timp să-şi întemciezc p c al te căi p oz i ţia lor psihologis tă, şi nici acest fapt nu este de i gno r a t, întrucât expunerea n1ca nu tine cont de aceste schin1bări. In cee a ce p rive ş te volumul al doiletl al noii ediţii, Introducerea şovăitoare, care a devenit atât de puţin adecvată s e nsului es e n ţ i a l şi n1e to d c i cercetărilor realizate efect iv, a fost radical revizu ită. An1 rcsin1 ţ i t lipsurile ci imediat după p u bl icar e şi atn g ă s i t curând ocazia (într-o recenzie în Archiv. f system. Philos.) vol. XI, 1903, pp. 397 şi urn1.) j să aduc obiec ţii prop riei tnc lc caracteri z ăr i g r eş ite a fcnon1cnol ogici ca p s ihol o g ic dcsc r ip tivă . Câteva p u ncte p ri ncip i al e de însetnnătatc .

,., Tip.'lrirca scrierii l'rolcgomene (fără prcfaţ5) na deja încheiat.\ în noiembrie 1 8 99. C/ semnalarea mc.:t cditoriaL'l din Vierlc(jahrsschr. f wiss. Philosophie, 1900, pp. 512 �i urm.

1 I 1.3

.!0

B XlV

CERCFTĂRI LOGICE

îşi află deja acolo, în puţine cuvinte, o tratare precisă. l)escrierea psihologică efectuată în experienţa internă apare pusă pc picior de egalitate cu descrierea efectuată în experienţa externă a proceselor naturii exterioare; pe de altă parte, ea este pusă în opoziţie cu descrierea fenon1enologică, în care toate interpretările transcendentc ale datelor itnanente 1 , chiar şi acelea Înţelese ca ,,stări şi activităţi psihice" ale eului real, rămâneau în totalitate excluse. Descrierile fenomenologiei, se sp une acolo (p. 399 ) , "nu privesc trăirile sau clasele de trăiri ale persoanelor etnpirice; c ăc i despre persoane, [ ... ] de­ spre trăirile rnele sau ale altora, fcnon1enologia nu ştie şi nu presupune nin1ic; ea nu pune întrebări despre astfel de lucru ri, nu încearcă să ajungă la nici o determinare, nu face nici o ipoteză." l) epli na clarit ate rcflexivă despre esenţa fc n o tncno lo giei , pe care an1 câştigat-o în aceşti ani şi în cei care au unnat şi care 111-a condus progresiv la teoria sistctnatică despre ,,reducţiile fenotnenologice" (cf 1 dei 1, secţiunea cu referire la teoriile expuse şi mai ales cu referire b intcrprct�l.rilc contra­ dictorii ale fonnulclor şi teoriilor livrate din trecut. Zadarnică ar fi încercarea de a dclitnita o sutnă de p ro­ poziţii sau teo rii obiective pc care lc-an1 p utea consi­ dera structu ra de nczdruncinat a ştiinţei logicii 111 ep oca noastră şi n1oştcnirea ei p entru viitor.

§ 2. Ncccsittltca unei dezbateri reînnoite asupra problen1elor de principiu Dată fiind această situaţie a ştiinţei ce nu p crn1ite să separăn1 convingerea individuală de adevărul ce se Îtnpune În rnod universal, întoarcerea la problcn1ele de principiu răn1ânc o sarcină ce trebuie abordată din nou,

1

NTRODUCU\E

29

Acest lucru pare să fie valabil cu precădere pentru problctncle ce joacă un rol detenninant în d isp u ta dintre diferitele direcţii în logică, iar p rin aceasta şi în dispu ta despre delitnitarea corectă a dotneniului logicii. Într-adevăr, toctnai interesul p en tru aceste întrebări s-a răcit vizibil î n ultirncle decenii. După atacurile strălucite al e lu i l\1il1 În1potriva l ogicii lui Han1ilton şi după cercetările logice nu n1ai pu ţin celebre ale lu i Trendelenburg, deşi nu tot atât de fructuoase, se părea că aceste întrebări a u fost în n1arc pa r te rezolvate. În consecinţă, atunci când 1 direcţia A 5 psihologistă în logică şi-a câştigat su p rcn1aţia, odată cu rnarcle avânt al studiilor psi holo gi ce, 1 to ate efor- B 5 t u r i l e s-au concentrat exclusiv asup ra dezvoltării aces tei discipline pe toate planurile, potrivit cu prin­ cipiile acceptate ca v al abil e Între titnp, toctnai Înlprejurarea că atât de nntlte tentative de a aduce logica pe calca sigură a u n ei ştiinţe, tentative venind din partea unor gâ nd ito ri importanţi, au fost lipsite de un succes decisiv / face totuşi să se nască bănuiab că scopurile f 1 2 J unnărite nu au fost clat- ificate în tnă s u ra în care ar fi fost necesar pentru o cercetare ft-uctuoasă. Conceperea scopurilor unei ştiin ţe îşi află însă ex­ presia în definiţia acesteia. Desigur, nu putern Îtnpăr­ tăşi părerea că elaborarea cu s ucces a unei discipline ar t re bu i să fie precedată de o detcnninarc conceptuală adecvată a dotneniului ei. Definiţiile unei ştiinţe reflectă etapele d e zvo ltăr ii sale; odată cu ştiinţa progresează şi cunoaşterea ce rezultă din ea, despre caracterul con­ cep tual al o bi e �t c lor ci, despre delirnitarea şi situarea dotneniului ci. Intre titnp, gradul de adecvare a defini­ ţiilor, respectiv gradul de adecvare a concep ţiilor neîncetat.

.

