Atlasul popoarelor din Europa Centrala (Historical Atlas of Central Europe Peoples) [PDF]

Zitiervorschau

1

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Istoria þãrilor Europei Centrale a fost adeseori, ºi mai ales în secolul al XX-lea, presãratã cu rãzboaie, persecuþii, masacre ºi deportãri. Dacã am cãutat sã realizãm o prezentare sobrã a acestor evenimente, faptul nu se datoreazã nici ignoranþei ºi nici indiferenþei. La fel ca mulþi alþi tineri ai generaþiei mele, ºi eu am cunoscut lagãrele de concentrare. ªi, cu prilejul acestei cãrþi, aº dori sã-mi exprim afecþiunea faþã de Pierre Gati din Budapesta (Gáti Peter, cum se spune la el acasã), care mi-a fost camarad la Dora, alãturi de Charles Sadron, Guy Boisot, Francis Finelli, André Fortané, René Bordet. Cunosc cu toþii interesul pe care-l purtam, încã din acea perioadã, Europei Centrale. Aº vrea, de asemenea, sã evoc micul grup de sloveni din Ljubljana, în frunte cu Filip³i_ ºi ¹u³ek. ªi bandele de tineri ucraineni din Tunelul Dora, atât de sãraci, dar atât de redutabili. În sfârºit, doresc sã cinstesc memoria prietenului meu Willi Löw din Brno, victimã a prigoanei împotriva evreilor (Shoah). A.S., martie 1991 André Sellier este autorul Istoriei lagãrului de la Dora, publicatã de Editura La Découverte în 1998.

2

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

JEAN SELLIER

ANDRÉ SELLIER

ATLASUL

POPOARELOR DIN EUROPA CENTRALÃ Traducere din limba franceză: MAGDA STAN Cartografie: ANNE LE FUR

3

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

© La Découverte, Paris, 2002, 2006 Titlul original: Atlas des peuples d’Europe Centrale, par Jean Sellier, André Sellier Pentru ediþia în limba românã: © Editura NICULESCU SRL, 2011 Adresa: Bd. Regiei 6D 060204 – Bucureºti, România Comenzi: (40)21–312.97.82 Fax: (40)21–316.97.83 E-mail: [email protected] Internet: www.niculescu.ro ISBN 978-973-748-558-8 Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cãrþi nu poate fi reprodusã sau transmisã sub nicio formã ºi prin niciun mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau orice sistem de stocare ºi accesare a datelor, fãrã permisiunea Editurii NICULESCU. Orice nerespectare a acestor prevederi conduce în mod automat la rãspunderea penalã faþã de legile naþionale ºi internaþionale privind proprietatea intelectualã.

CUPRINS

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

LITUANIENII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

Europa Centralã, un spaþiu închis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

BIELORUªII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65

O MIE DE ANI DE ISTORIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

UCRAINENII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68

Preludiul: de la Imperiul Roman la Europa. Creºtinarea Europei Centrale. De la invazia mongolã la Congresul de la Viena. Geneza statelor contemporane.

De la Kiev la Regatul Poloniei. Vremea cazacilor. Ucraina þarilor. Anii 1917–1920. Ucraina sovieticã. Ucraina independentã.

LIMBI ªI RELIGII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

POLONEZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79

Slavi ºi neslavi. Religiile. Problema minoritãþilor. Evreii. Romii.

Geneza statului polonez. Pacea polonezã. Rãzboaie ºi decãdere. Împãrþirile Poloniei. Polonia destrãmatã. Polonia reconstituitã. Între Hitler ºi Stalin. Republica popularã. Polonia dupã 1990. Evreii din fostul regat al Poloniei.

Douãzeci de popoare

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

FINLANDEZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

CEHII ªI SLOVACII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101

Între suedezi ºi ruºi. Independenþa.

Boemia înainte de Habsburgi. Boemia sub stãpânire habsburgicã. Slovacii în Regatul Ungariei. Formarea Cehoslovaciei. Cehoslovacia, între 1920 ºi 1992. Republica Cehã. Republica Slovacã.

Þãrile baltice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 ESTONIENII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53

UNGURII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114

LETONII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56 Polonezii, lituanienii, bieloruºii, ucrainenii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

5

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

De la cele ºapte triburi la epoca de aur. Ungaria destrãmatã. Coabitarea cu Austria. Ungaria izolatã. Ungaria începând din 1945.

 5 

 6 

„Naþiunile“ Transilvaniei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127

MACEDONENII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166

ROMÂNII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127

BULGARII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169

Începuturile. Românii sub tutelã. România începând din 1920. Republica Moldova.

Bulgaria independentã.

Slavii de sud . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139

ALBANEZII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175

SLOVENII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139

GRECII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179

POPOARELE DE LIMBÃ SÂRBO-CROATÃ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142

De la Bizanþ la otomani. De la independenþã la unitatea naþionalã. Grecia

Croaþii pânã în 1918. Bosniacii pânã în 1918. Muntenegrenii pânã în 1918. Sârbii pânã în 1918. Regatul Iugoslaviei (1918–1941). Iugoslavia destrãmatã (1941–1945). Federaþia iugoslavã (1945–1991). Rãzboiul (1991–1995). Croaþii dupã 1991. Bosnia–Herþegovina dupã 1995. Sârbii ºi muntenegrenii dupã 1991.

începând din 1913. Cipru.

6

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188 Indice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190

P

a Atlasului popoarelor din Europa Centralã a fost publicatã în aprilie 1991, dupã cãderea Zidului Berlinului (noiembrie 1989), dar înaintea declanºãrii rãzboiului în Iugoslavia (iunie 1991) ºi a destrãmãrii URSS (noiembrie–decembrie 1991). În ciuda unei aduceri la zi în 1995, completatã în 1998 ºi în 2002, conþinutul lucrãrii a fost ulterior afectat de trecerea timpului. Desigur, demersul rãmâne unul pe deplin pertinent: evidenþierea diversitãþii popoarelor din Europa de Est, prin prezentarea istoriei fiecãruia dintre acestea, începând cu originile sale. Cu toate acestea, perspectiva s-a modificat astãzi: perioada comunistã este deja perceputã ca „îndepãrtatã“, mai ales în ochii noii generaþii de cititori, în vreme ce tragedia iugoslavã ºi meandrele „postcomunismului“ au relativizat viziunea dominantã din prima ediþie. Prin urmare era nevoie de o continuare a lucrãrii pânã în anul 2007, ceea ce a presupus reconsiderarea întregului text. Pas cu pas, aceasta a determinat rescrierea aproape în întregime a cãrþii, astfel încât putem aduce în faþa cititorilor o operã nouã, care îºi pãstreazã însã arhitectura iniþialã. RIMA EDIÞIE

Au fost excluse din spaþiul definit ca Europa „Centralã“ popoarele descendente ale puterilor periferice, care în diverse

7

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

perioade, pânã în secolul al XX-lea, ºi-au exercitat dominaþia asupra Europei Centrale: germanii ºi austriecii, turcii ºi ruºii. Fluxul ºi refluxul acestor politici imperialiste au fost conturate sintetic în prima parte a Atlasului („O mie de ani de istorie“). Apoi, fiecare popor face obiectul unei prezentãri detaliate. Lucrarea este ilustratã cu o cartografie indispensabilã ca ºi cele din Vest, popoarele din Europa Centralã ºi-au înscris efectiv istoria înãuntrul teritoriilor, cu întreg cortegiul de cuceriri, abandonuri ºi iredentisme ce poate fi imaginat. Aceste schimbãri de suveranitate au dus la apariþia unei toponimii adeseori multiforme, în cadrul cãreia indicele permite o orientare adecvatã. Bratislava, astãzi capitala Slovaciei, se numea Pozsony atunci când era maghiarã; austriecii o numeau Pressburg, iar francezii Presbourg. Aceasta era situaþia în 1914, cu câþiva ani înainte de a se stabili harta contemporanã a Europei, revizuitã – dar nu total transformatã – în 1945, apoi din nou, la începutul anilor 1990. Finlandezii ºi grecii se regãsesc printre popoarele Europei „Centrale“ din raþiuni determinate de coerenþa abordãrii istorice, explicate în continuare. Dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, 13 sunt tratate în prezentul Atlas, iar 14 în Atlasul popoarelor din Europa de Vest, care completeazã lucrarea de faþã.

CUVÂNT ÎNAINTE

CUVÂNT ÎNAINTE

 7 

Europa Centralã, un spaþiu închis  8 

e se înþelege prin Europa „Centralã“? Depinde de autori ºi de epocã. La începutul secolului al XX-lea, pentru strategii germani, Mitteleuropa includea atât Austro-Ungaria, Germania, cât ºi diferite alte þãri considerate în zona acestora de influenþã, Rusia reprezentând Europa „Rãsãriteanã“. Potrivit definiþiei geografilor francezi din perioada interbelicã, Europa Centralã se întindea de la est de Rin pânã la frontiera Uniunii Sovietice, dar, în limbajul curent, nu includea Germania, vãzutã ca un spaþiu distinct. Dupã 1945, atunci când cortina de fier a separat Europa „de Est“ de Europa „de Vest“, noþiunea de Europã Centralã a devenit una legatã de trecut, amintitã cu o anume nostalgie. Prãbuºirea regimurilor comuniste (1989–1991) a fãcut ca denumirea de „Europa de Est“ sã fie consideratã depãºitã, unii autori preferând din nou „Europa Centralã“, ale cãrei limite nu au fost încã precis definite.

C

8

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Abordarea de faþã este realizatã din perspectivã istoricã ºi se bazeazã pe urmãtoarea constatare: în 1815, patru puteri îºi împãrþeau Europa Centralã: Regatul Prusiei, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman ºi Imperiul Rus – astfel încât niciunul dintre popoarele din regiune nu se bucura de independenþã (a se vedea harta de la p. 24). Fiecare dintre aceste puteri dispunea de o deschidere cãtre exterior: Prusia ºi Austria în direcþia Occidentului, otomanii în Orientul Apropiat ºi în Mediterana, Rusia în Asia. În schimb, popoarele supuse erau izolate în cadrul Europei Centrale, adevãrat spaþiu închis. Istoria Europei Centrale începe acum 1000 de ani, odatã cu rãspândirea religiei creºtine, operã a douã imperii rivale: cel german, legat de papalitate, ºi cel bizantin. Ea ºi-a urmat apoi cursul în funcþie de fluxul sau de refluxul imperiilor menþinute, metamorfozate sau nou formate, ceea ce nu a împiedicat anumite popoare – precum polonezii ºi ungurii – sã beneficieze de îndelungate perioade de libertate. Miºcarea de emancipare, declanºatã la începutul secolului al XIX-lea, a atins apogeul la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial, dupã care confruntarea dintre puterile germanã ºi rusã s-a finalizat prin impunerea hegemoniei sovietice. Independenþa tuturor popoarelor din Europa Centralã, recunoscutã la începutul secolului al XXI-lea, constituie o adevãratã noutate.

O MIE DE ANI DE ISTORIE onvertite la creºtinism în jurul anului 1000, popoarele din Europa Centralã trec de la stadiul de „barbarie“ la cel de populaþii organizate. În perioada anterioarã, migraþii masive au dus la bulversarea întregii Europe. Dupã anul 1000, popoarele îºi înceteazã deplasarea. De acum înainte devin dominante rivalitãþile dintre state.

C

Preludiul: de la Imperiul Roman la Europa Chiar de la începutul erei actuale, Europa este împãrþitã de o graniþã de-a lungul Rinului ºi al Dunãrii: spre sud se întinde Imperiul Roman, organizat ºi civilizat, care cuprinde toatã zona mediteraneeanã; spre nord evolueazã „barbarii“: germanici, daci, sarmaþi... Zece secole mai târziu, principala linie de demarcaþie se situeazã pe axa Mediteranei, între islamul aflat la sud ºi creºtinãtatea situatã în nord. Aceasta din urmã cuprinde douã imperii, care se proclamã, fiecare, moºtenitoare ale Romei: în sud-est, Imperiul Bizantin; în partea central-vesticã, Imperiul care va purta în curând numele de Sfântul Imperiu Romano-German. Dar creºtinãtatea include ºi state noi: Polonia, Boemia, Ungaria,

MIGRAÞIILE POPOARELOR. Aºa-numitele „invazii barbare“ din istoriografia tradiþionalã francezã corespund unui context mult mai amplu. Astfel se pot deosebi trei mari serii de migraþii, care se întrepãtrund.

• Nãvãlirea popoarelor stepei. Venite din stepele Asiei Centrale, aceste popoare se deplaseazã de la est spre vest peste întinderile Ucrainei de astãzi pânã în câmpiile danubiene ale Valahiei ºi Panoniei (Ungaria actualã). La începutul primului mileniu, stepele din nordul Mãrii Negre sunt ocupate de populaþii de origine iranianã, în primul rând de sarmaþi, cu care goþii (germanici) se vor amesteca în secolul al III-lea. Se vor succeda apoi diferite popoare altaice (înrudite cu mongolii ºi cu turcii): – hunii ajung în bazinul panonic cãtre sfârºitul secolului al IV-lea; imperiul lor se destramã la puþin timp dupã moartea lui Attila, survenitã în 453; – avarii pãtrund, la rândul lor, în Panonia în 567; statul lor va dispãrea la începutul secolului al IX-lea; – protobulgarii se instaleazã la Dunãrea de Jos în secolul al VII-lea, fiind asimilaþi treptat în masa populaþiilor slave locale; – acestora le urmeazã populaþii nonaltaice: ungurii (maghiarii), fino-ugrici originari din Siberia apuseanã, care pãtrund în Panonia în 895 ºi se stabilesc în scurt timp acolo definitiv; – pecenegii (altaici), care i-au împins pe unguri cãtre vest la sfârºitul secolului

9

CYAN

MAGENTA

YELLOW

al IX-lea, se instaleazã în Moldova ºi Valahia, fãrã a forma un stat propriu-zis. În urma pecenegilor vor sosi alte populaþii altaice, cum ar fi cumanii ºi, mai târziu, mongolii. • Exodul germanicilor. Miºcãrile germanicilor se vor desfãºura în douã mari faze: prima este situatã aproximativ între anii 240 ºi 280, iar cea de-a doua între anii 375 ºi 420. Aceste miºcãri încep în zona Dunãrii de Jos ºi ajung pânã în regiunea renanã. Ulterior se vor produce douã migraþii având ca punct de plecare Panonia, în 473 ºi în 568. La începutul primei etape, goþii, stabiliþi în nordul Mãri Negre, îi atacã pe romani. Aceºtia din urmã sunt obligaþii sã le abandoneze Dacia, pe care au cucerit-o la începutul secolului al II-lea ºi au colonizat-o. În aceeaºi perioadã, francii ºi alamanii trec Rinul ºi devasteazã Galia (în 268–278). Unii dintre ei se înroleazã în rândul trupelor auxiliare ale armatei romane. Presiunea hunilor declanºeazã ce-a de-a doua mare etapã, cunoscutã sub numele de „invaziile barbare“. Hunii îi împing pe vizigoþi (goþii de vest), care se revarsã în 375 în Imperiul Roman de Rãsãrit, în vreme ce ostrogoþii (goþii de est) fug cãtre vest. Vâltoarea generalã îi împinge pe alþi germanici sã treacã Rinul în 406. Alte populaþii migreazã apoi în regiuni mai mult sau mai puþin îndepãrtate. Vizigoþii rãmân în Rãsãrit din 375 pânã în 408, apoi ajung în Italia ºi, mai târziu, se stabilesc în Aquitania ºi în Spania. Vandalii traverseazã Galia ºi Spania, pentru a se stabili în Africa de Nord. Burgunzii se opresc în

BLACK

Burgundia (regiune care le poartã numele). Francii ºi alamanii se stabilesc în numãr mare dincolo de Rin. Hunii dispar dupã moartea lui Attila (453). În aceste condiþii, ostrogoþii se îndreaptã cãtre Balcani, apoi cãtre Italia, unde se aºeazã în 489, înainte de a fi eliminaþi de împãratul Iustinian, în 552. Longobarzii trec în 568 din Panonia în Italia. Toate aceste evenimente au douã consecinþe în Europa Centralã: eliberarea unor vaste teritorii ca urmare a plecãrii germanicilor ºi slãbirea controlului Imperiului Roman de Rãsãrit asupra Peninsulei Balcanice. Germanicii, care s-au îndepãrtat cel mai puþin de baza lor de plecare – francii –, îºi vor demonstra în scurt timp forþa: regele lor, Clovis (481–511), îºi impune controlul asupra unei importante pãrþi a Galiei ºi a noii Germanii. • Expansiunea slavilor. Habitatul acestora era situat, pânã în jurul secolului al III-lea, în zona Ucrainei apusene de astãzi. De aici, ei s-au întins, într-un mod progresiv ºi puþin spectaculos, pe trei direcþii: – cãtre nord, printre populaþiile finice, la rândul lor foarte rãsfirate; este vorba despre strãmoºii ruºilor; – spre vest, pânã la Elba ºi Munþii Boemiei, ocupând teritoriul abandonat de germani; aceºtia sunt strãmoºii slavilor apuseni (polonezi, cehi, slovaci); – cãtre sud, în Peninsula Balcanicã, depopulatã în urma invaziilor; ei sunt strãmoºii slavilor sudici, care ajung la mijlocul secolului al VI-lea pânã în Peloponez.

O MIE DE ANI DE ISTORIE

statul kievean. Abia atunci începe istoria propriu-zisã a Europei Centrale.

 9 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

Între slavii sudici ºi ceilalþi se instaleazã, de la sfârºitul secolului al IX-lea, ungurii. Pe de altã parte, în afara grecilor, în Peninsula Balcanicã se menþin o serie de populaþii neslave, ce vor deveni, pe de o parte albanezi, pe de altã parte români. Organizarea statalã a slavilor reprezintã un proces destul de tardiv. Cel mai vechi principat cunoscut, cel al lui Samo (625–660), el însuºi de origine francã, pare sã fi avut ca nucleu regiunea Boemiei. Bulgaria, întemeiatã în cursul celei de-a doua jumãtãþi a secolului al VII-lea, constituie o excepþie: ea reprezintã rezultatul iniþiativei unei populaþii altaice, slavizate ulterior. Moravia Mare (a se vedea p. 12) are o istorie scurtã. Spre sfârºitul secolului al IX-lea în est se formeazã cnezatele de Kiev ºi de Novgorod.

 10 

EXPANSIUNEA SLAVILOR În cursul primului mileniu, slavii se răspândesc în cea mai mare parte a Europei centrale.

10

CYAN

Protobulgarii (de limbă turcă) vor fi slavizaţi treptat: aceştia vor sta la originea naţiunii bulgare. Ungurii, în schimb, vor maghiariza populaţiile

MAGENTA

YELLOW

slave din bazinul panonic. Insula de latinitate ce va supravieţui în Carpaţii Meridionali [şi în zona intracarpatică, n.tr.] în sud-estul vechii provincii

BLACK

romane Dacia, va da naştere, mai târziu, naţiunii române.

AVATARURILE IMPERIULUI. Dupã retragerile din secolul al III-lea în faþa germanicilor, Diocleþian (284–305) reorganizeazã Imperiul Roman, distribuind puterea între doi împãraþi (el ºi Maximian), unul în Orient (Rãsãrit), altul în Occident (Apus). Constantin (306–337) concentreazã din nou întreaga putere în mâinile sale dar, întemeind o „Nouã Romã“ la Constantinopol, el consacrã, în practicã, dualismul. Totodatã, el este cel care transformã creºtinismul în religie oficialã. Succesorii sãi menþin unitatea imperiului pânã în 395. În secolul al V-lea, Imperiul Roman de Apus trece, de fapt, sub controlul germanicilor (vandali, vizigoþi, alamani, franci...). Instituþiile imperiale, transferate de la Roma la Ravenna în 402, supravieþuiesc totuºi, dar într-un mod precar. În 476, germanicul

simþea încã din plin „roman“ devine bizantin, adicã grecesc. • Cãtre un nou imperiu în Occident. Chiar dacã nu mai existã un imperiu în Occident

• De la Imperiul Roman de Rãsãrit la Imperiul Bizantin. Din secolul al VII-lea ºi pânã în secolul al X-lea, Imperiul Roman de Rãsãrit are tendinþa de a se concentra asupra lui însuºi. Teritoriul sãu se reduce în faþa înaintãrii slavilor în Balcani, a arabilor în Orientul Apropiat ºi în Mediterana, a longobarzilor în Italia, precum ºi a bulgarilor... Aceastã repliere se manifestã printr-o grecizare – care devine totalã începând din secolul al VIII-lea. Simultan, pierderea patriarhatelor de Alexandria, Antiohia ºi Ierusalim – oraºe cãzute în mâinile arabilor – întãreºte poziþia singularã a Patriarhului de Constantinopol, ca ºi legãtura acestuia cu împãratul. Biserica greacã îºi afirmã personalitatea ºi se distanþeazã din ce în ce mai mult de Roma. Fotios, patriarh al Constantinopolului în douã rânduri, în a doua jumãtate a secolului al IX-lea, joacã un rol de prim rang în aceastã privinþã. Imperiul de Rãsãrit, care în timpul lui Iustinian se

11

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

SLAVII ªI OSTSIEDLUNG În secolul al VIII-lea, în perioada afirmãrii francilor ca putere, slavii ºi germanicii sunt separaþi de o linie ce leagã actualul oraº Kiel de Trieste de azi (a se vedea harta). Slavii ocupã teritoriile abandonate de germani cu douã sau cu trei secole mai devreme. Dupã aproximativ ºase secole, Sfântul Imperiu romano-german, a cãrui graniþã se aflã mult mai la est, cuprinde diferite popoare slave, dar populaþiile germanice anterioare au dispãrut, fiind înlocuite de germanii propriu-ziºi. Ce s-a întâmplat în acest rãstimp? În jurul anului 1000, slavii încã necreºtinaþi, numiþi „wenzi“ (printre care obodriþii din actualul Mecklenburg, pomeranienii, sorabii...), populau încã o vastã regiune situatã între Elba ºi Regatul Poloniei. La început, germanii au fost înfrânþi de aceºtia, însã apoi i-au supus ºi i-au creºtinat, începând din secolul al XII-lea. În aceeaºi epocã se amplificã o miºcare pe care germanii o desemneazã cu termenul de Ostsiedlung („implantarea în est“). Aceasta a reprezentat rezultatul unei multitudini de decizii mãrunte (construirea unui castel pentru a controla un punct de trecere, stabilirea unui târg, întemeierea unei abaþii, desecarea unei mlaºtini, defriºarea unei pãduri, deschiderea unei mine etc.) adoptate de principi (eventual slavi), de episcopi, de ordinele cãlugãreºti. Coloniºtii provin din Saxonia Inferioarã, Turingia, Franconia, chiar din Olanda sau din Flandra. În secolul al XIV-lea, marea epidemie de ciumã a dus la secarea surselor colonizãrii, iar Ostsiedlung a luat sfârºit. Aceastã expansiune a dat naºtere unor situaþii contrastante: în numeroase regiuni, afluxul germanilor a provocat germanizarea slavilor; în altele, aceºtia din urmã ºi-au pãstrat identitatea, aºa cum a fost cazul cehilor ºi al slovenilor.

O MIE DE ANI DE ISTORIE

Odoacru îl detroneazã pe ultimul împãrat, se proclamã rege al Italiei ºi trimite la Constantinopol însemnele puterii imperiale. Dimpotrivã, Imperiul Roman de Rãsãrit reuºeºte sã supravieþuiascã, ceea ce-i permite împãratului Iustinian (527–565) sã încerce refacerea Imperiului Roman, cucerind Africa de Nord, apoi Italia ºi sudul Spaniei. Dar longobarzii invadeazã în 568 Italia. Cucerirea arabã a þãrmului sudic al Mediteranei, în secolul al VII-lea, apoi a Spaniei, la începutul secolului al VIII-lea (aceºtia fiind opriþi la Poitiers, în 732, de Carol Martel), pune ulterior capãt posibilitãþii exercitãrii unei hegemonii mediteraneene.

 11 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 12 

între 476 ºi 800, ideea rãmâne prezentã în conºtiinþe. În ceea ce priveºte regatele fondate de cãtre barbari, acestea cunosc o evoluþie diferitã: cel al ostrogoþilor (din Italia) a fost distrus de Iustinian; cel al longobarzilor este lipsit de unitate; în Spania, cel al vizigoþilor se prãbuºeºte în faþa invaziei arabe. Regatul francilor se fãrâmiþeazã în timpul Merovingienilor, succesorii lui Clovis, pânã în momentul în care majordomul palatului, Pepin de Herstal (mort în 714) restabileºte situaþia. Descendenþii sãi se numesc Carol Martel, Pepin cel Scurt, Carol cel Mare. Ultimii doi constituie, într-un rãstimp de o jumãtate de secol, un important stat franc, ce se extinde progresiv prin anexarea sudului Germaniei, prin constituirea unei mãrci în nordul Spaniei ºi prin ocuparea regatului longobard din Italia. Saxonii (din nordul Germaniei) sunt supuºi cãtre sfârºitul secolului al VIII-lea. La 25 decembrie 800, la Roma, Carol cel Mare este încoronat de papã ca împãrat. Acest eveniment stârneºte o vie emoþie la Constantinopol, dar în 812, în timpul reglementãrii conflictului referitor la Istria ºi Dalmaþia, împãratul bizantin recunoaºte tacit faptul împlinit. Lui Carol cel Mare, mort în 814, îi urmeazã Ludovic cel Pios, care domneºte pânã în 840. Imperiul este ulterior împãrþit în trei: Francia Occidentalã (viitoarea Franþã), Francia Orientalã (Germania) ºi, între cele douã, Lotharingia (inclusiv Italia), care nu va întârzia sã se destrame. Titlul imperial trece de la un Carolingian la altul ºi sfârºeºte prin a rãmâne vacant din 924 pânã în 962. În aceastã perioadã, personajul cel mai însemnat este saxonul Otto I, rege al Franciei

12

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Orientale începând din 936. Dupã ce restabileºte unitatea Germaniei, el intervine în Italia, se cãsãtoreºte cu Adelaida, vãduva regelui Italiei, Lothar, îi înfrânge definitiv pe unguri la Lechfeld, în anul 955 (a se vedea p. 115) ºi este încoronat ca împãrat de cãtre papã la Roma, în 962. Imperiul „ottonian“ astfel întemeiat, mai restrâns decât Imperiul Carolingian, nu include Francia Occidentalã. Acesta este punctul de plecare al Sfântului Imperiu Romano-German, care va dura pânã în 1806. Din 967, Otto I îl încoroneazã ca împãrat pe fiul sãu, Otto al II-lea, apoi îl cãsãtoreºte, în 972, cu Theophano, prinþesã bizantinã porfirogenetã („nãscutã în purpurã“, ceea ce semnificã faptul cã este fiica împãratului Rãsãritului). Otto al II-lea domneºte de la 973 la 983. La moartea sa, fiul sãu, Otto al III-lea – care va juca, în jurul anului 1000, un rol decisiv în istoria Europei Centrale – are vârsta de trei ani.

Creºtinarea Europei Centrale ÎNAINTEA ANULUI 1000. Imperiile, atât cel bizantin, cât ºi cel carolingian, apoi ottonian, au dubla preocupare de a converti la creºtinism populaþiile „barbare“ vecine ºi de a-ºi exercita tutela politicã asupra acestora. Operaþiunile militare merg adeseori în tandem cu misiunile religioase.

• Convertirea cehilor ºi a slovacilor. Arhiepiscopatul de Salzburg creat în 798, la cererea lui Carol cel Mare, cuprinde în sfera sa de influenþã Boemia, Moravia ºi Panonia. În condiþiile alungãrii din Moravia a misiona-

LIMBA SLAVONÃ Limbã liturgicã a slavilor ortodocºi, slavona a fost fixatã în secolul al IX-lea de cãtre Chiril ºi Metodiu, pe baza dialectului slavilor din Macedonia. Deoarece diversele graiuri slave în acea vreme erau încã prea puþin diferenþiate, slavii Moraviei Mari (pentru scurt timp), apoi slavii de est, au putut adopta slavona fãrã dificultate. Chiril ºi Metodiu au inventat alfabetul glagolitic. Alfabetul numit „chirilic“ (utilizat pentru transcrierea slavonei, dar ºi a limbilor rusã, bulgarã, sârbã etc.) se datoreazã unuia dintre discipolii lor, Clement din Ohrida.

rilor ºi a creºtinilor, în 846, regele Ludovic Germanicul îl impune pe principele creºtin Rastislav în fruntea regiunii ce va deveni Moravia Mare (care includea Boemia ºi Slovacia de astãzi). Pentru a diminua influenþa germanã, Rastislav solicitã împãratului bizantin trimiterea unor misionari. Fotios, patriarhul de Constantinopol, încredinþeazã aceastã sarcinã celor doi fraþi, Chiril ºi Metodiu, greci din Salonic, vorbitori ai dialectului slavilor din Macedonia. Aceºtia îºi pregãtesc cu mare atenþie misiunea, inventând scrierea glagoliticã, derivatã din alfabetul grecesc, cu scopul transcrierii slavonei, ºi traduc textele sacre în aceastã limbã. Ei ajung în Moravia în 864, au un mare succes în rândul populaþiei, dar se confruntã cu ostilitatea clerului german. Astfel, în anul 867, ei se îndreaptã cãtre Roma, pentru a pleda cauza liturghiei în limba slavonã. Constantin, cunoscut de acum înainte sub numele de Chiril, moare la Roma în 869. Metodiu, numit de papã arhiepiscop de Sirmium (la vest de actualul Belgrad), revine

• Slovenii ºi croaþii. În 817, imperiile bizantin ºi carolingian ajung la un acord: primul obþine litoralul Veneþiei, respectiv al Istriei ºi al Dalmaþiei; cel din urmã, regiunile din interior. În acel moment, slovenii, integraþi în cadrul Imperiului Carolingian, sunt pe cale de a se creºtina rapid. În schimb, croaþii se folosesc de rivalitatea dintre cele douã imperii, sprijinindu-se pe papalitate: aceasta întemeiazã pentru ei un episcopat la Nin (la nord de Zadar), care se desprinde de sub autoritatea arhiepiscopului (bizantin) de Spoleto. Croatul Tomislav obþine din partea papei coroana regalã. • Bulgarii ºi sârbii. În secolul al IX-lea, misionarii trimiºi de Roma încearcã sã-i creºtineze pe protobulgari, dar cei veniþi din Bizanþ obþin câºtig de cauzã: hanul Boris este botezat în 864 la Constantinopol.

CATOLICI ªI ORTODOCªI Dincolo de deosebirile dogmatice, apãrute din secolul al VII-lea, ceea ce-i diferenþiazã cel mai mult pe catolici de ortodocºi sunt problemele legate de organizarea Bisericii ºi de relaþiile acesteia cu puterea. În Orient, începând din timpul lui Constantin (care a prezidat el însuºi conciliul de la Niceea în 325), legãturile dintre Bisericã ºi Imperiu au rãmas foarte strânse. În schimb, în Occident începând din secolul al V-lea, Biserica se regãseºte, prin forþa lucrurilor, foarte descentralizatã, fãrã ca prin aceasta supremaþia papei sã fie totuºi contestatã. Aceste circumstanþe conduc, încetul cu încetul, la douã atitudini diferite. Pentru a menþine coeziunea autoritãþii sale, papalitatea se aratã intransigentã în problema utilizãrii limbii latine ºi în ceea ce priveºte preeminenþa

13

CYAN

MAGENTA

YELLOW

spiritualã a Romei. Bizantinii înclinã cãtre constituirea de Biserici naþionale autonome, care reproduc modelul împãratului asociat patriarhului. Evanghelizarea în limba slavonã a slavilor, mai curând decât în greacã, pledeazã în mod evident în acest sens. Cu timpul, aceasta va conduce adeseori la o anume dependenþã a Bisericilor ortodoxe faþã de puterea politicã localã, chiar pânã în plin secol XX (Biserica Ortodoxã Rusã în vremea lui Stalin sau cea românã în timpul lui Ceauºescu). Divergenþele ies cu putere la luminã în perioada convertirii bulgarilor: în 863, papa îl destituie pe Fotios, patriarhul de Constantinopol, care, patru ani mai târziu, riposteazã excomunicându-l. Dupã o serie de acorduri urmate de noi rupturi, fisura va deveni definitivã în 1054, anul Marii Schisme.

BLACK

O MIE DE ANI DE ISTORIE

singur în Moravia. Ajunge acolo însã abia în 874, dupã ce este arestat din ordinul arhiepiscopului de Salzburg ºi eliberat la intervenþia papei... Între timp, Svatopluk (871–894) l-a înlãturat de la putere pe Rastislav. Clerul german iese învingãtor: liturghia în limba slavonã este respinsã în 885, în anul în care Metodiu se stinge din viaþã (la Salonic). Dupã moartea lui Svatopluk, Moravia Mare se destramã, apoi cade sub loviturile ungurilor la începutul secolului al X-lea. Originile statului Boemia dateazã de la sfârºitul secolului al IX-lea (a se vedea p. 101). Václav (Venceslas), principe creºtin, domneºte începând din 921 ºi moare asasinat în 935. Dupã canonizarea sa, Boemia va deveni þara Coroanei Sfântului Venceslas. În 973 se întemeiazã Episcopatul de Praga, dependent faþã de Arhiepiscopatul de Mainz (ºi nu faþã de cel de Salzburg).

 13 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 14 

În schimb, în curând, bizantinii vor fi nevoiþi sã accepte formarea unui arhiepiscopat bulgar autonom, transformat în patriarhie în 926. Limba liturgicã a acestuia este slavona. Sub protecþia suveranilor bulgari, Clement, discipolul lui Metodiu, se stabileºte la Ohrida, în Macedonia, dupã care, pânã la moartea sa în 916, joacã un rol determinant în evanghelizarea sârbilor. În jurul anului 925 este înfiinþat un episcopat la Raš (oraº care va da numele sãu Rasciei, nucleul viitorului stat Serbia). • Slavii de rãsãrit. Aceºtia încep sã se organizeze în secolul al IX-lea, dupã câte se pare în urma impulsurilor venite din partea scandinavilor numiþi varegi, care fãceau comerþ cu Bizanþul utilizând cursul Niprului. La începutul secolului al X-lea, Kievul devine centrul unui stat coerent. În 957, Olga, vãduva prinþului Igor, primeºte botezul la Constantinopol. Fiul ei, Sviatoslav, rãmâne pãgân, dar nepotul ei, Vladimir (viitorul sfânt Vladimir cel Mare), decide sã se converteascã. Botezat în 988 pe malurile Niprului, laolaltã cu toþi kievenii, el se cãsãtoreºte ulterior cu Ana, sora împãratului bizantin Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Biserica kieveanã adoptã slavona ºi alfabetul chirilic, dupã exemplul celei din Bulgaria. CONVERTIREA POLONEZILOR ªI A UNGURILOR.

Arhiepiscopul de Mainz exercitã o regenþã de facto dupã moartea împãratului Otto al II-lea, survenitã în 983. Uns ca împãrat la Roma în 996, fiul acestuia din urmã, Otto al III-lea (nãscut în 980), îºi stabileºte aici reºedinþa. Foarte cultivat (vorbind greaca, latina ºi germana), el a avut mai mulþi

14

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

profesori, printre care s-au numãrat ºi francezul Gerbert d’Aurillac, spirit enciclopedic, ºi cehul Vojtech, sau Adalbert, mai degrabã un ascet. Arhiepiscop de Reims din 991, Gerbert devine arhiepiscopul Ravennei, la cererea lui Otto al III-lea, fiind ales papã în anul 999, cu numele de Silvestru al II-lea. Adalbert, episcop de Praga din 982, se va duce, ulterior, sã îi converteascã pe borusieni (baltici, a se vedea p. 16), fiind asasinat în 997. Polonezii îi aduc rãmãºiþele pãmânteºti la Gniezno. Otto al III-lea ºi Silvestru al II-lea concep proiectul unui imperiu cu vocaþie universalã, suprapus unor regate creºtine egale, subordonate Romei. Prima etapã a îndeplinirii acestuia se deruleazã în Polonia, la iniþiativa principelui polonez Mieszko, creºtinat în 966, ºi care a obþinut în 968 crearea unui episcopat la Poznan. În luna februarie a anului 1000, Otto al III-lea se duce la Gniezno, la mormântul lui Adalbert, anunþând constituirea aici a unui arhiepiscopat. Legatã direct de Roma, Biserica polonezã se aflã, încã de la început, la adãpost de orice tutelã germanã. Boleslaw va fi recunoscut ca rege în 1025. Cea de-a doua etapã îi priveºte pe unguri. Cel ce se aflã în fruntea acestora din anul 997, botezat în tinereþe ºi care ºi-a luat numele de ªtefan, este încoronat ca rege de un trimis al papei, în ianuarie 1001 (a se vedea p. 115). Cu acest prilej este întemeiat un arhiepiscopat ungar la Esztergom, apoi un al doilea se va constitui la Kalocsa, în 1006. ªtefan, mort în 1038, va fi canonizat în 1083. Otto al III-lea moare în ianuarie 1002, la vârsta de 21 de ani. Silvestru al II-lea se stinge din viaþã în anul urmãtor. Într-un rãstimp

foarte scurt, aceºtia au consacrat douã state naþionale legate de Roma prin Bisericile lor, ce vor juca un rol de prim-plan în Europa Centralã vreme de mai multe secole. CREªTINAREA DUPà ANUL 1000. Doar Europa de Nord mai rãmâne ca un adevãrat pãmânt al misionarismului. Patru serii de iniþiative vor permite creºtinarea acesteia. • Religia creºtinã se rãspândeºte din Danemarca (unde arhiepiscopatul de Lund este întemeiat în 1104) cãtre Suedia (unde cel din Uppsala dateazã din 1164). Suedezii trec apoi la convertirea finlandezilor. Puþin timp dupã aceea, danezii îi creºtineazã pe estonieni (în 1219 este creat un episcopat la Tallinn, dependent de Lund). • Arhiepiscopatul german de Bremen trimite misionari în þinutul leton, la sfârºitul secolului al XI-lea. Aceºtia fondeazã un episcopat la Riga, apoi, în 1202, Ordinul (germanic) al Cavalerilor Purtãtori de Spadã sau Gladiferi (a se vedea p. 57). • La peste douã secole dupã eºecul lui Adalbert, polonezii apeleazã, în 1226, la Ordinul Teutonilor, pentru a-i evangheliza pe borusieni (a se vedea p. 80). • Ultimul grup de pãgâni – lituanienii – rezistã pânã în 1386, anul uniunii personale dintre Marele Ducat al Lituaniei ºi Regatul Poloniei. În acel moment, un conflict de influenþã îi opune în regiune, pe ortodocºi, catolicilor: episcopului de Vilnius, înscãunat în 1387, îi þine piept mitropolitul de la Novogrudok. În Galiþia, arhiepiscopul catolic instalat în 1375 la Halici – unde îºi avea deja sediul un mitropolit ortodox – este nevoit, în anul 1412, sã se retragã la Lvov.

De la invazia mongolã la Congresul de la Viena EUROPA CENTRALÃ ÎN ANUL 1250 popor turcic, s-au instalat în stepele din nord-estul Mãrii Negre cãtre sfârºitul secolului al VII-lea, dupã expulzarea de aici a protobulgarilor. Sviatoslav, marele principe al Kievului, i-a înfrânt definitiv în 970. Aceastã victorie a deschis calea altor populaþii turcice, cumanii (sau kipceaci, numiþi polovci de cãtre ruºi), care de la mijlocul secolului al XI-lea au trecut la atacarea principatelor ruse.

Fondatorul imperiului mongolilor a fost Ginghis Han, mort în 1227. În 1236, nepotul sãu, Batu, lanseazã o mare campanie cãtre vest. Mongolii trec Volga în 1239, îi supun pe ruºii din Moscovia, apoi ruineazã Kievul la sfârºitul anului 1240. Pãtrunºi în Galiþia, ei se împart în douã grupuri: cel dintâi strãbate Polonia ºi se îndreaptã cãtre Ungaria; cel de-al doilea traverseazã Carpaþii. La un moment dat, par sã încerce sã se instaleze în Panonia, dar, în decembrie 1241, iau din nou drumul Asiei, nu fãrã a devasta în trecere Serbia, Bulgaria, Valahia ºi Moldova. Daunele ºi masacrele sãvârºite de mongoli sunt fãrã precedent: amintirea lor va rãmâne gravatã în memoria oamenilor

INVAZIA MONGOLÃ.

Pe harta alăturată şi pe cele următoare (zece la număr), sunt marcate în culori popoarele din Europa Centrală care, la data respectivă, erau independente.

15

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Contururile îngroşate delimitează imperiile (sau alte state) care, la aceeaşi dată, îşi exercitau dominaţia asupra unei părţi din Europa Centrală.

O MIE DE ANI DE ISTORIE

TURCII STEPELOR. Hazarii,

 15 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

timp de secole. Expediþia lasã în urma ei un stat – Hanatul Hoardei de Aur –, care impune plata unui tribut tuturor principatelor ruse, din Galiþia pânã în Urali.

nii erau ultimii pãgâni din Europa. Ei au reuºit sã reziste atât Ordinului Cavalerilor Teutoni, cât ºi campaniilor militare lansate de Hoarda de Aur.

UNGURII ªI LITUANIENII. Regatul Ungariei, creºtinat la puþin timp dupã anul 1000, înglobeazã din 1102 Regatul Croaþiei (care îºi pãstreazã autonomia). În 1250, lituanie-

CRUCIADA A IV-A. Manipulaþi de Veneþia, cruciaþii au ocupat Constantinopolul în anul 1204, întemeind aici „Imperiul Latin de Rãsãrit“ (a se vedea p. 179), în vreme ce sârbii ºi bulgarii ºi-au recâºtigat independenþa. Grecii însã, nu s-au resemnat cu aceastã situaþie: puterea bizantinã va renaºte pornind din Imperiul de la Niceea. Epirul ºi Trebizonda sunt ºi ele state greceºti. Sultanatul de Konya (sau Iconium) este condus de dinastia turcã selgiucidã. Diverse state latine rezultate din cruciade îºi continuã existenþa, aºa cum este, de pildã, Cipru. Talasocraþia veneþianã triumfã: punctele de sprijin pe care le deþine pe coasta dalmatã, din Insulele Ionice, Creta, Marea Egee sau din Crimeea, îi asigurã controlul asupra comerþului dintre Orient ºi Occident.

 16 

ORDINUL TEUTONILOR ªI CAVALERII GLADIFERI.

Ordinul Cavalerilor Purtãtori de Spadã (Gladiferi) ºi cel al teutonilor (întemeiate de germani) s-au stabilit pe þãrmurile Mãrii Baltice în cursul primei jumãtãþi a secolului al XIII-lea. Cei dintâi organizeazã în Kurland ºi în Livonia un regim feudal. Teutonii duc la bun sfârºit evanghelizarea ºi germanizarea borusienilor (popor baltic). Ei întemeiazã un stat independent, care va deveni mai târziu Prusia. Alipiþi Ordinului Teutonilor în 1237, gladiferii îºi pãstreazã, totuºi, auto-

16

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

SFÂNTUL IMPERIU La originea Sfântului Imperiu Romano-German se aflã Imperiul „Ottonian“, fondat în 962. Acesta a devenit, treptat, o complexã ºi mobilã juxtapunere de principate laice ºi ecleziastice. Procedeul alegerii împãratului de ºapte electori dateazã din secolul al XIV-lea. Începând din 1440, toþi împãraþii au fost membri ai dinastiei de Habsburg, cu excepþia perioadei 1742–1765. Limitele rãsãritene ale Sfântului Imperiu nu au mai cunoscut variaþii, pentru a ne exprima astfel, începând din secolul al XIII-lea. Cu toate acestea, nu se poate spune cã diverse dinastii nu au reuºit sã reuneascã unele teritorii aflate înãuntrul sau în afara imperiului: este vorba îndeosebi de Habsburgi, din secolul al XVI-lea (Austria, Boemia ºi Ungaria), ºi de Hohenzollerni, din secolul urmãtor (Brandenburg ºi Prusia). Napoleon a pus capãt Sfântului Imperiu în 1806. Congresul de la Viena l-a înlocuit cu o Confederaþie germanã, structurã golitã de un conþinut real ºi care va dispãrea în 1866, în urma victoriei Prusiei asupra Austriei.

nomia. În 1308, Ordinul Teutonilor va reuºi sã-ºi asigure o continuitate teritorialã cu Sfântul Imperiu prin anexarea Pomereliei. Danezii cedeazã Estonia Ordinul Gladiferilor în 1346. GERMANI ªI SLAVI. S-a

renunþat la reprezentarea pe harta Europei din 1250 (ºi pe urmãtoarele) a fãrâmiþãrii în principate, deja caracteristicã Sfântului Imperiu. În acest ansamblu se regãseºte Regatul Boemiei, locuit mai ales de cehi. Silezia, dimpotrivã, chiar dacã este condusã de principi polonezi, este pe cale de a se germaniza cu rapiditate.

Din secolul al XIII-lea, rutenii (strãmoºii bieloruºilor) s-au aliat cu lituanienii, fiind astfel cei dintâi care au reuºit sã se elibereze de sub dominaþia Hanatului Hoardei de Aur. În 1386, prin uniunea dintre Polonia ºi Lituania, a luat naºtere unul dintre cele mai vaste ºi mai puternice state ale Europei, capabil a învinge – la Tannenberg, în 1410 – pe redutabilii Cavaleri Teutoni. Cei din urmã au fost nevoiþi, în 1466, sã cedeze polonezilor importante teritorii (printre care s-a numãrat Pomerelia) ºi au devenit vasali ai regelui Poloniei. În timpul domniei lui Matia Corvin (1457–1490), Ungaria a cunoscut epoca sa de aur. Zilele ei sunt însã numãrate, cãci o nouã putere – Imperiul Otoman – se aflã la porþile sale. Înfrânþi la Mohács în 1526, ungurii vor intra sub ocupaþie otomanã. CE AU DEVENIT MONGOLII? Mongolii, care au întemeiat Hanatul Hoardei de Aur – dupã ce au devastat Europa Centralã –, erau relativ puþin numeroºi. Trupele acestora erau alcãtuite mai ales din turci (kipceaci ºi alþii), ajunºi ulterior majoritari, cunoscuþi cu numele de „tãtari“. În 1430, din Hoarda de Aur se desprinde hanatul tãtar din Crimeea, intrat sub dominaþie otomanã în 1475. Hoarda va dispãrea în 1502, lãsând locul hanatelor de Kazan ºi Astrahan, cucerite de þarul Ivan cel Groaznic în anii 1550. Tãtarii din Kazan sunt strãmoºii actualilor tãtari ºi baºkiri din Rusia. Tãtarii din Crimeea, înglobaþi în Imperiul Rus în 1783, vor fi deportaþi în masã de Stalin în 1944. Mulþi dintre aceºtia vor reveni în patria lor dupã 1991 (a se vedea p. 75).

17

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

O MIE DE ANI DE ISTORIE

APOGEUL POLONIEI ªI AL UNGARIEI (CÃTRE 1500)

 17 

Sub presiunea mongolilor, turcii din Asia Micã s-au împãrþit în mai multe principate, cum ar fi cel al otomanilor (al lui Osman), situat la sud ºi la est de Marea Marmara. În 1353, aceºtia au traversat Dardanelele ºi au pãtruns în Europa iar apoi, în aproximativ trei decenii, au cucerit Rumelia (denumire care desemneazã, pânã la sfârºitul secolului al XIX-lea, zona cuprinsã între Constantinopol ºi Albania). Ei i-au zdrobit pe sârbi la Kosovopolje în 1389, apoi i-au supus pe bulgari, dupã care pãtrunderea lui Timur Lenk în Anatolia, în 1402, le-a întrerupt expansiunea (Timur Lenk era un cuceritor turco-mongol originar din Asia Centralã). Odatã cu urcarea pe tron, în 1451, a lui Mehmed al II-lea Cuceritorul, otomanii îºi regãsesc avântul. În 1453 ocupã Constan-

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

EPOPEEA OTOMANILOR.

 18 

RUSIA ªI VECINII SÃI ÎN SECOLUL AL XVI-LEA Ivan cel Groaznic (1533–1584) îºi ia titlul de „þar“ („împãrat“, din latinescul caesar) în 1547 ºi lanseazã o ofensivã împotriva tãtarilor: Hanatul de Kazan se prãbuºeºte în 1552, cel de Astrahan în 1554. Apoi, Rusia îºi începe extraordinara expansiune cãtre est: cazacii vor ajunge la Oceanul Pacific în 1639. În sud ºi în vest însã, Rusia nu va reuºi prea curând sã obþinã accesul la mare. Atunci când tãtarii din Crimeea au intrat sub dominaþia otomanilor (în 1475), Marea Neagrã a devenit un „lac turcesc“. Ivan cel Groaznic nu izbuteºte sã profite de dezmembrarea Ordinului Teutonic pentru a obþine o ieºire la Marea Balticã: Suedia obþine Estonia, iar Polonia – Livonia. Mai rãu: în 1617, Rusia este nevoitã sã cedeze Suediei zona ei de acces la Golful Finic (Ingria ºi Istmul Kareliei), pe care Novgorodul reuºise sã o pãstreze.

18

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

tinopolul ºi-l transformã în capitala statului lor. Ulterior supun sudul Greciei, cuceresc Bosnia, intervin în Moldova ºi Valahia. În 1475 îºi impun suzeranitatea asupra hanatului tãtar din Crimeea. Turcii ºi tãtarii atacã pentru prima datã împreunã Polonia în 1498. AFIRMAREA RUSIEI. În vreme ce lituanienii îi eliberau pe ruteni, ruºii propriu-ziºi se aflau încã sub controlul Hoardei de Aur. Pânã la mijlocul secolului al XV-lea, istoria lor graviteazã în jurul a doi poli. În nord-vest, Novgorodul formeazã un fel de republicã, condusã de o adunare aristocraticã, vecea. El se bucurã de o mare prosperitate (ca ºi aliatul sãu, Pskov), graþie comerþului cu blãnuri. Celãlalt pol, Moscova, începe sã se afirme dupã ce mitropolitul, refugiat la Vladimir dupã distrugerea Kievului, ºi-a stabilit aici reºedinþa, în 1328. Capitalã religioasã, Moscova devine ºi capitalã politicã, prin tenacitatea (chiar brutalitatea) principilor sãi. În 1478, Ivan al III-lea supune Novgorodul ºi suprimã vecea. Pskovul este ocupat la începutul secolului al XVI-lea.

SUEDEZII ÎN NORD, OTOMANII ÎN SUD (1648) Suedezii au început sã cucereascã Finlanda la mijlocul secolului al XII-lea ºi au încheiat aceastã acþiune la sfârºitul secolului urmãtor. În 1323, Tratatul de la Nöteborg a stabilit, în Istmul Karelia, frontiera cu ruºii din Novgorod. Reforma luteranã, victorioasã în Suedia din 1527, a dezorga-

nizat domeniul Cavalerilor Gladiferi. Aceasta i-a încurajat pe ruºi sã încerce cucerirea lui, dar suedezii au reacþionat, ocupând Estonia în 1561. Ruºii sunt nevoiþi, în continuare, sã renunþe la accesul lor la Golful Finic în 1617. Rege al Suediei din 1611, Gustav-Adolf, ocupã Livonia (cu excepþia pãrþii orientale, care rãmâne polonezã). Suedezii îºi impun astfel dominaþia asupra Balticii. APOGEUL PUTERII OTOMANE. Soliman Magnificul, ajuns la putere în 1520, ºi-a îndreptat atenþia în special spre Europa. Victoria sa asupra ungurilor la Mohács, în 1526, a avut drept rezultat destrãmarea Ungariei, în 1540, în trei regiuni: Ungaria otomanã; Ungaria „regalã“, pãstratã de Habsburgi; Transilvania, mai mult sau mai puþin autonomã, în funcþie de împrejurãri (aflatã sub conducerea maghiarilor). De altfel, Soliman mai anexeazã Bugeacul (zona litoralã a Moldovei) ºi Edisanul, realizând astfel joncþiunea teritorialã cu Hanatul din Crimeea. Otomanii dominã Marea Neagrã. La începutul secolului al XVI-lea, ei au cucerit, în plus, o mare parte a þãrilor arabe (Siria, Palestina, Egiptul etc.). La mijlocul secolului al XVII-lea atacã posesiunile veneþiene: Ciprul (veneþian din 1489) este ocupat în 1570–1571; în 1669 îºi impun controlul asupra Cretei, pe care veneþienii o stãpâneau din 1212. STATELE GERMANE. Habsburgii sunt, concomitent, suverani ai Austriei, împãraþi ai Germaniei (adicã ai Sfântului Imperiu), regi ai Boemiei ºi regi ai Ungariei (chiar dacã redusã teritorial). Hohenzollernii,

O MIE DE ANI DE ISTORIE

principi electori de Brandenburg, au moºtenit în 1618 fostul domeniu al Ordinului Cavalerilor Teutoni, secularizat în 1525. Ducatul Kurland, vasal al Poloniei, reprezintã rezultatul secularizãrii Ordinului Gladiferilor.

AUSTRIECI, RUªI ªI PRUSACI (CÃTRE 1750) Acum se afirmã trei sate: Austria, care a reuºit sã cucereascã întreaga Ungarie de la otomani ºi a ocupat apoi ºi Transilvania; Regatul Prusiei, care a smuls Silezia Austriei în 1741; Imperiul Rus dotat în sfârºit, cu o ieºire la Marea Balticã: din 1703, þarul Petru cel Mare întemeiazã aici noua sa capitalã, Sankt-Petersburg.

19

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

 19 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

RETRAGEREA OTOMANILOR DIN FAÞA AUSTRIECILOR. Otomanii au asediat Viena în 1683,

 20 

dar o armatã condusã de regele Poloniei, Ioan Sobieski, a reuºit în scurt timp sã-i înfrângã. Aceºtia s-au retras treptat din faþa coaliþiei Ligii Sfinte (Austria, Polonia, Veneþia), pânã în 1699 (Tratatul de la Karlowitz). La începutul secolului al XVIII-lea, rãzboaiele împotriva Austriei ºi a Veneþiei au fost reluate, fiind punctate de tratatele de la Passarowitz (1718) ºi Belgrad (1739). RETRAGEREA SUEDEZILOR ÎN FAÞA RUªILOR.

Carol al XII-lea, rege al Suediei începând din 1697, a trebuit sã înfrunte în 1700 o coaliþie formatã din Danemarca, Rusia ºi Polonia. Victorios, iniþial, asupra danezilor ºi ruºilor, el a trecut la atacarea polonezilor, fapt care i-a permis þarului Petru cel Mare sã ocupe Ingria, Estonia ºi Livonia. În 1707, atunci când Carol al XII-lea s-a întors împotriva Rusiei, aliindu-se cu cazacul rãzvrãtit Mazeppa, era deja prea târziu: ruºii i-au zdrobit la Poltava, în 1709. Dupã moartea lui Carol al XII-lea, Tratatul de la Nystadt (1721) a confirmat restrângerea teritorialã a Suediei. În 1809, ea va mai fi nevoitã sã cedeze Rusiei întregul mare-ducat al Finlandei. EXPANSIUNEA PRUSIEI. Membrii familiei de Hohenzollern, principii electori de Brandenburg, au moºtenit în 1618 ducatul Prusiei. Astfel a fost inauguratã istoria expansionismului prusac care, înainte de 1750, va fi marcatã de patru etape: – cu ocazia tratatelor din Westfalia (1648), Brandenburgul a obþinut Pomerania Orientalã;

20

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

PASSAROWITZ (1718) Veneţienii sunt înfrânţi de turci, iar aceştia de către austrieci. Imperiul Otoman

renunţă la Banat, sudul regiunii Sirmium, Oltenia, la o mare parte a Serbiei şi la zona de graniţă a Bosniei. BELGRAD (1739) Otomanii îi înving pe austrieci, care trebuie să le restituie Oltenia, Serbia şi Bosnia, anexate în 1718, dar păstrează Banatul şi sudul regiunii Sirmium. Frontiera va fi modificată abia în 1878.

O MIE DE ANI DE ISTORIE

KARLOWITZ (1699) Austriecii îi înving pe otomani, care renunţă la Ungaria, Transilvania şi Croaţia, dar păstrează Banatul şi sudul regiunii Sirmium. Veneţia primeşte zona interioară dalmată.

 21  – în 1657, Polonia, aflatã în crizã, renunþã la suzeranitatea sa asupra ducatului Prusiei; – Frederic al III-lea de Brandenburg a obþinut în 1700 din partea împãratului Germaniei, dreptul de a fi recunoscut ca rege în Prusia (deci, în afara imperiului); în consecinþã, a devenit în anul urmãtor Frederic I (al Prusiei); – cel ce se va numi de aici înainte Regatul Prusiei a ºtiut sã profite de Rãzboiul pentru succesiunea la tronul Austriei pentru a ocupa, în 1741, Silezia ºi

21

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

pentru a prinde, într-un fel Polonia ca într-un cleºte. În 1772, Frederic al II-lea le va încuraja pe Ecaterina a II-a a Rusiei ºi pe MariaTereza a Austriei sã recurgã, împreunã cu el, la o primã împãrþire a Poloniei. Aceasta îi va permite sã anexeze „Prusia Occidentalã“ ºi sã realizeze joncþiunea dintre fostul ducat al Prusiei ºi restul regatului. ÎMPÃRÞIRILE POLONIEI. Polonia,

ultimul stat autohton independent al Europei Centrale,

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 22 

este la mijlocul secolului al XVIII-lea doar o umbrã din ceea ce a fost. Vor profita de situaþia ei cele trei mari puteri vecine, care o vor dezmembra cu ocazia celor trei „împãrþiri“, din 1772, 1793 ºi 1795 (a se vedea p. 85). Un întreg stat va dispãrea astfel pe parcursul unei generaþii, fãrã nicio altã operaþiune militarã, cu excepþia zdrobirii insurecþiei din 1794, conduse de Ko¯ciuszko.

INTERLUDIUL NAPOLEONIAN (1812) În Europa Centralã, reþin atenþia douã creaþii napoleoniene. Marele Ducat al Varºoviei reconstituie parþial Polonia, în dauna Prusiei ºi Austriei (dar nu ºi a Rusiei). Danzig a fost proclamat oraº liber. Provinciile Ilirice, anexate Imperiului Francez, reunesc vechi teritorii veneþiene ºi provincii confiscate Austriei (a se vedea p. 140). Bonaparte a pus capãt existenþei Republicii Veneþiene în 1797. Printre fostele sale posesiuni, Insulele Ionice se aflã în 1812 în mâinile englezilor, cu excepþia Insulei Corfu, care este deþinutã de francezi. În timpul domniei Ecaterinei a II-a (1762–1796), ruºii se întorc spre Marea Neagrã, ceea ce-i aduce în conflict cu otomanii. O flotã ruseascã, plecatã din Baltica în 1770, distruge flota otomanã în Marea Egee: aceasta este prima intervenþie navalã rusã în Mediterana. În 1774, o armatã ajunge în Bulgaria, fapt care marcheazã prima intervenþie militarã rusã în Balcani. În acelaºi an, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, turcii renunþã la toate posesiunile riverane Mãrii

CUCERIRILE RUSIEI ÞARISTE.

22

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Negre de la est de Bug. Rusia anexeazã Hanatul Crimeei în 1783. Turcii trec din nou la atac în 1787 ºi sunt iarãºi înfrânþi, fiind nevoiþi sã cedeze Edisanul. Rãzboiul reizbucneºte în 1806 ºi duce la anexarea Basarabiei de cãtre ruºi, în 1812. Între timp, aceºtia au cucerit Finlanda (1809). Mai mult, cea de-a doua ºi, respectiv, cea de-a treia împãrþire a Poloniei (1793, 1795) le-au permis anexarea Kurlandei, a

Lituaniei ºi a unei largi fâºii teritoriale, pânã la Brest-Litovsk.

La Congresul de la Viena (1814–1815), marile puteri care l-au înfrânt pe Napoleon redeseneazã harta Europei. Rusia, Prusia ºi Austria sunt hotãrâte sã-ºi întãreascã poziþiile. De aici decurg douã consecinþe: reîmpãrþirea se face pe seama aspiraþiilor popoarelor Europei Centrale; înaintarea Rusiei cãtre vest împinge Prusia ºi Austria sã se extindã, la rândul lor, spre vest. Rusia pãstreazã Finlanda ºi Basarabia ºi obþine o parte chiar mai mare din Polonia decât cea dobânditã în urma celei de a treia împãrþiri din 1795. Prusia primeºte Renania ºi devine astfel cel mai important stat german din cadrul Confederaþiei Germane (moºtenitoare a graniþelor Sfântului Imperiu). Austria reuºeºte sã se extindã în nordul Italiei. Polonia este redusã la mica republicã a Cracoviei, pe care Austria o va anexa în 1846. Niciun popor din Europa Centralã nu mai este suveran. În interiorul Imperiului Otoman, Muntenegrul autonom rãmâne o curiozitate.

REGIMENTELE GRÃNICEREªTI Pentru a-ºi apãra frontiera cu Imperiul Otoman, monarhia austriacã înfiinþeazã în secolul al XVIII-lea regimentele grãnicereºti (Militärgrenze), teritorii în care au fost implantaþi coloniºti, împroprietãriþi cu pãmânt ºi cu ºeptel, în schimbul unui serviciu militar activ (o sãptãmânã din trei). Cea mai mare parte dintre aceºtia (cu excepþia Transilvaniei) erau croaþi ºi sârbi imigraþi din Imperiul Otoman. Coloniºtii-soldaþi, Grenzer, se aflau în dependenþã directã faþã de Viena ºi formau o trupã fidelã împãratului ºi disciplinatã (la mijlocul secolului al XVIII-lea, armata austriacã numãra 67 000 de sârbi ºi croaþi, dintr-un total de 82 000 de soldaþi!). În timp ce ºerbia era încã dominantã în Europa Centralã, statutul lor personal era acela al unor privilegiaþi. Dupã compromisul austro-ungar din 1867, guvernul de la Budapesta, interesat sã-i impunã autoritatea asupra tuturor locuitorilor din Regatul Ungariei, a obþinut desfiinþarea regimentelor grãnicereºti care încã mai funcþionau: cele din Banat în 1872, iar cele din Croaþia ºi Slavonia (cele mai importante), în 1878. Este adevãrat cã ocuparea de cãtre Austro-Ungaria a Bosniei-Herþegovina, începând din 1878, le fãcea inutile. Aceasta nu i-a putut împiedica pe grãniceri, abandonaþi de împãrat în faþa autoritãþilor ungare, sã resimtã suprimarea lor ca pe o trãdare. Dorinþa unificãrii slavilor sudici a fost astfel întãritã.

23

CYAN

MAGENTA

YELLOW

DIFICULTÃÞILE AUSTRIEI. În

sec. al XVIII-lea, germanofonii au devenit minoritari în statele Habsburgilor (Imperiul Austriei, începând din 1804). Acest imperiu mai cuprinde: – pe unguri în ansamblul lor; – popoare slave, dintre care unele sunt integrate în întregime (sloveni, cehi, slovaci), iar altele doar parþial (polonezi

BLACK

O MIE DE ANI DE ISTORIE

EUROPA ÎN TIMPUL CONGRESULUI (1815)

 23 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 24 

în Galiþia, ruteni în Galiþia Orientalã, în Ungaria, în Bucovina, sârbi în sudul Ungariei, croaþi); – români (în Transilvania, Bucovina, Banat), evrei (mai ales în Galiþia Orientalã ºi în Bucovina) ºi italieni. Imediat dupã 1815, coeziunea este asiguratã prin caracterul autocratic al regimului. Dar „deºteptarea naþionalitãþilor“ afecteazã Imperiul Habsburgic, la fel cum se întâmplã în restul Europei, ºi se manifestã, la 1848, prin grave tulburãri, mai ales în Ungaria, unde este nevoie de susþinerea Rusiei pentru a pune capãt insurecþiei. Imperiul trece apoi prin douã ºocuri: – unul provocat de unificarea Italiei, care se realizeazã între anii 1859 ºi 1866; Austria pierde, cu aceastã ocazie, Lombardia ºi Veneþia; – altul produs de unificarea Germaniei, pe care Prusia, învingãtoare în faþa Austriei la Sadova, în 1866, o rezolvã în propriul profit; Austria se va gãsi, de aici înainte, în afara Germaniei. Din 1867, imperiul se reorganizeazã. Prin „compromisul austro-ungar“, acesta este împãrþit în douã state: Austria ºi Ungaria, care au acelaºi suveran ºi ministere comune (Afaceri Externe, Rãzboi...). Austria este numitã ºi „Cisleithania“, iar Ungaria, „Transleithania“, dupã numele râului Leitha, un afluent al Dunãrii din aval de Viena. Cele douã pãrþi sunt, totuºi, diferite: Transleithania nu este altceva decât Regatul Ungariei reconstituit (inclusiv Croaþia); Cisleithania, dimpotrivã, lasã impresia unui ansamblu de teritorii disparate (a se vedea harta).

24

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Geneza statelor contemporane ARBITRAJELE LUI BISMARK (1878–1885) La 60 de ani dupã Congresul de la Viena, ordinea instauratã de acesta în Europa Centralã se mai menþine încã, dar cu douã importante excepþii:

25

CYAN

MAGENTA

YELLOW

– în cadrul „dublei monarhii“, Ungaria ºi-a regãsit, dacã nu independenþa, cel puþin o autonomie deplinã; – slãbiciunea Imperiului Otoman a creat condiþiile favorabile emancipãrii mai multor popoare balcanice. „CHESTIUNEA ORIENTALÓ. Restrângerea Impe-

riului Otoman în secolul al XIX-lea, nu mai este rezultatul cedãrilor teritoriale

BLACK

CONGRESUL DE LA BERLIN. Creºtinii

din Bosnia-Herþegovina ºi din Bulgaria se rãscoalã împotriva turcilor în cursul anilor 1870. Rusia intrã în rãzboi împotriva Imperiului Otoman ºi-l constrânge pe sultan sã semneze, la 3 martie 1878, Tratatul de pace de la San Stefano, care prevede crearea unei Bulgarii Mari (a se vedea

O MIE DE ANI DE ISTORIE

cãtre alte puteri, ci al eliberãrii populaþiilor alogene din cadrul imperiului. Rusia joacã în aceastã privinþã un rol major: considerându-se în continuare „protectoarea“ ortodocºilor din Balcani, ea urmãreºte sã obþinã din partea otomanilor recunoaºterea libertãþii de navigaþie prin Strâmtori (Bosfor ºi Dardanele). Anglia doreºte sã-ºi menþinã preponderenþa navalã în Mediterana, se teme de expansionismul rusesc ºi sperã sã poatã pãstra Imperiul Otoman. Franþa este interesatã de Levant ºi de Egipt. Austria este îngrijoratã de rãspândirea naþionalismului, sârb sau a celui românesc. Încetul cu încetul, fiecare putere se simte implicatã, inclusiv Germania ºi Italia. Reizbucneºte în acest fel „chestiunea orientalã“, care dureazã pânã la prãbuºirea Imperiului Otoman. Rãsculaþi în 1821, grecii au reuºit sã-ºi obþinã independenþa în 1830. La aceeaºi datã, sârbii deveneau autonomi. Rãzboiul din Crimeea – care între anii 1853 ºi 1856 i-a pus faþã în faþã pe ruºi, pe de o parte, respectiv, pe englezi, francezi, turci ºi piemontezi, pe de altã parte – nu a avut consecinþe directe asupra situaþiei popoarelor balcanice. Cu toate acestea, Moldova ºi Valahia au reuºit sã se uneascã pentru a forma, în 1862, România.

 25 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

p. 170). Celelalte puteri protesteazã imediat. Bismarck pozeazã în „cinstitul intermediar“ ºi organizeazã Congresul de la Berlin (iunie–iulie 1878). Tratatul semnat cu aceastã ocazie stabileºte: – independenþa României, a Serbiei ºi a Muntenegrului, fiecare cu un teritoriu sporit; – constituirea a douã principate autonome: Bulgaria (mult redusã faþã de ceea ce s-a stabilit la San Stefano) ºi Rumelia Orientalã; – ocuparea de cãtre Austro-Ungaria a Bosniei-Herþegovina ºi a sangeacului Novi-Pazar; Angliei revenindu-i Ciprul. În 1885, Bulgaria ºi Rumelia orientalã se unesc de facto.

 26 

EUROPA TRATATULUI DE LA VERSAILLES Ordinea europeanã instituitã prin Tratatul de la Versailles ca ºi prin celelalte tratate de pace din 1919–1920, reprezintã o consacrare a principiului naþionalitãþilor: douãsprezece state suverane îºi împart Europa Centralã, din Finlanda ºi pânã în Grecia. Rãzboaiele balcanice din 1912– 1913, rãzboiul mondial din 1914–1918, Revoluþia rusã din 1917 au determinat prãbuºirea imperiilor. Turcii sunt practic excluºi din Europa, Austro-Ungaria s-a destrãmat, Rusia ºi-a pierdut toate zonele occidentale, iar Germania a rãmas fãrã teritoriile sale poloneze. Trasarea noilor frontiere a necesitat mai mulþi ani, fiind însoþitã de noi rãzboaie (ruso-polonez, greco-turc), de lovituri de forþã (la Vilnius, la Memel, la Fiume), de

26

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

PRIMUL RÃZBOI MONDIAL ÎN EUROPA CENTRALÃ

1915 APRILIE: debarcarea aliatã în Dardanele (acþiunea se dovedeºte a fi un eºec: operaþiunea va lua sfârºit în ianuarie 1916). MAI: intrarea în rãzboi a Italiei de partea Antantei. IULIE–AUGUST: marea ofensivã austro-ungarã pe frontul rusesc. OCTOMBRIE: debarcarea aliatã la Salonic (deschiderea „Frontului oriental“). 14 OCTOMBRIE: intrarea în rãzboi a Bulgariei împotriva Serbiei. DECEMBRIE–IANUARIE: retragerea armatei sârbe, strãbãtând Albania, pânã în Corfu. 1916 IUNIE–AUGUST: ofensiva rusã (condusã de Brusilov) în Galiþia.

RĂZBOAIELE BALCANICE În 1912–1913, acestea opun, succesiv: – pe sârbi, muntenegreni, greci şi bulgari împotriva turcilor, pentru împărţirea teritoriilor europene încă otomane;

27

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

– pe bulgari împotriva sârbilor, muntenegrenilor şi grecilor (cărora li se alătură românii şi chiar turcii) pentru împărţirea rămăşiţelor.

28 AUGUST: intrarea în rãzboi a României de partea Antantei. DECEMBRIE: germanii ocupã Bucureºtiul. 1917 FEBRUARIE–MARTIE: revoluþia din Rusia. 6 APRILIE: intrarea în rãzboi a Statelor Unite. 27 IUNIE: Grecia intrã în rãzboi de partea Antantei. IULIE: eºecul ultimei ofensive ruse. 24–27 OCTOMBRIE: înfrângerea italianã la Caporetto. 6–8 NOIEMBRIE: revoluþia din Octombrie în Rusia. 9 DECEMBRIE: România semneazã un armistiþiu cu Puterile Centrale. 1918 8 IANUARIE: preºedintele Wilson anunþã „Cele 14 puncte“. 3 MARTIE: Rusia bolºevicã semneazã tratatul de la Brest-Litovsk împreunã cu Puterile Centrale. 7 MAI: tratatul de la Bucureºti între România ºi Puterile Centrale. 29 SEPTEMBRIE: odatã cu prãbuºirea „frontului oriental“, Bulgaria semneazã un armistiþiu. 30 OCTOMBRIE: armistiþiul cu Turcia. 3 NOIEMBRIE: armistiþiul cu Austro-Ungaria. 10 NOIEMBRIE: România reintrã în rãzboi. 11 NOIEMBRIE: armistiþiul cu Germania.

Din 1913, Imperiul Otoman se reduce, în Europa, la teritoriul pe care Turcia îl deţine astăzi. Creta, autonomă începând din 1897, este alipită definitiv Greciei. În 1912, Italia a câştigat Dodecanezul.

Independenţa Albaniei (ţară care nu a participat la Războaiele balcanice) este recunoscută de marile puteri în 1913 (Conferinţa de la Londra).

O MIE DE ANI DE ISTORIE

1914 28 IUNIE: atentatul de la Sarajevo 28 IULIE–AUGUST: intrarea în rãzboi a Austro-Ungariei ºi Germaniei pe de o parte, a Serbiei, Rusiei, Franþei ºi Marii Britanii, pe de altã parte. AUGUST: germanii opresc la Tannenberg înaintarea ruºilor. SEPTEMBRIE: ruºii ocupã Galiþia. NOIEMBRIE: intrarea în rãzboi a Turciei de partea Puterilor Centrale. DECEMBRIE: sârbii reocupã Belgradul.

 27 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

plebiscite ºi arbitraje. Iatã de ce am ales reprezentarea Europei din 1925, mai degrabã decât a celei din 1919. Grecia ºi România sunt considerabil mãrite. Se formeazã douã state, în cadrul cãrora trãiesc mai multe popoare: Iugoslavia (numitã iniþial „Regatul sârbilor, croaþilor ºi slovenilor“) ºi Cehoslovacia. Polonia este reînfiinþatã, regãsindu-ºi astfel unitatea. Mai multe popoare acced la un statut de independenþã pe care nu l-au cunoscut niciodatã: finlandezii, estonienii, letonii. Printre cei învinºi se numãrã Bulgaria ºi, mai ales, Ungaria, rãmasã fãrã douã treimi din teritoriul pe care l-a avut anterior. RUSIA ÎNTRE 1917 ªI 1921: REVOLUÞIE ªI REPLIERE.

 28 

În momentul în care izbucneºte Revoluþia din Octombrie, Puterile Centrale (Germania ºi Austro-Ungaria) deþin Kurland, Lituania, Polonia ºi o parte a Bielorusiei. Românii, pe de altã parte, pãtrund în Basarabia. Bolºevicii se pronunþã în favoarea încetãrii ostilitãþilor ºi cer încheierea unui armistiþiu. Dupã o serie de noi acþiuni (precum pacea separatã între Puterile Centrale ºi Ucraina), ei semneazã la 3 martie 1918 Tratatul de la Brest-Litovsk, iar operaþiunile militare înceteazã. Puterile Centrale se preocupã de colectarea cerealelor din Ucraina, în vreme ce bolºevicii îºi consolideazã puterea, iar Troþki organizeazã Armata Roºie. La 11 noiembrie 1918, semnarea de cãtre Germania a unui armistiþiu, modificã toate datele problemei. În vreme ce trupele germane ºi austro-ungare se retrag, acestea sunt urmãrite de

28

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

29

CYAN

MAGENTA

YELLOW

în mare, în perioada aprilie–august 1920. În acelaºi an, sovieticii semneazã tratate de pace cu Estonia, Lituania, Letonia ºi Finlanda. Tratatul cu Polonia este semnat în martie 1921. În schimb, unirea Basarabiei cu România nu este recunoscutã de statul sovietic prin niciun tratat. Odatã cu depunerea armelor de cãtre Bulgaria în

SFÂRªITUL IMPERIULUI OTOMAN.

BLACK

septembrie 1918, Aliaþii ajung sã ameninþe Constantinopolul. Guvernul otoman semneazã armistiþiul de la Moudros, în octombrie. În anul urmãtor, Tratatul de la Sèvres oferã Greciei Tracia orientalã ºi

URSS ªI PROBLEMA NAÞIONALITÃÞILOR Politica þaristã de la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului al XX-lea a combinat autoritarismul cu preocuparea de a rusifica toate populaþiile imperiului. De aceea, miºcãrile de opoziþie au acordat atenþie problemelor „naþionale“, începând cu bolºevicii, numeroºi conducãtori ai acestora nefiind, de fapt ruºi. Potrivit unei expresii a lui Lenin, regimul þarist a fost „închisoarea popoarelor“. Din noiembrie 1917, noua putere lanseazã Declaraþia drepturilor popoarelor Rusiei, în timp ce Stalin este numit comisar pentru naþionalitãþi. În 1918 este instituitã Republica Sovieticã Federativã Socialistã Rusã, care va include în cadrul sãu republici ºi regiuni autonome. URSS, în sens strict, se formeazã la 30 decembrie 1922 din uniunea Rusiei, a Ucrainei, a Bielorusiei ºi a Transcaucaziei (ce se va scinda apoi în trei: Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Sistemul sovietic este constituit, în fapt, dintr-un sistem de circumscripþii integrate una în cadrul celeilalte: RSS (republici sovietice socialiste, cele mai importante), RSSA (republici sovietice socialiste autonome), regiuni autonome ºi districte autonome. Fiecãrei circumscripþii îi corespunde un grup etnic (sau mai multe grupuri asociate). În timpul anilor ’20 ai secolului trecut, s-a depus un efort considerabil pentru fixarea tuturor limbilor ºi a formei lor scrise. Dar deceniul urmãtor, marcat de teroarea stalinistã, a golit acest întreg edificiu de ambiþia sa iniþialã: „închisoarea popoarelor“ era astfel restabilitã.

O MIE DE ANI DE ISTORIE

Armata Roºie, care pãtrunde în Estonia, Letonia, Lituania, Bielorusia ºi Ucraina. Dar aceastã ofensivã generalã se izbeºte curând de acþiunile de rezistenþã, printre care se numãrã cea a armatei poloneze refãcute. În Ucraina, unde situaþia devine din 1919 extrem de confuzã, Armata Roºie iese biruitoare la sfârºitul aceluiaºi an. Rãzboiul împotriva Poloniei se deruleazã,

 29 

schimb, þãrile arabe, pe care otomanii le stãpâneau de la începutul secolului al XVI-lea, sunt definitiv pierdute.

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

„NOUA ORDINE EUROPEANÓ (1942)

 30  PECETEA IMPERIULUI OTOMAN ÎN BALCANI Cele cinci secole de dominaţie otomană şi-au lăsat amprenta asupra Peninsulei Balcanice, în ciuda retragerii spre Anatolia a turcilor şi a altor populaţii musulmane în cursul primului sfert al secolului al XX-lea. Minorităţi de limbă turcă (şi de religie musulmană) mai există încă în Bulgaria, Macedonia

30

CYAN

iugoslavă, Grecia (Tracia Occidentală) şi în Cipru. Diferite populaţii neturce, islamizate de otomani, şiau păstrat religia. Principalele grupe ale acestora sunt de limbă albaneză (în Albania şi Kosovo), sârbo-croată (în Bosnia-Herţegovina, mai ales), bulgară (pomacii din sud-vestul Bulgariei).

MAGENTA

YELLOW

BLACK

regiunea Smirna, în vreme ce Anatolia este împãrþitã în trei zone de influenþã (italianã, francezã, britanicã). Aceste clauze sunt respinse de naþionaliºtii turci, organizaþi din 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal, în regiunea Ankara. Cu ajutorul armatelor turce care au luptat în Caucaz ºi Orientul Mijlociu, ei îºi impun controlul asupra întregii Asii Mici ºi îi alungã pe greci în 1922. Sultanatul este abolit în acelaºi an. În 1923, tratatul de la Lausanne asigurã Turciei frontierele pe care le are ºi astãzi. În

Aflatã la apogeu, Germania nazistã recurge la impunerea unei „noi ordini europene“ (chiar mai efemerã, prin consecinþele sale, care se bazeazã pe douã idei esenþiale: – reunirea tuturor germanilor (dupã cum am spune azi, „germanofoni“) în cadrul „Marelui Reich“; – revizuirea tratatelor de pace semnate în 1919–1921. Marele Reich include în 1942 nu numai cea mai mare parte a germanilor, ci ºi cehi, majoritatea polonezilor, jumãtate dintre sloveni. (Protectoratul Boemia-Moravia ºi „Guvernãmântul General“ al Poloniei nu sunt decât ficþiuni juridice.) Revizuirea tratatelor de pace se manifestã în douã moduri: – cele douã state multietnice întemeiate în 1918 s-au destrãmat: Cehoslovacia în 1939, Iugoslavia în 1941; – învinºii din Primul Rãzboi Mondial au primit dreptul la revanºã: Ungaria a recuperat importante teritorii pe seama Cehoslovaciei, a României ºi a Iugoslaviei; Bulgaria, la rândul ei, a ocupat teritorii desprinse din România, Iugoslavia ºi Grecia. În plus, imperialismul italian ºi-a vãzut satisfãcute ambiþiile din 1919: sunt anexate Albania, o mare parte a Dalmaþiei ºi sudul Sloveniei; se constituie un Muntenegru ºi o Croaþie aflate sub influenþã italianã.

O MIE DE ANI DE ISTORIE

 31 

Sunt pur ºi simplu ocupate Serbia, Grecia ºi teritoriile desprinse din Uniunea Sovieticã, administrate de douã „comisariate ale Reichului“: Ostland ºi Ucraina. Pentru a compensa cedãrile teritoriale faþã de Ungaria ºi Bulgaria asupra cãrora România a fost obligatã sã-ºi dea acordul, Hitler i-a atribuit acesteia Transnistria, pe seama Ucrainei. Din 1941 (la fel ca în 1939–1940), Finlanda se aflã în rãzboi cu Uniunea Sovieticã.

31

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

CEL DE-AL DOILEA RÃZBOI MONDIAL ÎN EUROPA CENTRALÃ

 32 

1939 23 AUGUST: Pactul germano-sovietic SEPTEMBRIE: Germania invadeazã Polonia; URSS ocupã Polonia orientalã. NOIEMBRIE: URSS atacã Finlanda („Rãzboiul de iarnã“). 1940 MARTIE: Finlanda semneazã Tratatul de la Moscova. IUNIE–AUGUST: URSS anexeazã Basarabia, Bucovina de Nord ºi statele baltice. OCTOMBRIE–NOIEMBRIE: eºecul atacului italian asupra Greciei. 1941 APRILIE: invadarea Iugoslaviei (de cãtre armatele germane, italiene, maghiare ºi bulgare) ºi a Greciei (armatele germane, italiene ºi bulgare). 22 IUNIE: Germania, Ungaria ºi România atacã URSS. DECEMBRIE: intrarea în rãzboi a SUA. DECEMBRIE–APRILIE 1942: ofensiva de iarnã sovieticã ulterioarã eºecului germanilor în faþa Moscovei. 1942 ÎNCEPÂND DIN IUNIE: ofensiva de varã germanã în direcþia Baku.

EUROPA CONFERINÞEI DE LA IALTA În februarie 1945, Conferinþa de la Ialta îi reuneºte pe Churchill, Roosevelt ºi Stalin. Aici este adoptatã Declaraþia cu privire la Europa eliberatã, care prevede organizarea dupã rãzboi a alegerilor libere în þãrile Europei Centrale ºi împãrþirea

32

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

1943 IANUARIE: capitularea generalului german von Paulus la Stalingrad. IULIE: sovieticii câºtigã bãtãlia de blindate de la Kursk. ÎNCEPÂND DIN IULIE: sovieticii recuceresc Ucraina. SEPTEMBRIE: capitularea Italiei. NOIEMBRIE: Tito formeazã un Comitet Naþional de Eliberare Iugoslav în Bosnia. 1944 IULIE: sovieticii ajung la Vistula. AUGUST–SEPTEMBRIE: Germanii zdrobesc insurecþia din Varºovia. AUGUST: sovieticii ocupã România. SEPTEMBRIE: sovieticii ocupã Bulgaria ºi declanºeazã cucerirea Ungariei. Finlanda semneazã un armistiþiu cu URSS. OCTOMBRIE: debarcãri britanice în Grecia ºi evacuarea trupelor germane. NOIEMBRIE: sovieticii elibereazã Belgradul. ÎNCEPÂND DIN DECEMBRIE: ofensivã sovieticã pe teritoriul Ungariei. 1945 ÎNCEPÂND DIN IANUARIE: ofensivã sovieticã de iarnã în Polonia. FEBRUARIE: conferinþa de la Ialta. Sovieticii ocupã Budapesta pe data de 13. APRILIE: bãtãlia Berlinului. 8 MAI: capitularea Germaniei.

Germaniei ºi (a Austriei) în zone de ocupaþie. A devenit o obiºnuinþã desemnarea situaþiei de la sfârºitul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial prin sintagma „Europa de la Ialta“. În realitate, harta retrasatã în 1945 este mai degrabã rezultatul raportului de forþe de pe teren decât cel al lucrãrilor conferinþei. Principiul general – revenirea la

frontierele din 1937 – are, de fapt, douã mari excepþii: sovieticii, învingãtori, vor avea dreptul la mai mult, iar germanii, învinºi, la mult mai puþin. Polonia face obiectul unei translaþii cãtre vest, pânã la linia Oder– Neisse, ceea ce antreneazã expulzarea a 12 milioane de germani. Restul modificãrilor par minore: Italia cedeazã unele teritorii Iugoslaviei ºi Dodecanezul, Greciei. FRONTIERELE URSS. Punctul de vedere al Moscovei este limpede: frontierele sovietice din 1945 trebuie tratate în raport cu cele din 1941, anul intrãrii în rãzboi a URSS. Cu alte cuvinte, avantajele teritoriale permise de Pactul germano-sovietic sunt considerate ca dobândite definitiv. Finlanda, înfrântã în 1940, apoi, din nou, în 1944, este obligatã sã cedeze Istmul Karelia, de unde 400 000 de finlandezi sunt expulzaþi ºi înlocuiþi imediat de ruºi. Estonia, Letonia ºi Lituania, integrate URSS-ului în 1940, sunt ocupate din nou în 1944–1947. Bucovina de Nord ºi Basarabia, la care România a trebuit sã renunþe în 1940, revin URSS (reconstituindu-se astfel RSS Moldoveneascã). Mai mult, URSS mai obþine încã douã teritorii: – nordul Prusiei Orientale (incluzând Königsbergul, rebotezat Kaliningrad), repopulat cu ruºi, este anexat RSS Ruse; – Rutenia, cedatã de Cehoslovacia în iunie 1945, este alipitã RSS Ucrainene. INSTITUIREA CONTROLULUI SOVIETIC ASUPRA EUROPEI CENTRALE. Procesul preluãrii pute-

rii de cãtre comuniºti nu se deruleazã în aceleaºi condiþii peste tot. În Bulgaria ºi România, presiunea exercitatã de forþele

„EUROPA DE EST“. Din

martie 1946, Winston Churchill a denunþat „cortina de fier“ instituitã de sovietici în centrul Europei (ºi care se va concretiza prin gardurile de sârmã ghimpatã ce vor marca frontierele). Vocabularului Rãzboiului Rece îi aparþin ºi alte expresii, precum „Europa de Est“, comunistã, ºi „Europa de Vest“ (capitalistã). În funcþie de ideologia adoptatã se vorbeºte despre „democraþii populare“ sau despre „state-satelit“, despre „lagãrul socialist“ sau despre „blocul sovietic“. Pe plan militar, Pactul de la Varºovia, semnat în 1955 de Albania, Ungaria, Polonia, RDG, România, Cehoslovacia ºi URSS, se opune Organizaþiei Tratatului Atlanticului

33

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

de Nord (NATO), constituite în 1949 (Grecia devenind membrã a acesteia în 1952). Stalin moare în 1953. În 1955 pare sã se manifeste o relativã destindere atunci când Nikita Hruºciov, proaspãt ajuns în fruntea URSS, efectueazã o vizitã în Iugoslavia lui Tito. Anul urmãtor, „Raportul Hruºciov“ denunþã anumite aspecte ale stalinismului. Însã, în octombrie 1956, izbucneºte Revoluþia din Ungaria: tancurile sovietice o zdrobesc la începutul lunii noiembrie a aceluiaºi an. Hruºciov impune ridicarea Zidului Berlinului în 1961. Dupã înlãturarea acestuia de la putere în 1964, succesorul sãu, Leonid Brejnev, desfãºoarã o politicã asemãnãtoare. În 1968, atunci când comuniºtii cehi ºi slovaci iniþiazã o serie de reforme („Primãvara de la Praga“), Moscova îºi manifestã dezacordul, apoi recurge la intervenþia militarã, cu scopul „normalizãrii“ situaþiei. În Polonia sunt reprimate mai multe revolte muncitoreºti: la Pozna…, în 1956, la Gdansk, în 1970, la Radom, în 1976. În 1978, alegerea unui papã de origine polonezã (Ioan-Paul al II-lea) consolideazã miºcarea de opoziþie faþã de regim. Confederaþia sindicalã Solidaritatea este înfiinþatã în 1980, în urma grevelor de la Gdansk. Cu toate acestea, din 1981, generalul Jaruzelski pune capãt politicii de deschidere... În 1985, venirea la putere, la Moscova, a lui Mihail Gorbaciov, marcheazã un moment de cotiturã. Spre deosebire de predecesorii sãi, acesta îºi manifestã voinþa de a trece la o politicã nouã, simbolizatã de termenul perestroika („restructurare“). Catastrofa nuclearã de la Cernobîl (1986, a se vedea p. 76), evidenþiazã pe deplin criza în care se aflã URSS.

O MIE DE ANI DE ISTORIE

de ocupaþie sovietice joacã un rol decisiv: prima devine republicã popularã în 1946, cea de-a doua în 1947. În Ungaria, în ciuda alegerilor libere din 1945, se va întâmpla la fel, în urma mai multor etape cuprinse între 1947 ºi 1949. În Polonia (care nu este propriu-zis ocupatã, dar unde staþioneazã trupe sovietice pentru a asigura legãtura cu Germania), comuniºtii ajung la putere dupã alegerile – falsificate – din 1947. În Cehoslovacia, comuniºtii preiau puterea în februarie 1948 („lovitura de la Praga“), în absenþa trupelor sovietice. În Iugoslavia ºi Albania, comuniºtii autohtoni au preluat controlul asupra statului în timpul Rezistenþei, fãrã sprijinul trupelor sovietice. Ei nu vor întârzia sã se desprindã de sub influenþa URSS (Iugoslavia în 1949, Albania în 1961). Putere ocupantã, în 1949 URSS instaureazã un regim comunist în estul Germaniei (Republica Democratã Germanã, RDG).

 33 

EUROPA CENTRALÃ ÎN ANUL 2007

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

CÃDEREA REGIMURILOR COMUNISTE. Este necesarã evidenþierea a trei serii de evenimente: prãbuºirea democraþiilor populare; desfiinþarea URSS; destrãmarea Iugoslaviei.

