Caracterizarea Lui Akaki Akakievici Si Quasimodo [PDF]

Zitiervorschau

Akaki Akakievici era extrem de dedicat meseriei sale, astfel încât nu-l interesa de la cine primea sarcinile și le întocmea fără cusur. Întreaga sa viață gravita în jurul copierii și al scrisului frumos, citeț și corect. Din această pricină, el era ironizat și mereu luat peste picior de către colegii săi de serviciu, acest lucru neafectându-l decât atunci când jignirile deveneau de nesuportat. Mantaua reprezintă simbolul agreării sociale și al fățărniciei nobiliare. Faptul că i s-a ros mantaua într-un asemenea hal este o consecință firească a pasivității sale generale ieșite din comun. Akaki nu este conștient de asta, încercând să o repare, firește, tocmai pentru că o nouă manta ar costa enorm de mult. După lungi și greoaie sacrificii, Akaki pune în sfârșit mâna pe mantaua sa nouă. Firește, statutul său social este cu totul schimbat, colegii săi sunt uimiți de noua manta și îl consideră un om demn de toată stima. În mod miraculos și ciudat în același timp, vestea că Akaki are o manta nouă s-a răspândit printre colegii săi ca păduchii în război,acestia incepand sa-l invite pe eroul nostru la diferite chefuri si petreceri.Insa aceasta nu a durat prea mult,deoarece la una dintre petrecerile la care mergea,mantaua i-a fost furata.Privat de mantaua sa noua ,dupa ce i-a fost furata,Akaki este rapus de boala provocata de mersul neprotejat prin ninsoare.Povestea lui nu se termina insa aici pentru ca sufletul lui Akaki nu stă cuminte. El a murit atât de tulburat, încât nu a reușit să-și găsească liniștea nici măcar în moarte. Decide să se arate în fiecare noapte sub forma unei stafii, care îi dezbracă pe toți trecătorii de mantalele lor, căutând-o pe a sa, indiferent de gradele sau funcțiile lor. El devine o reamintire a morții, atât de urâtă de nobilime.Opera lui Gogol abordeaza o tema complexa referitoare la destinul liniar a lui Akaki care la scurt timp dupa ce incepe viata cu adevarat,trece in nefiinta.Dar personajul nu-si incheie socotelile cu lumea noastra ci continua si dupa moarte obsesia care i-a schimbat radical destinul. Privit strict fizic, Quasimodo e o sumbră adunătură de defecte trupești. E cocoșat, chior, șchiop, surd, stângaci în mișcări și greoi în vorbire. În societatea medievală superstițioasă pe care romanul lui Hugo o creionează atât de abil, unul singur dintre toate-aceste defecte era suficient pentru ca un om să fie văzut drept creatură a Diavolului. Crescut fiind de un slujitor al Bisericii cu o grămadă de demoni personali, Quasimodo are o perspectivă foarte limitată asupra lumii. O cunoaște doar ca pe un loc văzut de la distanță, în care știe clar că nu are ce căuta. În momentul în care dorința nestăvilită a arhidiaconului Claude Frollo îl pune în situația de-a o răpi pe Esmeralda, Cocoșatul este aruncat în vâltoarea unei lumi pline de prejudecăți, pentru care diformitatea fizică reprezintă prilejul perfect de-a marginaliza, umili și desconsidera pe cineva. Când setea-și spune cuvântul și Quasimodo începe să strige după o gură de apă, iar Esmeralda, țiganca pe care fusese acuzat că încercase s-o atace, e singura care vrea să audă acest strigăt și vine cu gura salvatoare de apă, Cocoșatul îi rămâne recunoscător pe viață. Quasimodo se îndreaptă cu mersu-i șchiopătat spre catedrală, unde, ajuns fiind lângă altar, în fața celui ce-l crescuse, îi spune acestuia, cu răsuflarea tăiată de gâfâieli de oboseală și durere: „Ea...ea mi-a dat...apă!”, după care izbucnește într-un plâns sfâșietor. Ei bine, după mine, tocmai asta îl face pe Quasimodo un model de frumusețe umană, în ciuda hidoșeniei fizice care șochează și dezgustă pe oricine care s-a obișnuit cu trupuri alcătuite desăvârșit. Acel strop de apă e demn, în ochii lui, de recunoștință și afecțiune. Nu întâmplător se crează legătura între el și Esmeralda, țiganii fiind persecutați drept vrăjitori în acele vremuri. Doi oameni ce trăiesc înăuntrul și în același timp în afara societății vremurilor lor găsesc un punct comun în destinele lor de proscriși sociali, un punct comun stropit cu o gură de apă dată unui om acuzat esențialmente de vina de-a fi diferit.