JO

PROLEGOMENE LA LOGICA PURĂ

despre dotneniul ci, reliefate prin acele definiţii, au de ascrncnea un efect retroactiv asupra dezvoltării ştiinţei înseşi, iar acest efect retroactiv poate fi de o influenţă când n1ai redusă, când foarte pronunţată pentru procesul de dezvoltare a ştiinţei, în funcţie de direcţia în care definiţiile se îndepărtează de adevăr. Don1eniul unei ştiinţe este o unitate închisă obiectiv; nu stă la bunul nostru plac să delimităm domenii ale adevărului unde şi cun1 dorin1. In1periul adevărului se divizează în rnod obiectiv în don1cnii; În funcţie de aceste unităţi obiective trebuie să se orienteze cercetările şi să se organizeze în ştiinţe. Există o ştiinţă a numerelor, o ştiinţă a figurilor geornetrice, una a regnului anin1al etc., însă nu există ştiinţe distincte despre nu1nerelc Ar> prirne, trapeze, Ici, 1 nici despre toate acestea luate În1prcună. Astfel, acolo unde o grupă de cunoştinţe şi probleme ce se impun ca fiind interdependente con­ duce la constituirea unei ştiinţe, inadecvarea delimitării poate consta pur şi simplu în faptul că sfera dorneniuB 6 lui 1 a fost concepută pentru rnornent într-o manieră prea limitată, prin raportare la ceea ce este dat, că înlănţuirea raporturilor de întemeiere depăşeşte donle­ niul considerat şi se concentrează astfel, penttu a fonna o unitate sistematic închisă, abia într-u n dotneniu mai vast. O astfel de lirnitare a orizontului nu influenţează neapărat negativ progresul înfloritor al ştiinţei. Este posibil ca interesul teoretic să fie satisfăcut mai întâi I-I 22 în sfera mai restrânsă, este posibil ca munca j ce poate fi desfăşurată aici, fără să ne ocupăm de ratnificaţiile logice mai profunde şi rnai largi, să fie, într-adevăr, ceea ce este rnai înainte de toate necesar. Infinit n1ai periculoasă este însă o altă inlperfecţi­ une în dclin1Îtarea domeniului, anume amestecarea

I N TRO D U C E R E

31

donzeniilor, tnix tu ra lucrurilor eterogene într-un dome­ niu cu o p ret insă unitate, mai ales dacă aceasta se bazea­ ză p e o int e rp re tare t o tal gr eşi tă a o b i ecte l or a d i ro r cercetare trebuie să constituie sco pul es e nţial al şt i inţei vizate. Dacă o astfel de J.u::-ră�acrL� el� ăÂÂo ytvo� nu este remarcati, c a p o at e s ă at ra gă după sine cde n1ai nocive cons ec i nţe : fixarea unor s cop u ri nepotrivite ; p roce da re a după n1ctode princ ipial a b su rd e , întrucât sunt incon1ensurabile cu adevăratele o b iec t e ale disci­ plinei ; amestecarea nivelurilor logice în aşa 1nă sură încât principiile şi teoriile cu adevărat fundatnental c

s e p ierd p r in t re raţionamente c u to tul străine, a d esea sub d egh izăr ilc cele mai biza re, ca tnomente aparent se­

cundare sau consecinţe incidcntale etc. Aceste pe ricole sunt c o n s i de ra b ile ma i al e s p e n tr u ş tiinţ e l e filozofice, şi de a ce e a întrebarea despre sfera şi li n1 i t elc lor arc o însemnăta te incomparabil mai n1 a rc pentru dezvol­ tarea eficientă a acest o r ştiinţe decât pentru ştiinţele atât de mult avantaj atc - 1 referitoare la natura ex t cr io a ră, unde d erul a rca exper ien ţelo r noastre ne itnpunc scparăr i între domenii în i nteriorul c ăr o ra es te posib i l ă, cel p uţi n, identificarea provizorie a cerce tă ri i fruc­ tuoase. Î n special cu privire la logică a formulat Kant c eleb ra sentinţă, pe care ne-o însuşim şi noi aici : "Nu avem o sp ori re, ci o def ormare a ştiinţelor atunci când facen1 ca g raniţele lor să se întrcpătrundă." 1 Cercetarea ce urme a z ă speră cu adevărat să arate că lo gica de p ână acum, şi tn ai ales lo gic a de as tăzi, întemeiată psihologic, este expusă aproape fără ex c epţie p eri c olelo r pc care t oc ma i le-am discutat, şi că, p rin interpre tare a greşită a bazelor t e o r e t i ce şi p rin ;llncstccarca dotncniilor ce a re z u ltat de aici, p ro gresul în cunoaşterea l o gică a fo st împ i e d ic a t în tnod covârşitor.

A 7

B 7

PR O L E G O M E N E L A r: o c l CA PURĂ

32

§ 3. Problemele aflate în controversă. Calea de urnJat Controversele tradiţionale legate de definirea logicii sunt următoarele : j L Dacă logj ca este o discip lină teoretică sau una practică ( o "artă sau tehnică" [Kunstlebrc·1] ). 2 . Dacă este o ştiinţă independentă de alte ştiinţe şi în special faţă de psihologic şi n1etafizică. 3. Dacă este o disciplină fonnală, sau, cun1 se obiş­ nuieşte să s e spună, dacă arc de-a face cu "forma pură a cu n oaşte r i i " sau trebuie să ia în consid erare şi "n1atcria'' ci. 4. Dacă arc caracterul unei discipline apriorice şi dc­ Inons trative sau cel al unei discip l ine empirice ş i inductivc. Toate aceste controverse sunt atât de intin1 corelate, încât a lua o poziţie în ce priveşte una din ele contli­ ţionează sau influenţează e fec t iv , cel pu ţin până la un anutnit grad, poziţia astunat. I I IOLOGISMUL CA RELATIVISM SCEPTIC