• Prãbuºirea democraþiilor populare. Anul 1989 reprezintã un moment decisiv. În Polonia, ca urmare a organizãrii unei „mese rotunde“ în iunie, se desfãºoarã ulterior alegeri libere, care marcheazã triumful sindicatului Solidaritatea. Ungurii pun capãt republicii populare în octombrie. Manifestaþiile din RDG determinã „cãderea“ Zidului Berlinului la 9–10 noiembrie. În Cehoslovacia, imediat dupã „Revoluþia de catifea“ din noiembrie, Václav Havel este ales preºedinte al republicii. În România, Nicolae Ceauºescu ºi soþia sa sunt prinºi ºi executaþi în decembrie. Tranziþia a fost ceva mai lentã în Bulgaria (1990) ºi în Albania (1991–1992).

 34 

• Desfiinþarea Uniunii Sovietice. Republicile baltice îºi manifestã dorinþa de independenþã începând din 1988–1989, demonstrând cã anexarea lor la URSS, în 1940, a reprezentat o încãlcare a dreptului internaþional. În cele din urmã, URSS le va recunoaºte independenþa în 1991. URSS avea sã disparã ca urmare a evenimentelor din august 1991: pe data de 19, în vreme ce Gorbaciov se afla în Crimeea, se declanºeazã un puci, care avea drept scop restaurarea regimului anterior perestroikãi. Boris Elþîn, preºedintele Republicii Ruse, reuºeºte sã se opunã puciºtilor, care renunþã la acþiunea lor la 21

34

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

O MIE DE ANI DE ISTORIE

august. Ulterior, autoritãþile sovietice nu mai reuºesc sã se impunã. La 8 decembrie 1991, preºedinþii Rusiei, Ucrainei ºi Republicii Belarus declarã „încetarea existenþei“ URSS-ului, punând apoi bazele Comunitãþii Statelor Independente (CSI). (CSI, organizaþie internaþionalã, reuneºte majoritatea fostelor republici sovietice, printre care, în Europa, se numãrã Rusia, Belarus, Ucraina ºi Republica Moldova). • Destrãmarea Iugoslaviei. Slovenia ºi Croaþia îºi proclamã independenþa în iunie 1991. Urmeazã apoi rãzboiul din Croaþia, în cadrul cãruia se confruntã, pânã în ianuarie 1992, croaþii ºi armata federalã iugoslavã (de fapt, sârbã). Macedonia devine independentã în septembrie 1991. La fel se întâmplã ºi cu Bosnia-Herþegovina, în aprilie 1992, ceea ce va declanºa un rãzboi deosebit de complex (însoþit de acþiuni de „purificare etnicã“), purtat între sârbi, bosniaci ºi croaþi. Acesta va lua sfârºit abia în octombrie 1995.

 35 

Prãbuºirea regimurilor comuniste a determinat creºterea numãrului statelor independente: de la opt state comuniste înainte de 1989 (inclusiv URSS-ul) s-a ajuns la optsprezece state succesoare, având în vedere ºi separarea Cehoslovaciei, petrecutã în ianuarie 1993. Prin urmare, fiecare popor ºi-a putut obþine libertatea, totodatã fiind însã nevoit sã se adapteze, uneori cu greu, la noile circumstanþe economice, sociale ºi politice. Dorind sã-ºi manifeste caracterul european, dar ºi ca o formã de apãrare în faþa unei eventuale renaºteri a imperialismului

EUROPA CENTRALÃ ASTÃZI.

35

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 36 

rus, fostele democraþii populare ºi republicile baltice ºi-au îndreptat privirile spre Uniunea Europeanã ºi spre NATO. Aderarea la NATO s-a produs în douã etape „valuri“: Ungaria, Polonia ºi Republica Cehã, în 1999; Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia ºi Slovenia, în 2004. Opt state au devenit membre ale Uniunii Europene în 2004: Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehã, Slovacia ºi Slovenia. Bulgaria ºi România li s-au alãturat în ianuarie 2007. (Grecia este membrã UE din 1981, Finlanda din 1995, Cipru din 2004.) Croaþia ºi Macedonia (ca ºi Turcia) au deschis, oficial, negocierile cu UE în vederea aderãrii. Candidaturile Albaniei, Bosniei-Herþegovinei ºi cea a Muntenegrului (care s-a separat de Serbia în 2006) sunt în aºteptare. Serbia reprezintã un caz particular, deoarece chestiunea provinciei Kosovo nu a fost încã pe deplin rezolvatã (a se vedea p. 165). Trei state, membre ale CSI, îºi pãstreazã legãturile speciale cu Rusia: Belarus, Republica Moldova ºi Ucraina.

L I M B I ª I R E L I G I I rin ce anume se distinge fiecare dintre popoarele Europei Centrale de vecinii sãi? Cel dintâi criteriu nu este altul decât limba maternã, chiar dacã ºi religia mai joacã încã un rol însemnat. Dar, în realitate, se întâmplã rar ca o linie netã sã separe un popor de altul. Cel mai adesea, populaþiile se gãsesc (ori s-au gãsit multã vreme) amestecate, de o asemenea manierã încât frontierele nu au putut niciodatã delimita ansambluri perfect omogene din punct de vedere etnic. Cu alte cuvinte, s-au menþinut – ºi se menþin – minoritãþi, incluse într-unul sau altul dintre statele naþionale, dar alogene, aºadar corespunzãtoare unor criterii (limbã, religie…) diferite de cele care definesc naþiunea respectivã.

P

Slavi ºi neslavi SLAVII MAJORITARI. Cu excepþia rusei, al cãrei domeniu s-a extins la ansamblul imperiului þarilor ºi apoi al Uniunii Sovietice, limbile slave sunt vorbite în Europa Centralã (aºa cum este aceasta delimitatã în lucrarea de faþã), unde deþin prima poziþie: dintr-un total de circa 203 milioane de locuitori, în jur de 110 milioane sunt slavofoni. Limbile slave sunt împãrþite în trei grupuri: rãsãritean, apusean ºi sudic.

36

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Grupului rãsãritean îi aparþin rusa, bielorusa ºi ucraineana. Termenul de „ruteni“ s-a aplicat, în trecut, populaþiilor vorbitoare ale bielorusei sau ucrainenei, dar nu a existat niciodatã o limbã ruteanã ca atare. Grupul apusean este alcãtuit din limbile polonezã, cehã ºi slovacã, ultimele douã, apropiate una de cealaltã, ca ºi soraba (a se vedea studiul). Cel de-al treilea grup, cel sudic, este separat de celelalte douã de prezenþa ungurilor ºi a românilor. Din punct de vedere lingvistic, astãzi se pot distinge subgrupuri: sârbo-croata SORABII Dintre wenzi (slavii care locuiau în Evul Mediu pe teritoriul dintre Elba ºi Odra, a se vedea p. 11), doar sorabii au rezistat procesului de germanizare. Aceºtia sunt prezenþi în Luzacia, regiune a Germaniei situatã în nordul Boemiei, ale cãrei principale centre urbane sunt Cottbus (Cho¯ebuz în sorabã) ºi Bautzen (Budyšin). Se pot distinge douã limbi scrise: soraba inferioarã (din nord) ºi soraba superioarã (din sud). Toþi sorabii vorbesc, de mai multe generaþii, atât soraba, cât ºi germana. Regimul nazist a încercat sã-i germanizeze, dupã care, Republica Democratã Germanã (RDG) le-a conferit statutul de minoritate – foarte protector din punct de vedere lingvistic ºi cultural –, menþinut apoi în cadrul Republicii Federale Germania. Principala ameninþare la care sunt expuºi sorabii este reprezentatã de expansiunea exploatãrilor de lignit: de la sfârºitul secolului al XIX-lea, 73 de sate au dispãrut din aceastã cauzã. În zilele noastre, sorabii numãrã în jur de 60 000 de persoane.

ALTE LIMBI INDO-EUROPENE. În afara slavilor, mai multe popoare ale Europei Centrale vorbesc limbi indo-europene. Cei mai numeroºi sunt românii, a cãror limbã, româna (de origine latinã), îºi are începuturile în epoca integrãrii Daciei în Imperiul Roman (secolele al II-lea ºi al III-lea). Moldovenii din fosta republicã sovieticã Moldova se exprimã, la rândul lor, în limba românã. Greaca modernã este moºtenitoarea directã a limbii greceºti vechi, evoluând considerabil în timp. Ea ocupã un loc aparte în cadrul familiei indo-europene, ca ºi albaneza, ale cãrei origini sunt controversate încã. Dintre limbile baltice au supravieþuit pânã astãzi doar letona ºi lituaniana, deoarece borusienii – tot baltici, ºi al cãror nume a fost moºtenit de Prusia – au fost germanizaþi din Evul Mediu. Populaþiile de limbã germanã, numeroase în Europa Centralã înaintea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, reprezintã astãzi minoritãþi reduse numeric (a se vedea p. 43). Suedeza este limbã maternã pentru circa 5 % dintre finlandezi. Limba idiº, derivatã din germanã, va fi evocatã mai departe în legãturã cu evreii. Printre limbile

37

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

LIMBI ŞI RELIGII

slovena ºi bulgaro-macedoneana. Slovena este o limbã omogenã. Sârbo-croata reprezintã rezultatul unificãrii lingvistice din secolul al XIX-lea, dar destrãmarea Iugoslaviei a determinat împãrþirea acesteia în trei limbi (sârba, croata ºi bosniaca), destul de puþin diferenþiate între ele. Macedoneana, pe care bulgarii o considerã o variantã a propriei lor limbi, a fost recunoscutã ca limbã distinctã dupã 1945.

 37 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 38 

VLAHII

DE LA LATINÃ LA ESPERANTO

Grupul oriental al limbilor romanice este reprezentat de patru dialecte: român, aromân, megleno-român ºi istro-român. Populaþiile care vorbesc ultimele trei dialecte sunt desemnate, în ansamblu, cu numele de „vlahi“, denumire purtatã odinioarã ºi de românii. Aceºtia au la origine populaþiile latinizate din timpul perioadei romane, ale cãror graiuri au supravieþuit atât invaziilor slave, cât ºi grecizãrii caracteristice Imperiului Bizantin. Cel mai numeros este grupul aromân. Acesta îi include îndeosebi pe vlahii din Grecia, al cãror habitat tradiþional se aflã în regiunile muntoase din centrul þãrii (mai ales în Munþii Pind), care duc un trai bazat pe creºterea animalelor. Aceºtia au fost puternic afectaþi de rãzboiul civil din 1945–1946, care le-a devastat zonele de locuire. Tradiþiile lor culturale s-au pãstrat, dar limba aromânã este tot mai puþin vorbitã, deoarece ºcolarizarea vlahilor se desfãºoarã în limba greacã. Megleno-românii constituie un mic grup de la frontiera dintre Grecia ºi Macedonia. Istroromânii sunt în numãr de doar o mie, locuind în Peninsula Istria (Croaþia).

În 1940, profesorul Antanas Smetona, ultimul preºedinte al Lituaniei independente, ºi-a înregistrat în limba latinã cel din urmã discurs la postul naþional de radio. Desigur, a procedat astfel pentru a nu fi nevoit sã se exprime în rusã ori în germanã, dar gestul era conform unor vechi tradiþii. În statul polono-lituanian de dinainte de 1772, cei de religie catolicã vorbeau poloneza (sau lituaniana), cei ortodocºi bielorusa sau ucraineana; germana se vorbea în numeroase oraºe, evreii limba idiº. Dar latina îºi pãstra caracterul oficial. Ea a fost timp de secole, ºi limba administraþiei în Regatul Ungariei. Cãtre sfârºitul secolului al XVIII-lea ºi mai ales în secolul al XIX-lea, a avut loc o schimbare de opticã. Imperiile autocrate, ca ºi statele-naþiuni (printre care se numãra ºi Franþa), urmãreau unificarea lingvisticã, fiind preocupate de impunerea unui anume raþionalism ºi a coeziunii interne. Astfel, Iosif al II-lea (1780–1790) a încercat, fãrã succes, sã impunã germana ca limbã oficialã în toate statele stãpânite de Habsburgi, inclusiv în Ungaria. Prusacii au cãutat sã germanizeze partea ce le-a revenit din Polonia. Ungurii – deveniþi semiindependenþi în 1867 – au trecut la maghiarizarea slovacilor ºi a românilor din regatul lor. Þarii, cãtre sfârºitul secolului al XIX-lea, au decis sã rusifice întregul Imperiu Rus, inclusiv Polonia ºi Finlanda. În ideea promovãrii unei raþionalitãþi lingvistice în afara oricãrui autoritarism, Lejzer Zamenhof (1859–1917) a conceput, apoi a lansat, în 1887, o limbã internaþionalã uºor de învãþat (cu o gramaticã ºi o sintaxã foarte simple), pe care a numit-o esperanto. De reþinut cã iniþiativa a pornit din Bia¬ ystok, oraº lituanian polonizat devenit prusac în 1795, rusesc în 1807, ºi cu istorie complicatã în secolul al XX-lea: polonez în 1921, sovietic în 1939, german în 1941, polonez din 1945. Or, pânã la al Doilea Rãzboi Mondial, jumãtate din populaþia sa era evreiascã: iar Zamenhof a aparþinut acestei comunitãþi.

indo-europene se numãrã ºi cea a romilor (þiganilor), originari din India (a se vedea p. 46). Foarte diferite de limbile indo-europene, acestea se împart în douã grupuri: finic ºi ugric. Din cadrul celui dintâi fac parte finlandeza (sau suomi), estoniana ºi same (lapona), ca ºi alte limbi vorbite încã în Rusia, la vest de Ural (mordvinã, mari, udmurtã, komî...). Grupul ugric cuprinde ungara sau maghiara ºi douã limbi vorbite la est de Ural (mansi ºi xanti).

LIMBILE FINO-UGRICE.

38

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Se pot deosebi trei grupuri: turcic, mongol ºi tungus (din care face parte ºi manciuriana). Grupul turcic cuprinde limba turcã vorbitã în Turcia (osmanli), limba otomanilor. Din cauza restrângerii imperiului acestora din urmã, în Bulgaria, în Macedonia ºi în Grecia au rãmas o serie de minoritãþi turcofone. Din acelaºi grup mai fac parte gãgãuza, vorbitã în sudul Republicii Moldova, ºi limba tãtarilor din Crimeea.

LIMBILE ALTAICE.

Religiile O graniþã imaginarã împarte în douã Europa Centralã: la vest se aflã creºtinii de rit latin, catolicii (ºi disidenþii lor protestanþi); la est, creºtinii de rit grecesc, ortodocºii (ºi disidenþii lor „uniþi“). Este vorba de o graniþã veche, care prelungeºte cãtre nord separaþia dintre Imperiul Roman de Apus ºi cel de Rãsãrit. Aceasta consacrã Marea Schismã din 1054, realizatã între Bisericile de la Roma ºi de la Constantinopol. Convertirea la catolicism i-a cuprins, pânã în secolul al XI-lea, pe sloveni, croaþi, unguri, cehi, slovaci, unguri ºi polonezi. În secolele al XII-lea ºi al XIII-lea, popoarele riverane Mãrii Baltice – finlandezi, estonieni, letoni – au fost convertite, la rândul lor, fie de scandinavi, fie de Ordinul Teutonic sau de cel al Gladiferilor. Lituanienii au fost ultimii care au devenit catolici, cãtre sfârºitul secolului al XIV-lea, sub influenþa polonezilor. Toate aceste popoare au

CATOLICI ªI PROTESTANÞI.

rãmas pânã azi catolice, cu excepþia celor care au adoptat reforma luteranã în secolul al XVI-lea: finlandezii, estonienii, letonii. Calvinismul s-a instalat durabil în Ungaria rãsãriteanã ºi în Transilvania, în perioada în care înaintarea otomanã a separat aceste regiuni de Ungaria apuseanã.

Moscovei. (Stalin însuºi va proceda la fel în 1946, în Ucraina occidentalã.) Biserici unite au fost constituite, de asemenea, în Regatul Ungariei, cea a rutenilor în 1649, iar cea a românilor, în 1698. Dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, acestea au fost alipite Bisericilor Ortodoxe de cãtre guvernele sovietic ºi român.

ºi sârbii au fost convertiþi primii de misionari bizantini, în timpul celei de a doua jumãtãþi a secolului al IX-lea. În preajma anului 1000, creºtinismul s-a impus la Kiev, apoi a progresat cãtre nord, într-o perioadã în care balticii erau încã pãgâni. Istoria convertirii românilor (foarte veche), rãmâne destul de puþin cunoscutã pentru perioada anterioarã secolului al XIV-lea. În acest ansamblu, invazia mongolã din secolul al XIII-lea, urmatã de contraofensiva condusã de lituanieni în secolul al XIV-lea, au provocat însã o primã sciziune: slavii, rãmaºi sub dominaþia Hoardei de Aur, s-au reunit în jurul unui mitropolit rus (stabilit la Moscova începând din 1328), pe când cei eliberaþi de cãtre lituanieni s-au îndreptat cãtre mitropolitul de Kiev (restabilit în 1361). Douã secole mai târziu, în contextul Contrareformei, Biserica Catolicã va cãuta sã-ºi întãreascã poziþiile. Astfel, prin „uniunea de la Brest-Litovsk“, mitropolitul Kievului va recunoaºte în 1596 autoritatea papei, menþinând, însã, ritul bizantin. Aceasta este originea Bisericilor „Unite“. Imperiul Rus, pe mãsura înaintãrii sale teritoriale, se va strãdui ulterior, eventual prin constrângere, sã-i readucã pe uniþi în sânul Bisericii Ortodoxe conduse de patriarhul

39

CYAN

MAGENTA

YELLOW

ISLAMUL. Cele aproximativ cinci secole de dominaþie otomanã au determinat pãtrunderea religiei islamice în Balcani pe douã cãi. – Turcii, veniþi din Anatolia, au colonizat diverse regiuni. Urmaºii unora dintre aceºtia trãiesc ºi astãzi în Bulgaria, în Macedonia ºi în Grecia. De asemenea, turcii sunt numeroºi în Cipru. – O serie de populaþii autohtone s-au convertit la islam. Este cazul majoritãþii albanezilor, ca ºi al unei minoritãþi a bulgarilor ºi a pomacilor, dar ºi al populaþiilor de limbã sârbo-croatã, precum bosniacii din Bosnia-Herþegovina sau a unei pãrþi a locuitorilor fostului sangeac (teritoriu) Novi Pazar, împãrþit astãzi între Serbia ºi Muntenegru. BISERICILE ªI REGIMURILE COMUNISTE. În general, regimurile comuniste, ateiste ºi preocupate de exercitarea controlului asupra întregii populaþii, s-au arãtat ostile faþã de Biserici: propagandã antireligioasã, persecuþii îndreptate împotriva preoþilor, închiderea unor locaºuri de cult, suprimarea ordinelor monastice... Mai mulþi prelaþi au fost supuºi unor procese rãsunãtoare: Alojzije Stepinac, arhiepiscopul Zagrebului, condamnat în 1945 la 16 ani

BLACK

LIMBI ŞI RELIGII

ORTODOCªI ªI UNIÞI. Bulgarii

 39 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

LIMBI, RELIGII ªI ALFABETE Opoziþia dintre catolici ºi ortodocºi – în afara chestiunilor legate de dogmã ºi de organizarea ecleziasticã – se manifestã prin limbile de cult: catolicii utilizeazã latina, ortodocºii, greaca sau, în Bisericile slave, slavona. Or, fiecãreia dintre aceste limbi îi corespunde un alfabet: latin, grec, chirilic. Folosirea alfabetului latin de cãtre catolici (ºi de cãtre disidenþii lor protestanþi) nu a fost niciodatã pusã în discuþie, chiar ºi atunci când finlandezii, estonienii, letonii, lituanienii ºi polonezii au fost integraþi în Imperiul Rus (iar unii dintre ei, mai târziu, în Uniunea Sovieticã). Similar, în secolul al XIX-lea, atunci când au fost unificate sârba ºi croata, pentru a

 40 

40

POPOR

LIMBÃ

Bielorus Ucrainean Polonez Ceh Slovac Sloven Croat Bosniac Sârb Muntenegrean Macedonean Bulgar Leton Lituanian Român Grec Albanez Finlandez Estonian Maghiar

SE SE SV SV SV SS SS SS SS SS SS SS B B R G A FU FU FU

CYAN

MAGENTA

RELIGIE PRINCIPALÃ O O C C C C C M O O O O L C O O M L L C

YELLOW

BLACK

forma sârbo-croata, s-a pãstrat posibilitatea de a utiliza alfabetul latin (pentru croatã) ºi chirilic (pentru sârbã). Adoptarea alfabetului latin nu a fost însã întotdeauna legatã de catolicism. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, românii au adoptat alfabetul latin în locul celui chirilic (rãmânând însã ortodocºi), pentru a-ºi afirma latinitatea. Albanezii, preocupaþi de unitatea lor, l-au ales în 1908, în condiþiile în care anterior utilizaserã caracterele chirilice, greceºti, arabe sau chiar mixte... Adoptarea alfabetului latin de cãtre turci, în 1928, a reprezentat rezultatul voinþei de modernizare, de rupere a legãturilor cu trecutul otoman.

ALFABET C C L L L L L L C C C C L L L G L L L L

LIMBI A albanezã B balticã G greacã L romane SE slavã de est SV slavã de vest SS slavã de sud FU fino-ugricã RELIGII C catolicã L luteranã O ortodoxã M musulmanã ALFABETE C chirilic G grecesc L latin

de închisoare, eliberat în 1951; Josef Beran, arhiepiscopul de Praga, internat în lagãr între 1949 ºi 1963, Jósef Mindszenty, arhiepiscopul de Esztergom (Ungaria), condamnat la muncã forþatã pe viaþã în 1949, eliberat în 1955, refugiat la Ambasada SUA în noiembrie 1956, eliberat în 1971... De-a lungul anilor, represiunea a fost înlocuitã cu politici mai subtile, bazate eventual pe diferite compromisuri cu o parte a clerului. Controversele ulterioare nu s-au stins nici astãzi. Indiferent de situaþie, nu se poate spune cã deceniile de regim comunist ar fi determinat în „Europa de Est“ o decreºtinare mai accentuatã decât cea resimþitã în aceeaºi perioadã în Europa Occidentalã. În schimb, cel puþin în anumite þãri, legãtura dintre religie ºi naþionalism a rãmas foarte puternicã. În general, limba vorbitã constituie trãsãtura specificã fiecãrei naþiuni, altfel spus, elementul care o deosebeºte fundamental de vecinele sale. Tradiþia religioasã joacã, la rândul sãu, un anumit rol, mai mult sau mai puþin important. Schematizând, se pot deosebi trei tipuri de situaþii. – În cazul anumitor popoare, diversitatea tradiþiilor religioase nu se combinã în mod deosebit cu sentimentul naþional. Acest fapt poate fi constatat la albanezi (de religie musulmanã, ortodoxã sau catolicã), printre letoni (luterani sau catolici) sau unguri (catolici sau calvini). La fel se întâmplã, a fortiori, ºi în cazul în care majoritatea populaþiei se declarã atee (estonienii ºi cehii).

RELIGIE ªI NAÞIONALISM.

–

–

– –

– BISERICILE ORTODOXE. Acestea formeazã un ansamblu complex, aflat sub ocrotirea patriarhului ecumenic de la Constantinopol (grec, cu sediul la Istanbul), dar acesta nu exercitã o autoritate spiritualã (precum papa în lumea catolicã). Un numãr de cincisprezece Biserici sunt recunoscute ca „autocefale“, fiind complet autonome, deºi legate unele de altele. Mai multe dintre acestea, cu o pondere diferitã, se aflã în Europa: – Biserica Ortodoxã Rusã, condusã de patriarhul Moscovei ºi al „tuturor Rusiilor“; de aceasta depind Bisericile (semiautonome) Ortodoxã Ucraineanã, cea din Republica Moldova (denumitã Mitropolia Moldovei, cu sediul la Chiºinãu) ºi cea letonã, ca ºi exarhatele bielorus ºi estonian (fiecare dintre acestea fiind

41

CYAN

MAGENTA

YELLOW

–

condus de un exarh, titlu foarte apropiat de cel de mitropolit, intermediar între cele de patriarh ºi de arhiepiscop); Biserica Ortodoxã Sârbã, condusã de un patriarh, cãruia i se subordoneazã mitropolitul Muntenegrului, cel de Dabar-Bosna (Bosnia-Herþegovina) ºi arhiepiscopul de Ohrida (Macedonia); Biserica Ortodoxã Românã, condusã de un patriarh, cãruia i se subordoneazã exarhatul Basarabiei (Mitropolia Basarabiei, structurã autonomã a Bisericii Ortodoxe Române); Biserica Ortodoxã Bulgarã, în frunte cu un patriarh; Biserica Ortodoxã Greacã, desprinsã oficial de Patriarhatul de Constantinopol, în 1850, condusã de arhiepiscopul Atenei; Biserica Ortodoxã a Ciprului, pãstoritã de arhiepiscopul de Nicosia; Biserica Ortodoxã Albanezã, reconstituitã în 1992.

Diferite Biserici nu se aflã „în comuniune“, altfel spus, nu sunt recunoscute de altele. Acesta este cazul Bisericii Macedonene ºi a douã Biserici ucrainene. În zilele noastre, în Ucraina se pot distinge trei Biserici Ortodoxe: una fidelã patriarhului Moscovei, cea de-a doua este proclamatã ca autocefalã, dar nu este recunoscutã de Constantinopol, iar a treia se aflã în cãutarea unui compromis (a se vedea p. 77). Biserica Macedoneanã, desprinsã de Biserica Sârbã, s-a proclamat autocefalã în 1967 fãrã consimþãmântul Constantinopolului (a se vedea p. 168). În Republica Moldova, Mitropolia Moldovei,

BLACK

subordonatã Patriarhiei de la Moscova, continuã sã reuneascã majoritatea credincioºilor, în vreme ce Biserica Ortodoxã Românã se strãduieºte sã consolideze Mitropolia Basarabiei, înfiinþatã în anii 1920, care a fost reactivatã în 1992.

Problema minoritãþilor Prin termenul de „minoritãþi“ ne referim la populaþiile aºezate pe un anumit teritoriu, de regulã cu mai multe generaþii în urmã, ai cãror membri sunt cetãþeni ai statului în cadrul cãruia trãiesc. Ele se deosebesc de majoritatea populaþiei din statul respectiv prin mai multe trãsãturi culturale (limba vorbitã, religie...). „Imigranþii“ se aflã într-o situaþie diferitã, fiind în aºteptarea reîntoarcerii în þara de origine sau a naturalizãrii în þara-gazdã. Existenþa minoritãþilor reprezintã rezultatul a douã categorii de procese istorice: deplasãrile de populaþii ºi schimbãrile de frontierã. În istoria Europei Centrale, deplasãrile de populaþii au fost organizate la iniþiativa autoritãþilor, fie pentru a stimula dezvoltarea oraºelor ºi a comerþului, fie pentru a coloniza teritorii insuficient populate. Primului obiectiv îi corespund instalarea germanilor („saºilor“) în Transilvania, începând din secolul al XII-lea, apoi cea a evreilor (veniþi din Germania) în Polonia ºi Lituania, în cursul secolului al XIV-lea. Cel de-al doilea este ilustrat, în secolul al XVIII-lea, de repopularea regiunilor din Ungaria devastate de rãzboaiele cu

ORIGINEA MINORITÃÞILOR.

LIMBI ŞI RELIGII

– În situaþiile cele mai frecvente, fiecãrui popor îi corespunde, în principal, o singurã religie, care contribuie la întãrirea coeziunii naþionale. Acesta este cazul luteranismului în Finlanda sau al catolicismului în Lituania, în Polonia, în Slovacia ºi în Slovenia. La fel se întâmplã ºi atunci când o Bisericã Ortodoxã se identificã în mod evident cu un popor, ca la români, bulgari sau greci. (În anumite situaþii, identificarea cu o anumitã Bisericã stârneºte controverse, a se vedea mai jos.) – Apartenenþa religioasã nu reprezintã criteriul determinant al identitãþii naþionale decât la trei popoare care vorbesc aceeaºi limbã, sârbo-croata: croaþii (catolici), bosniacii (musulmani) ºi sârbii (ortodocºi).

 41 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 42 

otomanii (a se vedea p. 117). Miºcãri asemãnãtoare au afectat sudul Ucrainei, de la sfârºitul secolului al XVIII-lea (a se vedea p. 72). În Imperiul Otoman, þãranii turci aduºi din Anatolia au colonizat diferite regiuni din Balcani etc. Schimbãrile de frontierã concretizeazã modificãrile configuraþiei geografice a statelor, rezultat – dar nu întotdeauna – al rãzboaielor. Acestea au ca efect transformarea în minoritãþi a unor populaþii care, anterior, aparþinuserã unei „majoritãþi“ sau, în sens invers, foste minoritãþi pot deveni „majoritãþi“. Exemplele de acest tip sunt numeroase. Împãrþirile succesive care au afectat Polonia (1772, 1793, 1795) i-au transformat pe polonezi în populaþii minoritare în cadrul Imperiului Rus, al Imperiului Austriac sau al Regatului Prusiei. Decãderea Imperiului Otoman (între 1830 ºi 1913) a dus la formarea unor state independente care, din cauza amestecului de populaþii, au inclus ºi minoritãþi (Serbia, Bulgaria, Grecia...). Destrãmarea Austro-Ungariei (1918– 1920) i-a transformat în „majoritari“ pe cehi ºi pe slovaci în interiorul Cehoslovaciei, constituind totodatã noi minoritãþi: germanii din Boemia, ungurii din Slovacia... Destrãmarea URSS (1991) i-a transformat pe ruºii din Estonia, din Letonia ºi din Lituania în minoritãþi. Constituirea frontierelor internaþionale în interiorul fostei Iugoslavii a dus la creºterea numãrului „minoritãþilor“ ºi la declanºarea rãzboiului (1991–1995). PROBLEMA MINORITÃÞILOR ÎN SECOLELE XIX–XX.

Pânã la sfârºitul secolului al XVIII-lea,

42

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

suveranii nu erau preocupaþi de limba vorbitã de supuºii lor, atâta vreme cât aceºtia îºi plãteau impozitele... „Problema minoritãþilor“ a prins contur în secolul al XIX-lea, într-un context marcat de un dublu proces: cel al „deºteptãrii naþionalitãþilor“, fiecare dintre acestea aspirând la constituirea propriului stat naþional, ºi cel al generalizãrii (treptate) a învãþãmântului. În linii mari se pot distinge douã puncte de vedere: cel al statelor deja existente, care încearcã sã asimileze minoritãþile, impunându-le învãþãmântul în limba statului respectiv (Ungaria, Prusia, apoi Germania, Rusia...), ºi cel al minoritãþilor, care se opuneau acestei politici.

În momentul izbucnirii Primului Rãzboi Mondial, problema minoritãþilor este încã nerezolvatã în Europa Centralã. Secolul al XX-lea îi va aduce douã tipuri de soluþii: unele juridice (bazate pe dreptul internaþional) ºi altele marcate de aplicarea unor mãsuri de o brutalitate extremã. Tratatul de la Versailles (1919), ca ºi alte tratate semnate în acea perioadã, includ clauze privind protecþia minoritãþilor, pe care, într-o primã etapã, majoritatea statelor din Europa Centralã se angajeazã sã le respecte. Un organism specializat al Societãþii Naþiunilor examineazã plângerile minoritãþilor, adreseazã observaþii guvernelor

STATUTUL MINORITÃÞILOR.

În sudul Regatului Ungariei se aflau regiunile Barania (Baranya în maghiarã, între Dunãre ºi Drava), Bacika (Bacska în maghiarã, Ba³ka în sârbã, între Dunãre ºi Tisa), Banat (la est de Tisa) ºi Sirmia (Srem în sârbã, între Drava ºi Sava, reprezentând extremitatea rãsãriteanã a Slavoniei). Cu scopul repopulãrii acestor regiuni, devastate de rãzboaiele austro-turce de la sfârºitul secolului al XVII-lea ºi de la începutul secolului al XVIII-lea, autoritãþile habsburgice au încurajat aºezarea aici a imigranþilor de origini diferite: germani din Renania (inclusiv loreni de limbã francezã...), slovaci, ucraineni din Rutenia Subcarpaticã numiþi rusini. Aceºtia s-au adãugat populaþiilor locale, la rândul lor de mai multe neamuri: unguri, români, sârbi, croaþi... Cei nou-sosiþi au întemeiat aºezãri omogene din punct de vedere etnic, rãmase ca atare de-a lungul generaþiilor, pânã în a doua jumãtate a secolului al XX-lea. Tratatul de la Trianon (1920) a atribuit Iugoslaviei o micã parte din Baranya, sudul regiunii Bacika, Sirmia ºi vestul Banatului, iar României, estul Banatului. Prin urmare, situaþiile „minoritare“ s-au schimbat: ungurii ºi românii au devenit minoritari în Iugoslavia, sârbii, în România... Germanii au fost expulzaþi din Iugoslavia la sfârºitul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial (a se vedea p. 44), dar nu ºi din Ungaria ºi din România. Pentru a se þine cont de mozaicul etnic, în 1946 în cadrul Federaþiei iugoslave a fost instituitã provincia autonomã Voivodina (a se vedea p. 155). Astãzi, ea se aflã în Republica Serbia. Aici se vorbesc ºase limbi oficiale: sârba, maghiara, slovaca, româna, croata ºi ruteanã.

43

CYAN

MAGENTA

YELLOW

etc. Anumite þãri îºi respectã angajamentele (aºa cum este cazul Cehoslovaciei), altele, mai puþin, mai ales în anii 1930, atunci când încep sã se înmulþeascã regimurile autoritare. Dupã al Doilea Rãzboi Mondial, Consiliul Europei, înfiinþat în 1949, se preocupã, la rândul sãu, de situaþia minoritãþilor, dar nu poate interveni în Europa de Est înainte de anii 1990. În ceea ce le priveºte, regimurile comuniste aplicã diferite politici: relativ protective în Iugoslavia, în Ungaria sau în Cehoslovacia; restrictive în România (minoritatea maghiarã) sau în Bulgaria (minoritatea turcã). Masive, acestea au caracterizat secolul al XX-lea în Europa Centralã, indiferent dacã au fost numite „schimburi de populaþii“, „deportãri“, „purificare etnicã“. În toate situaþiile, sute de mii sau milioane de persoane au fost obligate în mod brutal sã-ºi pãrãseascã locuinþele ºi pãmântul strãmoºesc, majoritatea pierzând astfel tot ce deþinuserã pânã atunci. Trei serii de acþiuni dramatice marcheazã secolul.

(populat în majoritate de ucraineni ºi bieloruºi), aceºtia expulzeazã de aici o jumãtate de milion de polonezi, deportaþi în Asia Centralã ºi în Siberia. În 1944, Stalin ordonã deportarea în Asia Centralã a 200 000 de tãtari din Crimeea. În 1945, sovieticii expulzeazã din Istmul Karelia, pe care îl anexeazã, 400 000 de finlandezi. În 1945–1946 sunt expulzaþi aproximativ 15 milioane de germani: cei mai mulþi dintre aceºtia provin din teritoriile anexate de URSS (nordul fostei Prusii Orientale) ºi Polonia (de la est de linia Oder–Neisse); alþii sunt obligaþi sã pãrãseascã Cehoslovacia sau Iugoslavia (a se vedea paginile 109 ºi 155).

EXPULZÃRILE.

• Destrãmarea Iugoslaviei. Rãzboiul din Bosnia-Herþegovina (1992–1995), declanºat de sârbi, prilejuieºte expulzãri masive („purificarea etnicã“) îndreptate, în primul rând, împotriva bosniacilor musulmani. În 1995, sunt înregistraþi 2,1 milioane de refugiaþi. În acelaºi an, 200 000 de sârbi sunt expulzaþi din Croaþia. În ajunul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, numeroºi etnicii (Volksdeutsche) germani locuiau în diferite state din Europa Centralã, pãstrându-ºi limba maternã. În anumite cazuri, imigraþia lor data din Evul Mediu: germanii din Sudeþi (regiune de graniþã din Cehia), saxonii din Transilvania, minerii din munþii Slovaciei, foºtii „baroni baltici“ din Letonia ºi Estonia... Alþi germani au venit în calitate de coloniºti în secolul al XVIII-lea ºi la începutul secolului urmãtor: în sudul Ungariei, în sudul

VECHILE MINORITÃÞI GERMANE.

• Desfiinþarea Imperiului Otoman. Rãzboiul dintre greci ºi turcii naþionaliºti conduºi de Mustafa Kemal (1920–1922), se finalizeazã prin „schimburi de populaþii“: 1,4 milioane de greci pãrãsesc Asia Micã, în vreme ce 400 000 de turci pleacã din Grecia. Totodatã, în 1923 grecii expulzeazã din Tracia de vest 250 000 de bulgari. • Al Doilea Rãzboi Mondial ºi urmãrile sale. Sovieticii aplicã primele mãsuri: dupã ocuparea, în 1939, a estului Poloniei

BLACK

LIMBI ŞI RELIGII

MINORITÃÞILE ÎN BANAT, BACIKA, BARANYA ªI SIRMIA

 43 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 44 

Ucrainei ºi al Crimeei („germanii de la Marea Neagrã“), în sudul Basarabiei. Din 1940, ei au avut o soartã diferitã. Germanii din Estonia, din Letonia ºi din Basarabia au fost repatriaþi în Germania în 1940–1941, dupã anexarea acestor teritorii la URSS. Germanii de la Marea Neagrã au fost, la rândul lor, expulzaþi, în condiþii foarte dificile, în 1943–1944. Dintre germanii din Banatul sârbesc, unii au plecat în 1944–1945, alþii au fost expulzaþi ulterior. Germanii din Sudeþi ºi cei din Slovacia au fost expulzaþi în masã, în 1945–1946. Germanii din România nu au fãcut obiectul unor mãsuri similare, dar majoritatea au emigrat totuºi în Germania, în a doua jumãtate a secolului al XX-lea. Astãzi mai existã aproximativ 120 000 de etnici germani în Ungaria. NOILE MINORITÃÞI RUSE. În 1991–1992, atunci când Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Bielorusia ºi Republica Moldova ºi-au obþinut independenþa, circa 15 milioane de ruºi instalaþi în aceste þãri au devenit, dintr-o datã, „minoritari“. Cu toate acestea, nu se aflã toþi în aceeaºi situaþie. În Ucraina ºi Bielorusia, þãri slave asociate de mult timp Rusiei, ruºii s-au implantat, în marea lor majoritate, de multã vreme ºi s-au integrat populaþiei autohtone (ea însãºi masiv rusofonã). În þãrile baltice însã, afluxul ruºilor este, în general, ulterior celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Odatã cu dispariþia cetãþeniei sovietice în urma destrãmãrii URSS, începând din 1992 s-a pus urmãtoarea problemã: ruºii (ºi alþi rusofoni neautohtoni, care

44

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

locuiesc în republicile proaspãt independente), vor obþine sau nu dreptul de a deveni ipso facto cetãþeni ai acestor republici? Ucraina ºi Bielorusia au rãspuns afirmativ. Estonia, Letonia ºi Lituania, dimpotrivã, au impus ca principiu ca numai persoanele care au avut cetãþenia respectivã înainte de 1940 ºi descendenþii lor sã beneficieze de aceasta în mod automat. Decizia excludea cea mai mare parte a ruºilor ºi nu le îngãduia decât opþiunea între un statut de strãini ºi o procedurã lungã ºi dificilã de naturalizare, implicând în special stãpânirea limbii þãrii, pe care mulþi nu o cunoºteau. Într-o primã etapã, Rusia a exercitat presiuni asupra republicilor baltice pentru ca acestea sã amelioreze situaþia juridicã a ruºilor, dar Uniunea Europeanã a jucat în cele din urmã rolul decisiv. Practic, atunci când aceste republici au început negocierile în vederea aderãrii, UE a cerut ca problema ruºilor sã fie rezolvatã în conformitate cu principiile aplicate în vederea protecþiei minoritãþilor, astfel încât, treptat, conflictul s-a atenuat (a se vedea pp. 56 ºi 60). Republica Moldova reprezintã un caz aparte: ruºii (ca ºi alþi rusofoni) au primit cetãþenia, dar, fiind concentraþi geografic pe malul stâng al Nistrului, s-au constituit într-o entitate autonomã, „Republica Transnistria“ (a se vedea p. 138).

Evreii În perioada interbelicã, Europa Centralã (aºa cum

EVREII ÎNAINTEA REGIMULUI NAZIST.

o defineºte aceastã lucrare) se caracteriza prin numãrul ridicat al evreilor ce locuiau aici: peste opt milioane faþã de un milion ºi jumãtate în Europa Occidentalã, inclusiv în Germania. Exterminarea practicatã de naziºti ºi emigraþia unei mari pãrþi a supravieþuitorilor dupã 1945 au dus, în anumite þãri, la cvasitotala lor dispariþie. Evreii sefarzi, refugiaþi din Spania în Imperiul Otoman la sfârºitul secolului al XV-lea, erau instalaþi la Salonic (unde alcãtuiau, în secolul al XVI-lea, douã treimi din populaþie), în diferite oraºe din Balcani, în Rodos, în Corfu. Limba lor se numea ladino (a se vedea studiul alãturat) ºi constituiau comunitãþi originale, evocate de scriitorii Albert Cohen (originar din Corfu) sau Elias Canetti, nãscut la Ruse, în Bulgaria, ºi laureat al Premiului Nobel pentru literaturã în 1981 (pentru o operã scrisã în germanã). Evreii aºkenazi erau de departe cei mai numeroºi, mai ales în Polonia, Lituania, Bielorusia, Ucraina ºi în Republica Moldova. Alungaþi, începând din Evul Mediu, din Europa Occidentalã, apoi din Germania, ei s-au aºezat în statul polono-lituanian. Dupã împãrþirile Poloniei ºi dupã Congresul de la Viena, s-au regãsit în majoritate sub autoritatea þarului, iar libertatea lor a fost restrânsã (a se vedea p. 98). În ceea ce-i priveºte, evreii din Galiþia ºi Bucovina, deveniþi austrieci în 1772–1775, se bucurau de o mult mai mare libertate de stabilire ºi de circulaþie. Limba evreilor aºkenazi era idiº (a se vedea textul din chenar). Înrudirea cu germana explicã de ce scriitori originari din Galiþia ºi din Bucovina au ales sã scrie

DISPARIÞIA EVREILOR. De la sfârºitul secolului al XIX-lea, un important numãr de evrei a luat calea Europei Occidentale ºi mai ales a SUA. O altã parte a emigranþilor evrei s-a îndreptat, din 1882, spre Palestina. Theodor Herzl (un evreu de limbã germanã nãscut la Budapesta) avea sã punã bazele miºcãrii sioniste (fondatã oficial în 1897), care a stat la originea statului Israel. Venirea lui Hitler la putere în Germania, în 1933, avea sã marcheze începutul unei persecuþii sistematice a evreilor, extinsã apoi la cea mai mare parte a statelor europene, pe mãsura anexãrilor (Austria, zona sudetã, Boemia–Moravia) ºi a cuceririlor. În Germania, procesul a evoluat progresiv: definirea calitãþii de „evreu“, revocãri ºi excluderi, arianizarea întreprinderilor, impozite speciale, regrupãri. Odatã ce Polonia a fost cuceritã în 1939, tratamentul discriminatoriu aplicat evreilor ºi-a modificat amploarea: s-a trecut atunci la constituirea sistematicã a

45

CYAN

MAGENTA

YELLOW

IDIª ªI LADINO Limba idiº (în traducere literalã „iudaicã“) s-a format în cadrul comunitãþilor aºkenaze din Renania, dupã anul 1000. Având o gramaticã ºi un vocabular majoritar germane, i s-au adãugat elemente provenite din ebraicã. Idiº se scrie cu caractere ebraice. Din secolul al XIV-lea, atunci când numeroºi evrei au emigrat cãtre est, (a se vedea p. 97), limba idiº „orientalã“ (incluzând elemente slave) a devenit limba maternã a tuturor evreilor din Regatul Poloniei ºi din þãrile limitrofe (a se vedea harta de la p. 98). În vreme ce primele texte cunoscute dateazã din aceastã epocã îndepãrtatã, literatura în limba idiº a început sã înfloreascã abia din secolul al XIX-lea. Exterminarea evreilor de cãtre naziºti a eliminat, practic, limba idiº din Europa Centralã. Vorbitorii acesteia locuiesc astãzi, în principal, în SUA (New York) ºi în Israel. Dintre evreii sefarzi expulzaþi din Spania în 1492, mulþi au ajuns în Imperiul Otoman, instalându-se în diferite oraºe de aici, îndeosebi la Salonic. Ei au pãstrat o limbã castilianã medievalã amestecatã cu elemente ebraice, numitã ladino (sau „iudeo-spaniolã“), scrisã cu caractere ebraice. Persecuþia nazistã (a se vedea p. 100), apoi instalarea în Israel a numeroºi evrei sefarzi a pus capãt în fapt utilizãrii limbii ladino.

ghetourilor. O nouã etapã a fost inauguratã odatã cu invadarea URSS-ului, în iunie 1941: s-a recurs la masacrele organizate. Nu mai rãmãsese decât trecerea la „soluþia finalã“, eliminarea tuturor evreilor ce se gãseau în Europa dominatã de naziºti. Decizia de principiu pãrea sã fi fost luatã de Hitler la sfârºitul verii anului 1941, ºi notificatã de Goering lui Reinhard Heydrich. La Wannsee, în biroul acestuia

BLACK

(la sud-vest de Berlin), o reuniune organizatã la 20 ianuarie 1942 a stabilit condiþiile în care decizia urma sã fie aplicatã. Principalul ei executant avea sã fie Adolf Eichmann. Pentru distrugerea evreilor din Europa s-au utilizat trei tipuri de metode. Mai întâi, continuarea masacrului la faþa locului, întreprinsã în partea ocupatã din Uniunea Sovieticã, ºi care a fost dusã pânã la capãt. În al doilea rând, a avut loc gazarea progresivã a locuitorilor din ghetourile Poloniei, în lagãre special utilate (care au fost, ulterior, distruse). S-au desfãºurat, în fine, raziile mai mult sau mai puþin metodice, asupra evreilor din cele mai diferite þãri, urmate de deportãrile la Auschwitz. La sosirea în acest lagãr, unii treceau direct în camera de gazare, alþii erau supuºi muncii forþate, în asemenea condiþii încât puþini au supravieþuit. Aceasta a fost atât soarta evreilor, din Occident, cât ºi cea a evreilor din Slovacia, de la Salonic sau din Ungaria. În statele aliate Germaniei, cooperarea autoritãþilor a fost inegalã. Bulgaria a refuzat sã-ºi predea cetãþenii, la fel ca ºi România începând de la mijlocul anului 1942. Nu au existat deportãri, în zonele ocupate de Italia, din Iugoslavia ºi Grecia pânã la capitularea din 1943. ªi guvernul maghiar a rezistat cererilor germane pânã la ocuparea þãrii de cãtre armatele germane în martie 1944. Dar evreii s-au numãrat ºi printre victimele armatei române în 1941 ºi, respectiv, ale ustaºilor din Croaþia. Dispariþiile cele mai numeroase au fost cele din Polonia: 3 milioane de persoane,

LIMBI ŞI RELIGII

în germanã, dupã cum o fãceau deja evreii din Boemia–Moravia, dintre care cel mai celebru a fost Franz Kafka. Ca ºi în cazul Vienei, Berlinul îi atrãgea pe evreii din Polonia, deveniþi supuºii regelui Prusiei ori ai þarului, rar. Este de asemenea adevãrat cã, începând din secolul al XIX-lea, numeroºi evrei din Imperiul Rus au adoptat limba rusã, în mod deosebit pentru a desfãºura activitãþi literare sau politice. Evreii din Ungaria, formau un grup aparte, adoptând în marea lor majoritate limba maghiarã.

 45 

EUROPA CENTRALĂ, UN SPAŢIU ÎNCHIS

 46 

dintr-o populaþie de 3,3 milioane, cuprinsã între frontierele din 1939 (o parte importantã a supravieþuitorilor s-au gãsit, în 1945, în teritoriile proaspãt anexate de Uniunea Sovieticã.). În teritoriile sovietice ocupate de germani, numãrul dispãruþilor s-a ridicat la 700 000 de persoane. Pierderile (contabilizate prin referire la teritoriile actuale) au fost, în România de 270 000 (din 450 000), în Ungaria de 200 000 (din 400 000), în Cehoslovacia de 260 000 (din 315 000), în Grecia de 60 000 (din 74 000). În 1945, cei scãpaþi din lagãrele de concentrare s-au regãsit, izolaþi ºi neajutoraþi, în lagãrele pentru „persoanele deplasate“, în special în Germania. Cea mai mare parte dintre ei au emigrat în Palestina, înainte sau dupã 1948. În ceea ce-i priveºte pe evreii care au putut rãmâne sau reveni în þãrile lor (cum este cazul evreilor polonezi repatriaþi din URSS), mulþi au ajuns, cu timpul, în Israel, aºa cum au fãcut-o evreii din România în urma unor acorduri între cele douã guverne. Cea mai numeroasã populaþie evreiascã, de multã vreme maghiarizatã, a rãmas cea din Ungaria.

PERIOADA POSTBELICÃ.

Romii Cunoscuþi altãdatã cu numele de þigani, boemieni, romaniheli, gitani etc. (a se vedea studiul alãturat), romii au obþinut recunoaºterea oficialã internaþionalã a numelui pe care ºi l-au dat ei înºiºi: rom (adjectiv – romani). Potrivit diferitelor estimãri, numãrul lor se ridicã astãzi între 8 ºi 10

46

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

milioane în lume, dintre care 5 pânã la 6 milioane locuiesc în Europa Centralã. Romii sunt originari din nord-vestul Indiei, dupã cum o demonstreazã asemãnarea limbii vorbite de ei cu cea din regiunea respectivã (a se vedea studiul de mai jos). Aceastã origine a fost recunoscutã de la sfârºitul secolului al XVIII-lea, fiind apoi contestatã de antropologi. Analizele genetice au confirmat-o însã definitiv în anii 1990: toþi romii din zilele noastre descind din aceeaºi populaþie, prezentã în India acum patruzeci de generaþii. Romii au pãrãsit India în secolul al XI-lea, au traversat platoul iranian, apoi au ajuns în Imperiul Bizantin. De ce ºi în ce împrejurãri? Existã, fãrã îndoialã, o legãturã cu marile expediþii lansate în India de Nord, în aceastã epocã, de musulmanii turci ºi afghani: strãmoºii romilor au fost fãcuþi prizonieri în masã, apoi mutaþi în vest... dar aceasta nu este

PATRUZECI DE GENERAÞII.

NUMELE DATE ROMILOR Numele de „þigan“, de origine bizantinã, desemna o sectã din Asia Micã, romii fiind asimilaþi acesteia. Cea de „boemian“ dateazã din secolul al XV-lea, atunci când romii au ajuns în Franþa, dupã ce au locuit o perioadã de timp în Boemia. „Gitan“ provine din spaniolul gitano, la origine, egyptano, fãcând aluzie la epoca în care romii din Spania au trecut prin Egipt. „Romanihel“ provine dintr-un cuvânt romani din Germania, care înseamnã „poporul romilor“. Numele de rom nu are nicio legãturã cu romanii sau cu românii. În limba romani, acesta înseamnã „om, soþ“.

ROMANI (ROMANES), LIMBA ROMILOR Romani este o limbã indo-europeanã care face parte din grupul indo-iranian, subgrupul indo-arian, ca ºi sanscrita sau hindusa. Dispersarea geograficã a romilor a dus la împãrþirea limbii vorbite de aceºtia în dialecte, dar unitatea sa fundamentalã s-a pãstrat, astfel încât s-a putut încerca stabilirea unei limbi „standard“ unificate. Câþi dintre romi îºi mai cunosc limba proprie? În Europa Centralã, numãrul acestora se ridicã la 2,5 milioane, adicã jumãtate din totalul acestora. (Dupã câte se pare, aceastã atitudine îºi are originea – îndepãrtatã – în tradiþiile religioase din India.)

decât o ipotezã. Oricum, în secolul al XIV-lea, romii au ajuns în Balcani. Prezenþa lor este atestatã în Germania la începutul secolului al XV-lea ºi, din secolul urmãtor, în Scoþia ºi în Suedia. Alþii migreazã din Iran spre Egipt ºi Africa de Nord, ajungând apoi în Spania, în secolul al XV-lea. OSTILITATEA FAÞÃ DE ROMI. În secolul al XIV-lea, în vreme ce romii se rãspândesc în Balcani, talentele lor sunt recunoscute în diferite domenii: prelucrarea metalelor, creºterea ºi dresarea cailor, muzicã... În sens invers, unele dintre trãsãturile lor caracteristice stârnesc ostilitatea, prima dintre acestea fiind chiar modul itinerant de viaþã. Se mai adaugã chiar reticenþa romilor de a se amesteca cu alte populaþii pe care, prin tradiþie, le considerã „impure spiritual“. Reacþiile ostile se manifestã în Imperiul Otoman ºi, mai puternic, la nord de acesta.

ROMII, VICTIME ALE NAZISMULUI. Naziºtii i-au considerat pe romi ca o „rasã inferioarã“ ce trebuie exterminatã. Nu au reuºit sã-ºi îndeplineascã obiectivul din mai multe motive: romii erau mai greu de controlat decât evreii; mulþi dintre ei se aflau în þãri care nu erau supuse direct autoritãþilor germane; exterminarea romilor nu a constituit o prioritate. În 1941, romii din Polonia sunt închiºi în ghetouri (precum cel din Varºovia), la fel ca ºi evreii. Pe frontul de est, aceºtia sunt masacraþi de Einsatzgruppen (a se vedea p. 101). În decembrie 1942, Himmler ordonã ca romii din cadrul Reichului, inclusiv cei din Boemia–Moravia ºi din

47

CYAN

MAGENTA

YELLOW

RELIGIILE ROMILOR În majoritate, romii au adoptat religiile þãrilor în care s-au aºezat, pãstrându-ºi anumite elemente ale credinþelor tradiþionale. Prin urmare, romii din Europa Centralã sunt ortodocºi sau catolici, chiar musulmani (mai ales în Bulgaria, Macedonia ºi Albania). Miºcãrile „evanghelice“ s-au bucurat de succes, în ultimii ani, în rândul romilor, aceºtia întemeind Biserici distincte.

Polonia, sã fie trimiºi la Auschwitz. La fel avea sã se întâmple, în 1944, cu un numãr de 30 000 pânã la 70 000 de romi din Ungaria. Ustaºii din Croaþia (a se vedea p. 152) au exterminat, la rândul lor, zeci de mii de romi. Numãrul total al victimelor rãmâne încã incert: estimãrile variazã între 200 0000 ºi 800 000, dacã nu chiar mai mult. PROBLEMA ROMILOR, ASTÃZI. În zilele noastre,

se poate vorbi de mai multe chestiuni îngemãnate. – Romii sunt dificil de recenzat, cu atât mai mult cu cât, în cursul recensãmintelor, mulþi dintre ei nu se declarã ca atare, fiind astfel incluºi în categoria etnicã majoritarã. – Este adevãrat cã acest fapt reflectã, parþial, o realitate, deoarece romii nu formeazã o populaþie omogenã; mulþi dintre ei sunt în mod real integraþi în societate. – Prejudecãþile împotriva romilor sunt, în

BLACK

continuare, profunde ºi durabile. Alimentate de „marginalizarea“ romilor, acestea sunt, pe deasupra, exploatate de anumite formaþiuni politice. – Discriminãrile determinã formarea unui cerc vicios, care face ca mulþi romi sã rãmânã într-o stare de inferioritate. Acestea se pot observa în mediul ºcolar (respingerea copiilor de cãtre ºcolile de calitate mai slabã), ca ºi în domeniul angajãrilor, ceea ce face ca rata ºomajului în rândul romilor sã rãmânã ridicatã. – În consecinþã, romii cei mai defavorizaþi se confruntã cu un mediu de viaþã dificil: sunt concentraþi în mahalale, recurg la seminomadism, deoarece durata ºederii lor în anumite zone este limitatã etc. – „Deceniul pentru integrarea romilor“, susþinut de mai multe organizaþii, a fost lansat în anul 2005. La acest demers participã Bulgaria, Croaþia, Ungaria, Macedonia, Cehia, România, Serbia ºi Slovacia. Cei mai mulþi dintre ei sunt în România: între 1,8 ºi 2 milioane, potrivit unor estimãri. În Bulgaria, sunt între 600 000 ºi 750 000. Urmeazã apoi Slovacia, Ungaria ºi Serbia, fiecare cu aproximativ o jumãtate de milion de romi. În Grecia, numãrul lor depãºeºte cu puþin 300 000. Macedonia ºi Cehia au, fiecare, între 200 000 ºi 250 000.

REPARTIZAREA GEOGRAFICÃ A ROMILOR.

LIMBI ŞI RELIGII

În Þara Româneascã ºi în Moldova, ei au devenit curând robi pe pãmânturile boiereºti, condiþie care a fost oficial înlãturatã abia în 1864. În regatele Ungariei ºi Boemiei, persecuþiile sistematice îndreptate împotriva romilor au început în secolul al XVI-lea, culminând în timpul Habsburgilor, în prima jumãtate a secolului al XVIII-lea. Maria Tereza ºi Iosif al II-lea au încercat sã aplice o serie de politici în vederea asimilãrii lor (plasarea copiilor în instituþii catolice, sedentarizare...), fãrã a obþine rezultate notabile. În linii mari, condiþia romilor nu a evoluat prea mult în secolul al XIX-lea ºi la începutul secolului al XX-lea.

 47 

Douãzeci de popoare acã ar fi sã recurgem nu la criteriul lingvistic (adeseori subiect de dezbatere, dupã cum o atestã avatarurile sârbo-croatei), ci la sentimentul apartenenþei la o naþiune, însoþit de voinþa independenþei, se poate vorbi despre douãzeci de popoare: finlandezi, estonieni, letoni, lituanieni, bieloruºi, polonezi, ucraineni, cehi, slovaci, unguri, români, sloveni, croaþi, bosniaci, muntenegreni, sârbi, macedoneni, bulgari, albanezi, greci. Moldovenii (din Republica Moldova) reprezintã oare o naþiune distinctã de cea românã? Aceastã chestiune rãmâne încã în dezbatere. La sfârºitul anului 1990, ºapte dintre aceste popoare formau state unitare: Finlanda, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania, Grecia. Celelalte fãceau parte din trei state federale: URSS, Iugoslavia ºi Cehoslovacia, care s-au destrãmat în decursul anilor urmãtori. Republicile baltice (Estonia, Letonia, Lituania) au pãrãsit URSS-ul în septembrie 1991. URSS-ul a dispãrut în luna decembrie a aceluiaºi an, iar Ucraina, Belarus ºi Republica Moldova ºi-au obþinut indepen-

D  48 

48

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

denþa. Cehii ºi slovacii s-au despãrþit pe cale amiabilã la 1 ianuarie 1993. Dimpotrivã, dezmembrarea Iugoslaviei s-a transformat într-o tragedie. Rãzboiul, însoþit de „purificãri etnice“, a cuprins Croaþia în 1991 ºi, mai puternic, Bosnia-Herþegovina, între 1992 ºi 1995. În 1999, luptele au izbucnit în Kosovo ºi, sub o altã formã, chiar pe teritoriul Serbiei (loviturile aeriene ale NATO). De-a lungul anilor s-au format astfel cinci state: Slovenia, Croaþia, Serbia, Muntenegru ºi Macedonia. S-a adãugat Bosnia-Herþegovina care, deºi independentã în principiu, este plasatã sub tutelã internaþionalã. În ceea ce priveºte problema provinciei Kosovo, locuitã de albanezi, în anul 2007 aceasta era însã nerezolvatã [iar în februarie 2008, aceasta ºi-a proclamat unilateral independenþa – n.tr.]. Destrãmarea federaþiilor ºi înmulþirea statelor este compensatã, parþial, de extinderea Uniunii Europene care, în plus, exercitã un efect stabilizator, impunând condiþii stricte de aderare: regim democratic, asigurarea respectãrii minoritãþilor etnice, reglementarea amiabilã a diferendelor cu vecinii. Dintre cele douãzeci de popoare enumerate mai sus, în 2007, douãsprezece dintre ele erau deja membre ale UE.

FINLANDEZII e ce sã-i integrãm pe finlandezi printre popoarele Europei „Centrale“, de vreme ce Finlanda este o þarã nordicã? Din trei motive: – Finlanda aparþine generaþiei statelor devenite independente la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial: mai înainte, ea a fost suedezã, iar apoi ruseascã; – relaþiile cu Uniunea Sovieticã, marcate de douã rãzboaie succesive (1939–1940 ºi 1941–1944), i-au dominat istoria în secolul al XX-lea, chiar dacã nu a fãcut parte niciodatã din „blocul sovietic“; – limba finlandezã se deosebeºte total de alte limbi scandinave: aceasta provine din cadrul familiei fino-ugrice, la fel ca ºi estoniana ºi maghiara.

D

Între suedezi ºi ruºi Istoria Finlandei începe în secolul al XII-lea. Din perioada anterioarã nu pot fi întrezãrite decât unele frânturi: populaþii finice, venite dinspre est ori, probabil, din Estonia, au migrat în acest þinut, în cursul primului mileniu; suedezii s-au instalat în Insulele Åland, iar apoi, cu siguranþã, în secolul al XI-lea, pe malul estic al Golfului Botnic. FINLANDA SUEDEZÃ. Cu puþin dupã anul 1150,

regele (catolic) al Suediei întreprinde o „cruciadã“ în sud-vestul Finlandei: el este însoþit de misionari ºi astfel este întemeiat

49

CYAN

MAGENTA

YELLOW

landezei nu va fi acceptatã de administraþie decât în 1739. Începând de la mijlocul secolului al XVI-lea, asalturile repetate ale þarului Ivan cel Groaznic în Livonia i-au determinat pe suedezi sã reacþioneze ºi sã cucereascã Estonia, apoi Ingria (aflatã între Estonia ºi Lacul Ladoga). În 1617, Tratatul de la Stolbova confirmã aceste anexiuni ºi le mai adaugã o parte a Kareliei (spre vest ºi spre nord de Lacul Ladoga). Puterea suedezã îºi atinge în acel moment apogeul, iar Finlanda cunoaºte o – relativã – prosperitate: se construiesc oraºe, drumuri, un serviciu poºtal; se pun bazele unei universitãþi la Åbo. Rãzboiul nordic (1700–1721), dintre þarul Petru cel Mare ºi Carol al XII-lea, regele Suediei, se transformã într-o catastrofã. Dupã înfrângerea celui din urmã la Poltava, în 1709, trupele ruse invadeazã Finlanda, în 1710, ºi devasteazã þara de-a lungul mai multor ani: în memoria colectivã a finlandezilor, aceste evenimente poartã denumirea de „Marea Mânie“. Prin Tratatul de la Nystadt (1721), Rusia obþine întregul istm al Kareliei, în afarã de Estonia, Livonia ºi Ingria: cu puþine schimbãri, „FINIC“ ªI „FINLANDEZ“ Termenul „finlandez“ îi desemneazã pe cetãþenii Republicii Finlanda, inclusiv pe cei de limbã suedezã. Noþiunea de „finic“ se aplicã fie doar finlandezilor de limbã finlandezã, fie – sub pana a numeroºi lingviºti – unui ansamblu mai larg de popoare învecinate, care-i include pe estonieni, karelieni ºi diverse alte populaþii, rãspândite în Rusia (mordvini, mari, komi, udmurþi...).

BLACK

este vorba de aceeaºi frontierã din zilele noastre. În 1743, Tratatul de la Åbo îi atribuie încã o micã porþiune din Finlanda. În fine, în 1808, þarul Alexandru I, cãruia pacea încheiatã cu Napoleon la Tilsit i-a lãsat mâinile libere, invadeazã Finlanda: în anul urmãtor, Tratatul de la Fredrikshamm recunoºtea anexarea acesteia. FINLANDA SUB STÃPÂNIRE RUSÃ. Alexandru I reconstituie un mare ducat al Finlandei – al cãrui mare-duce este chiar el – reunind cuceririle din 1809 ºi 1743, precum ºi o parte din cele din 1721: graniþele Finlandei se apropie din nou de Sankt-Petersburg. Pânã la sfârºitul secolului al XIX-lea, marele ducat se bucurã de o realã autonomie: dispune de propria sa Dietã, de armata sa, de monedã proprie, de timbre poºtale specifice... Suedeza rãmâne limba oficialã, dar mutarea capitalei de la Åbo la Helsingfors (Helsinki), în 1812, marcheazã o rupturã cu tradiþia. În fond, finlandezii nu regretã niciun pic epoca suedezã. Limba lor cunoaºte o frumoasã înflorire literarã, mai ales începând din 1835, odatã cu apariþia Kalevalei, de Elias Lönnrot, vast poem epic inspirat din baladele populare. În ceea ce le priveºte, autoritãþile ruse încurajeazã utilizarea finlandezei pentru a contracara influenþa culturalã suedezã: are loc o reformã a învãþãmântului în favoarea sa, fiind recunoscutã ca a doua limbã oficialã. Totuºi, cu timpul, deºteptarea conºtiinþei naþionale avea sã intre în conflict cu caracterul autocratic al regimului þarist. Iar acesta se înãspreºte de-a lungul anilor. La instigarea guvernatorului Nicolai Bobrikov

FINLANDEZII

oraºul Åbo (Turku, în finlandezã). În aceeaºi vreme, ruºii ortodocºi din Novgorod, stãpâni ai comerþului cu blãnuri, pãtrund în Karelia, trec aici la convertiri ºi fondeazã un episcopat la Olonets. Primele ciocniri dintre suedezi ºi ruºi se desfãºoarã la începutul secolului al XIII-lea. Acestea se soldeazã, în 1240, cu victoria pe Neva a prinþului rus Alexandr, numit ulterior „Nevski“. Împinºi de papã, pe care-l îngrijora avansul ortodocºilor, suedezii decid, în aceste condiþii, sã desãvârºeascã cucerirea Finlandei: Åbo, sediul unui episcopat aflat în dependenþã faþã de arhiepiscopul de Uppsala, devine capitala þãrii; Vyborg este întemeiat în 1293. Cu toate acestea, rãzboiul cu ruºii nu întârzie sã reizbucneascã. Marea sa mizã – Istmul Kareliei – face obiectul unui partaj prin Tratatul de la Nöteborg (1323): suedezii pãstreazã Vyborgul ºi împrejurimile acestuia, iar ruºii, cele douã maluri ale Nevei ºi þãrmurile Lacului Ladoga. Cucerirea Finlandei de cãtre Suedia, spre deosebire de sistemul pe care Ordinul Teutonic l-a aplicat, în aceeaºi perioadã, în Estonia ºi Livonia, nu s-a manifestat printr-o aservire a populaþiilor autohtone: se constituie o nobilime finicã, iar episcopii de Åbo sunt tot finici. În 1353, Finlanda devine ducat, fiind ridicatã la rangul de mare ducat în 1581. Un finlandez, preot din Åbo, Pietari Särkilahti, este cel care introduce Reforma luteranã în Finlanda, în anul 1527. Traducerea Noului Testament de cãtre episcopul Michael Agricola marcheazã, în 1548, naºterea limbii finlandeze scrise. Totuºi, limba oficialã ºi a societãþii cultivate rãmâne suedeza. Utilizarea fin-

 49 

DOUĂZECI DE POPOARE

MANNERHEIM, „ELIBERATORUL“

 50 

Finlandez de origine suedezã, Carl Gustav Emil, baron von Mannerheim (1867–1951) se afirmã în armata þaristã ºi participã la Rãzboiul ruso-japonez din anii 1904–1905. Chemat, în 1918, în fruntea „albilor“ finlandezi, el respinge în Rusia „garda roºie“ aliatã a bolºevicilor. Este promovat mareºal în 1933. În decembrie 1939 (avea la vremea aceea 72 de ani) se face din nou apel la „Eliberator“ pentru a conduce operaþiunile „Rãzboiului de iarnã“. Reluarea ostilitãþilor în 1941 îi oferã ocazia unei revanºe militare asupra ruºilor dar, dupã înfrângerea din iunie 1944, el este cel care trebuie sã negocieze ruperea alianþei cu Germania ºi încheierea armistiþiului cu sovieticii. În 1945, Mannerheim pãrãseºte Finlanda ºi evitã, astfel, un proces. Moare în Elveþia.

(ce va fi asasinat în 1904), un manifest al þarului din 1899 desfiinþeazã armata finlandezã ºi impune rusa ca limbã a administraþiei. Dupã revoluþia din 1905, o nouã Constituþie instituie un parlament ales de toþi cetãþenii, inclusiv de femei (primele din Europa, care obþin dreptul de vot, pe care îl exercitã din 1907). Dar victoria socialiºtilor, în urma alegerilor din 1907, are drept consecinþã o nouã accentuare a represiunii ºi rusificãrii.

Independenþa Odatã cu izbucnirea revoluþiei bolºevice, finlandezii s-au divizat în douã tabere: pe de o parte, socialiºtii, partizani ai bolºevicilor ºi, pe de altã parte, majoritatea parlamentarã conservatoare, favorabilã independenþei, pe care se grãbeºte sã o

50

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

proclame la 6 decembrie 1917. În ianuarie 1918, „garda roºie“ socialistã declanºeazã o revoluþie la Helsinki, iar guvernul finlandez, refugiat la Vaasa, îl însãrcineazã pe generalul Mannerheim sã formeze ºi sã conducã o „gardã civicã“ ºi sã obþinã ajutorul Germaniei. La începutul lui aprilie, atunci când o armatã germanã, condusã de von Goltz, debarcã Mannerheim este deja stãpân pe situaþie. Helsinki ºi Vyborg sunt recucerite înainte de sfârºitul lunii. Dar ameninþãrilor din partea Moscovei le urmeazã presiunile Berlinului: coroana Finlandei este oferitã principelui Frederic-Carol de Hessen. Armistiþiul din 11 noiembrie 1918 pune capãt acestor proiecte. Noua Camerã, aleasã la sfârºitul anului 1918, voteazã în iulie 1919 o Constituþie republicanã. Stabilirea frontierei necesitã îndelungi negocieri cu sovieticii. Finlanda ar fi dorit ca fostului mare ducat propriu-zis sã-i fie reunite teritoriile populate de karelieni. Prin Tratatul de la Tartu (14 octombrie 1920), URSS nu acceptã decât sã promitã un plebiscit (ce nu va avea loc niciodatã), dar cedeazã, în schimb, Finlandei teritoriul Petsamo (Petcenga în rusã), care-i oferã accesul la Oceanul Arctic. Locuitorii Insulelor Åland, vorbitori ai limbii sudeze, revendicã alipirea la Suedia. Societatea Naþiunilor menþine, în 1920, suzeranitatea finlandezã, dar Insulele Åland primesc un statut de autonomie. Anul urmãtor, printr-o convenþie internaþionalã, acestea sunt proclamate teritoriu neutru (dispoziþiile în acest sens vor fi reînnoite în 1947). TENSIUNI PERSISTENTE. Conflictul politic dintre „albi“ ºi „roºii“ continuã în anii 1920.

În 1929, incidentele de la Lapua (în vestul þãrii) declanºeazã o violentã reacþie anticomunistã care, sub numele de „miºcarea de la Lapua“, se rãspândeºte ºi se înãspreºte (recurgând la asasinate). Candidatul acesteia, Pehr Evind Svinhufvud, este ales preºedinte în 1931. Anul urmãtor, acesta dejoacã însã o tentativã de loviturã de stat „lapuistã“, dupã care reuºeºte sã impunã calmul, ducând o politicã de orientare conservatoare. RÃZBOAIELE CU URSS. Protocolul secret anexat

Pactului germano-sovietic din 23 august 1939 plaseazã Finlanda în sfera de interese a Uniunii Sovietice. Dupã ce ºi-a asigurat KARELIA RUSÃ Finicii convertiþi la ortodoxie de cãtre ruºi în Evul Mediu, pornind din episcopatul de Olonets, au primit numele de karelieni. În cadrul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse (RSFSR), în 1923 a fost creatã pentru ei o republicã sovieticã socialistã autonomã. În anul 1940, aceastã republicã ºi cea mai mare parte a teritoriilor luate Finlandei au fuzionat pentru a forma Republica Sovieticã Socialistã Karelo-Finicã, republicã integratã în URSS. În 1944–1945, atunci când finicii din Istmul Kareliei au fost expulzaþi cãtre Finlanda pentru a fi înlocuiþi cu ruºi, istmul a fost alipit Republicii Rusia. RSS Karelo-Finicã ºi-a pierdut raþiunea de a exista ºi s-a revenit, în 1956, la formula unei republici autonome a Kareliei. Karelienii ºi alþi finici reprezintã, în zilele noastre, în jur de 12 % din populaþia republicii (716 000 în 2002). Limba karelianã, foarte puþin diferitã de finlandezã din Finlanda, este fixatã în scris (cu caractere chirilice) doar din 1917.

FINLANDEZII DE LIMBà SUEDEZà Finlandezii de limbã suedezã formeazã aproximativ 6 % din populaþie. Constituþia prevede cã „limbile finlandezã ºi suedezã sunt limbile naþionale ale republicii“. Un Consiliu consultativ al suedezilor din Finlanda, ales prin vot universal, oferã guvernului recomandãri. Bilingvismul (în administraþie, învãþãmânt etc.) este organizat la nivel local. Sunt declarate bilingve aºezãrile în care minoritatea depãºeºte 8 % sau 3 000 de persoane. Suedeza este singura limbã oficialã în Insulele Åland.

51

CYAN

MAGENTA

YELLOW

armistiþiu semnat la Moscova, la 19 septembrie 1944. URSS-ul îºi recupereazã toate cuceririle din 1940, cãrora le adaugã Petsamo. În locul Peninsulei Hanko, ea obþine Porkkala, veritabilã sabie a lui Damocles situatã la 30 de kilometri de Helsinki. Tratatul de la Paris (10 februarie 1947) va consacra aceste clauze. FINLANDA DUPà ANUL 1945. Dupã rãzboi se simte mâna grea a sovieticilor. Ei îi expulzeazã pe toþi finlandezi din Istmul Karelei, unde aduc populaþie ruseascã: Finlanda trebuie sã primeascã, aºadar, peste 400 000 de refugiaþi ºi, totodatã, sã plãteascã pânã în 1952 reparaþii de rãzboi considerabile. În anii 1945–1946, sovieticii determinã acþiunea de punere sub acuzare ºi de condamnare a oamenilor politici aflaþi la putere în Finlanda, în iunie 1941. În 1948 este semnat un „tratat de prietenie“ cu Uniunea Sovieticã. În general, politica externã a fãcut obiectul unei constante supravegheri, implicând chiar un drept de veto din partea Moscovei; acest tip de tutelã, care se realizeazã în absenþa unui regim comunist instalat la putere ºi fãrã aderarea þãrii la Tratatul de la Varºovia a fost botezat „finlandizare“. Dupã moartea lui Stalin, presiunea slãbeºte puþin câte puþin: sovieticii evacueazã Porkkala în 1956; în acelaºi an, Finlanda intrã în Consiliul Nordic, alãturi de þãrile scandinave; în 1962, ea a primit dreptul de a adera la AELS (Asociaþia Europeanã a Liberului Schimb). Un succes datorat, în aceeaºi mãsurã, preºedinþilor Juho Kusti Paasikivi (1946–1956) ºi Urho Kekkonen (1956–1982), autorii „Liniei Paasikivi– Kek-

BLACK

FINLANDA SUOMI, FINLAND Suprafaþã Populaþie (anul 2006) Capitalã Limbi oficiale

338 145 Km2 5 261 000 loc. Helsinki finlandeza, suedeza

Repartizarea etnico-lingvisticã a populaþiei ( %) Finlandezi 92 % Suedezi 5.5 % Religie

protestantã luteranã

konen“ subtil dozaj de strictã neutralitate, de satisfacere mãsuratã a exigenþelor sovietice ºi de afirmare a independenþei. Recunoscutã ca „punte“ între cele douã blocuri, Finlanda gãzduieºte din 1973, CSCE (Conferinþa pentru Securitate ºi Cooperare în Europa), al cãrei act final este semnat la Helsinki, la 1 august 1975. Social-democratul Mauno Koivisto îi urmeazã în funcþia de preºedinte al þãrii lui Kekkonen, în 1982, apoi este reales în 1988. Prãbuºirea Uniunii Sovietice, în 1991, pune capãt a ceea ce mai subzistã din „finlandizare“ ºi face caduc tratatul de prietenie din 1948. Din ianuarie 1992, Finlanda semneazã cu Rusia mai multe Pe drapelul finlandez, adoptat oficial în 1920, forma crucii indică apartenenţa la lumea scandinavă. Culoarea albastră evocă lacurile şi cerul, iar albul, zăpada şi vara boreală.

FINLANDEZII

controlul asupra statelor baltice, URSS se întoarce, în octombrie 1939, împotriva Finlandei: ea pretinde o retragere cu 25 de kilometri a frontierei în Istmul Karelia ºi cedarea prin închiriere a Peninsulei Hanko (pentru a fi transformatã în bazã navalã). Helsinki acceptã iniþial sã negocieze, dupã care respinge condiþiile sovietice. Declanºat de URSS la 30 noiembrie 1939, „Rãzboiul de iarnã“ nu dureazã prea mult. Prin Tratatul de la Moscova (martie 1940), Finlanda este nevoitã sã cedeze întregul istm al Kareliei, cu Viipuri (Vyborg) ºi malurile Lacului Ladoga, la fel ca ºi câteva teritorii alãturate Kareliei sovietice. URSS obþine, în plus, Hanko. Izolatã, supusã unor puternice presiuni sovietice, Finlanda tinde, în mod inevitabil, sã se apropie de Germania. La 22 iunie 1941, când aceasta atacã URSS-ul, Finlanda nu ezitã decât câteva zile pentru a intra, la rândul sãu, în rãzboi. Trupele finlandeze reiau Viipuri, participã la blocada Leningradului ºi cuceresc chiar Petrozavodsk, capitala RSS Karelia. Contraofensiva sovieticã, lansatã în iunie 1944, se finalizeazã printr-un

 51 

DOUĂZECI DE POPOARE

tratate, care relanseazã relaþiile dintre ele. În 1994, Martti Ahtisari (social-democrat) este ales preºedinte. Finlanda devine membrã a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1995. O femeie, Tarja Halonene (social-democratã), este aleasã preºedinte în anul 2000, fiind realeasã în 2006. În 2002, Finlanda devine membrã a zonei euro. În schimb, ea îºi reafirmã politica de nealiniere, nefiind membrã a Organizaþiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), spre deosebire de statele baltice.

Înainte de 1914. Marele Ducat al Finlandei, cucerit de Suedia în trei etape, aparţine Imperiului Rus.

 52 

1920–1939. Finlanda, devenită independentă, a obţinut din partea Rusiei, în 1920, teritoriul Petsamo. 1940. După „Războiul de iarnă“ din 1939–1940, Finlanda a fost nevoită să cedeze URSS-ului importante teritorii – între care Istmul

52

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Kareliei – şi baza Hanko. Odată cu fuzionarea Republicii Autonome a Kareliei, din perioada interbelică, cu teritoriile cucerite din partea Finlandei, sovieticii au constituit RSS Karelo-Finică. Astăzi. În afara Finlandei, populaţii de limbă finlandeză trăiesc în Rusia (Republica Karelia) şi în nord-estul Suediei. Samiţii (laponi) din Finlanda reprezintă mai puţin de 7 000 de persoane.

ESTONIENII

ãrile baltice – Estonia, Letonia, Lituania – nu sunt cunoscute sub aceastã denumire colectivã decât din momentul obþinerii independenþei lor, recunoscutã în 1920. De altfel, termenul „baltic“ stârneºte confuzie. Din punct de vedere lingvistic, sunt baltici letonii ºi lituanienii, dar nu ºi estonienii, care sunt finici. Din punct de vedere istoric, în schimb, estonienii ºi letonii au împãrtãºit, de-a lungul secolelor, aceeaºi soartã – pe scurt: au fost supuºi de cãtre germani –, în vreme ce lituanienii se aflau în uniune cu polonezii ºi bieloruºii. De aici rezultã o altã sciziune, de ordin religios: estonienii, ca ºi majoritatea letonilor, au devenit luterani; lituanienii au rãmas catolici. Cu toate acestea, dupã cum a dovedit-o „lanþul uman“ organizat la 23 august 1989 în amintirea Pactului germano-sovietic, existenþa unor legãturi foarte puternice au permis unirea cele trei þãri; încorporate împotriva voinþei lor la URSS în 1940, ele nu au încetat sã facã referiri la perioada lor de independenþã interbelicã, oficial revendicatã apoi, din 1990, ca o revenire la statu quo ante. Consiliul de Stat al URSS a admis, în cele din urmã, aceastã situaþie specialã (distinctã de cea a altor republici sovietice), recunoscând la 6 septembrie 1991 independenþa celor trei republici baltice. Ele au devenit membre ale ONU din 17 septembrie 1991, devenind membre ale NATO ºi ale Uniunii Europene din anul 2004.

a ºi vecinii lor, letonii, înainte de 1991 estonienii nu s-au bucurat de independenþã decât 21 de ani, între 1919 ºi 1940. Anterior, ei s-au aflat sub dominaþia germanã, care data din Evul Mediu, ºi care a continuat ºi în epoca Imperiului Rus. Primei perioade de independenþã i-a urmat aproape o jumãtate de secol de regim sovietic.

53

CYAN

MAGENTA

YELLOW

C

La sfârºitul secolului al XII-lea, esþii (adicã estonienii) sunt încã pãgâni, ca ºi finicii sau balticii, în vreme ce, de cealaltã parte a Lacului Peipus, ruºii din Novgorod ºi Pskov au adoptat deja religia ortodoxã. La puþin timp dupã anul 1200 încep „cruciadele“ catolice. Cavalerii Gladiferi, membri ai unui ordin german creat în apropiere de Riga în 1202 (a se vedea p. 57), îi atacã pe estonieni dinspre sud. Pentru a le înfrânge rezistenþa, autoritãþile religioase cer sprijinul regelui Danemarcei. Danezii debarcã în 1219 pe coasta nordicã, întemeiazã Revalul (pe care estonienii îl numesc Tallinn, „oraºul danezilor“) ºi fondeazã un episcopat dependent de arhiepiscopul (danez) de Lund. Germanii ºi danezii nu se feresc sã coopereze, atât pentru a-i supune pe estonieni, cât ºi pentru a-i þine la distanþã pe ruºi. Din acest punct de vedere, câteva bãtãlii (între care cea câºtigatã, în 1242, de Alexandr Nevski pe gheþurile Lacului Peipus) permit stabilirea unei

CREªTINARE ªI SUPUNERE.

BLACK

frontiere stabile. Danezii stãpânesc jumãtatea nordicã a þinutului estonienilor pânã în 1347, când o vând Gladiferilor ºi se retrag. Regimul feudal aplicat de Cavalerii Gladiferi se bazeazã pe o repartizare foarte simplã a rolurilor: germanilor, cel de seniori, estonienilor, convertiþi la catolicism, cel de þãrani transformaþi în ºerbi. Reval ºi Dorpat (Tartu în estonianã) devin oraºe hanseatice prospere, aflate în avanposturile comerþului cu Novgorodul. ESTONIA SUEDEZÃ. Reforma

luteranã, predicatã la Reval în 1524, tulburã profund domeniul Cavalerilor Gladiferi. Þarul Ivan cel Groaznic, socotind cã, în sfârºit, a sosit ceasul cuceririi, declanºeazã în 1558 Rãzboiul Livoniei, în urma ocupãrii oraºelor Narva ºi Dorpat. Trupele sale, formate din tãtari, seamãnã peste tot teroarea. Celelalte puteri interesate reacþioneazã, împãrþindu-ºi, în 1561, teritoriile râvnite. Suedia preia Estonia (termen care, în acea vreme, desemna nordul Estoniei actuale) ºi Insula Dagö; Danemarca, Insula Ösel; Polonia ocupã Livonia (care include sudul Estoniei de azi). Ulterior, regelui Poloniei îi revine sarcina de a-i alunga pe ruºi, proces care va dura douãzeci de ani. Suedezii – care se vor afla, în curând, la apogeul puterii lor – îºi exprimã ambiþiile. Dupã 12 ani de rãzboi, Polonia este obligatã sã le cedeze, în 1629, Livonia. În 1645, Danemarca trebuie, la rândul ei, sã abandoneze Öselul. Stãpânirea suedezã asupra Estoniei marcheazã aici definitiv victoria Reformei luterane. Dar, chiar dacã o serie de texte religioase sunt publicate

ESTONIENII

Þãrile baltice

 53 

în estonianã, cultura germanã îºi pãstreazã preeminenþa, la fel cum în societate se menþine poziþia dominantã a aristocraþilor de origine germanã (numiþi „baronii baltici“), a burghezilor ºi negustorilor moºtenitori ai Hansei. Întemeiatã în 1632, Universitatea din Dorpat îºi desfãºoarã cursurile în limba germanã. Hotãrât sã obþinã o ieºire la Marea Balticã, þarul Petru cel Mare îi atacã pe suedezi în anul 1700. Carol al XII-lea îl

DOUĂZECI DE POPOARE

ESTONIA RUSÃ.

 54 

1600. Suedezii, danezii şi polonezii şi-au împărţit fostul domeniu al Cavalerilor Gladiferi. 1750. Ţinutul estonian, încorporat Imperiului Rus în 1721, va face parte integrantă din acesta până în 1917. 1925. Estonia independentă este rezultatul fuziunii dintre

54

CYAN

Estonia istorică şi jumătate (populată cu estonieni) din Livonia. Ruşii au acceptat o anumită deplasare a frontierei în est. 1950. Începând din 1940, frontiera cu Rusia revine la forma tradiţională. Estonia a devenit o republică sovietică.

MAGENTA

YELLOW

BLACK

înfrânge în scurt timp, dupã care se duce sã se rãzboiascã în Polonia... pentru a sfârºi înfrânt de ruºi la Poltava, în 1709 (a se vedea p. 84). În aceastã situaþie, þarul poate ocupa Estonia ºi Livonia, a cãror anexare este confirmatã prin Tratatul de la Nystadt (1721). Estonia va face parte din Imperiul Rus pânã la Primul Rãzboi Mondial. Regimul rusesc nu modificã cu nimic viaþa cotidianã, deoarece germanii continuã sã domine þara. „Baronii baltici“ ajung ofiþeri în armata þarului. Doar pastorii luterani (germani) continuã sã se intereseze de enoriaºii lor estonieni: în 1739 apare o Biblie în estonianã. Ea stabileºte limba literarã ºi va conduce, în secolul urmãtor, la înflorirea unei literaturi naþionale, foarte legate de vecina sa finlandezã: poemului epic finlandez Kalevala îi corespunde Kalevipoeg, în estonianã. La sfârºitul secolului al XIX-lea, Estonia cunoaºte o politicã brutalã de rusificare: rusa devine singura limbã recunoscutã în

administraþie; ea înlocuieºte germana la Universitatea din Jurjev, noul nume (rusesc) al Dorpatului. Se construieºte chiar ºi o catedralã ortodoxã la Tallinn, în 1900. PRIMA INDEPENDENÞÃ. În momentul izbucnirii revoluþiei bolºevice din octombrie 1917, Estonia se aflã încã în mâinile armatei ruse. În februarie 1918, trupele germane înainteazã pânã la Narva, cu scopul de a accelera cursul negocierilor angajate cu bolºevicii. Prin Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918), Rusia cedeazã Germaniei, printre alte teritorii, Estonia ºi Livonia. Aceasta încearcã sã organizeze un ducat, Baltikum, subordonat ei (a se vedea p. 58). Armistiþiul din 11 noiembrie 1918 pune însã capãt acestor proiecte: a doua zi, un Consiliu Naþional proclamã independenþa Estoniei. Simultan însã, guvernul bolºevic denunþã Tratatul de la Brest-Litovsk ºi îºi lanseazã trupele pe urma armatelor germane care se retrag.

În ianuarie 1919, ruºii ajung la 13 km de Tallinn. O contraofensivã estonianã, susþinutã de flota britanicã din Baltica ºi de voluntari finlandezi, îi alungã pe aceºtia pânã la Narva. Tratatul de la Tartu, semnat la 2 februarie 1920 cu Rusia, consacrã independenþa Estoniei (care a obþinut ºi unele teritorii cedate de Rusia: þãrmul drept al Narvei, districtul Izborsk). Principalele puteri recunosc Estonia în 1921. Din 1919, influenþa „baronilor baltici“ a fost înlãturatã în urma unei legi agrare. Konstantin Päts, ales ºef al statului pentru prima datã în 1921, dominã viaþa politicã. În 1934, acesta instaureazã un regim autoritar, cu sprijinul generalului Johan Laidoner, erou al rãzboiului pentru independenþã (amândoi vor fi arestaþi în 1940 de sovietici ºi vor muri în detenþie în Rusia, în anii 1950). Prin protocolul secret anexat Pactului germano-sovietic din 23 august 1939, Estonia este plasatã în zona de interes a URSS-ului. La sfârºitul lunii septembrie, aceasta din urmã pretinde ºi obþine concesionarea unor baze militare:

ESTONIA SOVIETICÃ.