1 73

relaţiei specia. contingentă a fiinţelor care judecă în loc de subiectul contingent, 11 se naşte o nouă formă de rela­ tivism. Omul ca atare este, prin urmare, măsura oricărui adevăr omenesc. O rice j udecată care se înrădăcinează În constituţia specifică a omului, în legile ei constitutive, este - pentru noi, oamenii - adevărată. Î n măsura în care aceste judecăţi aparţin formei subiectivităţii general umane (conştiinţei on1eneşti "În genere" ), se vorbeşte şi aici de un subiectivism (despre subiect ca sursă ultimă a cunoaşterii etc.). Este n1ai bine să ale­ gem termenul de relativism şi să distingem între rela­ tivismul individual şi cel raportat la specie ; dacă ţinem cont de relaţia limitativă cu specia umană, putem defini u ltimul tip de relativism ca antropologism. Să ne ocupăm acum de critică ; este În interesul nostru să o realizăm cu cât mai mare grij ă. )

§ 35. Critica relativismului individual Relativismul individual este un scepticism atât de manifest şi, aş spune chiar, atât de insolent, încât, dacă s-a întân1plat vreodată să fie susţinut la modul serios, cu s iguranţă nu în timpurile moderne. Această teorie este revocată îndată ce este construită - dar, la drept vorbind, se întâmplă astfel numai pentru acela care intuieşte [einsieht] obiectivitatea a tot ceea ce este logic. Subiectivistul, ca şi, în genere, scepticul declarat, nu poate fi convins dacă îi lipseşte tocn1ai acea dispoziţie de a intui [einseh en] că princ ipii p recum cel al contradicţiei se întemeiază în chiar sensul adevărului şi că, în conformitate cu aceste p rincipii, ar trebui să sune mai degrabă absurd să vorbeşti despre u n adevăr

A 1 15 B 1 15

H

1 23

1 74

A 116 li 1 1 6

I-I 1 2 4

P R O L E G O M E N E LA LOG I C A P U R Ă

sub iectiv, care să aibă un înţeles pentru o persoană, iar pentru alta Înţelesul opus. Subiectivistul nu poate fi convi ns nici prin obiecţia obişnuită după care, atunci când îşi construieşte teoria, el ridică pretenţia de a-i convinge pe alţii, deci presupune astfel obiectivitatea adevărului pe care o contestă in thesi. El va răspunde desigur : prin teoria Inca, eu exprim punctul tneu de vedere, care este pentru n1inc adevărat şi nu trebuie să fie adevărat pentru altcineva. Chiar şi faptul că îşi exprirnă propria opinie subiectivă 11 el îl va considera adevărat doar p entru eu l său propriu, şi nu adevărat în sine.�·: Dar aici nu este vorba de posibilitatea de a-l convinge personal pc subicctivist şi de a-1 face să-şi recunoască eroarea, ci de posibilitatea de a-1 respinge la tnodul obiectiv valabil. Respingerea presupune însă ca pârghie anutnite convingeri intuitive [ einsichtigeJ şi, În consecinţă, universal valabile. Rolul acesta îl joacă pentru noi, cei care aven1 o constituţie norn1ală, acele in tuiţii l Einsichten] b anale în faţa cărora trebuie să eşueze orice sccpticisn1, în tnăsura în care ne fac să înţelegetn că teoriile scepticisn1ului sunt absurde, în sensul cel n1ai riguros şi tnai veritabil al cuvântu lu i : Conţinutul a fi nn aţiilor sale neagă ceea ce aparţine în genere sensului sau conţinutului oricărei afinnaţii, şi care este astfel inseparabil de orice afinnaţie, din punct de vedere al sensulu i. J ,., Cei c.u-c cred că pot să disting;l. între adevăru ri doar subiective şi adevăruri ob iective ar trebui s�l.-i dea aici dreptate, prin faptu l că ci contcstă caracterul de obiectivitate acelor judecăţi de percepţie care se referă la trăirile propriei conştiinţe : ca şi cum fap tul-dc-a-fi-pen­ tru - m Îne al conţinutului conşti inţei nu ar fi totodată, luat ca at a re un a-fi-în-sine; ca şi c u m subiectivitatea în sens p s i h ol ogic s-ar certa cu obicctivit.Hea în sens logic ! ,

PSII IOLOG ISM U L

CA R F. L ! \TIV fSM SCE PTI C

1 75

§ 36. Critica relativismului rap o rtat la specie şi, în particular a antropologismului ,

Dacă puten1 să ne îndoin1 că a existat cineva care să susţină subiectivisn1ul cu deplină seriozitate, fi lo­ zofia mai nouă şi cea mai recentă tinde, di1npotrivă, spre relativismul raportat la specie, tnai precis spre antropologism, într-o proporţie atât de n1are încât abia dacă Întâlnin1, ca o excepţie, vreun gânditor care a ştiut să se menţină în totalitate d ep arte de erorile acestei teorii. Totuşi, şi această filozofie este una sceptică, În sensul stabilit n1ai sus al cuvântului, deci afectată de absurdităţile cele n1ai n1ari cu putinţă şi care pot fi în genere imaginate la o teorie ; şi în cazul ci găsin1, doar că puţin n1ascată, o contradicţie evidentă între sensul tezei sale şi ceea ce nu poate fi separat din punct de vedere al sensului de nici o teză ca atare. Nu este dificil să den1onstrăm în an1ănunt cele spuse. 11 1 . Relativisn1ul raportat la specie avansează �fir­ tnaţia : Pentru fiecare specie de fiinţe care judecă este adevărat ceea ce trebuie considerat ca adevărat con­ form constituţiei şi legilor de gândire ale acelor fiinţe. Această teorie este absurdă. Căci din sensul ci rezultă că acelaşi conţinut al unei judecăţi ( p ropoziţii) poate fi adevărat pentru un subiect, anun1e pentru u nul al speciei homo sapiens, şi fals p entru un altul, n1ai precis pentru un subiect al unei specii altfel constituite. Î nsă acelaşi conţinut al judec1ţii nu poate fi concon1itent şi adevărat şi fals. Temeiul se află în chiar sensul cuvintelor adevărat şi fals. D acă rclativistu l foloseşte aceste cuvinte în sensul ce le aparţine, atunci teza sa enunţă ceva care este contrar p ropriului său sens.

1 17 B 1 17

A

1 76

I I 125

A 1 18 B 118

PRO LEGO!\l E N E LA LOGICA

PURA

Este evident lipsită de valoare încercarea de a scăpa de această obiecţie prin a spune că enunţul principiului invocat aici, principiul contradicţiei, prin care expu­ nem sensul cuvintelor adevărat şi fals, ar fi incomplet, că ar fi vorba aici chiar de ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals pentru on1. La fel ar putea să spună şi s u­ biectivismul comun, că a vorbi despre adevărat şi fals este inexact, întrucât s-ar avea în vedere "adevărat, respectiv fals, pentru fiecare subiect individual" . Aces­ tuia i se va răspunde desigur : Legea valabilă cu evidenţă nu p oate să spună ceva care este manifest absurd ; să vorbeşti despre un adevăr pentru o persoană sau alta, iată ce este cu adevărat absurd. Absurd este să l aş i des­ chisă posibilitatea ca acelaşi conţinut al unei judecăţi (noi spunern, 1 prin[tr-un echivoc pcriculos] 1 : aceeaşi judecată) să fie şi una şi cealaltă, şi adevărat şi fals, în funcţie de cel care judecă. Răspunsul pc care îl dăm relativis rnului raportat la specie va suna şi el Într-un fel asemănător : este absurd să vorbitn, curn am întâlnit aici, despre un "adevăr pentru o specie sau alta", de exemplu pentru cea on1enească. Această expresie poate fi folosită într-adevăr şi într-un sens corect ; dar în acest caz, ea se referă la cu totu l altceva, anume la sfera de adevăruri care sunt accesibile, care pot fi cu­ noscute de om ca atare. Ce este adevărat este adevărat la modul absolut, "în sine" ; adevărul este unul singur, fie că cei care îl surprind prin judecată sunt oameni sau neoameni, îngeri sau zei. Despre adevăr înţeles în această u nitate ideală, I J în opoziţie cu varietatea reală a raselor, indivizilor şi trăirilor, vorbesc legile logicii, 1 A : [o libertate de l imbaj periculoasă] .

PSI I -I OLOGISMU L CA REI .A'l'IVISM SC EPTIC

177

şi la fel vorbin1 şi noi, atunci când nu s u nten1 induşi în eroare de relativisn1. 2. Având în vedere că ceea ce spu n p r i n cipii l e con­ tradicţiei şi tcrţului exclus reiese doar din sensul cu­ vintelor adevărat şi fals, obiecţia tnai p u.ltc fi fonnulată şi astfel : Atunci când rclativistuJ spune că ar putea exista şi fii nţe care nu se supun a cest o r principii (iar această afirn1aţie este, după cun1 c uşor de văzut, echi­ valentă cu afirmaţia rclativistă forn1ulată mai sus), atunci fie v rea să spună că în judecăţile pe care le for­ nlulează aceste fi inţe pot apăre.1 propoziţii şi adevăruri care nu sunt confonne cu acele pr in c i p i i ; fie Înţel e ge că, la aceste fiinţe, procesu l j udecării nu este regle­ mentat psihologic prin acele p ri ncipi i . Î n ce priveşte a doua variantă, nu găsin1 la ca nin1Îc ciudat, căci noi înşine sunten1 astfel de fiinţe. (Să ne arnintin1 aici de obiecţiile noastre împotriva interpretărilor psihologiste ale legilor logice. ) Î n ce p riv eşte Însă prima variantă, vom răspu nde pu r şi sirnplu : Fie acele fiinţe Înţeleg cuvintele adevărat şi fals În sensul în care le Înţclegenl şi noi ; în acest caz, este iraţional să s p u i că principiile nu sunt v alabi J c : de reies chiar din sensul acestor cuvinte, şi anun1c aşa cun1 [ lc_ ] l înţel egcn1 noi. Pentru ni1nic în lutne nu atn numi adevă rat sau fals ceva care le-ar contrazice. Fie folosesc cuvintele adevărat şi fals într - u n alt 1 sens, iar atunci În trea g a controversă se poartă în jurul cuvintelor. l)acă acele fiinţe ar numi de exetnplu arbori ceea ce noi nutnÎtn propoziţii, atunci expresiile prin care noi forn1ulăn1 principiile nu n1ai sunt desigur valabile ; dar ele pierd atunci şi sensul în 1

A:

[îlJ.