55

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Insulele Hiiumaa ºi Saaremaa, ca ºi portul Paldiski. „Rãzboiul de iarnã“ dus de URSS împotriva Finlandei (a se vedea p. 51) întârzie continuarea acestui proces, care este reluat în iunie 1940: ocuparea de cãtre trupele sovietice, pe data de 17, manifestaþii populare pe 21, desemnarea unui nou guvern, interzicerea formaþiunilor politice altele decât cele ale Partidului Comunist ºi aliaþilor sãi, alegeri marcate de victoria Uniunii Muncitorilor din Estonia, proclamarea unei Republici Sovietice Socialiste (RSS) la 21 iulie 1940 ºi, în cele din urmã, cererea de integrare în cadrul URSS, acceptatã pe data de 1 august. Frontiera rãsãriteanã îºi regãseºte conturul avut înainte de 1920. Minoritatea de limbã germanã (25 000 de persoane) este mutatã în Germania. Epurarea sistematicã a vechilor conducãtori este completatã cu deportãri în masã. În iunie 1941, trupele germane invadeazã URSS-ul ºi ocupã Estonia în cursul verii. Din 1941 ºi pânã în 1944, þara va face parte din Reichskommissariatul Ostland, plasat sub autoritatea teoreticianului nazist Alfred Rosenberg (nãscut la Tallinn). Ruºii atacã Narva în februarie 1944, dar recucerirea Estoniei, redevenitã Republicã Sovieticã Socialistã, nu se încheie decât în noiembrie. În acel moment, trupele germane pãrãsesc Estonia pe cale maritimã, împreunã cu ceea ce mai rãmãsese din divizia SS estonianã Estland, constituitã cu scopul apãrãrii Narvei împotriva ruºilor. Începând din 1940, fiecare schimbare de regim se manifestã printr-o epurare, execuþii ºi deportãri: naþionaliºtii estonieni

BLACK

estimeazã numãrul victimelor la 52 000 în 1940–1941, 35 000 în 1941–1944, 5 000 în 1944–1945, 95 000 în 1946–1953. În afara reprimãrii naþionalismului, anii regimului sovietic sunt marcaþi de douã fenomene concomitente: implantarea complexelor industriale aflate sub directul control al Moscovei ºi afluxul unei populaþii ruseºti alcãtuite în special din cadre, tehnicieni, muncitori calificaþi, sosiþi mai ales la Narva ºi în împrejurimile sale, ca ºi la Tallinn. În 1989, rusofonii (inclusiv ucrainenii ºi bieloruºii) formeazã 32 % din populaþia þãrii. INDEPENDENÞA REGÃSITÃ. În 1988, autoritãþile RSS Estone aprobã constituirea Frontului Popular Estonian, apoi, în luna noiembrie a aceluiaºi an, proclamã „suveranitatea“ republicii. Odatã cu abolirea rolului conducãtor al Partidului Comunist, alegerile legislative (pluraliste) din martie 1990

ESTONIA EESTI Suprafaþã Populaþie (anul 2006) Capitalã Limba oficialã Structura populaþiei (2006) Estonieni Ruºi Ucraineni ºi bieloruºi

45 226 km2 1 340 000 loc. Tallinn estoniana 68,5 % 25,7 % 3,3 %

Religie Estonienii sunt de confesiune religioasã luteranã

ESTONIENII

Drapel al asociaţiei studenţilor estonieni în anii 1880, apoi al naţionaliştilor, tricolorul albastru, negru, alb a fost adoptat oficial de Estonia independentă în 1918. Interzis în iunie 1940 şi înlocuit cu un drapel sovietic, el a redevenit legal în 1989.

 55 

DOUĂZECI DE POPOARE

Frontiera răsăriteană a Estoniei datează din secolul al XIII-lea: este una dintre cele mai vechi din Europa. Frontiera sudică a fost stabilită în 1921, pe baza criteriilor etnice. Ruşii sunt numeroşi în nord-estul ţării, la Tallinn şi în alte oraşe.

 56 

confirmã importanþa Frontului Popular. Arnold Rüütel (comunist naþionalist) este ales preºedinte al Sovietului Suprem. Aprobatã prin referendum în martie 1991, proclamatã apoi la 20 august 1991, independenþa este recunoscutã de URSS la 6 septembrie 1991. Imediat se pune problema cetãþeniei estoniene. O lege adoptatã în 1992 nu îi recunoaºte drept cetãþeni estonieni decât pe cei care aveau aceastã calitate înainte de 1940 ºi pe urmaºii acestora. Prin urmare, majoritatea rusofonilor nu poate participa la scrutinul care, în iunie 1992, aprobã o nouã Constituþie, ce instaureazã un regim parlamentar ºi o instituþie prezidenþialã puternicã. Lennart Meri (istoric deportat în Siberia între anii 1941 ºi 1946) este ales preºedinte în 1992, fiind apoi reales, în ambele

56

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Cele două insule estoniene sunt mai cunoscute după numele lor scandinave: Dagö (Hiiumaa) şi Ösel (Saaremaa). Înainte de independenţa Estoniei, Tallinn şi Tartu purtau numele germane de Reval şi, respectiv, Dorpat.

scrutinuri învingându-l pe Arnold Rüütel. Guvernul iniþiazã reforme economice profunde. Atitudinea sa intransigentã faþã de rusofoni (obligaþi sã înveþe limba estonianã pentru a obþine naturalizarea) tensioneazã relaþiile cu Rusia, ale cãrei ultime trupe se retrag totuºi în 1994. Anul urmãtor, Estonia îºi depune candidatura pentru aderarea la Uniunea Europeanã, care îi cere sã-ºi nuanþeze politica de acordare a cetãþeniei. Arnold Rüütel, ales preºedinte în 2001, continuã politica predecesorului sãu. Cu prilejul unui referendum, organizat în 2003, 67 % dintre votanþi se pronunþã pentru aderarea la UE. Estonia devine membru al NATO în aprilie 2004 ºi al UE, în luna urmãtoare. Lennart Meri moare în 2006. Toomas Hendrik Ilves este ales preºedinte în acelaºi an. În 2006, ponderea rusofonilor care au obþinut cetãþenia estonianã s-a ridicat la 35 %.

L E T O N I I umele Letoniei dateazã din secolul al XX-lea. Mai înainte nu erau cunoscute decât denumirile de Kurland ºi Livonia. Vorbitori ai unei limbi baltice, ca ºi lituanienii, letonii ºi-au împãrþit cea mai mare parte a istoriei lor cu estonienii. Câºtigarea independenþei lor s-a desfãºurat în împrejurãri dramatice, iar regimul sovietic a fost mult mai apãsãtor decât în alte republici baltice, inclusiv dupã moartea lui Stalin.

N

Misionarii germani ajung la gura Daugavei în anii 1160, se strãduiesc sã-i creºtineze pe livonieni, dar sunt alungaþi de aici în 1198. Albert de Buxhoeveden, ridicat în 1199 la rangul de episcop de Livonia (subordonat arhiepiscopiei din Bremen), întemeiazã Riga în 1201, apoi, în anul urmãtor, Ordinul

DOMINAÞIA GERMANÃ.

LEÞI, KURI ªI LIVONIENI Printre populaþiile pãgâne pe care germanii le-au convertit, plecând din Riga, în secolul al XIII-lea, se numãrau la vest kurii, care au dat numele lor Kurlandei, la nord livonii, de la care provine numele Livoniei, iar la est, urcând pe cursul Daugavei, leþii, numiþi, de asemenea, „latvieni“ ºi „letoni“. Livonienii, membri ai familiei finice, s-au amestecat cu estonienii; kurii, baltici ca ºi letonii, au fost cu timpul asimilaþi de aceºtia din urmã.

În 1202, episcopul Albert de Buxhoeveden întemeiazã Ordinul cavaleresc al Fraþilor Luptãtori întru Hristos. Numele uzual de Cavaleri „Gladiferi“ provine de la cele douã spade roºii, care formeazã o cruce pe mantaua albã purtatã de aceºtia. Religios ºi militar totodatã, ordinul îºi recruteazã membrii din Westfalia ºi din Saxonia. Dupã înfrângerea în faþa lituanienilor, Gladiferii se alãturã Cavalerilor Teutoni, formând o ramurã autonomã a acestora, Ordinul Livonian, care îºi pãstreazã propriul Mare Maestru. Ultimul care a îndeplinit aceastã funcþie, Gotthard Kettler, înfrânt de ruºi în 1559, cedeazã Livonia Poloniei, secularizeazã ordinul (trecând la luteranism) ºi transformã Kurland, în favoarea sa, într-un ducat ereditar, aflat sub suzeranitatea Poloniei.

Cavalerilor Gladiferi (a se vedea studiul de mai sus). Aceºtia trec imediat la cucerirea ºi creºtinarea populaþiilor din regiune: livonienii din nord, leþii din est ºi kurii din

57

CYAN

MAGENTA

YELLOW

sud. Expansiunea cãtre nord îi poartã pânã în þinutul estilor, unde ajung sã se alieze cu danezii împotriva ruºilor (a se vedea p. 53). În sud se lovesc de rezistenþa lituanienilor, care îi înfrâng în 1236 (cu foarte mici modificãri, frontiera stabilitã cu acest prilej a rãmas aceeaºi pânã în zilele noastre). Ca ºi în Estonia, Gladiferii aplicã un regim de tip feudal, bazat pe aservirea autohtonilor, în vreme ce negustorii germani dominã în oraºe: Riga, important centru hanseatic, Windau (Ventspils), Mitau (Jelgava); Dünaburg (Daugavpils). Reforma, introdusã la Riga în 1522, apoi asalturile întreprinse de Ivan cel Groaznic începând din 1558, vor conduce la destrãmarea þinutului leton în trei pãrþi. În 1561, Livonia, inclusiv Riga, intrã sub stãpânirea Regatului Poloniei, în vreme ce ultimul Mare Maestru al Gladiferilor, Gotthard Kettler, devine duce de Kurland (a se vedea studiul). La începutul secolului al XVII-lea, Livonia devine suedezã, cu ex-

BLACK

cepþia regiunii Daugavpils (numitã Livonia „Interioarã“), care rãmâne Poloniei. CELE DOUÃ LIVONII ªI KURLAND. Livonia propriu-zisã, polonezã de la 1561 la 1629, apoi suedezã (ceea ce asigurã triumful luteranismului), devine ruseascã în 1710, cu ocazia ocupãrii Rigãi de cãtre Petru cel Mare (anexiune confirmatã prin Tratatul de la Nystadt, în 1721). În perioada

1600. Polonezii au anexat Livonia, în vreme ce foştii Cavaleri Gladiferi se menţin în ducatul Kurland, cvasiindependent. 1750. Cea mai mare parte a Livoniei a intrat în stăpânirea ruşilor. Polonezii au păstrat Livonia Interioară. 1925. Letonia

independentă încorporează jumătatea (locuită de letoni) a Livoniei, Livonia Interioară şi Kurland. Ruşii acceptă o deplasare în est a frontierei. 1950. Frontiera orientală şi-a reluat, din 1940, conturul tradiţional. Letonia a devenit o republică sovietică.

LETONII

GLADIFERII

 57 

DOUĂZECI DE POPOARE

 58 

Prima menţiune a drapelului colorat în purpuriu şi alb apare întro veche cronică, potrivit căreia letonii au arborat acest drapel în 1280, în cursul unei bătălii

împotriva gladiferilor. Devenit oficial în 1921, a fost interzis în iunie 1940 şi înlocuit cu un drapel sovietic. Vechiul drapel a fost recunoscut din nou ca legal, din 1989.

regimului rusesc, germanii îºi pãstreazã privilegiile în întregime. Livonia Interioarã rãmâne polonezã pentru o perioadã mai îndelungatã. O influenþã deosebit de puternicã o exercitã aici iezuiþii (care întemeiazã un colegiu la Daugavpils, se intereseazã de limba letonã, pentru a contracara acþiunea pastorilor luterani etc.) astfel cã, astãzi, catolicii sunt încã numeroºi, mai ales în estul þãrii. Livonia Interioarã intrã în componenþa Imperiului Rus în 1772, cu ocazia primei împãrþiri a Poloniei (a se vedea p. 85). În Kurland, a cãrei capitalã se aflã la Mittau, categoria dominantã este cea a „baronilor baltici“. În secolul al XVII-lea, locuitorii din Kurland se preocupã de comerþul maritim: fac inclusiv negoþ cu sclavi pe Atlantic, ajungând sã deþinã pentru o vreme o colonie: insula antilezã Tobago. Ultimul duce Kettler moare în 1737. Anna Ivanovna, vãduvã din 1711 dupã predecesorul ei, a ajuns în 1730 þarina Rusiei. Ea oferã Kurland favoritului ei, Ernst Biron, un „baron baltic“. La

58

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

moartea Annei (1740), Biron este nevoit sã se exileze, apoi revine în ducatul sãu în 1763 ºi moare aici în 1772. Fiul sãu, Petru, va fi constrâns sã abdice în 1795 (a se vedea p. 86), cu ocazia celei de-a treia împãrþiri a Poloniei, atunci când Kurland va trece în posesia Rusiei. Politica de rusificare dusã de guvernele þariste afecteazã mai întâi Livonia Interioarã, dupã care, cãtre sfârºitul secolului al XIX-lea, se manifestã în Livonia ºi Kurland, unde îi loveºte mai ales pe germanofoni. Literatura letonã, la momentul respectiv, abia depãºea momentul încercãrilor, chiar dacã primele scrieri cunoscute în letonã dateazã din secolul al XVI-lea (fiind vorba de texte religioase traduse la iniþiativa iezuiþilor), iar traducerea Bibliei dateazã din cursul anilor 1680. DE LA BALTIKUM LA INDEPENDENÞÃ. În timpul Primului Rãzboi Mondial, germanii cuceresc Kurland în 1915, ocupã Riga în 1917 ºi Livonia, la începutul anului 1918. Prin Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918), ruºii le abandoneazã întreaga regiune. „Germanii baltici“ (Baltendeutsch) propun constituirea unui ducat numit Baltikum (care sã reuneascã Estonia, Livonia ºi Kurland), pus sub autoritatea regelui Prusiei (care este ºi împãrat al Germaniei...). Armistiþiul din 11 noiembrie 1918 stabileºte cã trupele germane trebuie sã se retragã din fostele teritorii ruseºti, la momentul considerat de Aliaþi ca oportun. Dar, în Letonia, situaþia devine extrem de dificilã: trupele bolºevice ocupã Riga în ianuarie 1919, apoi Jelgava (fostul Mitau),

cu concursul unei pãrþi (þãrãneºti ºi muncitoreºti) a populaþiei letone, hotãrâte sã înlãture nobilimea ºi burghezia germane. Lupta care se declanºeazã cu aceastã ocazie cuprinde patru faze. Guvernul provizoriu leton, constituit în noiembrie 1918 ºi refugiat la Liepaja (fostul Libau), sub protecþia flotei britanice, încheie un acord cu autoritãþile germane. Acestea acceptã sã întârzie repatrierea trupelor proprii ºi sã faciliteze recrutarea în Germania a unor voluntari, cu scopul de a rezista în faþa trupelor bolºevice. Generalul von der Goltz primeºte comanda trupelor germane, inclusiv a unitãþilor locale recrutate de „baronii baltici“. Autoritãþile britanice îºi dau acordul ºi Jelgava este recuceritã în martie 1919. Dar intervenþia germanã deviazã de la obiectivul sãu iniþial: menþinerea hegemoniei germane în Baltikum devine prioritarã. În aprilie 1919, „baronii baltici“ declanºeazã o loviturã de stat împotriva guvernului leton. Germanii ocupã Riga, iar în cursul lunii mai 1919, von der Goltz se lanseazã în cucerirea Livoniei, apoi se loveºte de trupele estone ºi letone. În iulie 1919, aliaþii cer la Berlin rechemarea lui von der Goltz. Sub autoritatea unui guvern leton restaurat, o veritabilã armatã letonã echipatã de Aliaþi poate, în aceste condiþii, sã preia controlul unei mari pãrþi a þãrii. Trupele generalului von der Goltz se angajeazã în armata rusã „albã“ a colonelului Avalov, care încearcã sã ocupe Riga în octombrie 1919. Sprijinul acordat de flota franco-englezã a permis respingerea lor. În noiembrie 1919, letonii ocupã Jelgava, iar ceea ce a mai

Letonia se situează de o parte şi de alta a Daugavei. La gura sa de vărsare, Riga, capitala, adăposteşte o treime din populaţia republicii. Înaintea independenţei, partea de la sud de Daugava purta denumirea de Kurland (capitală: Mitau, în letonă Jelgava); partea nordică forma, împreună cu sudul Estoniei de astăzi, Livonia

59

CYAN

(capitala: Riga). În zilele noastre, există o importantă populaţie rusă în regiunea Daugavpils (Livonia Interioară), alipită Rusiei propriu-zise în 1772. În plus, ruşii sunt foarte numeroşi la Riga şi la Daugavpils. Frontiera de sud, cu Lituania, nu s-a modificat din secolul al XIII-lea. Frontiera de nord, cu Estonia, datează din 1921.

MAGENTA

YELLOW

agrarã va pune capãt ultimelor privilegii ale „baronilor baltici“. Numãrul mare de partide determinã numeroase crize ministeriale. Karlis Ulmanis, prim-ministru în 1919–1921, 1925–1926 ºi 1931–1932, recurge în 1934 la o loviturã de stat, instituind un regim autoritar (arestat în 1940, va muri în detenþie, în URSS, în 1952). Ca ºi Estonia, Letonia se regãseºte, imediat dupã încheierea Pactului germano-sovietic, în sfera de interese a URSS, iar scenariul care se deruleazã din iunie ºi pânã în august 1940 este practic acelaºi (a se vedea p. 55). În 1940–1941, 50 000 de etnici germani sunt transferaþi în Germania. Dupã invadarea URSS-ului de cãtre germani, în iunie 1941, Letonia face parte din Reichskommisariatul Ostland, a cãrei capitalã este Riga. Sovieticii reocupã Riga în octombrie 1944, dar ultimele trupe germane se retrag din Kurland (pe mare) doar la 8 mai 1945, împreunã cu resturile diviziilor SS Lettland ºi Latvia, constituite în 1944, în acelaºi timp cu divizia estonianã Estland. Conform naþionaliºtilor letoni, numãrul victimelor execuþiilor ºi deportãrilor se ridicã la 36 500 în 1940–1941, 135 000 (dintre care 70 % evrei) în 1941–1944, 10 000 în 1944–1945, 125 000, din 1946 pânã în 1953. În anii ’30, Letonia adãpostea deja un procent de 12,5 % populaþie rusã, cea mai mare parte stabilitã de multã vreme în fosta Livonie Interioarã. Importanþa economicã a Rigãi, debuºeu major la Baltica, nu a fãcut decât sã accentueze „colonizarea“ dupã rãzboi; de la un procent de 27 % în 1959, ruºii au trecut la 34 %, dupã trei LETONIA SOVIETICÃ.

BLACK

LETONIA LATVIJA Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã

64 589 km2 2 289 000 loc. Riga letona

Structura populaþiei (2006) Letoni Ruºi Bieloruºi ºi ucraineni Lituanieni Religii

59 % 28,5 % 6,3 % 1,3 %

protestantã luteranã catolicã (în estul þãrii)

decenii. Dacã se adaugã ucrainenii ºi bieloruºii, se ajunge la un total de 42 %. Aceasta explicã, fãrã îndoialã, tensiunile care, între 1959–1961, l-au determinat pe Nikita Hrusciov sã treacã la o vastã epurare a Partidului Comunist Leton, acuzat cã ar duce o politicã de „letonizare“. Conducãtorii sãi au fost înlocuiþi cu ruºi ºi cu latovici, sovietici de origine letonã, reveniþi în þarã dupã 1945. INDEPENDENÞA. Începând din 1989, nu fãrã o oarecare prudenþã, Letonia pãºeºte pe urmele celor douã vecine ale sale. Dupã alegerea ca preºedinte a comunistului Anatolijs Gorbunovs, în mai 1990, Letonia îºi proclamã independenþa, la capãtul unei perioade de tranziþie. În martie 1991, printr-un referendum, 74 % dintre votanþi aprobã principiul independenþei. Proclamatã la 21 august 1991, ea devine efectivã la 6 septembrie 1991. O lege votatã în

LETONII

rãmas din trupele germane se retrag în Prusia, traversând Lituania. La capãtul unui an de grele încercãri – marcate de atrocitãþi comise în toate taberele –, Letonia accede în sfârºit la independenþã, recunoscutã de Rusia în 1920 (prin Tratatul de la Riga). Alte puteri au recunoscut-o în anul urmãtor. În 1922 a fost adoptatã o Constituþie de tip parlamentar. În acelaºi an, o amplã reformã

 59 

DOUĂZECI DE POPOARE

 60 

cursul lunii urmãtoare stabileºte cã doar cei care au fost cetãþeni letoni înainte de 1940 ºi urmaºii lor pot primi automat noua cetãþenie. Cei mai mulþi dintre ruºii din Riga sunt astfel excluºi (peste 400 000), dar nu ºi cei din Letonia orientalã, instalaþi aici în secolele al XVIII-lea ºi al XIX-lea. O coaliþie naþionalistã condusã de Gorbunovs câºtigã alegerile legislative din 1993. Odatã cu reintroducerea Constituþiei din 1922, Guntis Ulmanis (nepotul lui Karlis) este ales preºedinte ale republicii (fiind reales în 1996). Ultimele trupe ruseºti pãrãsesc þara în 1994. În 1995, Letonia îºi depune candidatura în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã, aceasta din urmã obþinând apoi din partea autoritãþilor letone o relaxare a legislaþiei privind cetãþenia. În 1999 este aleasã preºedinte o femeie, Vaira Vike-Freiberga, care apoi este realeasã în 2003. Letonia devine membru al NATO în martie 2004, iar al UE, în luna mai a aceluiaºi an. Integrarea populaþiei de origine rusã se desfãºoarã treptat: în zilele noastre, în jur de 55 % dintre rusofoni sunt cetãþeni letoni. De acum înainte, dezbaterea are ca obiect ponderea limbilor letonã ºi rusã în învãþãmânt.

60

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Polonezii, lituanienii, bieloruºii, ucrainenii imp de aproximativ patru veacuri, între secolele al XIV-lea ºi al XVIII-lea, patru popoare au trãit împreunã, în cadrul uniunii polono-lituaniene, denumitã în mod obiºnuit „Regatul Poloniei“. Împãrþit între vecinii sãi (Rusia, Prusia, Austria), în mai multe etape, din 1772 ºi pânã în 1815, Regatul Poloniei a dispãrut ca stat, dar pecetea acestuia s-a pãstrat. Chiar ºi în interiorul Imperiului Rus se poate întrezãri încã, în secolul al XIX-lea, vechea delimitare: polonezii rãmân numeroºi în Lituania, în Bielorusia, în Ucraina apuseanã... teritorii care formau cândva provinciile rãsãritene ale regatului lor. Fostul regat al Poloniei îºi continuã existenþa ca þinut (am fi aproape tentaþi sã spunem ca „patrie“) al unei populaþii evreieºti, ale cãrei origini se regãsesc în secolul al XIV-lea. Dupã Primul Rãzboi Mondial, Polonia, din nou independentã, îi reuneºte pe polonezi în ansamblul lor, o treime dintre bieloruºi, o ºesime a ucrainenilor, majoritatea evreilor. Lituanienii formeazã un stat independent. Ceilalþi bieloruºi ºi ucraineni, la fel ca ºi numeroºi evrei, devin cetãþeni sovietici. Ruptura definitivã cu fostul regat al Poloniei dateazã din timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Este momentul în care naziºtii trec la exterminarea sistematicã a întregii populaþii evreieºti, dupã care autoritãþile sovietice îi forþeazã pe toþi polonezii sã se replieze în interiorul frontierelor ce le sunt trasate în 1945.

T

L I T UA N I E N I I arele Ducat al Lituaniei a fost un stat întins ºi puternic în secolul al XIV-lea. Ulterior, istoria lituanienilor se poate descrie prin trei tipuri de evenimente: asocierea cu polonezii (pânã în 1795); dominaþia rusã (în cadrul imperiului þarilor pânã în 1915, apoi al URSS, între 1944 ºi 1991); independenþa (între 1919 ºi 1940 ºi, din nou, din 1991).

M

Lituanienii, ultimii pãgâni ai Europei, se afirmã în istorie în 1236, atunci când îi înving pe Cavalerii Gladiferi. Mindaugas uneºte triburile lituaniene, continuã luptele împotriva Cavalerilor Teutoni ºi îºi ia titlul de mare duce în 1252. În timpul domniei sale au loc primele alipiri ale unor þinuturi slave ortodoxe – Grodno ºi Novogrudok – care se desprind astfel de sub tutela tãtarilor din Hanatul Hoardei de Aur (se vedea p. 17). Asasinarea lui Mindaugas, în 1263, este urmatã de o perioadã de tulburãri. Gediminas (1316–1341) fixeazã capitala la Vilnius ºi adaugã Marelui Ducat teritoriile Polotsk, Vitebsk, Minsk, Moghilev, Brest..., adicã cea mai mare parte a Belarusului de astãzi. Momentul culminant al expansiunii teritoriale dateazã din timpul domniei comune a fiilor lui Gediminas, Algirdas (1345–1377) ºi Kestutis (1337– 1382). Armatele lituaniene resping Hoarda de Aur (înfrântã în 1363), asigurând contro-

MARELE DUCAT AL LITUANIEI.

61

CYAN

MAGENTA

YELLOW

– ºi de o majoritate de slavi ortodocºi, rutenii, deosebiþi de ruºi care, în perioada respectivã, se aflau încã sub dominaþia tãtaro-mongolã. De aceea, statul lituanian poate fi considerat atât predecesorul actualei republici a Lituaniei, dar ºi al Belarusului ºi, cel puþin parþial, al Ucrainei. Un ultim aspect: Vitautas, urmând exemplul oferit mai înainte de regele Poloniei, Cazimir cel Mare (se vedea p. 98), deschide Lituania în faþa evreilor ºi le acordã privilegii. Moartea lui Vitautas, survenitã în 1430, provoacã tulburãri în þarã, dupã care cel de-al doilea fiu al lui Jogaila, Cazimir, se impune în fruntea marelui ducat în 1440 (ajungând ºi rege al Poloniei, în 1445, sub numele de Cazimir al IV-lea). DE LA POLONEZI LA RUªI. Din secolul al XV-lea

ºi pânã în secolul al XVIII-lea, istoria Lituaniei se confundã cu cea a Poloniei. Faptul devine ºi mai evident dupã Uniunea de la Lublin (1569), care întãreºte legãturile dintre cele douã state (Dietã comunã printre altele) În cursul secolelor al XVII-lea ºi al XVIII-lea, Vilnius ºi regiunea acestuia se „polonizeazã“ din ce în ce mai mult: elita lituanianã adoptã limba polonezã, în vreme ce etnicii polonezi vin sã se stabileascã aici în numãr mare. Doar vestul þãrii (Samogiþia) rãmâne masiv lituanofonã. Fostul mare ducat trece sub stãpânirea ruºilor în trei etape, corespunzãtoare împãrþirilor Poloniei: 1772, 1793, 1795. Þinuturile propriu-zis lituaniene devin ruseºti doar în 1795, cu excepþia teritoriilor de pe malul stâng al Niemenului, care intrã în componenþa Prusiei, apoi (în 1807) în cea a Marelui Ducat al Varºoviei, ºi se

BLACK

AFIRMAREA LIMBII LITUANIENE Prima scriere cunoscutã în lituanianã dateazã din 1547. Este vorba de traducerea unui catehism al lui Luther, elaboratã în Prusia de pastori, în folosul minoritãþii lituaniene a acestei þãri, convertite la luteranism, ca ºi restul populaþiei, ca urmare a secularizãrii Ordinului Teutonic. În marele ducat, iezuiþii, care au preluat conducerea Contrareformei în 1570, încurajeazã clerul catolic sã utilizeze, ca ºi pastorii, limba lituanianã. Pe de altã parte, calvinii, numeroºi în Polonia din cursul secolului al XVI-lea, traduc Biblia în lituanianã, la cumpãna dintre secolele XVII–XVIII. Ulterior, scrierile se rãresc, deoarece lituanienii cultivaþi au preferat sã adopte limba polonezã. Prima înflorire literarã, de inspiraþie romanticã, dateazã de la începutul secolului al XIX-lea, dupã care, între 1864 ºi 1908, autoritãþile þariste interzic publicarea scrierilor cu caractere latine în lituanianã. În aceastã perioadã, operele în limba lituanianã, tipãrite în Prusia Orientalã, sunt aduse prin contrabandã în Lituania ruseascã. Cel mai important scriitor al epocii este Jonas Macjulis (1862–1932), numit Maronis, considerat „profetul renaºterii lituaniene“.

regãsesc, începând din 1815, în cadrul Regatului Poloniei, alipit Imperiului Rus. Autoritãþile þariste considerã populaþiile rutene din fostul Mare Ducat al Lituaniei ca fiind ruse; în ceea ce-i priveºte pe lituanieni, aceºtia sunt asimilaþi cu polonezii, datoritã religiei lor catolice. ªi adevãrul este cã Vilniusul nu înceteazã sã vibreze la unison cu Polonia. Dupã insurecþia din 1831 (a se vedea p. 88), 45 000 de familii sunt deportate în regiunile Caucazului ºi Volgãi. Universitatea din Vilnius, închisã în 1832, este mutatã la Kiev. În 1863, revolta polonezã se extinde imediat ºi în

LITUANIENII

lul asupra imenselor teritorii locuite de slavii ortodocºi, inclusiv asupra Kievului (a se vedea harta de la p. 81). Un asemenea succes le conferã suveranilor lituanieni – încã pãgâni – un considerabil prestigiu, dar Lituania propriu-zisã este ameninþatã de Ordinul Teutonilor, care devasteazã oraºul Vilnius în 1383. Fiul lui Algirdas, Jogaila, ajuns la putere în 1382 ca urmare a uciderii lui Kestutis, îl are drept rival pe fiul acestuia din urmã, Vitautas. Pentru a-ºi consolida poziþia, Jogaila se apropie de polonezi, care se aflau, în epocã, în cãutarea unui rege. În 1386, el primeºte botezul (catolic) la Cracovia, apoi se cãsãtoreºte cu Hedwiga, fiica lui Ludovic I de Anjou (a se vedea p. 116) ºi ajunge rege al Poloniei sub numele de Vladislav al II-lea Jagello (de la Jagiello, forma polonezã a numelui Jogaila). În urma întemeierii unui episcopat la Vilnius, în acelaºi an, lituanienii se convertesc la catolicism. Jogaila rãmâne suveran al Lituaniei dar, practic, Vytautas este cel care domneºte asupra marelui ducat începând din 1392. În 1401, Tratatul de la Vilnius instituie o uniune polono-lituanianã, caracterizatã însã prin anumite ambiguitãþi: lituanienii o vãd ca pe o asociere între douã state egale; polonezii o considerã ca pe o încorporare a Lituaniei în cadrul Poloniei. Marele Ducat al Lituaniei cunoaºte maxima sa expansiune teritorialã în timpul lui Vitautas (1392–1430): prin cucerirea Edisanului, stãpânit de tãtari, el ajunge la Marea Neagrã, în zona dintre Nistru ºi Nipru. Statul era, de fapt, populat de o minoritate catolicã – lituanienii propriu-ziºi

 61 

1750. Actuala Lituanie (exceptând Klaipeda/ Memel) face parte din Regatul Poloniei. 1815. Imperiul Rus încorporează Lituania. Malul stâng al râului Niemen este inclus în „Polonia Congresului de la Viena“.

DOUĂZECI DE POPOARE

1925. Lituania independentă refuză să recunoască anexarea oraşului Vilnius de către Polonia. În 1923, la rândul ei, anexează Klaipeda/Memel, pe care Tratatul de la Versailles îl plasase sub administrarea Societăţii Naţiunilor. 1950. Lituania (inclusiv Vilnius şi Klaipeda) a devenit o republică sovietică.

 62 

N.B. Pentru perioada anterioară anului 1750 şi schimbările de frontieră din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a se vedea hărţile Poloniei.

Lituania. Represiunea este însoþitã de o rusificare intensã: este interzisã chiar ºi utilizarea limbii poloneze (ca ºi scrierea lituanienei cu caractere latine). Prima manifestare naþionalistã dateazã din 1905, când o adunare lituanianã (Seimas), întrunitã la Vilnius, revendicã autonomia. INDEPENDENÞA. În perioada verii anului 1915,

germanii au cucerit Lituania. Ce statut ar trebui conferit acestui teritoriu? Din septembrie 1917 este întrunitã o Dietã litua-

62

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

nianã, care alege un consiliu executiv, Taryba. Dupã semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk (martie 1918), germanii recunosc statul lituanian ºi îi acordã chiar ºi o efemerã extindere teritorialã spre sud (Grodno, Brest-Litovsk, Bia¬ystok). Ducele de Urach, membru al Casei de Würtenberg, este desemnat (în secret) la Berlin drept rege al Lituaniei, dar proiectul nu va avea nici o urmare. Dupã armistiþiul de la 11 noiembrie 1918, bolºevicii denunþã Tratatul de la

Brest-Litovsk ºi cuceresc oraºul Vilnius, în ianuarie 1919. Este proclamatã o republicã sovieticã, cãreia naþionaliºtii lituanieni, ajutaþi de polonezi ºi de germani, reuºesc sã-i punã capãt în cursul verii. Din acel moment, soarta Lituaniei depinde de rãzboiul polono-rus (a se vedea p. 90). Prima contraofensivã polonezã îi poartã rapid pe aceºtia la Vilnius, unde Pi¬sudski ajunge în aprilie 1920. În iunie 1920, Armata Roºie atacã din nou ºi reocupã oraºul. Luna urmãtoare, ruºii semneazã cu Lituania Tratatul de la Moscova, prin care îi recunosc independenþa ºi îi cedeazã Vilniusul. Dar cea de-a doua contraofensivã a polonezilor (august–octombrie 1920) îi interpune pe aceºtia între Lituania ºi Rusia. Ca urmare, Lituania se gãseºte singurã faþã în faþã cu Polonia. Unii dintre polonezi propun o fuziune între cele douã þãri, dar lituanienii nu sunt de acord. La 7 octombrie 1920, acordul de la Suwa¬ki recunoaºte faptul cã Vilnius aparþine Lituaniei dar, dupã douã zile, generalul Zeligowski, în fruntea unui corp de armatã polonez, cucereºte oraºul. În ianuarie 1922, o Dietã a „Lituaniei centrale“ voteazã încorporarea în cadrul Poloniei. Guvernul lituanian, refugiat la Kaunas, refuzã sã accepte faptul împlinit, pe care Aliaþii, totuºi, îl vor consacra în 1923. Relaþiile diplomatice între Polonia ºi Lituania vor fi restabilite doar în 1938, ca urmare a unui ultimatum polonez. Lituania este preocupatã de accesul la mare. Tratatul de la Versailles (1919) a desprins de Germania oraºul Memel (în lituanianã, Klaipeda) ºi împrejurimile acestuia, pentru a le declara teritoriu plasat

Disputa asupra oraºului Vilnius, care a marcat perioada interbelicã, reprezenta rezultatul unei situaþii ce pãrea de nerezolvat. Deºi Vilnius a fost capitala istoricã a Lituaniei (oficial, din 1322), marea majoritate a locuitorilor oraºului vorbea poloneza, dacã nu utiliza limba idiº (vorbitã de un sfert din populaþie). Totodatã însã, numeroºi polonofoni se considerau lituanieni. Cei doi Milosz, nãscuþi amândoi în Lituania, ilustreazã aceste ambiguitãþi. Scriitorul de limbã francezã Vladislas de Lubicz Milosz, poet ºi romancier (1877–1939), a reprezentat Lituania în Franþa, ca însãrcinat cu afaceri al acesteia, din 1919 pânã în 1925. Nepotul sãu, Czeslaw Milosz (1911–2004), ºi-a petrecut tinereþea în Wilno (denumirea polonezã a oraºului), înainte de a ajunge diplomat al Polonei ºi de a se stabili în SUA. Scriitor de limbã polonezã, el a primit Premiul Nobel pentru literaturã în 1980. Dupã 1945, numeroºi vorbitori ai limbii poloneze din Vilnius au emigrat spre Varºovia ºi spre nordul Poloniei; alþii (circa 250 000) au rãmas în Lituania. În schimb, evreii nu mai sunt prezenþi aproape deloc în acest oraº care, sub numele de Vilnè, a fost considerat ca Ierusalimul Nordului, fiind caracterizat printr-o bogatã viaþã intelectualã în idiº ºi ebraicã ºi unde a luat fiinþã Partidul Bund (a se vedea p. 99).

sub administrarea Societãþii Naþiunilor. Oraºul este populat mai ales cu germani, iar zona ruralã cu lituanieni. Frustraþi din cauza problemei Vilniusului, „voluntarii“ lituanieni cuceresc Klapeida în 1923. Anexarea va fi recunoscutã printr-o convenþie semnatã la Paris, în 1924, oraºul obþinând un statut de autonomie. Dificultãþile externe sunt însoþite, la începutul anilor 1920, de instabilitatea politicã. În 1926, o loviturã de stat îi aduce la putere

63

CYAN

MAGENTA

YELLOW

pe Antanas Smetona (preºedinte) ºi pe Augustinas Voldemaras (prim-ministru). Acesta din urmã este liderul unei miºcãri de inspiraþie fascistã, „Lupul de Fier“. În 1929, Smetona îl înlãturã pe Voldemaras, apoi impune un regim dictatorial, pânã în 1940. (Ulterior, Smetona reuºeºte sã ajungã în SUA, unde va muri în 1944. Voldemaras moare în detenþie, în URSS, în 1942.) În martie 1939, Hitler obligã Lituania, printr-un ultimatum, sã restituie teritoriul Memel Germaniei. Cinci luni mai târziu, primul protocol secret anexat Pactului germano-sovietic (a se vedea p. 93) plaseazã Lituania în sfera de interes germanã. În condiþiile în care germanii au cucerit în Polonia un teritoriu mai întins decât cel convenit, un al doilea protocol (28 septembrie 1939) transferã, drept compensaþie, Lituania în sfera de interes sovieticã. Din octombrie 1939, URSS-ul semneazã cu Lituania un pact de asistenþã mutualã ºi îi cedeazã oraºul Vilnius, în schimbul unor baze militare. În iunie 1940, dupã acelaºi scenariu ca în Estonia ºi Letonia (se vedea p. 55), Uniunea Sovieticã declanºeazã procesul de transformare a þãrii în RSS. Cucerirea Lituaniei de cãtre germani, în iunie 1941, s-a realizat în câteva zile. Pânã la revenirea sovieticilor, care recuceresc Vilniusul în iulie 1944, þara a fãcut parte din Reichskommisariatul Ostland. În timpul acestor trei ani, autoritãþile naziste – cu sprijinul unui numãr de lituanieni – au trecut la exterminarea sistematicã a evreilor (puþin peste 200 000 înainte de rãzboi, inclusiv în regiunea Vilnius).

LITUANIA SOVIETICÃ.

BLACK

Sovietizarea, întreprinsã din iunie 1940 pânã în iunie 1941, apoi din 1944, este însoþitã de o represiune masivã, cu atât mai mult cu cât grupurile de partizani antisovietici rezistã pânã la începutul anilor ’50. De aceea, numãrul victimelor execuþiilor ºi deportãrilor, conform estimãrilor oferite pentru întreaga perioadã de naþionaliºtii lituanieni, este deosebit de ridicat: 370 000 dintre care 310 000 în perioada 1946–1953. INDEPENDENÞA REGÃSITÃ. „Miºcarea Lituanianã pentru Regenerare“, cunoscutã mai ales sub numele de Sajudis, întemeiatã în 1988, îºi asumã revendicarea independenþei, doritã chiar ºi de Partidul Comunist, condus de Algirdas Brazauskas. În 1989, autoritãþile lituaniene declarã ilegalã anexarea Lituaniei la URSS, în 1940. Odatã cu reînnoirea componenþei Consiliului Suprem (fostul Soviet) al Lituaniei, în februarie 1990, Sajudis câºtigã majoritatea mandatelor. Ales preºedinte al Consiliului, Vytautas Landsbergis, principalul lider al miºcãrii Sajudis, devine, de facto, ºeful

Se pare că tricolorul lituanian datează din secolul al XIX-lea, fiind o creaţie a emigranţilor. Adoptat în aprilie 1918, interzis în iunie 1940 şi înlocuit cu un drapel sovietic, tricolorul a intrat din nou în legalitate din 1989. Galbenul simbolizează câmpurile de cereale şi libertatea, verdele, pădurile şi speranţa, roşul, vechile steme ale lituanienilor şi dragostea de patrie.

LITUANIENII

VILNIUS, WILNO, VILNÈ

 63 

DOUĂZECI DE POPOARE

 64 

Spre deosebire de Estonia şi de Livonia, Lituania a întors multă vreme spatele mării. Ea a anexat Klaipeda (în germană, Memel) abia în 1923; oraşul era german încă de la

înfiinţarea lui, în 1252. În împrejurimile oraşului Vilnius există încă o importantă minoritate de limbă poloneză, ale cărei origini se regăsesc în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

statului. La 11 martie 1990, Lituania îºi proclamã independenþa, pe care Moscova refuzã sã o accepte. În ianuarie 1991, forþele sovietice intervin la Vilnius, provocând moartea a 13 persoane, dar noile autoritãþi lituaniene îºi pãstreazã funcþiile deþinute. Uniunea Sovieticã recunoaºte

64

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

independenþa Lituaniei la 6 septembrie 1991, cu puþin timp înainte de a se desfiinþa. Legea privind cetãþenia, adoptatã în decembrie 1991, pune drept condiþie cunoaºterea limbii lituaniene. Aceasta exclude o bunã parte a ruºilor, care sunt, în fond, puþin numeroºi (mai puþin de 10 % din populaþie), dar ºi pe membrii minoritãþii de limbã polonezã din împrejurimile Vilniusului, pe care autoritãþile îi considerã ca fiind „lituanieni polonizaþi“, ºi cãrora trebuie sã le fie redatã obiºnuinþa utilizãrii limbii de origine. Tensiunile rezultate de aici ºi mai ales dezorganizarea agriculturii, provocatã de privatizarea pripitã a pãmânturilor, au minat popularitatea miºcãrii Sajudis. Constituþia adoptatã în 1992 stabileºte alegerea preºedintelui republicii prin vot universal ºi un Parlament unicameral, Seimas. La alegerile legislative din octombrie 1992, Partidul Democratic al Muncii (alcãtuit din foºtii comuniºti reformatori) obþine 72 de mandate din 141. Conducãtorul sãu, Algirdas Brazauskas este ales preºedinte al Republicii în 1993. Ultimele trupe sovietice pãrãsesc Lituania în acelaºi an. În timpul mandatului prezidenþial al lui Valdas Adamkus (de centru, ales în 1998), apoi în timpul celui exercitat de Rolandas Paksas (liberal, ales în 2003), puterea este

preluatã, succesiv, de coaliþii de stânga ºi de centru-dreapta. Relaþiile cu þãrile vecine se normalizeazã. În 1994 este semnat un tratat de cooperare ºi prietenie cu Polonia, care exclude orice contestare teritorialã. În 2003, printr-un acord cu Moscova, este rezolvatã problema tranzitului ruºilor prin Lituania, între Rusia ºi enclava Kaliningrad. Lituania devine membru al NATO în martie 2004 ºi al Uniunii Europene în luna mai a aceluiaºi an. Preºedintele Paksas, acuzat de divulgarea unor informaþii secrete cãtre o putere strãinã (Rusia), este destituit în aprilie 2004. Ulterior, Valdas Adamkus devine, din nou, preºedinte. LITUANIA LIETUVA Suprafaþã Populaþie (anul 2006) Capitalã Limbã oficialã

65 303 km2 3 408 000 loc. Vilnius lituaniana

Structura populaþiei (2005) Lituanieni Polonezi Ruºi

83,6 % 6,7 % 6,3 %

Religie

catolicã

umele de „Bielorusia“ apare în 1917, cu ocazia primului congres al naþionaliºtilor bieloruºi. Bieloruºii (literal, „ruºii albi“) erau pânã atunci percepuþi ca o simplã ramurã a ruºilor sau, anterior, ca ruteni. Din punct de vedere istoric, bieloruºii por fi definiþi ca fiind slavi de rãsãrit ortodocºi care, între secolele al XIII-lea ºi al XVIII-lea, au trãit în preajma lituanienilor.

N

RUTENII DIN MARELE DUCAT AL LITUANIEI. În 1237–1240, mongolii supun principatele slave moºtenitoare ale Rusiei Kievene (a se vedea p. 14). Suveranii lituanieni, rãmaºi independenþi (a se vedea p. 60), trec la supunerea treptatã a majoritãþii acestor principate, pe care le elibereazã de sub tutela mongolã ºi astfel, în decursul unui secol, întreagul Belarus de astãzi intrã sub controlul lor. Ulterior, rutenii sau bieloruºii se alãturã lituanienilor, iar apoi, odatã cu uniunea polono-lituanianã, polonezilor: împotriva Ordinului Teutonilor, contra ruºilor din Moscovia, a tãtarilor sau a otomanilor... În acest context, bieloruºii cunosc o evoluþie originalã. Caracteristicile lor specifice, cea lingvisticã ºi cea religioasã, nu sunt puse în discuþie: limba lor (apropiatã de slavonã într-un mod arhaic), ºi nu lituaniana, rãmâne limba oficialã a marelui ducat pânã în 1696. În acelaºi timp, începând din secolul al XVI-lea, o parte a

65

CYAN

MAGENTA

YELLOW

INTEGRAREA ÎN CADRUL RUSIEI. Împãrþirile Poloniei determinã trecerea actualului Belarus în Imperiul Rus în trei etape: Polotsk, Vitebsk, Moghilev ºi Gomel, în 1772; Minsk, Bobruisk ºi Pinsk, în 1793; Grodno, Novogrudok ºi Brest-Litovsk, în 1795. Pentru autoritãþile þariste, rutenii nu existã: ei sunt ruºi, ca ºi ceilalþi (teritoriile rãpite Poloniei poartã, de altminteri, numele de „Rusia Occidentalã“). Patriarhul Moscovei, „Mitropolit al tuturor Rusiilor“ din 1354, are ºi el aceeaºi convingere. Astfel, Biserica Unitã este în mod autoritar alipitã, în 1839 Bisericii Ortodoxe. O medalie bãtutã cu acest prilej poartã inscripþia:

BREST-LITOVSK Oraº bielorus aflat la frontiera polonezã, Brest era numit odinioarã „Litovsk“ („din Lituania“), deoarece aparþinuse marelui ducat. Puterile Centrale (Austro-Ungaria ºi Germania), care ºi-au instalat aici, în 1917, cartierul general, au semnat în acest oraº, la 9 februarie, un tratat cu Ucraina, apoi, la 3 martie 1918, celebrul tratat de la Brest-Litovsk cu Rusia bolºevicã, prin care erau abandonate, mai mult sau mai puþin, toate cuceririle europene ale þarilor întreprinse începând din secolul al XVIII-lea.

BLACK

„Despãrþiþi prin violenþã (1596), reuniþi prin dragoste (1839)“. Etnografii ºi cei atraºi de folclor se intereseazã, cu toate acestea, de tradiþiile þãranilor bieloruºi, astfel cã, puþin câte puþin, dialectele lor revin la viaþã, în ciuda ostilitãþii manifestate de administraþie. Dupã revoluþia bolºevicã, atunci când Austro-Ungaria ºi Germania îºi instaureazã controlul asupra vastelor teritorii din est, ele negociazã cu noul guvern ucrainean (a se vedea p. 73), recunoscând formarea unui stat lituanian (a se vedea p. 62), fãrã a prevedea nimic în privinþa Bielorusiei, a cãrei esenþã nu o percepeau nici mãcar cât regimul þarist. În haosul creat de revoluþie, în martie 1918 a fost proclamatã o republicã naþionalã a Bielorusiei, fapt rãmas fãrã ecou. Polonezii, dimpotrivã, dovedesc, din 1919, idei limpezi: regãsirea, pe cât posibil, a frontierelor proprii din 1772, altfel spus, ei preconizeazã reintegrarea rutenilor în cadrul „patriei mame“. În urma Rãzboiului ruso-polonez (a se vedea p. 90), Tratatul de la Riga traseazã o frontierã la vest de Minsk: teritoriile bieloruse sunt împãrþite între Polonia ºi URSS. Renaºterea bielorusã se manifestã, în cursul anilor ’20, în cadrul Uniunii Sovietice. Republica Sovieticã Socialistã, formatã de la 1 ianuarie 1919 în zona Minsk ºi Bobruisk, va fi una dintre republicile constitutive ale URSS (în 1922), împreunã cu Rusia, Ucraina ºi Transcaucazia. Între 1924 ºi 1925, ea îºi sporeºte teritoriul prin alipirea centrelor Polotsk,

ÎNTRE POLONEZI ªI RUªI.

BIELORUŞII

BIELORUªII

nobilimii rutene adoptã limba polonezã ºi se converteºte la catolicism, chiar ºi la calvinism. Un aspect încã ºi mai important: în 1596, o adunare a clerului ºi credincioºilor ortodocºi, reunitã la Brest-Litovsk, proclamã unirea cu Biserica catolicã, pãstrându-ºi însã ritul bizantin. Este momentul în care se formeazã Biserica „Unitã“, din care, în cele din urmã, o parte importantã a populaþiei refuzã sã facã parte.

 65 

DOUĂZECI DE POPOARE

Vitebsk, Moghilev ºi Gomel. Limita dintre Bielorusia ºi Rusia, fixatã astfel (ºi rãmasã neschimbatã pânã azi) corespunde vizibil cu ceea ce constituia frontiera polono-rusã înainte de 1772. Limba bielorusã – la fel ca ºi multe alte limbi ale imperiului în aceeaºi vreme – este reabilitatã. În practicã, unul dintre idiomurile tradiþionale a fost selecþionat pentru a-l ridica la rangul de limbã oficial, pe care numeroºi bieloruºi urmau, deci, sã o înveþe în ºcoalã. Toto-

 66 

datã, cu aceastã ocazie se constituie ºi o elitã intelectualã, pe care însã represiunea stalinistã avea sã o decimeze. BIELORUSIA, ÎNTRE 1939 ªI 1991. În septembrie 1939, atunci când germanii invadeazã Polonia, URSS, aplicând Pactul germano-sovietic (a se vedea p. 93), ocupã vestul þinutului bielorus (inclusiv Bia¬ystok), anexat imediat RSS Bieloruse. Apoi, þara va fi profund afectatã de rãzboiul care, în 1941,

apoi din nou în 1944, o devasteazã în întregime. (O miºcare de rezistenþã a partizanilor reuºeºte totuºi sã supravieþuiascã, pânã în momentul eliberãrii.) Ca ºi în Ucraina, „grupurile de intervenþie“ (Einsatzgruppen) vor fi cele care, operând în spatele liniilor germane, vor proceda la exterminarea evreilor. Frontiera stabilitã în 1919 cu Polonia urmeazã traseul liniei Curzon, consideratã din 1919 (mai puþin de polonezi) ca limitã etnicã. Având un Minister al Afacerilor Externe teoretic distinct de cel al URSS, Bielorusia face parte (ca ºi Ucraina) dintre membrii fondatori ai ONU. Dupã 1945, aceastã republicã va ajunge, treptat, una dintre cele mai dezvoltate din URSS. Simultan însã, dominaþia politicã ºi culturalã rusã se agraveazã: drept dovadã, la mijlocul anilor ’80 nu mai exista nicio ºcoalã la Minsk în care sã se înveþe în limba bielorusã. În 1986, catastrofa nuclearã de la Cernobîl (a se vedea p. 76) loveºte din plin Bielorusia.

N.B. Pentru perioada anterioară secolului al XXlea, a se vedea hărţile Poloniei. 1914. Întreaga Bielorusie actuală face parte din Imperiul Rus. 1925. Teritoriile bieloruse sunt împărţite între RSS Bielorusă, pe de o parte, şi Polonia, pe de altă parte.

66

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

1940. RSS Bielorusă, considerabil extinsă în urma împărţirii Poloniei între Germania şi URSS, cuprinde oraşul Białystok. 1942. Autorităţile germane au divizat teritoriul bielorus între Reichskommisariatul Ostland şi cel al Ucrainei.

Sunt considerate „hotare“, teritoriile care, în Polonia anilor 1921–1939, se gãseau la est de linia Curzon (a se vedea p. 91). Statisticile poloneze din 1931 înregistrau aici un milion de bieloruºi, 3,2 milioane de ucraineni, 1,2 milioane de ruteni ºi 707 000 „localnici“ (în polonezã tutajszy), þãrani din Polezia ºi din împrejurimi care, la întrebarea referitoare la limba lor, rãspundeau simplu „Sunt de aici“ [„de-al locului“, n.tr.]. Desigur, aceste statistici au fost contestate din cauza caracterului artificial al distincþiei dintre ruteni ºi „localnici“. Li s-a reproºat, în plus, oferirea unor cifre diminuate. În ceea ce-i priveºte pe polonezii care locuiau în zona „hotarelor“, devenite bieloruse în 1939, ei au fost, în ceea mai mare parte, fie deportaþi în Siberia ºi Kazahstan în 1939–1940, fie obligaþi sã se îndrepte cãtre noul stat polonez constituit dupã 1945 (cu excepþia unei minoritãþi rãmase pe loc, în nord-estul Bielorusiei).

OBÞINEREA INDEPENDENÞEI. Chiar dacã în 1989

prin Frontul Popular Bielorus ºi-a fãcut cunoscutã prezenþa un contestatar, obþinerea independenþei Bielorusiei este mai mult rezultatul unor conjuncturi, decât al unei voinþe naþionale. Bieloruºii doreau, desigur, o anume democratizare, dar nu preconizau o rupturã de Rusia ºi îºi îndreptau mai degrabã speranþele spre o reînnoire a Tratatului Uniunii. În aceastã atmosferã, în iulie 1990, Bielorusia ºi-a proclamat „suveranitatea“. În martie 1991, 82 % dintre votanþi aprobã proiectul reînnoit al Uniunii, propus de Moscova. Acest fapt nu a împiedicat însã 200 000 de muncitori aflaþi în grevã sã revendice, în cursul lunii urmãtoare (printre alte schimbãri), încheierea hegemoniei Partidului Comunist.

67

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Puciul eºuat din anul 1991 a dat semnalul destrãmãrii URSS (a se vedea p. 34). Bielorusia îºi proclamã independenþa la 25 august 1991. Stanislav ªuºkevici, preºedinte al Parlamentului (fostul Soviet Suprem) devine, de facto, ºef al statului. Sunt adoptate mãsuri naþionaliste: se trece la numele bielorus de Belarus, în locul celui rusesc de Belorossija, uzitat anterior; drapelul republicii proclamate în 1918 este din nou adoptat oficial, ca ºi limba bielorusã. Chiar la Minsk, la 8 decembrie 1991, preºedinþii Rusiei, Ucrainei ºi Bielorusiei pun capãt existenþei Uniunii Sovietice, statele lor rãmânând însã asociate, în cadrul unei noi structuri, Comunitatea Statelor Independente (CSI). Belarusul ºi-a pãstrat ulterior legãturile strânse cu Rusia, ezitând sã se angajeze pe calea capitalismului. REGIMUL AUTORITAR AL LUI LUKAªENKO. Dupã înlãturarea lui Stanislav ªuºkevici, în ianuarie 1994, prin Constituþia din luna martie a aceluiaºi an, este instaurat un

BELARUS BELARUS Suprafaþã Populaþie (anul 2006) Capitalã Limbi oficiale Structurã populaþiei Bieloruºi Ruºi Polonezi Religie

BLACK

207 600 km2 9 742 000 loc. Minsk bielorusa, rusa 81 % 11,5 % 4% ortodoxã

Pe drapelul alb şi roşu adoptat de prima republică a Bielorusiei (martie–decembrie 1918), simbolismul albului se înţelege de la sine, în vreme ce banda roşie încă mai stârneşte

ipoteze... Atunci când bolşevicii au preluat puterea, drapelul a devenit roşu, având, în unghiul superior apropiat lancei, iniţialele republicii (BSSR), scrise cu caractere chirilice. Drapelul sovietic în roşu şi verde s-a aflat în vigoare din 1951 până în 1991, dată la care drapelul albroşu din 1918 a redevenit oficial. Referendumul din 1995 a aprobat revenirea la drapelul sovietic, dar fără seceră şi ciocan. Prin urmare, drapelul alb-roşu a devenit simbolul opoziţiei faţă de regimul Lukaşenko.

regim prezidenþial. Alexandr Lukaºenko, „socialist“, este ales în iulie. În 1995, un referendum aprobã extinderea prerogativelor prezidenþiale, întãrirea relaþiilor economice cu Rusia, restabilirea statutului oficial al limbii ruse (alãturi de bielorusã), ca ºi a drapelului moºtenit din perioada sovieticã. Naþionaliºtii organizeazã greve ºi manifestaþii în 1996, dar Lukaºenko recurge la arestãri ºi îºi instaureazã controlul asupra mijloacelor de informare în masã. În acelaºi an, un referendum permite prelungirea mandatului preºedintelui pânã în 2001. Opoziþia, eterogenã (naþionaliºti, comuniºti, liberali), încearcã sã organizeze alegeri prezidenþiale „alternative“ în 1999, fãrã prea mare ecou însã. Lukaºenko este reales în 2001, cu peste 75 % din voturi. Acest scrutin este afectat de grave nereguli, ca ºi urmãtoarele: în 2004,

BIELORUŞII

„HOTARELE“ POLONEZE

 67 

DOUĂZECI DE POPOARE

Limita stabilită cu Rusia corespunde, în mare, frontierei de la sfârşitul secolului al XVI-lea dintre Imperiul Rus şi Marele Ducat al Lituaniei. Ea separă astăzi, ca şi altădată, populaţiile ruse de cele bieloruse („rutene“ altădată). Frontiera cu Ucraina datează şi ea de la sfârşitul secolului al XVI-lea: ea delimita atunci Marele Ducat al Lituaniei de Regatul Poloniei, împărţind ceea ce a fost vreme îndelungată un no man’s land: mlaştinile Pripetului. Graniţa cu Polonia imită linia Curzon trasată în 1919 şi adoptată în 1945. În nord-vest există şi astăzi o minoritate poloneză, ce îşi are originile în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la fel ca şi în Lituania. Ruşii, numeroşi în Bielorusia, sunt amestecaţi în masa populaţiei şi răspândiţi prin întreaga ţară.

 68  alegerile legislative, apoi referendumul, care suprimã limitarea numãrului de mandate prezidenþiale; în 2006, Lukaºenko este reales cu 83 % din voturi. Sprijinit de o structurã autoritarã centralizatã („verti-

68

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

cala“), susþinutã de „curelele de transmisie“ (sindicate, organizaþii de tineret...), regimul este considerat drept antidemocratic de cãtre Uniunea Europeanã ºi Statele Unite ale Americii.

UCRAINENII n 1945, toate populaþiile ucrainene s-au regãsit reunite în cadrul aceluiaºi stat, RSS Ucraineanã. Cele mai multe dintre acestea trãiau, de un secol ºi jumãtate, unele chiar mai de demult, sub dominaþia ruºilor. Altele au cunoscut, în funcþie de epocã, regimurile polonez, austriac, din nou polonez, eventual maghiar, românesc ºi chiar cehoslovac. Toate acestea nu împiedicã afirmarea unei naþiuni ucrainene, care se defineºte prin raportare faþã polonezi în vest, iar în nord ºi în est, faþã de ruºi.

Î

De la Kiev la Regatul Poloniei Prezentarea statului kievean din preajma anului 1000 (a se vedea p. 15) ca o prefigurare a Ucrainei ar fi un anacronism: în perioada respectivã, slavii rãsãriteni (strãmoºii comuni ai ucrainenilor, bieloruºilor ºi ai ruºilor), reuniþi sub autoritatea Kievului, nu sunt încã diferenþiaþi. Pe deasupra, statul kievean se întinde mai ales cãtre nord ºi nu are relaþii cu zona Mãrii Negre (ºi cu Bizanþul) decât pe firul Niprului. Întreaga parte sudicã a Ucrainei de astãzi formeazã un larg culoar deschis – de secole – feluritelor invazii venite dinspre est, cum ar fi cea a cumanilor (turcici), care cuceresc Kievul în anul 1203.

69

CYAN

MAGENTA

YELLOW

înaintare cãtre sud. Cei din urmã ocupã în 1475 posesiunile genoveze din Crimeea ºi impun un protectorat asupra hanatului tãtar. În 1484, ei ajung în Bugeac (sudul Basarabiei); în 1526, smulg Edisanul polono-lituanienilor ºi îºi asigurã astfel controlul asupra întregului litoral. RUTENIA POLONEZÃ. În 1569, atunci când polonezii ºi lituanienii negociazã în vederea consolidãrii uniunii lor, nobilimea ruteanã din sud, care fãcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, se desprinde de acesta din urmã ºi se alãturã Regatului Poloniei. Prin urmare, noile prevederi adoptate în acelaºi an (Uniunea de la Lublin, a se vedea p. 82), pune bazele viitoarei delimitãri dintre ucraineni ºi bieloruºi (a se vedea harta de la p. 81). O altã sciziune majorã este provocatã tot în aceastã perioadã: în anul 1596, la Brest-Litovsk, o adunare a clerului ortodox din Regatul Poloniei (ºi din Marele Ducat al Lituaniei) proclamã uniunea cu Biserica Romei. Se opun deciziei doi episcopi din opt, dar mitropolitul Kievului trece în

1386. Marele Ducat al Lituaniei (asociat Regatului Poloniei) înglobează cea mai mare parte a Ucrainei de astăzi. 1569. În ajunul Uniunii de la Lublin, cea mai mare parte a Ucrainei actuale intră în stăpânirea Poloniei propriu-zise.

BLACK

Turcii şi favoriţii acestora, tătarii din Hanatul Crimeei, controlează litoralul. 1689. Cazacii zaporojeni au intrat în orbita ruşilor, care, de altfel, au înaintat până la Kiev. Turcii au ocupat Podolia, pe care o vor restitui Poloniei în 1699.

UCRAINENII

MONGOLI ªI LITUANIENI. Cele douã popoare care-ºi vor impune ulterior autoritatea în regiune – ºi vor declanºa astfel procesul diferenþierii bieloruºilor ºi ucrainenilor pe de o parte, respectiv al ruºilor, pe de altã parte – sunt mongolii ºi lituanienii. Mongolii supun în 1239 principatele slave septentrionale, distrug Kievul în 1240, pãtrund în Galiþia, fac ravagii în Polonia ºi Ungaria în 1241, dupã care se întorc în Asia, în 1242. Pe drumul de întoarcere, întemeiazã Hanatul Hoardei de Aur (a se vedea harta de la p. 15), care impune plata tributului tuturor principatelor moºtenitoare ale statului kievean. Lituanienii îºi fac apariþia la puþin timp dupã aceea, eliberând unul câte unul principatele de sub jugul mongol (a se vedea p. 60). În 1363, Kievul cade în mâinile lor, astfel cã, la începutul secolului al XV-lea, aceºtia vor ajunge la Marea Neagrã. Polonezii, la rândul lor, cuceresc la mijlocul secolului al XIV-lea, principatul Halici, numit ºi „Rusia roºie“, care va da numele Galiþiei. Dupã realizarea uniunii dintre Polonia ºi Lituania, (a se vedea p. 80), actuala Ucrainã se regãseºte împãrþitã între douã suveranitãþi: în vest ºi centru, cea a polono-lituanienilor; în sud ºi est, cea a tãtarilor (populaþie turcicã, moºtenitorii mongolilor) care, în 1438, întemeiazã Hanatul Crimeei, structurã distinctã de cea a Hoardei de Aur. Acest echilibru se menþine pânã în momentul în care doi noi protagoniºti îl vor pune în discuþie: ruºii din Moscovia ºi turcii otomani. Cei dintâi se elibereazã de sub dominaþia Hoardei de Aur în 1480 ºi iniþiazã de atunci o lentã, dar constantã,

 69 

DOUĂZECI DE POPOARE

 70 

tabãra uniþilor. Biserica „Unitã“ formatã astfel recunoaºte autoritatea papei, pãstrându-ºi ritul bizantin. În multe privinþe, este vorba de o victorie a Contrareformei, catolice ºi poloneze, dar reacþia nu întârzie sã aparã: în 1620, patriarhul de la Constantinopol consacrã un mitropolit (al Kievului) ºi episcopi autentic ortodocºi, pe care regele Poloniei trebuie sã se resemneze, în 1632, prin a-i recunoaºte, alãturi de ierarhia „unitã“. Iar noul mitropolit, Petru Movilã, trece imediat la declanºarea unei adevãrate Contrareforme ortodoxe. În 1649, rutenii din Ungaria Superioarã (actuala Ucrainã Subcarpaticã) fondeazã, la rândul lor, o Bisericã Unitã.

MAZEPPA Viaþa sa a reprezentat o sursã de inspiraþie pentru romantici: Byron, Puºkin, Victor Hugo, pictorul Horace Vernet, Franz Liszt... Ivan Mazeppa, nãscut în jurul anului 1640 într-o familie de nobili ucraineni, a studiat la Kiev ºi la Varºovia, cãlãtorind prin Germania, Italia ºi Franþa. Prins în flagrant delict de adulter la curtea polonezã, Mazeppa a fost legat de un cal sãlbatic ºi purtat astfel pânã în Ucraina. Cazacii l-au adoptat ºi l-au ales hatman în 1687. Iniþial a luptat alãturi de þarul Petru cel Mare dar, acceptându-ºi cu greu condiþia de vasal, în timpul Rãzboiului Nordic a trecut de partea regelui Suediei, Carol al XII-lea (a se vedea p. 84). Ruºii i-au zdrobit ºi pe unul, ºi pe celãlalt la Poltava, în 1709, iar Mazeppa s-a stins din viaþã la puþin timp dupã aceea. Mazeppa este considerat de naþionaliºtii ucraineni drept un erou al luptei pentru independenþã.

Vremea cazacilor Ucraina începutului de secol XVII poate fi descrisã prin tabloul din rândurile urmãtoare. • Întreaga parte de est a þãrii se aflã în mâinile nobilimii rutene (foarte polonizate) ºi ale nobilimii poloneze („magnaþii“), care ºi-au rezervat imense ºi foarte rentabile domenii. • În nord-est, ruºii câºtigã treptat teren, având drept principalã preocupare apãrarea în faþa atacurilor tãtarilor din Crimeea, care au incendiat Moscova în 1571–1572, încercând sã repete aceastã acþiune în 1591. Aºadar, ruºii organizeazã, în actuala regiune Harkov, graniþe fortificate unde încurajeazã aºezarea coloniºtilor-soldaþi. În limba românã, acest tip de teritoriu se numeºte „marcã“ iar în rusã,

70

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

ukraina. Dar, încã din aceastã perioadã, ei au început sã vorbeascã mai degrabã de „Mica Rusie“, prelungire sudicã a Marii Rusii, centrate asupra Moscovei – ºi îi desemneazã pe ucraineni cu numele de „ruºii mici“. • În sud, turcii (ajutaþi de tãtari) urmãresc sã-ºi pãstreze controlul absolut asupra întregului litoral al Mãrii Negre. • În fine, în centrul ºi în estul þãrii se afirmã cazacii zaporojeni, care nu vor întârzia sã joace un rol-cheie. ZAPOROJENII. Numele de cazac – în ucraineanã kozak – provine din cuvântul turcesc kazakh, „om liber“. Populaþiile cazace, seminomade, s-au format, treptat, în acel no man’s land dintre Rusia ºi Polonia, pe de o parte, ºi hanatele tãtare,

pe de altã parte. Acestea se împart în mai multe grupe: cazacii de pe Volga, de pe Don, din Kuban, de pe Terek... În extremitatea vesticã a teritoriului lor se aflã cei numiþi zaporojeni, ortodocºi de dialect ucrainean, care ocupã bucla Niprului ºi împrejurimile ei. Aceastã situaþie geograficã determinã douã consecinþe. În apropierea frontierelor proprii, statele polonez ºi rus îi utilizeazã pe cazaci ca forþã militarã de sprijin, furnizându-le arme ºi alimente, încercând sã-i îmblânzeascã. Centrul teritoriului lor, în schimb, tinde sã devinã punctul de raliere a fugarilor, a celor certaþi cu legea ºi a diverºilor rebeli proveniþi din þinuturile învecinate. Atracþia este cu atât mai mare cu cât, la mijlocul secolului al XVI-lea, zaporojenii se organizeazã, constituindu-ºi aºa-numita setci (termen care denumeºte ºi aºezarea fortificatã). În fruntea acesteia se aflã o cãpetenie aleasã (hatmanul, în ucraineanã ataman). Divizaþi între tentaþia mercenariatului ºi cea a independenþei, cazacii se confruntã ºi cu transformarea mediului autohton. Treptat, regiunea lor, acel „pãmânt al nimãnui“ în care s-au format, începe sã fie ocupat de þãrani ucraineni veniþi dinspre vest (din Polonia) sau dinspre nord (din Rusia), care fug de ºerbie. Or, în urma þãranilor apar magnaþii, preocupaþi de exploatarea drepturilor lor seniorale în cadrul unei suzeranitãþi poloneze care, nominal, îi include ºi pe zaporojeni. În sfârºit, ortodocºii antiunitarieni de la Kiev se folosesc de cazaci împotriva polonezilor, în timp ce cautã sã-ºi atragã sprijinul Moscovei.

71

CYAN

MAGENTA

YELLOW

La sfârºitul secolului al XVII-lea, în Ucraina se stabileºte un nou raport de forþe. Polonezii deþin controlul asupra vestului þãrii, dar invazia suedezã din 1655–1658 i-a afectat puternic (a se vedea p. 84). În schimb, ruºii au reuºit sã dispunã de poziþii solide: ei stãpânesc Kievul (al cãrui patriarh ortodox recunoaºte, în 1684, autoritatea patriarhului Moscovei) ºi întregul mal stâng al Niprului, unde se stabilesc þãrani ucraineni veniþi de pe malul drept. Dincolo de teritoriul zaporojenilor, vasali ai þarului, de fapt, din 1699 ruºii pot face de aici înainte faþã turcilor. Ultimul hatman cazac ce cautã sã se emancipeze se numeºte Mazeppa (a se vedea studiul).

Ucraina þarilor Sub domnia Ecaterinei a II-a (1762–1796), cea mai mare parte a Ucrainei actuale este inclusã în Imperiul Rus. Otomanii sunt cei care trag ponoasele acestei expansiuni POTEMKIN Favorit al Ecaterinei a II-a, Grigori Potemkin (1739–1791) îi supune pe zaporojeni în 1775, apoi, în anul urmãtor, devine guvernator general al provinciilor cucerite, unde ºi-a dovedit imediat imensul talent de organizator. Pentru ca Ecaterina a II-a sã descopere „Noua Rusie“, el pregãteºte în 1787 faimoasa ºi triumfala „cãlãtorie în Taurida“, pe traseul cãreia întemeiazã sate model, constituite special pentru aceastã ocazie. Împãrãteasa era însoþitã de Iosif al II-lea, împãratul Austriei, de Stanislas August, regele Poloniei, de prinþul de Ligne ºi de contele de Ségur, ambasadorul Franþei.

BLACK

care, prin ricoºeu, are consecinþe asupra Poloniei. La iniþiativa turcilor, rãzboiul izbucneºte în 1768, iar în câþiva ani, armatele ruse cuceresc Taurida ºi Crimeea, apoi pãtrund în Moldova, în Valahia ºi chiar pânã în Bulgaria. Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), turcii oferã Rusiei litoralul dintre Nipru ºi Bug, în vreme ce Hanatul Crimeei, incluzând Taurida, devine, în principiu, independent. Aceastã înaintare rapidã a ruºilor i-a neliniºtit imediat pe austrieci care, în înþelegere cu prusacii, au obþinut din partea Rusiei, în compensaþie, acordul pentru o primã împãrþire a Poloniei (1772). Austria a primit astfel Galiþia, locuitã în parte de ucraineni. În plus, în 1775 ea obþine din partea Imperiului Otoman, Bucovina, la rândul ei populatã, cel puþin parþial, de ucraineni (Bucovina fiind smulsã Moldovei, aflatã sub suzeranitate otomanã). Devenite anacronice, „libertãþile“ cazacilor nu pot rezista puternicei expansiuni a Rusiei: ultimul hatman a trebuit sã renunþe la aceastã demnitate în 1764. Organizarea specificã, centrul puterii zaporojenilor (setci), este distrusã de trupele ruse în 1775. Tãtarii nu sunt nici ei mai bine trataþi: în 1783, Rusia le anexeazã toate teritoriile (Crimeea ºi Taurida). Victorioºi încã odatã, ruºii anexeazã în 1792 Edisanul ºi obþin astfel fixarea frontierei pe Nistru. Interesul lor se îndreaptã apoi cãtre Regatul Poloniei: în urma celei de-a doua ºi, respectiv, a treia împãrþiri (1793 ºi 1795), Rusia ocupã þinuturile ucrainene (Volînia, Podolia) care mai erau încã poloneze. ªi, în cele din urmã, în 1812,

UCRAINENII

HMELNIÞKI ªI RUªII. În 1637, polonezii zdrobesc, la sud de Kiev, o revoltã de amploare a þãranilor ºi cazacilor, dupã care îºi întãresc controlul asupra malului drept al Niprului. Aceasta nu face decât sã accentueze tensiunile de care un om foarte ambiþios va încerca sã profite. În 1648, Bogdan Hmelniþki este ales hatman, apoi lanseazã cu ajutorul tãtarilor o expediþie victorioasã, în Galiþia, împotriva polonezilor. În 1649, regele Poloniei recunoaºte „libertãþile“ zaporojenilor, dar rãzboiul este reluat, iar cazacii sunt înfrânþi în 1651, obþin victoria în 1652, pentru a fi din nou învinºi în 1653. În aceste condiþii, Hmelniþki preferã sã se apropie de Moscova. Prin acordul de la Pereiaslav (1654), zaporojenii recunosc suzeranitatea þarului (Aleksei Mihailovici) care, la rândul sãu, le recunoaºte instituþiile. Hatmanul spera sã asigure astfel autonomia cazacilor, dar ruºii aveau alt obiectiv: reconstituirea, în propriul avantaj, al vechiului teritoriu al statului kievean, considerându-i pe cazaci parte integrantã a acestuia. Astfel, succesorii lui Hmelniþki (mort în 1657) se vor gãsi prinºi între douã (în curând, trei) focuri. Un acord încheiat, din 1658, cu polonezii rãmâne fãrã urmãri. În 1667, tratatul ruso-polonez de la Andrusovo împarte regiunea: ruºii obþin malul stâng al Niprului, ca ºi Kievul (în principiu, pentru doi ani, dar nu vor mai retroceda oraºul), în vreme ce polonezii pãstreazã malul drept al fluviului, cel puþin nominal. Cu toate acestea, în 1672 otomanii îi înving pe polonezi ºi îi obligã sã le cedeze Podolia (a se vedea p. 84), astfel încât zaporojenii ajung (tot nominal) vasalii Imperiului Otoman, pânã la retrocedarea Podoliei cãtre Polonia, în 1699.

 71 

DOUĂZECI DE POPOARE

GALIÞIA ORIENTALÃ

 72 

Galiþia Orientalã ocupã un loc aparte în istoria Ucrainei. Principatul Haliciului (de la care provine numele de Galiþia) a servit ca loc de refugiu pentru o parte a elitei kievene (prelaþi, literaþi ºi negustori) dupã invazia mongolã. Regiunea, denumitã „Rusia roºie“, a fost apoi anexatã de cãtre polonezi, având drept centru oraºul Lvov. Cu ocazia primei împãrþiri a Poloniei (1772), Galiþia va trece în componenþa Austriei ºi, sub acest regim – relativ liberal –, se va dezvolta, în cursul secolului al XIX-lea, o miºcare naþionalã ucraineanã. În 1914, atunci când trupele ruse au cucerit, pe moment, Galiþia orientalã o represiune severã s-a abãtut asupra regiunii: ziarele au fost interzise, ºcolile închise, mitropolitul unit deportat în Rusia. Redevenitã polonezã în perioada interbelicã, încorporatã Ucrainei Sovietice în 1939, apoi în Guvernãmântul General în 1941, Galiþia a cunoscut din nou represiunea în 1946: Stalin, la fel ca ºi þarii de dinaintea lui în Volînia ºi Podolia, trece la interzicerea ºi persecutarea Bisericii Unite.

dupã un nou rãzboi împotriva turcilor (declanºat în 1806), Rusia anexeazã Basarabia, adicã jumãtate din Moldova, inclusiv Bugeacul. De acum înainte, teritoriul actual al Ucrainei se gãseºte în Imperiul Rus cu excepþia zonelor pe care Imperiul Austriac a reuºit sã le ocupe. „NOUA RUSIE“. În

cuceririle lor sudice, ruºii nu mai vãd o „Ucrainã“ (în sensul de zonã frontalierã), ci o „Nouã Rusie“, care beneficiazã de trei avantaje însemnate: – pãmânturi extrem de fertile (faimoasele pãmânturi negre, cernoziom), care vor deveni, în scurtã vreme, „grânarul“ imperiului;

72

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

– o nouã ieºire la mare, supravegheatã de baza militarã de la Sevastopol ºi animatã de marele port comercial Odessa, fondat în 1796; – vaste teritorii propice colonizãrii. Organizatã cu o mânã de fier, de la sfârºitul secolului al XVIII-lea, de Grigori Potemkin, colonizarea se manifestã, în principal, printr-un aflux de ucraineni (veniþi din „Mica Rusie“, dintre Kiev ºi Harkov) ºi de ruºi, dar participã ºi alte populaþii: greci ºi armeni emigraþi din Imperiul Otoman, evrei care fug la Odessa de constrângerile mediilor israelite tradiþionaliste din fostul regat al Poloniei, germani chemaþi în calitate de coloniºti ºi implantaþi în Taurida, în Edisan ºi în Crimeea (aceºtia vor fi cunoscuþi apoi sub numele de „germanii de la Marea Neagrã“)... Populaþiile musulmane retrase în Imperiul Otoman sunt înlocuite în Basarabia de Sud cu ucraineni, ruºi, bulgari, gãgãuzi (a se vedea p. 138) etc. Dupã anul 1870, dezvoltarea cãilor ferate conferã „Noii Rusii“ o dimensiune suplimentarã: imensele resurse carbonifere din regiunea Doneþk, împreunã cu minereurile de fier de la Krivoi-Rog, stau la baza dezvoltãrii unei industrii grele, marcând afirmarea „capitalismului sãlbatic“ ºi a proletariatului muncitoresc al Rusiei de dinainte de 1914. UCRAINA OCCIDENTALÃ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA.

În vreme ce Ucraina Orientalã cunoaºte o dezvoltare „în stil american“, vestul evolueazã încet. În provinciile desprinse de Polonia (Volînia, Podolia), la fel ca ºi în þinuturile bieloruse situate mai la nord,

secolul al XIX-lea este sãrac în evenimente majore, cu excepþia, poate, a integrãrii forþate în 1839 a uniþilor în cadrul Bisericii Ortodoxe (a se vedea p. 65). Aceasta nu face altceva decât sã accentueze diferenþa faþã de teritoriile ucrainene incluse în Imperiul Austriac (Galiþia Orientalã, nordul Bucovinei, Rutenia Subcarpaticã). Este adevãrat cã rutenii ocupã aici o poziþie inferioarã în societate (fiind mai ales þãrani), dar contextul multietnic al Imperiului Habsburgic, unde fiecare popor reprezintã, într-un fel, o contrapondere faþã de celelalte, le permite sã-ºi pãstreze identitatea. Aºa se explicã de ce, în 1848, atunci când polonezii ºi-au constituit o „gardã naþionalã“ (a se vedea p. 89), rutenii s-au simþit ameninþaþi ºi au sprijinit intervenþia forþelor imperiale în Galiþia. Mai important este faptul cã Biserica Unitã se menþine solid în þinuturile austriece ºi contribuie la întreþinerea unui sentiment de diferenþiere faþã de polonezi (catolici), pe de o parte, ºi faþã de ruºi (ortodocºi), pe de alta.

Anii 1917–1920 RADA. Din

momentul prãbuºirii regimului þarist, se constituie la Kiev un consiliu, numit Rada, ce atrage în scurt timp o largã susþinere popularã. Membrii sãi proveneau din mediul Societãþii Ucrainenilor Progresiºti care, începând din 1908, s-a strãduit sã obþinã, pe cãi legale, recunoaºterea drepturilor ucrainenilor ºi un statut de autonomie. În noiembrie 1917, Rada proclamã constituirea unei republici a Ucrainei ºi numeºte un guvern (în care social-democratul

Retragerea armatelor germane ºi austro-ungare, în noiembrie 1918, declanºeazã în Ucraina o stare de anarhie generalã. Printre protagoniºti se numãrã, la începutul anului 1919, bolºevicii, Petliura (aflat în fruntea unui „Directorat ucrainean“), anarhiºtii conduºi de Nestor Makhno, bandele „cazace“ ale lui Grigoriev, armatele ruse „albe“, armatele aliate (francezã ºi greacã), precum ºi armata polonezã. • Rutenii din Galiþia Orientalã revendicã alipirea la o Ucrainã independentã, dar polonezii, care urmãresc anexarea acestei regiuni, ocupã Lvovul din noiembrie 1918. Totuºi, nu ajung sã controleze întreaga Galiþie decât în mai 1919.

UCRAINA, CÂMP DE LUPTÃ.

73

CYAN

MAGENTA

YELLOW

• Petliura, eliberat de germani, cucereºte Kievul în decembrie 1918, fiind alungat de aici de bolºevici în februarie 1919 ºi nevoit sã se retragã în Podolia, în aprilie 1919. Înfrânt de „albii“ conduºi de Denikin, în octombrie 1919, ulterior se apropie de polonezi. LIMBA ªI LITERATURA UCRAINEANà Asemãnãtoare echivalentului ei bielorus, o limbã literarã derivatã din slavonã a supravieþuit vreme îndelungatã în Ucraina. Dar, polonizatã treptat, ruptã de limba popularã ºi, în cele din urmã, interzisã de autoritãþile þariste în secolul al XVIII-lea, ajunge sã fie datã uitãrii. Astfel a putut renaºte o limbã ucraineanã literarã modernã, având ca punct de plecare graiurile rãmase vii. Pionierul acestei renaºteri, Ivan Kotliarevski, este autorul unei opere satirice de succes: Eneida travestitã (1798). Cu toate acestea, cel mai important scriitor rãmâne Taras Sevcenko (1814–1861), considerat un adevãrat erou naþional. Mare poet ºi naþionalist înflãcãrat, el a fost persecutat de þarul Nicolae I, care a ordonat încorporarea sa ca simplu soldat într-un regiment din Ural cu „interdicþia de a scrie sau desena“. Acest episod a durat mai mult de zece ani. Alt scriitor de primã mãrime a fost galiþianul Ivan Franko (1856–1916), hãrþuit de autoritãþile austriece din cauza opiniilor sale politice, dar care va petrece, cu toate acestea, o mare parte a vieþii sale la Viena, unde îºi va scrie cea mai însemnatã parte a operei sale. În secolul al XX-lea, SUA ºi, într-o proporþie mai mare, Canada (unde trãieºte o importantã comunitate ucraineanã) au jucat rolul de loc de refugiu: un mare numãr de opere interzise în URSS au fost editate aici, la fel cum erau tipãrite în Galiþia austriacã în vremea þarilor.

BLACK

• Bolºevicii constituie la Kursk (în Rusia), în noiembrie 1918, un guvern provizoriu al Ucrainei. În ianuarie 1919, ei ajung la Harkov, iar în februarie 1919 la Kiev. În martie 1919 este proclamatã Republica Sovieticã Ucraina. • În bucla Niprului, Grigoriev, care se pretinde a fi moºtenitorul zaporojenilor, lanseazã de acolo atacuri pânã la Marea Neagrã. • Mai la est, un tânãr lider anarhist, Nestor Makhno, a organizat din aprilie 1917 o „Uniune a þãranilor“, la nord-vest de Mariupol. S-a menþinut în regiune de-a lungul întregului an 1918, ducând o luptã de gherilã împotriva ocupanþilor germani ºi austro-ungari. La începutul anului 1919, el deþine controlul asupra unui vast teritoriu, între Marea Azov ºi Ekaterinoslav, opunând rezistenþã presiunilor armatelor ruse „albe“ ale generalului Denikin, instalate în regiunea Donului inferior ºi care sunt sprijinite de cazacii din Kuban. • Debarcarea trupelor aliate, în decembrie 1918, înregistreazã în scurt timp o serie de eºecuri. La Kerson ºi Nicolaev, grecii sunt victimele atacurilor lui Grigoriev, în februarie 1919. Francezii, care au pus piciorul la Odessa ºi în Crimeea, se retrag, în lipsa unei autoritãþi locale pe care sã o susþinã. Doar britanicii rãmân pe litoralul oriental al Mãrii Negre, unde îl sprijinã pe Denikin. • Evacuarea trupelor franceze permite bolºevicilor sã ocupe Odessa ºi apoi Crimeea. În mai 1919, ei îl înlãturã pe Grigoriev, care va fi asasinat în luna iulie a aceluiaºi an.

UCRAINENII

Simon Petliura ocupã funcþia de ministru de Rãzboi). În cursul lunii urmãtoare, bolºevicii, puternic reprezentaþi în bazinul Doneþk, întemeiazã Republica Sovieticã a Ucrainei, la Harkov. Rada riposteazã, proclamând independenþa în ianuarie 1918 dar, în faþa ofensivei bolºevicilor, este obligatã sã se retragã la Jitomir. În februarie 1918, o delegaþie a Radei semneazã, la Brest-Litovsk, un tratat, prin care Germania ºi Austro-Ungaria recunosc independenþa Ucrainei. La fel va proceda ºi guvernul bolºevic, semnând, cu Puterile Centrale, Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918, a se vedea p. 65). Germania ºi Austro-Ungaria, interesate în principal de accesul la resursele cerealiere, trec la ocuparea þãrii. Omul lor de încredere, Skoropadski, îºi ia titlul de hatman în luna aprilie 1918. Rada este dizolvatã, iar Petliura închis.

 73 

DOUĂZECI DE POPOARE

 74 

1914. Diviziunile (pur administrative) ale Imperiului Ţarist reflectă etapele cuceririi: Mica Rusie (Ucraina iniţială); Rusia de Sud, smulsă turcilor şi tătarilor; Rusia Occidentală, rezultat al împărţirilor Poloniei. Ucrainenii din Galiţia Orientală, din Bucovina şi din Ungaria Superioară

74

CYAN

fac parte din Austro-Ungaria. 1925. În afara RSS Ucrainene, restul ucrainenilor au devenit cetăţeni polonezi, cehoslovaci sau români. 1940. După încheierea Pactului germano-sovietic (august 1939), URSS a

MAGENTA

YELLOW

BLACK

putut încorpora RSS Ucrainene toate teritoriile ucrainene vestice, cu excepţia Ruteniei Subcarpatice, anexată de Ungaria în martie 1939. 1942. Galiţia Orientală a fost integrată Guvernământului General al Poloniei. România a primit Transnistria.

Germanii administrează cea mai mare parte a Ucrainei în cadrul unui Reischskommissariat. Estul ţării, apropiat frontului, depinde în mod direct de comandamentul militar.

„ALBII“ ÎMPOTRIVA ARMATEI ROªII. În primãvara anului 1919, situaþia pare a se fi limpezit. Dar, Denikin lanseazã în iulie o mare ofensivã: în cursul verii, Crimeea, Odessa, Kievul... trec sub controlul „albilor“. În aceste condiþii, Denikin decide sã porneascã în marº forþat împotriva Moscovei: ajunge la Orel, la 13 octombrie 1919, dar este înfrânt în faþa Tulei. Riposta Armatei Roºii nu este mai prejos: cu sprijinul lui Makhno, aceasta nu va întârzia sã preia conducerea asupra întregii regiuni, cu excepþia Crimeei, unde se retrag armatele albe, aflate din aprilie 1920 sub comanda lui Piotr Vranghel. Luptele, totuºi, nu s-au sfârºit deoarece, în aprilie 1920 polonezii atacã ºi reuºesc sã ocupe Kievul în luna mai. Vranghel declanºeazã imediat asaltul asupra Ucrainei, ajungând pânã la Ekaterinoslav ºi Mariupol. În iulie 1920, Armata Roºie îi respinge pe polonezi pânã la Lvov. Dupã contraatacul din august al acestora, ostilitãþile înceteazã, în cele din urmã, în octombrie 1920 (a se vedea p. 91). De aceea, în luna urmãtoare, Armata Roºie poate sã forþeze pãtrunderea în Crimeea: 135 000 de persoane (între care 70 000 de soldaþi ai lui Vranghel) sunt evacuate pe mare. Nu mai rãmâne decât Makhno. Vânat de bolºevici, faþã de care refuzã sã se supunã, acesta trece în România în 1921 ºi va muri la Paris în 1934. Ucraina iese devastatã din aceste încercãri. În trei ani (1917–1920), Kievul ºi-a schimbat de nouã ori stãpânii! La fel ca în vremea zaporojenilor, bandele rivale de cãlãreþi ºi-au fãcut peste tot apariþia, în special în 1919, contribuind la înmulþirea loviturilor ºi trãdãrilor. Jafurile ºi masa-

Ulterior, epurãrile din anii 1934–1938 vor decima elita ucraineanã. CEL DE-AL DOILEA RÃZBOI MONDIAL. Dupã inva-

darea Poloniei de cãtre trupele germane, în septembrie 1939, URSS-ul anexeazã

Ucraina sovieticã DE LA „UCRAINIZARE“ LA HOLODOMOR. Instituitã

la 14 martie 1919, Republica Sovieticã Ucraina devine, la 30 decembrie 1922, una dintre republicile constitutive ale URSS (împreunã cu Rusia, Bielorusia ºi Transcaucazia). Capitala, stabilitã la Harkov în 1923, este readusã la Kiev în 1934. Anii ’20 sunt marcaþi de procesul de ucrainizare, adicã de punere în valoare, prin grija autoritãþilor (din rândul cãrora face parte bolºevicul ucrainean Mihailo Skripnik), a limbii ºi culturii ucrainene. Cu toate acestea, în 1929 Stalin trece la colectivizarea agriculturii, ce va lovi din plin þara, cu atât mai mult cu cât i se adaugã ºi un obiectiv politic: „lichidarea clasei culacilor (þãranii înstãriþi)“. Numeroºi þãrani ucraineni ajung, în acest condiþii, în Gulag. Mai mult, situaþia devine disperatã atunci când zonele rurale ale Ucrainei Orientale sunt supuse rechiziþiilor masive de cereale ºi de alte produse alimentare. Aceastã tragedie este numitã de ucraineni Holodomor („exterminarea prin foamete“). Se poate vorbi despre un genocid? Chestiunea rãmâne încã în dezbatere, dar nu se poate pune la îndoialã faptul cã eradicarea naþionalismului ucrainean reprezenta unul dintre obiectivele urmãrite de Stalin.

75

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Ucrainei o parte a fostelor „hotare“ poloneze, adicã Volînia ºi Galiþia Orientalã (a se vedea p. 67). În iunie 1940 se adaugã – dupã ultimatumul dat României – Bucovina de Nord ºi Basarabia sudicã (restul Basarabiei devenind RSS Moldoveneascã).

CRIMEEA Putem face distincþia între douã Crimei: coasta de sud-est, adãpostitã de munþi, se bucurã de o climã mediteraneeanã; restul peninsulei aparþine lumii stepelor. Dupã ce grecii din Antichitate au întemeiat aici colonii, pe coasta de sud-est s-au instalat, succesiv, bizantinii, veneþienii, genovezii (secolele XIV–XV) ºi otomanii (începând din 1475). În zona de interior, tãtarii s-au organizat, în secolul al XV-lea, într-un hanat autonom. Anexarea peninsulei la Rusia, în 1783, a determinat o serie de consecinþe. – Din 1784, ruºii întemeiazã baza navalã Sevastopol (care se va afla în centrul Rãzboiului Crimeei în 1854–1856). – Aristocraþia rusã nu întârzie sã preia cele mai bune pãmânturi, colonizate cu þãrani: ruºi (în majoritate) ºi ucraineni. Tãtarii sunt marginalizaþi, nevoiþi sã pãrãseascã þara: un mare numãr dintre ei emigreazã în Turcia. Se estimeazã cã, într-un secol, dupã 1783, populaþia tãtãreascã din Crimeea a scãzut de la 500 000 la mai puþin de 200 000 persoane. – Coasta de sud-est a devenit, în secolul al XIX-lea, un loc de vilegiaturã (ulterior, „Riviera sovieticã“), Ialta fiind perla acesteia. În 1921, Crimeea este transformatã în republicã autonomã, în cadrul Republicii Rusia (ºi nu al Ucrainei). În numãr de aproximativ 180 000, tãtarii alcãtuiau, în acea vreme, un sfert din populaþia peninsulei. Germanii ocupã Crimeea din octombrie 1941 pânã în aprilie 1944. În mai 1944, Stalin îi acuzã pe tãtari cã ar fi colaborat cu germanii (fapt adevãrat în cazul unora),

BLACK

deportându-i pe toþi (194 000 de persoane) în Siberia ºi în Asia Centralã, mutarea realizându-se în condiþii dramatice (90 000 de morþi în timpul cãlãtoriei ºi în perioada urmãtoare sosirii la destinaþie). În 1946, Crimeea îºi pierde statutul de republicã autonomã, devenind o simplã provincie a Rusiei. În 1954, cu ocazia aniversãrii a trei secole de la încheierea acordului de la Pereiaslav (a se vedea p. 71), ea este alipitã Ucrainei, cu toate cã este populatã în proporþie de douã treimi de ruºi. În februarie 1991 este recunoscutã din nou ca republicã autonomã. Recunoaºterea independenþei Ucrainei, în anul 1991, duce la conturarea a trei probleme. – Ruºii din Crimeea acceptã cu greu sã facã parte din statul ucrainean. În 1994, aceºtia ameninþã cu proclamarea independenþei, dar Moscova renunþã la ideea de a-i sprijini. Anul urmãtor, este reafirmatã autonomia Crimeei (în cadrul Republicii Ucraina): dispunând de un Parlament propriu, aceasta este guvernatã de un prim-ministru. – Rusia nu acceptã sã renunþe la baza sa de la Sevastopol. În urma unor negocieri îndelungate, printr-un acord (rãmas definitiv în 1997), cea mai mare parte a flotei de aici revine Rusiei, care primeºte dreptul de a folosi o parte a bazei de la Sevastopol. – Tãtarii exilaþi, în numãr de circa 400 000, îºi exprimã din 1991 dorinþa de a reveni în Crimeea, deºi autoritãþile încearcã sã-i descurajeze în aceastã privinþã. Peste 250 000 dintre aceºtia se întorc. Ei dispun de un Parlament (Kurultai), condus de un birou executiv (Meilis).

UCRAINENII

crele au fost nenumãrate, începând cu pogromurile înfãptuite de ucrainenii lui Petliura în februarie–aprilie 1919 în Podolia, apoi de trupele lui Denikin, în lunile iulie–august 1919 (Petliura va fi asasinat la Paris, în 1926, de un evreu rus).

 75 

DOUĂZECI DE POPOARE

CERNOBÎL

 76 

Unul dintre reactoarele centralei nucleare de la Cernobîl (situatã la nord de Kiev) a explodat, la 26 aprilie 1986, fapt ce a determinat evacuarea imediatã a 350 000 de persoane, în vreme ce „norul“ radioactiv a afectat regiunile învecinate, din Ucraina ºi din Rusia ºi, mai ales, sud-estul Bielorusiei (respectiv, un sfert din aceastã þarã). Catastrofa a evidenþiat cu brutalitate disfuncþionalitãþile sistemului sovietic ºi, fãrã îndoialã, a contribuit la prãbuºirea URSS-ului, intervenitã cinci ani mai târziu. Centrala a fost închisã în întregime abia în decembrie 2000.

Cucerirea Ucrainei de cãtre germani, sprijiniþi de români, începe la 22 iunie 1941 ºi se încheie în octombrie, în acelaºi an. Ea este urmatã de o reorganizare teritorialã: Galiþia Orientalã este inclusã în „Guvernãmântul General“ al Poloniei; România recupereazã Bucovina de Nord ºi Basarabia, primind, în plus, administraþia Transnistriei (situatã între Nistru ºi Bug), regiune pur ucraineanã care cuprinde ºi Odessa; restul þãrii (în cea mai mare parte) formeazã Reichskommissariatul Ucrainei, cu centrul la Rovno. Rapiditatea înaintãrii germane lasã populaþiile locale fãrã o replicã imediatã. Einsatzgruppen (a se vedea p. 101) pot trece astfel la masacrarea evreilor, încheiatã la finele anului 1942, moment în care se accelereazã procesul de recrutare a mâinii de lucru masculine ºi feminine, astfel cã alãturi de polonezi, ucrainenii constituie masa acelor Ostarbeiter (muncitori din Est) transferaþi în lagãrele de muncã din Germania sau chiar în lagãrele de

76

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

concentrare. Unii dintre ucraineni au trecut în tabãra germanã: miliþieni ruteni îi vâneazã pe evreii din Galiþia Orientalã, iar ucraineni în uniforme negre asigurã paza lagãrelor de exterminare în Polonia. ªi totuºi, în Volînia se dezvoltã o miºcare clandestinã ostilã atât sovieticilor, cât ºi germanilor. Conducãtorul acesteia este Stepan Bandera, pe care, în cele din urmã, germanii îl deporteazã în lagãr. Cu toate acestea, „banderiºtii“ ºi-au continuat lupta încã mulþi ani dupã 1945. Armatele sovietice recuceresc Ucraina, din august 1943 pânã în iulie 1944. Aceastã fazã a rãzboiului antreneazã cele mai mari distrugeri, operate de germani în timpul retragerii lor. UCRAINA DUPÃ 1945. Anul 1945 îi aduce, pentru prima datã, pe ucraineni între graniþele unei singure republici: cei din RSS antebelicã, cei deja integraþi în 1939 (teritorii confiscate Poloniei) sau în 1940 (teritorii confiscate României) ºi – ultimii sosiþi – cei din Rutenia Subcarpaticã (a se vedea p. 111), pe care Cehoslovacia o cedeazã URSS-ului în iunie 1945. Puþin timp dupã aceea, peste un milion de polonezi din Ucraina Occidentalã sunt mutaþi în Polonia, în vreme ce ucrainenii din regiunea Che¬m (la est de Lublin) trec frontiera în sens invers. Ucraina, la fel ca ºi Bielorusia, se numãrã printre membrii fondatori ai ONU. Acest fapt nu împiedicã o nouã foamete, care va marca anii 1946–1947. Mai mult, represiunea stalinistã se abate acum asupra foºtilor „colaboratori“, a clerului unit, a naþionaliºtilor din regiunile apusene...

Se poate vorbi despre o renaºtere culturalã abia în perioada în care, la Moscova, se aflã la putere Nikita Hruºciov (1955– 1964), ucrainean de origine. Dar, în 1972, Leonid Brejnev trece din nou la represalii: Piotr Celest, suspectat de naþionalism, este nevoit sã-i lase locul ultraconservatorului Vladimir Scerbiþki, care se va menþine în funcþie pânã în anul 1989.

Ucraina independentã DRUMUL CÃTRE INDEPENDENÞÃ. Noi forþe politice se afirmã în 1989. Rukh (Miºcarea Popularã Ucraineanã pentru Restructurare), fondatã în 1988 de intelectuali, îºi exprimã opþiunea pentru democraþie ºi independenþã. Puternicã în vestul ºi centrul þãrii, aceasta organizeazã în ianuarie 1990 un lanþ uman de mai bine de 500 km, care traverseazã republica, pentru a comemora proclamarea independenþei de cãtre Rada, în 1918. Miºcarea sindicalã independentã a minerilor din Donbass, constituitã în timpul grevelor din iulie 1989, trece brusc la formularea revendicãrilor politice, la rândul lor democratice ºi naþionaliste. În iulie 1990, la o lunã dupã Rusia, Ucraina îºi proclamã suveranitatea. Leonid Kravciuk (fost activist pe linie de propagandã al Partidului Comunist al Ucrainei) este ales preºedinte al Sovietului Suprem. În martie 1991, majoritatea ucrainenilor aprobã proiectul noii uniuni, propus de Moscova. Ca ºi în alte locuri din URSS, eºecul puciului din august 1991 (a se vedea p. 34) marcheazã cotitura decisivã: Ucraina îºi proclamã independenþa în

ACUMULAREA DIFICULTÃÞILOR. Euforia cu care

ucrainenii au optat pentru independenþã, ORTODOCªI ªI UNIÞI Ucrainenii sunt majoritar ortodocºi. Între 1946 ºi 1990, singura recunoscutã a fost Biserica Ortodoxã Rusã, având în frunte pe mitropolitul de Kiev, subordonat patriarhului Moscovei. Astãzi funcþioneazã patru Biserici distincte. – Biserica Ortodoxã Ucraineanã (fosta Bisericã Ortodoxã Rusã), condusã în continuare de mitropolitul de Kiev, a rãmas fidelã patriarhului Moscovei... dar numãrul adepþilor este în scãdere. – Biserica Ortodoxã Ucraineanã autocefalã a funcþionat din 1920 pânã la sfârºitul anilor 1930. Reintratã în legalitate în 1990, aceasta este condusã de patriarhul Kievului (excomunicat de cel al Moscovei în 1997), reunind tot mai mulþi adepþi. – O altã Bisericã autocefalã, condusã de mitropolitul Ternopelului, se manifestã în favoarea reunificãrii. – Biserica Greco-Catolicã Ucraineanã, numitã în mod curent „Unitã“, deoarece s-a unit cu Roma încã din 1596 (a se vedea p. 65), a fost inclusã forþat în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse în 1946. Recunoscutã din nou în 1990, este condusã de mitropolitul Lvovului (acesta fiind ºi cardinal), având 5 milioane de credincioºi.

77

CYAN

MAGENTA

YELLOW

convinºi cã þara lor, bogatã în resurse, avea sã devinã o putere, a lãsat locul dezamãgirii. Din 1992, s-au fãcut simþite dificultãþi grave. • Relaþiile cu Rusia sunt blocate din cauza a douã probleme, legate una de cealaltã: cea a statutului Crimeei ºi cea a viitorului fostei flote sovietice de la Marea Neagrã. Prima dintre acestea se va rezolva în 1995, iar a doua în 1997 (a se vedea studiul de la p. 75). În ansamblu, Ucraina nu poate negocia cu marea sa vecinã de pe o poziþie de forþã. În 1994, sub presiunea comunã a Rusiei ºi a Statelor Unite ale Americii, ea este nevoitã sã renunþe la arsenalul sãu nuclear (moºtenit de la fosta URSS), amplasat pe teritoriul ucrainean. În schimb va beneficia de un ajutor american consistent. • Economia se degradeazã cu repeziciune: scãderea producþiei industriale, hiperinflaþie începând din 1993, prãbuºirea puterii de cumpãrare (care provoacã o grevã a minerilor în iunie 1993...). Prin urmare, conducãtorii þãrii ezitã sã se angajeze pe calea privatizãrilor, de teama agravãrii dificultãþilor sociale. • Unitatea naþionalã, pe care în principiu nimeni nu o pune în discuþie, se manifestã cu greu. În vestul þãrii, majoritatea populaþiei ar dori ca Ucraina sã se îndrepte cãtre Europa. În est, dimpotrivã, aceasta rãmâne ataºatã Rusiei, din motive etnice (proporþia ridicatã a ruºilor), economice (Ucraina Orientalã a fost puternic integratã economiei sovietice), dar ºi politice (aici, membrii fostei nomenclaturi sovietice ºi-au pãstrat puterea).

BLACK

Culorile albastru şi auriu ale stemelor vechiului principat al Haliciului (Galiţia) au fost adoptate de un congres ucrainean reunit la Lvov în 1848. Republica Ucraina, independentă de la 1917 la 1920 şi le-a însuşit. După preluarea puterii de către bolşevici, drapelul albastru şi auriu a fost înlocuit cu unul roşu, ce purta iniţialele Republicii Sovietice a Ucrainei (URSS), scrise cu caractere chirilice. Drapelul sovietic în roşu şi albastru a fost utilizat din 1948 până în 1991, dată la care drapelul albastru-auriu a devenit, din nou, oficial. Astăzi, culorile sunt interpretate drept simboluri ale cerului şi ale grânelor coapte.

Cu prilejul alegerilor legislative din martie-aprilie 1994, candidaþii Rukh au obþinut majoritatea voturilor în vest, în vreme ce politicienii proveniþi din vechiul regim au câºtigat în est, obþinând o slabã majoritate în Parlament. La alegerile prezidenþiale din iunie 1994, alegãtorii din vest ºi-au exprimat masiv preferinþa pentru Kravciuk, vãzut ca un naþionalist, dar un candidat din est, Leonid Kucima, a reuºit sã câºtige, obþinând ceva mai mult de 52 % din voturi. (Acesta provenea din rândurile „clanului de la Dnepropetrovsk“, susþinut odinioarã de Leonid Brejnev.) Pentru eradicarea inflaþiei, Kucima impune o politicã de austeritate, accelerând, totodatã,

SUB PREªEDINÞIA LUI LEONID KUCIMA.

UCRAINENII

cursul aceleiaºi luni, în data de 24. La 1 decembrie 1991, un referendum, la care participã întreaga populaþie (inclusiv ruºii) aprobã independenþa, cu peste 90 % din voturi, iar Kravciuk este ales, prin vot universal, preºedinte al republicii (învingându-l pe candidatul Miºcãrii Rukh). Dupã o sãptãmânã, Rusia, Ucraina ºi Bielorusia pun capãt existenþei URSS-ului ºi întemeiazã Comunitatea Statelor Independente (CSI).

 77 

UCRAINA UKRAJINA Suprafaþã Populaþie (anul 2006) Capitalã

DOUĂZECI DE POPOARE

Structura populaþiei (2001) Ucraineni Ruºi Bieloruºi Români Tãtari din Crimeea Religie

 78 

Mai vastă decât Franţa, Ucraina se întinde, de la vest la est, pe 1 300 km. Ea cuprinde, din 1945, majoritatea ucrainenilor, cu excepţia câtorva minorităţi frontaliere (din

78

CYAN

Republica Moldova, Slovacia...) şi a celor care au emigrat în Rusia şi în alte zone din fosta URSS (în număr de câteva milioane), cei mai mulţi dintre aceştia

MAGENTA

YELLOW

rusificându-se. Ruşii sunt mai numeroşi în special în estul ţării, iar în Crimeea sunt majoritari. Printre celelalte minorităţi etnice se numără maghiarii din Ucraina Subcarpatică,

BLACK

românii din Bucovina, bulgarii din Basarabia de Sud şi tătarii din Crimeea (reveniţi aici din 1991).

603 000 km2 46 557 000 loc. Kiev (Kyïv) 77,8 % 17,3 % 0,6 % 0,5 % 0,5 % ortodoxã

privatizãrile. Linia sa politicã este însã fluctuantã, din cauza tensiunilor sociale (minerii din Donbass recurg din nou la grevã, în 1996). Declinul economic continuã, compensat oarecum, ce-i drept, de avântul economiei „informale“. În 1996, Kucima obþine din partea Parlamentului adoptarea unei Constituþii care întãreºte puterea prezidenþialã. Deºi alegerile legislative nu au evidenþiat formarea unei majoritãþi clare, Kucima a fost reales în 1999, cu peste 56 % din voturi. În cursul acestui mandat, politica sa capãtã accente autoritare: în decembrie 2000, preºedintele este bãnuit cã ar fi implicat în asasinarea unui jurnalist de opoziþie. Legislativele din 2002 marcheazã diminuarea influenþei taberei prezidenþiale. Totuºi, revigorarea economicã începutã în 2000 continuã, astfel încât numãrul ucrainenilor tentaþi sã sprijine reformele liberale creºte. Constituþia îl împiedicã pe Kucima sã mai

EªECUL „REVOLUÞIEI PORTOCALII“. Rezultatele celui de-al doilea tur de scrutin sunt contestate de partizanii lui Iuºcenko, al cãror simbol comun este culoarea portocalie. În urma unor manifestaþii de amploare („Revoluþia portocalie“), un al treilea tur, organizat în decembrie 2004, determinã alegerea lui Iuºcenko, acesta dispunând de 56 % din voturi. Dupã cum era de Iuºcenko, acesta a fost sprijinit masiv în vest, fiind avantajat de votul acordat în favoarea sa de alegãtorii din Ucraina Centralã. Cu toate acestea, politica noului preºedinte este ezitantã, astfel încât alegerile legislative din 2006 demonstreazã erodarea susþinerii sale parlamentare. În ciuda unei creºteri economice neîntrerupte din 2000 (stimulate mai ales de cererea de echipamente industriale de pe piaþa chinezã), modernizarea economiei este încã la început.

POLONEZII olonia ºi-a pãstrat independenþa din jurul anului 1000 ºi pânã în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea, când vecinii sãi, Imperiul Rus, Prusia ºi Imperiul Habsburgic, ºi-au împãrþit aceastã þarã în decursul a trei etape (1772, 1793, 1795), proclamând „sfârºitul Poloniei“ (Finis Poloniae, în latinã). Cu toate acestea, ea s-a refãcut în 1919, dar a fost din nou dezmembratã în 1939, apoi a fost devastatã de rãzboi, în 1945 obþinând însã noi frontiere. Astfel, în zilele noastre, poporul polonez ocupã aproape acelaºi teritoriu, care i-a aparþinut acum o mie de ani. Dacã naþiunea polonezã a reuºit sã supravieþuiascã atâtor încercãri, nu acelaºi lucru se poate spune ºi despre evreii care, din secolul al XIV-lea ºi pânã la exterminarea lor de cãtre naziºti, au avut drept patrie Polonia, fie ea independentã sau dezmembratã (a se vedea p. 97).

P

Geneza statului polonez Istoria Poloniei începe în regiunea locuitã de polani, un trib slav instalat în bazinul râului Warta. În anul 966, Mieszko, principele polanilor, se converteºte la creºtinism (în rit catolic), cu scopul normalizãrii relaþiilor cu puternicul sãu vecin, împãratul german, ºi pentru consolidarea propriei sale puteri. În 968 este întemeiat

79

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

un episcopat la Pozna…. Mieszko îºi extinde autoritatea cãtre nord (în Pomerania), cãtre est ºi sud (în Silezia). Fiul sãu, Boleslaw cel Viteaz (992–1026) cucereºte bazinul superior al Vistulei, inclusiv oraºul Cracovia. În anul 1000, el întemeiazã un arhiepiscopat la Gniezno (astfel cã Polonia devine o provincie subordonatã ecleziastic direct Romei), apoi în 1025 obþine recunoaºterea titlului sãu regal. Aceasta este originea dinastiei Piast (denumitã ca atare, retroactiv, în secolul al XVII-lea). POLONIA FÃRÂMIÞATÃ. Dupã domnia lui Cazi-

mir Restauratorul (1039–1058), autoritatea dinastiei Piast se reduce continuu, cu atât mai mult cu cât nu au fost fixate reguli stricte de succesiune la tron. Boleslaw al III-lea Gurã Strâmbã (1102–1138) încearcã sã gãseascã o soluþie: prin testament, acesta atribuie fiecãruia dintre fiii sãu un ducat, instituind preeminenþa fiului cel mare, care domneºte la Cracovia, purtând titlul (latin) de princeps. Rezultatul acestei decizii este reprezentat, practic, de fãrâmiþarea Poloniei între diferitele ramuri ale dinastiei Piast. În 1177, ducii (precum ºi alþi demnitari) ajung sã îl desemneze colectiv pe princeps. Acum se pun bazele monarhiei elective poloneze. Divizaþi ºi slãbiþi, Piaºtii nu reuºesc sã opunã rezistenþã aristocraþiei funciare de origine militarã, foarte turbulente, compusã din marii nobili (care vor fi numiþi mai târziu „magnaþi“) ºi dintr-un numãr mare de nobili mici (a se vedea studiul de la p. 83). Biserica se impune în forþã: în secolele al XII-lea ºi al XIII-lea, ea trece la creºtinarea în profunzime a populaþiei poloneze, susþinând unitatea naþionalã.

POLONEZII

candideze în 2004 pentru un al treilea mandat.

 79 

DOUĂZECI DE POPOARE

 80 

Expansiunea germanã cãtre est (a se vedea p. 11), caracteristicã epocii, se manifestã sub mai multe aspecte. Pomerania Occidentalã este anexatã Sfântului Imperiu la începutul secolului al XIII-lea. Ducii polonezi ai Sileziei încurajeazã instalarea coloniºtilor germani pe teritoriile controlate de ei, prea puþin populate, iniþiind astfel o miºcare ce se va intensifica în a doua jumãtate a secolului al XIII-lea. Totodatã, numeroºi germani se stabilesc în oraºele poloneze, care tind sã se germanizeze. În sfârºit, ducele Konrad de Mazovia (din regiunea Varºovia) adoptã, în 1226, o decizie care va avea consecinþe considerabile. Pentru a lupta împotriva borusienilor, popor baltic pãgân ce ameninþa sã-i ocupe nordul ducatului, ducele de Mazovia face apel la Cavalerii Teutoni (a se vedea p. 16), care se aºazã pe Vistula Inferioarã. În curând, ordinul trece la masacrarea borusienilor ºi la aducerea de coloniºti germani în regiunea care, în curând, va fi cunoscutã sub numele de Prusia. RESTAURAREA REGATULUI. În 1241, mongolii sosiþi dinspre est (a se vedea p. 15), pãtrund în Polonia, distrug Cracovia, devasteazã þara, apoi se îndreaptã cãtre Moravia ºi Ungaria. Dupã trecerea lor, Mazovia ºi Silezia se fãrâmiþeazã. Doar Polonia Mare ºi Polonia Micã (regiunea Cracovia) îºi mai pãstreazã unitatea. Spre sfârºitul secolului, certurile neîncetate cu privire la atribuirea titlului de princeps duc la impunerea ideii potrivit cãreia ar fi mai adecvatã revenirea la un rege încoronat. Neînþelegerile dintre Piaºti determinã încoronarea în anul 1300 a unul ceh, regele Boemiei, Venceslas al II-lea, care moare în 1305.

80

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Cavalerii Teutoni profitã de reizbucnirea certurilor dintre Piaºti pentru a ocupa Danzigul (Gdansk) în 1308, apoi întreaga Pomerelie (regiunea cuprinsã între Pomerania ºi Prusia). În 1320, Vladislav (W¬adys¬aw) I cel Scund din dinastia Piast este încoronat ca rege la Cracovia. În realitate, el nu domneºte decât asupra Micii ºi a Marii Polonii. Confruntat cu ostilitatea Ordinului Teutonic ºi a regelui Boemiei, Ioan de Luxemburg (cu care se aliazã majoritatea ducilor din Silezia), Vladislav se alãturã ungurilor ºi lituanienilor. Lui Vladislav, mort în 1333, îi urmeazã fiul acestuia, Cazimir al III-lea. În 1340 izbucneºte o crizã în privinþa succesiunii la conducerea Principatului de Halici (viitoarea Galiþie), determinatã de dezmembrarea statului kievean (a se vedea p. 14), populat de ruteni ortodocºi. Cazimir trece la cucerirea regiunii, acþiune care se va desfãºura pe parcursul a douã decenii. În schimb, el încheie pacea cu Ordinul Teutonilor (care pãstreazã Gdanskul ºi Pomerelia, ºi recunoaºte în 1348 anexarea Sileziei la Regatul Boemiei (a se vedea p. 102). Cazimir al III-lea restaureazã autoritatea regalã, motiv pentru care, încã din timpul vieþii, va fi numit „cel Mare“. De asemenea, obþine din partea papei recunoaºterea întemeierii unei universitãþi la Cracovia, în 1364, ºi încurajeazã instalarea în Polonia a evreilor, proveniþi din Sfântul Imperiu (a se vedea p. 98). Lipsit de moºtenitori direcþi, Cazimir (mort în 1370) l-a desemnat drept succesor pe nepotul sãu, Ludovic de Anjou, rege al Ungariei (a se vedea p. 116). În 1374, nobilimea obþine din partea noului rege

însemnate avantaje fiscale. Acesta nu are nici el un fiu, dar are douã fete. Dupã moartea sa (1382), fiica cea mare, Maria, ajunge reginã a Ungariei iar cea micã, Hedwiga, reginã a Poloniei, în 1384. UNIUNEA POLONO-LITUANIANÃ. În 1385, Elisabeta (vãduva lui Ludovic de Anjou), împreunã cu nobilimea din Polonia Micã, ajung la un acord cu un pãgân, marele duce al Lituaniei, Jogaila (sau Jagello, a se vedea p. 61). În anul urmãtor, acesta este botezat (catolic) la Cracovia, se cãsãtoreºte cu Hedwiga, fiind apoi încoronat ca rege al Poloniei, sub numele de Vladislav al II-lea Jagello. Tratatul de la Vilnius (1401) stipuleazã menþinerea pe termen nelimitat a uniunii personale dintre Polonia ºi Lituania. În ciuda caracterului sãu ambiguu (polonezii, spre deosebire de lituanieni, considerã acest moment ca o „includere“ a Lituaniei în cadrul Poloniei), uniunea devine, la vremea respectivã, o mare putere. Fiecare îºi gãseºte locul potrivit: nobilii polonezi catolici, lituanienii în plin proces de creºtinare, nobilii ruteni ortodocºi... În timpul domniilor lui Vladislav al II-lea Jagello (1386–1434) ºi a vãrului acestuia, Vytautas, marele duce al Lituaniei (a se vedea p. 61), uniunea îºi îndreaptã atenþia cãtre Ordinul Teutonilor, care ameninþã Lituania propriu-zisã. La 15 iulie 1410, polono-lituanienii îi zdrobesc pe teutoni în bãtãlia de la Grunwald (sau Tannenberg), dar nu reuºesc sã cucereascã cetatea Marienburg, sediul ordinului. Conflictul reizbucneºte în timpul lui Cazimir al IV-lea Jagello (1445–1492). Polonezii intervin în 1454, atunci când Ordinul Teutonic se con-

la Toru… (1466), stabileºte cã Ordinul Teutonic devine vasal al regelui Poloniei ºi îi cedeazã acestuia Pomerelia, Danzig ºi vestul Prusiei (inclusiv Varmia), regiune

1386. Polonia şi Lituania inaugurează sistemul uniunii personale. Ordinul Teutonilor se află la apogeu: anexează Pomerelia la începutul secolului al XIV-lea, apoi ameninţă Lituania. Dar polonezii şi lituanienii îi administrează o severă

legăturile dintre Polonia şi Lituania. Cu această ocazie, ţinuturile rutene din sud (astăzi, ucrainene) trec în cadrul regatului propriuzis al Poloniei. În 1466, aceasta recapătă accesul la Marea Baltică. Livonia a fost anexată de polono-lituanieni în 1561, dar în

înfrângere în 1410, la Tannenberg. Limitele răsăritene ale Marelui Ducat al Lituaniei sunt schimbătoare. Lituanienii ajung la Marea Neagră în secolul al XV-lea. 1569. Uniunea de la Lublin consolidează

1629 va reveni Suediei (cu excepţia Livoniei „interioare“). Moştenitoare ale Ordinului Teutonic, ducatele Kurland şi Prusia, vasale regelui Poloniei în realitate sunt independente. Turcii au cucerit Edisanul în 1526.

numitã de acum înainte „Prusia regalã“. Polonia îºi obþine astfel ieºirea la Baltica. Membrii familiei Jagello sunt invitaþi sã domneascã asupra þãrilor vecine. Aºa se întâmplã cu Vladislav al III-lea, care îi urmeazã tatãlui sãu, Vladislav al II-lea, pe tronul Poloniei: în 1440, el devine rege al Ungariei, dar moare la Varna, în 1444 (a se vedea p. 116). Unul dintre fiii lui Cazimir al IV-lea, Vladislav, revine rege al Boemiei (Vladislav al II-lea) în anul 1471 (a se vedea p. 103), apoi al Ungariei, în 1490 (a se vedea p. 117). Fiul acestuia, Ludovic, va domni asupra celor douã þãri din 1516 ºi pânã la moartea sa, în 1526 (a

POLONEZII

fruntã cu revolta oraºelor din Prusia (printre care ºi Danzigul) ºi a nobililor polonezi din Pomerelia. Începe astfel Rãzboiul de 13 ani, care se sfârºeºte printr-o victorie. Tratatul de

 81 

81

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

se vedea p. 117). Lui Cazimir al IV-lea îi urmeazã la tron fiii sãi, Ioan Albert (1492–1501) ºi Alexandru (1501–1506).

Pacea polonezã

DOUĂZECI DE POPOARE

„SECOLUL DE AUR“ ªI REFORMA RELIGIOASÃ.

 82 

Pacea internã ºi o relativã prosperitate fac din secolul al XVI-lea o „epocã de aur“, cel puþin în ceea ce priveºte nobilimea (îmbogãþitã de pe urma exportului de grâne ºi de lemn, în defavoarea þãrãnimii, adusã în ºerbie). Avântul intelectual, în condiþiile în care Universitatea din Cracovia devine (pentru o vreme) una dintre cele mai strãlucite din Europa, se manifestã, iniþial, în limba latinã. Cu toate acestea, douã miºcãri favorizeazã utilizarea limbii poloneze ºi transformarea acesteia în limbã literarã: Reforma ºi înfloritoarea viaþã politicã a „democraþiei nobiliare“ (a se vedea studiul de mai jos). Printre numeroºii scriitori ai epocii se distinge Jan Kochanowski (1530–1584), primul mare NICOLAUS COPERNIC Nimeni nu întruchipeazã mai bine contribuþia „Secolului de Aur“ al Poloniei la gândirea europeanã decât Nicolaus Copernic, nãscut la Toru… în 1473. Dupã studii la Cracovia ºi Bologna, el ajunge canonic în Varmia, se întoarce, totuºi, în Italia ºi, în sfârºit, se stabileºte în dioceza sa. Acolo elaboreazã sistemul heliocentric descris în De revolutionibus orbium coelestium. Din prudenþã, se fereºte însã sã-l publice. Prietenii sãi preiau iniþiativa ºi istoria face ca prima ediþie, tipãritã la Nürnberg, sã-i parvinã cu numai câteva zile înainte de moartea sa, în 1543.

82

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

poet polonez. Nobilimea lituanianã ºi o parte a nobilimii rutene adoptã limba polonezã. Luteranismul, predicat în Polonia Mare din 1518, se rãspândeºte mai ales în rândul populaþiei germane (rãmânând apoi dominant în oraºele Prusiei regale). Dupã 1540, calvinismul progreseazã la rândul sãu, fiind adoptat de o ºesime din nobilimea polonezã. Regii Sigismund I (1506–1548) ºi Sigismund al II-lea August (1548–1572), deºi rãmân fideli religiei catolice, duc o politicã tolerantã. Pacea religioasã (perpetuã) ºi libertatea de conºtiinþã sunt proclamate solemn în 1572. Biserica nu va întârzia sã reacþioneze. Aflaþi în fruntea unei viguroase Contrareforme, iezuiþii întemeiazã, în 1570 un colegiu la Vilnius (transformat în universitate, în 1578), îndreptându-ºi eforturile în direcþia predicii, a publicãrii lucrãrilor catolice ºi a consolidãrii catolicismului. Predicatorul iezuit Piotr Skarga (1536–1612) exercitã o influenþã considerabilã. Cãtre sfârºitul secolului, calvinismul intrã în declin, deºi o parte a marii nobilimi îi rãmâne fidelã. Simultan, catolicismul reuºeºte sã atragã de partea sa o parte a rutenilor ortodocºi, prin Unirea cu Roma, înfãptuitã la Brest-Litovsk (1596, a se vedea p. 65). AMENINÞÃRI LA FRONTIERE. În a doua jumãtate

a secolului al XV-lea, la frontierele Uniunii polono-lituaniene se afirmã douã noi puteri: Imperiul Otoman ºi Moscovia. Moldova, pe care ungurii ºi polonezii au încercat în zadar sã o domine, intrã treptat în orbita Imperiului Otoman (a se vedea p. 129). Pentru a-ºi instaura controlul asupra Mãrii Negre, otomanii se instaleazã în

Crimeea ºi se aliazã cu tãtarii în 1475. În 1526, ei anexeazã Edisanul (situat între Moldova ºi Hanatul Crimeei), cucerit de Vytautas cu un secol mai devreme. În acelaºi an, turcii invadeazã Ungaria: regele Ludovic al II-lea (un Jagello) îºi pierde viaþa în bãtãlia de la Mohacs (a se vedea p. 117). Moscovia înceteazã sã mai plãteascã tribut tãtarilor din Hoarda de Aur în 1480, dupã care începe sã se extindã spre vest, pe seama Uniunii polono-lituaniene. Ea cucereºte Smolenskul în 1514 (Moscovia va deveni Rusia atunci când Ivan cel Groaznic va fi încoronat ca þar, în 1547). Pe þãrmul Balticii, Ordinul Teutonilor refuzã, de fapt, sã recunoascã suzeranitatea regelui Poloniei, în ciuda Tratatului de la Toru… (1466). Reforma luteranã va permite ieºirea din acest impas. Marele Maestru, Albert de Hohenzollern-Ansbach, adoptã Reforma ºi propune regelui Sigismund I secularizarea ordinului (în Prusia). În 1525 este încheiat acordul: Albert devine duce ereditar al Prusiei, vasal regelui Poloniei. În Livonia (la nord de Lituania, a se vedea p. 57), destrãmarea Ordinului Teutonic (trecut în cea mai mare parte la luteranism) îl încurajeazã pe þarul Ivan cel Groaznic sã încerce cucerirea acestei regiuni. Negocierile dintre regele Poloniei, Sigismund, ºi ordin se finalizeazã, în 1561, printr-un partaj: Marele Maestru, Gotthard Kettler, devine duce ereditar în Kurland, vasal al regelui Poloniei, în vreme ce Uniunea polono-lituanianã anexeazã Livonia. Mai rãmâne sã fie alungaþi ruºii, care devasteazã þinutul. Sigismund August, fãrã moºtenitori (este ultimul din dinastia

UNIUNEA DE LA LUBLIN.

SFÂRªITUL PÃCII POLONEZE. Dupã moartea lui Sigismund August în 1572, cardinalul primat al Poloniei îndeplineºte atribuþiile de „interrege“ ºi se cautã, în strãinãtate, o persoanã potrivitã (practicã menþinutã pânã în secolul al XVIII-lea). În 1573, francezul Henric de Valois este ales dar, dupã câteva luni petrecute la Cracovia, acesta „fuge, la adãpostul întunericului“ (devenind apoi regele Franþei, Henric al III-lea). În 1575, polonezii îl aleg pe ªtefan Báthory, anterior voievod al Transilvaniei (a se vedea p. 118). Îi vor urma Sigismund al III-lea Vasa (1587–1632), fiul regelui Ioan al III-lea Vasa al Suediei ºi al Caterinei Jagello, apoi fiii acestuia, Vladislav al IV-lea (1632– 1648) ºi Ioan al II-lea Cazimir (1648–1668).

83

CYAN

MAGENTA

YELLOW

O „DEMOCRAÞIE NOBILIARÓ? Nobilimea (szlachta – „ºleahta“) ocupã în istoria Poloniei un loc deosebit de important, cu atât mai mult cu cât reprezintã o categorie socialã numeroasã. Potrivit estimãrilor, ea alcãtuia 6 % din populaþia polonezã în secolul al XVI-lea, apoi 12 % în secolul al XVIII-lea. Prin urmare, nobilimea acoperã aproape toate clasele societãþii, de la marii aristocraþi deþinãtori ai unor domenii imense („magnaþii“) pânã la nobilii mãrunþi cei mai sãraci, numiþi „coate-goale“ la þarã ºi „haimanale“ în oraºe. În general, nobilimea se deosebeºte de restul populaþiei prin privilegiile de care beneficiazã (îndeosebi de ordin fiscal) ºi, încercând sã le apere, va juca un rol tot mai însemnat. Originile monarhiei elective se regãsesc în secolul al XII-lea (a se vedea p. 79). Marea nobilime considerã dreptul ei de a alege regele ca fiind esenþial, amintindu-i fiecãrui rege, chiar ºi Jagellonilor, condiþia de „aleºi“. Simultan, se formeazã instituþiile. Consiliul Regal („Senat“ de la începutul secolului al XVI-lea) este alcãtuit din „prelaþi ºi baroni“, proveniþi din rândurile marii nobilimi, în numãr de câteva zeci. În ceea ce-i priveºte, nobilii mijlocii ºi cei mici îºi desemneazã delegaþii în adunãrile provinciale, „dietine“, care trimit apoi reprezentanþi la nivel naþional. Se formeazã

astfel Dieta (Seim), alcãtuitã din Senat ºi Adunarea Reprezentanþilor. Dieta funcþioneazã fãrã reguli precise, deciziile fiind luate prin aclamaþii. Reprezentanþii aparþin clientelei diferiþilor mari nobili, fiind manipulaþi de aceºtia din urmã.., dacã nu cumva regele nu cautã sã se sprijine pe deputaþi pentru a contracara ambiþiile marilor nobili. Aºa se întâmplã în 1505, când Alexandru Jagello impune adoptarea legii Nihil novi, care precizeazã cã „nimic nou“ nu va putea fi decis de rege fãrã consimþãmântul Senatului ºi al reprezentanþilor, adicã al Dietei în ansamblul ei. Acesta reprezintã baza libertãþilor de care se vor bucura, timp de aproape trei secole, nobilimea micã ºi cea mijlocie, deoarece reprezentanþii se vor putea elibera (mai mult sau mai puþin) de sub tutela marilor aristocraþi. Totuºi, Dieta nu se transformã într-un Parlament asociat exercitãrii puterii ºi responsabilitãþilor ce decurg din aceasta. Dimpotrivã, el rãmâne o instituþie care apãrã privilegiile împotriva monarhiei. Aceastã tendinþã se accentueazã dupã apariþia, la mijlocul secolului al XVII-lea, a principiului liberum veto, prin care opoziþia unui singur deputat poate anula deciziile Dietei. Dezaprobatã de la început, aceastã practicã va determina o stare tot mai accentuatã de anarhie în cursul secolului urmãtor.

ªtefan Báthory îi alungã pe ruºi din Livonia ºi îi urmãreºte pânã în Moscovia. Polonezii reuºesc sã ocupe Smolenskul în 1611, dupã un asediu de doi ani. Tratatul de la Polanovo (1634) avea sã punã capãt (provizoriu) rãzboaielor cu Rusia. În 1592, Sigismund al III-lea îi urmeazã tatãlui sãu pe tronul Poloniei, unde încearcã sã reintroducã religia catolicã. Unchiul sãu, Carol (mai târziu, Carol al IX-lea al Suediei), conduce revolta suedezilor luterani ºi îl învinge: Sigismund este înlãturat

de la tron în 1599. Ulterior, el încearcã sã cucereascã Estonia suedezã, pornind din Livonia, dar rãzboiul se prelungeºte ºi continuã în timpul domniei urmaºului lui Carol al IX-lea, Gustav Adolf, care ocupã Prusia în 1626. În 1629, armistiþiul de la Altmark pune capãt pe moment conflictului: Suedia obþine Livonia, cu excepþia zonei de sud-est, numitã „Livonia Interioarã“, care rãmâne polonezã. În 1618, ramura Hohenzollern-Ansbach, a ducilor Prusiei, se stinge. În aceste condiþii,

BLACK

POLONEZII

Jagello), doreºte sã consolideze ansamblul polono-lituanian. În 1569, cu prilejul întrunirii, la Lublin, a Dietei poloneze, el îi invitã sã participe ºi pe reprezentanþii Lituaniei. În aceste condiþii, polonezii cer instituirea unei Diete unice, precum ºi dreptul de a dobândi pãmânturi în Lituania, ceea ce nemulþumeºte nobilimea lituanianã... Sigismund exercitã presiuni asupra acesteia, proclamând alipirea Volîniei ºi a Podlahiei (lituaniene pânã atunci) la coroana polonezã. În cele din urmã, printr-un acord („Uniunea de la Lublin“) este instauratã „Republica celor douã naþiuni, polonezã ºi lituanianã“. Este vorba despre o uniune perpetuã, sub o singurã coroanã, având o Dietã comunã ºi un suveran ales în comun. Totuºi, fiecare naþiune îºi pãstreazã ºi instituþii proprii. În 1596, Varºovia devine capitala unicã a acestui ansamblu, înlocuind astfel Cracovia ºi Vilnius.

 83 

DOUĂZECI DE POPOARE

 84 

Sigismund acceptã ca ducatul sã treacã în posesia electorilor de Brandenburg, adicã ramura principalã a familiei de Hohenzollern.

ºatã de Hmelniþki în 1648, îi determinã sã se plaseze, în 1654, sub suzeranitatea þarului, în vreme ce Rusia intrase în rãzboi împotriva Poloniei în anul precedent.

Rãzboaie ºi decãdere

VREMEA „POTOPULUI“. Ruºii ocupã Kievul, Smolenskul, Vilniusul... Ostilitãþile înceteazã însã în 1656, cãci, între timp, sudezii – duºmanii comuni ai polonezilor ºi ruºilor – au invadat Polonia pornind din Livonia. Regele Suediei, Carol al X-lea, urmãreºte un dublu obiectiv: þinerea ruºilor la distanþã de Baltica ºi înfrângerea ramurii Vasa din Polonia, care continuã sã revendice tronul Suediei. Din 1655 pânã în 1658, suedezii ocupã ºi distrug întreaga þarã, mai puþin Danzigul ºi Lvovul (fiind înfrânþi în faþa Cz¨stochowei, a se vedea studiul). Varºovia este cuceritã ºi eliberatã de ºase ori... În memoria polonezilor, aceºti trei ani vor rãmâne înscriºi sub denumirea de „Potopul“. În 1660, Tratatul de la Oliva confirmã abandonarea Livoniei în mâinile Suediei. Brandenburgul – care deþine ducatul Prusiei începând din 1618 – profitã de împrejurãri: aliat cu Suedia, el obþine din partea Poloniei renunþarea la suzeranitatea exercitatã asupra ducatului. Din 1658, polonezii au reluat lupta împotriva ruºilor, dar fãrã succes. În 1667, Tratatul de la Andrussovo îi obligã sã abandoneze Smolenskul, regiunile de dincolo de Nipru ºi chiar Kievul. În 1672, otomanii asediazã Lvovul. Ioan Sobieski (rege în scurtã vreme), contraatacã vitejeºte, dar în zadar: otomanii pãstreazã Podolia, pe care au reuºit sã o cucereascã. Polonia iese ruinatã din aceste conflicte. Toate oraºele (cu excepþia Lvovului) au

În urma evenimentelor din 1648–1676, Polonia primeºte lovituri foarte puternice, care-i vor provoca declinul. Criza începe cu revolta cazacilor zaporojeni, dar cei de pe urma cãrora polonezii vor avea ce mai mult de suferit vor fi suedezii. Vecini atât cu Polonia (cãreia, teoretic, îi aparþin), cât ºi cu Rusia ºi cu Hanatul tãtar din Crimeea, cazacii zaporojeni s-au organizat de o manierã autonomã în cursul secolului al XVI-lea (a se vedea p. 70). Revolta lor împotriva polonezilor, declanFECIOARA NEAGRÃ DE LA CZ˜STOCHOWA Jasna Góra („colina luminoasã“) dominã oraºul Cz¨stochowa. În vârful ei, se aflã mãnãstirea ºi biserica Sfintei Fecioare, care adãposteºte Fecioara Neagrã. Sanctuarul a fost întemeiat în 1382. Fecioara Neagrã, celebra icoanã pictatã de Sfântul Luca dateazã, de fapt, din secolul al XV-lea. Tradiþia atribuie intervenþiei miraculoase a acesteia ridicarea asediului Cz¨stochowei de cãtre suedezi, în decembrie 1655, ca ºi victoria lui Ioan Sobieski asupra otomanilor, în 1683, în timpul asediului Vienei. În 1717, Fecioara a fost sfinþitã ca protectoare a Poloniei, de papa Clement al XI-lea. Forþa ei simbolicã se va manifesta ºi în secolul al XX-lea. În 1956, la puþin timp dupã tulburãrile de la Pozna… (a se vedea p. 95), douã milioane de persoane s-au adunat la Cz¨stochowa, pentru a comemora 300 de ani de la rezistenþa în faþa suedezilor.

84

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

fost jefuite. Populaþia þãrii a scãzut cu 30 %. Domnia lui Ioan Sobieski (1674–1696) este însã una glorioasã. În 1683, atunci când turcii asediazã Viena, el este cel care se pune în fruntea unei armate salvatoare ºi îi înfrânge. Urmeazã un lung rãzboi între Austria (aliatã cu Veneþia ºi Polonia) ºi turci. Polonia recupereazã Podolia, în urma Tratatului de la Karlowitz (1699). În 1697, polonezii îi aleg ca rege pe Frederic-August, electorul de Saxa cunoscut cu numele de August al II-lea cel Puternic (1697–1733) în istoria Poloniei. Primul german ales rege al Poloniei dispune de o armatã solidã ºi beneficiazã de sprijinul þarului Petru cel Mare. Însã acesta din urmã, dorind sã obþinã accesul la Baltica, gãseºte acum un prilej pentru a constitui împotriva Suediei o coaliþie împreunã cu regele August al II-lea (care spera sã recupereze Livonia) ºi cu Danemarca. Rãzboiul Nordic începe. Din 1700, noul rege al Suediei, Carol al XII-lea, în vârstã de 18 ani, îi înfrânge pe danezi, apoi se întoarce împotriva ruºilor, pe care îi zdrobeºte la Narva. În anul urmãtor învinge trupele lui August al II-lea în apropiere de Riga, dupã care pãtrunde în Polonia, în urmãrirea saxonilor. În 1704, Carol al XII-lea impune Dietei alegerea unui nou rege al Poloniei potrivit voinþei sale, Stanislas Leszczy…ski, dupã care îl urmãreºte pe August al II-lea pânã în Saxa ºi îl constrânge sã abdice de pe tronul Poloniei în 1706. Se îndreaptã apoi împotriva Rusiei, în 1707, aliindu-se cu Ivan Mazeppa, hatmanul cazacilor (a se vedea p. 70), dar ruºii îi înfrâng pe amândoi la Poltava, în

RÃZBOIUL NORDIC.

Împãrþirile Poloniei 1750. În secolul al XVII-lea, intrarea cazacilor zaporojeni în orbita Rusiei a constrâns Polonia să abandoneze

Kievul şi zona sa de interior. Ducatul Prusiei (Prusia Orientală) nu mai este vasal Poloniei din 1657.

1709, iar Carol al XII-lea este nevoit sã se refugieze în Turcia. Cel de-al doilea Rãzboi Nordic nu are decât un singur învingãtor: Petru cel Mare. Acesta îl restabileºte pe tron pe August al II-lea, care îi va rãmâne astfel veºnic îndatorat. Rusia obþine avantaje teritoriale considerabile: prin Tratatul de la Nystad (1721) Suedia îi abandoneazã Livonia, Estonia, Ingria (unde Petru cel Mare a întemeiat deja Sankt-Petersburgul) ºi Istmul Kareliei. De aici înainte, frontiera ruso-polonezã formeazã un arc de cerc de la Riga pânã la Kiev. La moartea lui August al II-lea, în 1733, se înfruntã doi candidaþi: Stanislas

85

CYAN

MAGENTA

YELLOW

August al III-lea moare în 1763. Stanislas August Poniatowski (provenit, prin mama sa, din rândurile influentei familii Czartoryski) este ales rege al Poloniei în anul urmãtor. Candidatura sa a beneficiat de susþinerea Ecaterinei a II-a, împãrãteasã a Rusiei din 1762, al cãrei amant a fost în 1755, dar obiectivele urmãrite de cei doi sunt diferite: în vreme ce Stanislas îºi propune sã reformeze regatul, Ecaterina îºi doreºte o Polonie docilã. În timpul Dietei întrunite în 1767–1768, aceasta îºi exprimã punctul de vedere cu o asemenea brutalitate încât nobilii, reuniþi în Confederaþia de la Bar (un mic orãºel din Podolia), pun mâna pe arme. Victoriile Rusiei neliniºtesc Austria... Pentru a atenua tensiunile, regele Prusiei, Frederic al II-lea, sugereazã o împãrþire, mãcar parþialã, a Poloniei. Ecaterina îºi dã acordul, astfel cã, în 1772 are loc primul partaj la Sankt-Petersburg. Rusia primeºte

BLACK

Livonia Interioarã ºi regiunile nordice ºi estice ale Bielorusiei actuale. Austria ocupã Galiþia, locuitã de polonezi (în vest) ºi de ruteni (în est). Prin ceea ce obþine (Pomerelia ºi fosta Prusie regalã), Prusia îºi poate asigura o continuitate teritorialã, dar Polonia pãstreazã Danzigul. Aceasta din urmã nu mai are, în acea perioadã, decât 9 milioane de locuitori, din cele 14 milioane de dinaintea împãrþirii. Austria anexeazã zonele pe care ea le numeºte „Galiþia ºi Lodomeria“, adicã Galiþia Occidentalã, dintotdeauna polonezã, aflatã la sud de Vistula, ºi Galiþia Orientalã din jurul Lvovului, ruteanã ca origine. În fine, Rusia preia Livonia Interioarã (pe care polonezii o pãstraserã în 1629) ºi regiunile septentrionale ºi orientale ale Bielorusiei actuale (Polotsk, Vitebsk, Moghilev, Gomel). În interiorul Poloniei, care KO¸CIUSZKO, „OSTAª AL LIBERTÃÞII“ Tadeusz Ko¯ciuszko, nãscut în Lituania în 1746, se afirmã, iniþial, în timpul Rãzboiului american de independenþã. Revenit în Polonia în 1784, participã în 1792 la (zadarnica) rezistenþã a armatei poloneze în faþa ruºilor. În anul urmãtor se aflã la Paris unde intrã în legãturã cu liderii girondini ºi iacobini. Imediat dupã cea de-a doua împãrþire se întoarce în mod clandestin în Polonia ºi, la 24 martie 1794, declanºeazã insurecþia de la Cracovia. Aflat în fruntea unei armate populare, îi înfrânge pe ruºi în aprilie, apoi îi obligã pe prusaci sã ridice asediul Varºoviei în septembrie, dar este înfrânt în cursul lunii urmãtoare, fiind grav rãnit. Astfel ajunge prizonier al ruºilor. Eliberat în 1794, la ordinul þarului Pavel I, se întoarce în Statele Unite, dupã care se instaleazã la Paris în 1798. Dupã refuzul de a colabora cu Napoleon, în care nu are încredere, el se retrage în Elveþia, unde moare în 1817.

POLONEZII

Leszczy…ski, susþinut de Franþa (Ludovic al XV-lea s-a cãsãtorit cu fiica acestuia, în 1725), ºi fiul lui August al II-lea, susþinut de Austria ºi Rusia. Stanislas este ales, dar armata rusã îl alungã, dupã care îl asediazã în Danzig, de unde reuºeºte sã scape. O Dietã lipsitã de vlagã îl alege pe celãlalt candidat, care devine August al III-lea. (Acesta este, simultan, ºi elector de Saxa, sub numele de Frederic August al II-lea.) Dar rãzboiul de succesiune la tronul Poloniei continuã între Franþa ºi Austria pânã în 1738. Stanislas renunþã la Polonia ºi devine duce de Lorena, cu titlu viager.

 85 

supravieþuieºte ca atare, influenþa rusã rãmâne predominantã.

DOUĂZECI DE POPOARE

FINIS POLONIAE. Restrângerea regatului sãu nu-l descurajeazã pe Stanislas August, care înfiinþeazã o comisie a educaþiei naþionale, primul Minister al Instrucþiunii Publice din Europa. Epoca sa este marcatã

 86 

1772. Prima împărţire a Poloniei atribuie Rusiei Livonia Interioară şi câteva teritorii bieloruse, Prusiei, provinciile maritime (numite, de acum înainte, „Prusia Occidentală“), cu excepţia Danzigului, iar Austriei, Galiţia. 1793. Prin a doua împărţire, Rusia îşi alocă partea cea mai însemnată. Prusia obţine Polonia Mare

86

CYAN

(„Prusia Meridională“) şi Danzigul. 1795. Cea de-a treia împărţire şterge Polonia de pe hartă. Austria ocupă Polonia Mică („Noua Galiţie“), inclusiv Cracovia; Prusia primeşte „Noua Prusie Orientală“, cu tot cu Varşovia; Rusia anexează Kurland, Lituania şi ceea ce a mai rămas din provinciile bieloruse şi ucrainene.

MAGENTA

YELLOW

de o adevãratã renaºtere literarã. Cu toate acestea, deciziile importante se iau la Sankt-Petersburg, unde se formeazã diferite grupãri poloneze rivale. Controlul rus este atât de eficient, încât Ecaterina îºi retrage trupele din Polonia în 1780. Rãzboiul ruso-otoman din 1787–1792 permite un rãgaz polonezilor. În 1788, Dieta organizeazã un fel de loviturã de stat, preluând conducerea þãrii. În 1791, aceasta adoptã o Constituþie... ºi oferã tronul electorului de Saxa. În anul urmãtor, trupele ruse pãtrund în Polonia ºi impun la conducerea acesteia o grupare reacþionarã („Confederaþia de la Targowica“), care se dovedeºte incapabilã sã guverneze. Rusia ºi Prusia recurg la cea de-a doua împãrþire, în 1793, în absenþa Austriei, care luptã în Þãrile de Jos împotriva Franþei. Rusia îºi atribuie centrul Bielorusiei de astãzi, Polezia, Volînia Orientalã ºi Podolia. Prusia anexeazã Polonia Mare (sau Poznania), ca ºi Danzigul ºi

BLACK

Toru…ul. Polonia rãmâne cu numai 4 milioane de locuitori. În martie 1794, Ko¯ciuszko preia conducerea unei insurecþii care, vreme de mai multe luni, opune rezistenþã ruºilor ºi prusacilor (a se vedea p. 85). Cea de-a treia împãrþire nu va întârzia sã se producã, iar de data aceasta Austria va fi prezentã. În 1795, Rusia anexeazã Lituania, Bielorusia Occidentalã, Volînia Occidentalã ºi Kurland; Austria ocupã Polonia Micã, inclusiv Cracovia ºi Lublin; Prusia obþine Mazovia (inclusiv Varºovia) ºi Podlahia. Statul polonez nu mai existã. Stanislas August abdicã în noiembrie 1795. Cele trei puteri semneazã, în 1797, un tratat care proclamã sfârºitul Poloniei (Finis Poloniae) ºi precizeazã: „Necesitatea de a înlãtura tot ceea ce ar mai putea aminti în viitor de existenþa Regatului Poloniei fiind recunoscutã, denumirea Regatul Poloniei va fi, de acum ºi pentru totdeauna, desfiinþatã“.

1815. Prin raportare la cel din 1795, partajul Poloniei efectuat de Congresul de la Viena favorizează Rusia, în

MARELE DUCAT AL VARªOVIEI. Dupã

ce Napoleon înfrânge Prusia, în 1806, la Varºovia se instituie o administraþie polonezã provizorie. Principele Jósef Poniatowski (nepotul lui Stanislas August) preia conducerea „legiunilor poloneze“. Acestea participã în 1807 la bãtãlia de la Friedland, în care Napoleon îl învinge pe þarul Alexandru I. În acelaºi an, pacea de la Tilsit consacrã formarea Marelui Ducat al Varºoviei, cuprinzând teritoriile obþinute de Prusia cu prilejul celei de-a doua ºi a celei de-a treia împãrþiri (cu excepþia oraºului Bia¬ystok, atribuit Rusiei). Danzigul este proclamat oraº liber, dispunând de o garnizoanã francezã. Regele Saxoniei, aliat fidel al lui Napoleon, este ales ca mare duce. În 1809, Austria, învinsã

87

CYAN

MAGENTA

YELLOW

la Wagram, este, la rândul ei, nevoitã sã cedeze teritorii marelui ducat, respectiv partea sa din cea de-a treia împãrþire ºi o alta, obþinutã în urma primului partaj (a se vedea harta). Trupele marelui ducat participã activ la campaniile napoleoniene (Spania printre altele), apoi la dezastruoasa retragere din Rusia. Jósef Poniatowski îºi va gãsi sfârºitul în bãtãlia de la Leipzig, în 1813. „REGATUL CONGRESULUI“. Alexandru

I, stãpân asupra Marelui Ducat al Varºoviei în 1814, l-ar fi pãstrat cu plãcere în întregime, dar este obligat sã restituie Poznania ºi Toru…ul Prusiei ºi sã proclame Cracovia oraº liber, pentru a liniºti Austria. Restul, „reunit pe vecie cu Imperiul Rusiei“, îºi regãseºte

BLACK

cadrul căreia s-a constituit un „regat al Poloniei“ (numit şi „Regatul Congresului“). Austria nu-şi mai regăseşte în întregime partea sa din 1772 (dar recuperează Tarnopolul). Prusia îşi menţine întregul teritoriu obţinut în 1772 şi o parte a celui din 1793. Doar micuţa republică din Cracovia dispune de o autonomie reală (până la anexarea sa de către Austria, în 1846).

numele de „Regatul Poloniei“ (numit ºi „Regatul Congresului“), în pofida prevederilor tratatului din 1797. Actul final al Congresului declarã, în plus, cã „M.S. imperialã îºi rezervã dreptul de a conferi Regatului Poloniei extinderea interioarã pe care o va considera convenabilã“, ceea ce permite polonezilor sã întrezãreascã speranþa unei reuniri cu provinciile lituaniene ºi rutene.

Polonia destrãmatã Începând din 1815, polonezii trãiesc o istorie diferitã, în funcþie de apartenenþa lor la Imperiul Rus, austriac sau la Regatul Prusiei. Micuþa republicã din Cracovia, care dispune de o Constituþie, se bucurã de o autonomie realã, chiar dacã se aflã sub „protecþia“ celor trei puteri. „ORDINEA DOMNEªTE LA VARªOVIA“. Alexandru

I oferã Regatului Poloniei o Constituþie,

POLONEZII

1809. În 1807, Napoleon instituie, plecând de la teritorii prusace, Marele Ducat al Varşoviei (Białystokul revenind Rusiei). În 1809, Austria, la rândul ei, este nevoită să cedeze teritorii marelui ducat (Tarnopolul trece la Rusia).

 87 

DOUĂZECI DE POPOARE

 88 

întemeiazã o universitate la Varºovia (în 1818) ºi menþine o armatã polonezã distinctã (comandatã de fratele sãu, Constantin Pavlovici). Metodele de guvernare sunt însã tot mai autoritare, îndeosebi în anii 1820, dupã preluarea tronului, în 1825, de cãtre Nicolae I. Opozanþii formeazã societãþi secrete. Febra revoluþionarã declanºatã în Franþa, în 1830, cuprinde ºi Varºovia, în noiembrie: un grup alcãtuit din ofiþeri tineri declanºeazã o insurecþie. Constantin refuzã sã intervinã. Dieta proclamã cãderea în dizgraþie a þarului în ianuarie 1831, în vreme ce Lituania este cuprinsã, la rândul ei, de revoltã. Din luna februarie 1831 se declanºeazã un adevãrat rãzboi între armata polonezã (80 000 de oameni) ºi trupele ruse comandate de generalul Ivan Paskevici, care obþine victoria în septembrie. (Un ministru francez este cel care declarã în aceste împrejurãri: „Ordinea domneºte la Varºovia“.) Nicolae I îl numeºte pe Paskevici guvernator. Dieta ºi armata polonezã sunt suprimate, Universitatea din Varºovia, închisã, iar în 1833 este proclamatã legea marþialã. O represiune nemiloasã îi loveºte pe polonezii din Lituania ºi din þinutul bielorus: execuþii, deportarea unor familii întregi... Autoritãþile închid Universitatea din Vilnius ºi impun utilizarea obligatorie a limbii ruse în ºcoli ºi în tribunale. Regimul autoritar reuºeºte sã previnã orice contagiune în 1848 ºi se menþine pânã la moartea lui Nicolae I (1855) ºi a lui Paskevici (1856). Dupã 1856, autoritãþile acceptã, în Regatul Poloniei, o anumitã destindere, dar aceasta nu face decât sã-i încurajeze pe polonezi

sã revendice mai multã libertate. În 1861 izbucnesc incidente grave la Varºovia. Þarul Alexandru al II-lea acceptã o serie de concesii (printre care ºi redeschiderea universitãþii din oraº), dar fãrã efect. În ianuarie 1863, „roºiii“ declanºeazã o nouã insurecþie la Varºovia ºi formeazã un guvern provizoriu. Miºcarea cuprinde ºi Lituania în luna mai, iar „albii“ se lasã ºi ei antrenaþi. Confruntatã cu o armatã rusã alcãtuitã din 400 000 de oameni, revolta dureazã mai mult de un an. Liderii „roºii“ sunt capturaþi în aprilie 1864. Represiunea ulterioarã este mai severã decât cea de dupã 1832. Chiar ºi numele de „Regatul Poloniei“ este înlocuit cu cel de „Þinutul Vistulei“, pentru a sublinia cã, de acum înainte, cea care primeazã este politica de rusificare. Ea este impusã la Universitatea din Varºovia în 1869. Peste tot, învãþãmântul în limba polonã este îngrãdit, de o asemenea manierã încât numãrul analfabeþilor trece de la 62 %, în 1862, la 82 %, în 1910. Represiunea vizeazã, printre altele, ºi Biserica Catolicã: confiscãri de bunuri, închiderea unor mãnãstiri, dizolvarea asociaþiilor religioase, întemniþarea sau deportarea episcopilor... În anii 1880, regimul se relaxeazã într-o oarecare mãsurã. Revoluþia rusã din 1905 are ecou ºi în Polonia, dar statutul politic al acesteia nu se modificã. În schimb, limba polonezã devine din nou oficialã.

„ÞINUTUL VISTULEI“.

88

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Din punct de vedere etnic, Galiþia Occidentalã se deosebeºte de Galiþia Orientalã. Populaþia celei dintâi este aproape în întregime polonezã ºi catolicã. În schimb, în cea de-a doua, rutenii (uniþi ºi ortodocºi) sunt majoritari,

GALIÞIA ÎN TIMPUL REGIMULUI AUSTRIAC.

ADAM MICKIEWICZ, PROFETUL ÎN EXIL Cel mai cunoscut dintre poeþii polonezi nu a vãzut niciodatã Varºovia. Nãscut în apropiere de Novogrudok în 1798, Mickiewicz este originar din Lituania, ca ºi Ko¯ciuszko. Student la Vilnius ºi apoi profesor la Kaunas, publicã prima sa culegere de poezie în 1822, care îl transformã imediat în liderul generaþiei romantice poloneze. Participarea la activitatea unei societãþi secrete patriotice duce la arestarea sa în 1823. Exilat la Moscova, îl întâlneºte aici pe Puºkin. Pãrãseºte Imperiul Rus în 1829, apoi, începând din 1832, trãieºte mai ales la Paris ºi nu va mai reveni nicicând în þara sa. Moare de holerã în 1855, la Constantinopol unde, de comun acord cu Napoleon al III-lea, participã la organizarea unui corp de voluntari polonezi, pentru a lupta împotriva ruºilor în Rãzboiul Crimeei. În ciuda înclinaþiilor sale mesianice ºi mistice – controversate –, Mickiewicz a contribuit mai mult decât oricine altcineva la întreþinerea conºtiinþei naþionale a compatrioþilor sãi. De altfel, el îi dãdea acesteia o interpretare originalã, atribuind aportului lituanian un rol–cheie în ºlefuirea „sufletului“ polonez.

dar polonezii joacã rolul dominant, atât în oraºe, cât ºi în mediul rural, unde formeazã aristocraþia funciarã. În plus, Galiþia Orientalã adãposteºte o foarte importantã populaþie evreiascã, urbanã ºi ruralã. Stãpânitã fãrã întrerupere de Austria încã din 1772, Galiþia este administratã de un guvernator austriac (având sediul la Lvov) ºi de o birocraþie de limbã germanã. Dieta, dominatã de marii proprietari, este lipsitã de putere realã. Ierarhia catolicã îi sprijinã pe Habsburgi. În anii 1840, revoluþionarii polonezi (proveniþi din rândurile nobilimii) pregãtesc declanºarea unei revolte þãrãneºti

POLONEZII DIN PRUSIA. În 1815, în cadrul Rega-

tului Prusiei se pot deosebi teritoriile luate Poloniei în 1772 ºi stãpânite apoi fãrã în-

89

CYAN

MAGENTA

YELLOW

trerupere sub numele de „Prusia Occidentalã“ ºi, respectiv, Ducatul Posen (sau Poznania), smuls fostului Mare Ducat al Varºoviei. În Prusia Occidentalã, unde aproximativ jumãtate din populaþie este polonezã, dupã anexare este impusã germanizarea. În schimb, în Ducatul Posen, a cãrui populaþie este alcãtuitã în proporþie de douã treimi din polonezi, limba vorbitã de aceºtia se pãstreazã în administraþie ºi învãþãmânt. În 1848, naþionaliºtii polonezi preiau puterea, pentru scurt timp, la Pozna…, înainte de intervenþia trupelor prusace. Ulterior, ducatul este integrat Prusiei, astfel cã germana devine ºi aici limba oficialã. Statutul de supuºi ai regelui Prusiei, apoi cel de cetãþeni ai Imperiului German, dupã 1871, le conferã polonezilor obligaþii (serviciul militar mai ales), dar ºi dreptul de vot: în Reichstag participã ºi deputaþi polonezi. În faþa germanizãrii, polonezii (mai ales cei din Poznania) se strãduiesc sã-ºi menþinã limba maternã ºi religia catolicã. În sens invers, autoritãþile de la Berlin favorizeazã sistematic implantãri costisitoare de coloniºti germani, ceea ce stârneºte conflicte în privinþa stãpânirii asupra pãmânturilor. Politica de germanizare se intensificã în Poznania la începutul secolului al XX-lea.

întemeiazã Partidul Naþional-Democrat. Naþionaliºti convinºi, ostili socialismului, naþional-democraþii sunt tentaþi în egalã mãsurã de antisemitism. Baza lor socialã este asiguratã de clasele medii. Dmowski considerã imperialismul german drept principalul pericol, motiv pentru care naþional-democraþii gãsesc un sprijin puternic în Poznania. În schimb, el promoveazã ideea parteneriatului Poloniei cu Rusia, mizând pe panslavism. Cu prilejul alegerilor din 1906 pentru prima Dumã (Parlamentul rus), naþional-democraþii câºtigã cele 36 de mandate ale „Þinutului Vistulei“. Partidul Socialist Polonez, întemeiat la Paris în 1892, este condus de Józef Pi¬sudski, care se bazeazã pe proletariat pentru înlãturarea regimului þarist ºi pentru reunificarea ulterioarã a Poloniei. Partidul Socialist joacã un rol decisiv în evenimentele din anul 1905 (greve, activitãþi teroriste) ºi se opune în mod violent naþional-democraþilor. În 1908, Pi¬sudski se instaleazã în Galiþia ºi constituie aici „legiuni“ care urmeazã sã lupte, alãturi de austrieci, împotriva ruºilor.

Polonia reconstituitã O MIZÃ ÎN RÃZBOI. În 1914, atunci când izbuc-

În cursul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea se contureazã o viaþã politicã polonezã modernã. În 1891, Roman Dmowski organizeazã la Varºovia o manifestaþie care comemoreazã un secol de la adoptarea Constituþiei din 1791. Deportat în Kurland, acesta reuºeºte sã fugã, apoi în 1897 NAÞIONAL-DEMOCRAÞI ªI SOCIALIªTI.

BLACK

neºte rãzboiul, mobilizarea se realizeazã fãrã dificultate: pot fi gãsiþi polonezi în armatele germanã, austro-ungarã ºi rusã. Totuºi, din 1915, Puterile Centrale ocupã „Þinutul Vistulei“. Preocuparea lor devine aceea a-i atrage pe toþi polonezii în lupta împotriva ruºilor (dupã exemplul lui Pi¬sudski, care în 1914 s-a înrolat alãturi de

POLONEZII

de proporþii, pentru eliberarea Poloniei. Ei cuceresc puterea la Cracovia, în 1846, apoi încearcã sã rãscoale Galiþia învecinatã. Dar þãranii polonezi se întorc împotriva nobililor care îi susþin pe insurgenþi, transformând miºcarea într-o revoltã sângeroasã, pe care autoritãþile austriece o întãrâtã mai întâi... înainte de a o reprima. În acelaºi an, Austria anexeazã fosta republicã a Cracoviei. În 1848, naþionaliºtii polonezi se agitã din nou, întemeind în scurt timp o „gardã naþionalã“ formatã din 20 000 de membri. Simþindu-se ameninþaþi, rutenii, conduºi de Biserica Unitã, cer sprijinul Vienei împotriva polonezilor, ceea ce permite forþelor imperiale sã-ºi reinstaureze controlul asupra Galiþiei. În aceste condiþii, 4 000 de luptãtori polonezi vor trece Carpaþii ºi se vor alãtura maghiarilor revoltaþi (a se vedea p. 120). Aristocraþia polonezã se apropie apoi de Habsburgi, mulþumindu-se cu o autonomie limitatã ºi cu o Dietã ce funcþioneazã la Lvov. Contele Agenor Goluchowski, originar din Lvov, este numit guvernator în 1850. (Toþi succesorii acestuia, pânã în 1918, vor fi polonezi.) În 1861, statutul Galiþiei recunoaºte poloneza ca limbã oficialã. Universitãþile din Cracovia ºi Lvov (aceasta din urmã fondatã în 1784) atrag polonezi din Prusia ºi din Rusia. Dupã compromisul austro-ungar din 1867, Galiþia face parte din Cislethania. Polonezii conservatori formeazã un partid în Parlamentul de la Viena ºi participã la guvernul imperial.

 89 

DOUĂZECI DE POPOARE

IGNACY PADEREWSKI, PIANIST ªI PATRIOT

 90 

Pianist de renume mondial, Paderewski pãrãseºte Varºovia, îndreptându-se cãtre SUA în 1914. El întemeiazã, în curând, un comitent de asistenþã pentru victimele rãzboiului din Polonia, colecteazã sume uriaºe de la cei patru milioane de americani de origine polonezã ºi îºi pune imensul prestigiu ºi inepuizabila sa energie în slujba cauzei independenþei. Revenit la Varºovia în ianuarie 1919, devine preºedinte al guvernului de uniune naþionalã ºi ministru al Afacerilor Externe. În aceastã calitate semneazã Tratatul de la Versailles în numele Poloniei. Ar fi dorit, de asemenea, sã încheie pacea cu Rusia bolºevicã dar, în faþa opoziþiei armatei (conduse de Pi¬ sudski), demisioneazã în noiembrie 1919 ºi renunþã la viaþa politicã. În 1940 îºi întrerupe din nou cariera de pianist, pentru a prezida guvernul polonez în exil. Aceastã funcþie îl duce la New York, unde moare în 1941.

austrieci în fruntea „legiunilor“ sale). Dar polonezii se aratã reticenþi: campania de recrutãri din 1917 nu are nici un succes, iar Pi¬sudski la rândul sãu, din ce în ce mai puþin cooperant, este întemniþat la Magdeburg. Este adevãrat cã intenþiile Puterilor Centrale faþã de polonezi au rãmas vagi, în ciuda unui „manifest“ al celor doi împãraþi care, în noiembrie 1916, promit crearea unui stat polonez independent, sub forma unei monarhii ereditare ºi constituþionale, odatã cu instaurarea pãcii. În ianuarie 1917 este instituit un consiliu de stat polonez, dar acesta demisioneazã în iulie, în acelaºi an. În septembrie îi urmeazã un consiliu de regenþã care va mai funcþiona ºi în noiembrie 1918. Simultan, Aliaþii se intereseazã din nou de cauza polonezã. În aceastã privinþã,

90

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Ignacy Paderewski joacã un rol decisiv în Statele Unite ale Americii. Cel de-al optulea dintre „Cele 14 puncte“ ale preºedintelui Wilson are în vedere „o Polonie independentã, cu acces liber la mare“. În 1917 se reuneºte la Paris Comitetul Naþional Polonez. Începând din mai 1918, la luptele din Franþa participã ºi o armatã polonezã. POLONEZII SE ORGANIZEAZÃ. În noiembrie 1918, Consiliul de Regenþã format în 1917 oferã depline puteri lui Pi¬sudski, eliberat cu câteva zile mai devreme din închisoare. Acesta devine imediat comandant suprem al armatei poloneze. Fostului regat al Poloniei i se alãturã rapid Galiþia Occidentalã, pe care crearea Cehoslovaciei (a se vedea p. 107) a rupt-o de Viena. În ianuarie 1919, sub preºedinþia lui Paderewski se constituie un cabinet de uniune naþionalã, cu participarea polonezilor care au luptat în vest. Alegerile organizate în fostul regat ºi în Galiþia Occidentalã permit, ulterior, reunirea unei Diete, completate cu deputaþii polonezi din vechiul Reichstag german ºi, pentru Galiþia Orientalã (disputatã între polonezi ºi ucraineni), cu cei din vechiul Parlament de la Viena. În februarie 1919 este adoptatã o primã Constituþie. Prioritatea acordatã punerii la punct a armatei poloneze nu este lipsitã de motiv. Practic, guvernul bolºevic este ferm decis sã recupereze teritoriile pierdute de Rusia, pe mãsura retragerii trupelor germane. Astfel, din februarie 1919, armata polonezã se regãseºte, la Brest-Litovsk, faþã în faþã cu Armata Roºie... pe care o respinge. Oraºele Pinsk ºi Grodno sunt în scurt timp ocupate. Pi¬sudski intrã în Vilnius, în luna

aprilie. În august, polonezii ajung dincolo de Minsk. În acelaºi timp, ei ºi-au asigurat, pe seama ucrainenilor, întregul control asupra Galiþiei Orientale. UNDE AR TREBUI FIXATE FRONTIERELE? În vreme ce polonezii se organizeazã ºi contraatacã, Aliaþii redeseneazã harta Europei. Bazându-se pe principiul naþionalitãþilor, Tratatul de la Versailles (iunie 1919) traseazã în vest o frontierã aproape echitabilã. Germania cedeazã cea mai mare parte a Poznaniei, ca ºi Pomerelia (altfel spus, „coridorul“ ce permite Poloniei accesul la Marea Balticã). Danzigul, majoritar german, dar care reprezintã un debuºeu economic vital pentru Polonia, este declarat oraº liber, sub protecþia Societãþii Naþiunilor. Douã sectoare vor face obiectul „plebiscitelor“ (referendumuri): teritoriile Marienwerder ºi Allenstein, anterior prusace, dar locuite (cel puþin parþial) de slavi luterani, care nu sunt cu adevãrat nici prusaci ºi nici polonezi; Silezia Superioarã, deja prusacã înainte de 1772, dar unde s-au stabilit numeroºi polonezi (mineri ºi alþii). Rãmân, de asemenea, de rezolvat: frontiera rãsãriteanã a Poloniei, pe care Aliaþii ºi-au luat sarcina sã o stabileascã; teritoriul Teschen, fragment din fosta Silezie austriacã, pe care polonezii, din raþiuni etnice, îl disputã cu cehii (a se vedea p. 108).

Unde ar trebui fixatã frontiera rãsãriteanã a Poloniei? Aliaþii, începând cu englezii nu doresc sã o garanteze decât dacã o considerã legitimã. Astfel, lordului Curzon, secretar de stat la Foreign Office, i se încredinþeazã

RÃZBOIUL ÎMPOTRIVA RUªILOR.

1925: După încheierea Primului Război Mondial, numeroşi polonezi visează la frontierele din 1772, pe care le regăsesc în sud. În ceea ce priveşte Germania, Polonia obţine acces la mare prin aşa-numitul „coridor“. Danzigul este proclamat oraş liber administrat de Societatea Naţiunilor. În est, conflictul cu Rusia Sovietică se sfârşeşte prin fixarea unei frontiere intermediare între cea din 1772 şi Linia Curzon

91

CYAN

(a se vedea p. 74). Armata Roºie reacþioneazã imediat, obligându-i pe polonezi sã se retragã pe toate fronturile. La 2 iulie, generalul rus Mihail Tuhacevski emite celebrul sãu ordin de zi: „Calea incendiului mondial trece peste cadavrul Poloniei...“. Dar, chiar în aceastã etapã, douã chestiuni de frontierã trebuie sã-ºi gãseascã reglementarea. Plebiscitul organizat în districtele Marienweder ºi Allenstein are loc în iulie 1920: o majoritate considerabilã se pronunþã pentru alipirea la Germania, chiar în momentul în care Armata Roºie se aflã la graniþele Prusiei Orientale. Cealaltã problemã este reprezentatã de Teschen. Alia-

 91 

(considerată de Aliaţi ca limita etnică între polonezi, pe de o parte, bieloruşi şi ucraineni, pe de alta). În plus, Polonia mai anexează Vilniusul, pe care-l revendica Lituania proaspăt independentă. În fine, două teritorii nepoloneze la 1772 intră în componenţa Poloniei: o parte a Sileziei Superioare (anterior prusacă) şi jumătate din regiunea Teschen (anterior austriacă).

MAGENTA

YELLOW

þii, cãrora li s-a cerut sã joace rolul de arbitri, îºi fac cunoscutã decizia în iulie: jumãtatea esticã din acest teritoriu revine Poloniei, jumãtatea vesticã (inclusiv o însemnatã minoritate polonezã), Cehoslovaciei. Faptul nu duce însã la destinderea relaþiilor dintre cele douã þãri: în timp ce Armata Roºie se apropie de Toru…, Cehoslovacia se opune oricãrui tranzit de arme în direcþia Poloniei! Polonezii îºi lanseazã contraofensiva în august, cu sprijinul Franþei. Ei înregistreazã un succes imediat („miracolul de pe Vistula“): Armata Roºie bate în retragere. Preliminariile pãcii, semnate în octombrie,

POLONEZII

sarcina de a stabili un traseu care sã delimiteze teritoriile „indiscutabil poloneze“. Rezultatele muncii sale, duse la bun sfârºit în decembrie 1919 cu cea mai mare competenþã, vor avea totuºi un destin curios. Pe termen scurt, nu vor servi la nimic, dar vor fi aplicate în 1939 ºi în 1945, de cãtre sovietici, pe care „Linia Curzon“ îi mulþumea pe deplin. La est de aceastã linie se gãsesc, într-adevãr, teritoriile populate în majoritate de bieloruºi ºi de ucraineni, între care Galiþia Orientalã, pe care Austria, prin Tratatul de la Saint-Germainen-Laye (1919), a încredinþat-o „puterilor aliate ºi asociate“ ºi nu Poloniei. Desigur, polonezii vãd altfel lucrurile: obiectivul lor este de a se apropia, pe cât posibil, de frontierele pe care le-au avut în 1772 ºi exact pentru acest motiv recurg la un rãzboi cu ruºii. Dupã o perioadã de acalmie, ei lanseazã o ofensivã în aprilie 1920, cu concursul ucraineanului Petliura

BLACK

se finalizeazã prin Tratatul de la Riga (din martie 1921). Noua frontierã polono-rusã se situeazã mult la est faþã de Linia Curzon: este ceva mai avantajoasã pentru polonezi decât cea stabilitã prin împãrþirea din 1793. Polonia prinde contur, dar mai sunt de rezolvat douã dispute: cu Germania, în privinþa Sileziei Superioare ºi cu Lituania, pentru Vilnius. De la sfârºitul anului 1918, organizaþii mai mult sau mai puþin clandestine s-au înfruntat în Silezia Superioarã: POW (Polska Organizacja Wojskowa), pe de o parte, ºi corpurile paramilitare germane, pe de alta. În februarie 1920, Aliaþii preiau administraþia zonei supuse plebiscitului. Acesta din urmã însã, organizat în cursul lunii urmãtoare, a oferit rezultate greu de interpretat: 707 000 voturi pentru Germania (care a adus la vot 120 000 de germani originari din Silezia Superioarã, dar aºezaþi prin alte pãrþi), 478 000 pentru Polonia. Decizia se lasã aºteptatã. În mai 1920, trupe poloneze neregulate încearcã o loviturã în forþã, cãreia îi dau replica trupele paramilitare germane. Aliaþii sunt nevoiþi sã intervinã din nou ºi, în cele din urmã, Societatea Naþiunilor este cea care, în octombrie 1921, efectueazã împãrþirea Sileziei Superioare între cele douã þãri. Cea de-a doua disputã priveºte oraºul Vilnius, unde Pi¬sudski intrase în aprilie 1919. Un an mai târziu, Armata Roºie îi alungã pe polonezi, iar guvernul sovietic abandoneazã, în iulie, Vilniusul Lituaniei (a se vedea p. 62). Dar puternicul contraatac lansat în august a permis polonezilor sã cucereascã oraºul în luna octombrie. Polonia anexeazã Vilnius în 1922.

DOUĂZECI DE POPOARE

SILEZIA SUPERIOARÃ ªI VILNIUS.

 92 

92

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

GDA¢SK, ÎN GERMANÃ DANZIG Acest oraº, numit iniþial „Gyddanzyc“, dateazã din secolul al X-lea. În secolul al XIII-lea, aici s-au instalat numeroºi negustori germani. În 1308 este ocupat de Ordinul Teutonic, populaþia polonezã a oraºului fiind masacratã cu acest prilej. Danzigul aderã la Hansã (asociaþia negustorilor germani) în anul 1361. Învingãtori împotriva teutonilor, polonezii recupereazã oraºul în 1466, permiþându-i însã o largã autonomie. În timpul primei împãrþiri a Poloniei, din 1772, Prusia anexeazã întregul litoral, dar Danzigul rãmâne o enclavã polonezã, prusacii ocupându-l în 1793. În 1807, Napoleon proclamã Danzigul oraº liber, având o garnizoanã francezã. (Comandatã de generalul Jean Rapp, aceasta va rezista pânã la 13 decembrie 1813.) Prusia pãstreazã apoi oraºul pânã în 1919, când Tratatul de la Versailles îl transformã din nou în oraº liber, aflat sub protecþia Societãþii Naþiunilor. La vremea respectivã el era populat în proporþie de 96 % cu etnici germani. La 1 septembrie 1939, Hitler îl anexeazã Reichului. În martie 1945, Danzigul, aproape complet distrus, este ocupat de sovietici. Polonezii îl vor repopula ulterior. Gda… skul se afirmã în 1980: greva de la ºantierele navale de aici, organizatã de Lech Wa¬ ¨sa, a marcat punctul de pornire al miºcãrii Solidaritatea (Solidarno¯_).

La începutul anilor 1920, Polonia refãcutã ca stat numãra 27 de milioane de locuitori, dintre care o treime nu sunt, de fapt, polonezi (ci ucraineni, bieloruºi, germani, fãrã a mai vorbi de evrei). Constituþia adoptatã în martie 1921 instituie un regim parlamentar inspirat din cel al Republicii a III-a franceze. Pi¬sudski (ridicat la rangul de mareºal în 1920), o considerã inadecvatã ºi nu candideazã la preºedinþia republicii. Regimul parlamentar, dominat de

POLONIA LUI PI SUDSKI.

dreapta (moºtenitoarea naþional-democraþilor), se dovedeºte ineficient, cu atât mai mult cu cât þara este afectatã de o gravã crizã economicã. În 1926, Pi¬sudski recurge la o loviturã de stat militarã, primitã favorabil, cel puþin la început, în mediile socialiste ºi sindicaliste. Prietenul sãu, Ignacy Mo¯cicki, ajunge preºedinte al republicii. În practicã, Pi¬sudski exercitã, din acel moment, o putere dictatorialã, bazându-se pe armatã. Cu puþin timp înaintea morþii sale (1935) el impune o Constituþie cu caracter pronunþat autoritar. Este impusã apoi „dictatura coloneilor“, ilustratã în special de mareºalul Edward Rydz-¸migly, comandant al forþelor armate, ºi de colonelul Józef Beck, ministru al Afacerilor Externe, ambii fiind vechi colaboratori ai lui Pi¬sudski. Polonia a semnat în 1921 un tratat de alianþã militarã cu Franþa. Pentru a-ºi consolida securitatea, ea semneazã tratate de neagresiune cu URSS, în 1932, apoi cu Germania, în 1934. Ulterior, colonelul Beck încearcã o apropiere de aceasta din urmã. În septembrie 1938, Polonia participã la dezmembrarea Cehoslovaciei, care este nevoitã sã-i cedeze partea de vest a teritoriului Teschen (a se vedea p. 109). Cu toate acestea, din octombrie 1938, Hitler ridicã problema Danzigului.

Între Hitler ºi Stalin Polonia este þara în care Hitler declanºeazã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Trecerea de la pace la rãzboi s-a realizat în trei etape. • În martie 1939, Hitler propune ca Danzigul sã fie încorporat Reichului (rãmânând însã

Teritoriile cucerite de sovietici sunt împãrþite între RSS Ucraineanã, RSS Bielorusã ºi Lituania (care în 1940 avea sã devinã, la rândul ei, republicã sovieticã). Populaþia polonezã este supusã unor mãsuri brutale: jumãtate de milion de oameni, locuitori ai Bielorusiei ºi Ucrainei, sunt deportaþi în Siberia ºi în Kazahstan.

MARTIRIUL POLONIEI.

93

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Pe de altã parte, în aprilie 1940, peste 20 000 ofiþeri ºi funcþionari polonezi prizonieri sunt masacraþi din ordinul lui Stalin, dintre care 4 000 la Katyn, în apropiere de Smolensk. În privinþa Reichului, acesta anexeazã nu numai provinciile care fãcuserã parte din Germania în 1914 („coridorul“, Poznania...), ci ºi o parte din fostul „Regat al Congresului“, inclusiv oraºul odz´ (care devine Litzmannstadt). Restul Poloniei formeazã „Guvernãmântul General al zonei de muncã“ (Arbeitsbereich Generalgouvernement), cu centrul la Cracovia. În teritoriile anexate, PROTOCOALELE SECRETE GERMANO-SOVIETICE DIN 1939 Pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la Moscova, la 23 august 1939, de cãtre Ribbentrop ºi Molotov, i-a fost adãugat un protocol secret. Punctul 2 al acestuia era formulat astfel: „În cazul reorganizãrii teritoriale ºi politice în regiunile care fac parte din statul polonez, frontiera dintre sferele de interes ale Germaniei ºi, respectiv, ale URSS-ului va trebui sã treacã aproximativ de-a lungul râurilor Narew, Vistula ºi San. Problema existenþei ulterioare a unui stat polonez independent, care sã corespundã intereselor celor douã pãrþi, ºi a graniþelor acestui stat, nu va putea fi definitiv rezolvatã decât în urma evoluþiei politice viitoare. Dar, în orice caz, cele douã guverne vor reglementa amiabil aceastã chestiune.“ De altminteri, primul protocol plasa Finlanda, Estonia, Letonia ºi Basarabia în sfera de interes sovieticã; Lituania intra în sfera de interes germanã. Odatã cu înaintarea spre est a armatelor germane mai mult decât era prevãzut, un al doilea protocol a fost semnat la 23 septembrie, acesta precizând o nouã linie de împãrþire a statului polonez (a se vedea harta); în contrapartidã, Lituania trecea în sfera de interes sovieticã.

BLACK

autoritãþile naziste supun populaþia (9 milioane de persoane) unei germanizãri intensive, polonezii sunt reduºi la condiþia de muncitori exploataþi, sunt instalaþi aici coloniºti germani veniþi din teritoriile ocupate de sovietici (Basarabia, þãrile baltice...). În Guvernãmântul General (cu 12 milioane de locuitori) este instaurat un regim de teroare, de subalimentaþie ºi de muncã forþatã. În total, 2,8 milioane de polonezi sunt obligaþi sã meargã la muncã în Germania. Concomitent, naziºtii trec la eliminarea sistematicã a elitei poloneze (cadre universitare, înalþi funcþionari, ofiþeri, medici, ingineri etc.), membrii sãi fiind executaþi sau internaþi în lagãre. Cu toate acestea, o miºcare de rezistenþã se organizeazã, încetul cu încetul, chiar în Polonia. AK (Armia Krajowa, Armata din Interior) reprezintã componenta ei cea mai însemnatã. Constituitã din 1939 ºi subordonatã guvernului aflat în exil la Londra (a se vedea mai jos), aceasta avea în 1944 un efectiv de 360 000 de persoane. La 1 august 1944, în vreme ce sovieticii se aflã la Praga, de cealaltã parte a Vistulei, AK declanºeazã o insurecþie generalã la Varºovia, pe care trupele germane reuºesc sã o înfrângã abia dupã nouã sãptãmâni. Bilanþul acestei acþiuni este foarte grav: 250 000 de victime din rândul polonezilor, iar oraºul, distrus în totalitate. Trupele sovietice nu au intervenit deloc, parþial din lipsa mijloacelor de luptã necesare, parþial pentru cã Stalin prefera sã asiste la „sinuciderea“ patrioþilor polonezi a cãror ostilitate la adresa ruºilor o cunoºtea. În afara þãrii, de la începutul rãzboiului se instaleazã la Londra

DOMINAÞIA SOVIETICÃ.

POLONEZII

„din punct de vedere economic“ polonez) ºi ca un culoar german est–vest sã lege Pomerania de Prusia Orientalã peste „coridorul“ polonez. Guvernul de la Varºovia refuzã: este primul care se opune unei revendicãri teritoriale susþinute de Hitler. (Cu acest prilej, Marea Britanie garanteazã Poloniei sprijinul sãu în caz de agresiune.) • La 23 august 1939, Molotov ºi Ribbentrop semneazã, la Moscova, Pactul de neagresiune germano-sovietic (a se vedea studiul). Îi este adãugat un protocol secret, care prevede, de fapt, o împãrþire a Poloniei. În acest moment, Hitler a stabilit deja data invaziei. • Trupele germane trec frontiera polonezã la 1 septembrie 1939. Operaþiunile militare (precedate de bombardamente masive) se desfãºoarã extrem de rapid: germanii ating linia Narew–Vistula–San pe data de 16. A doua zi, armatele sovietice invadeazã provinciile rãsãritene, „pentru a-i proteja pe ucraineni ºi pe bieloruºi“. Deoarece germanii au înaintat mai mult decât era prevãzut, la 23 septembrie 1939 este semnat un al doilea protocol secret: limita pe care acesta o stabileºte corespunde parþial Liniei Curzon, dar lasã oraºele Bia¬ystok ºi Przemy¯l sovieticilor. Varºovia capituleazã la 27 septembrie 1939.