I I 1 26

1 78

A 1 19 B 1 19

PROLEGOMENE LA LOGICA PURA

care noi le afirmăm. Pe această cale, relativistul ajunge să schirnbe total sensul cuvântului "adevăr" , ridicând în acelaşi t imp pretenţia că vorbeşte despre adevăr în sensul stabilit de p rincipiile logice, sens pe care îl avem cu toţii în vedere, fără excepţie, atunci când vo r bim de adevăr. )) Atunci când este înţeles numai într-un sens, există numai un adevăr, atunci când sensul este echi­ voc, există desigur tot atât de multe "adevăruri" câte echivocuri ne p lace să producem. 3. Constituţia speciei este un fapt; din fapte nu pu­ tem deduce altceva decât fapte. A întemeia adevărul la modul relativist p e constituţia speciei însean1nă a-i conferi caracterul de fapt. Acest lucru este însă absurd. Fiecare fapt este individual, deci deterrninat temporal. A vorbi despre determinare temporală în cazul ade­ vărului are sens numai cu trimitere la un fapt aflat sub legitatea acelui adevăr (dacă este un adevăr empiric) şi nu cu trimitere la adevărul însuşi. Este absurd să concepern adevărurile în termeni de cauze şi efecte. Am vorbit deja despre acest lucru . Dacă cineva ar dori să pornească de la ideea că judecata adevărată, ca orice altă j udecată, provine din constituţia fiinţei ce judecă, p e baza legii naturale corespunzătoare, atunci vom argu­ menta că nu trebuie să se confunde judecata, în calitate de conţinut al judecăţii, i.e. de unitate ideală, cu actul real şi individual al judecăţii. Această unitate ideală o avem în vedere atunci când vorbim de j udecata "2 x 2 fac 4 ", care este întotdeauna aceeaşi, indiferent de cine etnite j udecata. Nu trebuie s ă se confunde de ase­ menea nici judecata adevărată, ca act de judecare corectă, în confonnitate cu adevărul, cu ade(uărul acestei j ude­ căţi sau cu conţinu tul adevărat al ju decăţii. Ju decata

PSIHOLOG ISMUL CA RELATIVISM SCEPTIC

1 79

că 2 x 2 = 4, p e care o ernit cu, este cu siguranţă deter­ minată ca uzal, nu însă şi adevărul : 2 x 2 = 4. 4. Dacă orice adevăr îşi are izvorul (în sensul an­ tropologismului) exclusiv în constituţia omenească în genere, atunci înscmnă că, dacă nu ar exista o astfel de constituţie, nu ar exista nici adevăr. Teza acestei afir­ maţii ipotetice este absurdă, deoarece propoziţia "nu există adevăr" 1 este echivalentă, în ce p riveşte sensul H 1 2 7 ci, cu propoziţia " există adevărul că nu există adevăr" . Absurditatea tezei atrage după sine absurditatea ipotezci. Ca negaţie a unei propoziţii valabile cu un conţinut real, ca poate foarte bine să fie falsă, însă nici­ A 1 20 odată absurdă. !1 Î ntr-adevăr, încă nu i-a trecu t nimă­ B 1 20 nui prin n1inte să respingă ca absurde teoriile gcologicc şi fizice b ine-cunoscute, care fixează un început şi un sfârşit în timp pentru specia u mană. Î n consecinţă, acuza de nonsens atinge afinnaţia ipotetică în între­ gime, întrucât ataşează unei prcsupoziţii care arc un sens unanim acceptat ( "posibilă din punct de vedere logic" ) o consecinţă absurdă ( "in1posibilă din punct de vedere logic" ). Aceeaşi acuză atinge atunci şi antro­ pologismul şi se transmite desigur, mutatis mutandis, la forma mai generală a rclativisn1ului . 5 . Conform rclativismului, este posibil ca, p e baza constituţiei unei specii, să rezulte "adevărul" valabil pentru acea specie că o astfel de constituţie nici nu există. Vom fi atunci nevoiţi să spunem că ea nu exis­ tă în realitate, sau că există, dar numai pentru noi, oame­ nii ? Ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea toţi oamenii şi toate speciile de fiinţe care pot judeca, în afară de cea pc care tocmai am presupus-o ? Evident, ne n1işcărn atct pnntre absurdităţi. I deea că noncxistcnţa unei

PR O LE G OMENE LA L O G I CA P U I< A

1 80

H 128

A

121 B 12 1

constituţii specifice şi-ar avea temeiul î n chiar aceasta constituţie este o contradicţie clară ; constituţia care întemeiază adevărul, deci care există, ar trebui să înterneieze, alături de alte adevăruri, adevărul propriei sale nonexistenţe. - Absurditatea nu este mai mică dacă inversăm existenţa cu nonexistenţa şi, în conse­ cinţă, în locul acelei specii fictive, dar posibile din punct de vedere relativist, am pune la baza argumen­ tului specia umană. Î n acest caz, ar dispărea într-ade­ văr acea contradicţie, nu însă şi nonsensul legat de ea. Relativitatea adevărului spune că ceea ce numim adevăr depinde de constituţia speciei homo şi de legile ce o guvernează. Dependenţa nu poate fi şi nu trebuie Înţeleasă decât ca una cauzală. Atunci adevărul că această constituţie şi aceste legi există ar trebui să-şi afle explicaţia sa reală în faptul că ele există, în tirnp ce prin­ cipiile din care ar decurge explicaţia ar fi identice tocmai cu aceste legi 1 - altfel spus, un nonsens. Con­ stitu ţia ar fi causa sui Jl pe baza legilor care ar fi cauza lor înseşi etc. 6. Rclativitatea adevărului atrage cu sine rclativitatea existenţei lumii. Căci lun1ea nu este altceva decât întreaga unitate obiectivă ce corespunde sistemului ideal al tu turor adevărurilor factuale şi care este inseparabilă de el. Nu putern să subiectivizăm adevărul şi să considerăn1 obiectul lui [(care nu există decât atu nci când adevărul există)] ' ca existând absolut (în sine). Nu ar exista atunci nici o lume în sine, ci numai o lume pentru noi sau pentru o altă specie oarecare [contingentă]2 de fiinţe. Lucrul acesta le-ar conveni [(care nu există decât în şi datorită adevărului)] . Completare în B .