 93 

DOUĂZECI DE POPOARE

 94 

un guvern polonez în exil, condus de generalul W¬adis¬aw Sikorski (mort în 1943). Treptat se formeazã o serie de trupe poloneze. Prima dintre acestea trece din Franþa în Anglia, în 1940. Anul urmãtor, în virtutea unui acord între Moscova ºi Sikorski, se formeazã o armatã în URSS, sub comanda generalului W¬adis¬aw Anders. Compusã din prizonieri de rãzboi ºi deportaþi din „teritoriile anexate“, aceasta reuºeºte, nu fãrã dificultãþi, sã ajungã în Occident, în 1942, via Iran. Se va afirma apoi în Italia

1940. Polonia este din nou împărţită, între Germania, pe de o parte, şi URSS, pe de altă parte. Delimitarea adoptată la 23 septembrie 1939 se situează la est faţă de cea prevăzută la 23 august (linia Narew– Vistula–San). În interiorul

94

CYAN

Reichului, se constituie Guvernământul General al Poloniei. 1942. Guvernământul General s-a extins, prin alipirea Galiţiei Orientale. Teritoriul oraşului Białystok este încorporat Reichului.

MAGENTA

YELLOW

BLACK

(la Monte Cassino) ºi în Franþa. La îndemnul sovieticilor, în 1943 este întemeiatã o a treia armatã polonezã, numitã „Divizia Ko¯ciuszko“. Ea intrã în Polonia cu puþin timp înainte ca sovieticii sã instaleze, la Lublin (iulie 1944), un „Comitet de Eliberare Naþionalã“. Acesta din urmã, prezidat de Boles¬aw Bierut, este conceput de Moscova ca o prefigurare a unui viitor guvern polonez, dar care trebuie alcãtuit împreunã cu guvernul aflat în exil, susþinut de englezi ºi americani. Dupã negocieri dificile, în iunie 1945 Aliaþii ajung la un acord. Stanislas Miko¬ajczyk, liderul Partidului Þãrãnesc ºi succesor (pânã în noiembrie 1944) al lui Sikorski, acceptã sã participe la un „guvern provizoriu de unitate naþionalã“ alãturi de Bierut, în ciuda opoziþiei colegilor sãi. Ca ºi în alte þãri ale Europei de Est, posturilecheie ale Internelor ºi Apãrãrii sunt atribuite comuniºtilor. Alegerile generale prevãzute

prin „Declaraþia asupra Europei eliberate“ vor avea loc abia în ianuarie 1947: în urma falsificãrii lor, comuniºtii ºi aliaþii acestora vor obþine o majoritate zdrobitoare. Temându-se pentru viaþa sa, Stanislas Miko¬ajczyk va pãrãsi Polonia în scurt timp. Între timp, teritoriul polonez ºi-a schimbat din nou configuraþia. La est, Linia Curzon (trasatã în 1919) devine frontiera definitivã, aºa cum au convenit Aliaþii la Ialta în februarie 1945. În vest, sovieticii au decis sã readucã frontiera polono-germanã pe linia Oder–Neisse. Cu prilejul Conferinþei de la Potsdam, englezii ºi americanii au acceptat ca sovieticii sã plaseze „sub administraþie polonezã“ acea parte din zona lor de ocupaþie situatã la est de linia Oder–Neisse, dar au refuzat sã recunoascã faptul cã ar putea fi vorba de o dezmembrare definitivã a Germaniei. În schimb, în privinþa Prusiei Orientale – împãrþitã între URSS ºi Polonia –, au declarat cã vor susþine punctul de vedere sovietic în timpul negocierilor pentru tratatul de pace. În practicã, de la jumãtatea anului 1945, totul se petrece ca ºi cum teritoriile respective ar fi fost pur ºi simplu anexate Poloniei: în regiunile situate imediat la est de linia Oder–Neisse, locuitorii germani sunt expulzaþi. Aceastã mãsurã vine în continuarea exodului din ultimele luni ale rãzboiului, din faþa înaintãrii rapide a armatei sovietice. O parte dintre refugiaþi s-au îndreptat cãtre þãrmurile Mãrii Baltice, de unde o flotã i-a transportat apoi în Mecklenburg sau în Schleswig–Holstein. Alþii au fugit pe uscat, cãtre vest sau în Boemia–Moravia. Pe teritoriul noii Polonii

NOILE FRONTIERE.

Republica popularã W¬adis¬aw Gomu¬ka, liderul Partidului Comunist Polonez din 1943, este acuzat de Stalin de „titoism“ ºi destituit în 1948. (El va fi întemniþat între anii 1951 ºi 1954.) În acelaºi an, comuniºtii ºi socialiºtii fuzioneazã, pentru a forma Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PZPR). Puterea este exercitatã de Bierut, flancat de mareºalul Konstantin Rokossowski (un sovietic devenit cetãþean polonez în 1949), ministru al Apãrãrii pânã în 1956. Regimul acordã prioritate dezvoltãrii industriei grele (siderurgie, ºantiere navale...), reducând consumul intern. Totodatã, el acþioneazã împotriva Bisericii Catolice, care îºi pãstreazã un prestigiu considerabil. Cardinalului Stefan Wyszy…ski, primatul Poloniei, îi este impus domiciliul forþat în Carpaþi, în 1953. Bierut moare în martie 1956. În luna iunie a aceluiaºi an, se declanºeazã manifestaþii de mare amploare la Pozna…, în cursul

95

CYAN

MAGENTA

YELLOW

cãrora polonezii cer „pâine ºi libertate“. Armata intervine cu tancurile împotriva manifestanþilor. În luna august, douã milioane de persoane se adunã la Cz¨stochowa, pentru comemorarea a trei secole de la rezistenþa în faþa invadatorilor suedezi (a se vedea p. 84).

Culorile aparţin stemei Poloniei încă din timpul domniei lui Přemysl (1290–1296): un vultur alb pe un fond roşu închis.

rechemat la putere în octombrie 1956, cu acordul lui Nikita Hrusciov. Odatã cu eliberarea cardinalului Wyszynski, Gomu¬ka reuºeºte sã ajungã la un modus vivendi cu Biserica. Dar reformele sale nu reuºesc sã redreseze situaþia economicã, marcatã în continuare de penurie. Mai mult, regimul îºi reia, în scurt timp, caracterul dogmatic ºi autoritar. În 1968, studenþii manifestã la Varºovia ºi în toate oraºele universitare. Guvernul denunþã o acþiune sionistã ºi permite declanºarea unei campanii antisemite. În 1970, Gomu¬ka acceptã creºterea preþurilor pentru produsele de larg consum, ceea ce declanºeazã manifestaþiile muncitoreºti de la Gda…sk ºi din întreaga þarã. Armata ºi poliþia deschid focul împotriva muncitorilor, provocând moartea a peste o sutã de persoane.

solideazã influenþa cu prilejul alegerii ca papã a lui Karol Wojtyla, arhiepiscopul Cracoviei, ales papã (Ioan-Paul al II-lea) în 1978. Confruntându-se cu o situaþie economicã tot mai dificilã, guvernul trece în 1979 la o politicã de autoritate, cu scopul frânãrii inflaþiei. Anul urmãtor, un val de greve afecteazã ºantierele navale (avangarda miºcãrii), extinzându-se în întreaga þarã. Un comitet de grevã comun (MKS) revendicã dreptul la grevã ºi recunoaºterea sindicatelor libere. Guvernul acceptã sã negocieze ºi încheie un acord cu MKS (semnat la Gda…sk de liderul sindical Lech Wa¬¨sa). În septembrie 1980, Gierek este înlocuit de Stanis¬aw Kania. Fondatã în scurt timp, confederaþia sindicalã Solidaritatea (Solidarno¯_) este recunoscutã, în mod oficial, în luna octombrie. Biserica sprijinã miºcarea, încercând totodatã sã calmeze spiritele, dar grevele se înmulþesc.

DECENIUL GIEREK. Edward Gierek îl înlocuieºte pe Gomu¬ka în decembrie 1970. Acesta promite creºterea salariilor ºi îngheþarea preþurilor pe timp de doi ani. Pentru relansarea economiei, guvernul recurge la credite masive oferite de þãrile occidentale, dar inflaþia ajunge sã afecteze nivelul de trai. În 1976, o nouã creºtere a preþurilor provoacã manifestaþii violente la Radom, reprimate cu brutalitate. Biserica îºi con-

JARUZELSKI ªI SOLIDARITATEA. Generalul Wojciech Jaruzelski preia conducerea guvernului în februarie 1981. În urma unor incidente violente petrecute la Bydgoszcz, tensiunea dintre putere ºi Solidaritatea se acutizeazã, aceasta din urmã revendicând organizarea alegerilor libere. În luna octombrie, Jaruzelski îi urmeazã lui Kania în fruntea PZPR, astfel încât aparatul politic ajunge sub controlul armatei. Solidaritatea

REÎNTOARCEREA LUI GOMU KA. Gomu¬ka este

BLACK

POLONEZII

nu mai rãmân decât câteva sute de mii de germani, stabiliþi mai ales în zonele rurale ale Sileziei Superioare. Plecarea germanilor este compensatã prin sosirea din Uniunea Sovieticã a polonezilor alungaþi din Bielorusia sau din Ucraina, ori a celor repatriaþi din exilul la care au fost obligaþi în 1939, în Siberia sau Kazahstan, dar ºi a muncitorilor polonezi, mineri sau de alte meserii, care au preferat sã pãrãseascã Europa Occidentalã, pentru a se întoarce în patrie. Acest amestec al populaþiei a determinat, încã o datã, dizlocãri în structurile tradiþionale ale societãþii poloneze.

 95 

DOUĂZECI DE POPOARE

 96 

(cu zece milioane de membri) se pregãteºte de grevã generalã, împotriva pãrerii lui Wa¬¨sa. La 13 decembrie 1981, Wojciech Jaruzelski proclamã „starea de rãzboi“. (Decizia urmãreºte, în acelaºi timp, restaurarea autoritãþii guvernului ºi prevenirea unei intervenþii militare sovietice.) Liderii Solidaritãþii sunt arestaþi, mii de persoane sunt întemniþate, sindicatele, suspendate, grevele, interzise. Solidaritatea, care s-a refãcut în clandestinitate, este scoasã în afara legii în octombrie 1982. Cu toate acestea, în luna urmãtoare, Jaruzelski anunþã trecerea la un proces de „normalizare“, îi elibereazã pe Wa¬¨sa ºi pe ceilalþi lideri ºi suspendã „starea de rãzboi“. Anul 1983 este marcat de douã evenimente: vizita în Polonia a papei Ioan-Paul al II-lea, care cere aplicarea acordurilor de la Gda…sk (1980) ºi, respectiv, atribuirea Premiului Nobel pentru pace lui Lech Wa¬¨sa. Majoritatea deþinuþilor politici sunt amnistiaþi în 1984. În 1987, guvernul supune referendumului programul de reforme, dar electoratul îl respinge. În 1988 izbucnesc, din nou, greve puternice. Revendicãrile privesc anularea interzicerii Solidaritãþii ºi democratizarea vieþii politice. În 1989, reprezentanþii guvernului ºi ai opoziþiei se întrunesc cu prilejul unei „mese rotunde“. Acordul, semnat în aprilie, prevede libertatea sindicalã ºi reorganizarea Parlamentului: în Dietã, dar nu ºi în Senat, 65 % din locuri sunt rezervate PZPR-ului. Alegerile din iunie 1989 marcheazã triumful Solidaritãþii, care câºtigã marea majoritate a locurilor din Senat, precum ºi a celor ce nu sunt rezervate PZPR-ului, din Dietã.

96

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Jaruzelski este ales preºedinte al republicii în iulie, dupã care Tadeusz Mazowiecki, unul dintre consilierii lui Lech Wa¬¨sa, preia conducerea guvernului. În decembrie 1989, amendamentele aduse Constituþiei pun capãt rolului conducãtor al PZPR.

Polonia dupã 1990 Din 1990 sunt aplicate cu hotãrâre necesarele reforme monetare ºi economice. În luna noiembrie a aceluiaºi an, Polonia ºi Germania semneazã un tratat prin care se recunoaºte linia Oder–Neisse ca frontierã definitivã între cele douã þãri. În urma demisiei lui Jaruzelski, Lech Wa¬¨sa este ales preºedinte în decembrie 1990. Cu toate acestea, consensul politic din jurul Solidaritãþii se erodeazã. Alegerile legislative din 1991 duc la o fãrâmiþare politicã a Dietei ºi la un guvern minoritar de centru-dreapta (care continuã însã restructurarea economiei). Biserica se manifestã tranºant, îndeosebi împotriva avorturilor. POLONIA POLSKA Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã

312 683 km2 38 140 000 loc. Varºovia (Warszawa) polonã

Structura populaþiei (2002) Polonezi Religie principalã

96,7 % catolicã

Dupã adoptarea unei legi electorale ce exclude din Dietã partidele care obþin mai puþin de 5 % din voturi, Lech Wa¬¨sa provoacã noi alegeri în 1993. Acestea sunt câºtigate de douã formaþiuni provenite din vechiul regim: Partidul Social-Democrat, moºtenitorul PZPR-ului ºi Partidul Þãrãnesc, fostul aliat al acestuia din urmã. Astfel, dreapta clericalã îºi pierde sprijinul, dar noul guvern continuã cu fermitate politica economicã inauguratã, cu rezultate remarcabile, în 1990. PREªEDINÞIA LUI KWA¸NIEWSKI. În 1995, Alek-

sander Kwa¯niewski este ales preºedinte în urma celui de-al doilea tur de scrutin, cu 51,7 % din voturi, împotriva lui Lech Wa¬¨sa. Dreapta ºi centrul-dreapta câºtigã alegerile legislative din 1997, dupã care noua majoritate este afectatã de conflictele interne. În 2000, Kwa¯niewski este reales preºedinte din primul tur de scrutin. Coaliþia de stânga câºtigã alegerile legislative din 2001. Schimbarea majoritãþii nu a afectat marile tendinþe ale politicii economice ºi nici politica externã, bazatã pe alianþa cu SUA ºi pe aderarea la Uniunea Europeanã. Polonia devine membru NATO în 1997. Începând din 2003, ea participã la Rãzboiul din Irak, alãturi de Statele Unite ºi de Marea Britanie. În acelaºi an, aderarea la UE este aprobatã printr-un referendum (cu peste 77 % voturi afirmative), care devine realitate din mai 2004. În schimb, relaþiile cu Rusia rãmân dificile. Problemele ce frãmântã societatea polonezã sunt însã cele de ordin intern. Unei Bisericii, întãrite ºi hotãrâte, i se opune o miºcare anticlericalã puternicã. Un alt conflict

Kaczy…ski. Exercitând deja douã mandate succesive, Kwa¯niewski nu mai poate candida la alegerile prezidenþiale, pe care Lech Kaczy…ski le câºtigã în acelaºi an. Fratele sãu devine prim-ministru.

În 1945, Polonia a suferit o translaţie către vest. Ea se integrează, de acum înainte, între două linii: la est, Linia Curzon, aşa cum a fost precizată în 1919; la vest, linia Oder–Neisse. O parte importantă a teritoriului polonez de astăzi a fost prelevată de la Germania

97

CYAN

în 1945: Silezia, Pomerania Orientală, sudul Prusiei Orientale (regiunea Olsztyn)... (Nordul Prusiei Orientale, cu oraşul Königsberg, devenit Kaliningrad, aparţine Republicii Rusia.) Minorităţi poloneze pot fi întâlnite în Lituania, Belarus şi Republica Cehă.

MAGENTA

YELLOW

priveºte rolul jucat de foºtii responsabili comuniºti în Polonia, dupã anul 1990: adepþilor reconcilierii (susþinute de Kwa¯niewski) li se opun cei care revendicã o rupere totalã a legãturilor cu vechiul regim. VIRAJUL SPRE DREAPTA. Alegerile

legislative din 2005 consacrã victoria unei drepte noi, conduse de fraþii gemeni Jaros¬aw ºi Lech

BLACK

Popoarelor autohtone ale Uniunii polono-lituaniene li s-a adãugat, de la sfârºitul Evului Mediu, populaþia evreiascã. Exterminatã de naziºti între 1939 ºi 1945, aceastã populaþie prezenta trei mari caracteristici. • Mai întâi, ponderea sa numericã: în jurul anului 1900, aproximativ cinci milioane de evrei locuiau în fostul regat polonez, adicã trei pãtrimi din evreii din Europa. În ciuda unei masive emigraþii (mai ales cãtre America de Nord), un evreu european din doi locuieºte încã în teritoriul menþionat în ajunul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. • Toþi aceºti evrei au ca limbã maternã idiºul, idiom germanic amestecat cu ebraisme, apãrut cãtre anul 1000 în Renania. • În sfârºit, din motive de ordin istoric, o mare parte a acestei populaþii a rãmas multã vreme ruralã sau semiruralã, rãspânditã în nenumãrate târguºoare numite shtetl (în idiº). Rãsturnãrile economice din cea de-a doua jumãtate a secolului al XIX-lea au proletarizat-o apoi ºi au împins-o cãtre ghetourile urbane. EVREII ÎN STATUL POLONO-LITUANIAN. Începând din secolele XIV–XV, evreii din Europa Occidentalã (inclusiv din Germania) fac obiectul acþiunilor de expulzare. În aceeaºi perioadã, regele Poloniei ºi marele duce al

POLONEZII

Evreii din fostul regat al Poloniei

 97 

DOUĂZECI DE POPOARE

Lituaniei urmãresc sã încurajeze dezvoltarea oraºelor, a comerþului, a meºteºugurilor... Aºadar, pentru a-i atrage, Cazimir cel Mare în Polonia (în 1354), imitat apoi de Vytautas în Lituania, acordã evreilor, un statut prin care aceºtia sunt plasaþi sub protecþia sa ºi le oferã toate înlesnirile pentru a-ºi exercita activitãþile.

 98 

98

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

La început, imigraþia evreiascã preia ºtafeta de la imigraþia germanã care, în perioada anterioarã, asigurase dezvoltarea oraºelor poloneze. Dar burghezia urbanã se opune concurenþei evreilor, astfel încât aceºtia din urmã, înlãturaþi din economia urbanã, devin subordonaþii aristocraþiei poloneze (ºi aliaþii ei obiectivi). Într-o societate în care economia ruralã este încã dominantã, ei îndeplinesc tot soiul de roluri: arendaºi, intermediari, comercianþi, meºteºugari... Spiritul de toleranþã propriu Poloniei în secolul al XVI-lea îl îndeamnã, în 1551, pe regele Sigismund August sã acorde evreilor o cartã, prin care se recunoaºte autonomia instituþiilor lor locale, regionale ºi chiar naþionale. „Secolul de Aur“ al Poloniei a fost, în egalã mãsurã, ºi al evreilor de pe teritoriul sãu. În aceeaºi manierã, „Potopul“ de la mijlocul secolului al XVII-lea a marcat încheierea unei epoci fericite. Dupã masacrele comise de cazacii lui Hmelniþki (care i-au afectat cel mai mult pe evrei), rava-

giile fãcute de armatele suedeze au determinat, în acelaºi timp, declinul economic (care a înãsprit concurenþa între evrei ºi neevrei) ºi slãbirea statului polonez. Totodatã, creºterea demograficã se menþine la acelaºi ritm ºi aceasta nu face decât sã agraveze fenomenul pauperizãrii. În secolul al XVIII-lea prãpastia dintre o burghezie prosperã, dar foarte redusã numeric, ºi o masã ruralã care are condiþii de viaþã din ce în ce mai precare devine flagrantã în rândul evreilor. SECOLUL AL XIX-LEA. Împãrþirile Poloniei au dus la scindarea comunitãþii evreieºti între Prusia, Galiþia austriacã, micul regat al Poloniei, numit „Regatul Congresului“, provinciile alipite Rusiei. • În Prusia, evreii trec cu uºurinþã de la idiº la limba germanã ºi se integreazã, mai mult sau mai puþin, în cadrul societãþii. Acesta este fenomenul „confesionalizãrii“: evreii nu se mai disting de alþii – în principiu – decât prin religia lor. • În Galiþia austriacã, politica, iniþial indecisã, a autoritãþilor se finalizeazã în 1868 prin recunoaºterea egalitãþii în drepturi. În practicã, evreii înstãriþi sunt împinºi spre confesionalizare, ca ºi în Germania. Ceilalþi înfruntã cum pot criza societãþii tradiþionale sau iau calea emigrãrii. • „Regatul Congresului“ cunoaºte, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, un avânt industrial remarcabil de care profitã, în acelaºi timp, burghezia polonezã ºi cea evreiascã. Dar acesta determinã, totodatã, o prãbuºire a structurilor rurale tradiþionale, precum ºi afluxul cãtre oraºe a douã categorii de proletari: neevrei ºi evrei,

99

CYAN

MAGENTA

YELLOW

PATRU DESTINE GERMANE DE EVREI DIN POLONIA Din secolul al XIX-lea, numeroºi evrei din Imperiul Rus au adoptat limba rusã. Cei din Polonia au resimþit cu tãrie atracþia Berlinului ºi Vienei, dupã cum o aratã destinele diferite a patru personalitãþi excepþionale. ROSA LUXEMBURG, nãscutã la Zamo¯_ în 1870, ºi-a petrecut tinereþea la Varºovia ºi a studiat la Zürich. Sositã la Berlin în 1898, ea devine o militantã ºi o teoreticianã importantã a Partidului Social-Democrat German, participând, totodatã, la activitatea (în mare parte clandestinã) unuia dintre partidele socialiste din Polonia. Adoptã poziþii revoluþionare ºi internaþionaliste ºi respinge orice legãturã cu Bund-ul evreiesc. Moare la Berlin, în ianuarie 1919, fiind ucisã în timpul represiunii împotriva revoluþiei spartakiste. ERNST KANTOROWICZ, nãscut în 1895, la Posen (Pozna… ). Cetãþean german în 1914, este un patriot convins. Dupã o participare strãlucitã la rãzboi, în 1919 face parte din trupele paramilitare naþionaliste germane. Ca istoric, a scris o operã importantã despre împãratul Frederic al II-lea. Cu toate acestea, este nevoit sã pãrãseascã Germania în 1938, pentru a se îndrepta

ataºat ideii ca evreii sã rãmânã o „naþionalitate“ în sensul etnic al termenului. PERIOADA INTERBELICÃ. În Rusia, Revoluþia din Octombrie recunoaºte foarte devreme evreilor egalitatea drepturilor civile. Dar rãzboiul civil (1919–1921) este însoþit de pogromuri teribile, comise atât de armatele ucrainene comandate de Petliura, cât ºi de armatele ruse „albe“ (a se vedea p. 74). Armata Roºie este singura care reuºeºte sã înfrâneze orice manifestare antisemitã în rândurile sale.

BLACK

spre SUA, unde îºi continuã cercetãrile istorice ºi se opune maccarthismului. Moare în 1963. JOSEPH ROTH, nãscut în 1896 în Galiþia, se înroleazã în 1916 în armata austriacã, apoi se lanseazã în jurnalismul politic. Scrie numeroase romane, între care Marºul Radetzky, în 1932, iar în 1938, Cripta capucinilor, considerate de istorici ca fiind cea mai remarcabilã evocare a Austro-Ungariei, apoi a Austriei interbelice. Stabilit în Franþa, în 1933, moare deznãdãjduit ºi alcoolic în 1939, fiind omagiat deopotrivã de monarhiºtii ºi de socialiºtii austrieci. MANES SPERBER, nãscut în 1905 în Galiþia, a fost mai întâi asistent al medicului ºi psihologului Alfred Adler, la Viena, înainte de a adera, în 1927, la Partidul Comunist German. Arestat în 1933 la Berlin ºi expulzat, ca austriac, el se stabileºte în Franþa ºi lucreazã pentru Comintern, apoi rupe legãturile cu Stalin în 1937. Perioada rãzboiului ºi-o petrece în Franþa, în clandestinitate, ºi scrie aici trilogia ªi crângul devine cenuºã, care se bucurã ulterior de un succes considerabil în Germania. Moare la Paris, în 1984.

Berlinul ºi Viena i-au respins la fel ca pe mulþi alþii.

Dupã stabilizarea frontierelor, contextul politic din URSS nu le oferã altã opþiune evreilor decât asimilarea ºi laicizarea. Pânã în 1991, evreii din URSS vor fi catalogaþi drept o „naþionalitate“ (în sensul sovietic al termenului), chiar dacã cei mai mulþi dintre ei au rusa ca limbã maternã. ªi totuºi, cea mai mare parte a populaþiei evreieºti se gãseºte în perioada interbelicã, în Republica Polonia, numãrul lor fiind între 2,5 ºi 3 milioane. Din noiembrie 1918, naþionalismul polonez renãscut se manifestã prin comiterea de pogromuri. În

POLONEZII

aceºtia din urmã adãpostiþi în ghetouri. De altfel, proletariatul evreiesc este mai puþin industrial ºi mai ales „terþiar“ (mici meserii din comerþ ºi servicii) sau artizanal (muncã la domiciliu). Ca ºi în alte pãrþi ale Imperiului Rus, criza izbucneºte în 1881, imediat dupã asasinarea þarului Alexandru al II-lea: la Varºovia are loc un pogrom chiar în anul respectiv. • În Rusia propriu-zisã, evreii se trezesc deodatã, cantonaþi în interiorul unei „zone de rezidenþã“, care corespunde provinciilor preluate din fostul regat al Poloniei (ºi, în plus, Tauridei ºi Crimeei). Politica aplicatã de Nicolae I (1825–1855) are în vedere rusificarea lor forþatã ºi, în acelaºi timp, expulzarea lor din zonele rurale cãtre oraºe. Domnia lui Alexandru al II-lea marcheazã o anumitã relaxare în aceste privinþe dar, începând din 1881, antisemitismul capãtã un caracter oarecum oficial: în 1887, evreii fac obiectul unui numerus clausus în licee ºi universitãþi; în 1889, accesul la exercitarea anumitor profesiuni le este interzis. Pe scurt, evreii au dreptul de a alege între asimilarea pur ºi simplu, emigrarea sau suprapopularea în ghetouri ºi shtetl din ce în ce mai mizere. Mulþi emigreazã. Unii adoptã limba rusã ºi se „confesionalizeazã“. Alþii se angajeazã pe o cale mai originalã, întemeind în 1897 Bund, „Uniunea generalã a muncitorilor evrei din Lituania, Polonia ºi Rusia“, care îºi traseazã ca obiectiv: „Nici asimilare, nici emigrare, ci luptã la faþa locului, împreunã cu muncitorii ºi socialiºtii din alte grupuri naþionale care trãiesc în Rusia“. Bund-ul îºi exprimã astfel ambivalenþa: din punct de vedere social ºi politic revoluþionar, dar

 99 

DOUĂZECI DE POPOARE

Tratatul de la Versailles apar, desigur (la cererea organizaþiilor evreieºti britanice ºi americane), clauze care garanteazã protecþia evreilor din Polonia, dar ele rãmân fãrã efect ºi vor fi denunþate, începând din 1934, de guvernul polonez. În general, „doctrina“ care prevaleazã în Polonia în aceastã perioadã este cea a unei diferenþe între polonezi, stãpânii þãrii, ºi evrei, „oaspeþi aflaþi în trecere“.

 

100

EXTERMINAREA EVREILOR DIN POLONIA. La sfârºitul lunii septembrie 1939, Polonia este împãrþitã în trei: teritoriile occidentale încorporate Reichului; Guvernãmântul General; teritoriile rãsãritene anexate de URSS (pe care germanii le vor invada în iunie 1941). Evreii din teritoriile încorporate sunt fie expulzaþi cãtre Guvernãmântul General,

100

CYAN

MAGENTA

YELLOW

fie duºi în ghetouri. La sfârºitul anului 1941, toþi evreii din teritoriile încorporate ºi din Guvernãmântul General sunt închiºi în ghetouri (cu excepþia celor care se aflã în lagãrele de muncã). Aici, mortalitatea atinge un nivel considerabil. În teritoriile încorporate, exterminarea se desfãºoarã de la sfârºitul anului 1941 pânã în martie 1943 în lagãrul de la Chelmno, unde sunt utilizate camioanele de gazare. Aceasta vizeazã întreaga populaþie din ghetourile din aceste teritorii, cu excepþia a 70 000 de evrei din odz´, care vor fi trimiºi la Auschwitz în 1944. „Operaþiunea Reinhard“ – punerea în practicã a „soluþiei finale“ – începe în martie 1942. (Numele face referire la Reinhard Heydrich, asasinat în Boemia în mai 1942, pe care Goering îl însãrcinase cu aplicarea mãsurii.) Ea îi are în vedere pe toþi evreii din Guvernãmântul General. În cursul primului semestru al anului 1942 sunt puse în funcþiune trei lagãre de exterminare echipate cu instalaþii de gazare, la Belzec, Sobibor ºi Treblinka. Lagãrul de la Majdanek (aflat la porþile oraºului Lublin) este echipat cu încãperi de gazare, la scurt timp dupã aceea. Din cei 380 000 de locuitori ai ghetoului din Varºovia, 300 000 aveau sã disparã la Treblinka în lunile august ºi septembrie 1942. Toate ghetourile vor dispãrea ulterior, pe mãsurã ce locuitorii lor vor fi transferaþi în lagãrele de exterminare. Dupã insurecþia din ghetoul varºovian (aprilie–mai 1943), unii supravieþuitori vor reuºi sã se ascundã, însã ceilalþi vor fi la rândul lor exterminaþi în acelaºi lagãr. Câþiva evrei reuºesc sã evadeze în 1943 de la Treblinka ºi

BLACK

AUSCHWITZ Numãrul evreilor uciºi la Auschwitz este evaluat la un milion, iar cel al polonezilor la aproape 250 000. Lagãrul de la Auschwitz (în polonã O¯wi¨cim) era situat în acea parte a Poloniei încorporate Reichului, în Silezia Superioarã. Administrat ca ºi celelalte lagãre din Reich, nu fãcea parte din dispozitivul pus la punct în Guvernãmântul General, în cadrul operaþiunii Reinhard. În plus, nu a existat un singur lagãr la Auschwitz, ci trei: lagãrul de concentrare iniþial, întemeiat în mai 1940 (I); lagãrul de exterminare de la Birkenau (II); lagãrul „industrial“ de la Monowitz (III), asociat unei uzine ºi altor lagãre de muncã. În lagãrul I a fost deportat un numãr important de cetãþeni neevrei din diferite þãri (între care Franþa), dar în special polonezi neevrei, fapt care explicã de ce, inclusiv pentru polonezi, Auschwitzul reprezintã un simbol. Gazãrile au fost experimentate în toamna anului 1941, pe prizonieri ruºi. Apoi a fost stabilit lagãrul II, unde au fost deportaþi evreii adunaþi din cele mai diverse þãri: Slovacia, Grecia, teritoriile poloneze încorporate, Franþa, Olanda ºi, în cele din urmã, Ungaria, în 1944. Dupã „selecþie“, cea mai mare parte dintre ei erau imediat gazaþi. Ceilalþi erau supuºi muncii forþate într-unul dintre cele trei lagãre sau afarã în Kommandos. Camerele de gazare au funcþionat pânã în noiembrie 1944. În ianuarie 1945, în ajunul sosirii trupelor sovietice, rãmãseserã la Auschwitz 67 000 de deþinuþi. Unii dintre ei au murit la puþinã vreme dupã aceea, în timpul evacuãrii.

Sobibor: ei vor povesti, dupã rãzboi, cele trãite. În acelaºi an, instalaþiile celor trei lagãre sunt dezafectate în întregime, iar terenurile acestora sunt plantate cu arbori. Cel de la Majdanek funcþioneazã încã în iulie 1944, atunci când armata sovieticã ajunge la Lublin.

primãvara anului 1941, în acelaºi timp cu invadarea URSS, chiar înainte de a se pune problema „soluþiei finale“. Au fost constituite patru Einsatzgruppen (grupuri de intervenþie), care vor urma îndeaproape înaintarea trupelor germane, având drept sarcinã esenþialã exterminarea evreilor. Einsatzgruppen au procedat la început la împuºcarea victimelor, dar de la sfârºitul anului 1941 au utilizat camioanele cu gaz. Operaþiunile militare au fost urmate de masacre: la Odessa în octombrie 1941, la Kiev (masacrul de la Babi-Yar), în Crimeea... Armata românã în Transnistria, ca ºi miliþiile lituaniene la Vilnius, au participat ºi ele la aceste ucideri. Numãrul victimelor anului 1941 este estimat la 500 000, iar numãrul evreilor care au putut fugi cãtre est la 1 500 000. Un al doilea val al exterminãrilor a avut loc în 1942. Forþele germane care au fost afectate acestei acþiuni au beneficiat de sprijinul unor unitãþi militare suplimentare locale (Schutzmannshaft sau Schuma), coordonându-ºi activitatea cu cea a unitãþilor SS care luptau împotriva partizanilor. La sfârºitul anului 1942, nu mai existau, pentru a spune astfel, evrei în teritoriile sovietice ocupate.

101

CYAN

MAGENTA

YELLOW

C E H I I ª I S L O VA C I I

derativã Cehã ºi Slovacã“, Cehoslovacia s-a separat în douã state independente la 1 ianuarie 1993.

euniþi în cadrul aceluiaºi stat la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial, cehii ºi slovacii au trãit din totdeauna separaþi, cu toate cã Habsburgii au domnit, începând din 1526, ºi asupra unora, ºi asupra celorlalþi. De fapt, cehii au întemeiat de timpuriu prestigiosul regat al Boemiei, în timp ce slovacii nu erau decât unul dintre popoarele periferice ale Regatului Ungariei. Limbile cehã ºi slovacã sunt însã apropiate. Astfel, nu era lipsitã de logicã reunirea, în 1918, a ceea ce istoria separase pentru o perioadã atât de îndelungatã. Fapt care nu a împiedicat particularismul slovac sã rãmânã extrem de puternic. Dupã ce ºi-a luat în 1990 numele de „Republica Fe-

DINASTIA PØEMYSL.

R

BOEMIA. MORAVIA, „CEHIA“ Boii, populaþie celticã, au transmis numele lor Boemiei. Slavii, sosiþi mai târziu, îºi spuneau cehi (¹eší, la singular ³ech ºi numeau Boemia, ¹echy). Populatã, la rândul ei, de cehi, Moravia, anexatã Coroanei Boemiei în secolul al XIII-lea, a avut ulterior aceeaºi istorie ca ºi vecina ei. În zilele noastre, aceste trei provincii cehe formeazã o republicã unitarã care, în mod bizar, nu este desemnatã în mod curent [în statele occidentale, n.tr.] cu numele de Cehia (¹esko), în vreme ce, din 1918, se vorbeºte fãrã ezitare de Slovacia (Slovensko).

BLACK

Boemia înainte de Habsburgi Conform legendei, prinþesa Libuše, descendenta lui ¹ech, l-a ales drept soþ pe Pøemysl Plugarul. Primul lor urmaº cunoscut, ducele Boemiei, Boøivoj, se aliazã cu Svatopluk, regele Moraviei Mari (a se vedea p. 12), apoi este botezat de Metodiu, în anul 883, în acelaºi timp cu soþia sa, Ludmila. Lui Boøivoj îi urmeazã fiul acestuia, Vratislav, care moare în 921. Creºtinii ºi pãgânii sunt încã în conflict: vãduva lui, Drahomira, încã pãgânã, a dat ordin ca Ludmila sã fie asasinatã. Venceslas (în cehã, Václav), fiul lui Vratislav ºi al Drihomirei (pe care Ludmila l-a crescut în credinþa creºtinã) devine duce al Boemiei. Dar fratele sãu, Boleslav, zis cel Crud, îl ucide în 935 ºi îl înlocuieºte la tron, dupã care trece ºi el la creºtinism. Venceslas ºi Ludmilla vor fi, în cele din urmã, canonizaþi ºi vor deveni sfinþii protectori ai Regatului Boemiei. Încoronarea lui Otto I în anul 962 marcheazã începutul Sfântului Imperiu Romano-German (a se vedea p. 12), care include ºi Boemia. Boleslav cel Pios, fiul lui Boleslav cel Crud, obþine în 973 înfiinþarea episcopatului de Praga, dependent de Arhiepiscopia din Mainz. Membrii dinastiei Pøemysl vor cãuta apoi sã devinã regi, ca ºi vecinii lor din Ungaria ºi Polonia. Unii dintre ei obþin din partea împãratului, cu titlu personal, coroana regalã, dar Boemia

CEHII ŞI SLOVACII

MASACRAREA EVREILOR DIN UNIUNEA SOVIETICÃ. Aceastã acþiune a fost programatã în

 

101

DOUĂZECI DE POPOARE

 

102

ajunge definitiv regat abia la începutul secolului al XIII-lea, în timpul lui Otakar I. În 1222, Otakar I anexeazã Moravia. Nepotul sãu, Otakar al II-lea, reuºeºte sã intre în stãpânirea celei mai mari pãrþi a Austriei actuale ºi urmãreºte obþinerea tronului imperial. Dar electorii îl gãsesc mult prea puternic ºi îl preferã, în 1273, pe obscurul Rudolf de Habsburg, care odatã ales contestã drepturile lui Otakar. Dupã bãtãlia de la Dürnkrut (la nord-est de Viena), din 1278, în care Otakar este ucis, Austria va rãmâne în mâinile Habsburgilor pânã în 1918. Odatã cu Venceslas al III-lea, asasiJAN HUS, EROU NAÞIONAL CEH Nãscut în jurul anului 1372, într-un sat din sudul Boemiei, Jan Hus studiazã la Praga ºi devine preot în 1400. Începând din 1402, predicã (în limba cehã) reformarea Bisericii. În urma sãu refuzului de a condamna operele lui Wycliff, este excomunicat în 1410. Cu toate acestea, el continuã sã predice, în 1412, împotriva indulgenþelor antipapei Ioan al XXIII-lea ºi, de aceastã datã, face obiectul unei excomunicãri majore (Praga se vede lovitã de interdicþie atâta vreme cât Hus se aflã acolo). Pãrãseºte aºadar oraºul, apoi merge sã înfrunte Conciliul de la Constanþa (Konstanz, Elveþia). Moartea sa pe rug va declanºa o insurecþie naþionalã. Ian Hus rãmâne una dintre marile personalitãþi ale istoriei cehe, dar aprecierile privind opera sa diferã. Pentru unii, el a fost, înainte de toate, un patriot, un apãrãtor înflãcãrat al limbii cehe, pe care o va dezvolta prin scrierile sale, de o mare valoare literarã. Pentru alþii, Hus a fost, în principal, un precursor al Reformei (dupã cum avea sã sublinieze ºi Luther) ºi apãrãtor al unei valori morale, „Adevãrul învinge“ (Pravda vitezi), deviza Republicii Cehe.

102

CYAN

MAGENTA

YELLOW

nat în 1306 ºi care nu are niciun moºtenitor, dinastia Pøemysl se încheie. APOGEUL BOEMIEI. La moartea lui Rudolf, în 1291, partizanii ºi adversarii Habsburgilor intrã în conflict. Printre împãraþii care se succed la tron se numãrã ºi Henric de Luxemburg, ales în 1308, care dupã doi ani asigurã tronul Boemiei fiului sãu, Ioan, cãsãtorit cu Elisabeta, sora lui Venceslas al III-lea. Ioan îºi lasã soþia sã guverneze alãturi de nobilimea cehã ºi pleacã sã se rãzboiascã în Europa. κi va gãsi sfârºitul în bãtãlia de la Crécy, din 1346. Fiul sãu, Carol, nãscut la Praga, dar crescut la curtea Franþei, îi urmeazã la tron în Boemia ºi ajunge împãrat în 1355, cu numele de Carol al IV-lea. Domnia acestuia reprezintã apogeul regatului ceh. Carol se stabileºte la Praga, pe care o transformã – pentru o vreme – în capitala Sfântului Imperiu. „Bula de Aur“, pe care o emite în 1356, stabileºte sistemul de alegere a împãratului. În acelaºi timp, el îºi extinde regatul prin alipirea Sileziei, a Luzaciei ºi a Brandenburgului. Praga se numãrã în acel moment printre cele mai mari oraºe ale Europei, sediu al unui arhiepiscopat începând din anul 1344. Cu sprijinul papei Clement al VI-lea (care i-a fost profesor la curtea Franþei), Carol întemeiazã în 1348 Universitatea de la Praga, prima din Sfântul Imperiu ºi din Europa Centralã.

Lui Carol, mort în 1378, îi urmeazã la tron fiul sãu, Venceslas al IV-lea, rege al Boemiei ºi împãrat (neîncoronat). În acelaºi an sunt

VENCESLAS AL IV-LEA ªI IAN HUS.

BLACK

aleºi doi suverani pontifi rivali, unul la Roma ºi celãlalt la Avignon. Este începutul „Marii Schisme [a Occidentului]“, cãreia îi va pune capãt Conciliul de la Constanþa (Elveþia), din 1415–1417. Într-un context internaþional dificil, Venceslas nu reuºeºte sã-ºi impunã autoritatea. Biserica ºi marea nobilime din Boemia se îndepãrteazã de el, la fel ºi fratele sãu mai mic, Sigismund (rege al Ungariei din 1387), împreunã cu electorii Sfântului Imperiu, care îi retrag titlul imperial în 1400 (desemnându-l ca succesor pe Rupert de Wittelsbach). Tensiunile se acutizeazã în Boemia. Ierarhiei ecleziastice opulente (Biserica deþine o treime din pãmânturile arabile), majoritar germane ºi având legãturã cu marea nobilime, i se opun mica nobilime ºi burghezia cehe, dornice de reforme, puternic ataºate limbii ºi culturii proprii. Conflictul prinde contur la Universitatea din Praga, pe tema tezelor teologului englez John Wycliffe (cca 1330–1384), extrem de critic la adresa Bisericii din vremea sa: profesorii germani le condamnã, în vreme ce, susþinuþi de Venceslas, cehii le aprobã. Printre aceºtia din urmã se numãrã Jan Hus (a se vedea studiul), împreunã cu prietenul sãu, Ieronimus din Praga. În 1409, Jan Hus devine rectorul universitãþii, dar este excomunicat în cursul anului urmãtor. κi continuã însã predicile, apoi, citat în faþa Conciliului de la Constanþa (Elveþia), decide sã se prezinte acolo, sub protecþia unui salvconduct oferit de împãratul Sigismund (ales în 1410, dupã moartea lui Rupert). Cu toate acestea, la 6 iulie 1415 este arestat ºi ars de viu. Ieronimus de Praga va avea aceeaºi soartã anul urmãtor.

103

CYAN

MAGENTA

YELLOW

tueazã. În vreme ce taboritul Prokop cel Mare lanseazã o serie de raiduri în þãrile învecinate Boemiei, moderaþii încep sã negocieze cu Sigismund, în 1429. Aliaþi ai catolicilor, ei îi înving pe taboriþi la Lipany (la est de Praga). Prokop îºi pierde viaþa în luptã. În sfârºit, în 1436, Sigismund confirmã pierderea bunurilor Coroanei ºi ale clerului ºi acceptã utraquismul în Boemia ºi Moravia. (Acordul este cunoscut sub numele latin de Compactata) Recunoscut imediat rege, Sigismund moare în 1437. HABSBURGII INTRà ÎN SCENÃ. Albert de Habsburg, ginerele lui Sigismund, ajuns împãrat, rege al Boemiei ºi al Ungariei, moare în 1439, având drept moºtenitor un fiu postum, Ladislau. Un alt Habsburg (Frederic al III-lea) este ales împãrat în aceste condiþii. În Boemia este instituitã o regenþã dar în 1452, un nobil ceh utraquist, Gheorghe de Pod½brady, preia puterea în calitate de administrator general al regatului. Încoronat în 1453, Ladislau moare în 1457. Gheorghe de Pod½brady este ales rege anul urmãtor. În 1462, atunci când papa Pius al II-lea denunþã Compactata, Pod½brady face apel la toleranþã, dar în zadar. În 1466, papa îl excomunicã, apoi predicã organizarea unei cruciade împotriva acestuia, pe care o va conduce, în 1468, regele Ungariei, Matei (Mathias) Corvin. Acesta din urmã, proclamat rege al Boemiei de cãtre nobilimea catolicã, ocupã Moravia, Silezia ºi Luzacia. Gheorghe de Pod½brady moare în 1471, dupã ce l-a desemnat ca succesor pe Ladislau, fiul regelui Poloniei, Cazimir cel Mare,

BLACK

UTRAQUISMUL Toþi husiþii primesc împãrtãºania credincioºilor sub cele douã aspecte (al pâinii ºi vinului), în latinã sub utraque specie (de unde termenul de „utraquism“), în vreme ce în ritul catolic, doar preotul, prin intermediul vinului din caliciu [„potir“], împãrtãºeºte, dar numai sub cel de-al doilea aspect. Inauguratã în 1414 ºi aprobatã de Jan Hus, aceastã practicã liturgicã i-a determinat pe husiþi sã adopte caliciul drept simbol al credinþei lor. Husiþii moderaþi sunt numiþi „calixtini“ sau „utraquiºti“, deoarece în „Cele Patru Articole de la Praga“ (1420), aceºtia sunt tentaþi sã acorde importanþã aproape exclusiv ritului, sperând, pentru restul problemelor, sã ajungã la un compromis cu Biserica Romano-Catolicã.

ales imediat (Vladislav al II-lea). Cei doi regi rivali ajung la un acord în 1478– 1479: Matei îºi pãstreazã cuceririle, dar renunþã la Boemia. La moartea lui Matei, în 1490, situaþia se schimbã: Vladislav, ales rege al Ungariei (a se vedea p. 81), poate acum sã refacã Regatul Boemiei. Moare în 1516, fiind urmat la tron de fiul sãu, Ludovic, în Boemia ºi în Ungaria. Cu toate acestea, Habsburgii nu abandoneazã partida. Printre strãnepoþii lui Frederic al III-lea (mort în 1493) se numãrã – în afara lui Carol Quintul – Ferdinand (care în 1521, se cãsãtoreºte cu Ana, sora lui Ludovic) ºi Maria (care, în 1522, se mãritã cu Ludovic, fiul lui Vladislav). În 1526, Ludovic îºi pierde viaþa în bãtãlia de la Mokács (vezi p. 117). Ferdinand de Habsburg devine în aceastã situaþie rege al Boemiei ºi, cu ceva efort, al Ungariei.

CEHII ŞI SLOVACII

RÃZBOAIELE HUSITE. Din 1415, partizanii lui Jan Hus (numiþi „husiþi“ de adversarii lor) formeazã o ligã, opusã Uniunii Catolice, întemeiate puþin mai târziu. Atunci când Biserica interzice comuniunea sub cele douã aspecte (al pâinii ºi al vinului), conflictul se agraveazã. În 1419, husiþii furioºi aruncã pe fereastra castelului din Praga notabilitãþile catolice: este prima „defenestrare“. Venceslas al IV-lea moare dupã câteva zile. Uniþi în convingerile lor religioase, husiþii se împart, din punct de vedere politic, în douã tabere. Moderaþii (burghezii ºi nobilii) revendicã secularizarea bunurilor bisericeºti ºi primatul cehilor în administraþia de stat. Extremiºtii (micii orãºeni ºi þãranii) doresc reforme sociale mai profunde (cum ar fi abolirea ºerbiei). În 1419, cei din urmã întemeiazã oraºul Tabor, la sud de Praga (fiind apoi numiþi „taboriþi“). Lui Venceslas îi urmeazã fratele sãu, Sigismund, pe care papa Martin al V-lea îl însãrcineazã cu stârpirea ereziei. Dar cãpetenia militarã husitã Jan Žižka îl înfrânge pe Sigismund, la Vitkov (în apropiere de Praga), în 1420. Husiþii fac apel, în aceste condiþii, la un membru al dinastiei Jagello, Sigismund Korybut, pentru a exercita o regenþã. În acelaºi an, ei adoptã „Cele Patru Articole de la Praga“: libera predicã a cuvântului Domnului; comuniunea sub cele douã aspecte; reîntoarcerea la o Bisericã sãracã; reprimarea publicã ºi egalã a pãcatelor de moarte. În 1421, o dietã trece la confiscarea bunurilor clerului ºi ale Coroanei. Dupã moartea lui Žižka, în 1424, opoziþia dintre moderaþi ºi taboriþi se accen-

 

103

Boemia sub stãpânire Habsburgicã

DOUĂZECI DE POPOARE

AFIRMAREA PROTESTANTISMULUI. Compactata,

 104 

lege organicã din 1485, garanteazã libertatea religioasã a catolicilor ºi a utraquiºtilor, dar nu ºi pe cea a altor confesiuni (printre care se numãrã Fraþii cehi, a se vedea studiul). Însã, din anii 1520, reforma se rãspândeºte cu repeziciune printre germani, dar ºi printre cehi, majoritar utraquiºti, care, în scurt timp, se împart în „calixtini vechi“, apropiaþi catolicilor, ºi „neocalixtini“, atraºi de luteranism. Ferdinand (ajuns împãratul Ferdinand I dupã abdicarea lui Carol Quintul, în 1556), îi favorizeazã pe catolici ºi îi încurajeazã pe iezuiþi, care întemeiazã, la Praga, un colegiu rival universitãþii (utraquiste). Politica sa rãmâne totuºi prudentã, cu atât mai mult cu cât Regatul Boemiei furnizeazã în perioada respectivã douã treimi din veniturile Habsburgilor. Maximilian al II-lea (1564–1576) continuã pe aceeaºi cale: el ratificã (prin viu grai) „Confesiunea cehã“ (Confessio Bohemica) din 1575, care pecetluieºte apropierea dintre luterani ºi neoutraquiºti, rãspunzând astfel voinþei majoritãþii populaþiei. Urmaºul sãu, Rudolf al II-lea, se stabileºte definitiv la Praga începând din 1582. Spirit original, protector al artelor ºi ºtiinþelor, el reuneºte în jurul sãu pe astronomii protestanþi Tycho Brahe ºi Johannes Kepler ºi sfârºeºte prin a acorda tuturor reformaþilor libertatea de cult în 1609. Rudolf moare în 1612. DEFENESTRAREA DE LA PRAGA ªI BÃTÃLIA DE LA MUNTELE ALB. Între catolici ºi protestanþi,

tensiunea sporeºte în timpul domniei lui

104

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Mathias (1611–1619), fratele ºi succesorul lui Rudolf. În urma închiderii a douã lãcaºuri de rugãciune, o întrevedere la castelul din Praga între protestanþi ºi locotenenþii generali (catolici) ai regatului degenereazã, la 23 mai 1618, în aºa-numita „defenestrare“. Cei doi locotenenþi ºi un secretar, a cãror cãdere a fost amortizatã de un frunzar, sunt rãniþi uºor. Catolicii vãd în acest episod un miracol pentru care trebuie sã-i mulþumeascã Fecioarei... ªi astfel începe Rãzboiul de 30 de ani. Habsburgul Ferdinand de Styria, desemnat din 1618 pentru a-i urma lui Mathias, este, de fapt, un catolic intransigent. La moartea acestuia din urmã, în 1619, devine împãrat, cu numele de Ferdinand al II-lea, dar Dieta Boemiei îl respinge ºi îl alege ca rege pe electorul palatin Frederic al V-lea, de confesiune calvinã. Acþiunea este riscantã: cehii îl au ca singur aliat pe principele (calvin) al Transilvaniei, Gabriel Bethlen (a se vedea p. 118). Mai mult, Frederic al V-lea se dovedeºte mediocru, iar trãdãrile sunt numeroase. Armata imperialã îi învinge pe insurgenþi, la 8 noiembrie 1620, la Muntele Alb (la vest de Praga). Frederic al V-lea fuge. Bethlen va fi respins spre Transilvania, în anul urmãtor. Represiunea nu se lasã aºteptatã: în 1621, 27 de membri ai Dietei sunt decapitaþi la Praga. O serie de mãsuri vizeazã eliminarea tuturor elementelor ce îi caracterizau pe cehi din vremea lui Jan Hus, atât pe plan religios, cât ºi politic. În vreme ce predicatorii protestanþi sunt expulzaþi, universitatea intrã sub controlul iezuiþilor. În 1627, singura religie permisã

„TENEBRELE“.

BLACK

este cea catolicã: 30 000 de familii, nobile ºi burgheze, care au refuzat sã se converteascã, au fost nevoite sã ia calea exilului. Amenzile ºi confiscãrile afecteazã mai cu seamã mica nobilime de tradiþie utraquitã, în favoarea nobililor cehi fideli Habsburgilor sau a unor strãini: se constituie astfel o mare nobilime dominantã, catolicã, germanizatã în scurt timp. Coroana Boemiei îºi pierde autonomia: cancelaria (administraþia) are sediul la Viena începând din 1624, în vreme ce Dieta nu mai pãstreazã decât competenþa fiscale. În 1627 se stabileºte succesiunea ereditarã la tron, astfel cã Boemia este legatã definitiv de Habsburgi. FRAÞII CEHI În cadrul miºcãrii husite apare, în secolul al XV-lea, Uniunea fraþilor legii lui Hristos, numiþi „Fraþii cehi“ sau, mai des, „Fraþii moravi“. Nonviolenþa ºi spiritul lor de toleranþã atrag numeroºi adepþi, dar nu întârzie sã-i expunã persecuþiilor atât din partea catolicilor, cât ºi din cea a „patrioþilor“ husiþi. Fraþii cehi exercitã o considerabilã influenþã moralã ºi intelectualã, chiar pânã în secolul al XX-lea. Unul dintre episcopii lor, Jan Blahoslav (1523– 1571), este autorul unei celebre Gramatici cehe (1571) ºi al unei traduceri a Noului Testament, integrate ulterior Bibliei de la Kralice (1579– 1593), traduse de Fraþii celui care va juca timp îndelungat rolul de normã lingvisticã. În cursul anilor 1620, atunci când au fost constrânºi sã se exileze, Fraþii au fost conduºi de Jan Komenský (1592–1670), mai cunoscut sub numele latinizat de Comenius, a cãrui lucrare Marea Didacticã (editatã în cehã în 1649, în latinã în 1657) a pus bazele pedagogiei moderne. Jules Michelet îl considera un „Galilei al educaþiei“.

Tereza, sã iniþieze anumite reforme, mai ales pe plan administrativ. Fiul ºi succesorul acesteia, Iosif al II-lea (1780–1790), se dovedeºte, în schimb, foarte preocupat de modernizare. Din 1781, el va desfiinþa ºerbia (dar nu ºi legãturile feudale), permiþându-le þãranilor libertatea de strãmutare, mãsurã foarte apreciatã în Boemia. Este reintrodusã toleranþa religioasã, fãrã un efect imediat, ce-i drept: mai puþin de 80 000 de persoane trec la protestantism, mãrturie a succesului Bisericii Catolice în þinuturile cehe. Constrângerile împotriva evreilor sunt ridicate, astfel încât aceºtia pot pãrãsi ghetourile. Simultan, administraþia este centralizatã, privilegiile nobilimii atenuate etc. Toate acestea lezeazã anumite interese ºi stârnesc duºmãnii, dar încurajeazã mobilitatea socialã, factor important al „Redeºteptãrii naþionale“ cehe.

ADMINISTRAÞIA AUSTRIACÃ. Rãzboiul pentru succesiunea la tronul Austriei (1740–1748) va marca o nouã cotiturã. Prusacii invadeazã în 1740 Silezia (care aparþine coroanei Boemiei începând din secolul al XIV-lea). Împãrãteasa Maria Tereza decide un contraatac, dar trupele sale sunt învinse în 1741. În 1741–1742, trupe franceze ºi bavareze, aliate cu prusacii, ocupã Praga, unde sunt bine primite. În 1744, prusacii devasteazã însã acest oraº. În cele din urmã, Tratatul de la Dresda (1745) atribuie Prusiei Silezia, cu excepþia teritoriilor numite, de atunci, „Silezia austriacã“ (a se vedea harta de la p. 108). Acest eºec va determina monarhia habsburgicã, în vremea împãrãtesei Maria

REDEªTEPTAREA NAÞIONALÃ.

105

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Bazele acestui proces istoric se pun în anii 1770–1780. În 1773, desfiinþarea Companiei lui Iisus a pus capãt hegemoniei intelectuale a iezuiþilor. În aceastã perioadã, germana a devenit limba principalã vorbitã în oraºe, zonele rurale pãstrând însã limba cehã. Din timpul domniei lui Iosif al II-lea, mobilitatea socialã provoacã un aflux de þãrani cãtre mediul urban ºi revenirea la bilingvism. Concomitent sunt publicate opere ce susþin limba cehã, consideratã anterior ca un mijloc de rãspândire a ereziei husite (fiind deci cenzuratã). Miºcarea se amplificã la începutul secolului al XIX-lea, când se constituie o elitã burghezã de limbã cehã. Autorii cehi îºi gãsesc astfel

BLACK

publicul, ceea ce face ca literatura sã ia avânt. Cel mai influent autor este însã un istoric, František Palacký. Între 1836 ºi 1876, acesta va publica o monumentalã Istorie a cehilor din Boemia ºi Moravia (ce se va opri la anul 1526!). Palacký se implicã profund în viaþa politicã începând din 1848. În 1848 au loc alegeri pe baza votului universal în întreaga Confederaþie Germanã, din care fac parte Boemia ºi Moravia. Responsabilii cehi, între care se numãrã ºi Palacký, refuzã sã participe la acestea, spre deosebire de germanii din Boemia ºi Moravia, care sperã într-o alipire la o Germanie unificatã. Palacký organizeazã un congres slav la Praga, în iunie (la care participã cehi, slovaci, polonezi...). Oraºul cunoaºte trei zile de tulburãri, cãrora le pune capãt generalul Alfred de Windischgrätz. Simultan, la Viena se reuneºte o Adunare a tuturor statelor stãpânite de Habsburgi, cu excepþia Ungariei. Numeroºi deputaþi slavi sunt prezenþi în cadrul sãu. Abolirea ºerbiei ºi a privilegiilor feudale este votatã în septembrie. În urma rãzmeriþelor, guvernul ºi Adunarea sunt mutate în Moravia. Se încearcã elaborarea unei Constituþii care sã respecte drepturile naþionalitãþilor, dar Franz-Iosif, împãrat din decembrie 1848, ºi cancelarul Felix de Schwartzenberg se opun. În martie 1849, Adunarea este dizolvatã. Regimul autoritar instituit ulterior se bazeazã pe Bisericã, pe armatã ºi, ceva mai mult, pe birocraþie (inclusiv pe poliþie). CEHII, ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI FRANZ-IOSIF.

Înfrângerile de la Solferino (în 1859, în faþa francezilor, în Italia) ºi de la Sadova

CEHII ŞI SLOVACII

În acest rãstimp, Rãzboiul de 30 de ani, care a izbucnit în Boemia, cuprinde în curând întreaga Germanie: Ferdinand îl urmãreºte pe Frederic al V-lea, principii protestanþi se angajeazã în luptã, intervin suedezii... Praga este ocupatã de suedezi în 1631–1632, în 1647, în 1648. În acest din urmã an, tratatele din Westfalia readuc pacea. Boemia ºi Moravia au suferit foarte mult de pe urma rãzboiului: populaþia de aici a scãzut de la 2 600 000 locuitori la circa 1 500 000. Retrospectiv, naþionaliºtii cehi au numit perioada dintre anii 1620–1740 Temno, „Tenebrele“. În realitate, este vorba, înainte de toate, de reintroducerea controlului Bisericii Catolice asupra populaþiei, la început prin forþã, apoi prin persuasiune: iezuiþii, promotorii unei superbe arte baroce finanþate de marea nobilime au jucat, sub acest aspect, un rol cheie.

 

105

DOUĂZECI DE POPOARE

 106 

(în 1866, în faþa prusacilor) au condus la compromisul austro-ungar din 1867 (a se vedea p. 121), cãruia cehii îi fac o proastã primire. Noul sistem, potrivit cãruia ei fac parte din Cisleithania (jumãtatea austriacã a imperiului) nu le acordã, de fapt, niciun fel de autonomie, în condiþiile în care Boemia – subliniazã ei –, la fel ca ºi Ungaria, este legatã de imperiu doar printr-o uniune personalã. În 1871, Partidul Naþional, întemeiat de Palacký (numit, mai târziu, al „Bãtrânilor Cehi“), obþine din partea guvernului un compromis, potrivit cãruia Franz-Iosif, încoronat la Praga, ar recunoaºte cu acest prilej drepturile Regatului Boemiei. Dar, în faþa opoziþiei maghiarilor, susþinãtori ai unui singur „dualism“ ºi a germanilor din Boemia, care refuzã orice înþelegere cu cehii, împãratul abandoneazã proiectul. În 1874 se constituie Partidul Naþional Liber Cugetãtor, numit al „Junilor Cehi“, care se va afirma în anii 1880. Manifestaþiile patriotice se înmulþesc, deteriorând relaþiile dintre comunitãþile cehã ºi germanã (aceasta din urmã reprezentând o treime din populaþia Boemiei ºi a Moraviei). Fiecare dintre cele douã dispune de propriul sãu sistem de învãþãmânt. Chiar dacã, în ajunul anului 1914, cehii nu beneficiazã încã de autonomia politicã, totuºi, bilanþul secolului al XIX-lea este pozitiv pentru ei. Indiferent dacã este vorba de gradul de instruire, de productivitatea agriculturii sau de dezvoltarea industrialã (un exemplu: uzinele Škoda, fondate la Plze², în 1859), þara lor se situeazã la nivelul Europei Occidentale. De asemenea, s-a format ºi o importantã

106

CYAN

MAGENTA

YELLOW

categorie muncitoreascã: la alegerile din 1911, Partidul Social-Democrat va câºtiga 37 % din voturi. Pe de altã parte, cehii ºi-au regãsit autonomia culturalã ºi nu sunt excluºi de la putere, cel puþin pe plan local, în Boemia ºi Moravia: în 1914, 95 % dintre funcþionari sunt cehi (practicând bilingvismul ceh-german). Þara este bine administratã, poate chiar prea bine, dacã ar fi sã judecãm dupã literatura satiricã. Þinutul ceh din perioada La Belle Epoque l-a inspirat pe Jaroslav Hašek pentru Aventurile bravului soldat Švejk. Tot el l-a modelat pe evreul praghez Franz Kafka, cel care a preferat sã se exprime în germanã.

Slovacii în Regatul Ungariei În condiþiile în care ungurii pun capãt existenþei Regatului Moraviei Mari (a se vedea p. 12) chiar la începutul secolului al X-lea, teritoriul Slovaciei actuale trece, încetul cu încetul, sub controlul lor. Cãtre sfârºitul secolului al XI-lea, el este în întregime supus ºi, datoritã faptului cã este vorba de o zonã muntoasã, va fi de aici înainte cunoscut sub numele de Ungaria Superioarã. Faptul cã þara este populatã în majoritate de slavi nu o împiedicã sã fie administratã la fel ca ºi restul regatului. Nobilimea maghiarã ocupã o poziþie dominantã, chiar dacã existã ºi o micã nobilime slovacã. Începând din secolul al XIII-lea, germanii se instaleazã în Ungaria Superioarã, mai ales pentru a-i exploata minele ºi a dezvolta aici oraºe. Exploatãrile miniere

BLACK

(de aur, argint, cupru) se dezvoltã în timpul domniei lui Matei Corvin (a se vedea p. 116). În aceastã perioadã, slovacii adoptã ceha ca limbã scrisã, eventual sub o formã „slovacã“. Invazia turcã din secolul al XVI-lea nu afecteazã decât tangenþial Ungaria Superioarã, care rãmâne integratã Ungariei „regale“, conduse de Habsburgi (a se vedea p. 117), ce are capitala, din 1536, la Pozsony (în germanã Pressburg, astãzi Bratislava). Reforma (luteranã ºi, într-o mãsurã mai redusã, calvinã) este adoptatã de o mare parte a populaþiei, atât germanã, cât ºi slovacã. Contrareforma, întreprinsã de iezuiþi (care întemeiazã o universitate la Trnava, în 1653), recâºtigã terenul pierdut abia în secolul al XVII-lea. La începutul secolului al XVIII-lea, atunci când turcii sunt nevoiþi sã se retragã din Ungaria, numeroºi slovaci (în special protestanþi) participã la repopularea teritoriilor devastate din câmpia ungarã, unde urmaºii lor trãiesc încã ºi astãzi. În anii 1830, în condiþiile afirmãrii naþionalismului maghiar, începe sã se dezvolte ºi patriotismul slovac, acesta având, înainte de toate, un caracter lingvistic. În aceastã epocã, Ludovit Štúr (1815–1856) fixeazã slovaca din regiunea Banská Bystrica (destul de diferitã de cehã) ca bazã a limbii literare. În 1848, Štúr elaboreazã Cererile naþiunii slovace, dar guvernul maghiar condus de Kossuth (a se vedea p. 120) lanseazã imediat un mandat de arestare pe numele sãu. Ulterior, slovacii luptã alãturi de forþele imperiale împotriva insurgenþilor maghiari.

SLOVACII ªI UNGURII.

Formarea Cehoslovaciei Mobilizarea cehilor ºi a slovacilor în armata austro-ungarã se desfãºoarã în 1914 fãrã dificultate. Anumiþi lideri politici rãmân fideli imperiului condus de Habsburgi. Alþii îºi îndreaptã speranþele spre Rusia, precum cehul Karel Kramáø, condamnat la moarte în 1915 pentru spionaj în favoarea inamicului, fãrã a fi însã executat. Alþii

107

CYAN

MAGENTA

YELLOW

aºteaptã sprijinul Occidentului, aºa cum se întâmplã cu Tomáš Masaryk ºi cu Edvard Beneš, care întemeiazã la Paris, în 1916, Consiliul Naþional Ceh. Li se alãturã slovacul Milan Štefanik, iar în cursul anului urmãtor, consiliul îºi ia numele de „cehoslovac“. Acþiunea Consiliului Naþional se manifestã prin crearea, împreunã cu voluntari ºi foºti prizonieri, a unor trupe cehoslovace care luptã pe fronturile francez ºi italian, apoi a unei Legiuni cehoslovace în Rusia, a cãrei istorie va fi foarte zbuciumatã. Dupã ce a participat la ofensiva rusã din iulie 1917, Legiunea s-a retras spre Siberia, pentru a se îmbarca la Vladivostok. Dar relaþiile cu bolºevicii se deterioreazã pânã într-acolo încât, timp de mai multe luni, 50 000 de legionari cehoslovaci blocheazã linia feratã transsiberianã. Ei nu vor fi repatriaþi decât în 1919–1920. În vreme ce Parisul se aratã favorabil cauzei cehoslovace, Londra ºi Washingtonul adoptã o atitudine mai rezervatã. Cehii ºi slovacii emigraþi în Statele Unite ale Americii (în total peste un milion de persoane) joacã un rol important. Încã din 1915 reprezentanþii lor au semnat la Cleveland un acord în vederea organizãrii de acþiuni comune. Dar, în „Cele 14 puncte“ (ianuarie 1918), preºedintele american Wilson nu prevede decât „posibilitatea unei dezvoltãri autonome pentru popoarele Austro-Ungariei“, fãrã alte precizãri. Momentul de cotiturã se produce la 6 ianuarie 1918: deputaþii cehi din Parlamentul de la Viena adoptã „Declaraþia Epifaniei“, prin care revendicã independenþa.

BLACK

În luna mai 1918, Masaryk semneazã la Pittsburgh un acord cu slovacii din SUA. Aliaþii recunosc oficial caracterul reprezentativ al Consiliului Naþional Ceho-slovac în cursul verii. În octombrie 1918, atunci când înfrângerea Austro-Ungariei devine inevitabilã, evenimentele încep sã se precipite. Consiliul Naþional proclamã MASARYK, BENEŠ ªI ŠTEFÁNIK Formarea Cehoslovaciei se datoreazã activitãþii a trei oameni. Thomáš Masaryk (1850–1937), nãscut în Moravia dintr-un tatã slovac ºi o mamã cehã, într-un mediu foarte modest, exercitã diverse meserii mãrunte înainte de a ajunge student la Viena, apoi la Leipzig, unde se cãsãtoreºte cu o americanã descendentã a hughenoþilor. El însuºi se converteºte la protestantism. În 1882 este numit profesor de filosofie la Universitatea Carol. Ales deputat al junilor cehi în 1891, Masaryk devine mai întâi apãrãtorul naþionaliºtilor, al dreptului la grevã, al votului universal... Este ºi astãzi cel mai popular dintre toþi marii reprezentanþi ai istoriei cehe. Studentul sãu de la Universitatea Carol, Edvard Beneš (1884–1948), originar din nord-vestul Boemiei, obþine un doctorat în drept la Dijon în 1908, dupã care predã la Paris, începând din 1909. Devine secretarul Consiliului Naþional Ceho-Slovac, cu sprijinul istoricului francez Ernest Denis (1849–1921), eminent specialist în perioada lui Jan Hus ºi a rãzboaielor husite (acesta numãrându-se printre personalitãþile pe care cehii le omagiazã pentru contribuþia lor la obþinerea independenþei). Slovacul Milan Štefánik (1880–1919) studiazã astronomia la Universitatea Carol, este angajat în 1905 la Observatorul din Meudon ºi obþine cetãþenia francezã. În timpul rãzboiului se dedicã problemelor militare ºi devine general de brigadã în armata francezã. κi pierde viaþa într-un accident de avion, în 1919.

CEHII ŞI SLOVACII

În 1867, în urma instaurãrii dublei monarhii, slovacii sunt integraþi Regatului Ungariei. Din 1868, Parlamentul de la Budapesta voteazã o lege prin care maghiara devine singura limbã a statului. Limbile altor popoare, precum slovaca, nu sunt recunoscute decât în învãþãmântul primar ºi în administraþia localã. În timpul guvernului Kálmán Tisza (1875–1890), maghiarizarea se accentueazã. În regiunea slovacã, aproape toþi funcþionarii sunt maghiari. În vreme ce numãrul ºcolilor slovace scade constant, învãþãmântul secundar este finanþat numai în limba maghiarã (sau în germanã). În 1910, mai puþin de 2 000 de absolvenþi ai Bacalaureatului se declarã slovaci! Cu toate acestea, încep sã se organizeze acþiuni politice. Publicaþia Hlas („Vocea“) susþine cooperarea cu cehii. În 1905, un preot, Andrej Hlinka, întemeiazã Partidul Popular Slovac, catolic, motiv pentru care este condamnat la doi ani de închisoare. Milan Hodža, liderul Partidului Agrarian, se apropie de alte minoritãþi din Regatul Ungariei (români, sârbi) ºi promoveazã ideea federalizãrii imperiului.

 

107

constituirea Republicii Ceho-Slovace în data de 18. La Praga se constituie un guvern provizoriu de uniune naþionalã la 31 octombrie 1918.

DOUĂZECI DE POPOARE

STABILIREA FRONTIERELOR. Aceastã problemã

nu este abordatã în aceeaºi manierã în Cehia ºi, respectiv, în Slovacia. • Cehii considerã ca fiind evident faptul cã þara lor corespunde teritoriilor „istorice“ ale Coroanei Boemiei, ºi anume Boemia

 

108

propriu-zisã, Moravia ºi Silezia fostã „austriacã“. Aliaþii le dau dreptate ºi refuzã sã acorde germanilor din Sudeþi dreptul de a organiza un referendum în vederea alipirii lor la o Germanie extinsã prin încorporarea Austriei. Polonia, la rândul ei, revendicã teritoriul Teschen, parte a fostei Silezii austriece, unde locuieºte o populaþie polonezã. Chestiunea declanºeazã un contencios grav între cele douã þãri. Acesta va fi tranºat prin arbi-

trajul interaliat din 1920, care va împãrþi teritoriul în douã. • În interiorul fostului regat al Ungariei, delimitarea Slovaciei nu se putea baza pe argumente istorice. Se face deci referire la criteriile etnice, cãrora le sunt adãugate consideraþiile economice ºi strategice. Prin Tratatul de la Trianon (1920), Cehoslovacia obþine o frontierã situatã mult spre sud, în bunã parte pe Dunãre, ºi încorporeazã astfel o importantã minoritate maghiarã. În plus, Tratatul de la Trianon îi atribuie partea rãsãriteanã a fostei Ungarii Superioare, numitã Rutenia Subcarpaticã, populatã în majoritate de ucraineni. Astfel constituitã, Cehoslovacia este un stat multietnic (sau, cum spun unii, Austro-Ungarie în miniaturã). În cursul anilor 1920, populaþia (aproximativ 15 milioane de persoane) se repartizeazã, de fapt, în funcþie de limba maternã, dupã cum urmeazã: cehã sau slovacã, 66 % (din care slovacii reprezintã 16–17 %);

1914. Ţările Coroanei Boemiei: Moravia, Boemia propriu-zisă, Silezia „austriacă“ (partea Sileziei care nu a fost cedată Prusiei în 1745) fac parte din Cislethania, jumătatea austriacă a Imperiului Austro-Ungar. 1914. În cadrul Imperiului Austro-Ungar, regiunile slovace fac parte din Transleithania, adică din Regatul Ungariei.

108

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

1925. Ţările fostei coroane a Boemiei sunt în întregime incluse în cadrul Cehoslovaciei, cu excepţia estului teritoriului Teschen, atribuit Poloniei în 1920. 1925. Întreaga regiune numită înainte de 1914 „Ungaria Superioară“ este inclusă în Cehoslovacia, adică Slovacia propriu-zisă şi Rutenia Subcarpatică.

Cehoslovacia între 1920 ºi 1992 Din 1920, anul adoptãrii Constituþiei, ºi pânã în 1938, Cehoslovacia are un regim de democraþie parlamentarã, reprezentând prin aceasta o excepþie în Europa Centralã. Masaryk, preºedinte al republicii începând din noiembrie 1918, se retrage în 1935 (la vârsta de 85 de ani). Îi urmeazã Beneš, ministru de Externe fãrã întrerupere din 1918. El a jucat deja un rol foarte important: dupã ce constituie în 1920–1921 „Mica Antantã“, împreunã cu Iugoslavia ºi România, în 1924 semneazã cu Franþa o alianþã cu caracter defensiv. În 1935 încheie un pact de asistenþã mutualã cu URSS. În interiorul þãrii, protecþia minoritãþilor, cerutã prin tratatele de pace, este asiguratã într-o manierã precisã ºi eficace, ceea ce este tot o excepþie în Europa Centralã interbelicã. Nu a fost reþinutã nicio plângere depusã înaintea Comisiei minoritãþilor din cadrul Societãþii Naþiunilor. ªi totuºi, tensiunile se fac simþite între cehi ºi slovaci: aceºtia din urmã au primit cu neplãcere, dupã 1919, „invazia“ funcþionarilor cehi. Foarte uniþi, cehii acceptã cu greu particularismele slovace. Partidul Populist al lui Andrej Hlinka, în care Josef Tiso (preot catolic, la fel ca ºi Hlinka) joacã un rol crescând, se situeazã pe poziþii autonomiste. Problema germanã este la

109

CYAN

MAGENTA

YELLOW

GERMANII DIN SUDEÞI În epoca dinastiei Pøemysl, coloniºtii germani au venit sã defriºeze masivele forestiere mãrginaºe ale Boemiei ºi Moraviei (ca de pildã cel din Sudeþi, în nord) ºi sã exploateze minele. La fel ca în Polonia ºi Ungaria, germanii joacã un rol-cheie ºi în dezvoltarea oraºelor. La sfârºitul Evului Mediu, Boemia ºi Moravia se regãsesc astfel populate cu cehi, în centrul lor, ºi cu germani, de jur-împrejur. Aceastã situaþie va dura pânã la sfârºitul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Antagonismul etnic a apãrut cu adevãrat în secolul al XIX-lea, odatã cu afirmarea naþionalismului. Germanii nu doresc ca Boemia sã se sustragã comunitãþii germanice, cãreia îi aparþine din momentul intrãrii ei în istorie. Cehii, dimpotrivã, doresc o Boemie autonomã, în care ei vor juca rolul principal. Punctul de vedere ceh obþine câºtig de cauzã în 1918–1919; punctul de vedere german în 1938–1939. În 1945–1946, expulzarea celei mai mari pãrþi a germanofonilor a pus punct celor 700 de ani de coexistenþã care a fost, în ansamblu, paºnicã.

fel de îngrijorãtoare. Trecutã pe planul al doilea în cursul anilor 1920, ea reizbucneºte ulterior sub impulsul pronazistului Konrad Henlein al cãrui partid obþine – în rândul electoratului de limbã germanã – douã treimi din voturi în anul 1935. „Criza cehoslovacã“ din anul 1938 urmeazã la puþin timp dupã anexarea Austriei de cãtre Germania (Anschluss), care a avut loc cursul lunii martie. În înþelegere cu Hitler, Henlein accentueazã progresiv presiunea asupra guvernului de la Praga, care iniþial tergiverseazã, dupã care, în septembrie, se DEZMEMBRAREA DIN 1938–1939.

BLACK

vede nevoit sã reprime o serie de acþiuni violente organizate de acesta. Prim-ministrul britanic, Neville Chamberlain (care se teme de un rãzboi european în cazul în care Franþa ar susþine Cehoslovacia), recurge la negocieri cu Hitler. Astfel se ajunge la semnarea acordurilor de la München, din 30 septembrie 1938, încheiate între Hitler, Mussolini, Chamberlain ºi francezul Édouard Daladier. În urma aplicãrii acestor acorduri, Cehoslovacia abandoneazã Germaniei teritoriile germanofone din Boemia, Moravia ºi Silezia (teritoriile sudete). Consecinþele se þin lanþ: din 30 septembrie, Polonia obþine printr-un ultimatum ca Cehoslovacia sã-i cedeze vestul teritoriului Teschen. La 5 octombrie, Beneš demisioneazã ºi pleacã în Statele Unite ale Americii. Va fi înlocuit dupã o scurtã vreme de un magistrat, Emil Hácha. La 6 octombrie, Tiso proclamã autonomia Slovaciei ºi a Ruteniei. La 2 noiembrie, primul „Arbitraj de la Viena“ atribuie Ungariei sudul Slovaciei ºi al Ruteniei. Slovacia, al cãrei regim, sub presiunea lui Hitler, adoptã o linie de tip fascist, intrã în conflict cu Praga: la 14 martie 1939, þara îºi proclamã independenþa, sub protecþia Reichului. În noaptea de 14 spre 15, preºedintele Hácha se prezintã la Berlin. Sub ameninþarea cu declanºarea unui rãzboi iminent, el semneazã un document care „aºazã... statul ceh în mâinile Führerului...“. Pe data de 15, Hitler semneazã la castelul din Praga decretul care încorporeazã Reichului „Protectoratul Boemia–Moravia“. Ultimul act al destrãmãrii: în zilele urmãtoare, maghiarii ocupã Rutenia Subcarpaticã.

CEHII ŞI SLOVACII

germanã, 22 % (îndeosebi în Boemia ºi Moravia); maghiarã, 5 %; ucraineanã, 4 %; polonezã, 1 %; idiº, 1 %.

 

109

DOUĂZECI DE POPOARE

AL DOILEA RÃZBOI MONDIAL. De-a lungul întregii perioade a rãzboiului, þinuturile cehe sunt strict controlate de autoritãþile naziste. În ianuarie 1941, ocupantul instituie serviciul muncii obligatorii: sute de mii de cehi sunt trimiºi în uzinele germane. O serie de opozanþi, indiferent de orientãri, ajung în lagãrele de concentrare, printre care viitorii preºedinþi Zápotocký ºi Novotný sau viitorul arhiepiscop de Praga, Monseniorul Jozef Beran. Odatã cu sosirea la Praga în calitate de „protector“, în septembrie 1941, a lui Reinhard Heydrich, adjunctul direct al lui Himmler, represiunea se accentueazã. Dupã asasinarea sa, la 27 mai 1942, locuitorii din Lidice sunt masacraþi, drept represalii, la 10 iunie 1942.

 

110

1938. Sudeţii (regiuni mărginaşe ale Boemiei şi Moraviei populate de germanofoni), sunt anexaţi Germaniei în octombrie 1938. 1942. Restul regiunilor cehe formează „Protectoratul Boemia–Moravia“, încorporat la Reich în martie 1939. 1969–1992. În 1945, frontierele din perioada interbelică au fost restabilite. Ţările fostei coroane a Boemiei formează între 1969 şi 1990, Republica Socialistă Cehă (Republica Cehă, ulterior).

110

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

1938. Sudul Slovaciei şi sudul Ruteniei (populate de o majoritate maghiară) sunt anexate de Ungaria în noiembrie 1938. 1942. Slovacia formează un stat. Ungaria a anexat restul Ruteniei Subcarpatice în martie 1939. 1969–1992. În 1945, frontierele slovace din perioada interbelică au fost restabilite, dar Uniunea Sovietică a anexat Rutenia Subcarpatică (integrată RSS Ucraina). Republica Socialistă Slovacă (1969–1990) a luat, ulterior, numele de Republica Slovacă.

111

CYAN

MAGENTA

YELLOW

slovacia este nevoitã sã cedeze Rutenia Subcarpaticã Uniunii Sovietice, printr-un acord semnat în iunie 1945 (a se vedea p. 76). De asemenea, Conferinþa interaliatã de la Potsdam (august 1945) autorizeazã expulzarea populaþiei germanofone din Cehoslovacia. De la sfârºitul anului 1947, mai rãmân în þarã doar în jur de o sutã de mii de germani. „LOVITURA DE LA PRAGA“ ªI URMÃRILE ACESTEIA.

În mai 1946 sunt organizate alegeri libere în Cehoslovacia. Partidul Comunist a ieºit pe primul loc, obþinând 38 % din voturi. Preºedintele Beneš îl însãrcineazã pe Klement Gottwald cu formarea unui nou guvern de uniune naþionalã (un comunist deþine portofoliul Internelor, iar Jan Masaryk, fiul lui Tomáš pe cel al Afacerilor Externe). Criza se declanºeazã în 1947: guvernul, care în luna iulie a aceluiaºi an a acceptat planul Marshall, este obligat sã-l respingã la intervenþia Moscovei. Totodatã, Partidul Social-Democrat refuzã sã accepte fuziunea cu Partidul Comunist, în ciuda eforturilor lui Fierlinger. Pentru a protesta împotriva intrigilor ministrului de Interne, 12 miniºtri necomuniºti demisioneazã în februarie 1948. La îndemnul lui Antonin Zápotocký, conducãtorul sindicatelor, este declanºatã imediat o grevã generalã: este momentul „Loviturii de la Praga“. Beneš cedeazã în faþa presiunilor, iar înlocuirea miniºtrilor demisionari accentueazã controlul comuniºtilor asupra guvernului. Ulterior, lucrurile se desfãºoarã cu rapiditate: în martie, Jan Masaryk se sinucide; în aprilie este

BLACK

SOARTA EVREILOR DIN CEHOSLOVACIA Evreii din Boemia ºi Moravia, de multã vreme germanizaþi, au fost trataþi ca ºi evreii Reichului. La început internaþi, apoi deportaþi la Auschwitz ºi în lagãrele din Polonia, ei au fost în cea mai mare parte exterminaþi. În 1942, naziºtii au golit de locuitori micuþul oraº Theresienstadt (în cehã, Terezín), pentru a instala aici un lagãr de concentrare „demonstrativ“ pentru Crucea Roºie, în care erau internaþi foºti combatanþi evrei ai Reichului ºi câteva notabilitãþi. Dar, în cele din urmã, foarte puþini dintre ei au scãpat de gazare la Auschwitz. În ceea ce-i priveºte pe evreii din Slovacia, foarte apropiaþi de cei din Ungaria, aceºtia s-au numãrat printre primii care au fost supuºi selecþiei ºi muncii forþate la Auschwitz, în 1942. Au existat foarte puþini supravieþuitori.

adoptatã o lege care determinã naþionalizãri masive; în mai, o nouã Constituþie instituie o „republicã de democraþie popularã“. O nouã Adunare este aleasã în scurt timp, pe liste unice. În iunie 1948, Beneš demisioneazã. Gottwald ajunge preºedinte al republicii, iar Zápotocký ºef al guvernului. Regimul comunist este instaurat. În 1951, Partidul Comunist este lovit de o acþiune de epurare. Ea îi vizeazã îndeosebi pe Rudolf Slánský (secretar general al Partidului Comunist din 1945) ºi pe Vladimir Clementis (slovac, fost ministru al Afacerilor Externe între 1948–1950), care vor figura printre cei 11 condamnaþi la moarte din 1952, dar ºi pe Gustav Husák (fostul lider al Partidului Comunist Slovac) ºi alþii. Mulþi dintre acuzaþi sunt evrei (între care Slánský); unul dintre ei,

CEHII ŞI SLOVACII

Amplasarea geograficã a Boemiei a pus þara la adãpost de operaþiunile militare terestre pânã în mai 1945. Atunci, o insurecþia declanºatã la Praga precede cu câteva zile sosirea armatelor sovietice, în vreme ce americanii ocupã poziþii pânã la Plze…. Slovacia condusã de Tiso – care pune în aplicare cu sârguinþã mãsurile privitoare la evrei cerute de Reich – se vede antrenatã în rãzboiul împotriva Uniunii Sovietice. În august 1944, totodatã, rezistenþa partizanilor antinaziºti (pe care relieful îi favorizeazã) se transformã, în jurul localitãþii Ba…ská Bystrica, într-o insurecþie care dureazã mai multe luni. Trupele sovietice ajung la Košice la sfârºitul lunii martie 1945 ºi la Bratislava în aprilie. Beneš (instalat la Londra începând din 1939) a înfiinþat, în octombrie 1939, un Comitet Naþional Ceh. Redevenit preºedinte al republicii, el pune bazele unui guvern pe care Uniunea Sovieticã îl recunoaºte dupã luna iunie 1941. În decembrie 1943, Beneš semneazã la Moscova un tratat de prietenie ºi asistenþã mutualã ºi se întâlneºte acolo cu liderul comunist Klement Gottwald. În martie 1945, Beneš transferã autoritãþile cehe de la Londra la Košice. Se formeazã un nou guvern, având ca preºedinte pe social-democratul Zden½k Fierlinger ºi ca vicepreºedinte pe Klement Gotwald (care a petrecut întreaga perioadã a rãzboiului la Moscova). Programul numit „de la Košice“, adoptat în aprilie 1945, prevede o alianþã cu Uniunea Sovieticã, adoptarea unei reforme agrare ºi importante naþionalizãri. Restabilirea pãcii este însoþitã de revenirea la frontierele din 1937. Totuºi, Ceho-

 

111

DOUĂZECI DE POPOARE

 

112

Artur London, va relata mai târziu ororile procesului în opera sa Mãrturisirea. Succesiunea lui Gottwald (mort în 1953) la preºedinþia republicii este asiguratã de cãtre Zápotocký (mort în 1957), apoi de Novotný (printre altele primul secretar general al Partidului Comunist). În cursul anilor ’50, nu se manifestã niciun semn al destalinizãrii, chiar dimpotrivã: proclamându-se „republicã socialistã“ în 1960, Cehoslovacia îºi afirmã înaintarea pe calea comunismului. DE LA „PRIMÃVARA DE LA PRAGA“ LA „REVOLUÞIA DE CATIFEA“. În 1963 intervine un uºor dez-

gheþ, odatã cu reabilitarea lui Clementis ºi a lui Slánský ºi cu eliberarea arhiepiscopului de Praga, Monseniorul Beran, cãruia i se fixase domiciliul forþat începând din 1948. În cursul anului 1967, criticile sunt exprimate deschis, pânã într-acolo încât, în ianuarie 1968, Alexander Dub³ek, prim-secretar al Partidului Comunist Slovac, îl înlocuieºte pe Novotný în fruntea partidului. Preºedintele republicii demisioneazã în martie. În februarie 1968, Dub³ek obþine adoptarea unui program reformator, care defineºte „calea Cehoslovaciei cãtre socialism“: aceasta este „Primãvara de la Praga“. Criticile sovietice, imediate, se transformã în iulie în presiuni puternice, având sprijinul guvernelor Bulgariei, Ungariei, Poloniei ºi Republicii Democrate Germane. Alexander Dub³ek refuzã sã cedeze. La 20 ºi 21 august, trupele sovietice ºi aliaþii lor invadeazã Cehoslovacia ºi impun revenirea la „normalitate“. Cu toate acestea, agitaþia antisovieticã îºi urmeazã cursul (Jan Palach îºi dã foc în

112

CYAN

MAGENTA

YELLOW

ianuarie 1969) pânã în aprilie 1969 când Husák (reabilitat în 1963) îl înlocuieºte pe Dub³ek în fruntea partidului. La 1 ianuarie 1969, Cehoslovacia a devenit o republicã federalã, compusã din Republica Socialistã Cehã ºi Republica Socialistã Slovacã. Husák trece la epurarea partidului ºi la reprimarea oricãrei forme de opoziþie. În 1977, un grup de intelectuali (printre care se numãra ºi Václav Havel) lanseazã „Charta 77“, revendicând garanþii împotriva arestãrilor arbitrare, libertatea religioasã ºi de conºtiinþã... Se declanºeazã o represiune severã: Havel, întemniþat în 1977, va fi din nou închis în 1979–1983 ºi în 1989. Spre sfârºitul anilor 1980, ostilitatea faþã de regim se manifestã tot mai deschis. Dupã înãbuºirea unei manifestaþii studenþeºti organizate la Praga în noiembrie 1989, Forumul Civic, întemeiat la iniþiativa lui Havel, obþine din partea puterii începerea unor negocieri. „Revoluþia de catifea“ se desfãºoarã apoi cu rapiditate; la sfârºitul aceleiaºi luni, Partidul Comunist renunþã la rolul sãu conducãtor, iar Havel este ales preºedinte în decembrie 1989. DESPÃRÞIREA. În aprilie 1990, Cehoslovacia îºi ia numele de „Republica Federativã Cehã ºi Slovacã“. În cursul anului urmãtor se afirmã douã forþe politice. În partea cehã, ministrul Finanþelor, Václav Klaus, în fruntea Partidului Democratic Civic (ODS), susþine un liberalism economic net (împotriva pãrerilor lui Václav Havel), iar punctul sãu de vedere obþine câºtig de cauzã. În Slovacia, Vladimir Me³iar, fondatorul Miºcãrii pentru o Slovacia Demo-

BLACK

craticã (HZDS), profitã, demagogic, de nemulþumirile slovacilor faþã de o politicã elaboratã la Praga. ODS ºi HZDS câºtigã alegerile din mai 1992. În iulie, Slovacia îºi proclamã suveranitatea. Dupã demisia preºedintelui Václav Havel (ostil divizãrii þãrii), Klaus ºi Me³iar negociazã despãrþirea dintre cele douã state, care devine definitivã de la 1 ianuarie 1993. Acest moment stârneºte regrete ºi de o parte ºi de cealaltã, cu atât mai mult cu cât populaþiile nu au fost consultate printr-un referendum.

Republica Cehã Václav Havel, foarte popular în continuare, este ales preºedinte în 1993 (fiind reales în 1998). Prim-ministrul Václav Klaus continuã liberalizarea economiei, dar rezultatele negative înregistrate în 1997 îl determinã sã demisioneze. Partidul Social-Democrat (¹SSD) câºtigã alegerile din 1998. Pentru a guverna, este obligat însã la formarea unei coaliþii (încheind un Drapelul ceh bicolor, care datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, reproduce culorile stemei Boemiei: un leu argintiu pe un fond roşu. Adoptat în 1920, drapelul (tricolor) al Cehoslovaciei era cel al cehilor căruia i s-a adăugat un triunghi albastru, simbol al slovacilor. Republica Cehă a păstrat acest drapel după divizare.

sã obþinã majoritatea mandatelor. În 2007, Mirek Topolanek (ODS) reuºeºte sã alcãtuiascã guvernul, în alianþã cu democrat-creºtinii ºi cu Verzii.

REPUBLICA CEHÃ ¹ESKÁ REPUBLIKA 78 866 km2 10 189 000 loc. Praga (Praha) cehã

Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã Structura populaþiei (2001) Cehi * Slovaci Polonezi Germani Religie principalã

94,2 % 1,9 % 0,5 % 0,4 % catolicã

* Inclusiv romi, care nu sunt recenzaþi separat ºi care formeazã între 2 % ºi 2,5 % din populaþia totalã.

113

CYAN

MAGENTA

YELLOW

acord cu ODS). Dupã criza din 1997–1999, þara îºi reia creºterea economicã. Totuºi, o parte a populaþiei rãmâne ostilã „liberalismului“, dând un numãr însemnat de voturi Partidului Comunist care, caz excepþional în Europa Centralã, îºi continuã activitatea ca atare. Republica Cehã a devenit membrã a Organizaþiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în 1999. În 2002, social-democraþii câºtigã din nou alegerile legislative, apoi formeazã o coaliþie de guvernãmânt cu democrat-creºtinii, Partidul Comunist ºi ODS trecând în opoziþie. Ales la un scor strâns, Klaus îi urmeazã lui Havel în funcþia de preºedinte în 2003. Republica Cehã devine membru al Uniunii Europene în mai 2004. La alegerile legislative din 2006, ODS devanseazã ¹SSD, fãrã a reuºi

BLACK

Republica Slovacã Dupã divizare, liderul HZDS, Vladimir Me³iar, aflat la putere pânã în 1998, adoptã o politicã populistã ºi naþionalistã, cãutând o apropiere de Rusia ºi îndepãrtând Ungaria prin nerespectarea drepturilor minoritãþii maghiare, ceea ce avea sã ducã la izolarea externã a þãrii. O coaliþie formatã din democrat-creºtini, social-democraþi ºi partidele maghiare câºtigã alegerile legislative din 1998. Anul urmãtor, democrat-creºtinul Rudolf Schuster

CEHII ŞI SLOVACII

O frontieră foarte veche – cea care a aparţinut Sfântului Imperiu – separă cele două republici. În Republica Cehă a mai rămas o minoritate de limbă polonă (în fostul teritoriu Teschen). Cea mai mare parte a germanilor din Sudeţi, în schimb, au fost expulzaţi în 1945–1946.

 

113 SLOVACIA SLOVENSKO Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã Structura populaþiei Slovaci * Maghiari Cehi Ucraineni/ruteni Religie principalã

49 037 km2 5 388 000 loc. Bratislava slovacã 86 % 9,7 % 0,8 % 0,6 % catolicã

* Inclusiv romi, care nu sunt recenzaþi separat ºi care formeazã, potrivit estimãrilor, între 5 % ºi 9 % din populaþia totalã.

U N G U R I I

DOUĂZECI DE POPOARE

Tricolorul slovac, care îşi are originea la 1848, reuneşte culorile panslave, la fel ca şi cel rus. De aceea, i s-a adăugat stema Slovaciei, pe care figurează Munţii Tatra, Matra şi Fatra, deasupra cărora se află o cruce patriarhală (la fel cu cea de pe stema Ungariei).

 

114

În sudul Slovaciei există şi astăzi o puternică minoritate de limbă maghiară.

câºtigã alegerile prezidenþiale, învingându-l pe Me³iar cu peste 57 % din voturi. Slovacia se orienteazã cu hotãrâre cãtre Occident. Consolidatã în urma alegerilor legislative din 2002, coaliþia majoritarã îºi accentueazã ulterior politica liberalã. Slovacia devine membru NATO ºi al Uniunii Europene în mai 2004. În acelaºi an, dupã eliminarea neaºteptatã a coaliþiei majoritare încã din primul tur de scrutin, Ivan

Gašparovi³ (retras din HZDS), câºtigã alegerile prezidenþiale contra lui Me³iar. Cu toate acestea, liberalizarea economiei provoacã tensiuni, care se manifestã cu prilejul alegerilor legislative din 2006: partidul populist de stânga, Smer („Direcþia“), obþine cel mai bun rezultat ºi formeazã o coaliþie cu HZDS ºi cu Partidul Naþional Slovac (ostil maghiarilor). Robert Fico, liderul Smer, devine prim-ministru.

egatul Ungariei – aºa cum a fost el constituit de Sfântul ªtefan în jurul anului 1000 ºi apoi reconstituit în cadrul Imperiului Austro-Ungar de la 1867 pânã la Primul Rãzboi Mondial, corespundea, în mare, bazinului panonic, o câmpie vastã delimitatã de Alpi (la vest), de Carpaþi (la nord ºi la est) ºi de lanþul dinaric (la sud). La drept vorbind, acesta includea un foarte însemnat procent de alogeni, pe care ungurii au încercat fãrã menajamente, spre sfârºitul secolului al XIX-lea, sã-i maghiarizeze. Numãrându-se printre statele învinse în Primul Rãzboi Mondial, Ungaria a cedat, prin Tratatul de la Trianon (1920), peste douã treimi din teritoriul deþinut pânã atunci. Prin urmare, situaþia s-a inversat: peste 2,7 milioane de vorbitori ai limbii maghiare sunt astãzi cetãþeni ai statelor vecine (România, Slovacia, Serbia, Ucraina).

R

De la cele ºapte triburi la epoca de aur EPOPEEA ARPADIENILOR. Începând din secolul al V-lea, în bazinul panonic se perindã hunii, apoi popoarele germanice (gepizii ºi longobarzii), ulterior avarii (de origine turco-mongolã). Înfrânþi de Carol cel Mare, aceºtia din urmã vor dispãrea cãtre anul 800. Populaþiile slave din regiune pot, cu

114

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

115

CYAN

MAGENTA

YELLOW

studiul p. 116). Aceastã dublã recunoaºtere – religioasã ºi politicã – situeazã definitiv Ungaria printre marile state creºtine. ªtefan va fi canonizat din anul 1083. Suveranii arpadieni vor domni în Ungaria pânã în 1301. ªtefan I (mort în 1038) impune legi, instituie un Senat (format din marii nobili, printre care comitele palatin, însãrcinat cu administrarea justiþiei), douã episcopate, la Esztergom ºi Kalocsa, precum ºi diviziuni teritoriale, numite „comitate“. În linii mari, Regatul Ungariei va cãpãta în aceastã perioadã configuraþia pe care o va pãstra pânã în anul 1918. Dacã pânã atunci fusese o regiune locuitã de populaþii migratoare puse pe jaf, Ungaria va deveni scutul Occidentului catolic împotriva populaþiilor turce ale pecenegilor, iar apoi ale cumanilor. În aceastã acþiune defensivã, Transilvania va îndeplini rolul unui bastion înaintat. Regatul se extinde ºi cãtre sud. În 1091, László I (viitorul sfânt Ladislau), ocupã nordul Croaþiei. Fiul acestuia, Kálmán, care îi urmeazã la tron în 1095, îl învinge pe ultimul rege croat (a se vedea p. 143) ºi cucereºte restul þãrii, inclusiv Dalmaþia. Încheiatã în 1102 cu reprezentanþii celor 12 triburi croate, Pacta conventa instituie uniunea personalã dintre regatele Ungariei ºi Croaþiei, acesta din urmã pãstrându-ºi o autonomie extinsã. Uniunea va rãmâne în vigoare pânã în 1918. Din perioada Arpadienilor, Regatul Ungariei reuneºte populaþii diferite. În Transilvania convieþuiesc (a se vedea p. 127) secuii (de limbã maghiarã), saºii (germani) imigraþi de la mijlocul secolului al XII-lea,

ORGANIZAREA REGATULUI.

BLACK

dar ºi românii, populaþia majoritarã, de religie ortodoxã; locuitorii din nord, sau din Ungaria Superioarã, sunt slovaci (catolici) ori ruteni (ortodocºi). Coloniºtii germani pun în valoare periferia apuseanã a regatului, la frontiera cu Sfântul Imperiu. Germanii asigurã, în bunã mãsurã, avântul iniþial al oraºelor, la care participã în mod egal ºi italienii. În general, aceºti citadini sunt asimilaþi treptat în vreme ce coloniºtii, dimpotrivã, îºi pãstreazã caracteristicile particulare, dovedindu-se însã loiali faþã de suveranul maghiar. Dupã ce au trecut Volga în 1239, mongolii (a se vedea p. 15) pãtrund în Galiþia în 1241, apoi se împart în douã grupuri: unul traverseazã Carpaþii, celãlalt înfrânge o armatã polono-germanã în Silezia, apoi se îndreaptã cãtre sud. Întreaga Ungarie se gãseºte sub controlul lor, în vreme ce regele Bela al IV-lea (1235– 1270) se refugiazã pe coasta dalmatã. În decembrie 1241 însã, mongolii se întorc spre Asia Centralã, devastând Ungaria ºi ucigând aproximativ jumãtate din populaþie. Pentru a reface þara, Bela al IV-lea se sprijinã pe nobilime, care va juca un rol tot mai însemnat.

INVAZIA MONGOLÃ.

ÎN LIPSA UNEI DINASTII. Dinastia Arpadianã

se stinge în 1301. Dupã câþiva ani de ezitãri, în 1308 nobilii maghiari îl aleg pe Carol-Robert de Anjou, (Carol I al Ungariei), nepotul lui Carol al II-lea de Anjou – rege al Siciliei, ºi al Mariei, o prinþesã arpadianã. Carol-Robert reuºeºte sã restaureze autoritatea regalã împotriva marilor nobili. El se aliazã cu regele Poloniei, Cazimir al III-lea cel Mare,

UNGURII

acest prilej, sã se emancipeze: se dezvoltã astfel Moravia Mare (a se vedea p. 12). În anul 895, ungurii – care-ºi spun maghiari – pãtrund, la rândul lor, în bazinul panonic, cei mai numeroºi venind prin trecãtorile de nord-est ale Carpaþilor, iar alþii traversând Carpaþii Meridionali. Ei sunt conduºi de Árpád, cel care a unit cele ºapte triburi. Noii invadatori, de limbã fino-ugricã, originari se pare din Siberia apuseanã, au migrat treptat cãtre vest, ajungând în regiunea Volgãi Mijlocii în jurul anului 600. Dupã ce trec Carpaþii, îºi stabilesc aceleaºi obiective ca ºi predecesorii lor: sã supunã populaþiile locale ºi sã jefuiascã þãrile vecine. Moravia Mare dispare în primii ani ai secolului al X-lea. Acum începe ceea ce maghiarii numesc „Vremea aventurii“, marcatã de zeci de expediþii de jaf, întreprinse în vestul Europei. Regele Germaniei ºi viitorul împãratul Otto I reuºeºte sã organizeze o rezistenþã comunã în faþa lor: maghiarii suferã o înfrângere severã la Lechfeld, în apropiere de Augsburg, în 955. Dupã aceastã înfrângere, maghiarii se sedentarizeazã, absorbind treptat populaþiile (îndeosebi pe cele slave) sosite înaintea lor. Un descendent al lui Árpád, Géza, exercitã puterea între anii 972 ºi 997. El încheie pacea cu Otto I, susþine (eventual prin forþã) misiunile creºtine ºi, în anii 980, primeºte botezul în acelaºi timp cu fiul sãu, care îºi ia numele de ªtefan (István). Dupã ce se cãsãtoreºte cu Gisèle, fiica regelui Bavariei, ªtefan îi urmeazã la tron tatãlui sãu, în 997. În 1001 este încoronat ca rege al Ungariei, cu aprobarea împãratului ºi a papei (a se vedea

 

115

DOUĂZECI DE POPOARE

 

116

cu a cãrui sorã, Elisabeta, s-a cãsãtorit, ºi cu regele Boemiei, Ioan de Luxemburg, reuºind sã lase la moartea sa, în 1342, o þarã consolidatã de deplin. Lui Carol îi urmeazã fiul sãu, Ludovic I cel Mare, care se cãsãtoreºte cu o prinþesã bosniacã, Elisabeta Kotromanici, apoi luptã împotriva Veneþiei, pentru a apãra suzeranitatea maghiarã asupra Dalmaþiei. În 1370 îi urmeazã unchiului sãu, Cazimir cel Mare, la tronul Poloniei, dar este vorba exclusiv de o uniune personalã. Ludovic moare în 1382 fãrã a avea un moºtenitor masculin direct. Fiica sa, Maria, este încoronatã „rege“ al Ungariei (la vârsta de 11 ani). Dupã voinþa tatãlui sãu, aceasta se cãsãtoreºte în 1385 cu Sigismund, de Luxemburg (nepotul lui Ioan), care ajunge rege al Ungariei în 1387. Sigismund reuºeºte cu greu sã se impunã în faþa noii aristocraþii, promovate de Angevini. Mai mult, el suferã ºi o serie de înfrângeri: Veneþia cucereºte astfel litoralul dalmat. În 1396, cruciada pe care o lanseazã împotriva otomanilor se soldeazã cu grava înfrângere de la Nicopole (în Bulgaria). Dupã 1404, Sigismund reuºeºte sã guverneze ca un suveran. Rãmânând rege al Ungariei, devine împãrat în 1411 ºi rege al Boemiei în 1419 (a se vedea p. 103). Înainte de a muri, în 1437, Sigismund l-a desemnat pe ginerele sãu, Albert de Habsburg, sã-i urmeze la tron ca împãrat, rege al Boemiei ºi al Ungariei. Dar Albert moare în 1439, lãsând un fiu postum, Ladislau. În aceste condiþii, nobilimea maghiarã cautã un suveran capabil sã-i înfrunte pe otomani. Aceasta îl alege pe Ladislau al III-lea Jagello, rege al Poloniei

116

CYAN

MAGENTA

YELLOW

COROANA SFÂNTULUI ªTEFAN Data încoronãrii lui ªtefan I rãmâne încã subiect de dezbatere: potrivit tradiþiei este vorba de ziua de 25 decembrie a anului 1000, dar istoricii înclinã sã o plaseze mai degrabã la 1 ianuarie 1001, dacã nu cumva la 15 august, în acelaºi an... Coroana i-a fost trimisã lui ªtefan I de împãratul Otto al III-lea ºi de papa Silvestru al II-lea, dar aceasta a dispãrut în cursul secolului al XI-lea. Sfânta Coroanã, numitã a Sfântului ªtefan, care existã ºi astãzi, este în realitate mai nouã: ea se constituie dintr-o parte inferioarã, oferitã în 1073 de împãratul bizantin Mihail al VII-lea Dukas, ºi o parte superioarã („latinã“), care dateazã probabil din secolul al XIII-lea. „Doctrina Sfintei Coroane“, în virtutea cãreia þara aparþine naþiunii simbolizate de nobilime ºi reprezentate de Coroanã, a apãrut în secolul al XV-lea. Regele, prin urmare, nu-ºi exercitã prerogativele decât în temeiul deþinerii acesteia. Încredinþatã americanilor în 1945, pentru a fi pusã la adãpost (respectiv la Fort Knox), coroana a fost restituitã Ungariei în 1978.

din 1434 (a se vedea p. 81), care, în 1440, ajunge ºi rege al Ungariei. Ajutat de Iancu de Hunedoara, acesta preia conducerea unei cruciade predicate de papalitate, dar este ucis în 1444, în lupta împotriva otomanilor victorioºi la Varna (în Bulgaria). Ladislau al V-lea, zis „Postumul“ îi urmeazã la tron, deºi are numai cinci ani. Iancu de Hunedoara (cca 1407–1456) aparþine unei familii de origine românã din Transilvania. Comandat militar de geniu, acesta a dispus de o avere considerabilã. Începând din 1441, luptã împotriva otomanilor, ca voievod al Transilvaniei. Devine apoi regent al Ungariei între 1446 ºi 1452, în timpul minoratului lui Ladislau

BLACK

al V-lea. Înfrânt de otomani la Kosovopolje, în 1448, Iancu îºi ia revanºa în 1456, dar moare puþin mai târziu de ciumã. În 1457, Ladislau al V-lea, influenþat de intrigile nobilimii, se întoarce împotriva fiilor lui Iancu – Ladislau este executat, iar Matei întemniþat. DE LA MATIA CORVIN LA DEZASTRUL DE LA MOHÁCS.

În 1458, nobilii îl aleg ca rege pe Mathias Hunyadi (nãscut în 1440), fiul lui Iancu de Hunedoara, al cãrui nume, „Corvin“, a fost explicat, printr-o genealogie miticã, prin descendenþa din romanul Valerius Corvinus. Acesta se cãsãtoreºte cu Ecaterina, fiica regelui Boemiei, Gheorghe de Pod½brady (a se vedea p. 103). Matia Corvin duce o politicã externã activã ºi ambiþioasã. Din 1464 opreºte înaintarea otomanilor în Bosnia. Dupã moartea Ecaterinei, se întoarce în 1468 împotriva lui Gheorghe de Pod½brady ºi conduce o cruciadã împotriva husiþilor (a se vedea p. 103). Proclamat rege al Boemiei de nobilimea catolicã a acestei þãri, cucereºte Moravia, Silezia ºi Luzacia, apoi ajunge la un acord cu Vladislav Jagello, succesorul lui Gheorghe de Pod½brady: Matia pãstreazã cuceririle deja obþinute ºi renunþã la Boemia. În anii 1480, luptã împotriva lui Frederic al III-lea de Habsburg: dupã ce cucereºte estul Austriei, ocupã în 1485 Viena, unde se va stinge din viaþã în 1490. Domnia lui Matia Corvin este în mod curent consideratã drept „Epoca de Aur“ a Ungariei. Este adevãrat cã acesta îºi impune autoritatea în faþa nobilimii, consolideazã administraþia, îmbunãtãþeºte sistemul

117

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Ungaria destrãmatã La puþin timp dupã moartea lui Ludovic al II-lea, o Dietã întrunitã la Székesfehérvár îl alege drept succesor al acestuia pe Ioan I Zápolya, în vreme ce o Dietã rivalã, desfãºuratã la Pozsony, îl alege pe Ferdinand I de Habsburg (care devine, totodatã, ºi rege al Boemiei, a se vedea p. 104). Ulterior, Soliman luptã împotriva lui Ferdinand susþinându-l pe Ioan I, pe care îl instaleazã la Buda, în 1529, ºi pe care îl transformã, de facto, într-un vasal. Ioan I se cãsãtoreºte cu Isabella Jagello, fiica regelui Poloniei. El moare în 1540, anul naºterii fiului lor, Ioan Sigismund. În 1541, trupele lui Ferdinand asediazã zadarnic Buda. Soliman o trimite pe Isabella, împreunã cu fiul ei, în Transilvania, ocupã Buda ºi instaleazã aici un paºã otoman. În 1556, cu sprijinul lui Soliman, Ioan Sigismund este proclamat principe al Transilvaniei. Ferdinand încheie un armistiþiu cu otomanii în 1562, dupã care moare, în 1564. Divizarea Ungariei avea sã dureze pânã la sfârºitul secolului al XVII-lea. În aceastã perioadã se pot distinge trei teritorii (a se vedea harta de la p. 118): Ungaria „regalã“, pãstratã de Habsburgi; Ungaria otomanã; principatul Transilvaniei, autonom, sub suzeranitatea Imperiului Otoman, cãruia îi plãteºte un tribut anual. Prin urmare, ungurii se aflã într-o situaþie ambiguã. Obiectivul pe care îl vor urmãri va fi recâºtigarea unitãþii ºi a independenþei sub conducerea unui suveran pe care sã-l aleagã chiar ei, de preferinþã maghiar. Dar cum sã lupte împotriva otomanilor fãrã sprijinul Habsburgilor? În sens invers, cum sã se apere de Habsburgi

BLACK

fãrã a face apel la otomani? În funcþie de împrejurãri, vor aplica politici diferite. Maximilian al II-lea (1564–1576), succesorul lui Ferdinand, încalcã armistiþiul din 1562. În 1566, Soliman lanseazã o campanie militarã de anvergurã în Ungaria ºi îºi pierde viaþa în timpul unui asediu. Un tratat de pace semnat în 1568 traseazã limita teritoriului ocupat de otomani. De-a lungul acesteia, imperialii (trupele habsburgice) îºi stabilesc poziþii fortificate. Pacea însã este departe, cãci raidurile sunt tot mai numeroase, atât de o parte, cât ºi de cealaltã. Lui Maximilian îi urmeazã la tron Rudolf, rege al Ungariei între 1576 ºi 1608. În 1591, o serie de incidente grave duc la declanºarea Rãzboiului de 15 ani, care se va încheia în 1606, dupã ce va produce pagube imense Ungariei.

CONTINUAREA OSTILITÃÞILOR.

UNGARIA OTOMANÃ. Delimitatã pentru prima datã în 1568, aceasta va atinge maxima ei întindere în 1664. Pentru otomani este vorba, înainte de toate, de un teatru de operaþiuni militare ºi de o þarã ce poate fi exploatatã. Trecerea trupelor otomane (alcãtuite adeseori din slavi balcanici) este însoþitã de jafuri ºi de distrugeri. Sudul Ungariei este depopulat grav. Totuºi, acest tablou trebuie nuanþat, cãci numeroºi nobili maghiari rãmân în continuare pe pãmânturile lor. Administraþia, condusã de un bei, se preocupã înainte de toate de colectarea impozitelor ºi ºtie sã dea dovadã de supleþe. Nu se manifestã în niciun fel prozelitismul musulman (aºa cum se întâmplã în Bosnia) ºi nici nu se

UNGURII

juridic... Dar, totodatã, accentueazã fiscalitatea, pentru a putea finanþa nenumãratele rãzboaie, precum ºi o Curte somptuoasã. În 1476, Matia s-a cãsãtorit cu fiica regelui Neapolelui, Beatrice de Aragon, care încurajeazã rãspândirea culturii italiene. Regele Ungariei întemeiazã la Buda o universitate ºi, mai ales, foarte bogata Bibliotheca Corviniana. Cea dintâi Cronicã a ungurilor (scrisã în limba latinã), este tipãritã la Buda în 1473. Matia nu are ca descendent decât un fiu nelegitim, Ioan Corvin, cãruia Beatrice i se opune. Nobilii îl aleg ca rege pe Vladislav Jagello totodatã ºi rege al Boemiei din 1471. Personalitate slabã, acesta nu rezistã în faþa presiunilor baronilor ºi permite dezagregarea statului: veniturile fiscale se prãbuºesc, armata se dizolvã. În schimb, nobilimea exercitã o dominaþie tot mai puternicã asupra þãranilor, ceea ce determinã apariþia unei noi forme de ºerbie (care va fi desfiinþatã abia în 1848). În 1514, nobilii, conduºi de Ioan Zápolya (voievodul Transilvaniei), reprimã în mod feroce o mare rãscoalã þãrãneascã. Vladislav Jagello moare în 1516. Fiul sãu, Ludovic, în vârstã de zece ani, îi urmeazã la tron în Ungaria ºi în Boemia. În 1521, sora acestuia, Anna, se cãsãtoreºte cu Ferdinand de Habsburg, fratele lui Carol Quintul. Ludovic se cãsãtoreºte cu sora celor doi, Maria, în anul urmãtor. Otomanii ameninþã însã din nou: ei cuceresc Belgradul în 1521. În 1526, sultanul Soliman Magnificul îi zdrobeºte pe unguri la Mohács (la 29 august). Ludovic al II-lea moare înecat, în vreme ce încerca sã fugã de pe câmpul de luptã.

 

117

încearcã o colonizare durabilã. Altfel spus, dacã regimul otoman exploateazã economia, acesta nu afecteazã societatea maghiarã: restabilirea ei rapidã în secolul al XVIII-lea va reprezenta o mãrturie în acest sens. Habsburgii pãstreazã partea cea mai populatã ºi mai bogatã a Ungariei. Ferindu-se sã punã în discuþie autonomia Coroanei Sf. ªtefan (a se vedea p. 116) ºi a instituþiilor acesteia, ei se sprijinã pe marea nobilime privilegiatã. Aceasta, la rândul ei, se aratã cu atât mai docilã cu cât Habsburgii finanþeazã majoritatea cheltuielilor legate de apãrare, inclusiv întreþinerea a circa o sutã de fortificaþii ºi a 20 000 de soldaþi. Ungaria regalã nu plãteºte decât a zecea parte a acestor cheltuieli...

DOUĂZECI DE POPOARE

UNGARIA REGALÃ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA.

 

118

REFORMA. Luteranismul se rãspândeºte în rândul germanilor din oraºe ºi a saxonilor din Transilvania încã din anii 1520. În ceea ce priveºte calvinismul, acesta se extinde în rândul maghiarilor dupã 1540. Se pot evidenþia mai multe cauze ale succesului celor douã confesiuni: dificultãþile cu care se confruntã Biserica Romano-Catolicã în urma invaziei turce (episcopii fãrã titulari, mãnãstiri distruse etc.); opoziþia faþã de Habsburgi (numiþi „papistaºi“); rolul nobililor, care îi determinã pe supuºii lor sã se converteascã; indiferenþa autoritãþilor otomane... Oricum, reforma cuprinde majoritatea populaþiei, îndeosebi în estul þãrii (Debreþinul devine o citadelã a protestantismului) ºi în Transilvania. Odatã cu Reforma se înmulþesc colegiile ºi tipografiile. În 1590 este tipãritã o primã

118

CYAN

MAGENTA

YELLOW

1640. Ungaria este împărţită în trei: Ungaria „regală“, guvernată de Habsburgi; Ungaria

Centrală, ocupată de turci; Transilvania, practic independentă, dar condusă de maghiari.

traducere completã a Bibliei. Se afirmã numeroase genuri literare: poemul istoric, tragedia, poezia liricã... TRANSILVANIA. Aceastã regiune se caracterizeazã prin diversitatea ei etnicã (a se vedea p. 127) ºi religioasã. O mare parte a maghiarilor trece de la catolicism la confesiunea calvinã. Secuii preferã unitarianismul (care neagã dogma Trinitãþii), dar mulþi rãmân catolici. Saxonii trec la luteranism. Românii rãmân fideli ortodoxiei. În 1568, Dieta de la Turda decide libertatea de religie pentru catolici ºi protestanþi (aceºtia din urmã fiind împãrþiþi în trei confesiuni). Chiar dacã nu este recunoscutã oficial, ortodoxia este toleratã: în 1572 este instalat un mitropolit la Cluj. În 1570, Maximilian, regele Ungariei, ºi

BLACK

Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, se recunosc reciproc. Transilvania rãmâne însã sub suzeranitatea otomanã. Lui Ioan Sigismund (mort în 1571) îi urmeazã la tron ªtefan (István) Báthory, ales rege al Poloniei în 1576 (a se vedea p. 83), apoi, în 1586, fiul acestuia din urmã, Sigismund. La începutul Rãzboiului de 15 ani, Sigismund Báthory se alãturã lui Rudolf de Habsburg, dar otomanii îi înfrâng în 1596. Sigismund abdicã. În 1598, imperialii ocupã Transilvania. ªtefan (István) Bocskai preia conducerea „haiducilor“ (soldaþi liberi, organizaþi dupã modelul cazacilor) ºi organizeazã o mare rãscoalã în 1604. Ales principe al Transilvaniei, obþine din partea Vienei recunoaºterea independenþei acestei þãri (care continuã sã plãteascã tribut sultanului), dar moare în acelaºi an. Dupã o perioadã de instabilitate, în 1613 este ales principe, la presiunea otomanilor, Gabriel (Gábor) Bethlen. Guvernarea sa eficientã ºi energicã aduce þãrii o relativã prosperitate. În 1619, Bethlen îi sprijinã pe cehi împotriva lui Ferdinand al II-lea de Habsburg (a se vedea p. 104). El moare în 1629. Gheorghe (Györgi) Rákóczi I (1630– 1648) promoveazã o politicã prudentã: deºi protestant fervent, evitã sã se implice prea mult în Rãzboiul de 30 de ani. Fiul acestuia, Gheorghe (Györgi) Rákóczi al II-lea (1648–1660), mult mai înclinat spre aventurã, intervine în Polonia, alãturi de regele Suediei, Carol al X-lea (a se vedea p. 84), dar este înfrânt de polonezi. Otomanii pãtrund în Transilvania în anul 1658, apoi îl impun ca principe pe secuiul Mihail (Mihály) Apafi (1661–1690).

119

CYAN

MAGENTA

YELLOW

gând armata imperialã la nordul Dunãrii. Dupã o nouã campanie ºi dupã victoria lui Eugeniu de Savoia la Zenta, în 1697, otomanii semneazã în 1699 pacea la Karlowitz ºi abandoneazã cea mai mare parte a Ungariei (a se vedea harta de la p. 21). Francisc (Ferenc) Rákóczi al II-lea (nepotul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea) conduce ultima rãscoalã împotriva Habsburgilor. În fruntea insurgenþilor maghiari, acesta cucereºte o mare parte a þãrii în 1703, proclamã detronarea Habsburgilor în 1707, dar este înfrânt de imperiali, în cursul anului urmãtor. Conflictul se încheie în 1711 (pacea de la Satu Mare).

Coabitarea cu Austria UN MOZAIC DE POPOARE. Eliberatã în întregime

de sub stãpânirea otomanã prin Tratatul de la Passarowitz (1718), Ungaria îºi vede frontiera sudicã definitiv fixatã (cel puþin pânã în 1918) prin Tratatul de la Belgrad (1739). De-a lungul acestei frontiere vor fi constituite, în anii urmãtori, regimentele grãnicereºti (a se vedea p. 23). De asemenea, apare necesitatea repopulãrii sudului câmpiei maghiare, rãvãºit de rãzboaie: în aceste împrejurãri se constituie acel extraordinar mozaic de popoare ce caracterizeazã ºi astãzi aceastã regiune (a se vedea p. 42). Diversitãþii etnice i se adaugã o mare diversitate religioasã, favorizatã de pãstrarea libertãþii cultelor. Alãturi de catolici (croaþi, slovaci, majoritatea maghiarilor, în special în vestul þãrii), se regãsesc calvini (mai ales printre ungurii din regiunea Debreþin ºi din Transilvania) ºi luterani (saºii din Transil-

BLACK

vania, germanii din Ungaria Superioarã). În ceea ce-i priveºte, creºtinii de rit oriental se împart în „uniþi“ ºi ortodocºi propriu-ziºi. În 1649, rutenii din Ungaria Superioarã au urmat exemplul rutenilor din Polonia care, în 1596, au recunoscut autoritatea papei, pãstrându-ºi însã ritul, formând o Bisericã „Unitã“ (a se vedea p. 65). Dupã acelaºi model, în 1698 s-a constituit o Bisericã Unitã a românilor din Transilvania sub autoritatea mitropolitului de Alba Iulia (Gyulafehérvár). Dar, în vreme ce Viena îi îndemna pe ortodocºii ruteni ºi români sã accepte autoritatea papei, ea ducea ºi o politicã favorabilã Bisericii Ortodoxe Sârbe. Mitropolitul acesteia, stabilit la Sremski Karlovci (Karlowitz) ajunge chiar, în secolul al XVIII-lea, conducãtorul tuturor ortodocºilor din Regatul Ungariei, inclusiv al românilor ºi rutenilor, care nu acceptaserã „unirea“. Pacea de la Satu Mare, semnatã de împãratul Carol al VI-lea (Carol al III-lea în Ungaria, 1711–1740), instituie un compromis: dacã nobilimea maghiarã, ca reprezentantã a naþiunii, depune armele, Carol acceptã sã guverneze în conformitate cu legile þãrii. Practic, aceasta însemna cã va respecta ordinea deja stabilitã, bazatã pe prerogativele Dietei (dominate de nobilime), privilegiile juridice ºi fiscale ale nobililor ºi aservirea þãranilor. În schimb, Dieta îi oferã satisfacþie lui Carol, în 1722–1723, atunci când recunoaºte „Pragmatica Sancþiune“ din 1713, care permite fiicei împãratului, Maria Tereza, sã-i urmeze acestuia la tron. Ea este, de altfel, încoronatã ca „rege“ al

DE LA PACEA DIN 1711 LA RENAªTERE.

UNGURII

UNGARIA REGALà ÎN SECOLUL AL XVII-LEA. În 1608, Mathias îl înlãturã pe fratele sãu, Rudolf, de la tronul Ungariei. Domnesc, apoi, Ferdinand al II-lea (1619–1637), Ferdinand al III-lea (1637–1657) ºi Leopold I (1657–1705). Sub conducerea iezuitului Péter Pázmány (1570–1637), primatul Ungariei din 1616 (ºi mare scriitor), este impusã, nu fãrã brutalitate, Contrareforma. Majoritatea nobililor din Ungaria regalã revin la catolicism. Dupã încheierea Rãzboiului de 30 de ani, numeroºi unguri sperã în reluarea luptei împotriva otomanilor, dar Ferdinand al III-lea preferã sã semneze pacea cu sultanul. La începutul anilor 1660, când otomanii reiau ostilitãþile, contele Miklós Zrinyi (1620–1664), poet ºi general foarte popular, conduce campaniile împotriva acestora dar, în ciuda victoriei sale la Saint-Gothard (în sud-vestul þãrii), din 1664, Leopold semneazã din nou pacea. Dupã eºecul unei conspiraþii nobiliare îndreptate împotriva Habsburgilor, în 1667, regimul adoptã un caracter autoritar. Predicatorii protestanþi sunt alungaþi, concomitent dezvoltându-se miºcarea curuþilor (victime ale represiunii, soldaþi lãsaþi la vatrã...). Un nobil, Imre Thököly, preia conducerea acestora, îºi impune controlul asupra Ungariei Superioare, apoi se alãturã otomanilor. Aceºtia din urmã asediazã Viena în 1683, dar sunt înfrânþi la Kahlenberg de imperiali ºi de polonezii lui Ioan Sobieski (a se vedea p. 84). Ulterior, imperialii înainteazã rapid: ocupã Buda în 1686, Belgradul în 1688 ºi pãtrund în Serbia (a se vedea p. 147). Totuºi, din 1689, otomanii trec la o contraofensivã puternicã, respin-

 

119

DOUĂZECI DE POPOARE

 

120

Ungariei la Pozsony, în 1741. În acelaºi an, Dieta îi acordã împãrãtesei un contingent de 60 000 de oameni, care sã lupte împotriva prusacilor în Silezia. Caracterul absolutist al regimului devine evident în timpul domniei lui Iosif al II-lea (1780– 1790), ale cãrui reforme favorabile þãranilor nemulþumesc nobilimea, ºi, mai mult, în timpul lui Francisc al II-lea (Francisc I în Ungaria, 1792–1835), extrem de reacþionar. Ungaria a participat la efortul de rãzboi împotriva lui Napoleon, fiind însã feritã de lupte purtate pe teritoriul propriu. Renaºterea maghiarã se manifestã, mai întâi de toate, în literaturã. Ferenc Kazinczy (1759–1831) întreprinde o reformã a limbii maghiare, pe care o adapteazã normelor moderne. Ulterior începe sã se afirme o nouã generaþie de scriitori din rândul cãreia face parte poetul Mihály Vörösmarty (1800–1855). Aceasta se înscrie în contextul european marcat de romantism, determinând accentuarea naþionalismului. În 1840, maghiara înlocuieºte latina în calitate de limbã oficialã a regatului. Renaºterii culturale i se adaugã avântul economic, simbolizat de activitatea contelui István Széchenyi (1791–1860). Aristocrat cu vederi liberale, acesta întemeiazã Academia de ªtiinþe, promoveazã navigaþia vaselor cu aburi pe Dunãre, construieºte un pod suspendat între Buda ºi Pesta etc. Totodatã, el preconizeazã desfiinþarea relaþiilor de tip feudal, dar se opune oricãror acþiuni revoluþionare. Rivalul sãu, Kossuth (1802– 1894), se remarcã în anii 1840 printr-un discurs pronunþat naþionalist, care atrage mai ales mica nobilime devenitã foarte numeroasã (4 % din întreaga populaþie).

120

CYAN

MAGENTA

YELLOW

KOSSUTH, EROU NAÞIONAL CONTROVERSAT Lajos Kossuth se naºte în 1802 într-o familie de origine slovacã, aparþinând micii nobilimi protestante. Urmeazã o carierã de avocat, se lanseazã în politicã ºi conduce, începând din 1841, Gazeta de Pesta, în care publicã editoriale înflãcãrate. Revendicând independenþa politicã ºi economicã a Ungariei, el se impune ca lider al aripii de stânga a liberalilor. Intransigenþa de care dã dovadã în 1848–1849 îi atrage critici severe din partea clerului catolic ºi a marilor proprietari ºi îl face detestat de minoritãþi. Pãrãsind þara în 1849, el refuzã orice reconciliere ºi condamnã compromisul din 1867. În 1879 îi este anulatã naþionalitatea maghiarã ºi moare în exil la Torino în 1894, nu înainte de a-ºi fi revizuit – în cele din urmã – opinia cu privire la naþionalitãþi, preconizând constituirea unei federaþii danubiene.

REVOLUÞIA DE LA 1848–1849. În martie 1848, atunci când se declanºeazã revoluþia la Viena, manifestanþii (printre care se aflã ºi poetul Sándor Petöfi), revendicã, la Pesta, adoptarea unor reforme radicale. Ulterior, Kossuth reuºeºte sã convingã Dieta, reunitã la Poszony, sã voteze aceste reforme: instaurarea unui regim parlamentar ºi a votului universal, abolirea completã a ºerbiei etc. Viena le acceptã. Noul guvern se instaleazã la Pesta, unde, din luna iulie 1848, se va întruni ºi Adunarea Naþionalã. Preluarea puterii de cãtre maghiari stârneºte neliniºtea populaþiilor de alte etnii (slovaci, români, sârbi...), dar Kossuth refuzã sã þinã seama de acest fapt. Croaþia reprezintã un caz particular (a se vedea p. 144): deºi aparþine Regatului Ungariei, aceasta este guvernatã de un ban (bán), numit de suveran

BLACK

(adicã de împãrat). Or, banul Josip Jella³i_, un general croat, respinge cooperarea cu noile autoritãþi maghiare. Din iulie 1848, Adunarea de la Pesta voteazã recrutarea a 200 000 de oameni. În septembrie, dispunând de sprijinul Vienei (care a reuºit sã reprime miºcarea revoluþionarã), Jella³i_ pãtrunde în Ungaria în fruntea unor trupe pe care forþele maghiare reuºesc sã le respingã în direcþia Austriei. În octombrie izbucneºte la Viena o nouã insurecþie. Kossuth, care a primit din partea Adunãrii puteri aproape dictatoriale, lanseazã o campanie militarã împotriva capitalei austriece, dar armata sa este înfrântã. Autoritatea imperialã este restabilitã pe deplin în decembrie 1848, când tronul îi revine lui Franz-Iosif. Trupele austriece ºi croate ajung la Buda la sfârºitul anului 1848, Kossuth ºi Adunarea retrãgându-se la Debreþin. Maghiarii obþin totuºi o serie de victorii, astfel cã, în aprilie 1849, Kossuth convinge Adunarea sã proclame detronarea Habsburgilor. Franz-Iosif acceptã ajutorul oferit de o armatã rusã comandatã de generalul Ivan Paskevici (a se vedea p. 88). Aceasta intervine în iulie 1849, dinspre Galiþia ºi Þara Româneascã, în vreme ce austriecii atacã dinspre vest. Sándor Petöfi moare în lupta cu ruºii, la vârsta de 26 de ani. Artúr Görgey, comandantul armatei maghiare – cãruia Kossuth i-a transmis prerogativele sale înainte de a emigra – capituleazã la Világos [ªiria – n.tr.], la 13 august 1849. DE LA „SISTEMUL BACH“ LA COMPROMISUL AUSTRO-UNGAR. Din august 1849, o represiune

crâncenã se abate asupra revoluþionarilor

MODERAÞII: DEÁK ªI ANDRÁSSY Temperamentului excesiv al lui Kossuth i se opun realismul ºi abilitatea diplomaticã a lui Ferenc Deák (1803–1876) ºi Gyula Andrássy (1823–1890). Primul, ºef al liberalilor moderaþi, se þine la distanþã de evenimentele de la 1848. Cel de-al doilea, legat de Kossuth, participã la ele, dar jucând numai un rol secundar; emigrat apoi, dupã capitularea de la Világos, condamnat la moarte în contumacie, este graþiat în 1858 ºi revine, în scurt timp, în Ungaria. Începând din 1865, atât unul, cât ºi celãlalt poartã la Viena negocieri, care se vor încheia prin compromisul din 1867. Andrássy va fi primul preºedinte al Consiliului maghiar, de la 1867 la 1871. Ministru al Afacerilor Externe ale imperiului între 1871 ºi 1879, el va fi artizanul instaurãrii ocupaþiei austro-ungare în Bosnia-Herþegovina, în 1878.

121

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Habsburgilor, sau „Cisleithania“. Ungaria dispune de Parlament ºi guvern proprii etc. Douã domenii rãmân în continuare sub control imperial: Afacerile Externe ºi armata. Franz-Iosif este încoronat rege al Ungariei la Buda, în iunie 1867. În 1868, croaþii obþin un compromis similar, în cadrul Ungariei (a se vedea p. 144). În general, maghiarii aprobã compromisul din 1867. Autorii lui formeazã, la scurt timp dupã aceea, Partidul Liberal, care va domina Parlamentul pânã în 1905, avându-l în frunte pe Kálmán Tisza, un nobil calvin, ºef al guvernului între 1875 ºi 1890. Opoziþia se reuneºte în Partidul Independenþei, fidel concepþiilor lui Kossuth. Sistemul electoral censitar (doar 24 % dintre bãrbaþi beneficiazã de dreptul de vot) pãstreazã intactã influenþa nobilimii – care acapareazã posturile din administraþie ºi din armatã – pe seama þãrãnimii ºi a populaþiilor de alte etnii. Economia ºi finanþele sunt controlate de o burghezie alcãtuitã, în mare parte, din evrei maghiarizaþi. Liberalismul politic intrã în declin spre sfârºitul secolului, mai ales în timpul guvernului Deszö Bánffy (1895–1899), care reprimã revendicãrile populaþiilor nemaghiare. În 1896, celebrarea fastuoasã a mileniului împlinit de la cucerirea arpadianã a þãrii agraveazã tensiunile interne. Dupã înfrângerea Partidului Liberal, în 1905, represiunea se accentueazã. Principala personalitate a perioadei este István Tisza (fiul lui Kálmán), care va guverna în mod autoritar între 1913 ºi 1917, sfârºindu-ºi viaþa asasinat, în 1918.

UNGARIA ÎNTRE ANII 1867 ªI 1914.

BLACK

BUDAPESTA Capitala Ungariei se formeazã în 1872, din fuziunea a trei oraºe: pe malul drept al Dunãrii, Buda, fost sediu regal, ºi Óbuda, întemeiat cândva de germani; pe malul stâng al fluviului, Pesta, centru administrativ, comercial ºi industrial, caracterizat printr-o dezvoltare rapidã în secolul al XIX-lea. Populaþia Budapestei evolueazã constant: în 1850, peste jumãtate dintre cei 178 000 de locuitori vorbeau germana. În 1910, Budapesta are aproape 900 0000 de locuitori, dintre care 85 % de limbã maghiarã. Acesta reprezintã rezultatul afluxului de maghiari spre capitalã, cât ºi al maghiarizãrii germanilor ºi evreilor, care la vremea respectivã reprezentau 23 % din populaþie. Aglomeraþia urbanã a Budapestei are astãzi 2,4 milioane de locuitori.

Dupã adoptarea, în 1868, a legii privind instrucþiunea publicã (la iniþiativa ministrului József Eötvös, de altfel, un mare scriitor), rata analfabetismului scade vertiginos. Învãþãmântul este deschis tuturor, fãrã discriminare, în diferite limbi materne (cel puþin la nivelul ºcolii primare). În aparenþã liberale, prevederile legii implicã mari dificultãþi, din douã considerente. – Regatul Ungariei, în sens strict (fãrã Croaþia), este un stat unitar, având drept limbã oficialã maghiara. Autoritãþile maghiare (ca ºi cele franceze, germane sau britanice în aceeaºi perioadã), considerã învãþãmântul în limba oficialã un factor de unitate naþionalã, limbile minoritãþilor fiind recunoscute doar la nivel local. – Totuºi, Regatul Ungariei (fãrã Croaþia), prezintã o trãsãturã particularã: populaþiile

CHESTIUNEA LINGVISTICÃ.

UNGURII

maghiari. Franz-Iosif instituie un regim „neoabsolutist“, sub conducerea lui Alexander von Bach: este vorba despre „sistemul Bach“, birocratic ºi poliþienesc, dublat de o politicã de germanizare. Ungurii preferã sã opunã o rezistenþã pasivã. Înfrângerea austriecilor la Solferino, în 1859, în faþa lui Napoleon al III-lea, îl determinã pe Franz-Iosif sã treacã la o politicã mai suplã. La iniþiativa lui Ferenc Deák, Adunarea maghiarã elaboreazã, în 1866, proiectul unui „compromis“. În acelaºi an, austriecii suferã o gravã înfrângere la Sadova, în faþa prusacilor. Viena acceptã, în aceste condiþii, un acord cu maghiarii. Adoptat în 1867, compromisul constã într-o serie de legi votate simultan, la Viena ºi la Pesta. Imperiul este divizat între Regatul Ungariei (inclusiv Croaþia), sau „Transleithania“ ºi restul posesiunilor

 

121

DOUĂZECI DE POPOARE

 

122

care vorbesc o altã limbã maternã decât maghiara sunt majoritare în cadrul sãu. La începutul secolului al XX-lea, maghiarii reprezintã 49 %, românii 17 %, germanii 13 %, slovacii 13 %, sârbo-croaþii 4 %, rutenii 2 %, iar alte 2 procente aparþin unor minoritãþi mai puþin numeroase. Obiectivul asimilãrii, chiar ºi treptate, a unei proporþii atât de ridicate de cetãþeni nemaghiari este cu totul nerealist, cu atât mai mult cu cât, dincolo de frontierele Ungariei, unele popoare sunt în plin proces de emancipare: România ºi Serbia îºi obþin independenþa deplinã în 1878. Dar, în faþa revendicãrilor tot mai puternice venite din partea populaþiilor nemaghiare, conducãtorii unguri îºi înãspresc atitudinea: o lege din 1907, care instituie gratuitatea învãþãmântului primar, întãreºte totodatã învãþãmântul în limba maghiarã.

Ungaria izolatã În 1914, Austro-Ungaria intrã în rãzboi. Recrutarea soldaþilor, atât în rândul maghiarilor, cât ºi al altor etnii, se realizeazã fãrã probleme deosebite. Trupele provenite din Regatul Ungariei participã îndeosebi la luptele de pe frontul rusesc, apoi începând din 1915, la cele de pe frontul italian, suferind pierderi grele: 661 000 de morþi, peste 700 000 de rãniþi ºi tot atâþia prizonieri, dintr-un total de 3,8 milioane de soldaþi mobilizaþi. În acelaºi timp, teritoriul Ungariei nu este direct implicat în operaþiunile militare, pânã în momentul în care România intrã în rãzboi alãturi de Aliaþi ºi, în august 1916, declanºeazã luptele în Tran-

122

CYAN

MAGENTA

YELLOW

silvania. Relativ repede înfrânþi, românii se retrag din conflict (Tratatul de la Bucureºti, din 7 mai 1918) ºi nu vor relua ostilitãþile decât la 10 noiembrie 1918! La acea datã, ce-i drept, Austro-Ungaria nu mai existã: la 3 noiembrie ea a semnat armistiþiul de la Villa Giusti, care stipuleazã demobilizarea armatei sale. Slavii de sud, pe de o parte, cehii ºi slovacii pe de altã parte, îºi formeazã state independente. Aflat în fruntea unui guvern provizoriu maghiar, contele Mihály Károly proclamã republica la 16 noiembrie 1918. La 13 noiembrie, Károly a semnat cu generalul francez Franchet d’Esperey, la Belgrad, un armistiþiu care delimiteazã teritoriile ungare ce vor fi ocupate de trupele aliate, inclusiv de cele sârbe ºi române. Din acest punct de vedere, situaþia evolueazã rapid: Regatul sârbilor, croaþilor ºi slovenilor este proclamat la 1 decembrie (a se vedea p. 150), iar Transilvania se uneºte cu România. În cursul lunii martie 1919, Aliaþii cer o extindere a zonelor

BLACK

1914. În interiorul Austro-Ungariei, regatul „istoric“ al Ungariei a fost reconstituit în 1867. Croaţia beneficiază de o anumită autonomie. Portul Fiume este administrat direct de

către guvernul de la Budapesta. 1925. În 1920, Ungaria a fost nevoită să cedeze multe teritorii vecinelor sale: Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi chiar Austria.

ocupate. În aceste condiþii, Károly preferã sã transmitã puterea „proletariatului“. DE LA BÉLA KUN LA AMIRALUL HORTHY. „Republica Sfaturilor“, bazatã pe dictatura proletariatului, reprezintã rezultatul fuziunii dintre Partidul Social-Democrat, întemeiat în 1878, ºi Partidul Comunist, constituit de prizonierii de rãzboi din Rusia. Conducerea miºcãrii este preluatã de un ziarist maghiar apropiat de Lenin, Béla Kun. Naþionalizãrile masive impuse de noua putere sunt însoþite în scurt timp de penurie ºi inflaþie. În faþa nemulþumirii crescânde, regimul recurge la mãsuri de teroare. Cu

„DICTATUL“ DE LA TRIANON. Între timp, Ungaria,

complet izolatã, nu are altã soluþie decât semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), pe care-l considerã un veritabil „dictat“: din 283 000 de km2 deþinuþi înainte de rãzboi (fãrã Croaþia), ea se vede brusc redusã la o suprafaþã de 93 000 km2. Zonele locuite masiv de populaþii nemaghiare nu puteau fi, în mod evident, pãstrate: Slovacia propriu-zisã, bordura germanofonã (Burgenland, alipitã Austriei). Regiunile cu populaþie relativ amestecatã, Transil-

123

CYAN

MAGENTA

YELLOW

vania ºi Banatul mai ales, ridicau o serie de probleme [regiuni locuite majoritar de români, acestea douã au optat în 1918 pentru unirea cu Regatul României, fapt confirmat de tratatele semnate în cadrul Conferinþei de la Paris, din 1919–1920, n.tr.]. În ceea ce priveºte populaþia maghiarã propriu-zisã, aceasta forma în mijlocul regatului o masã compactã, pe care Ungaria proaspãt delimitatã putea spera mãcar sã o cuprindã în întregime. În favoarea noilor aliaþi (Cehoslovacia, România, Iugoslavia), învingãtorii acceptã sã încalce principiul naþionalitãþilor la care SOARTA EVREILOR DIN UNGARIA Guvernul ungar adoptã, din 1938, mãsuri discriminatorii la adresa evreilor (numerus clausus pentru anumite profesii), apoi organizeazã în 1941 batalioane de muncitori evrei în uniformã, care însoþesc diviziile ungare pe frontul rusesc. În acelaºi timp, Miklós Kállay rezistã presiunilor Berlinului ºi refuzã sã-i predea pe evrei. Începând din martie 1944, când germanii ocupã Ungaria, o grupã specialã de intervenþie SS, comandatã de Adolf Eichmann, organizeazã deportarea cãtre Auschwitz a evreilor din Ungaria ºi din teritoriile anexate (nordul Transilvaniei, Rutenia...). În perioada iulie–octombrie 1944, intervenþia lui Horthy izbuteºte sã întrerupã deportarea celor din Budapesta. Crucile cu sãgeþi se dedau la masacre în Budapesta încercuitã, dar numeroºi evrei vor fi, în fine, eliberaþi, datoritã sosirii sovieticilor. În total, din peste 700 000 de evrei care trãiau în Ungaria la începutul rãzboiului, numai 144 000 scapã cu viaþã. Unii dintre aceºtia au plecat în Israel dupã rãzboi, însã astãzi în Ungaria continuã sã existe cea mai importantã comunitate evreiascã din Europa Centralã, în totalitate maghiarizatã.

BLACK

chiar ei fãceau referire. Cehoslovacia obþine o frontierã pe Dunãre, deºi prin aceasta erau separaþi de þara lor sute de mii de maghiari, care locuiau pe malul stâng al fluviului. În afarã de Transilvania propriu-zisã, pe care o pãstreazã în totalitate, România obþine o serie de oraºe din vestul þãrii (Timiºoara, Arad, Oradea, Satu Mare), legate printr-o axã rutierã ºi feroviarã, ºi încorporeazã astfel o importantã porþiune cu populaþie maghiarã. Stabilirea frontierei iugoslave în sectorul Bacika–Baranya are consecinþe similare. În urma Tratatului de la Trianon, aproximativ 275 000 maghiari se transformã în resortisanþi ai altor þãri, dintre care 1 500 000 în România, 750 000 în Cehoslovacia, 500 000 în Iugoslavia. Un singur plebiscit este organizat, la cererea Italiei, în privinþa oraºului Sopron ºi a împrejurimilor sale, atribuite iniþial Austriei; majoritatea voturilor sunt în favoarea Ungariei (decembrie 1921). PE URMELE GERMANIEI. Contele István Bethlen, conservator moderat, conduce guvernul între anii 1921 ºi 1931. Succesorii sãi sunt autoritarul general Gyula Gömbös (1932– 1936) ºi contele Pál Teleki (1938–1941), care va cãuta zadarnic sã înlãture hegemonia germanã ºi va sfârºi prin a se sinucide. Începând din 1938, iniþiativele guvernului nazist nu pot lãsa Ungaria indiferentã: acesteia îi este dificil sã nu se lase antrenatã pe urmele Germaniei, de vreme ce se iveºte ocazia de a se reveni asupra pierderilor provocate de Tratatul de la Trianon. Aceastã ocazie apare în patru rânduri. – Dupã anexarea Sudeþilor de cãtre Germania (a se vedea p. 108), Ungaria obþine

UNGURII

toate acestea, reuºeºte sã formeze o „Armatã Roºie“ în momentul în care forþele cehoslovace atacã Ungaria (aprilie, 1919). Aliaþii ordonã încetarea luptelor în iunie 1919, apoi armata românã înainteazã, la rândul ei, pe teritoriul Ungariei. Béla Kun ºi apropiaþii acestuia pãrãsesc þara la 1 august. (Stabilit în URSS, Kun îºi va pierde viaþa ca urmare a epurãrilor staliniste din 1938.) Românii pãtrund în Budapesta la 3 august, retrãgându-se abia la 15 noiembrie, într-o atmosferã marcatã de ostilitate. La 16 noiembrie, amiralul Miklós Horthy (fost comandant-ºef al flotei austro-ungare) ajunge la Budapesta. Acesta a preluat, la Szeged, conducerea forþelor contrarevoluþionare susþinute de Aliaþi. „Teroarea roºie“ este înlocuitã cu „teroarea albã“, impregnatã de antisemitism (cãci mulþi dintre liderii revoluþionari erau evrei). În martie 1920, o Adunare îl desemneazã pe Horthy „regent al regatului“, dar Aliaþii se opune revenirii la tron a lui Carol de Habsburg (care i-a urmat lui Franz-Iosif în 1917). Horthy se va afla în fruntea statului maghiar pânã în 1944.

 

123

DOUĂZECI DE POPOARE

 124 

în noiembrie 1938 întreaga limitã sudicã a Slovaciei ºi a Ruteniei, cuprinzând cea mai însemnatã parte a minoritãþii maghiare din Cehoslovacia. – Odatã cu dispariþia, în martie 1939, a Cehoslovaciei ºi înlocuirea cu Protectoratul Boemia–Moravia ºi cu statul slovac (a se vedea p. 110), Ungaria ocupã restul Ruteniei (cu o populaþie majoritar ucraineanã). – Cea de-a treia ocazie permite cea mai însemnatã revanºã: la 30 august 1940 arbitrajul germano-italian de la Viena oferã Ungariei Transilvania de Nord-Vest, care înglobeazã ºi întregul þinut al secuilor. [Este vorba despre suprafaþã de aproximativ 44 000 km2, cu o populaþie majoritar româneascã. – n.tr.] – Invadarea Iugoslaviei de cãtre Germania furnizeazã Ungariei ultima ocazie pentru a se extinde: în aprilie 1941, ea recupereazã districtul Mur, sudul zonei Baranya ºi Bacika. Ungaria este antrenatã în iunie 1941 în rãzboiul împotriva Uniunii Sovietice, în acelaºi timp cu Slovacia ºi România. La începutul anului 1943, armata maghiarã pierde, în regiunea Voronej, la sud de Moscova, zeci de mii de soldaþi, uciºi sau cãzuþi prizonieri. Guvernul condus de Miklós Kállay (martie 1942–martie 1944) încearcã negocieze, ulterior, cu Aliaþii. În martie 1944, Hitler obþine înlocuirea lui Kállay cu Döme Sztójay. Germanii ocupã imediat þara, instaurându-ºi controlul asupra economiei acesteia. În august, Horthy se debaraseazã de Sztójay, pentru ca în octombrie 1944 sã încheie un acord de armistiþiu cu Moscova. Germanii îl aresteazã

124

CYAN

MAGENTA

YELLOW

pe regent (care avea sã se stingã din viaþã în Portugalia, în 1957), conferindu-i puterea lui Ferenc Szálasi, liderul miºcãrii fasciste Crucile cu Sãgeþi. În vreme ce se dezlãnþuie teroarea, armata maghiarã continuã sã lupte împotriva sovieticilor care, în decembrie 1944 instaleazã un guvern provizoriu maghiar la Debreþin. În perioada decembrie 1944–februarie 1945 se desfãºoarã lupte extrem de violente la Budapesta. Sovieticii ocupã Ungaria în întregime în cursul lunii aprilie 1945. Simultan sunt restabilite frontierele de dinainte de 1938, fapt ce va fi confirmat de Tratatul de pace de la Paris, din februarie 1947. Existã însã o noutate: Rutenia, care

1942. Cu sprijinul Germaniei şi Italiei, Ungaria a putut prelua sudul Slovaciei, Rutenia Subcarpatică, Transilvania de Nord, Bacika şi districtul Mur.

BLACK

1946. Ungaria a revenit, în 1945, la configuraţia sa de dinainte de anul 1938. O singură noutate: frontiera comună cu Uniunea Sovietică, în nord-est.

fusese cehoslovacã, trece în componenþa Uniunii Sovietice, ceea ce face ca Ungaria sã devinã vecina Uniunii Sovietice.

Ungaria începând din 1945 Încã înainte de sfârºitul rãzboiului, guvernul provizoriu prosovietic a trecut la înfãptuirea unei reforme agrare ºi la instalarea propriilor oameni în posturile-cheie ale poliþiei ºi armatei. Dar alegerile generale de la 5 noiembrie 1945 sunt totuºi libere: Partidul Micilor Proprietari Independenþi câºtigã 57 % din voturi, iar Partidul Comunist, 17 %. Mareºalul sovietic Kliment Voroºilov, preºedintele comisiei interaliate, impune însã un guvern de coaliþie, ca ºi atribuirea portofoliului Internelor unui comunist (pânã la sfârºitul anilor ’40, postul va fi ocupat, succesiv, de Imre Nagy, László Rajk ºi János Kádár). Mátyás Rákosi, secretarul general al Partidului Comunist, pune atunci în aplicare

UNGURII

„tactica salamului“, care constã în a dezorganiza, a dezmembra ºi a decapita celelalte formaþiuni politice. La jumãtatea anului 1947, coaliþia este doar o ficþiune. De asemenea, în cursul alegerilor anticipate din august 1947, Partidul Comunist se prezintã ca fiind singura forþã capabilã de acþiune. Tot ceea ce mai rãmâne din celelalte partide se va gãsi, în mai puþin de un an, absorbit sau eliminat. Începând din martie 1948, Partidul Comunist exercitã singur puterea. Politica acestuia este extrem de brutalã: colectivizarea agriculturii, epurãri ºi arestãri masive, atacuri îndreptate împotriva clerului (cardinalul Jósef Mindszenty, primatul Ungariei, este condamnat la muncã forþatã)... În 1949, la instigarea lui Stalin, László Rajk ºi alþi lideri comuniºti sunt acuzaþi de „titoism“ ºi executaþi la capãtul unui proces rãsunãtor.

 

125

PATRU DECENII DE DEMOCRAÞIE POPULARÃ.

Moartea lui Stalin duce la zdruncinarea autoritãþii lui Rákosi. Imre Nagy, devenit ºef al guvernului în iulie 1953, ia mãsuri în vederea liberalizãrii: amnistie, închiderea lagãrelor de muncã, oprirea colectivizãrii agriculturii, toleranþã religioasã... Kremlinul obþine demisia sa în primãvara anului 1955, dar intelectualitatea comunistã îl acuzã pe Rákosi, care, sub presiune sovieticã, se vede constrâns sã abandoneze conducerea partidului în iulie 1956 (se va refugia în octombrie 1956 în URSS.). Este înlocuit de Ernö Gerö. Funeraliile lui Rajk – reabilitat în 1955 – apoi evenimentele din Polonia (revenirea lui Gomu¬ka la putere, la 19 octombrie 1956, a se vedea p. 95), aprind scânteia: la 23 octombrie 1956, o giganticã manifestaþie se

125

CYAN

MAGENTA

YELLOW

transformã în cursul serii în insurecþie. Regimul mai este sprijinit doar de poliþia politicã. Gerö face apel la forþele sovietice staþionate în apropierea capitalei, dar „cocteilurile Molotov“ opresc înaintarea tancurilor ruseºti. Deºi este vorba de numai câteva mii de insurgenþi, luptele vor face ravagii în Budapesta ºi în alte oraºe timp de cinci zile. Imre Nagy preia conducerea guvernului la 24 octombrie 1956. János Kádár îi ia locul lui Gerö. În cursul zilelor urmãtoare,

BLACK

Severa restrângere teritorială impusă Ungariei în 1920 a plasat în afara frontierelor sale însemnate minorităţi de limbă maghiară. Unele dintre acestea sunt frontaliere: în Slovacia de Sud, în Ucraina Subcarpatică, în nord-vestul României, în Voivodina (nordul Serbiei). Secuii maghiari instalaţi în inima Transilvaniei de zece

secole probabil se găsesc, în schimb, izolaţi în mijlocul românilor. Toate populaţiile maghiare, inclusiv secuii, aparţineau Regatului Ungariei până în 1918. În interiorul Republicii Ungaria, minorităţile de limbă germană şi slovacă îşi au originea în repopulările din secolul al XVIII-lea, consecutive refluxului turcilor.

DOUĂZECI DE POPOARE

 

126

Nagy promite amnistierea insurgenþilor, dar revolta a ajuns prea departe... Pe data de 28 octombrie, Nagy proclamã o încetare unilateralã a focului, dizolvarea poliþiei politice ºi revenirea la pluripartidism. Luptele înceteazã. Liderii sovietici îºi declarã disponibilitatea pentru negocieri dar, la 31 octombrie 1956, în momentul în care Nagy face publicã intenþia Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varºovia, Kremlinul (dupã cum se va afla mai târziu) decide intervenþia militarã. La 1 noiembrie 1956, Nagy proclamã neutralitatea þãrii. Pe data de 4 noiembrie, se anunþã formarea unui contra-guvern, condus de Kádár (care a ajuns la Moscova pe data de 1), în vreme ce tancurile sovietice pãtrund în Ungaria prin Ucraina Transcarpaticã. Revoluþia maghiarã este zdrobitã în câteva zile. Kádár conduce o

Stema Ungariei este compusă din culorile roşu (culoarea stindardului lui Árpád), alb (crucea patriarhală, care simbolizează convertirea la creştinism... şi puterea regală) şi verde. Dispunerea acestor culori în benzi orizontale îşi are originea în timpul revoluţiei de la 1848. Până în 1949, stema tradiţională, încununată cu coroana Sfântului Ştefan, figura în centrul

126

CYAN

drapelului tricolor. Ele au fost înlocuite cu emblema republicii populare, ruptă de revoluţionarii din 1956, suprimată oficial în 1957.

MAGENTA

YELLOW

acþiune severã de represiune pânã în 1963. (Imre Nagy, refugiat la Ambasada Iugoslaviei, o va pãrãsi înarmat cu un permis de liberã trecere, dar va fi imediat arestat de KGB, apoi condamnat ºi executat, în 1958.) Ulterior, încetul cu încetul, el aplicã un sistem original Europa de Est: atotputernicia Partidului Comunist – care nu este pusã în discuþie – este într-o oarecare mãsurã contrabalansatã de o anume liberalizare, relativã dar realã, a economiei. UNGARIA DEMOCRATICÃ. Îndepãrtat

de la putere în 1988, Kádár se stinge din viaþã în cursul anului urmãtor. Frontiera cu Austria este deschisã în mai 1989. În iunie, funeraliile lui Imre Nagy prilejuiesc ieºirea în stradã a sute de mii de persoane. Odatã cu abandonarea de cãtre Partidul Comunist a rolului sãu conducãtor, „republica popularã“ este desfiinþatã la 23 octombrie 1989, ziua aniversarã a revoluþiei din 1956. În martie–aprilie 1990, alegerile legislative conduc la formarea unei coaliþii de centru-dreapta conduse de József Antall (liderul Partidului Micilor Proprietari, care câºtigase alegerile în 1945). Dezbaterile politice sunt apoi dominate de douã mari chestiuni: liberalizarea economiei ºi apãrarea drepturilor minoritãþilor maghiare de pe teritoriile statelor vecine. Antall moare în 1993. Alegerile din 1994 sunt câºtigate de Partidul Socialist (al foºtilor comuniºti reformatori). Noul prim-ministru, Gyula Horn, continuã liberalizarea economiei, în ciuda presiunilor sindicale. În 1995, Ungaria semneazã cu Slovacia un tratat de cooperare ºi de bunã

BLACK

UNGARIA MAGYARORSZÁG Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã Structura populaþiei (2001) Unguri Romi Germani Slovaci Religii

93 030 km2 10 058 000 loc. Budapesta maghiara 95 % 2,15 % * 1,2 % 0,4 %

catolicã, protestantã (calvinã)

* Potrivit unor estimãri, romii ar constitui 4,5 % pânã la 6 % din populaþia totalã.

vecinãtate, dar situaþia maghiarilor din Slovacia nu se schimbã. Un tratat similar, semnat cu România anul urmãtor, provoacã o destindere evidentã a relaþiilor dintre cele douã þãri (a se vedea p. 135). Alegerile legislative din 1998 aduc la putere o coaliþie de centru-dreapta condusã de Viktor Orbán, În acelaºi an, schimbarea majoritãþii politice în Slovacia (a se vedea p. 113) duce la îmbunãtãþirea relaþiilor dintre cele douã þãri. Ungaria devine membru NATO în 1999. Socialiºtii obþin victoria în alegerile legislative din 2002, cu sprijinul Alianþei Democraþilor Liberi. Noul prim-ministru, Peter Medgyessy, lasã locul lui Ferenc Gyurcsany, în 2004. Ungaria este admisã în Uniunea Europeanã, în luna mai a aceluiaºi an. Alegerile din 2006 pãstreazã la guvernare coaliþia de stânga.

egiunea numitã Transilvania sau Ardeal în limba românã, Erdély în maghiarã, Siebenbürgen în germanã, este astãzi parte integrantã a României, dupã ce a aparþinut, din secolul al X-lea pânã la 1918, Ungariei. [Mai precis, Transilvania a fost organizatã ca voievodat autonom în cadrul regatului maghiar pânã la 1541, apoi a avut statutul de principat autonom sub suzeranitate otomanã, de la sfârºitul secolului al XVII-lea a fost principat al Imperiului Habsburgic, în 1867 fiind anexatã Ungariei cu ocazia compromisului austro-ungar. – n.tr.] Începând din Evul Mediu, ea adãposteºte patru populaþii: secui, germani (sau saºi), maghiari ºi români. • Secuii, de limbã maghiarã, ocupã interiorul arcului carpatic. Originea lor (probabil turcicã) rãmâne misterioasã. Se pare cã au sosit în acelaºi timp cu maghiarii, ca trupe auxiliare ale acestora. Însãrcinaþi de timpuriu cu apãrarea frontierelor rãsãritene ale regatului, ei ºi-au pãstrat multã vreme organizarea de clan, bazatã pe o comunitate de oameni liberi. • În schimb, originea saºilor este clarã: la îndemnul regilor Ungariei, ei au colonizat, de la mijlocul secolului al XII-lea, centrul Transilvaniei. Deºi numiþi „saxoni“, aceºtia proveneau mai ales din Renania ºi din Flandra. Organizarea lor judecãtoreascã în ºapte scaune a dat numele german al regiunii, Siebenbürgen. Printre oraºele de origine sãseascã, cele mai importante sunt astãzi Braºovul (Kronstadt) ºi Sibiul (Hermannstadt). • Maghiarii propriu-ziºi s-au stabilit în Transilvania, ca ºi în restul Ungariei, în secolul al X-lea.

R

127

CYAN

MAGENTA

YELLOW

• Românii erau prezenþi în Transilvania în secolul al XII-lea ºi fãrã îndoialã – dupã câte se pare – chiar cu mult timp mai devreme, ca descendenþi ai populaþiei romanizate a Daciei (a se vedea p. 128). În orice caz, la sfârºitul Evului Mediu, se pot distinge trei „naþiuni“: maghiarii, a cãror nobilime deþine poziþia dominantã în þarã, secuii ºi saºii, aceste ultime douã populaþii bucurându-se de statute speciale recunoscute de regii maghiari. Cele trei naþiuni sunt reprezentate în Dieta Transilvaniei. Românii, în schimb, nu formeazã o „naþiune“ [În sensul medieval al termenului, n.tr.]: ei constituie masa populaþiei þãrãneºti, mai mult sau mai puþin aservitã de aristocraþia maghiarã. În ceea ce priveºte (mica) nobilime româneascã, atâta câtã existã, aceasta se maghiarizeazã parþial. Dupã cucerirea Ungariei centrale de cãtre turci, atunci când Transilvania devine autonomã, maghiarii continuã sã conducã þara. Conºtiinþa naþionalã a românilor din Transilvania se afirmã în special din secolul al XIX-lea: în 1848–1849, ei revendicã recunoaºterea lor ca „naþiune“. Dar statul maghiar format în urma compromisului din 1867 nici nu vrea sã audã de aºa ceva. Integral inclusã în cadrul României dupã Primul Rãzboi Mondial, Transilvania face, în 1940, obiectul unui partaj [dictatul de la Viena – n.tr.]: nord-vestul (inclusiv secuii) reintrã în componenþa Ungariei; sudul (inclusiv saºii) continuã sã aparþinã României. În 1945, toþi locuitorii Transilvaniei au redevenit cetãþeni români. Printre aceºtia se numãrã vorbitorii de limbã maghiarã, în numãr de 1,5 milioane în zilele noastre. Saºii însã au emigrat, în majoritate, în Germania. BLACK

R O M Â N I I ominaþi, de o parte a Carpaþilor, de maghiari, de cealaltã parte, de otomani (din secolul al XV-lea), românii au jucat un rol relativ modest în istorie înainte de secolul al XIX-lea. Independenþa realã ºi durabilã a fost obþinutã în jurul anului 1880. Reuniþi în cadrul aceluiaºi stat (numit „România Mare“) în perioada interbelicã, ulterior s-au regãsit divizaþi între Republica România propriu-zisã ºi Republica Moldova, aceasta din urmã inclusã în Uniunea Sovieticã pânã în 1991.

D

Începuturile ORIGINEA CONTROVERSATÃ A ROMÂNILOR. Dacii reprezentau ramura nordicã (nord-dunãreanã) a tracilor indo-europeni. În secolul I î.Hr., sub conducerea regelui Burebista, aceºtia ºi-au constituit un stat cu centrul la Sarmizegetusa, în sud-vestul Transilvaniei de astãzi. Spre sfârºitul secolului urmãtor, în timpul domniei lui Decebal (Diurpaneus), dacii au intrat în conflict cu romanii. În urma rãzboaielor din 101–102 ºi 105–106, împãratul roman Traian cucereºte Dacia, o parte a acesteia devenind provincie romanã (a se vedea harta de la p. 10). Resursele provinciei (aur, fier, sare) sunt exploatate cu ajutorul coloniºtilor, care se amestecã, treptat, cu populaþia autohtonã. Însã provincia se dovedeºte greu de apãrat în faþa presiunilor

ROMÂNII

„Naþiunile“ Transilvaniei

 

127

DOUĂZECI DE POPOARE

 128 

popoarelor barbare. În 271, împãratul Aurelian decide abandonarea Daciei în faþa goþilor, armata, administraþia ºi, probabil, o parte a populaþiei romanizate deplasându-se la sudul Dunãrii. În fosta Dacie romanã se succed apoi valurile de migratori. Dintre acestea, mai importante sunt cele ale hunilor (secolele IV–V), ale avarilor (sec. VI–VII) ºi ale slavilor (sec. VI–VII). Pânã în secolul al XIII-lea, informaþiile scrise despre populaþia romanicã autohtonã sunt relativ puþine. Ce s-a întâmplat între timp? Românii – la fel ca ºi majoritatea istoricilor – considerã (pe baza dovezilor arheologice ºi a surselor scrise) cã descendenþii populaþiilor romanizate ale Daciei au rãmas LIMBA ROMÂNà Primul text cunoscut în limba românã dateazã din 1521: este o scrisoare trimisã de boierul Neacºu [din Câmpulung, n.tr.] judelui Braºovului, Johannes Benkner, un „sas“. Acesta, preocupat de problema educaþiei religioase, cheamã ulterior la Braºov pe Coresi, un tipograf originar din Valahia, care va tipãri psaltiri, evanghelii, într-o limbã pe care a unificat-o, pentru a putea fi înþeleasã de toþi românii. Aceste texte, traduse din slavonã (limba liturgicã a ortodocºilor slavi, dar ºi a celor români) erau transcrise cu caractere chirilice. Întemeierea unei Biserici Unite, în 1698, a marcat o altã etapã importantã: românii din Transilvania îºi redescoperã, cu aceastã ocazie, prin legãturile cu catolicii ºi în urma cãlãtoriilor la Roma, latinitatea. ªi, totuºi, a fost necesar sã se aºtepte pânã în secolul al XIX-lea pentru ca limba românã modernã sã fie definitiv constituitã, sub influenþa limbii franceze mai ales: se vorbeºte, în aceastã privinþã, de o anumitã „relatinizare“. În aceeaºi perioadã, de asemenea, alfabetul latin îl înlocuieºte pe cel chirilic.

128

CYAN

MAGENTA

YELLOW

pe loc (în special în Transilvania) de-a lungul secolelor, chiar dacã s-au refugiat în munþi (Carpaþii Meridionali) în perioada migraþiilor. Dimpotrivã, susþinând aºa-numita „teorie imigraþionistã“, maghiarii considerã cã populaþia romanizatã nu a supravieþuit invaziilor la nordul Dunãrii ºi cã valahii (vorbitori ai unei limbi romanice, a se vedea p. 38), veniþi din Peninsula Balcanicã, ar fi migrat spre nord dupã trecerea mongolilor, în secolul al XIII-lea, ajungând, deci, în Transilvania, la patru secole dupã sosirea aici a ungurilor! AFIRMAREA VALAHIEI ªI A MOLDOVEI. Creºtinismul slavon se rãspândeºte la nordul Dunãrii în perioada creºterii puterii bulgarilor, dupã secolul al VII [religia creºtinã pãtrunzând în secolele II–III d.Hr. – n.tr.]. Regiunea intrã sub autoritatea pecenegilor (de origine turcicã) pânã in 1122, apoi a cumanilor (de aceeaºi origine), fiind devastatã de mongoli între 1240–1242. Ulterior, Valahia [Þara Româneascã – n.tr.] intrã sub controlul maghiarilor, care încearcã astfel sã se apere în faþa tãtarilor din Hanatul Hoardei de Aur. În jurul anului 1270, aici se dezvoltã o miºcare de rezistenþã împotriva maghiarilor. Voievodul Basarab I, obþine independenþa, prin victoria [de la Posada, n.tr.] din 1330, împotriva regelui Ungariei, Carol I [Carol Robert de Anjou – n.tr.]. În 1359 se întemeiazã o mitropolie ortodoxã la Argeº (la nord-vest de Bucureºti). În 1385 [de fapt sfârºitul secolului al XIV-lea – n.tr.] capitala este mutatã la Târgoviºte. Moldova (regiunea dintre Carpaþi ºi Nistru) a fost chiar mai mult afectatã de invaziile migratorilor. Dupã trecerea mongolilor,

BLACK

Hoarda de Aur îi impune plata unui tribut (la fel ca ºi principatelor ruse). Ungaria ºi Polonia rivalizeazã în privinþa controlului asupra nordului Moldovei, în secolul al XIV-lea. În 1359, voievodul Bogdan obþine independenþa de sub suzeranitatea maghiarã devenind astfel primul voievodat al Moldovei. Voievodul Petru I [Muºat, n.tr.] (cca 1375– 1391) consolideazã instituþiile statului, a cãrui capitalã este fixatã la Suceava, dar Hoarda de Aur continuã sã reprezinte o ameninþare realã. Prin urmare, Petru se recunoaºte, în 1387, vasal al regelui Poloniei, Vladislav al II-lea Jagello (a se vedea p. 80). Suceava devine ºi centrul Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei, recunoscutã de Patriarhia din Constantinopol în 1401.

Românii sub tutelã Dupã ce otomanii pãtrund în Europa, la mijlocul secolului al XIV-lea, aceºtia cuceresc Bulgaria, apoi atacã Valahia, în 1394. Doi ani mai târziu, ei înfrâng la Nicopole (pe malul bulgãresc al Dunãrii) o cruciadã creºtinã lansatã împotriva lor (a se vedea p. 116). Ulterior, þara intrã sub dominaþia Imperiului Otoman: voievozii trebuie sã plãteascã un tribut anual, începând din prima jumãtate a secolului al XV-lea. Aceºtia încearcã sã-ºi recâºtige independenþa deplinã, mai ales în timpul lui Iancu de Hunedoara (a se vedea p. 116), dar în 1444 înfrânte la Varna, armatele creºtine nu izbutesc sã-i alunge pe otomani din Europa. Vlad Þepeº, voievodul Þãrii Româneºti (cel ce va inspira legenda despre Dracula), va refuza sã plãteascã DOMINAÞIA OTOMANÃ.

RUSIA

ru

sa

MOLDOVA

Ti

t Si r e

M u r eº

Transilvania

ÎNTRE OTOMANI ªI HABSBURGI. În timpul domi-

Pr u

t

Iaºi

STATELE AUSTRIECE

Bugeac

Ol t

VALAHIA Belgrad

Marea Neagrã

Bucureºti

Du n ãr ea 200 km

IMPERIUL OTOMAN

România actualã

1750. Începând din secolul al XV-lea, Valahia ºi Moldova sunt vasale otomanilor. În 1538

suzeranitatea otomanã asupra þãrii. Capitala este mutatã de la Suceava la Iaºi în 1552.

Moldova actualã

otomanii au anexat teritoriile moldave riverane Mãrii Negre („Bugeac“).

1800

g

Transilvania

ia

MOLDOVA

b ra

M u r eº

Odessa

Ol t

VALAHIA

Marea Neagrã

Du n ãr ea

Belgrad

Bucureºti

Du n ãr ea

IMPERIUL OTOMAN IMPERIUL OTOMAN

România actualã

Bu

t Si r e

Bugeac

Pr u

t

Iaºi

IMPERIUL HABSBURGIC

Odessa

ru

sa

Ti

VALAHIA

200 km

RUSIA

Bu

Ol t

Bucureºti

Belgrad

1815. Rusia a anexat în 1812 Basarabia, adicã Bugeacul ºi jumãtate din Principatul Moldovei.

Ba

Transilvania

t Si r e

M u r eº

1800. Austria a anexat în 1775 Bucovina, desprinsã de Moldova.

g

Iaºi

STATELE AUSTRIECE

Pr u

devine din ce în ce mai interesatã, cãtre mijlocul seco-

Ni s t

ru

MOLDOVA

Ti

INTRAREA RUªILOR ÎN SCENÃ. Rusia

1815

RUSIA

Ni s t

Bucovina

t

tributul în 1459, dar îºi va pierde tronul, trei ani mai târziu. Þara Româneascã se va afla apoi sub suzeranitate otomanã pânã în secolul al XVIII-lea. (Capitala este stabilitã al Bucureºti în 1659.) În 1456, cu sprijinul tãtarilor, otomanii impun Moldovei plata tributului. Cu toate acestea, din 1457 noul voievod, ªtefan cel Mare, refuzã sã-l mai plãteascã. În 1475 el obþine la Vaslui [Podul Înalt, n.tr.] o victorie strãlucitã împotriva turcilor dar, lipsit de sprijinul aliaþilor sãi [Ungaria ºi Polonia, n.tr.], în 1480 este obligat sã plãteascã din nou tribut. El moare în 1504. Sultanul Soliman Magnificul (învingãtorul maghiarilor la Mohács, în 1526, a se vedea p. 117), atacã Moldova în 1538, anexeazã regiunea litoralã (Bugeac, în turcã) ºi reinstaureazã

naþiei otomane, Valahia ºi Moldova îºi pãstreazã un statut aparte: trupele otomane nu staþioneazã pe teritoriul lor, iar musulmanii nu se pot instala aici. Însã turcii supravegheazã, ºi chiar manipuleazã, desemnarea voievozilor, „aleºi“, în principiu, de boieri. Doar Mihai Viteazul, voievod al Valahiei începând din 1593, se revoltã împotriva dominaþiei otomane, îi învinge pe turci, îºi impune autoritatea asupra Transilvaniei (1599) ºi a Moldovei (1600), dar este asasinat în 1601. Pentru români, Mihai este un erou, fiind primul care a reuºit, chiar ºi pentru o scurtã perioadã de timp, sã realizeze unitatea naþionalã. Eºecul asediului Vienei, în 1683, marcheazã reculul otomanilor: austriecii cuceresc Ungaria ºi Transilvania, fapt confirmat de turci prin Tratatul de la Karlowitz, din

1699 (a se vedea p. 21). Pentru a-ºi întãri controlul, ei impun domnitori fanarioþi (mulþi dintre aceºtia, de origine greacã) pe tronul Moldovei (în 1711) ºi al Valahiei (în 1716). Fanarioþii, al cãror nume provine de la cartierul Fanar, locuit de greci în Istanbul, sunt în general nobili, prelaþi sau comercianþi înstãriþi aparþinândacestei comunitãþi care, din secolul al XVII-lea, îndeplinesc diferite atribuþii în sistemul administrativ al acestui stat – a se vedea p. 181. Fanarioþii (care poartã ºi titlul de „hospodar“) se succed în cele douã Principate pânã la 1821. Practic, o domnie fanariotã dura în medie 2–3 ani.

Moldova actualã

Marea Neagrã

ROMÂNII

Bu g

sa

Ni s t

sa

POLONIA

1750

5 6

129

DOUĂZECI DE POPOARE

 

130

lului al XVIII-lea, de þãrmurile Mãrii Negre, stãpânite de turci ºi de aliaþii acestora, tãtarii din Crimeea. În urma declanºãrii conflictului, în 1768, armatele ruseºti cuceresc Bugeacul, Moldova, Valahia ºi pãtrund în 1772 în Bulgaria. În afara unor teritorii în Ucraina, tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) acordã Rusiei un „drept de intervenþie“, pe lângã sultan, în privinþa Principatelor. Anul urmãtor, Austria profitã de împrejurãri pentru a-i convinge pe otomani sã-i cedeze Bucovina, smulsã Moldovei (a se vedea studiul). Rãzboiul dintre ruºi ºi turci reizbucneºte în 1787. Înfrânþi din nou, aceºtia din urmã sunt nevoiþi sã cedeze teritoriile deþinute dincolo de Nistru, astfel încât Rusia devine vecina Moldovei. În 1802, otomanii îl detroneazã pe domnitorul Þãrii Româneºti, Constantin Ipsilanti, considerat prea favorabil ruºilor. Acest fapt determinã un nou rãzboi, declanºat în 1806: trupele ruse invadeazã Principatele. Prin Tratatul de la Bucureºti (1812), Rusia obþine Basarabia, adicã Bugeacul, precum ºi jumãtatea Moldovei, situatã între Prut ºi Nistru. Astfel, o parte a populaþiei româneºti intrã sub stãpânirea þarului (Basarabia rãmânând în cadrul Imperiului Rus pânã la Primul Rãzboi Mondial). „CONDOMINIUMUL“ RUSO-TURC. Tulburãrile care

afecteazã Moldova ºi Þara Româneascã în 1821 au o dublã origine. Pe de o parte, Alexandru Ipsilanti (fiul domnitorului fanariot destituit în 1802) se sprijinã pe o societate secretã greceascã, Eteria (care îºi are cartierul general la Odessa), pentru a încerca eliberarea ortodocºilor din Balcani, scontând pe ajutorul Rusiei. Pe de altã

130

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BUCOVINA În 1772, cu ocazia primei împãrþiri a Poloniei, Austria primeºte Galiþia (a se vedea p. 85). Trei ani mai târziu, obþine din partea turcilor nord-vestul Moldovei (incluzând vechea capitalã, Suceava), adicã Bucovina. Fondul populaþiei rurale din regiune este format din ruteni, în nord, ºi din români, în sud, aceºtia fiind amestecaþi în principalul oraº al regiunii, Cernãuþi (Czernowitz, în germanã). Numeroºi germanofoni se stabilesc aici, iar populaþia evreiascã localã trece progresiv la limba germanã. La est de Carpaþi se constituie astfel un leagãn de culturã germanã. Odatã cu destrãmarea Austro-Ungariei, la sfârºitul anului 1918, Bucovina revine României Mari. Dar oraºul Cernãuþi îºi pãstreazã populaþia amestecatã, formatã din evrei – cei mai numeroºi –, români, ruteni (ucraineni) ºi germani. În iunie 1940, România este obligatã sã cedeze Uniunii Sovietice, apoi RSS Ucraina, Bucovina de Nord, inclusiv capitala acesteia, care devine Cernovcy. În urma unui acord încheiat între guvernul sovietic ºi cel german, toþi germanofonii neevrei sunt transferaþi în Reich. În ceea ce-i priveºte pe evrei, în momentul revenirii armatei române în regiune, în 1941–1944, aceºtia sunt uciºi sau dispersaþi. În 1944, secesiunea este desãvârºitã: Bucovina de Nord este anexatã Ucrainei, iar Bucovina de Sud rãmâne României.

parte, Tudor Vladimirescu, a cãrui bazã se aflã în vestul Þãrii Româneºti [în Oltenia, n.tr.], declanºeazã o revoltã socialã ºi naþionalã. Aflat, fiecare, în fruntea trupelor proprii, Ipsilanti ºi Vladimirescu ajung la Bucureºti, intrând apoi în conflict. Acuzat de trãdare de cãtre Ipsilanti, Tudor Vladimirescu este ucis. Rusia, neliniºtitã de evoluþia evenimentelor, oferã mânã liberã turcilor pentru a restabili ordinea.

BLACK

Aflaþi din nou în rãzboi împotriva turcilor, ruºii ocupã în 1828 Moldova ºi Þara Româneascã. Anul urmãtor, Tratatul de la Adrianopol stabileºte cã cele douã Principate vor fi conduse ulterior de principi aleºi pe viaþã. În vreme ce trupele ruse rãmân în cele douã þãri (de unde se vor retrage în 1834), se trece la elaborarea Regulamentelor Organice, care reprezintã primele documente cu rol de Constituþie aplicate în Þara Româneascã ºi Moldova (din 1831, respectiv, 1832). Acestea impun, în ambele principate, o serie de instituþii: Adunarea Obºteascã (alcãtuitã din boieri), Consiliul de miniºtri... În 1834, sultanul îºi dã acordul pentru numirea primilor „domni regulamentari“. Sunt aleºi: Mihail Sturdza în Moldova ºi Gheorghe Bibescu în Þara Româneascã. Aceºtia domnesc sub supravegherea consulilor ruºi. În cursul anilor 1830–1840, tinerii români (printre care se numãrã Alexandru Ioan Cuza ºi Ion Brãtianu) îºi fac studiile la Paris, visând la o România unitã ºi independentã, cu un regim monarhic constituþional. Efervescenþa stârnitã de revoluþia declanºatã la Paris în februarie 1848 se face simþitã la Iaºi, în martie: patrioþii care revendicã adoptarea reformelor (printre care ºi Al.I. Cuza) sunt arestaþi de domnitorul Mihail Sturdza. La Bucureºti, revoluþia este declanºatã în iunie. Principele Bibescu acceptã cererile patrioþilor, dupã care abdicã ºi pleacã în Austria. Þarul condamnã agitaþiile revoluþionare. În septembrie 1848, trupele otomane ºi ruse (acestea din urmã trecând prin Moldova) pãtrund în Bucureºti.

EVENIMENTELE DIN 1848–1849.