1 A:

2

l'SII IOLOGISMUL CA RELATIVISM SCEPTIC

181

unora d e minune ; dar s-ar putea s ă l e dăm de gândit, dacă atragem atenţia că şi eul împreună cu conţinu­ turile conştiinţei sale aparţin lumii. Atunci şi afirmaţiile "Eu sunt" şi "Eu trăiesc acest lucru sau altul" ar fi eventual false, şi anume pentru că am presupus că eu sunt astfel constituit încât trebuie să neg aceste pro­ poziţii, pe baza constituţiei mele specifice. Şi n-ar n1ai exista vreo lume, nu numai o lume pentru această sau altă fiinţă, ci absolut nici o lume, dacă nici o spe­ cie de fiinţe capabile de judecată [date real în lume] 1 nu ar fi atât de fericit constituită încât s ă trebu iască să recunoască o lume (şi pe sine în ea). Dacă rămânem la singurele specii pc care le cunoaştem în mod real, speciile animale, atunci o schimbare a constituţiei lor ar avea ca urn1are o schimbare a lumii, deşi, la drept vorbind, după teoriile general acceptate, speciile ani­ male sunt cele care trebuie să fie produse ale evoluţiei lumii. Î n felul acesta ne dedăm un joc foarte frumos : Omul provine din lun1e, lumea provine din om ; Dum­ nezeu creează omul şi omul creează pe Dun1nezeu. Nucleul important a l aces tei obiecţii este că relativismu l intră într-o contradicţie vădită şi cu evidenţa existenţei intuibilc nemijlocit, i.e. cu evidenţa "percepţiei interne", într-un sens îndreptăţit, ba chiar indispensabil, al acestor cuvinte. Evidenţa judecăţilor ce se sprijină pe intuiţie este pe drept contestată, în măsura în care ele 1 depăşesc în mod intenţiona! sem­ H 1 29 nificaţia datelor factuale ale conştiinţei. 11 Ele sunt cu A 122 adevărat evidente acolo unde intenţia lor trece în sem­ B 1 2 2 nificaţie, acolo unde intenţia îşi află în1plini rea 1 Completare în B.

1 82

PROLEGOMENE LA LOGICA P U R A

[Erfiillung] în această semnificaţie, aşa cum este. Î n1potriva acestui lucru nu poate fi invocat caracteru l vag al tuturor acestor judecăţi intuitive ( să ne gândin1 numai la itnprecizia determinării temporale şi even­ tual spaţiale, imprecizie ce nu poate fi anulată pentru nici o j udecată intuitivă nemijlocită). § 37. Observaţie generală. Conceptul de relativism in sens extins Cele două forme de relativism sunt specialităţi ale rclativismului într-un anumit sens tnai larg al cuvân­ tului, ca teorie ce deduce, pe o cale sau alta, principiile logice pure din fapte. Faptele sunt "contingente", ele ar putea la fel de bine să nu fie s au si fie altfel. Deci, dacă avem alte fapte, vom avea alte legi logice ; iar acestea ar fi prin urmare contingente, ele ar fi doar relative la faptele care le înten1ciază. Î mpotriva acestei concepţii nu vreau să invoc doar evidenţa apodictică a legilor logice şi ceea ce am stabilit în cap itolele p re­ cedente, ci voi trimite la un alt punct, mai important aici.�·· Aşa cu 1n rezultă din cele spuse până acum, eu înţeleg prin legi logice pure toate legile ideale ce se întemeiază numai pc sensul ("esenţa", "conţinutul") conceptelor de adevăr, propoziţie, obiect, proprietate, relaţie, conexiune, lege, fapt. Vorbind la modul general, ele se întemeiază numai pe sensul acelor concepte care fac parte din p atrimoniul tuturor ştiinţelor, deoarece reprezintă categoriile elementelor de construcţie din care este constituită ştiinţa ca atare, conform conceptului ci. ,·: Cf paragraful 32, care

introduce aces t capitol, pp. 1 1 0 şi u r m .

PSIHOLOGISMUL CA RELATIVISM SCEPTIC

1 83

Nici o afirmaţie teoretică, nici o întemciere sau teorie nu trebuie să încalec legi de acest fel ; nu numai pentru că, În caz contrar, ar fi false - false ar fi şi dacă ar con­ trazice un adevăr oarecare - ci pentru că atu nci ar fi absurde În sine. De exemplu, o afirmaţie al cărei con­ ţinut Il contrazice principiile ce se întemeiază pe sensul adevărului ca atare "se anulează pe sine". Căci a afirma ceva Înseamnă a enunţa că acest conţinut sau altul este adevărat. O întemeicre care contrazice prin conţinutul său principiile 1 ce se întemeiază pe sensul relaţiei de la temei la consecinţă se anulează pe sine. Căci a înte­ meia înseamnă, la rândul său, a enunţa că între un temei şi o consecinţă există această relaţie sau alta etc. A spune că o afirmaţie "se anulează pe sine", că este "logic absurdă" revine la a spune : conţinutul ei parti­ cular (sensul ci, semnificaţia) contrazice ceea ce reclamă în mod universal categoriile semnificaţiei ce se referă la ea, contrazice ceea ce este întemeiat în mod universal în semnificaţia lor universală. Este clar acum că, în acest sens pregnant, orice teorie care deduce principiile logice din anumite fapte este absurdă din punct de vedere logic. Astfel de teorii sunt în contradicţie cu sensul universal al conceptelor "principiu logic" şi "fapt" ; sau, pentru a vorbi mai exact şi mai general : sunt În contradicţie cu sensul conceptelor de "adevăr întemeiat exclusiv pe conţinutul concep telor" ş i " adevăr despre o existenţă individuală" . Vedem cu uşurinţă că obiecţiile împotriva teoriilor relativiste d iscutate mai sus privesc în substanţa lor şi relativis­ mul În sensul cel mai general al cuvântului.