În condiþiile în care ruºii invadeazã din nou Principatele în 1853, Turcia le declarã rãzboi, alãturi de ea aflându-se, de aceastã datã, Franþa ºi Anglia. Începe Rãzboiul Crimeei (a se vedea p. 75). Prin Tratatul de la Paris (1856), Rusia cedeazã

AUTONOMIA.

Moldovei zona de sud a Basarabiei, care obþine astfel ieºire la Marea Neagrã. Totodatã, „protectoratul“ exercitat de aceasta asupra Principatelor este desfiinþat, menþinându-se statutul distinct al celor douã þãri (spre regretul patrioþilor români) ºi suzeranitatea otomanã. Totuºi, pentru fiecare principat este prevãzutã alegerea câte unui „divan ad-hoc“, care sã revizuiascã Regulamentele Organice. Ori, cu prilejul alegerilor din 1857, „unioniºtii“ triumfã atât în Moldova cât ºi în Þara Româneascã. Convenþia de la Paris (1858) opteazã pentru un compromis: „Principatele Unite ale

ROMÂNII DIN TRANSILVANIA Transilvania [voievodat autonom sub suzeranitatea Regatului Ungariei în Evul Mediu, n. tr.] (a se vedea p. 127), este locuitã de patru populaþii: secuii (înrudiþi cu maghiarii), saºii (germani), ungurii propriu-ziºi ºi românii. Secuii ºi saºii se bucurã de statute distincte. Þãranii (majoritari) ºi nobilii sunt atât români, cât ºi unguri. Dupã invazia mongolã, atunci când regalitatea maghiarã îºi reinstaureazã controlul asupra Transilvaniei, nobilimea românã se maghiarizeazã parþial. (Acesta este, de exemplu, cazul lui Voicu, tatãl lui Iancu de Hunedoara ºi bunicul lui Matia Corvin.) Cu timpul, populaþia româneascã devine majoritar ruralã, pãstrându-ºi limba ºi confesiunea ortodoxã, fãrã a fi recunoscutã însã în mod oficial. Autonomia Transilvaniei (dupã cucerirea Ungariei centrale de cãtre otomani, a se vedea p. 118) nu aduce schimbãri în situaþia românilor. Toleranþa religioasã specificã epocii permite, totuºi, instalarea unui mitropolit ortodox la Alba Iulia (Gyulafehérvár) în 1572. În 1698, mitropolitul recunoaºte autoritatea papei, fondând astfel Biserica Unitã cu Roma (Greco-Catolicã), pe care însã o parte a credincioºilor ºi a clerului o respinge. Recucerirea Transilvaniei

131

CYAN

MAGENTA

YELLOW

de cãtre Habsburgi, definitivã din 1711, nu îmbunãtãþeºte cu nimic soarta þãranilor români: în 1784 avea sã izbucneascã o mare rãscoalã. În contextul declanºãrii insurecþiei maghiare (a se vedea p. 120), românii organizeazã în mai 1848, la Blaj, în apropiere de Alba Iulia, o mare adunare, la care participã prelaþii uniþi ºi cei ortodocºi. Prin „Petiþia Naþionalã“, adoptatã cu acest prilej, ei revendicã recunoaºterea „naþiunii“ române, egalã cu celelalte trei naþiuni ale Transilvaniei, dar fãrã rezultat. Ulterior, ca urmare a declanºãrii conflictului cu maghiarii, românii se organizeazã în „legiuni“ comandate de Avram Iancu ºi de prefecþi. Luptele cu maghiarii vor dura pânã în 1849. Armatele ruse, pãtrunse în Ungaria în iulie 1849, pun capãt revoluþiei maghiare în cursul lunii urmãtoare. Compromisul austro-ungar din 1867 suprimã autonomia Transilvaniei. Dupã 1875, guvernul de la Budapesta trece la impunerea politicii de maghiarizare. În 1881 se formeazã Partidul Naþional Român [din Transilvania ºi Banat, n.tr.] care încearcã sã se opunã acestei politici. Interzis în 1892, el îºi va relua activitatea în 1905. La începutul secolului al XX-lea, românii alcãtuiau 55 % din populaþia Transilvaniei.

BLACK

Moldovei ºi Valahiei“ vor avea, fiecare, un principe autohton, un guvern ºi o Adunare, Curtea de Justiþie fiind comunã. Dar, în 1859, cele douã Adunãri îl aleg ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza în ambele þãri. Unirea este astfel, de facto înfãptuitã. Sultanul recunoaºte faptul împlinit în 1861. Alexandru Ioan Cuza adoptã o serie de reforme rapid, mai ales în domeniul agrar, apoi obþine o modificare a Constituþiei, care instituie un regim autoritar. O coaliþie formatã din conservatori ºi liberali îl obligã pe Cuza sã abdice în 1866. Este necesarã gãsirea unui nou domnitor. Germanul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (înrudit cu regele Prusiei ºi, prin mama sa, cu Napoleon al III-lea) acceptã tronul, fiind proclamat principe în mai 1866 sub numele de Carol I. O nouã Constituþie este adoptatã în luna iulie a aceluiaºi an, iar „Principatele Unite“ capãtã numele de România. Suzeranitatea otomanã se pãstreazã în continuare. ION BRÃTIANU Ion C. Brãtianu joacã un rol esenþial în viaþa politicã româneascã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Dupã studii întreprinse la Paris, Brãtianu participã la Revoluþia din 1848 din Þara Româneascã (fiind membru al guvernului provizoriu), dupã care se reîntoarce la Paris, ca refugiat politic. Revenit la Bucureºti în 1856, contribuie la înlãturarea lui Alexandru I. Cuza ºi îl convinge apoi pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sã preia tronul. Ministru între 1866 ºi 1870, formeazã în 1876 un guvern liberal ºi reuºeºte sã se menþinã la putere pânã în 1888 (cu o scurtã pauzã în 1881). În prezenþa sa, la Congresul de la Berlin din 1878, este recunoscutã independenþa României.

ROMÂNIA

Convenþia ruso-otomanã de la Balta Liman (1849) suspendã Regulamentele Organice ºi restabileºte sistemul domnitorilor numiþi. Numeroºi revoluþionari pleacã în exil, se instaleazã la Paris ºi se strãduiesc sã atragã atenþia lui Napoleon al III-lea pentru cauza naþionalã româneascã.

 

131

DOUĂZECI DE POPOARE

 

132

1860. După războiul Crimeei, Rusia cedează Moldovei o zonă de acces la mare, la nord de Dunăre. În 1859, cele două principate s-au reunit de facto.

1878. România îşi obţine independenţa. Ea restituie Rusiei zona de la nord de Dunăre, dar primeşte Dobrogea, cedată de Imperiul Otoman.

INDEPENDENÞA. Carol I resimte, în scurt timp,

vasalitatea faþã de Imperiul Otoman ca pe un anacronism umilitor. Astfel, în 1877, atunci când Rusia (ca urmare a masacrelor din Bulgaria a se vedea p. 170) intrã din nou în rãzboi împotriva turcilor, România trece de partea ei. Prin Tratatul de la Berlin (1878) ea este nevoitã sã cedeze Rusiei teritoriile din Basarabia de Sud, care i-au fost atribuite de Moldova în 1856, primind în contrapartidã Dobrogea, cedatã de Imperiul Otoman. Recunoaºterea internaþionalã deplinã a independenþei survine însã abia în 1880, dupã suprimarea unei clauze din Constituþia din 1866 [revizuirea art. 7, n.tr.] , care stipula cã

132

CYAN

MAGENTA

YELLOW

„numai strãinii de religie creºtinã pot obþine calitatea de români“. Acesta nu era compatibil cu prezenþa numeroºilor musulmani în Dobrogea. Carol I este încoronat ca rege al României în mai 1881. Biserica Ortodoxã Românã devine autocefalã (mitropolitul având sediul la Bucureºti) în 1885. România nu se implicã în primul rãzboi balcanic (octombrie 1912–mai 1913) împotriva Turciei, dar participã la cel de-al doilea (iunie–august 1913), împotriva Bulgariei, ºi obþine, în urma pãcii de la Bucureºti, Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). ÎNFRÂNGEREA DIN 1916. Odatã cu izbucnirea Primului Rãzboi Mondial, România adoptã iniþial poziþia de neutralitate. Dupã moartea lui Carol I, în octombrie 1914, cãruia îi urmeazã nepotul sãu de frate, Ferdinand I, conducãtorii români, din ce în ce mai mult supuºi presiunilor, se vãd divizaþi: Puterile Centrale le promit Basarabia, Aliaþii, Transilvania. Aceºtia din urmã obþin câºtig de

BLACK

cauzã în 1916, preconizând trasarea mult cãtre vest a unei frontiere cu Ungaria (linia Debreþin–Szeged). La 27 august, România declarã rãzboi Austro-Ungariei. Trupele sale pãtrund în Transilvania, ocupã Braºovul, apoi sunt nevoite sã se retragã, din septembrie. Puterile Centrale lanseazã o puternicã contraofensivã: armatele germane, maghiare ºi bulgare cuceresc oraºul Bucureºti în decembrie 1916 ºi ocupã Oltenia, Muntenia ºi Dobrogea. Guvernul român, retras la Iaºi, nu mai pãstreazã decât Moldova, fiind sprijinit de armatele ruse. Dupã Revoluþia bolºevicã, România, izolatã, este obligatã sã încheie cu Germania ºi Austro-Ungaria un armistiþiu (la Focºani, 9 decembrie 1917). Prin Tratatul de la Bucureºti (mai 1918), ea este nevoitã sã cedeze Dobrogea de Sud Bulgariei, în vreme ce zona de sud, aflatã în continuare sub ocupaþie, trebuie sã asigure aprovizionarea cu cereale ºi petrol a Germaniei ºi Austro-Ungariei. Simultan, graniþa României se modificã spre est: în martie 1918, la Chiºinãu este proclamatã Republica Democraticã Moldoveneascã (Basarabia), care îºi declarã independenþa ºi apoi unirea cu România luna urmãtoare. În Ucraina situaþia devine confuzã (a se vedea p. 73). România recupereazã astfel Basarabia, anexatã de Rusia în 1812. CONSTITUIREA „ROMÂNIEI MARI“. Odatã cu prãbuºirea Imperiului Austro-Ungar, în noiembrie 1918, România reintrã în rãzboi, iar trupele sale pãtrund în Transilvania. Pe data de 28 noiembrie, Bucovina îºi proclamã unirea cu România. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare a românilor din Transilvania ºi din Ungaria, întrunitã la

133

CYAN

MAGENTA

YELLOW

România începând din 1920 PERIOADA INTERBELICÃ. Dacã „România Mare“, constituitã în 1919–1920, are un teritoriu mai mult decât dublu faþã de 1914, în schimb, ea ºi-a pierdut omogenitatea etnicã: românii reprezintã doar 72 % din populaþie. Printre alogeni se regãsesc maghiari (8 %, inclusiv secuii), germani (4 %, saºii din Transilvania, ºvabii din Banat), evrei (4 %, în special în Basarabia, Moldova ºi Bucovina), ucraineni (3 %, în Bucovina de Nord), ruºi (în Basarabia), bulgari ºi turci (în Dobrogea ºi în Basarabia), þiganii... Se adaugã ºi o mare diversitate religioasã: pe lângã 73 % ortodocºi, sunt recenzaþi catolici, uniþi, calvini, luterani, musulmani... ºi evreii deja amintiþi. Constituþia din 1923 garanteazã respectarea drepturilor minoritãþilor, dar dezagregarea rapidã a democraþiei române se va manifesta prin diferite dificultãþi în privinþa aplicãrii lor ºi prin numeroase plângeri la Societatea Naþiunilor. Scurtei perioade reformatoare postbelice (marcate printr-o importantã reformã agrarã) îi urmeazã mai mulþi ani caracterizaþi printr-un regim parlamentar din ce în ce mai puþin eficace. Se vor adãuga ºi probleme dinastice: Ferdinand I moare în 1927. Principele Carol renunþase în 1925 la prerogativele sale de moºtenitor al tronului. Fiul sãu, Mihai, în vârstã de ºase ani este numit moºtenitor de Parlament. Este instituit un Consiliu de Regenþã, prezidat de patriarhul ortodox de la Bucureºti. În 1930, printr-o acþiune de forþã, Carol al II-lea revine în þarã ºi obþine proclamarea sa ca rege de cãtre Parlament. Pânã în 1938, el apeleazã la diferiþi politicieni, pe care-i

BLACK

lasã sã se discrediteze, concomitent consolindându-se influenþa miºcãrii fasciste, Garda de Fier, conduse de Corneliu ZeleaCodreanu. În februarie 1938, Carol al II-lea preia întreaga putere, suspendã partidele politice – înlocuite cu Frontul Renaºterii Naþionale – ºi decide arestarea lui Codreanu ºi a unora dintre partizanii sãi. Ei vor fi asasinaþi în noiembrie 1938. CEL DE-AL DOILEA RÃZBOI MONDIAL. În septembrie 1939, atunci când Hitler invadeazã Polonia, România adoptã o atitudine de neutralitate (care nu o împiedicã, totuºi, sã adãposteascã 100 000 de refugiaþi polonezi). De la 23 august 1939, protocolul secret anexat Pactului germano-sovietic (a se vedea p. 93) a lãsat Uniunii Sovietice mânã liberã în Basarabia. În iunie 1940, aceasta adreseazã României un ultimatum, prin care reclamã nu numai cedarea Basarabiei, ci ºi a Bucovinei de Nord (teritoriu care nu fusese prevãzut în protocol). Imediat, trupele sovietice ocupã teritoriile. Basarabia centralã a devenit RSS Moldoveneascã, iar celelalte teritorii au fost alipite RSS Ucrainene. Carol al II-lea încearcã, în aceste condiþii, sã se apropie de Germania ºi îl introduce în guvern pe Horia Sima, noul lider al Gãrzii de Fier. Dar, din iulie 1940, Hitler ridicã problema Transilvaniei. Arbitrajul [dictatul – n.tr.] germano-italian de la Viena, din august 1940, oferã soluþia: România este obligatã sã cedeze Ungariei Transilvania de Nord-Vest. În fine, în septembrie 1940, Bulgaria obþine retrocedarea Dobrogei de Sud. Pierderile teritoriale provoacã o mare emoþie. Generalul Ion Antonescu, chemat

ROMÂNII

Alba Iulia, proclamã unirea Transilvaniei ºi a regiunilor învecinate cu România. Saºii îºi exprimã adeziunea, dar nu ºi secuii. În ianuarie 1919, Parlamentul de la Bucureºti ratificã proclamaþiile de unire, inclusiv pe cea a Basarabiei (pe care URSS, nu a recunoscut-o însã niciodatã). Mai rãmân de stabilit frontierele. În 1919, Tratatul de la Saint-Germain, semnat cu Austria, recunoaºte încorporarea Bucovinei, iar cel de la Neuilly, cu Bulgaria, specificã revenirea Dobrogei de Sud în componenþa României. Dar în privinþa Ungariei, situaþia rãmâne conflictualã. Românii revendicã linia Debreþin–Szeged ce le-a fost promisã, în 1916, de cãtre Aliaþi. Însã aceºtia, prin armistiþiul pe care l-au încheiat la 13 noiembrie 1918, nu au prevãzut decât cedarea Transilvaniei propriu-zise. De asemenea, românii ºi iugoslavii îºi disputã Banatul. Instaurarea la Budapesta, în martie 1919, a unui guvern revoluþionar comunist condus de Béla Kun (a se vedea p. 122) ºi politica acestuia faþã de România determinã luna urmãtoare intervenþia armatei române în Ungaria. Dupã ce Béla Kun abandoneazã puterea la 1 august 1919, românii ocupã Budapesta pe care o vor elibera abia în noiembrie 1919. Aceasta nu face decât sã agraveze conflictul dintre cele douã þãri. Preluarea puterii în Ungaria de cãtre amiralul Horthy (a se vedea p. 123) duce, în sfârºit, la semnarea Tratatului de la Trianon (iunie 1920): României îi sunt recunoscute, pe lângã Transilvania propriu-zisã, jumãtate din Banat precum ºi o zonã largã în vest, care include printre altele oraºele Arad, Oradea ºi Satu-Mare.

 

133

Dar Antonescu, sprijinit de germani, reuºeºte sã restabileascã ordinea, prin intermediul armatei: Garda de Fier este anihilatã. În iunie 1941, România se lasã antrenatã în rãzboiul împotriva Uniunii Sovietice. Antonescu devine mareºal. Armatele române luptã în Ucraina ºi apoi ajung pânã la Stalingrad, unde suferã pierderi conside-

DOUĂZECI DE POPOARE

la putere în septembrie 1940, îl constrânge pe Carol al II-lea sã abdice în favoarea fiului sãu, Mihai, ºi sã se exileze. Antonescu devine Conducãtor al statului. Trupe germane sunt cantonate în România. În ianuarie 1941, Garda de Fier încearcã sã dea o loviturã de stat ºi organizeazã masacre (mai ales împotriva evreilor) la Bucureºti.

 

134

rabile. România recupereazã Basarabia ºi Bucovina de Nord. Mai mult, Hitler îi încredinþeazã administrarea Transnistriei (zona dintre Nistru ºi Bug), inclusiv a Odessei. Ajunse la graniþele României în aprilie 1944, trupele sovietice pãtrund pe teritoriul acesteia la 20 august 1944. Din data de 23, în urma unei lovituri de stat, puterea este preluatã de regele Mihai ºi Antonescu este arestat din ordinul acestuia, România întorcând armele: ea intrã în rãzboi împotriva Germaniei ºi Ungariei. Armatele române luptã, alãturi de cele sovietice, în Transilvania (eliberatã în octombrie), apoi în Ungaria ºi Slovacia. Între timp, un armistiþiu semnat la Moscova, în septembrie 1944, precizeazã cã URSS va pãstra Basarabia ºi Bucovina de Nord, iar Dobrogea de Sud va rãmâne în componenþa Bulgariei. Dintre teritoriile

1920. „România Mare“ cuprinde: Dobrogea de Sud, cedată de Bulgaria în 1913, şi, din nou, în 1918; Basarabia, provenită din fostul Imperiu Rus; Bucovina, provenită din fosta Austrie; Transilvania şi o parte a Banatului, cedate de Ungaria. 1940. Din iunie şi până în septembrie 1940, România a fost nevoită să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord către URSS; nord-vestul Transilvaniei, Ungariei, iar Bulgariei, Dobrogea de Sud. RSS Moldova a fost instituită în 1940.

134

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

1942. Intrată în război împotriva URSS, în 1941, România a recuperat Basarabia şi Bucovina de Nord şi a primit, în plus, Transnistria, desprinsă de Ucraina. 1955. La sfârşitul războiului, România a recuperat Transilvania de Nord-Vest, dar a fost din nou obligată să cedeze Uniunii Sovietice Bucovina de Nord şi Basarabia, unde RSS Moldovenească a fost imediat reconstituită. Regiunea autonomă maghiară, creată în 1952, va fi desfiinţată în 1968.

Evreii din România – cu excepþia celor din Transilvania de Nord-Vest, care au avut acelaºi destin cu cei din Ungaria, în 1944 – au scãpat în general de exterminarea de cãtre naziºti. Autoritãþile române au dus, succesiv, o serie de politici contradictorii. În vara anului 1941, ele au decis transferarea dincolo de Nistru a evreilor din Bucovina, din nordul Moldovei ºi din Basarabia; numãrul celor decedaþi în timpul transportului ºi în locurile de detenþie a fost considerabil. Supravieþuitorii care au scãpat de masacrele trupelor germane ºi române, în 1944, au fost eliberaþi, iar unii dintre urmaºii lor trãiesc ºi astãzi în Moldova. În privinþa restului României, aici au avut loc tratative, în 1942, în vederea unei deportãri a evreilor spre Auschwitz. În cele din urmã, românii au refuzat sã-i predea pe cetãþenii lor. Cvasitotalitatea evreilor români astfel salvaþi a putut ajunge apoi în Israel, graþie acordurilor dintre guvernele celor douã þãri.

pierdute în 1940, România nu va putea recupera decât Transilvania de Nord-Vest. Tratatul de la Paris (1947) va confirma aceste clauze. REGIMUL COMUNIST. Armistiþiul semnat în septembrie 1944 conferã, practic, întreaga putere, autoritãþilor sovietice de ocupaþie. În martie 1945, ele impun un guvern condus de Petru Groza, care trece imediat la aplicarea unei reforme agrare, la demobilizarea armatei române ºi îºi dã acordul (la presiunile SUA ºi Marii Britanii) pentru organizarea de alegeri în noiembrie 1946. Rezultatele, date publicitãþii la trei zile dupã scrutin, exprimau victoria detaºatã a comuniºtilor ºi a aliaþilor acestora: ele fuseserã, în mod evident, falsificate. La 30

135

CYAN

MAGENTA

YELLOW

decembrie 1947, regele Mihai se vede obligat sã abdice: în aceeaºi zi, este proclamatã republica popularã. Comunizarea þãrii dupã modelul sovietic se desfãºoarã apoi într-un ritm foarte rapid, pe mãsura dispariþiei urmelor vechiului regim. În 1948, uniþii din Transilvania sunt reîncorporaþi cu forþa în Biserica Ortodoxã Românã [se aniversau 250 de ani de la „actul uniunii“ din 1698 – n. tr.]. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul Partidului Comunist din 1945 ºi pânã la moartea sa, în 1965, dominã scena politicã. Sub conducerea lui, România începe sã se delimiteze de URSS, cãtre sfârºitul anilor 1950. În 1958, Gheorghiu-Dej obþine retragerea trupelor sovietice. La puþin timp dupã aceea, România respinge împãrþirea sarcinilor pe care o preconiza Nikita Hruºciov în cadrul CAER ºi care ar fi limitat-o la specializare în domeniul agriculturii. Dimpotrivã, ea se lanseazã într-o politicã de intensã industrializare ºi, prin aceasta, reuºeºte sã obþinã un sprijin din ce în ce mai amplu din partea Occidentului. Dupã 1965, Nicolae Ceauºescu continuã ºi adânceºte politica inauguratã de predecesorul sãu. În 1967, România recunoaºte Republica Federalã Germania; în 1968, ea refuzã sã participe la intervenþia împotriva Cehoslovaciei. Independenþã nu înseamnã însã ºi liberalizare. Ceauºescu întãreºte dominaþia partidului ºi a poliþiei politice (Securitatea) asupra statului, conferind un caracter ultranaþionalist regimului sãu. Dificultãþile economice îºi fac apariþia la sfârºitul anilor ’70 ºi se agraveazã apoi continuu datoria externã a României devenind foarte apãsãtoare. În consecinþã este adoptatã

BLACK

o politicã de restricþii din ce în ce mai severe ºi de „sistematizare“ forþatã, unul dintre aspectele acesteia din urmã fiind distrugerea satelor, pentru a-i înghesui pe þãrani în habitate colective. ROMÂNIA DUPÃ 1989. În decembrie 1989 izbucneºte revolta la Timiºoara. La 22 decembrie,

MINORITÃÞILE MAGHIARÃ ªI GERMANÃ În 1952, regimul comunist înfiinþeazã o regiune autonomã maghiarã (a se vedea harta), însã aceastã politicã nu a durat mult. Treptat, din 1959, autoritãþile române trec la restrângerea învãþãmântului în limba maghiarã la Cluj. Regiunea autonomã este desfiinþatã în 1968. Minoritatea maghiarã este nevoitã apoi sã accepte politica naþionalistã a regimului Ceauºescu. În 1990 la Târgu Mureº izbucnesc conflicte interetnice, care determinã intervenþia armatei, dar, totodatã, se constituie Uniunea Democratã a Maghiarilor din România (UDMR), care adoptã o politicã moderatã. Tratatul semnat în 1995 între România ºi Ungaria marcheazã un moment de cotiturã: în vreme ce Ungaria renunþã la orice revendicare teritorialã asupra Transilvaniei, România se angajeazã sã protejeze minoritatea maghiarã. Începând din 1996, UDMR participã la toate coaliþiile de guvernãmânt, obþinând, treptat, restabilirea autonomiei lingvistice ºi culturale pentru maghiarii din România. Populaþia de limbã maghiarã se ridica în 2002 la 1 432 000 de persoane, dintre care aproximativ 670 000 de secui. Germanofonii (saºii din Transilvania ºi ºvabii din Banat) erau în numãr de 380 000 în 1956. Dupã recunoaºterea Republicii Federale Germania de cãtre România, în 1967, li s-a dat posibilitatea revenirii în þara de origine (de altfel, foarte îndepãrtatã în timp!), ceea ce mulþi dintre ei au preferat sã facã. Miºcarea s-a accelerat dupã 1989, astfel încât numãrul acestora a scãzut de la 110 000 în 1992 la 60 000 în 2002.

ROMÂNII

SOARTA EVREILOR DIN ROMÂNIA

 

135

DOUĂZECI DE POPOARE

 

136

Ceauºescu, confruntat cu opoziþia populaþiei la Bucureºti în timpul unui miting, fuge, împreunã cu soþia sa, Elena. Prinºi la scurt timp de armatã, sunt condamnaþi dupã un proces sumar de un tribunal [militar – n.tr.] ad-hoc ºi împuºcaþi la 25 decembrie. Imediat este constituit Frontul Salvãrii Naþionale [FSN], a cãrui conducere este preluatã, fãrã întârziere, de fostul demnitar comunist Ion Iliescu, postul de prim-ministru revenindu-i lui Petre Roman. Deºi prezentatã ca o „revoluþie“, aceastã înlãnþuire de evenimente pare sã fi fost legatã de un complot pus la cale de membrii fostei nomenclaturi avându-l în frunte pe Ion Iliescu. În mai 1990, Iliescu este ales preºedinte al republicii (cu 85 % din voturi) în vreme ce alegerile legislative oferã o largã majoritate Frontului. În cursul lunii urmãtoare, minerii din Valea Jiului, sosiþi la Bucureºti, se confruntã violent cu manifestanþii anticomuniºti (majoritatea studenþi). Petre Roman, care promisese aplicarea reformelor, nu a reuºit sã le ducã la îndeplinire, în vreme se situaþia economicã s-a degradat. Sub preÎn perioada interbelică, toată populaţia de limbă română aparţinea „României Mari“ (cu excepţia redusei minorităţi din Iugoslavia). Ea este astăzi repartizată între două state: România şi Republica Moldova. Arcul muntos al Carpaţilor Orientali şi al Carpaţilor Meridionali (sau Alpii Transilvaniei) împarte România în două: – la est şi sud, câmpiile Moldovei şi Munteniei sunt

136

CYAN

siunea minerilor, Roman este obligat sã demisioneze, în 1991. În acelaºi an este aprobatã o nouã constituþie prin referendum. Iliescu, reales preºedinte în 1992, cu 66 %, pare sã se sprijine pe forþele moºtenite din timpul regimului comunist (nomenclatura, marile întreprinderi de stat, sindicatele minerilor etc.), reprezentate de Partidul Democraþiei Sociale din România (PDSR).

populate aproape exclusiv de românofoni; – la vest, în schimb, Transilvania adăposteşte, începând din Evul Mediu, populaţii de limbă română, maghiară şi germană. Foarte importantele minorităţi ucrainene (şi ruse) din (fosta) Moldovă sovietică au fost implantate aici după 1945. Găgăuzii au migrat în regiune, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Anii mandatului sãu sunt marcaþi de ritmul lent al reformelor (în special privatizarea marilor întreprinderi industriale), pentru a evita ºocurile sociale, ºi de dezvoltarea corupþiei. Totuºi, dupã dificilul an 1993 (recesiune, inflaþie etc.), începe sã se observe relansarea treptatã a economiei. Opoziþia, grupatã în cadrul Convenþiei Democratice, câºtigã alegerile din 1996.

Culorile drapelelor Principatelor Moldova (albastru şi roşu) şi Ţara Românească (galben şi roşu) au fost reunite în

137

CYAN

benzi orizontale, în 1848, apoi verticale, începând din 1867. Până la instaurarea regimului comunist, stema regală figura în centrul drapelului. Emblema statului comunist, care a urmat stemei regale, a fost oficial suprimată la 22 decembrie 1989.

MAGENTA

YELLOW

ROMÂNIA ROMÂNIA Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Structura populaþiei (2002) Români Maghiari Romi Religii

237 500 km2 21 532 000 loc. Bucureºti 89,5 % 6,6 % 2,5 % *

ortodoxã (românii) Catolicã ºi protestantã (maghiarii)

* Conform responsabililor comunitãþii lor, romii ar reprezenta între 8 ºi 11 % din populaþie, ceea ce ar diminua proporþia românilor la 81–84 %.

Republica Moldova Anexarea Basarabiei de cãtre Imperiul Rus, în 1812, a despãrþit în douã Principatul Moldovei ºi a inaugurat, pentru o parte a populaþiei româneºti, o istorie diferitã de cea a restului naþiunii. Încorporatã „României Mari“ în 1918, Basarabia a fost ocupatã de URSS în 1940, a revenit în componenþa României în 1941, pentru a redeveni sovieticã în 1944. În cadrul URSS-ului, partea Basarabiei populatã de români (numiþi moldoveni în regimul sovietic) a format RSS Moldoveneascã. În schimb, aceastã RSS încorpora ºi „Republica Autonomã Moldoveneascã“ creatã în 1924 pe malul stâng al Nistrului ºi dependentã de RSS Ucraineanã pânã în 1940. Problema alfabetului rezumã, practic, istoria þãrii. În secolul al XIX-lea, atunci

BLACK

când românii au adoptat alfabetul latin, moldovenii s-au vãzut constrânºi de autoritãþile þariste sã pãstreze alfabetul chirilic. Integraþi României, au utilizat alfabetul latin începând din 1918, pânã în 1940 ºi din nou în 1944, atunci când autoritãþile sovietice le-au impus revenirea la alfabetul chirilic. Nu este deci de mirare cã una dintre primele manifestãri ale naþionalismului, în martie 1989, a fost publicarea ziarului Glasul, scris cu caractere latine. Acestea au devenit, din 1991, singurele utilizate oficial. În general, dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial, Moldova sovieticã a fãcut obiectul unei veritabile colonizãri: afluenþã de ucraineni ºi de ruºi (aceºtia reprezentau, în 1989, 27 % din populaþie); dominaþie a ruºilor ºi ucrainenilor asupra aparatului politico-administrativ (Leonid Brejnev, de pildã, a fost secretar general al Partidului Comunist din Moldova, în 1951–1952); restrângerea drasticã a învãþãmântului românesc, în favoarea celui în limba rusã, ridicatã la rangul de limbã oficialã (româna a devenit din nou limbã oficialã abia în septembrie 1989). INDEPENDENÞA. Sub presiunea Frontului Popular din Moldova, fondat în 1989, partizan al unirii cu România, Parlamentul Moldovei proclamã în iulie 1990 suveranitatea RSS Moldova. Drept rãspuns la aceasta, gãgãuzii reacþionezã (a se vedea p. 138), în vreme ce rusofonii de pe malul stâng al Nistrului proclamã „Republica Transnistria“, având drept capitalã oraºul Tiraspol. La 27 august 1991, la trei zile dupã Ucraina, Moldova îºi declarã independenþa. În decembrie 1991, Mircea Snegur, moldovean

ROMÂNII

Candidatul acesteia, Emil Constantinescu, reuºeºte sã câºtige alegerile prezidenþiale împotriva lui Ion Iliescu. Guvernul depune eforturi pentru stabilizarea þãrii, dar anii 1997–1999 sunt marcaþi de o nouã recesiune. Cu toate acestea, în anul 2000 încep negocierile pentru aderarea la UE. Dupã victoria Partidului Social-Democrat (PSD, ex-PDSR) în alegerile legislative din 2000, Corneliu Vadim Tudor, liderul Partidului ultranaþionalist „România Mare“, se claseazã al doilea în alegerile prezidenþiale, dupã Ion Iliescu. Prezentându-se ca un adevãrat „salvator al naþiei“, acesta din urmã obþine peste 66 % din voturi în al doilea tur de scrutin. Noul prim-ministru, Adrian Nãstase (PSD), aplicã o politicã economicã prin care convinge comunitatea internaþionalã. Creºterea economicã este reluatã. În anul 2004, România devine membru NATO. Legislativele din 2004 oferã un scor strâns al voturilor, apoi Traian Bãsescu, candidatul Alianþei Dreptate ºi Adevãr (rivalã PSD) câºtigã alegerile prezidenþiale. Cãlin Popescu-Tãriceanu preia portofoliul de prim-ministru. România devine membru al Uniunii Europene în ianuarie 2007, concomitent cu Bulgaria.

 

137

DOUĂZECI DE POPOARE

 

ºi fost preºedinte al Sovietului Suprem al Moldovei sovietice este ales preºedinte al republicii. Tensiunile din zona Nistrului degenereazã într-un conflict armat, la începutul anului 1992. Moldova ºi Rusia reuºesc sã ajungã la un acord de principiu în luna iulie: rusofonii din Transnistria vor rãmâne în cadrul Moldovei independente, beneficiind de un statut special; în schimb, dacã Republica Moldova s-ar uni cu România, aceºtia ar avea „dreptul de a-ºi stabili singuri viitorul“. În octombrie 1992, Republica Moldova ºi Ucraina au semnat un tratat de prietenie, prin care ºi-au recunoscut reciproc intangibilitatea frontierelor. Primele alegeri pluraliste, organizate în 1994, dovedesc deruta Frontului Popular ºi victoria lui Snegur, partizanul indepen-

138 GÃGÃUZII Nici români ºi nici slavi, gãgãuzii sunt creºtini (ortodocºi) de limbã turcã, ce au trãit în Bulgaria pânã în secolul al XVIII-lea ºi apoi au migrat cãtre nord, dincolo de gurile Dunãrii. În mod tradiþional, limba lor era transcrisã cu caractere greceºti, dar au trecut la alfabetul chirilic în 1958. Incluºi în România Mare între 1918 ºi al Doilea Rãzboi Mondial, gãgãuzii nu au pãstrat o amintire prea bunã din acea perioadã. În 1990, când RSS Moldova ºi-a afirmat suveranitatea, ei au recurs la proclamarea „Republicii Gãgãuze“, opunându-se apoi cu îndârjire ideii de unire a Republicii Moldova cu România. Constituþia adoptatã în 1994 recunoaºte autonomia gãgãuzilor. În cursul anului urmãtor, a fost instituitã o unitate teritorialã autonomã (Gagauz Yeri), care dispune de o Adunare Popularã ºi este condusã de un guvernator (gãgãuz).

138

CYAN

MAGENTA

YELLOW

denþei, al cãrui slogan este „Un popor, douã state“. Cu prilejul unui referendum, 95 % dintre votanþi resping unirea cu România, apoi aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente (CSI) este aprobatã de Parlament. Printr-o nouã Constituþie, limba rusã primeºte un statut oficial, alãturi de „limba moldoveneascã“ (de fapt, românã). Aceasta recunoaºte, totodatã, principiul autonomiei gãgãuzilor (a se vedea studiul) ºi al Transnistriei (unde negocierile se aflã în impas). În 1996, Petru Lucinschi, recunoscut ca rusofil, este ales preºedinte contra lui Snegur. Acesta reia negocierile cu Rusia ºi cu Ucraina în problema Transnistriei. Un acord încheiat în 1999 prevede retragerea definitivã a trupelor ruse (Armata a 14-a, înainte de sfârºitul anului 2002). Dupã victoria Partidului Comuniºtilor din Republica Moldova în alegerile legislative din 2001, liderul acestuia, Vladimir Voronin este ales preºedinte. În acelaºi an, el semneazã un tratat de prietenie ºi cooperare cu Rusia care, printre altele, prevede promovarea limbii ruse în învãþãmânt, în ciuda voinþei majoritãþii populaþiei moldo-

Drapelul roşu şi verde a aparţinut RSS Moldoveneşti până în 1991. Devenită independentă, republica a adoptat

BLACK

tricolorul românesc, având în centru stema Moldovei, pe care figurează un cap de bour.

REPUBLICA MOLDOVA Republica MOLDOVA Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã Structura populaþiei Moldoveni (români) Ucraineni Ruºi** Gãgãuzi Bulgari Religie

33 843 km2 3 833 000* loc. Chiºinãu moldoveneascã (românã) 72 % 11,2 % 9,4 % 4% 1,9 ortodoxã.

* Dintre care 555 000 în Transnistria ** Ucrainenii ºi ruºii reprezintã 59 % din populaþia Transnistriei.

vene. Cu toate acestea, comuniºtii câºtigã alegerile legislative din 2005. Reales, Voronin pare sã doreascã o orientare cãtre Occident, dar posibilitatea sa de miºcare este restrânsã. Republica Moldova a devenit cea mai sãracã þarã din Europa. Numeroºi moldoveni pleacã la muncã în strãinãtate, asigurând astfel cele necesare traiului familiilor rãmase acasã. Simultan, Rusia exercitã presiuni asupra Chiºinãului prin intermediul Transnistriei. Regimul de la Tiraspol, bazat pe un sistem de tip mafiot (trafic de arme) respinge, practic, orice dialog cu autoritãþile moldovene.

ultã vreme neclare, distincþiile dintre slavii de sud reprezintã rezultatul aplicãrii unor criterii variate. Diferenþelor lingvistice – clarificate în secolul al XIX-lea dacã nu chiar în secolul al XX-lea – li se suprapun, de fapt, deosebirile religioase, sau chiar cele pur istorice. Astãzi se pot distinge, de la vest la est: – slovenii, de religie catolicã, aceºtia fiind cel mai bine individualizaþi din punct de vedere lingvistic (ºi istoric); – grupul popoarelor de limbã sârbo-croatã, care îi include pe croaþii catolici, pe ortodocºii sârbi ºi muntenegreni (istoriceºte diferiþi de sârbi) ºi pe musulmani (care nu sunt nici croaþi ºi nici sârbi, în fond), numeroºi în Bosnia-Herþegovina; – macedonenii, ortodocºi, apropiaþi cultural de bulgari, a cãror specificitate lingvisticã nu a fost recunoscutã decât dupã 1945; – bulgarii, ortodocºi.â

M

În 1991, Federaþia Iugoslavã, instituitã în 1946, s-a prãbuºit. Rãzboiul a izbucnit în Croaþia, apoi s-a extins în anul urmãtor în Bosnia. În principal, el a fost determinat de refuzul populaþiilor sârbe din aceste douã þãri de a aparþine unor state conduse de altcineva decât de sârbi. Acesta este, de altfel, motivul pentru care Slovenia, foarte omogenã sub aspect etnic, ºi Macedonia, unde nu trãiesc decât foarte puþini sârbi, au putut rãmâne la adãpost de conflict. În definitiv, printre slavii de sud, istoria impune tratarea separatã, la vest, a slovenilor, la est, a bulgarilor. Macedonenii, chiar dacã sunt o naþiune de datã recentã, pot, de asemenea, sã fie deosebiþi fãrã nicio dificultate de vecinii lor. În schimb, destinele croaþilor, musulmanilor de limbã sârbo-croatã, ale sârbilor ºi muntenegrenilor sunt, în secolul al XX-lea, atât de strâns îmbinate, încât aceºtia nu pot fi separaþi.

CYAN

MAGENTA

YELLOW

a fel ca ºi cehii, slovenii au aparþinut vreme îndelungatã Sfântului Imperiu ºi au trãit în cadrul monarhiei austriece.

L

Instalaþi în actuala Slovenie cãtre sfârºitul secolului al VII-lea, cei mai apuseni dintre slavii de sud, ameninþaþi de avari, s-au pus în secolul urmãtor sub protecþia bavarezilor. Împreunã cu aceºtia din urmã, ei au fost înglobaþi, dupã puþin timp, în imperiul lui Carol cel Mare ºi, ulterior, în Sfântul Imperiu Romano-German, constituit în secolul al X-lea. Creºtinarea lor face progrese rapide, sub îndrumarea patriarhului de Aquileia (zonã aflatã în regiunile

SLOVENII ÎN AUSTRIA.

LIMBA SLOVENÃ Includerea slovenilor în Sfântul Imperiu i-a izolat mult timp de alþi slavi de sud. De aceea, limba lor a rãmas apropiatã de graiurile slave originale ºi bogatã în arhaisme, ca de exemplu, prezenþa unui dual (dualul implicã forme particulare pentru nume, adjective ºi verbe atunci când este vorba de douã persoane). Primele texte cunoscute dateazã din jurul anului 1000. Clerul catolic a contribuit substanþial la pãstrarea limbii, dar scriitorii protestanþi au fost cei care au codificat-o ºi i-au stabilit ortografia, în secolul al XVI-lea. În 1584, apare prima traducere a Bibliei ºi prima gramaticã. France Prešeren, autorul Poemelor (Poezije), publicate în 1847, este considerat de cãtre sloveni „pãrintele“ literaturii lor.

Toate aceste popoare – cu excepþia bulgarilor – s-au reunit la sfârºitul anului 1918 pentru a forma un singur stat: Iugoslavia (iugoslav înseamnã, în sens literal, „slav de sud“). Acest stat nu era atât de eterogen precum pãrea sã fie: 70 % dintre locuitorii sãi vorbeau aceeaºi limbã: sârbo-croata. Dar înþelegerea lingvisticã reciprocã nu a putut estompa clivajele dintre comunitãþi. Expusã tensiunilor încã din momentul naºterii sale, Iugoslavia nu a putut opune ameninþãrilor cu secesiunea decât antidotul autoritãþii: „dictatura regalã“ în perioada interbelicã; regimul comunist dupã 1945. 139

S L O V E N I I

BLACK

SLOVENII

Slavii de sud

 

139

„Provinciile Ilirice“, desprinse din Imperiul Austriac (a se vedea studiul). În cadrul dublei monarhii austro-ungare, slovenii, care fac parte din Cisleithania, sunt reprezentaþi prin deputaþi în Parlamentul de la Viena. La începutul secolului al XX-lea, aceºtia din urmã aparþin cu toþii Partidului Popular Sloven, formaþiune politicã de inspiraþie catolicã, în fruntea cãreia se aflã preotul ºi deputatul Anton Korošec.

DOUĂZECI DE POPOARE

PROVINCIILE ILIRICE

 

140

Napoleon, care în 1805 (Tratatul de la Pressburg) a determinat Austria sã renunþe la Istria ºi Dalmaþia, obþine în 1809 (Tratatul de la Viena) diferite alte teritorii: Carintia Superioarã, Carniola, Trieste ºi Croaþia de la sud de Sava. Totul, împreunã cu Ragusa, formeazã Provin-ciile Ilirice, alipite Imperiului Francez. Capitala lor este Ljubljana ºi sunt puse sub autoritatea unui guvernator general: mareºalul Auguste Marmont, duce de Ragusa între 1809 ºi 1811, apoi generalul Bertrand, între 1811 ºi 1813. Provinciile Ilirice includ populaþii de limbã germanã (în nord) ºi italianã (pe litoral), dar mai ales slavi: sloveni, croaþi ºi sârbi (în regimentele grãnicereºti, a se vedea p. 23). Administraþia francezã se aratã în general binevoitoare, eficace (construcþia de drumuri) ºi novatoare. Acesta este punctul de plecare al „ilirismului“, miºcare favorabilã unirii slavilor de sud, care va activa pe durata întregului secol al XIX-lea în Imperiul Habsburgic.

de la sud de Drava) ºi a arhiepiscopului de Salzburg (în nord). La sfârºitul secolului al XIII-lea, þinuturile slovene intrã sub controlul Habsburgilor. Calificaþi uneori drept „austrieci de limbã slavã“, slovenii vor duce apoi o existenþã liniºtitã. Slovenii alcãtuiesc baza populaþiei în Carniola ºi se întind în Styria, Carintia ºi în regiunile Gorizia ºi Trieste. Invaziile otomane nu-i afecteazã pe sloveni, aflaþi în spatele adãpostului oferit de Croaþia. În privinþa protestantismului, chiar dacã joacã un rol eminent în evoluþia limbii slovene, Contrareforma nu va întârzia sã-i reducã influenþa. Primele tulburãri apar în 1809, când Napoleon întemeiazã

140

CYAN

MAGENTA

YELLOW

INTEGRAREA ÎN CADRUL IUGOSLAVIEI. În timpul Primului Rãzboi Mondial, slovenii s-au dovedit fideli Habsburgilor, Korošec revendicând, în 1917, constituirea în cadrul imperiului a unui stat al slavilor de sud. Dar prãbuºirea dublei monarhii habsburgice impune o opþiune radicalã. În octombrie 1918 se constituie la Zagreb Comitetul Naþional, prezidat de Korošec, din care fac parte sloveni, croaþi ºi alþi slavi din imperiu. Acesta se va ralia monarhiei sârbe, ceea ce va duce la proclamarea, la 1 decembrie 1918, a Regatului sârbilor, croaþilor ºi slovenilor (sau Iugoslavia, a se vedea p. 150). Frontierele sunt trasate în 1920. – Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria cedeazã Iugoslaviei districtul Mur, locuit în nord de o populaþie slovenã. – În teritoriul contestat al Carintiei Superioare (regiunea Klagenfurt), în august 1920 se organizeazã un plebiscit, care oferã majoritatea voturilor Austriei, aceasta angajându-se totodatã sã protejeze drepturile minoritãþii slovene. – Noul regat al Iugoslaviei, nu poate, în schimb, sã reziste în faþa ambiþiilor Italiei care, prin Tratatul de la Rapallo, obþine vestul Sloveniei ºi încorporeazã

BLACK

o minoritate de circa 400 000 de sloveni (pe care regimul mussolinian se va strãdui sã-i asimileze). În cadrul Regatului Iugoslaviei, Slovenia nu formeazã o entitate autonomã politic, dar limba slovenã are statutul de limbã oficialã. Korošec joacã un rol politic important la nivel naþional, ajungând prim-ministru în 1928 (singurul membru al altei etnii decât cea sârbã care a ocupat acest post în perioada interbelicã). Destrãmarea Iugoslaviei în 1941 se manifestã printr-o împãrþire a Sloveniei între Germania ºi Italia. Dupã capitularea Italiei (septembrie 1943), Slovenia de Sud va fi administratã de germani pânã în 1945, o „gardã albã“ slovenã luptând împotriva partizanilor lui Tito (a se vedea p. 152).

Tricolorul sloven datează de la 1848. De la 1946 şi până la 1991, el a purtat în centru steaua roşie a federaţiei iugoslave. Pe blazonul naţional, adăugat după obţinerea

141

CYAN

independenţei figurează Muntele Triglav (2 864 m, cel mai înalt din ţară), simbol al Sloveniei. Cele două linii ondulate albastre fac trimitere la Marea Adriatică.

MAGENTA

YELLOW

dar nu oferã o soluþie tranºantã cazului oraºului Trieste ºi a împrejurimilor sale, declarate „teritoriu liber“. Problema nu va fi rezolvatã decât în 1954 (a se vedea p. 156), când Slovenia va primi acces la mare prin Koper. O minoritate slovenã (în jur de 50 000 de persoane) trãieºte în Italia, în apropierea graniþei. În federaþia iugoslavã, Republica Socialistã Slovenia se bucurã de cel mai ridicat nivel de trai. Proporþional, ea este cea care contribuie cel mai mult la ajutorul federal oferit regiunilor mai puþin dezvoltate din sud. Prin urmare, în cursul anilor ’80 apar tensiuni puternice între Ljubljana ºi Belgrad. Din ianuarie 1989, în Slovenia este înfiinþat un partid politic independent urmat la scurt timp de altele. Odatã cu instituirea pluripartidismului, în aprilie 1990 s-a trecut la susþinerea alegerilor: o coaliþie de centru-dreapta câºtigã (cu un scor strâns) majoritatea parlamentarã, în vreme ce Milan Ku³an, lider al Ligii Comuniºtilor din Slovenia din 1986 pânã în 1989, este ales preºedinte al republicii.

BLACK

1900. Ţinutul sloven face parte din Austria, cu excepţia districtului Mur (în nord), care aparţine Ungariei. 1925. Cea mai mare parte a teritoriului sloven este integrată Regatului Iugoslaviei. Restul a fost alipit în 1920 Italiei. 1942. Germania şi Italia şi-au împărţit între ele

Slovenia, cu excepţia districtului Mur (în nord), reluat de Ungaria. 1947. Cea mai mare parte a regiunii slovene formează Republica Slovenia, membră a federaţiei iugoslave. Teritoriul liber Trieste, instituit în 1947 (a se vedea 156), include o minoritate slovenă.

În decembrie 1990, un referendum referitor la independenþã (în cazul în care o reformã a federaþiei nu ar fi fost adoptatã în ºase luni) oferã 95 % voturi favorabile acesteia. În condiþiile proclamãrii independenþei la 25 iunie 1991, armata federalã iugoslavã se retrage, în cursul verii, dupã câteva confruntãri. Recunoscutã de Germania, în decembrie 1991, ºi de

INDEPENDENÞA.

SLOVENII

SLOVENIA ÎNTRE 1945 ªI 1991. În 1946, Slovenia devine o republicã popularã în interiorul federaþiei iugoslave. Cu Ungaria, ea îºi regãseºte frontiera antebelicã. În privinþa Croaþiei, graniþa este cât se poate de clarã: ea corespunde celei multiseculare, care a aparþinut Sfântului Imperiu. În privinþa Italiei, dimpotrivã, amestecul comunitãþilor slovenã ºi italianã face ca orice fel de delimitare sã fie foarte dificilã. Prin Tratatul de la Paris (1947) este stabilitã o frontierã care atribuie Sloveniei valea superioarã a râului Isonzo ºi taie în douã oraºul Gorizia,

 

141

SLOVENIA SLOVENIJA

DOUĂZECI DE POPOARE

Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limba oficialã

 

142

Structura populaþiei (estimare, 2002) Sloveni Croaþi Sârbi

Slovenia, devenită independentă în 1991, prezintă o mare omogenitate etnică.

Religie

celelalte þãri componente ale Comunitãþii Europene în ianuarie anul urmãtor, Slovenia devine membrã a ONU în aprilie 1992. Milan Ku³an este reales preºedinte atât în 1992, cât ºi în 1997. Devenitã o democraþie parlamentarã, Slovenia se bucurã de stabilitate politicã: Janez Drnovšek, politician de centru, ocupã funcþia de prim-ministru aproape fãrã întrerupere,

142

CYAN

MAGENTA

YELLOW

20 273 km2 2 001 000 loc. Ljubljana slovena

91 % 2% 2% catolicã

între 1992 ºi 2002, când îi urmeazã lui Ku³an la preºedinþie. În 2003, printr-un referendum, 90 % dintre votanþi se pronunþã în favoarea aderãrii la Uniunea Europeanã. Aceasta devine realitate în mai 2004, la puþin timp dupã admiterea Sloveniei ca membru NATO. În ianuarie 2007, Slovenia se integreazã Uniunii Monetare Europene („zona euro“).

BLACK

POPOARELE D E L I M B Ã SÂRBO-CROATÃ roaþia, Bosnia, Muntenegru ºi Serbia aparþin aceluiaºi domeniu lingvistic, acest ansamblu fiind intermediar între slovenã ºi bulgaro-macedoneanã. Dialectele sale se împart în trei grupuri: kaikavian în regiunea Zagreb; ceakavian în Istria ºi în insule; ºtokavian în alte regiuni (Slavonia, Dalmaþia Interioarã, Bosnia, Serbia, Muntenegru). Pânã la începutul secolului al XIX-lea, limba sârbã scrisã (cu caractere chirilice) era foarte apropiatã slavonei, limba liturgicã a Bisericii Ortodoxe Sârbe, fiind net diferitã de limba vorbitã. În schimb, dialectele limbii croate vorbite erau scrise, în virtutea obiºnuinþei – de vreme ce vorbitorii erau catolici –, cu caractere latine. La începutul secolului al XIX-lea, atunci când Ljudevit Gaj a început sã elaboreze normele limbii croate, el a luat drept model nu kaikaviana din Zagreb, ci ºtokaviana din Dubrovnik. În aceeaºi perioadã, Vuk Karadži_ punea la punct o limbã scrisã sârbã modernã, bazatã ºi ea pe acest dialect. Astfel erau întrunite condiþiile pentru reunirea celor douã într-o singurã limbã. În 1850 s-a convenit ca dialectul din Herþegovina Orientalã – plasatã în punctul de contact al þinuturilor croate ºi sârbe – sã

C

Deºi cele patru popoare de limbã sârbo-croatã au trãit, din Evul Mediu pânã la 1918, istorii diferite, destinele lor au fost puternic legate între ele în cadrul Iugoslaviei, înainte de a se despãrþi, din nou, la începutul anilor 1990. Cu alte cuvinte se poate vorbi despre trei etape succesive: pânã în anul 1918 este nevoie de patru prezentãri diferite, perioada iugoslavã poate fi cuprinsã într-una singurã, iar apoi este nevoie de trei descrieri, având în vedere faptul cã Serbia ºi Muntenegru s-au despãrþit abia în 2006. O ISTORIE COMPLEXÃ.

Croaþii pânã la 1918 REGATUL CROAÞIEI. Ajunºi pe malurile Dravei ºi ale Savei în secolul al VII-lea, sub ameninþarea avarilor, strãmoºii croaþilor au

143

CYAN

MAGENTA

YELLOW

acceptat în secolul urmãtor tutela francilor, pentru a se emancipa în secolul al IX-lea. Trpimir (845–864) poartã titlul de dux Croatorum (prima menþiune a croaþilor sub acest nume); Tomislav (910–928) îºi ia în 925 titlul de rex Croatorum, pe care papa îl recunoaºte. Încã de la început, regii Croaþiei au o dublã preocupare: în nord, sã reziste în faþa maghiarilor (sosiþi la sfârºitul secolului al IX-lea, a se vedea p. 115); în sud, sã controleze coasta dalmatã, împotriva bizantinilor, apoi a moºtenitorilor acestora, veneþienii. Convertirea la creºtinism provoacã o luptã pentru influenþã între discipolii lui Metodiu. Catolicismul obþine în cele din urmã câºtig de cauzã ºi va constitui, de acum înainte, o trãsãturã fundamentalã a identitãþii naþionale croate. Asasinarea regelui Dmitãr Zvonimir (1076–1089) provoacã o crizã. Vãduva acestuia, sora unuia dintre regii Ungariei, face apel la maghiari, împotriva diferiþilor pretendenþi la tronul Croaþiei. În cele din urmã, regele Ungariei, Kálmán, încheie în 1102 un aranjament – documentele Pacta conventa: coroana Croaþiei revine regelui Ungariei (uniune personalã perpetuã), în timp ce croaþii îºi pãstreazã autonomia, guvernatorul (ban) ºi propria Dietã (Sabor). În perioada celor ºapte secole urmãtoare, istoria Croaþiei este marcatã de o asimetrie geograficã. În vest, frontiera cu Sfântul Imperiu nu se va modifica: ºi în zilele noastre, ea separã Croaþia de Slovenia. În sud ºi în est, în schimb, conflictele sunt permanente. Veneþienii, instalaþi de timpuriu în Istria ºi în insule, cautã sã-ºi

BLACK

impunã controlul asupra litoralului dalmat, confruntându-se cu regii Ungariei. Situaþia devine stabilã la începutul secolului al XV-lea: Veneþia pãstreazã oraºele Zadar ºi Split, precum ºi împrejurimile acestora. Suveranii maghiari se strãduiesc, totodatã, fãrã prea mare succes, sã-ºi impunã suzeranitatea asupra Bosniei. Otomanii cuceresc Bosnia în 1463, apoi, dupã înfrângerea ungurilor la Mohács, în 1526 (a se vedea p. 117), pãtrund în Croaþia.

RAGUSA, ALIAS DUBROVNIK Întemeiatã în secolul al VII-lea, aºezare latinã (ca ºi Italia în perioada respectivã), Ragusa trece sub suzeranitatea Bizanþului, apoi a Veneþiei, de la 1205 la 1358, moment în care regele Ungariei, Ludovic I cel Mare, îi alungã pe veneþieni. Dupã modelul Veneþiei, oraºul ºi-a înfiinþat instituþii specifice unei republici urbane. A reuºit sã-ºi impunã stãpânirea asupra regiunii înconjurãtoare, inclusiv asupra populaþiei slave (care numeºte oraºul, Dubrovnik). Flota comercialã ragusanã se dezvoltã dupã plecarea veneþienilor. În 1458, Ragusa devine vasalã sultanului (cãruia îi plãteºte un tribut anual), dar, profitând de avantajele sale comerciale, otomanii nu vor ocupa niciodatã oraºul. Acest statut va fi pãstrat pânã în 1806. În secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea, la Ragusa/Dubrovnik se dezvoltã literatura în limba slavã. Redescoperitã în secolul al XIX-lea, aceasta îi va aduce renumele de „Atena slavilor de sud“. Ulterior, oraºul intrã într-un declin agravat de cutremurul de pãmânt din 1667. Cu scopul de a preveni o intervenþie rusã, Napoleon îºi impune, în 1806, protectoratul asupra republicii, care este în cele din urmã alipitã Provinciilor Ilirice. Începând din 1815 este anexatã de Austria.

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

serveascã drept model general. Devenea astfel disponibilã o limbã unicã – sârbo-croata –, care putea fi scrisã atât cu caractere chirilice, cât ºi cu caractere latine. (Transcrierea limbii sârbo-croate în caractere arabe, multã vreme practicatã de musulmanii din Bosnia, a cãzut în desuetudine.) Dar extinderea vocabularului, impusã de lumea modernã, va suscita în curând noi divergenþe. În vreme ce sârbii acumulau fãrã reticenþã neologisme strãine, croaþii formau cuvinte noi pe baza rãdãcinilor slave. De atunci a devenit posibilã distincþia, în cadrul limbii sârbo-croate, a unei utilizãri croate faþã de o utilizare sârbã. Destrãmarea Iugoslaviei a accentuat aceastã tendinþã. Astãzi se pot distinge trei limbi oficiale: sârbã, croatã ºi bosniacã.

 

143

mult, ea pãstreazã Istria ºi Dalmaþia, ocupate pentru prima datã în 1797. În martie 1848, atunci când revoluþia izbucneºte în Ungaria (a se vedea p. 120), croatul Josip Jella³i_ (colonel în armata austriacã), este numit ban al Croaþiei. Acesta convoacã la Zagreb un sabor (Dieta), care revendicã unirea Dalmaþiei cu Croaþia–Slavonia. Guvernul de la Viena îl destituie pe Jella³i_ în iunie, dar apoi, aflat în cãutarea unui sprijin împotriva intransigenþei maghiarilor, îl repune în funcþie, în septembrie 1848. Trupele croate luptã din acel moment alãturi de austrieci împotriva maghiarilor pânã la capitularea acestora din urmã, în 1849. Compromisul austro-ungar din 1867 (a se vedea p. 121) împarte imperiul în douã: Croaþia–Slavonia aparþin Transleithaniei, adicã Regatului Ungariei, în vreme ce Istria ºi Dalmaþia – Cisleithaniei. Invocând Pacta conventa din 1102, croaþii obþin, la rândul lor, un „compromis ungaro-croat“, în 1868. Croaþia îºi pãstreazã Dieta ºi limba proprie, conducând în mod autonom instrucþiunea publicã, cultele, justiþia; pentru a trata în afacerile comune, Dieta croatã desemneazã o serie de deputaþi în Parlamentul ungar. Oraºul Fiume (Rijeka) – singurul port maritim al Transleithaniei – este administrat de autoritãþile de la Budapesta. Sub conducerea banului Ivan Mažurani_ (mare poet croat), primii ani ai noului sistem par a fi promiþãtori. În 1874 la Zagreb este întemeiatã o universitate. Dar, în 1878, în urma ocupãrii Bosniei-Herþegovina de cãtre Austro-Ungaria, are un efect contrar

DOUĂZECI DE POPOARE

COMPROMISUL CU UNGARIA.

 144 

Secolul al XVIII-lea. Croaţia actuală aparţine o parte domeniului Habsburgilor (Croaţia propriu-zisă, Slavonia), o parte Republicii veneţiene (Istria, Dalmaţia). Ragusa (Dubrovnik) este o republică autonomă.

1908. Istria, Dalmaţia şi Ragusa, alipite cu un secol înainte Austriei, fac parte din Cisleithania; Croaţia şi Slavonia aparţin de Regatul Ungariei (Transleithania).

CROAÞIA ÎN TIMPUL STÃPÂNIRII HABSBURGICE.

Dupã 1526, otomanii ocupã estul Croaþiei ºi Slavonia. Vestul þãrii, inclusiv oraºul Zagreb, aparþin Ungariei „regale“ (a se vedea p. 117), intratã sub stãpânirea Habsburgilor. Dupã eºecul asediului Vienei, în 1683, otomanii se retrag: Croaþia propriu-zisã ºi nordul Slavoniei sunt eliberate în 1699 (Tratatul de la Karlowitz), apoi sudul

144

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Slavoniei, în 1718 (Tratatul de la Passarowitz). În acelaºi timp, Veneþia îºi consolideazã poziþiile în Dalmaþia. Croaþia capãtã imediat, pentru monarhia habsburgicã, o mare însemnãtate strategicã în faþa Imperiului Otoman, a cãrui stãpânire este încã solidã în Bosnia. Iatã de ce, în 1702, în Slavonia, apoi, în 1737, în Croaþia propriu-zisã, sunt întemeiate regimentele grãnicereºti (a se vedea p. 23). Totodatã, dupã retragerea turcilor, va fi necesarã recolonizarea anumitor teritorii: autoritãþile fac apel atât la croaþi, cât ºi la sârbi (acest proces aflându-se la originea populaþiilor sârbe din Croaþia). Între 1809 ºi 1813, toate þinuturile croate de la sud-vest de Sava fac parte din Provinciile Ilirice, create de Napoleon (a se vedea p. 140). Monarhia habsburgicã restabileºte statu quo ante în Croaþia ºi în Slavonia, dupã plecarea francezilor. Mai

BLACK

Bosniacii pânã în 1918

I, aflat la putere din 1353, se proclamã rege în 1377, fiind înfrânt de otomani la Kosovopolje în 1389, împreunã cu Lazar, cneazul sârbilor (a se vedea p. 147). Dupã moartea sa, în 1391, regatul se destramã, în timp ce papalitatea cheamã la cruciadã împotriva Bisericii din Bosnia. În acelaºi timp se accentueazã presiunea otomanã: din 1435, Bosnia trebuie sã plãteascã tribut. La începutul anilor 1460, otomanii cuceresc cea mai mare parte a þãrii. În sud, voievodul Stevan Vuk³i_ îºi ia în 1448 titlul de herþeg (duce, din germanul Herzog), de unde provine denumirea de Herþegovina. El rezistã în faþa otomanilor pânã în 1482. Consecinþa cuceririi otomane este convertirea unei pãrþi a populaþiei la islam. Acestui fenomen îi sunt oferite diverse explicaþii: primirea fãcutã de „bogomili“ unei religii care îi diferenþia de catolici ºi

Slavii instalaþi în munþii Bosniei au suferit, în funcþie de împrejurãri, diferite influenþe, concurente între ele: cea catolicã, a croaþilor ºi apoi a maghiarilor; cea ortodoxã a Bizanþului, a Bulgariei sau a Serbiei. În secolele al XIII-lea ºi al XIV-lea, o „Bisericã a Bosniei“, consideratã ereticã atât de catolici, cât ºi de ortodocºi, a cãpãtat o anumitã importanþã. Deseori, adepþii sãi au fost calificaþi drept „bogomili“, cãci unii dintre istorici au vãzut în aceastã bisericã o prelungire a ereziei cu acelaºi nume apãrutã cu douã secole mai devreme în Bulgaria, ipotezã foarte contestatã în zilele noastre. În secolul al XIV-lea, dinastia localã Kotromani_ a reuºit sã se impunã: Tvrtko

145

CYAN

MAGENTA

YELLOW

de ortodocºi (aceasta fiind cea mai popularã versiune în rândul musulmanilor de azi, dar nu ºi cea mai plauzibilã, deoarece, în 1460, Biserica din Bosnia nu mai exista, de fapt); dorinþa feudalilor bosniaci de aºi pãstra privilegiile; preocuparea otomanilor de a dispune de susþinãtori fideli într-o regiune de mare importanþã strategicã. Cert este cã, de la sfârºitul secolului al XV-lea, bosniacii se împart în trei religii, aºa cum sunt ºi astãzi de altfel. Recucerirea Ungariei ºi a Croaþiei ºi Slavoniei de cãtre austrieci, la sfârºitul secolului al XVII-lea ºi la începutul secolului al XVIII-lea, nu a afectat BosniaHerþegovina, care rãmâne otomanã (austriecii nu stãpânesc limita nordicã a þãrii decât între 1718 ºi 1739). Frontierele nu se vor mai modifica pânã la 1918. „CRIZELE BOSNIACE“. În secolul al XIX-lea, Bosnia-Herþegovina se repliazã: tentativele de reformare iniþiate de otomani se lovesc de rezistenþa oligarhiei feudale, care alimenteazã, astfel revoltele. Omer Paºa, un sârb provenit din Croaþia, restabileºte ordinea în 1850, impune o administraþie centralizatã ºi un sistem fiscal draconic. În 1862, populaþiile creºtine se rãscoalã. În 1875, în Herþegovina izbucneºte o revoltã þãrãneascã apoi în Bosnia, susþinutã de sârbi ºi de muntenegreni. Acesta este momentul de început al unei crize internaþionale

1900. Bosnia-Herţegovina, ocupată de Austro-Ungaria din 1878, va fi anexată de aceasta din urmă în 1908.

BLACK

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

ºi tensiunea creºte. Guvernul maghiar obþine din partea Vienei desfiinþarea regimentelor grãnicereºti ºi, odatã cu ele, a privilegiilor „grãnicerilor“, care se simt trãdaþi de Habsburgi. În 1883, Budapesta suspendã compromisul din 1868, numindu-l ban al Croaþiei pe contele Khuen-Héderváry, un mare proprietar funciar maghiar din Slavonia. Acesta va duce, timp de zece ani, o politicã deosebit de represivã. Unii croaþi, precum episcopul de Diakovo (Slavonia Orientalã), Josip Štrosmajer, susþin, în aceste condiþii, unirea slavilor de sud. Alþii, printre care se numãrã Ante Star³evi_, dimpotrivã, apãrã un naþionalism strict croat, dar aceºtia sunt în minoritate. În 1915, croaþii partizani ai uniunii cu sârbii formeazã un „Comitet Iugoslav“, cu sediul la Londra (a se vedea p. 150).

 

145

DOUĂZECI DE POPOARE

 

146

cãreia îi va pune capãt Congresul de la Berlin din 1878. Austro-Ungaria ocupã ºi administreazã, de atunci („în numele sultanului“), Bosnia-Herþegovina ºi preia controlul asupra sangeacului Novi Pazar, care separã Serbia de Muntenegru. Cea de-a douã „crizã bosniacã“, de la începutul secolului al XX-lea, este rezultatul unei conjuncturi internaþionale, pe care guvernul austro-ungar se decide sã o exploateze: în condiþiile proclamãrii independenþei Bulgariei (a se vedea p. 171), acesta decreteazã, pur ºi simplu, anexarea Bosniei-Herþegovina (ºi restituirea sangeacului Novi Pazar Imperiului Otoman). Serbia îºi manifestã indignarea, dar aliata sa, Rusia, slãbitã în urma evenimentelor din 1905 (înfrângerea în faþa Japoniei ºi revoluþia), preferã sã accepte faptul împlinit. Bosnia-Herþegovina nu este alipitã nici Cisleithaniei ºi nici Transleithaniei: ea formeazã un fel de condominium administrat aparte. La Viena, unii conducãtori preconizeazã constituirea, la momentul potrivit, a unui stat sârbo-croat, compus din Croaþia ºi Bosnia, dar anexarea i-a exasperat pe naþionaliºtii sârbi ºi pe adepþii lor bosniaci. La 28 iunie 1914, arhiducele Franz-Ferdinand – prinþul moºtenitor, nepotul împãratului Franz-Iosif – ºi soþia sa, aflaþi în vizitã oficialã la Sarajevo, scapã dintr-un prim atentat ºi cad victime celui de-al doilea. Autorul sãu este un sârb bosniac, Gavrilo Princip. Atentatele au fost pregãtite la Belgrad, cu ajutorul unei societãþi secrete, Mâna neagrã, conduse de colonelul Dragutin Dimitrijevi_, ºeful serviciului de informaþii al Statului-Major Sârb.

146

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Guvernul de la Viena, care nu are cunoºtinþã atunci de acest aspect (el nu va fi fãcut cunoscut decât în 1919), adreseazã, totuºi, un ultimatum Serbiei. În decurs de o lunã, jocul alianþelor duce la declanºarea Primului Rãzboi Mondial.

Muntenegrenii pânã în 1918 Þara muntenegrenilor, cunoscutã la început sub numele de Zeta, se afirmã în istorie, în secolul al XI-lea, odatã cu cneazul (knez) Mihail, care obþine titlul regal din partea papei în 1077. Zeta se aflã apoi în dependenþã faþã de Rascia (a se vedea mai jos). Þara devine din nou autonomã în secolul al XIV-lea, apoi cneazul Ivan cel Negru (1465–1490), învins de turci, se stabileºte la Cetinje, pe înãlþimi. Principatul va fi de atunci cunoscut sub numele de Crna Gora (Muntele Negru), Montenegro pentru veneþieni. În 1516, episcopul (ortodox) de Cetinje îºi atribuie titlul de cneaz, astfel cã, ulterior, un ºir de cnezi-episopi va conduce þara. Otomanii încearcã sã le impunã acestora, fãrã prea mare succes, plata unui tribut. Începând cu principele-episcop Danilo, funcþia este pãstratã în familia Petrovi_ Njegoš. În 1711, Danilo stabileºte relaþii cu Rusia lui Petru cel Mare; Muntenegru va beneficia începând din acel moment de subsidii ruseºti regulate. Principele-episcop Petru al II-lea (1813– 1851) este poet, autorul epopeii Podoaba munþilor, odã adusã poporului sârb (cãruia muntenegrenii susþin cã îi aparþin) ºi credinþei ortodoxe.

BLACK

În 1851, Danilo I secularizeazã puterea: el pãstreazã funcþia de cneaz, dar nu ºi pe cea de episcop. În aceeaºi perioadã izbucnesc conflicte cu otomanii, învinºi în 1858, la Grahovo. Nepotul lui Danilo, Nikita, ajunge pe tron în 1860. În urma revoltei care izbucneºte în Bosnia-Herþegovina în 1875, Muntenegrul declarã în 1876 rãzboi otomanilor. Devenitã europeanã, criza ia sfârºit odatã cu Congresul de la Berlin (1878), care recunoaºte independenþa Muntenegrului ºi îi acordã teritorii cãtre nord ºi est, precum ºi o ieºire la mare prin zona Bar (Antivari), care va fi completatã în 1881 prin dobândirea oraºului Ulcinj (Dulcigno). În 1912, Muntenegru devine regat. În acelaºi an participã la primul rãzboi balcanic, împotriva turcilor (alãturi de Serbia, Grecia ºi Bulgaria). Tratatul de la Bucureºti (1913) acordã Muntenegrului jumãtatea sudicã a sangeacului Novi Pazar ºi a regiunii Pe_ (a se vedea harta de la p. 148). Intratã în rãzboi din august 1914, alãturi de Serbia, armata muntenegreanã o însoþeºte pe cea sârbã în retragerea ei (a se vedea p. 150): oraºul Cetinje este evacuat la 27 decembrie 1915.

Sârbii pânã în 1918 Slavii aºezaþi între Dunãre ºi Adriatica se convertesc la creºtinismul ortodox în secolul al IX-lea, în cadrul Imperiului Bizantin. Dupã anul 1000 prind formã douã mici state: Zeta, în regiunea Muntenegrului de astãzi ºi Rascia (Raºka), având capitala la Raš (la nord de actualul Novi Pazar).

DOMINAÞIA OTOMANÃ. Dupã ce au pãtruns pe malul european al Dardanelelor, în 1354, otomanii cuceresc Adrianopolul, unde îºi fixeazã capitala (din 1365). Simþindu-se ameninþaþi, principii sârbi, aliaþi cu regele Ungariei, Ludovic I cel Mare, lanseazã în 1371 o campanie antiotomanã, care se încheie printr-un eºec. Pericolul se accentueazã din 1382, când otomanii îi supun pe bulgari. Principele nemanid Lazar încearcã

147

CYAN

MAGENTA

YELLOW

urmã, cât ºi Brankovi_ îºi pierd viaþa în acelaºi an. În 1459, otomanii includ fostul despotat în cadrul imperiului lor ºi suprimã patriarhatul de Pe_ (care va fi restabilit în 1557 de un mare vizir de origine sârbã, în favoarea fratelui sãu, ortodox). În 1521, otomanii cuceresc Belgradul, apoi îi înfrâng pe unguri la Mohács, în 1526, ºi anexeazã o mare parte a Ungariei (a se vedea p. 117). Prin urmare, toþi sârbii ajung sã facã parte din Imperiul Otoman. Înfrângerea turcilor în faþa Vienei, în 1683, inaugureazã o perioadã de tulburãri pentru sârbi. În 1688, armatele austriece cuceresc Belgradul, apoi înainteazã pânã în regiunea Kosovo, îndemnându-i pe sârbi sã se revolte. Reacþia otomanã îi constrânge pe austrieci, în 1689–1690, sã se retragã cãtre nord, însoþiþi de patriarhul de Pe_ ºi de 37 000 de familii sârbe, care se instaleazã la nord de Sava ºi de Dunãre; în 1694 va urma un alt val de refugiaþi. Conflictul reizbucneºte apoi, încheindu-se în 1739 prin Tratatul de la Belgrad. De atunci ºi pânã la Primul Rãzboi Mondial, frontiera stabilitã pe Sava ºi pe Dunãre nu va mai suferi modificãri. Aceste evenimente au consecinþe durabile. Dupã plecarea celor aproximativ 200 000 de sârbi din regiunea Kosovo (numitã de acum înainte „Vechea Serbie“), acolo se instaleazã alte populaþii, mai ales de origine albanezã (a se vedea p. 157). În ceea ce-i priveºte, sârbii vor trãi acum împãrþiþi între douã imperii. – Cei care trãiesc în sudul Regatului Ungariei, posesiune habsburgicã, se aflã

ÎNTRE OTOMANI ªI HABSBURGI.

sã reziste, dar este învins ºi ucis de otomani, în bãtãlia de la Kosovopolje, în 1389. Acest moment marcheazã sfârºitul independenþei Serbiei. Fiul lui Lazar, ªtefan Lazarevi_, vasal al sultanului, purtând titlul (grecesc) de despot, asigurã þãrii o relativã prosperitate ºi stabileºte capitala la Belgrad. El moare în 1427. Dupã el, Gheorghe Brankovi_ cedeazã Belgradul Ungariei ºi se strãduieºte sã menþinã un echilibru între unguri ºi otomani. Aceºtia din urmã anexeazã sudul þãrii (Zeta ºi Raºka) în 1455. În 1456 sunt înfrânþi la Belgrad de Iancu de Hunedoara (a se vedea p. 116), dar atât acesta din

BLACK

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

În timpul celei de-a doua jumãtãþi a secolului al XII-lea, ªtefan Nemanja, mare jupan (župan) al Rasciei, reuºeºte sã alipeascã Zeta ºi sã înlãture suzeranitatea Bizanþului. Se retrage apoi lângã fiul sãu cel mic, Sava, cãlugãr la Muntele Athos ºi cedeazã puterea fiului sãu cel mare. În 1217, un legat papal îl încoroneazã ca rege pe acesta, sub numele de ªtefan I. ªi totuºi, Serbia rãmâne fidelã ortodoxiei: Sava întemeiazã în 1219 o Bisericã Sârbã autocefalã (cu sediul la Pe_) ºi, devenit arhiepiscop, îl încoroneazã în 1221 pe fratele sãu dupã ritul ortodox. Se instaureazã astfel dinastia Nemanja. La puþin timp dupã aceea, Sava va fi canonizat ºi va devenit protectorul Serbiei. Regatul nemanid opune rezistenþã bulgarilor ºi bizantinilor ºi atinge apogeul evoluþiei sale în timpul domniei lui ªtefan Dušan (Duºan), capitala fiind stabilitã la Skoplje. În 1346, arhiepiscopul de Pe_, devenit patriarh, îl încoroneazã pe Dušan „împãrat al sârbilor ºi al grecilor“. Dar Dušan moare în 1355, fãrã a-ºi fi îndeplinit marele proiect: cucerirea Constantinopolului. Imperiul sãu se fãrâmiþeazã în principate rivale.

 

147

DOUĂZECI DE POPOARE

sub ascultarea mitropolitului de la Sremski Karlovci (Karlowitz), retras la Pe_ în 1690. Din aceastã perioadã, Leopold I le garanteazã acestora autonomia bisericeascã. Unii þãrani sârbi au fost aserviþi de aristocraþii maghiari, în vreme ce alþii se înroleazã în Regimentele grãnicereºti, migrând cãtre vest, spre Slavonia ºi Croaþia. – Sârbii sunt mai numeroºi în Imperiul Otoman, unde trãiesc în comunitãþi rurale relativ autonome. Musulmanii (adeseori bosniaci) care administreazã þara pot fi întâlniþi mai ales în oraºe. Sârbii rãmân credincioºi Bisericii lor, dar patriarhatul de Pe_ (condus de greci, începând din 1690), duce o existenþã

dificilã, fiind în cele din urmã desfiinþat în 1765. Atmosfera devine tot mai tensionatã cãtre sfârºitul secolului al XVIII-lea: ienicerii se instaleazã la Belgrad ºi în împrejurimi, hãrþuindu-i pe þãranii din zonã. În 1804, Gheorghe Petrovi_, numit Karagheorghe („Gheorghe cel Negru“) declanºeazã o revoltã a sârbilor împotriva ienicerilor. Aceºtia rezistã în faþa asaltului otomanilor, ocupã Belgradul în 1806, apoi îl proclamã pe Karagheorghe principe ereditar în 1808. Prin Tratatul de la Bucureºti, din 1812, Rusia obþine din partea sultanului statutul de autonomie pentru Serbia, ce-i drept, foarte

OBÞINEREA AUTONOMIEI.

 

limitat. Refuzând sã se supunã, sârbii sunt zdrobiþi de otomani în 1813. Karagheorghe se refugiazã în Ungaria. Epopeea acestuia va fi consideratã, mai târziu, drept evenimentul fondator al noului stat sârb. În 1815 se declanºeazã o nouã insurecþie, sub conducerea lui Miloš Obrenovi_. Sârbii obþin o serie de succese, iar Obrenovi_ acceptã sã poarte negocieri cu otomanii. În 1816, el obþine o serie de privilegii pentru poporul sârb ºi, pe aceste baze, instituie un stat sârb autonom, consolidându-ºi, în acelaºi timp, puterea personalã. În 1817, când Karagheorghe revine ºi pregãteºte o revoltã, Obrenovi_ îl asasineazã. Rusia devine din nou activã în 1830. În cadrul Imperiului Otoman, Muntenegrul se bucură de o reală autonomie de multă vreme. Cea a Serbiei datează din 1829.

148

1885. Serbia şi Muntenegru, independente din 1878, s-au extins: Serbia, către sud (regiunea Niš), Muntenegrul către nord, est şi spre coasta adriatică. 1913. Victorioase asupra turcilor în primul război balcanic, Serbia şi Muntenegrul se extind şi mai mult: una primeşte nordul sangeacului Novi Pazar şi o mare parte din Kosovo şi Macedonia de astăzi; cealaltă obţine sudul sangeacului şi regiunea Peć.

148

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

PRINCIPATUL SERBIA. În vreme ce Obrenovi_ guverneazã în mod autoritar, se organizeazã o miºcare de opoziþie. În 1838, o Constituþie inspiratã de Rusia înfiinþeazã un consiliu cu membri numiþi pe viaþã, care îl supravegheazã pe Obrenovi_. Acesta din urmã pleacã în exil, în anul urmãtor. Fiul sãu, Mihail (minor), îi urmeazã în fruntea þãrii, dar o loviturã de stat îl înlãturã în 1842. În locul acestuia, Adunarea (Skupština) îl alege pe Alexandru Karagheorghevici, fiul lui Karagheorghe. Puterea aparþine însã Consiliului, care intrã în conflict cu Alexandru. Dupã 1848, liberalii revendicã adoptarea reformelor. Dupã un deceniu, cei rãmaºi fideli lui Milos Obrenovi_, aliaþi cu liberalii, obþin convocarea Adunãrii. Dupã fuga din þarã a lui Alexandru, Miloš (în vârstã de 78 de ani) revine la putere ºi moare în 1860. Fiul acestuia, Mihail, revenit în fruntea statului, este sprijinit de armata modernizatã între timp ºi obþine, în 1867, retragerea ultimelor garnizoane otomane. În 1868, membrii familiei Karagheorghevici pun la cale asasinarea lui Mihail, dar armata intervine ºi impune desem-

149

CYAN

MAGENTA

YELLOW

narea ca principe a nepotului lui Miloš Obrenovi_, Milan, în vârstã de 14 ani, pus sub autoritatea unei regenþe prezidate de liberalul Jovan Risti_. În aceeaºi perioadã se formeazã miºcarea radicalã, sub conducerea lui Nikola Paši_. Având ca bazã socialã þãrãnimea, aceasta revendicã votul universal ºi îºi exprimã orientarea spre Rusia. Insurecþia din Bosnia (a se vedea p. 146) îl încurajeazã pe Milan sã intre în rãzboi împotriva otomanilor, în 1876, dar trupele sale sunt înfrânte. În 1877, atunci când Rusia se implicã în conflict, aceasta îi sprijinã mai mult pe bulgari, decât pe sârbi (a se vedea p. 170). În cadrul Congresului de la Berlin (1878), Austro-Ungaria pledeazã pentru cauza Serbiei, care îºi obþine independenþa ºi se extinde spre sud, pe seama Imperiului Otoman. Este adevãrat însã cã, în acelaºi timp, Austro-Ungaria primeºte în administrare Bosnia-Herþegovina, blocând expansiunea Serbiei cãtre vest. În 1882, Serbia este proclamatã regat. Milan se confruntã cu opoziþia radicalilor rusofili, implicaþi într-o revoltã þãrãneascã, pe care armata o zdrobeºte în 1883. Paši_, fugit din þarã, este condamnat la moarte. În 1885, Milan declarã rãzboi Bulgariei, dar, înfrânþi, sârbii sunt salvaþi prin intervenþia Austriei. O nouã Constituþie, adoptatã în 1888, instituie un regim parlamentar. Anul urmãtor, Milan abdicã în favoarea fiului sãu, Alexandru, în vârstã de 13 ani. În vreme ce Risti_ exercitã din nou regenþa, Paši_ revine din exil. Radicalii dominã în struc-

REGATUL SERBIEI.

BLACK

turile aparatului de stat, iniþiind apropierea de Rusia. În 1893, Alexandru se declarã major ºi preia puterea, dar tatãl sãu, Milan, revine în Serbia ºi îi devine rival... Impopularitatea familiei Obrenovi_ atinge punctul culminant în 1900, atunci când Alexandru se cãsãtoreºte cu amanta sa. În 1903, ofiþerii pun la cale un complot: Alexandru ºi soþia acestuia sunt uciºi, iar corpurile lor sunt aruncate pe ferestrele palatului. Complotiºtii aveau legãturi cu Petru Karagheorghevici, nepotul lui Karagheorghe. (Nãscut în 1844, exilat în Franþa, acesta a fost elev al ªcolii Militare de la Saint-Cyr, luptând în armata francezã în 1870–1871.) Adunarea (Skupština) îl proclamã rege ºi reintroduce Constituþia din 1888. Radicalii lui Paši_, dominanþi în viaþa politicã, se apropie de Rusia, în vreme ce Petru I se preocupã de întãrirea armatei. Constrânsã la recunoaºterea anexãrii Bosniei-Herþegovina de cãtre Austro-Ungaria în 1908 (de vreme ce nici ruºii n-au fost capabili sã se opunã), Serbia se întoarce cãtre sud. Alianþele încheiate cu Bulgaria, Grecia ºi Muntenegru duc la adoptarea unei declaraþii de rãzboi contra Turciei, în octombrie 1912. Sârbii ocupã Macedonia Occidentalã ºi preconizeazã obþinerea unei ieºiri la mare prin teritoriile albaneze. Conferinþa de la Londra (mai 1913) pune capãt conflictului: Imperiul Otoman renunþã la cea mai mare parte a posesiunilor sale europene, situaþia Albaniei fiind tratatã separat (a se vedea p. 176). Învingãtorii îºi împart prada. În iunie 1913, bulgarii îºi atacã foºtii aliaþi, fiind înfrânþi (a se vedea p. 171). Tratatul de la

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

Balcani în 1825. Înfrânþi de aceasta, otomanii semneazã în 1829 Tratatul de la Adrianopol, care prevede printre altele autonomia Serbiei. În 1830, Obrenovi_ este recunoscut „principe ereditar al sârbilor“, rãmânând însã vasalul sultanului. Graniþele principatului, extinse în 1833, nu se vor mai modifica pânã în 1878. În 1832, arhiepiscopul de Belgrad devine „mitropolit al întregii Serbii“.

 

149

Regatul Iugoslaviei (1918–1941)

DOUĂZECI DE POPOARE

Bucureºti (august 1913) atribuie Serbiei actualele Kosovo ºi Macedonia, precum ºi nordul sangeacului Novi Pazar.

 

150

SÂRBII ÎN TIMPUL PRIMULUI RÃZBOI MONDIAL. În urma atentatului de la Sarajevo (28 iunie 1914, a se vedea p. 146), Austro-Ungaria adreseazã un ultimatum foarte sever Serbiei, apoi îi declarã rãzboi la 28 iulie. Rusia trece de partea Serbiei, Germania, de partea Austro-Ungariei ºi astfel se declanºeazã Primul Rãzboi Mondial... Iniþial, armata sârbã rezistã. Dar, în septembrie 1915, atunci când Bulgaria intrã în luptã de partea Puterilor Centrale, sârbii sunt prinºi ca într-un cleºte. În octombrie 1915, austriecii ºi germanii pe de o parte, bulgarii, de cealaltã, organizeazã atacuri masive ºi reuºesc sã facã joncþiune în regiunea Kosovo. Armata sârbã se retrage spre sud-vest, trecând munþii pentru a ajunge pe litoralul Muntenegrului. Retragerea, la care participã regele Petru I, guvernul, Statul-Major etc., se realizeazã în condiþii tragice: în jur de 20 000 de persoane îºi pierd viaþa pe drum. Navele aliate reuºesc sã îi salveze pe supravieþuitori. În vreme ce guvernul lui Paši_ ºi Statul-Major se instaleazã în Corfu, trupele sârbe sunt transferate în Tunisia. Austriecii ºi bulgarii ocupã întreaga Serbie, la începutul anului 1916. O armatã sârbã, refãcutã cu ajutorul Franþei, se alãturã, la Salonic, în iulie 1916, armatei Orientului (a se vedea p. 183). În septembrie 1918, aceasta din urmã îi învinge pe bulgari în Macedonia. Este astfel deschis drumul cãtre Belgrad, armata sârbã ajungând în acest oraº la 1 noiembrie 1918.

150

CYAN

MAGENTA

YELLOW

CONSTITUIREA REGATULUI SÂRBILOR, CROAÞILOR ªI SLOVENILOR. În 1915, croaþii, adepþi

ai unirii cu sârbii, au format la Londra un „Comitet iugoslav“. Negocierile purtate cu Alexandru (fiul lui Petru I, asociat la putere din 1914) se finalizeazã în 1917, prin semnarea acordului din insula Corfu, care prevede crearea unui regat al sârbilor, croaþilor ºi slovenilor, sub conducerea dinastiei Karagheorghevici. În octombrie 1918 este înfiinþat, la Zagreb, Consiliul Naþional al Slavilor de Sud (din Austro-Ungaria). Format din croaþi, sloveni ºi sârbi, acesta negociazã cu guvernul Serbiei un acord de uniune, cãruia Adunarea din Muntenegru i se alãturã, dupã detronarea regelui Nicolae. La 1 decembrie 1918, Alexandru proclamã „Regatul unit al sârbilor, croaþilor ºi slovenilor“. Numele de „Iugoslavia“, utilizat în mod curent din aceastã perioadã, devine oficial în 1929. Noul regat include patru teritorii distincte înainte de rãzboi: Serbia, Muntenegru, Bosnia–Herþegovina ºi Croaþia–Slavonia. Extinderea se va realiza pe seama þãrilor învinse (Austria, Ungaria ºi Bulgaria), determinând divergenþe cu alte þãri învingãtoare. – Prin Tratatul de la Neuilly (1919), Bulgaria cedeazã câteva teritorii de graniþã. – În sudul Ungariei, regiune cu populaþie amestecatã (a se vedea p. 42), trasarea noii frontiere provoacã discuþii între

DETERMINAREA FRONTIERELOR.

BLACK

Iugoslavia ºi România, fiecare revendicând Banatul. Prin Tratatul de la Trianon (1920), Iugoslavia obþine jumãtatea vesticã a Banatului, o parte din Bacika ºi sudul regiunii Baranya. De asemenea, primeºte districtul Mur, locuit de croaþi ºi sloveni. – Prin Tratatul de la Saint-Germain (1919), Austria abandoneazã þinutul sloven (a se vedea p. 140), dar ºi Istria ºi Dalmaþia, pe care Italia ºi Iugoslavia ºi le disputã înainte de a recurge la un partaj (Tratatul de la Rapallo, 1920): Iugoslavia obþine cea mai mare parte a Dalmaþiei; Italia primeºte Istria, câteva insule învecinate ºi oraºul Zara (Zadar). – Oraºul Fiume (Rijeka), ce aparþinuse Ungariei înainte de rãzboi, va avea o situaþie deosebitã. Ocupat în 1919 de voluntarii italieni conduºi de Gabriele D’Annunzio, devine oraº liber în 1920, apoi este ocupat de Italia, în 1922. Iugoslavia recunoaºte anexarea acestuia în 1924. VIAÞA POLITICÃ ÎNTRE ANII 1919 ªI 1929. Alexandru

îi urmeazã lui Petru I, mort în 1921. Noul regat este relativ omogen, cu atât mai mult cu cât trei pãtrimi din populaþie este de limbã sârbo-croatã. Dar definirea ansamblului sârbo-croat ridicã ºi o serie de probleme (mai ales cã din acesta fac parte ºi macedonenii, numiþi „sârbi de sud“). Or, este vorba de probleme de ordin politic, deoarece se confruntã douã concepþii despre stat. – Sârbii tind sã considere Iugoslavia ca o „Serbie Mare“, reducând diferenþele dintre sârbi, croaþi ºi bosniaci la aspectele religioase. Convinºi de rolul istoric al poporului sârb (lupta împotriva otoma-

În cursul alegerilor din 1920, organizate în vederea formãrii Adunãrii Constituante, sunt votate patru partide principale: Partidul Radical, Partidul Democrat (al sârbilor moderaþi), Partidul Comunist ºi Partidul Þãrãnesc Croat, ai cãrui deputaþi refuzã sã participe la lucrãrile Adunãrii. Postul de prim-ministru îi revine lui Paši_. Constituþia din 1921, foarte centralistã, instituie o singurã Camerã, Skupština. În acelaºi an, Partidul Comunist este scos în afara legii, ca urmare

a unor atentate. El va rãmâne în ilegalitate pânã la cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. În 1924, Radi_ se alãturã lui Alexandru, pentru cã preluarea puterii de cãtre Mussolini stârneºte temerea faþã de expansionismul italian în direcþia Dalmaþiei. În 1926, dupã moartea lui Paši_, se confruntã douã blocuri politice: cel al aºa-numiþilor Pre_iani („de dincolo de fluviu“), proveniþi din fosta Austro-Ungarie, ºi cel al sârbilor centraliºti. În 1928, în plenul Adunãrii, un deputat radical muntenegrean deschide focul ºi îi ucide pe Radi_ ºi pe doi dintre colegii acestuia. Lui Radi_ îi urmeazã Vladimir Ma_ek. DE LA DICTATURA REGALÃ LA REGENÞA LUI PAUL.