A 1 23

B

1 23

1I

1 30

1 84

PRO T .E G O M F N F LA LO G I C A P U R A

§ 38. Psihologismul în toate formele sale este un relativism

/\ 1 2 4 B 1 24

11 131

Când am combătut relativisn1ul an1 avut desigur în vedere psihologisn1ul. Î ntr-adevăr, psihologismul, în toate varietăţile şi configu raţiile sale individuale, nu este nimic altceva decât un relativisnl, nu n1ai că nu îl recunoaşten1 şi nu admitem întotdeauna explicit acest lucru. Nu schirnbă cu ni1nic dacă psihologismul se sprij ină pc "psihologia transcendentală" şi crede, ca idealism formal, că poate salva obiectivitatea cunoaş­ terii, sau dacă se sprijină pc psihologia cn1pirică şi preia asupra sa rclativisn1 1.d c a o fatalitate inevitabilă. 1 1 Orice teorie care fie concepe legile logice pure în felul empiriştilor, ca legi crnpiric-psihologice, fie le re­ duce În felul aprioriştilor, rnai rnult sau mai puţin tnitic, la anumite "forme origi nare'' sau "rnoduri funcţionale" ale intelectului ( o1ncnesc ), la "conştiinţa în genere" ca "raţiu ne ( un1ană) generic]" , la "constituţia psihofizi­ că" a omului, la "intellcctus ipse" , care, în cahtate de dispoziţie înnăscută ( general u rnană), premerge gân­ dirii factualc şi oricărei experienţe etc. -- 1 orice astfel de teorie este eo ipso relativistă, şi anume de tipul rela­ tivistnului raportat la specie. Toate obiecţiile pe care le-am adus împotriva acestui rclati v isn1 sunt valabile şi pentru aceste teorii. Dcsj gur, conceptele-cheie par­ ţial a1nbigue ale apriorisnlldui, de cxen1plu conceptele de intelect, raţiu ne, conştiinţă, trebuie luate în acel sens natural care le conferă o relaţie esenţială cu specia utna­ nă. Blcsternul teoriilor pomenite aici este că ele atribuie acestor concepte-cheie când o sen1nificaţie reală, când una ideală şi întrcţcs astfel un amestec insuportabil de

i'SII IOLOGTSMUL CA RELATIVISM SCEPTIC

1 85

propoziţii în parte corecte, în parte false. În orice caz, câtă vretne fac loc n1otivclor rclativistc, putcn1 să tre­ cetn în rândul rclativistnului şi teoriile aprioriste. Desi­ gur, atunci când o parte dintre filozofii de inspiraţie kantiană pun în afara jocului câteva principii logice intcrp retându-le ca principii ale "judecăţilor analitice" , rclativisn1ul lor s e limitează în aceeaşi tnăsură ( i.e. la don1eniul cunoaşterii 1naten1atice şi a naturii) ; însă ei nu se sustrag pc această calc absurdităţilor sccpticc. Ei nu încetează totuşi, în sfera mai restrânsă care rătnâne, să deducă adevărul din natura u tnană în general, deci idealul din real, în speţă, necesitatea legilor din con­ tingenţa faptelor. Totuşi, aici ne interesează n1ai n1ult forn1a cxtretnă şi tnai consecventă a psihologistnului, care nu vrea să ştie nin1ic de o astfel de lirnitare. La această fonnă adcră reprezentanţii principali ai logicii engleze etnpi­ riste, ca şi cei ai logicii gcnnane rnai noi, deci gânditori precun1 Mill, Bain, Wundt, Sigwart, Erdn1ann 11 ş i Lipps. N u este nici posibil nici dezirabil să abordătn din perspectivă critică toate operele itnplicatc aici. To­ tuşi, dacă vrem să satisfacern scopurile refonnatoare ale acestei prolcgon1cnc, nu ne este pcrn1is să trccctn cu vederea operele înscn1nate ale logicii gcrn1anc 1110-­ derne, înainte de toate itnportanta operă a lui Sigwart, care a condus ca nin1eni altul mişcarea logică din ultin1ele decenii pc calca psihologistnu lui .

A 1 25 B 125

§ 39. Antropologismul în logica lui Sigwart Analize izolate de rezonanţă şi caracter psihologic întâlnin1 sub fonna unor neînţelegeri tetnporarc 1 şi la H 1 32

P R O L E C O M E N E LA L O G I CA P U R A

186

gânditori care reprezintă prin operele lor logice o direcţie conştient antipsihologistă. Cu totul altfel stau lucrurile la Sigwart. Î n cazul lui, psihologisn1ul nu este o in1ixtiune neesenţială şi separabilă de întreg, ci este concepţia fund amentală ce domină sistematic. E l neagă î n n1od expres, chiar l a începutul operei sale, "că norn1ele logicii ( normele, deci nu doar regulile tehnice ale n1etodologiei, ci şi principiile logice pure, principiul contradicţiei, al raţiunii etc. ) pot fi cunoscute altfel decât pe baza studiului puterilor naturale şi a formelor funcţionale care trebuie regle1nentate prin aceste norn1e. "�·: Acestei idei îi corespunde întreaga manieră de tratare a disciplinei. Ea se divide, după Sigwart, într-o parte analitică, o a doua parte care stipulează legile, şi o a treia, tehnică. Dacă facen1 abstracţie de ultin1a parte, care nu ne interesează aici, atunci partea analitică trebuie "să cerceteze esenţa funcţiei pentru care trebuie să fie căutate regulile". Pe ea este construită partea ce stipulează legile care trebuie să stabilească "conditiile si legile functionării sale normale" . �·: �·: " Cerinţa ca gândirea noastră să fie valabilă necesar ş i universal" furnizează, dacă o aplicăn1 la "funcţia j ude­ căţii cunoscută în toate condiţiile şi factorii ei" , 11 "nor­ me precise cărora trebuie să li se conformeze activitatea j udecării". Aceste norme se concentrează cu siguranţă în două puncte : " Î n primul rând, în faptul că elemen­ tele judecăţii sunt u niversal determinate, adică fixate conceptual ; în al doilea rând, în faptul că actul însuşi al j udecăţii rezultă, într-o manieră necesară, din presupoziţiile sale. Ca o consecinţă, teoria despre ,

A 1 26 B 126

'

,., SIGWART, Logik, F , p . 22. ,· � Loc. cit. , § 4, p . 1 6 . ..

'

I'SIHOLOGISMUL CA RE LATI VI SM SCEPTI C

1 87

concepte şi raţionamente, înţeleasă ca o chintesenţă a legilor normative ale formării judecăţilor perfecte, intră în această parte a logicii. " �·· Cu alte cuvinte, ţin de această parte a logicii toate principiile şi teoremele logice pure (în tnăsura în care ele intră în genere în sfera logicii tradiţionale, ca şi a logicii lui Sigwart ) şi acest lucru face în realitate ca ele să aibă, pentru Sigwart, un fundament psihologic. Cercetările speciale sunt în acord cu cele spuse aici. Propoziţiile şi teoriile logice pu re, ca şi elementele obiective din care sunt ele constituite, nu sunt nicăieri separate de fluxul ! cercetărilor de episten1ologie psihologică şi practică. Peste tot este vorba despre gândirea noastră şi funcţiile sale, şi anume chiar şi atunci când trebuie caracterizată necesitatea logică şi legitatea sa ideală în opoziţie cu contingcnţcle psihologice. Principiile pure, precurn cel al contradicţiei sau al raţiunii suficiente sunt caracterizate repetat ca "legi funcţionale" sau ca "forme fundamentale motrice ale gândirii noastre" ;': ;': etc. Cititn, spre exemplu, urmă­ toarele : " Pc cât de sigur este că negarea îşi află originea într-o mişcare a gândirii care trece dincolo de ceea ce există şi măsoară lucruri incompatibile raportându -l e u nul la celălalt, t o t pc atât de sigur este c ă Aristotel nu p utea să-şi dorească s ă atingă prin p rincipiul său altceva decât natura gândirii noastre." �·:;':;': "Valabilitatea absolută a pri11cipiului contradicţiei, şi ca urmare, valabilitatea propoziţiilor care neagă o contradictia in adjecto" se sprij ină, după cum aflăm într-un alt loc, >'' Loc. cit. , pp. 20 şi urm. >'"� Loc. cit. , p . 1 84. C1 şi între g contextul de la pp. 1 84 şi >."."., Loc. cit. , p. 253.

urm.

I I 1.3 .3

PROLEGOMENE LA LOG I CA

1 88 A 127

B

127

PURA

"pe c onşti-inţa nemijlocită că, 1 1 atunci când negăm, noi efectuăm şi votn efectua întotdeauna acelaşi lucru . " �·: Ceea ce este valabil după Sigwart şi pentru p rincipiu l identităţii (ca principiu al concordanţei) şi, în orice caz, pentru toate propoziţiile pur conceptuale, În special, pentru p ropoziţiile logice pure.�·· �·· Ne referim aici la observaţii de genul : "Dacă negăm [ . . ] posibilitatea de a cun oaşte un lucru aşa cum este în sine ; dacă ceea ce există nu este altceva decât o idee printre multele idei pe care le producem, atunci se înţelege că noi ataşăm obie ctivitate doar acelor reprezentări pc care le pro­ ducem cu conştiinţa necesităţii şi că, atunci când pos­ tulănl ceva ca existent, noi afinnăm prin aceasta că oricare alte fiinţe gânditoarc de aceeaşi natură c;;, noi, fie ele adtnisc doar ipotetic, ar trebui să producă acest lucru cu aceeaşi necesitate. �·· �·· �·· Aceeaşi tendinţă antropologică revine în toate ex­ punerilc ce se referă la conceptele logice fu ndamentale şi, 1 în ainte de toate, la conceptul de adevăr. De exem­ plu, după Sigwart, este "o ficţiune să afirmi [ . . ] că o j udecată p oate fi adevărată fără ca o inteligenţă oare­ care să gândească această judecată". Numai cel care interp retează adevărul în manieră psihologistă poate ..

.

l I 1 34

.

,., Loc. cit. , p. 386. ,."., Cf loc. cit., p . 44 1 : " Aceste propoziţii trebuie să fie certe a priori, în sensul că prin ele nu su ntem conştienţi de ni mic al tceva decât d e o funcţie constantă şi inevitabilă a gândirii noastre [ . ]" ..

fv1 i - .un l u 'd• Loc. cit. , § 3 9, 2, p. 3 1 0.

PSII IOLOG I SM TJ L CA R F. LATI\' ISM SCLl'' l \ C

1 93

Desigur, un p siho l ogistn rc lativi st , consecvent în poziţia sa, va răspunde : nu tnt n1 a i ceea ce se schim bă de la un individ la altul, ci şi ceea ce este co n s t a nt în toate, deci conţinutul care rătnâne la fel peste tot şi legile fu ncţi o nale c o ns ta n t e c e - l gu vernează s uu t fap te psihologice. Dacă există astfel d e caractcri�tici �i legi ce sunt connwe în rno d esenţial tutu ror oarncnilor, atunci ele constituie s pecificul naturii on1encşti. Î n con-­ s c cin t ă, or ice a dev ă r, ca v a labi lit a t e universali, se ra­ p or te,a z ă la specia u mană sau, 1nai general, la fiecare specie de fiinţe gin d ito a re . A lte sp ec ii - alte legi ale g ândirii, alte adevăruri. În ce ne priveşte, von1 spune doar că : identitatea universală în ce p r iv eşt e c o nţi nu tu l şi l egil e funcţionale constante (ca legi ale naturii pentru producerea con­ ţinu t ul u i universal iden tic ) nu co nst it u ie o val a b ilitat e universală autentică ; aceasta din u rnl