În 1929, Alexandru dizolvã Adunarea (Skupština) ºi abrogã Constituþia. Începe astfel „dictatura regalã“, care accentueazã hegemonia sârbã. În 1930, croatul Ante Paveli_ întemeiazã, în Italia, organizaþia teroristã ustaºã (Ustaša, din croatul ustaš, „rebel“). Ma_ek revendicã autonomia Croaþiei, fapt pentru care este condamnat la trei ani de închisoare. În 1934, un ustaº îi ucide, la Marsilia, pe regele Alexandru ºi pe ministru francez de Externe Louis Barthou). Deoarece regele Petru al II-lea are 12 ani, prinþul Paul, vãrul lui Alexandru, asigurã regenþa. Acesta din urmã poartã negocieri cu Ma_ek, dar problema religioasã învenineazã din nou viaþa politicã. Pentru a oferi satisfacþie croaþilor ºi slovenilor, Belgradul semneazã un concordat cu Vaticanul, în 1935. Patriarhia Bisericii Ortodoxe, care se aratã ostilã acestuia, îi excomunicã pe toþi deputaþii care au votat ratificarea textului în cauzã...

151

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

nilor, eroismul din 1914–1918...), ei sunt adepþii unui stat unitar, cu centrul la Belgrad. Partidul Radical al lui Paši_ simbolizeazã acest punct de vedere. – Dimpotrivã, croaþii se considerã o naþiune în deplinul înþeles al cuvântului. Ei considerã Iugoslavia ca pe o asociere liber consimþitã, ceea ce implicã un stat de tip federal, aºa cum revendicã Partidul Þãrãnesc Croat, condus de Stjepan Radi_.

 

151

DOUĂZECI DE POPOARE

generalul Dušan Simovi_ organizeazã o loviturã de stat: Petru al II-lea este proclamat major, iar regentul Paul este nevoit sã plece în exil. În timp ce populaþia din Belgrad manifestã împotriva Pactului, Hitler decide invadarea Iugoslaviei. Începând din 6 aprilie 1941, germanii, împreunã cu aliaþii lor italieni, bulgari ºi maghiari, atacã þara din toate direcþiile. Belgradul, puternic bombardat, se predã în data de 11 aprilie. Armata iugoslavã capituleazã la 17 aprilie. Petru al II-lea se refugiazã la Londra, formând aici un guvern recunoscut imediat de Aliaþi.

 152 

Partajul realizat de Hitler ºi de Mussolini determinã formarea a trei tipuri de teritorii: anexate, ocupate ºi, respectiv, recunoscute ca state independente (a se vedea harta). – În vreme ce Germania anexeazã nordul regiunii slovene (a se vedea p. 141), Italia anexeazã sudul acesteia, ca ºi centrul Dalmaþiei ºi gurile Kotorului. De asemenea, ea obþine o extindere a Albaniei (a se vedea p. 177). Ungaria recupereazã Bacika, sudul provinciei Baranya ºi districtul Mur. Bulgaria anexeazã cea mai mare parte a Macedoniei (a se vedea p. 167). – Germanii ocupã Serbia (redusã teritorial) ºi Banatul de Vest (administrat separat). – Sunt recunoscute ca independente Croaþia (care include Bosnia-Herþegovina) ºi Regatul Muntenegru (protectorat italian).

ÎMPÃRÞIREA DIN 1941.

Pãtrunderea germanilor în Praga, în martie 1939 (a se vedea p. 110), provoacã un adevãrat ºoc iugoslavilor. Regentul ºi Ma_ek ajung la un acord, în luna august a aceluiaºi an, prin care se constituie o mare „banovinã“ (provincie) autonomã a Croaþiei. Ma_ek devine vicepreºedintele Consiliului de Miniºtri iugoslav.

Iugoslavia destrãmatã (1941–1945) În septembrie 1939, când germanii invadeazã Polonia (a se vedea p. 93), Iugoslavia îºi proclamã neutralitatea. La începutul anului 1941, Hitler îi cere sã adere la Pactul Tripartit (încheiat între Germania, Italia ºi Japonia). Guvernul de la Belgrad acceptã, la 25 martie. Douã zile mai târziu,

152

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Generalul Milan Nedi_ (ministru de Rãzboi între 1938 ºi 1941) guverneazã Serbia sub controlul autoritãþile germane de ocu-

BLACK

paþie. Banatul de Vest este administrat de populaþia germanã localã. În 1941–1942, naziºtii exterminã la faþa locului evreii din Serbia, destul de puþin numeroºi. Proclamat în aprilie 1941, la iniþiativa lui Ante Paveli_, „Statul Independent Croaþia“ este, de fapt, ocupat de trupele germane ºi italiene. Un italian, ducele de Spoleto (membru al familiei de Savoia), devine rege al þãrii, sub numele de Tomislav al II-lea, dar nu se va duce niciodatã în Croaþia. Paveli_ îºi ia titlul de poglavnik (echivalent cu cele de Duce sau Führer) ºi, cu sprijinul ustaºilor (membrii organizaþiei ustaºe), instituie un regim de teroare. Sunt recunoscuþi drept croaþi doar catolicii ºi musulmanii (aceºtia din urmã consideraþi drept „floarea naþiunii croate“), în vreme ce ortodocºii (adicã sârbii) ºi evreii sunt supuºi unor mãsuri discriminatorii severe. Din primãvara anului 1941, ustaºii trec la masacrarea sistematicã a sârbilor. Totodatã, sârbii, evreii, þiganii ºi croaþii care se opun regimului sunt trimiºi în lagãre. Numãrul victimelor ustaºilor este foarte greu de estimat. Este vorba, cel mai probabil, de aproximativ 250 000 de persoane. LUPTA DE REZISTENÞÃ. Colonelul Draža Mihailovi_ ºi alþi ofiþeri organizeazã un grup de rezistenþã în nordul Bosniei, în primãvara anului 1941. Membrii acestuia îºi spun ³etnici (din termenul sârbesc ³eta, „bandã înarmatã“). În iunie 1941, atunci când Germania atacã Uniunea Sovieticã, Partidul Comunist se mobilizeazã sub conducerea lui Tito, care îºi fixeazã cartierul general la Užice (la nord de actualul Kosovo), reunind aici „partizanii“. Cele douã miºcãri

atacã pe partizani, care se retrag în Bosnia de Est, în vreme ce Mihailovi_ se menþine pe poziþii în nord. În cursul verii anului 1942, partizanii cuceresc Bosnia Centralã ºi de Vest. În noiembrie 1942, la Biha_, Tito înfiinþeazã Armata Naþionalã de Eliberare (ANE) ºi Consiliul Antifascist. Dar, ulterior, forþele germane, italiene ºi croate îi obligã pe partizani sã se retragã, în condiþii extrem de dificile, pânã în Bosnia Orientalã ºi în Muntenegru.

Italienii se retrag din momentul capitulãrii Italiei (septembrie 1943). În noiembrie 1943, Consiliul Antifascist se transformã într-o Adunare, care desemneazã Comitetul de Eliberare Naþionalã (transformat într-un guvern de facto), Tito fiind ridicat la rangul de mareºal al Iugoslaviei. Favorabili iniþial cetnicilor, britanicii decid în cele din urmã sã-i susþinã pe partizani, cãutând sã ajungã la un acord între Petru al II-lea ºi Tito, care pune o serie de condiþii. Petru al II-lea le acceptã: în august 1944, printr-un mesaj radiodifuzat, el le cere supuºilor sãi sã se alãture ANE, recunoscându-l pe Tito drept comandantul forþelor combatante iugoslave. Unii cetnici trec la partizani; alþii (printre care ºi Mihailovi_), preferã sã colaboreze cu germanii. Forþele sovietice (aflate în drum spre Ungaria) ºi partizanii elibereazã Belgradul în septembrie 1944. Generalul Nedi_, aflat în fruntea cetnicilor, a încercat sã reziste, dar sovieticii l-au predat partizanilor. Acesta se va sinucide în detenþie în 1946. Mihailovi_, capturat în martie 1945, va fi împuºcat în 1946. Luptele continuã în vest, împotriva germanilor ºi a croaþilor din „statul Independent“, încheindu-se în Slovenia, la 15 mai. Ante Paveli_ fuge în Austria, reuºind sã scape. Refugiat în 1945 în Argentina, avea sã moarã la Madrid, în 1959. MASACRELE. Cei patru ani de rãzboi au fost devastatori: la nivelul populaþiei iugoslave, numãrul celor morþi este estimat la aproximativ 1,7 milioane de persoane, dintre care peste 300 000 de combatanþi.

153

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

sunt complet diferite. Cetnici sunt sârbi, monarhiºti, anticomuniºti ºi adversari ai croaþilor. Ei nu cautã atât sã lupte împotriva ocupantului, cât mai ales sã constituie o forþã care, la momentul potrivit, sã îi ajute pe Aliaþi sã elibereze þara. Dimpotrivã, partizanii fac apel la toþi iugoslavii, fãrã deosebire, pentru a duce o luptã antifascistã imediatã. Ostilitatea dintre cele douã miºcãri se manifestã din noiembrie 1941. Germanii îi

 

153

DOUĂZECI DE POPOARE

 

154

Printre civili se numãrã ºi victimele nenumãratelor masacre. Ustaºii sunt principalii responsabili pentru înfãptuirea lor, dar nu ºi singurii. Cetnicii, veniþi în ajutorul sârbilor din „Statul Independent“, au masacrat, la rândul lor, croaþi ºi musulmani. Germanii au recurs la represalii masive: o sutã de ostatici executaþi pentru fiecare soldat german ucis. Partizanii au manifestat o brutalitate extremã, îndeosebi cãtre sfârºitul rãzboiului: masacrul cetnicilor din Belgrad, în septembrie 1944 ºi, mai ales, în mai 1945, masacrarea a zeci de mii de croaþi (ºi sloveni) care, fugind cãtre Austria, au fost blocaþi de TITO Cu un tatã croat ºi o mamã slovenã, Iosip Broz s-a nãscut într-o familie þãrãneascã din împrejurimile Zagrebului. Mobilizat în armata austro-ungarã, luptã în 1914 pe frontul sârbesc, apoi pe frontul rusesc, unde este fãcut prizonier. În momentul izbucnirii Revoluþiei din Octombrie, el se gãseºte în Siberia, unde intrã în legãturã cu bolºevicii. Revenit în Iugoslavia, devine militant al Partidul Comunist (clandestin) ºi este condamnat, în 1928, la cinci ani de muncã forþatã. Ulterior, cãlãtoreºte de mai multe ori în URSS, adoptã supranumele de Tito ºi se impune, în 1937, în fruntea partidului. Dupã ce a fost liderul Rezistenþei iugoslave, Tito va fi conducãtorul Iugoslaviei pânã la moarte, în 1980. Extrem de popular datoritã rolului pe care l-a avut în timpul rãzboiului (ºi a intransigenþei sale faþã de Stalin), Tito a ºtiut în timpul vieþii sã menþinã coerenþa Iugoslaviei, permiþând însã ºi o anumitã libertate. Cu toate acestea, în prezent i se reproºeazã de a fi încurajat prea mult sciziunile pentru a putea guverna ºi de a fi contribuit astfel la reapariþia disputelor etnice.

154

CYAN

MAGENTA

YELLOW

forþele britanice la graniþã. Violenþa generalizatã i-a determinat pe numeroºi iugoslavi, inclusiv croaþi, sã se alãture partizanilor, dar dimensiunea adeseori „etnicã“ a acesteia a lãsat rãni adânci.

Federaþia iugoslavã (1945–1991) Dupã eliberarea Belgradului, Petru al II-lea (absent din þarã) este reprezentat de o regenþã. În vreme ce Tito conduce guvernul, poliþia politicã trece la epurãri brutale. În noiembrie 1945, partidele de opoziþie boicoteazã alegerile pentru Adunarea Constituantã, astfel încât singurii deputaþi sunt aleºii „Frontului Popular“. Aceasta voteazã abolirea monarhiei ºi adoptã o Constituþie, care instituie o republicã popularã federativã. FEDERAÞIA. Potrivit modelului sovietic, Constituþia face distincþie între „cetãþenie“ (iugoslavã, unicã) ºi „naþionalitate“ (apartenenþã etnicã). Drepturile culturale ale tuturor „naþionalitãþilor“ sunt recunoscute (precum învãþãmântul în limba proprie), dar se opereazã o deosebire între „naþiunile“ slave constitutive ale federaþiei ºi alte „naþionalitãþi“. Cele dintâi sunt cinci la numãr: sârbã, croatã, slovenã, muntenegreanã ºi macedoneanã (recunoscutã abia acum, a se vedea p. 168). Fiecãrei „naþiuni“ îi corespunde o republicã, dar amestecul de populaþii nu a permis trasarea unor limite exclusiv pe criterii etnice. Prin urmare, acestea sunt mai degrabã de ordin istoric: aºa se întâmplã cu

BLACK

Bosnia-Herþegovina, transformatã în republicã pe baza graniþelor din 1914. Cele ºase republici sunt: – Slovenia (a se vedea p. 141); – Croaþia, care reuneºte vechea Croaþia– Slavonia (cu excepþia Sirmiei, alipitã Voivodinei), Istria, Dalmaþia, 12 % din populaþia acesteia fiind reprezentatã de sârbi; – Bosnia-Herþegovina, a cãrei populaþie se împarte în musulmani (în jur de 40 %), sârbi (o treime) ºi croaþi; – Muntenegru, care cuprinde ºi gurile Kotorului; – Serbia, în cadrul cãreia sunt instituite douã provincii autonome: Voivodina (a se vedea studiul) ºi Kosovo–Metohija (a se vedea p. 157); – Macedonia (a se vedea p. 168). RUPTURA CU STALIN. Tito ºi apropiaþii acestuia (sârbul Aleksandar Rancovi_, slovenul Edvard Kardelj, viitorul teoretician al autogestiunii, muntenegreanul Milovan Djilas...) conduc un partid comunist atotputernic, impunând o politicã de naþionalizãri, colectivizare, planificare... Acest partid (ca ºi omologul sãu albanez) prezintã totuºi o trãsãturã specificã: a ajuns la putere prin mijloace proprii, ca urmare a rãzboiului popular dus împotriva ocupanþilor. Aºadar, Tito adoptã o atitudine independentã faþã de Moscova ºi îºi conduce astfel propria politicã externã, visând sã extindã federaþia iugoslavã prin includerea Bulgariei ºi a Albaniei (a se vedea p. 178). Stalin reacþioneazã în iunie 1948: Cominformul (organismul de coordonare

VOIVODINA

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

Numele de „Voivodina“ dateazã din timpul Revoluþiei de la 1848: sârbii din sudul Regatului Ungariei au întemeiat o entitate autonomã, condusã de un „voievod“ (comandant). Provincia instituitã în 1946 include Banatul de Vest ºi Bacika (cedate de Ungaria în 1920), ca ºi Sirmia. În zilele noastre, populaþia extrem de eterogenã a regiunii (a se vedea p. 43) este alcãtuitã din sârbi (65 %), maghiari (14 %), croaþi, slovaci, români etc. Acestora li s-au adãugat, în perioada interbelicã, numeroºi germani. Înrolaþi de naziºti, ei au administrat Banatul de Vest între anii 1941 ºi 1944, dupã care toþi cei care nu s-au refugiat în Germania au fost expulzaþi în 1945. Statutul autonom al provinciei, întãrit prin Constituþia din 1974, apoi suprimat aproape complet de Constituþia sârbã din 1990, a fost restabilit parþial în 2002.

 

155

a partidelor comuniste) îi condamnã pe Tito ºi pe colaboratorii sãi. Dar, aceºtia din urmã, în loc sã se supunã, îi eliminã din partid pe „cominformiºti“, iar voinþa de independenþã sudeazã populaþia. Începând din 1949, Occidentul sprijinã economic ºi militar Iugoslavia. Relaþiile cu Uniunea Sovieticã sunt restabilite în 1955, când Nikita Hruºciov întreprinde o vizitã în aceastã þarã. În aceeaºi perioadã, Tito iniþiazã, împreunã cu Jawaharlal Nehru, din India, ºi Gamal Nasser, din Egipt, o politicã de „nealiniere“, care contribuie la creºterea prestigiului Iugoslaviei. Deºi rãmâne autoritar, bazat pe un singur partid, regimul evolueazã într-o manierã originalã, aºa cum o demonstrezã în 1952

EVOLUÞIA REGIMULUI ÎN TIMPUL LUI TITO.

155

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Dintre cele şase republici instituite în 1946, doar Slovenia are o populaţie omogenă. În alte regiuni, populaţiile sunt foarte amestecate (harta, în mod evident simplificată, nu oferă decât o imagine vagă asupra situaţiei).

BLACK

Potrivit recensământului din 1981, Croaţia este locuită în proporţie de 75 % de croaţi; Muntenegrul are 68 % muntenegreni; Macedonia, 67 % macedoneni. În Bosnia-Herţegovina, musulmanii formează

39,5 % din populaţie, sârbii, 32 %, croaţii 18,5 %. În Serbia (inclusiv în cele două provincii autonome), sârbii reprezintă două treimi din populaţie, iar albanezii (concentraţi în Kosovo) 14 %. Trebuie reţinut

faptul că procentajele de mai sus nu ţin cont de „iugoslavi“ (care, în mod obişnuit, provin din căsătoriile mixte), aceştia alcătuind 5,5 % din populaţia totală.

DOUĂZECI DE POPOARE

 

156

transformarea Partidului Comunist în „Liga Comuniºtilor din Iugoslavia“. Tito ºi apropiaþii sãi, care criticã sistemul sovietic, traseazã o „nouã cale“ spre socialism, bazatã pe autogestiunea întreprinderilor. Aceasta stimuleazã economia, cel puþin pânã în anii 1970. Pe mãsurã ce climatul politic se destinde, frontierele se deschid (atât pentru emigraþia muncitorilor, cât ºi pentru afluxul turiºtilor pe coasta dalmatã), dar libertatea de expresie rãmâne limitatã. Problema cea mai dificilã rezultã din tensiunea dintre descentralizarea implicatã de autogestiune ºi centralizarea indispensabilã menþinerii unui stat puternic. Tito reprezintã simbolul acestui stat, jucând totodatã rolul de arbitru. În 1966, acesta îl îndepãrteazã pe Aleksandar Rancovi_, acuzat de a fi încurajat dominaþia sârbilor în întreprinderile de stat. ªi invers, atunci când croaþii (inclusiv comuniºtii) formuleazã, în 1971, revendicãri cu caracter naþionalist, organizând o serie de manifestaþii („Primãvara croatã“), Tito recurge la represiune. Noua Constituþie, adoptatã în 1974, sporeºte însã prerogativele repu-

În perioada Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor (1919–1929), un simbol care reunea stemele Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei figura în centrul drapelului. Ulterior, cel al

156

CYAN

Iugoslaviei a fost doar un simplu tricolor. Partizanii lui Tito i-au adăugat o stea roşie, recunoscută oficial în 1946. Republica Federală Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru, 1992– 2003) a reluat în 1992 drapelul anterior celui de-al Doilea Război Mondial (tricolorul simplu).

MAGENTA

YELLOW

blicilor ºi pe cele ale provinciilor autonome (spre deosebire de republici, acestea din urmã nu dispun însã de dreptul de secesiune). Tito se stinge din viaþã în 1980. IUGOSLAVIA DUPà TITO. Lui Tito îi urmeazã o preºedinþie rotativã anualã. Fiecare republicã îºi desfãºoarã propria politicã, în vreme ce autoritãþile federale se dovedesc incapabile sã redreseze o situaþie economicã deosebit de dificilã (scãderea cu 30 % a veniturilor individuale între anii 1978 ºi 1988, hiperinflaþie...). Într-un asemenea context, Slovenia ºi Croaþia, relativ bogate, nu mai doresc sã subvenþioneze republicile mai sãrace (Bosnia-Herþegovina, Muntenegru, Macedonia), cãrora le pun la îndoialã capacitatea de a utiliza în mod adecvat ajutoarele federale. În Serbia, Slobodan Miloševi_ preia în 1986 conducerea Ligii Comuniºtilor, apoi mobilizeazã populaþia sârbã pe douã teme: cea a „luptei împotriva birocraþiei“ ºi cea, mai specificã, a situaþiei sârbilor din Kosovo, organizând adunãri populare (meetings) de amploare, în timp ce îºi plaseazã partizanii în posturi-cheie din Serbia ºi Muntenegru. Albanezii organizeazã o serie de greve la începutul anului 1989, zdrobite însã de armata federalã. În luna iunie a aceluiaºi an, un milion de persoane participã la mitingul organizat pe locul bãtãliei de la Kosovopolje (1389). Slovenia cunoaºte o evoluþie diferitã începând din 1987, astfel cã o lege din 1989 introduce pluripartidismul (a se vedea p. 141). În Croaþia, diferite miºcãri politice apãrute în 1989 sunt recunoscute oficial în ianuarie 1990.

BLACK

În 1945, Iugoslavia revendică oraşul Trieste, pe care Italia, sprijinită de americani şi de britanici, încearcă să îl păstreze. Tratatul de la Paris (1947) stabileşte un compromis, instituind un „teritoriu liber“, cu un statut internaţional şi un guvernator numit de ONU, dar divergenţele persistă. Prin urmare, trupele britanice şi americane ocupă, în continuare (din iunie 1945), zona A (inclusiv oraşul Trieste), iar trupele iugoslave, zona B. În 1954, un acord direct între Italia şi Iugoslavia împarte teritoriul: zona A (mai puţin marginea sudică a acesteia) revine Italiei; restul teritoriului este obţinut de Iugoslavia (care îl împarte între Slovenia şi Croaţia).

1990: ANUL ALEGERILOR. În ianuarie, la Belgrad, congresul Ligii Comuniºtilor renunþã la rolul conducãtor al acesteia (ceea ce echivaleazã cu recunoaºterea pluripartidismului). Delegaþii sloveni propun chiar scindarea Ligii în ºase ligi independente (câte una pentru fiecare republicã). În urma respingerii acestei propuneri, slovenii ºi croaþii pãrãsesc congresul. În 1990 sunt organizate alegeri în întreaga Iugoslavie.

– În Slovenia, acestea sunt câºtigate de coaliþia anticomunistã, care pregãteºte apoi independenþa (a se vedea p. 141).

157

CYAN

MAGENTA

YELLOW

ORIGINILE PROBLEMEI KOSOVO Provincia autonomã instituitã în 1946 este formatã din câmpiile Kosovo (Kosovopolje), la est, ºi Metohija, la vest. Sârbii numesc provincia Kosovo–Metohija, iar albanezii, Kosovë, pe scurt. Sârbii s-au instalat în regiune la începutul Evului Mediu, transformând-o, în secolele XIII–XIV, într-un nucleu al confesiunii ortodoxe: a fost instituit un patriarhat la Pe_, s-au construit marile mãnãstiri (De_ani, Gra³anica...). Situaþia s-a schimbat la sfârºitul secolului al XVIII-lea, când rãzboaiele austro-otomane au obligat majoritatea sârbilor din Kosovo ºi din Metohija sã se refugieze cãtre nord (a se vedea p. 147). Albanezii – deja prezenþi aici, cei mai mulþi dintre ei, musulmani – devin apoi, treptat, majoritari: peste jumãtate din populaþie la începutul secolului al XIX-lea, 65 % un secol mai târziu. În 1912, atunci când Serbia se extinde cãtre sud în detrimentul otomanilor, ea ocupã imediat aºa-numita „Vechea Serbie“. Puterile europene, care au impus formarea unei Albanii independente, au acceptat ca Serbia sã-ºi pãstreze cuceririle. Împãrþirea Iugoslaviei în 1941 se exprimã, dimpotrivã, prin încorporarea unei mari pãrþi din actualul Kosovo la Albania (italianã în acea perioadã). Între 1946 ºi 1966 (anul destituirii lui Aleksandar Rankovi_), albanezii din Kosovo sunt supuºi unui regim poliþienesc strict. În schimb, Constituþia din 1974 acordã o autonomie extinsã provinciei, guvernate de atunci de albanezi... care revendicã, în scurt timp, statutul de republicã pentru Kosovo. În 1981, manifestaþiile se transformã, la Priština, în lupte de stradã. Armata federalã intervine, provocând moartea a 1 000 de persoane. Ulterior, tensiunea creºte neîncetat, astfel încât sârbii (care reprezentau 12 % din populaþie) se simt tot mai ameninþaþi. Slobodan Miloševi_ va exploata aceastã situaþie (a se vedea p. 156).

BLACK

þiuni politice: Partidul Radical (SRS) al lui Vojislav Šešeli, ultranaþionalist, Miºcarea Sârbã pentru Renaºtere (SPO), condusã de Vuk Draškovi_, mai moderatã, Partidul Democrat etc. În urma alegerilor din luna decembrie, SPS (care controleazã mijloacele de informare în masã) obþine 194 de mandate, din 250. Miloševi_ devine preºedinte al republicii. – Muntenegrul voteazã concomitent cu Serbia ºi cu aceleaºi tendinþe: comuniºtii (care nu ºi-au schimbat numele) obþin 83 de mandate din 125.

Rãzboiul (1991–1995) FORÞELE IMPLICATE. La începutul anului 1991,

posibilitãþile de acþiune ale guvernului federal sunt tot mai restrânse, dar acesta dispune încã de o forþã considerabilã: armata federalã (Armata Popularã a Iugoslaviei). Republicile se împart în trei grupuri. – Slovenia ºi Croaþia se îndreptã cãtre independenþã, eventual în cadrul unei federaþii extrem de permisive. – Serbia ºi Muntenegru doresc cã toþi sârbii sã rãmânã în interiorul aceluiaºi stat, respectiv al federaþiei, pe care vor sã o menþinã. – Bosnia-Herþegovina ºi Macedonia, cu o situaþie mai dificilã, se tem de posibila destrãmare a federaþiei, în cadrul cãreia se simþeau protejate. Strategia slovenilor ºi a croaþilor se înscrie în miºcarea generalã de rupere a legãturilor cu regimul comunist ºi de eliberare naþionalã ce caracteriza, în acea vreme,

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

– În Croaþia se manifestã trei forþe: Liga Socialistã (fostã comunistã), Uniunea Democraticã Croatã (HDZ), condusã de Franjo Tudjman, ºi o coaliþie de centru. HDZ, naþionalistã, beneficiazã de sprijinul financiar al croaþilor emigraþi (în Europa ºi în America). În alegerile legislative din mai, acesta obþine 193 de mandate din 365. Tudjman este ales preºedinte al republicii. Victoria HDZ neliniºteºte minoritatea sârbã. Din luna iulie, sârbii din zona Knin proclamã constituirea „Regiunii autonome sârbe Krajina“: Noua Constituþie, adoptatã în decembrie, prevede dreptul Croaþiei de a se „disocia“ de federaþie. – În Bosnia-Herþegovina, pe lângã Liga Comuniºtilor, mai activeazã încã trei partide: Partidul Acþiunii Democratice (SDA), musulman, Partidul Democratic Sârb (SDS) ºi HDZ. SDA obþine 86 de mandate, SDS, 72, HDZ, 44, Liga ºi aliaþii acesteia, 33. Cele trei partide învingãtoare formeazã guvernul. Musulmanul Alija Izetbegovi_ este ales preºedinte al republicii. – În Macedonia, alegerile nu permit formarea unei majoritãþi clare (a se vedea p. 168). – În Serbia, o nouã Constituþie recunoaºte pluripartidismul, restrângând totodatã autonomia celor douã provincii. În iulie, Adunarea din Kosovo riposteazã, adoptând statutul de republicã, dar autoritãþile de la Belgrad decid dizolvarea acesteia ºi trec la acþiuni de represiune împotriva albanezilor. Partidul Socialist al lui Miloševi_ (fosta Ligã a Comuniºtilor) este concurat de mai multe forma-

 

157

DOUĂZECI DE POPOARE

 

158

Europa Centralã. În termeni juridici, aceasta se baza pe dreptul de secesiune, recunoscut republicilor prin Constituþia din 1974. Obiectivul sârbilor nu este atât ruperea de comunism, cât pãstrarea unitãþii naþionale, aºa cum a fost aceasta înfãptuitã în anul 1918, ceea ce înseamnã cã, dacã federaþia nu poate fi salvatã, graniþele Croaþiei ºi ale Bosniei-Herþegovina, unde locuiesc ºi sârbi, trebuie modificate. Încep sã circule proiecte referitoare la o „Serbie Mare“, cele mai radicale dintre acestea incluzând întreaga Bosnie ºi reducând Croaþia la regiunea Zagreb. Dar o asemenea strategie implicã recurgerea la forþã... Or, din punctul de vedere al sârbilor, armata federalã prezintã un dublu avantaj: este singura instituþie federalã pãstratã intactã ºi, în plus, este alcãtuitã în majoritate din sârbi (60 % dintre ofiþeri), fiind condusã de un sârb, Veljko Kadijevi_, ministrul federal al Apãrãrii. În ceea ce-i priveºte, republicanii dispun de unitãþi teritoriale de apãrare, instituite în perioada lui Tito, dotate cu armament uºor. Acestora li se adaugã, în Croaþia, formaþiunile paramilitare. DE LA PRIMELE CIOCNIRI LA DECLARAÞIILE DE INDEPENDENÞÃ. În primele luni ale anului

1991 tensiunea se amplificã în Croaþia. Aici se confruntã trei tabere: sârbii din Croaþia, organizaþi în miliþii; unitãþile croate, pe care autoritãþile de la Zagreb se strãduiesc sã le echipeze, cumpãrând arme din strãinãtate; armata federalã, prezentã în baze militare ºi cazãrmi, atât în Croaþia, cât ºi în întreaga Iugoslavie.

158

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Sârbii recurg la urmãtoarea strategie: miliþiile sârbe sfideazã autoritãþile croate, determinând intervenþia forþelor croate; armata federalã se va interpune, ceea ce, de fapt, le va permite sârbilor sã-ºi pãstreze poziþiile deþinute. Luna mai a anului 1991 marcheazã un moment de cotiturã: în Slavonia de Est izbucnesc violenþe între sârbi ºi croaþi; în data de 15, preºedinþia federalã rãmâne vacantã; la 19 mai, referendumul pe tema independenþei, organizat în Croaþia, oferã 93 % rãspunsuri pozitive. Slovenia ºi Croaþia îºi proclamã independenþa la 26 iunie. Imediat, armata federalã trece la operaþiuni în Slovenia (a se vedea p. 142), de unde se retrage în luna iulie, sub presiunea Comunitãþii Europene. Armata federalã a pãrãsit Slovenia, deoarece aceasta se afla în afara obiectivelor strategice sârbe. Nu acelaºi lucru se poate spune ºi despre Croaþia, unde alianþa dintre armata federalã ºi miliþiile sârbe devine evidentã, atât în regiunile de la sud de Zagreb (Kordun ºi Banija), cât ºi în Slavonia de Vest. Ciocnirile se transformã în rãzboi deschis în luna august. Armata federalã atacã Vukovarul (unde croaþii vor rezista pânã în noiembrie), în vreme ce aviaþia bombardeazã Zadarul ºi Splitul. În septembrie, autoritãþile croate ocupã mai multe baze militare federale, care deþineau stocuri însemnate de arme. Drept represalii, armata federalã anunþã cã va distruge echipamente industriale ºi obiective turistice. În octombrie, aceasta bombardeazã palatul prezidenþial din Zagreb, apoi

RÃZBOIUL DIN CROAÞIA.

BLACK

Dubrovnikul, asediat de forþele muntenegrene. În Slavonia de Est, este atacat Osijekul. Guvernul croat rezistã, cu atât mai mult cu cât i se alãturã generali proveniþi din armata federalã, ceea-i permite reorganizarea forþelor militare proprii. Din iulie, comunitatea europeanã, apoi, din septembrie, ONU (reprezentat de americanul Cyrus Vance), se strãduiesc sã punã capãt luptelor. Al 15-lea acord de încetare a focului, intrat în vigoare la 3 ianuarie 1992 este în cele din urmã respectat. Cele douã tabere acceptã „Planul Vance“, care prevede desfãºurarea unei „Forþe de protecþie“ a ONU (FORPRONU) în teritoriile ocupate de sârbi, din care armata federalã se retrage. Comunitatea internaþionalã recunoaºte, în ianuarie 1992, independenþa Sloveniei ºi a Croaþiei (admise în cadrul ONU în luna mai). Bilanþul rãzboiului este grav: peste 10 000 de morþi, numeroºi refugiaþi (mai ales croaþi expulzaþi din teritoriile controlate de sârbi), distrugeri ºi o urã tenace între populaþiile implicate. Dupã încetarea focului în Croaþia, Comunitatea Europeanã obþine din partea autoritãþilor acordul pentru organizarea unui referendum în Bosnia-Herþegovina, în privinþa independenþei (1 martie 1992). În vreme ce sârbii se abþin sã participe, musulmanii ºi croaþii voteazã, în majoritate, „da“. În aprilie 1992, Comunitatea Europeanã ºi SUA recunosc independenþa Bosniei-Herþegovina, admisã la ONU în luna mai. De la 1 martie 1992, sârbii declanºeazã ostilitãþile la Sarajevo. Radovan Karadži_,

ÎNCEPUTUL CONFLICTULUI ÎN BOSNIA.

liderul sârbilor, se retrage la Pale (la est de capitalã) ºi cere împãrþirea Bosniei-Herþegovina în trei state. În întreaga regiune, miliþiile se pregãtesc de rãzboi. Sârbii, susþinuþi de armata federalã, asediazã Sarajevo. Ei instituie la Pale o „Republicã sârbã“, a cãrei armatã este condusã de Radko Mladi_.

în diferite puncte ale þãrii.

Karadži_ ºi Mladi_ (susþinuþi de Belgrad pânã la jumãtatea anului 1994) urmãresc un dublu obiectiv:

„PURIFICAREA ETNICÓ.

– asigurarea unei continuitãþi teritoriale între Serbia ºi regiunile Croaþiei dominate de sârbi (chiar ºi sub supravegherea FORPRONU), ceea ce impune instituirea propriului control asupra zonelor de est, de nord ºi de vest ale Bosniei-Herþegovina; – eliminarea populaþiilor locale nesârbe din teritoriile cucerite, adicã realizarea „purificãrii etnice“. Croaþii, numeroºi mai ales în sud (în Herþegovina de Vest), nu sunt vizaþi de expansionismul sârb. Prin urmare, principalele victime ale acestora vor fi musulmanii, prezenþi în cea mai mare parte a þãrii. Dar amestecul de populaþii, iniþiativele miliþiilor ºi rãbufnirile conflictului se vor manifesta prin nenumãrate operaþiuni locale de „purificare“, organizate împotriva fiecãruia dintre cele trei popoare. Forþele sârbe îºi pun planul în aplicare din lunile mai–iunie 1992: „purificarea etnicã“ atinge punctul culminant. La sfârºitul lunii mai, ONU impune un embargo total asupra Serbiei ºi a Muntenegrului ºi

159

CYAN

MAGENTA

YELLOW

trimite la Sarajevo „Cãºtile albastre“ (FORPRONU), aprovizionate, în scurt timp, printr-un pod aerian. În iulie, forþele musulmane nu mai controleazã decât 10 % din teritoriile republicii (centrul ºi extremitatea vesticã), locurile în care s-a refugiat majoritatea populaþiei musulmane. Forþele FORPRONU sunt desfãºurate

BLACK

1993, doi mediatori desemnaþi de ONU ºi de Comunitatea Europeanã, Cyrus Vance ºi David Owen, prezintã un plan care prevede împãrþirea Bosniei-Herþegovina în zece provincii (trei pentru fiecare popor ºi una mixtã, incluzând Sarajevo). Cu toate acestea, în aprilie, musulmanii ºi croaþii intrã în conflict deschis. Aceºtia din urmã, conduºi de Mate Boban (susþinut de HDZ), au înfiinþat o entitate autonomã, numitã „Herceg-Bosna“, urmãrind constituirea unui teritoriu croat omogen, în vederea integrãrii în cadrul Croaþiei. Lupte violente devasteazã oraºul Mostar în cursul verii, în vreme ce purificãrile etnice reciproce se înmulþesc. În mai 1993, un nou plan consfinþeºte de facto cuceririle sârbe ºi prevede împãrþirea în trei republici, instituind pentru musulmani ºase „zone de securitate“ (Sarajevo, Tuzla, Žepa, Gorazde, Srebrenica, Biha_),

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

EªECUL PLANULUI VANCEOWEN. În ianuarie

 

159

plasate sub protecþia FORPRONU. Simultan, o rezoluþie a Consiliului de Securitate instaureazã un Tribunal Penal Internaþional pentru fosta Iugoslavie (TPII), însãrcinat cu judecarea crimelor de rãzboi ºi a crimelor împotriva umanitãþii comise în cursul conflictului. În luna septembrie, musulmanii resping planul propus în mai. Presiunile exercitate de Washington pun capãt conflictului dintre croaþi ºi musulmani în februarie 1994. Acest moment este urmat de constituirea în Bosnia-Herþegovina, a unei Federaþii Croato-Musulmane care controla aproximativ 30 % din teritoriul republicii. În vreme ce sârbii continuã ostilitãþile, marile puteri încearcã, în iulie, sã impunã un nou plan de împãrþire. Belgradul îl acceptã, dar nu ºi sârbii din Bosnia, care urmãresc cucerirea enclavelor musulmane. Conflictul treneazã. În iulie 1995, sârbii ocupã enclavele Srebrenica ºi Žepa. În prima dintre ele, masacreazã mii de persoane (între 7 000 ºi 10 000, potrivit estimãrilor), Ulterior, atacã enclava Biha_, dar sunt opriþi printr-o contraofensivã.

DOUĂZECI DE POPOARE

SÂRBII CONTINUÃ RÃZBOIUL.

 

160

ULTIMA ETAPÃ A CONFLICTULUI. În cadrul Federaþiei Croato-Musulmane, forþele musulmane ºi cele croate se reorganizeazã, beneficiind (ca ºi Croaþia) de ajutor american (livrãri de arme, consiliere militarã). În schimb, sârbii din Bosnia nu mai sunt sprijiniþi de Belgrad cãci, dorind ridicarea embargoului, Slobodan Miloševi_ urmãreºte sã iasã din rãzboi (a se vedea p. 163). Aºa se explicã revirimentul din august 1995.

160

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Armata croatã lanseazã, în momentul respectiv, o mare ofensivã împotriva sârbilor din Krajina. Acest fapt permite forþelor musulmane ºi croate din Bosnia sã elibereze oraºul Biha_ ºi, totodatã, sã preia controlul asupra teritoriului care lega oraºul Biha_ de Herþegovina. În total, sârbii pierd acum între 15 % ºi 20 % din teritoriul bosniac. Totodatã, în septembrie, NATO bombardeazã forþele sârbe din împrejurimile oraºului Sarajevo. Ulterior, guvernul american îi convoacã pe miniºtrii Afacerilor Externe ai Bosniei, Croaþiei ºi Serbiei. Dupã încetarea focului, în octombrie, discuþiile continuã la Dayton (Ohio), unde se ajunge la un acord în luna noiembrie 1995. Rãzboiul a provocat moartea a circa 200 000 de persoane. Numãrul „persoanelor deplasate“ (în principal, victime ale purificãrii etnice) se ridicã la 2,1 milioane (dintr-un total de 4,3 milioane de locuitori în 1995). Regiunile controlate de musulmani sunt suprapopulate, ca urmare a afluxului de refugiaþi. În schimb, cele controlate de sârbi ºi de croaþi sunt parþial golite de populaþie, cãci purificãrii etnice i s-a adãugat fuga sârbilor cãtre Serbia ºi a croaþilor spre Croaþia.

sârbi (supravegheaþi de forþele ONU), în vreme ce 250 000 de croaþi, expulzaþi de aici, s-au refugiat în alte zone ale þãrii. PREªEDINÞIA LUI FRANJO TUDJMAN. Preºedintele Franjo Tudjman este reales în 1992, partidul acestuia (HDZ) rãmânând principala forþã politicã a þãrii. Rãzboiul din Bosnia (a se vedea p. 159) provoacã un aflux de refugiaþi, atât croaþi, cât ºi musulmani. Tudjman, recunoscut ca un partizan al împãrþirii Bosniei, îi sprijinã pe croaþii din Herzeg-Bosna, apoi Federaþia Croato-Musulmanã instituitã în 1994. În mai 1995, armata croatã recucereºte teritoriile ocupate de sârbi în Slavonia de Vest. În august, lanseazã o ofensivã de amploare în Krajina ºi recucereºte oraºul Knin. În jur de 200 000 de sârbi, expulzaþi cu brutalitate, se refugiazã în Bosnia. Acordurile de la Dayton (noiembrie 1995) reinstituie suveranitatea Croaþiei asupra întregului ei teritoriu, inclusiv asupra Slavoniei de Est (pe care forþele sârbe au evacuat-o în întregime în 1998).

Croaþii dupã 1991 Dupã ce ºi-a proclamat independenþa în iunie 1991, Croaþia a fost afectatã de rãzboiul întrerupt prin încetarea focului, în ianuarie 1992 (a se vedea p. 158). Se menþin însã dificultãþi grave: un sfert din þarã (a se vedea harta) este controlat de

BLACK

Ordinea culorilor – roşu, alb, albastru – datează de la 1878. Stelei roşii cu chenar auriu, care a figurat în centrul drapelului începând din 1946 i-a fost substituit în 1990 un blazon roşu şi alb cu 25 de

carouri, care datează din 1525, simbol al naţiunii croate. Deasupra sa se află o coroană formată din cinci steme, reprezentând Vechea Croaţie (regiunea Zagreb), Dubrovnikul, Dalmaţia, Istria şi Slavonia.

În 1995, HDZ câºtigã alegerile legislative, iar Tudjman este reales preºedinte în 1997. Caracterul autoritar al regimului sãu determinã însã partidele de opoziþie sã se alieze în cursul anului urmãtor. Moartea lui Tudjman, în 1999, marcheazã sfârºitul unei epoci. În urma alegerilor legislative din ianuarie 2000, opoziþia obþine 96 din cele 151 de mandate. Stipe Meši_, fost membru al HDZ, care s-a opus lui Franjo Tudjman în privinþa politicii sale bosniace, este ales preºedinte. Ivica Ra_an, liderul Partidului Social-Democrat (fosta Ligã a Comuniºtilor) devine prim-ministru.

CROAÞIA LUI STIPE MEŠI`.

161

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Problema cea mai dificilã este reprezentatã de bilanþul ambiguu al politicii lui Tudjman, care a asigurat independenþa, dar a ºi încurajat, în Bosnia ºi în Krajina, operaþiuni de purificare etnicã. O parte a opiniei publice se opune cererii TPII de predare a unor comandanþi militari, inclusiv a unor generali, considerând cã, de fapt, croaþii au dus un rãzboi defensiv. Dar Uniunea Europeanã, la care Croaþia intenþioneazã sã adere (depunându-ºi candidatura în 2003), impune condiþia strictã a cooperãrii cu TPII. Pânã în 2005 însã, în ciuda eforturilor depuse de preºedintele Meši_, aceastã cooperare a fost doar parþialã.

BLACK

CROAÞIA HRVATSKA Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limba oficialã

56 542 km2 4 556 000 loc. Zagreb croatã

Structura populaþiei (2001) Croaþi Sârbi

89,6 % 4,5 %

Religie

catolicã

Alegerile legislative oferã victoria unei majoritãþi provenite din HDZ, dar fãrã componentele extremiste ale acestuia. Ivo Sanader, noul prim-ministru, ia prin surprindere opoziþia prin semnarea unor acorduri cu reprezentanþii minoritãþii sârbe ºi prin cooperarea cu TPII, fãrã a ocoli problema refugiaþilor. De asemenea, el beneficiazã de o situaþie economicã tot mai bunã dupã 2001. Croaþii îl realeg pe Stipe Meši_ ca preºedinte în 2005. În acelaºi timp încep negocierile în vederea aderãrii la UE.

Bosnia-Herþegovina dupã 1995 Dintre cele trei popoare din Bosnia-Herþegovina, „musulmanii“ – desemnaþi oficial ca atare în perioada federaþiei iugoslave – îºi spun, în zilele noastre, „bosniaci“

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

Populaţia Croaţiei este astăzi omogenă. Sârbii, care locuiau în Slavonia, în Banija şi în Krajina, au fost expulzaţi din ţară în 1995. Cei rămaşi (4,5 % din populaţie) sunt răspândiţi mai ales în oraşe. Dacă ţinem cont de recensăminte, croaţii din Bosnia-Herţegovina sunt concentraţi în regiunile în care erau cei mai numeroşi înaintea războiului.

 

161

(bošnjaci). Pentru a evita confuziile, ei vor fi numiþi astfel, celelalte douã popoare fiind „sârbii din Bosnia“ ºi „croaþii din Bosnia“. Acordurile de la Dayton (noiembrie 1995) au transformat Bosnia într-un stat împãrþit în douã „entitãþi“: Federaþia Bosnia-Herþegovina, formatã din bosniaci ºi croaþi ºi, respectiv, Republica sârbã. Teritoriile acestora, aproape egale, corespund în linii mari celor deþinute de forþele militare ce s-au confruntat în octombrie 1995. Fiecare entitate dispune de propriile instituþii: Parlament, guvern, forþe armate... La nivelul statului funcþioneazã o serie de instituþii comune: Parlament, preºedinþie colegialã (trei membri), Curte Constituþionalã, Bancã Centralã. Printre competenþele acestora se numãrã Afacerile Externe, problemele monetare ºi cele vamale. Totodatã, prin acordurile de la Dayton este plasatã Bosnia-Herþegovina sub tutelã internaþionalã. FORPRONU a fost înlocuitã cu forþele NATO (International Force, IFOR). Un înalt reprezentant al ONU joacã rolul de mediator între diferitele instituþii. De asemenea, acordurile prevãd dreptul neîngrãdit al refugiaþilor de a reveni la cãminele lor.

– Urmãrirea responsabililor inculpaþi pentru crime de rãzboi de cãtre TPII se dovedeºte a fi dificilã: este cazul liderilor sârbi Radovan Karadži_ ºi Radko Mladi_. – Prin urmare, înaltul reprezentant joacã un rol crescând ºi se transformã într-un guvernator al unei Bosnii-Herþegovina devenite, de facto, un protectorat. Acesta decide în diferite domenii (cetãþenie, monedã, noul drapel etc.) ºi îi destituie pe aleºii care se opun aplicãrii acordurilor de pace.

DOUĂZECI DE POPOARE

DOUÃ „ENTITÃÞI“.

 

162

Cele trei partide dominante din 1990 (SDA, musulman, SDS, sârb ºi HDZ, croat, a se vedea p. 157) câºtigã alegerile din 1996. În 1997, IFOR este înlocuit cu o Forþã de stabilizare (Stabilisation Force, SFOR). Þara se confruntã cu dificultãþi considerabile.

ÎNTÃRIREA TUTELEI INTERNAÞIONALE.

162

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Cu prilejul alegerilor din 2000, SDA, SDS ºi HDZ obþin, împreunã, mai puþin de 50 % din voturi. În rândul bosniacilor, Alija Izetbegovi_, liderul istoric al SDA, s-a retras din viaþa politicã înaintea alegerilor, în vreme ce opoziþia s-a reorganizat. Aceasta a reuºit sã formeze un guvern la nivelul federaþiei, dar croaþii rãmân, în majoritate, fideli HDZ-ului. În Republica sârbã, opoziþia devanseazã SDS-ul, fãrã a obþine majoritatea voturilor. O nouã coaliþie guvernamentalã se formeazã totuºi la nivelul statului Bosnia-Herþegovina. Ulterior, viaþa politicã fluctueazã: SDA, SDS ºi HDZ preiau conducerea în 2002, apoi sunt devansate, în 2006, de partidele de opoziþie..., organizate, la rândul lor, pe baze etnice. Persistenþa clivajelor dintre cele trei comunitãþi îngreuneazã aplicarea reformelor. Situaþia economicã s-a îmbunãtãþit (mai ales pentru cã indexarea monedei naþionale în funcþie de euro permite evitarea inflaþiei), dar ºomajul rãmâne foarte ridicat. Corupþia este prezentã peste tot. „Mafiile“ (susþinute adeseori de miliþiile formate în

PERSISTENÞA CLIVAJELOR ETNICE.

– Rivalitãþile dintre partidele dominante paralizeazã funcþionarea instituþiilor statului ºi ale federaþiei. În interiorul partidului SDS, moderaþii se opun extremiºtilor. – Situaþia economicã este dezastruoasã: producþia abia atinge 25 % din nivelul de dinainte de rãzboi în federaþie ºi 10 % în Republica sârbã... – Primele încercãri ale refugiaþilor de a reveni acasã provoacã incidente violente.

BLACK

BOSNA I HERCEGOVINA Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbi oficiale

51 197 km2 3 926 000 loc. Sarajevo bosniacã, sârbã, croatã

Structura populaþiei Consecinþele rãzboiului au modificat împãrþirea populaþiei în bosniaci (majoritari), sârbi ºi croaþi. În absenþa unui recensãmânt, nu existã date pentru anul 2007. Tradiþii religioase dominante musulmanã, ortodoxã, catolicã

timpul rãzboiului) sunt puternice. Revenirea refugiaþilor este încã un deziderat. Este adevãrat însã cã mulþi dintre aceºtia nu doresc sã mai plece din noile locuri de reºedinþã. Paddy Ashdown, înaltul reprezentant între anii 2002 ºi 2005, reformeazã forþele armate, care reprezentau un refugiu pentru naþionaliºti. În 2004, forþele de menþinere a pãcii trec în responsabilitatea Uniunii Europene, primind numele de EUFOR (European Forces). Anul urmãtor, UE semneazã cu Bosnia-Herþegovina un acord de „stabilizare ºi asociere“.

Federalã Iugoslavia (RFI). Partidul Socialist (SPS), condus de Slobodan Miloševi_, ºi Partidul Radical (SRS, ultranaþionalist) câºtigã în luna mai alegerile legislative din RFI, boicotate de opoziþie. RFI susþine logistic forþele sârbe ºi muntenegrene care erau implicate în rãzboiul din Bosnia-Herþegovina (a se vedea p. 158). De aceea, în mai 1992, Consiliul de Securitate al ONU impune embargoul asupra Serbiei ºi Muntenegrului. Comunitatea internaþionalã refuzã sã recunoascã RFI. Miloševi_ ºi aliatul acestuia, Momir Bulatovi_ sunt realeºi preºedinþi în 1992, unul în Serbia, celãlalt în Muntenegru. Efectele embargoului, înãsprit în anul 1993, îl determinã ulterior pe Miloševi_ sã se distanþeze faþã de sârbii din Bosnia ºi sã caute o ieºire din rãzboi. Negocierile de la Dayton, din noiembrie 1995, se finalizeazã prin suspendarea

Pe steagul roşu, creat în 1946, figura un drapel mic iugoslav. Drapelul adoptat în 1991 cuprindea stema atribuită regelui Tvrtko I (secolul al XIV-lea). Acesta a fost abandonat dar, datorită faptului că cele trei comunităţi nu au putut ajunge la un acord în această privinţă, înaltul reprezentant al ONU a fost cel care a impus unul nou, în 1998. Triunghiul simbolizează ţara (cele trei comunităţi ale acesteia), iar stelele fac aluzie la Europa.

Sârbii ºi muntenegrenii dupã 1991 PERIOADA RÃZBOIULUI. În aprilie 1992, Serbia ºi Muntenegru proclamã Republica

163

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

embargoului ºi prin recunoaºterea, de facto, a RFI. MENÞINEREA UNUI REGIM AUTORITAR. În 1996, opoziþia sârbã formeazã coaliþia Zajedno („Împreunã“). Din cadrul acesteia fac parte Miºcarea pentru Renaºterea Sârbã (SPO), a lui Vuk Draškovi_, Partidul Democrat (DS), condus de Zoran Djindji_ ºi Alianþa Civicã din Serbia (GSS). SPS ºi aliaþii sãi câºtigã alegerile federale dar, la alegerile municipale din noiembrie 1996, Zajedno câºtigã oraºele mari, inclusiv Belgradul. Sub pretextul unor nereguli, guvernul anuleazã o serie de rezultate. Aceastã decizie este urmatã de manifestaþii de amploare, desfãºurate pe parcursul a trei luni, la care participã, la Belgrad, sute de mii de persoane. În cele din urmã, printr-o lege, este recunoscutã victoria opoziþiei. Divergenþele dintre Djindji_, ales primar al Belgradului, ºi Draškovi_ duc la destrãmarea coaliþiei Zadejno. DS ºi GSS, dar nu ºi SPO, decid sã boicoteze alegerile, iar Miloševi_ este ales preºedinte al RFI în 1997. Ulterior, SPS ºi SRS câºtigã alegerile legislative din Serbia, formând un guvern care impune restricþii asupra libertãþilor cetãþeneºti, în urma valului masiv de contestãri din iarna 1996–1997. Muntenegru cunoaºte o evoluþie diferitã. În 1997, fosta Ligã a Comuniºtilor se scindeazã între partizanii lui Bulatovi_, fideli regimului de la Belgrad, ºi cei ai lui Milan Djukanovi_, adepþi ai reformelor. Acesta din urmã, susþinut de opoziþie, este ales preºedinte, apoi coaliþia condusã de el câºtigã alegerile din 1998.

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

BOSNIA-HERÞEGOVINA

 

163

Albanezii din Kosovo (kosovarii) s-au pronunþat pentru independenþã în 1991, printr-un referendum organizat ilegal. Anul urmãtor, ei au proclamat „Republica Kosovo“ (nerecunoscutã de comunitatea internaþionalã), alegându-l ca preºedinte pe scriitorul Ibrahim Rugova, adept al unei politici nonviolente. Armata de Eliberare din Kosovo (UCK), formatã în 1996, contestã politica lui Rugova ºi revendicã unirea tuturor albanezilor într-un singur stat. În primãvara anului 1998, aceasta îºi impune controlul asupra unei treimi din întreaga provincie. Forþele sârbe (poliþia ºi armata) recuceresc principalele poziþii deþinute de UCK în cursul verii, provocând exodul a peste 300 000 de persoane. Marile puteri exercitã presiuni asupra regimului de la Belgrad, care refuzã sã-ºi îmblânzeascã politica. În martie 1999, NATO recurge la primele „lovituri aeriene“ asupra RFI. În loc sã cedeze, Miloševi_ ordonã „purificarea etnicã“ a provinciei Kosovo, fapt care provoacã refugierea a peste 700 000 de persoane în þãrile vecine (Macedonia, Albania, Muntenegru). Aceste operaþiuni sunt dublate de o politicã de teroare, care provoacã zeci de mii de victime. În luna mai, Miloševi_ este inculpat pentru „crime împotriva umanitãþii“. Dupã circa 10 0000 de lovituri aeriene, RFI se supune, la 4 iunie 1999. Forþele sârbe sunt obligate sã pãrãseascã regiunea Kosovo unde, conform unei rezoluþii a Consiliului de Securitate, este desfãºuratã KFOR (Kosovo Force), instituitã de

NATO, în vreme ce provincia intrã sub autoritatea Misiunii pentru administrarea interimarã a Naþiunilor Unite în Kosovo (forþe numitã MINUK). În jur de 800 000 de refugiaþi albanezi revin la casele lor. În schimb, de frica represaliilor, în jur de 100 000 de sârbi pãrãsesc provincia (dintr-un total de 200 000, câþi trãiau aici înainte de rãzboi).

DOUĂZECI DE POPOARE

„RÃZBOIUL DIN KOSOVO“.

 

164

164

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Miloševi_ riscã totul ºi provoacã alegerile din anul 2000. Împotriva lui, se formeazã Opoziþia Democraticã din Serbia (DOS), alcãtuitã din Partidul Democrat din Serbia (DSS) condus de Vojislav Koštunica, DS, al lui Zoran Djindji_ ºi alte miºcãri. Alegerile cele mai importante sunt cele pentru preºedintele federal, pe care Koštunica le câºtigã din primul tur de scrutin, cu 50,24 % din voturi, învingându-l pe Miloševi_. În momentul în care acesta din urmã refuzã sã-ºi recunoascã înfrângerea, o fracþiune din DOS recurge la înlãturarea regimului: în cursul unei mari manifestaþii organizate la Belgrad, mulþimea ia cu asalt Parlamentul Federal, sediul Televiziunii de Stat ºi pe cel al SPS. Miloºevi_ se supune, iar apoi DOS câºtigã alegerile legislative din Serbia. În ianuarie 2001, Djindji_ formeazã guvernul. Ulterior, viaþa politicã sârbã este dominatã de douã probleme: ar trebui considerat fostul regim drept criminal ºi, prin urmare, ar fi oportunã cooperarea cu TPII? Este momentul pentru aderarea la Uniunea Europeanã? DS ºi aliaþii acestuia rãspund afirmativ ambelor întrebãri. SPS

PRÃBUªIREA LUI MILOŠEVI`.

Serbia şi Muntenegru, asociate anterior, s-au separat în anul 2006. Provincia Voivodina (a se vedea p. 155) se bucură de o autonomie relativă în cadrul Serbiei.

BLACK

Maghiarii reprezintă 14 % din populaţia acesteia. Statutul provinciei Kosovo, populată în mare majoritate de albanezi, era încă în suspensie în 2007.

CRNA GORA 3 812 km2 601 000 loc. Podgorica sârbã

Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã Structura populaþiei (2003) Muntenegreni ºi sârbi Slavi musulmani Albanezi Religie

5% 1,7 % 5% ortodoxã

ºi SRS considerã cã nu. DSS, din naþionalism, nu doreºte o cooperare cu TPII, dar se teme de izolarea Serbiei. Miloševi_, acuzat de corupþie ºi de diferite nereguli, este arestat în aprilie 2001, fiind apoi extrãdat în iunie de guvernul Serbiei. El avea sã fie adus în faþa TPII în cursul lunii urmãtoare. Tensiunea se acutizeazã între Koštunica ºi Djindji_, prim-ministrul Serbiei. COMUNITATEA STATALÃ SERBIA ªI MUNTENEGRU.

RFI, admis în ONU în 2000, nu mai reprezintã decât o ficþiune politicã, deoarece Muntenegrul se distanþeazã constant de politica federalã. UE convinge cele douã þãri asociate sã îºi ofere o nouã ºansã, astfel încât, în 2003, Parlamentul Federal adoptã o Constituþie care instituie „Comunitatea statalã Serbia ºi Muntenegru“. Potrivit acesteia, cele douã republici se vor putea pronunþa pentru independenþã, prin referendum, trei ani mai târziu.

165

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Asasinarea lui Zoran Djindji_, în martie 2003, demonstreazã cã „serviciile speciale“ moºtenite de la regimul Miloševi_ (cu legãturi în cadrul reþelelor mafiote) nu au fost destructurate. Guvernul sârb reacþioneazã energic, proclamã starea de urgenþã ºi aresteazã peste 4 000 de persoane, printre care se numãrã înalþi responsabili ai serviciilor de securitate ºi ai armatei. Alegerile legislative din anul 2003 sunt câºtigate de DS ºi DSS, care însã nu reuºesc sã se înþeleagã. Koštunica (fostul preºedinte al RFI) formeazã un guvern minoritar. Boris Tadi_, candidat din partea DS, este ales preºedinte în 2004. În Muntenegru, coaliþia condusã de Djukanovi_ câºtigã legislativele din 2002. Deºi administrat de MINUK, Kosovo îºi pãstreazã propriile instituþii. Liga Democraticã din Kosovo (LKD) rãmâne principala formaþiune politicã de aici. Liderul istoric al acesteia, Ibrahim Rugova, ales preºedinte în 2002, moare în 2006. Succesorul sãu este Fatmir Sejdiu. În martie 2004, acþiuni violente antisârbeºti provoacã moartea a 19 persoane ºi incendierea bisericilor ºi a mãnãstirilor ortodoxe. În 2005, când Parlamentul kosovar se exprimã în favoarea independenþei, Belgradul respinge o asemenea perspectivã ºi cere divizarea provinciei Kosovo între o entitate sârbã ºi una albanezã. Anul urmãtor, la Viena, se desfãºoarã negocieri între reprezentanþii Serbiei ºi cei din Kosovo, care nu duc la niciun rezultat. Dimpotrivã, noua Constituþie KOSOVO DUPà 1999.

BLACK

sârbã, adoptatã prin referendum în octombrie, reafirmã, dimpotrivã, suveranitatea Serbiei asupra provinciei Kosovo. La începutul anului 2007, finlandezul Martti Ahtisaari, trimisul special al ONU, prezintã un „plan“ care prevede acordarea pentru Kosovo a statutului de stat independent, sub controlul comunitãþii internaþionale. UE ºi SUA aprobã planul; Serbia ºi Rusia îl resping [în februarie 2008, Kosovo ºi-a proclamat independenþa ºi a cerut ca aceasta sã fie recunoscutã pe plan internaþional – n.tr.]. În mai 2006, muntenegrenii opteazã prin referendum pentru independenþã cu 55,5 % din voturi. Acest rezultat indicã totuºi faptul cã numeroºi muntenegreni nu erau de acord cu separarea de Serbia. Muntenegrul este admis în ONU, în iunie. În 2007 semneazã un „acord de stabilizare ºi de asociere“ cu UE: Muntenegru s-a distanþat de Serbia în 1999, adoptând ca monedã marca germanã, apoi euro, în 2002. Turismul este aici în plin avânt.

INDEPENDENÞA MUNTENEGRULUI.

Drapelul Muntenegrului a fost acelaşi cu cel al Serbiei între anii 1945 şi 1991, apoi s-a deosebit de acesta din urmă printr-un albastru mai deschis. Drapelul actual, adoptat în 2004, redă stema din timpul domniei regelui Nicolae (1910–1918).

POPOARELE DE LIMBĂ SÂRBO-CROATĂ

MUNTENEGRU

 

165

Tricolorul sârb datează de la 1835. Culorile sunt cele ale steagului rusesc, dar inversate. Între 1945 şi 1991, în centru s-a aflat steaua roşie a federaţiei iugoslave. Stema Serbiei, utilizată până la 1918, a redevenit oficială din 2006.

SERBIA SRBIJA Suprafaþã (fãrã Kosovo) 77 474 km2 Populaþie (2002, fãrã Kosovo) 7 597 000 loc. Capitalã Belgrad (Beograd) Limbã oficialã sârbã

DOUĂZECI DE POPOARE

Structura populaþiei (2002, fãrã Kosovo) *

 

166

Sârbi Maghiari Slavi musulmani Romi Religii

82,9 % 3,9 % 1,8 % 1,4 % ortodoxã (sârbi); catolicã (maghiari)

* Populaþia din Kosovo (10 887 km2) este estimatã între 1,9 milioane ºi 2,2 milioane în 2005. Albanezii (kosovari) formeazã peste 90 % din total, numãrul sârbilor fiind, în 2007, sub 100 000. Kosovarii sunt, în majoritate, de religie musulmanã. În jur de 15 % dintre ei sunt catolici.

Înlãturatã din Kosovo, despãrþitã (chiar ºi pe cale amiabilã) de Muntenegru, Serbia este izolatã. Moartea lui Miloševi_, în martie 2006, la Haga, nu

SERBIA IZOLATÃ.

166

CYAN

MAGENTA

YELLOW

rezolvã problema cooperãrii cu TPII: în acelaºi an, UE suspendã negocierile cu Belgradul, din cauza faptul cã generalul Radko Mladi_ nu a fost încã predat (iar Radovan Karadži_ nici atât). Chestiunea provinciei Kosovo alimenteazã un curent ultranaþionalist reprezentat de SRS (al cãrui lider, Vojislav Šešeli, este deþinut la Haga din 2003): extrem de ostil faþã de UE ºi faþã de Statele Unite ale Americii, acesta susþine alianþa cu Rusia. La alegerile din ianuarie 2007, dintr-un total de 250 de mandate, SRS obþine 81, DS, 64, iar DSS, 47. Prin urmare, formarea guvernului se dovedeºte foarte dificilã.

BLACK

MACEDONENII acedonia a fost numele purtat de un regat grecesc, asupra cãruia au domnit Filip al II-lea, apoi fiul acestuia, Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î.Hr.). În secolul al XIX-lea, acelaºi nume desemneazã o regiune geograficã strãbãtutã de râurile Vardar ºi Struma, care include oraºul Salonic. Lingviºtii fac distincþie între trei subgrupe ale dialectelor slavilor de sud: slovenã, sârbo-croatã ºi bulgaro-macedoneanã. Constituirea, în 1946, a unei republici a Macedoniei, în cadrul federaþiei iugoslave, marcheazã afirmarea unei identitãþi naþionale, pe care bulgarii ºi grecii (din raþiuni diferite) evitã sã o recunoascã.

M

Slavii se stabilesc în regiune de la sfârºitul secolului al VI-lea. Influenþa centrului religios de la Ohrida, fondat de Sfântul Clement, asigurã creºtinarea acestora în secolul al IX-lea. Bulgarii dominã regiunea în cursul secolului urmãtor (a se vedea p. 169). La puþin timp dupã anul 1000, bizantinii îi supun pe bulgari, care îºi vor reface imperiul (incluzând Macedonia) spre sfârºitul secolului al XII-lea, acesta slãbind apoi, în urma invaziei mongole (1242). În aceste condiþii, începe ascensiunea regatului sârb: în timpul domniei lui ªtefan Dušan (1331–1355), acesta cuprinde întreaga Macedonie ºi o parte a Greciei, având capitala la Skopje (a se vedea p. 147).

O REGIUNE DISPUTATÃ.

Constituirea în 1870 a unui „exarhat bulgar“ (a se vedea p. 170) determinã conturarea unei „probleme macedonene“. Bulgarii preiau iniþiativa, constituind ºcoli în Macedonia ºi desfãºurând o intensã activitate de prozelitism. Grecii încearcã sã riposteze, dar fãrã prea mare succes. Sârbii, în schimb, întemeiazã imediat o serie de ºcoli, mai ales în regiunea Uskub (numele turcesc al oraºului Skopje). Rãzboiul ruso-turc din 1877–1878 se sfârºeºte prin Tratatul de la San Stefano: sultanul acceptã crearea unei Bulgarii Mari, extinsã ºi prin înglobarea Macedoniei (a se vedea p. 170). Dar, cu ocazia Congresului de la Berlin, puterile europene reduc teritoriul Bulgariei, lãsând otomanilor Macedonia, ceea ce duce la acutizarea tensiunilor. Organizaþia Revoluþionarã Internã Macedoneanã (ORIM), fondatã în 1893, îºi înmulþeºte atentatele. Insurecþia de Sf. Ilie, declanºatã la 2 august 1903, este urmatã de represaliile turcilor: sate incendiate, locuitori masacraþi... Puterile europene cer adoptarea de reforme ºi pun, în regiune, bazele unei jandarmerii dotate cu un statut internaþional. Acest amestec stârneºte însã reacþia ofiþerilor turci din

BULGARI SAU SÂRBI?

167

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Macedonia. În 1906, aceºtia înfiinþeazã la Salonic o societate secretã, ai cãrei membri vor juca un rol-cheie în revoluþia junilor turci din anul 1908, de tendinþã naþionalistã. Populaþiile creºtine se revoltã din nou. În 1912, Serbia, Grecia, Bulgaria ºi Muntenegru, aliate, cer otomanilor sã adopte reforme profunde în Macedonia. Se declanºeazã astfel primul rãzboi balcanic (octombrie 1912–martie 1913), în cursul cãruia sârbii cuceresc o mare parte din regiune. Frustraþi, bulgarii se

1913. Înfrângându-i pe turci (primul război balcanic), apoi pe bulgari (al doilea război balcanic), Serbia a anexat teritoriul actualei Republici a Macedoniei, în timp ce Grecia a anexat Macedonia „egeeană“, inclusiv Salonicul.

BLACK

1925. Macedonia actuală este integrată Regatului Iugoslaviei, căruia Bulgaria i-a cedat unele teritorii în 1919. 1942. Cea mai mare parte a Macedoniei a fost încorporată Bulgariei, restul fiind alipit Albaniei (care se afla sub ocupaţie italiană).

întorc, în iunie, împotriva foºtilor aliaþi, dar sunt înfrânþi. Prin tratatul de pace de la Bucureºti (august 1913), Serbia îºi pãstreazã cuceririle, în vreme ce Macedonia „egeeanã“, împreunã cu Salonicul, revin Greciei. Intratã în rãzboi de partea Puterilor Centrale în octombrie 1915, Bulgaria îºi ia revanºa: cu ajutorul trupelor germane, ocupã Macedonia sârbeascã. Trei ani mai târziu, dupã ruperea frontului oriental de cãtre Aliaþi ºi dupã armistiþiul pe care Bulgaria este nevoitã sã-l semneze imediat, Macedonia revine Serbiei. În cadrul Regatului sârbilor, croaþilor ºi slovenilor, macedonenii, numiþi „slavi de sud“ nu beneficiazã de niciun statut special. Cel de-al Doilea Rãzboi Mondial oferã Bulgariei, în 1941, o nouã ocazie de a anexa Macedonia (cu excepþia teritoriilor cedate Albaniei italiene). Bulgarii fac, cu aceastã ocazie, eforturi mari pentru a asimila populaþia macedoneanã, care nu opune rezistenþã. Partizanii iugoslavi

MACEDONENII

Otomanii pun capãt atât ambiþiilor sârbilor, cât ºi ale bulgarilor, impunânduºi stãpânirea asupra þãrii în anii 1380. O vor pãstra apoi, fãrã întrerupere, pânã în 1912. Numeroºi turci se aºazã în Macedonia, unde se suprapun unui fond de populaþie slavã, dar ºi greacã, albanezã, vlahã... În timpul regimului otoman, toþi ortodocºii din Macedonia, inclusiv slavii, depinde de Patriarhia din Constantinopol.

 

167

DOUĂZECI DE POPOARE

BISERICA ORTODOXÃ MACEDONEANÃ

 

168

Pentru a consolida identitatea macedoneanã, autoritãþile iugoslave au încurajat constituirea unei Biserici Ortodoxe distincte: desprinsã de Bisericã Sârbã, Biserica Macedoneanã s-a proclamat autocefalã în 1967, dar patriarhul din Constantinopol nu a recunoscut-o. Un compromis, elaborat în 2002, nu a dus la niciun rezultat, Biserica Sârbã pãstreazã la Ohrida un arhiepiscop, a cãrui legitimitate este contestatã de Biserica Macedoneanã ºi de guvernul de la Skopje.

conduºi de Tito îºi instaureazã controlul în regiune, în 1944. Regimul lui Tito tranºeazã „problema macedoneanã“ instituind o republicã a Macedoniei ºi formând, pe baza dialectelor locale, o limbã oficialã macedoneanã, distinctã de bulgarã. Cu toate acestea, populaþia republicii nu este omogenã etnic, deoarece include o importantã minoritate de limbã albanezã (descendenþii populaþiilor imigrate în epoca otomanã). Pe de altã parte, în Macedonia greacã existã ºi astãzi o minoritate macedoneanã (slavã) foarte elenizatã.

MACEDONIA, REPUBLICÃ IUGOSLAVÃ.

În 1990, atunci când federaþia iugoslavã se aflã în pragul destrãmãrii (a se vedea p. 156–157), macedonenii adoptã o atitudine prudentã. Dupã alegerile libere din acelaºi an, Kiro Gligorov, fost lider al Ligii Comuniºtilor, este ales preINDEPENDENÞA.

168

CYAN

MAGENTA

YELLOW

ºedinte al republicii în ianuarie 1991. Armata federalã iugoslavã pãrãseºte Macedonia în cursul verii. În septembrie, populaþia opteazã, printr-un referendum, pentru independenþã. Imediat se declanºeazã un conflict cu Grecia, care neagã noului stat dreptul de a purta numele grecesc ºi, în 1992, protesteazã împotriva utilizãrii de cãtre macedoneni, pe drapelul lor, a simbolului Macedoniei antice (soarele cu 16 raze). Grecia se opune recunoaºterii Macedoniei de cãtre Comunitatea Europeanã. În aprilie 1993, un compromis permite acesteia din urmã sã devinã membrã a ONU: ea va fi denumitã Fosta Republicã Iugoslavã a Macedoniei (Former Yugoslav Republic of Macedonia, FYROM). Relaþiile se destind în 1995, când Macedonia acceptã sã-ºi modifice drapelul, dar Grecia rãmâne intransigentã în privinþa numelui. Autoritãþile bulgare dau dovadã de supleþe: negând existenþa unei naþiuni

BLACK

macedonene, acestea recunosc, totuºi, Republica Macedonia. Viaþa politicã a þãrii este dominatã de doi poli: Partidul Social-Democrat (SDMS, fost comunist) ºi un partid, care reia denumirea de ORIM (VMRO în macedoneanã), Acestea alterneazã la putere: SDSM câºtigã alegerile în 1994 ºi în 2002; VMRO-ul în 1998 ºi 2006. Preºedintele Gligorov, rãnit într-un atentat în 1995, renunþã la viaþa politicã în 1999. Cea mai dificilã problemã este cea a albanezilor, care formeazã un sfert din populaþie. Deºi albanezii participã la toate guvernele, divergenþele persistã, determinând acþiuni violente în 1994 ºi în 1997. În 1999, în timpul „Rãzboiului din Kosovo“ (a se vedea p. 163–164), în jur de 360 000 de kosovari se refugiazã în Macedonia. Aceºtia pleacã dupã încheierea conMACEDONIA MAKEDONIJA

Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbi oficiale

25 333 km2 2 036 000 loc. Skopje macedoneanã, albanezã

Structura populaþiei (2002) Macedoneni Albanezi Turci Religie

64 % 25 % 4%

ortodoxã (macedoneni) musulmanã (albanezi, turci)

flictului, dar violenþele reizbucnesc. Între lunile martie ºi iunie 2001, Armata de Eliberare Naþionalã (UCK) duce lupte de gherilã în nord-vestul þãrii. În urma unui acord încheiat la Ohrida, în august, sunt îndeplinite mai multe revendicãri ale albanezilor: recunoaºterea albanezei cu statutul de a doua limbã oficialã, creºterea ponderii albanezilor în funcþiile publice etc. În schimb, UCK îºi predã armele unei misiuni trimise de NATO. În 2005, Uniunea Europeanã acceptã în mod oficial candidatura Macedoniei (sub numele de FYROM).

169

CYAN

MAGENTA

YELLOW

B U L G A R I I a originea naþiunii bulgare se aflã un popor turcic. Protobulgarii, instalaþi în secolul al VI-lea în zona Mãrii Azov, sunt alungaþi de hazari (tot turci) în secolul urmãtor. Unii dintre aceºtia vor întemeia un regat pe Volga Mijlocie: este vorba de „bulgarii de pe Volga“, strãmoºii ciuvaºilor de azi. Restul s-a instalat, de o parte ºi de alta a Dunãrii, în a doua jumãtate a secolului al VII-lea. Din 681, Bizanþul recunoaºte suveranitatea hanului Asparuh asupra teritoriilor aflate la nord de lanþul muntos al Balcanilor. Protobulgarii constituie o aristocraþie militarã care dominã o populaþie slavã, a cãrei limbã o vor adopta cu timpul. Capitala lor se aflã la Pliska, în estul þãrii.

L

IMPERIILE BULGARE. Hanul Boris, botezat în 864 cu numele de Mihail, organizeazã puþin mai târziu o Bisericã (ortodoxã) bulgarã autonomã. Discipolii lui Chiril ºi Metodiu, Clement ºi fratele acestuia, Naum, introduc aici liturghia, dar nu în limba greacã, ci în slavonã (a se vedea p. 12). Se afirmã astfel caracterul slav al Bulgariei. Simeon (893–927), fiul lui Boris I, cucereºte Macedonia, pune bazele unui adevãrat imperiu (a se vedea harta) ºi mutã capitala la Preslav. Petru (927–969) îºi ia titlul de þar, dar puterea bulgarã intrã în declin. Bizantinii cuceresc întreaga parte de est a þãrii în 971. Samuel (991–1014)

BLACK

reconstituie imperiul pornind din Macedonia, dar împãratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul („ucigãtorul de bulgari“) duce un rãzboi nemilos: în 1014, el ordonã orbirea a 14 000 de prizonieri, pe care-i trimite înapoi sub conducerea câte unui prizonier cu un singur ochi pentru fiecare grup de o sutã de orbi; Samuel moare în urma spaimei produse de aceste evenimente. Întreaga Bulgarie este ocupatã de Imperiul Bizantin. În anii 1180, doi vlahi, Ioan Asan ºi Petru, organizeazã o revoltã antibizantinã ºi reuºesc sã refacã statul (Þaratul vlahobulgar), cu capitala la Tãrnovo. În timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218–1241), acesta ajunge la întinderea fostului imperiu al lui Simeon. Biserica Bulgarã îºi recâºtigã autonomia în 1235: Tãrnovo devine sediul patriarhatului. Atacurile tãtarilor din Hanatul Hoardei de Aur (a se vedea p. 15), începând din 1272, grãbesc declinul regatului. Sârbul

BULGARII

Drapelul, aflat în vigoare între 1946 şi 1992, relua culorile tradiţionale ale Macedoniei. Pe cel adoptat în 1992 figurează un soare cu 12 raze, simbol ce datează din vremea Macedoniei elene din Antichitate. Dar grecii s-au opus cu fermitate utilizării acestui simbol. El a fost modificat în 1995, trecându-se la 8 raze late.

 

169

DOUĂZECI DE POPOARE

ªtefan Dušan (1331–1355, a se vedea p. 147) anexeazã o mare parte a acestuia. Statul se împarte, în 1371, în douã principate: cel de Vidin (vecin Serbiei) ºi cel de Tãrnovo. În 1382, atunci când otomanii cuceresc Sofia, bulgarii sunt deja foarte slãbiþi: Tãrnovo se prãbuºeºte în 1393, Vidinul în 1396. Cruciaþii maghiari ºi francezi care încearcã sã-i respingã pe otomani sunt înfrânþi, în acelaºi an, la Nicopole.

 

170

Din 1393, prin voinþa sultanului, patriarhatul bulgar a fost desfiinþat. Aflatã în dependenþã faþã de patriarhul din Constantinopol, Biserica se grecizeazã ºi abandoneazã slavona. Aristocraþia care a supravieþuit rãzboaielor a fost deportatã în Anatolia sau s-a convertit. Deºi majoritatea þãranilor îºi pãstreazã religia ortodoxã, unii dintre ei se convertesc: este vorba de pomaci, musulmani de limbã bulgarã (a se vedea p. 174). De asemenea, turcii se aºazã în diferite regiuni ale þãrii.

DOMINAÞIA OTOMANÃ.

LIMBA ªI LITERATURA Prima afirmare a literaturii bulgare, de inspiraþie religioasã, dateazã din timpul domniei lui Simeon (893–927). În secolul al XIV-lea, ea cunoaºte o nouã înflorire, fiind reprezentatã de Eutimie de Tãrnovo (cca 1327–cca 1402), teolog, moralist, patriarh de Tãrnovo, celebru pentru curajul dovedit împotriva turcilor. În 1762, elaborând Istoria slavilor bulgari, cãlugãrul Paisie de Hilandar, îi încurajeazã pe compatrioþii sãi sã-ºi cultive limba proprie, inaugurând astfel „renaºterea bulgarã“. Cea dintâi gramaticã bulgarã modernã dateazã din 1835.

170

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Din a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea, conflictele ruso-turce vor scoate treptat Bulgaria din starea ei de izolare. În timpul rãzboiului declanºat de turci în anul 1768, armatele ruse traverseazã Moldova ºi Valahia, ajungând pânã în Bulgaria. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) inaugureazã intervenþiile Rusiei în Imperiul Otoman, stârnind bulgarilor speranþa eliberãrii. În aceeaºi perioadã se formeazã o burghezie autohtonã, comercialã ºi meºteºugãreascã, în vreme ce opera lui Paisie din Hilandar (a se vedea studiul) marcheazã momentul „renaºterii bulgare“. Iniþial, aceasta nu se opune atât dominaþiei otomane, cât mai ales hegemoniei culturale a limbii greceºti, utilizatã de Bisericã. De aceea, din anul 1830, se înmulþesc ºcolile bulgare laice. Simultan, dorinþa revenirii la liturghia în limba slavonã stârneºte o mare agitaþie popularã. Rusia sprijinã aceastã miºcare, astfel cã, în 1870, sultanul acceptã constituirea unui exarhat bulgar, adicã a unei Biserici Bulgare autonome. EMANCIPAREA. Patrioþii bulgari întemeiazã în 1872 un „Comitet Central Revoluþionar“. În condiþiile revoltei din Bosnia (a se vedea p. 145), aceºtia declanºeazã, în Bulgaria, Insurecþia din aprilie (1876). Trupele otomane o reprimã cu brutalitate, cu ajutorul „baºbuzucilor“ (albanezi, kurzi...), care recurg la masacre ºi la devastarea þãrii. Europa, indignatã, denunþã „ororile bulgare“. Rusia, care se considerã protectoarea slavilor, intervine în anul urmãtor. Armatele ruse ajung la porþile Constantinopolului în ianuarie 1878. Tra-

BLACK

BULGARIA TRATATULUI DE LA SAN STEFANO Bulgaria delimitatã la San Stefano a avut doar o existenþã virtualã. Dar ea va rãmâne multã vreme un cadru de referinþã, cãci amintea de imperiile bulgare din Evul Mediu. Pentru guvernele bulgare, ea a reprezentat, de asemenea, cadrul unei politici iredentiste. Bulgarii au încercat în trei rânduri sã ºteargã prin forþa armelor „injustiþia“ comisã de Congresul de la Berlin: atacându-ºi foºtii aliaþi sârbi ºi greci în 1913, intrând în rãzboi împotriva Serbiei în 1915, iar apoi împotriva Iugoslaviei, în 1941.

tatul de la San Stefano, din martie 1878, stipuleazã constituirea unui principat autonom al Bulgariei, foarte întins, ºi care, în practicã, dezmembreazã partea europeanã a Imperiului Otoman (a se vedea harta). O asemenea expansiune sub influenþã rusã în Balcani provoacã un protest general în Europa. Un congres internaþional, întrunit la Berlin (iunie–iulie 1878), ajunge deci la un compromis pe seama bulgarilor: se înfiinþeazã un principat autonom (care plãteºte tribut sultanului), dar de dimensiuni foarte reduse (regiunea Sofia ºi þinutul de la nord de Balcani). Sudul formeazã provincia otomanã Rumelia Orientalã, semiautonomã. Marea Adunare, reunitã în 1879 la Tãrnovo, adoptã o Constituþie ºi îl alege ca principe pe Alexandru de Battenberg, nepot al þarinei ºi ofiþer prusac. În Rumelia Orientalã, reprezentanþii marilor puteri elaboreazã „statute organice“: guvernatorul creºtin, numit de sultan, este secondat de o adunare cu membri parþial aleºi.

Din 1881, Alexandru suspendã Constituþia ºi apoi începe sã se certe cu protectorii ruºi. Atenþia se concentreazã asupra Rumeliei Orientale unde, cu acordul lui Alexandru, un grup de complotiºti formeazã în anul 1885 un guvern provizoriu, care proclamã imediat unirea cu Bulgaria. Încurajatã de cãtre Austro-Ungaria, Serbia intrã în rãzboi împotriva bulgarilor, fiind înfrântã. În 1886, marile puteri recunosc unirea Bulgariei cu Rumelia Orientalã, sub conducerea aceluiaºi principe. Dar þarul nu îl mai acceptã pe Alexandru care, în urma unui complot pus la cale de ruºi, este nevoit sã abdice.

1878. (San Stefano). Tratatul de la San Stefano (martie 1878) delimitează o Bulgarie foarte întinsă, care sfârtecă Imperiul Otoman… dar care nu se va constitui niciodată.

171

CYAN

1878. Tratatul de la Berlin (august 1878) instituie un principat al Bulgariei şi o provincie otomană a Rumeliei Orientale. 1908. Rumelia Orientală s-a unit cu Bulgaria în 1885.

MAGENTA

YELLOW

Stepan Stambolov (care s-a afirmat în timpul insurecþiei din 1876) exercitã regenþa. Ostil Rusiei, în anul 1887 convinge Adunarea sã-l desemneze ca principe pe Ferdinand de Saxa–Coburg, susþinut de Viena ºi de Londra. Acesta reuºeºte în 1894 sã-l înlãture pe Stambolov, care exercita o veritabilã dictaturã (ºi va muri asasinat în anul urmãtor). Ferdinand se împacã cu Rusia ºi guverneazã, la rândul sãu, într-o manierã autoritarã. În 1908, cu aprobarea Sankt-Petersburgului ºi a Vienei, profitã de „Revoluþia junilor turci“ (a se vedea p. 176) pentru a întrerupe orice legãturã de vasalitate faþã de sultan. Ferdinand proclamã la Tãrnovo independenþa ºi îºi ia titlul de þar. RÃZBOAIELE BALCANICE. Aliatã

cu Serbia ºi cu Grecia, Bulgaria declarã rãzboi Turciei în octombrie 1912. Adrianopolul este cucerit în martie, iar Turcia cedeazã: prin Tratatul de la Londra (mai 1913), ea renunþã la toate teritoriile aflate la est de linia Enos–Midia (a se vedea harta de la

BLACK

Culorile pansalve (alb, albastru, roşu) au fost dispuse iniţial ca pe drapelul Rusiei. Pentru a se deosebi de aceasta din urmă, albastrul a fost înlocuit cu verdele în 1879. Între 1947 şi 1990 în unghiul superior apropiat lancei, figura stema republicii populare, care cuprindea menţionarea datelor 681 (naşterea naţiunii bulgare) şi 1944 (eliberarea de sub dominaţia fascistă).

p. 172). Împãrþirea succesiunii evidenþiazã, totodatã, o lipsã totalã de înþelegere: bulgarii, care au luptat în est, se considerã a fi principalii învingãtori ai turcilor, dar Macedonia, obiectivul lor principal, a fost cuceritã de sârbi ºi de greci. Astfel, în iunie 1913, Ferdinand ordonã atacarea sârbilor ºi a grecilor (fãrã declaraþie de rãzboi). Este cel de-al Doilea Rãzboi balcanic, dezastruos pentru bulgari, dat fiind faptul cã românii ºi turcii se implicã ºi ei

BULGARII

Bulgaria independentã

 

171

DOUĂZECI DE POPOARE

în luptã. Desigur, în urma Tratatului de la Bucureºti (august 1913), Bulgaria obþine o parte a Traciei Occidentale, care îi permite accesul la Marea Egee, dar este nevoitã sã cedeze Dobrogea de Sud României, în timp ce Serbia ºi Grecia pãstreazã Macedonia. Pe de altã parte, Bulgaria trebuie sã cedeze Turciei Adrianopolul.

 

172

PRIMUL RÃZBOI MONDIAL. Dupã o perioadã de ezitãri, Bulgaria se aliazã în septembrie 1915 cu Austro-Ungaria ºi declarã rãzboi Serbiei luna urmãtoare. Încercuitã, armata sârbã se retrage spre Adriatica (a se vedea p. 150). Trupele bulgare ocupã, în acel moment, Macedonia sârbeascã ºi opun rezistenþã trupelor aliate debarcate la Salonic în octombrie (a se vedea p. 183). Se constituie astfel „frontul oriental“, care se stabilizeazã la frontiera nordicã a Greciei. Odatã cu intrarea României în rãzboi, în august 1916, Bulgaria se alãturã rapidei contraofensive a Puterilor Centrale ºi ocupã Dobrogea de Sud. Ruperea frontului oriental la 18 septembrie 1918 constrânge Bulgaria sã semneze armistiþiul. La 3 octombrie, Ferdinand abdicã în favoarea fiului sãu, Boris al III-lea. Tratatul de la Neuilly (noiembrie 1919) impune o nouã restrângere teritorialã: România recupereazã Dobrogea de Sud, Iugoslavia anexeazã Strumica ºi alte teritorii frontaliere, iar Grecia obþine Tracia Occidentalã, tãind accesul Bulgariei la Marea Egee. În 1923, grecii expulzeazã aproximativ 250 000 de bulgari, care locuiau în Tracia ºi Macedonia, pentru a-i înlocui cu refugiaþi greci veniþi din Asia Micã dupã victoria turcã (a se vedea p. 184).

172

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

PERIOADA INTERBELICÃ. Alexandãr

Stamboliiski, preia puterea în 1919. Lider al Uniunii Populare Agrariene, întemeiate în 1899, acesta s-a opus rãzboaielor decise de Ferdinand, motiv pentru care a stat în închisoare, între 1915 ºi 1918. Dupã victoria electoralã a agrarienilor, în 1920, el instaureazã o „dictaturã þãrãneascã“ ºi impune o reformã agrarã. În alegerile din 1923, agrarienii obþin 212 mandate din 245. În aceste împrejurãri, ofiþerii organizeazã o loviturã de stat, Stamboliiski fiind înlãturat ºi asasinat. Partidul Comunist încearcã sã organizeze o revoltã, dar eºueazã. Noul prim-ministru, Alexandãr Þankov, declanºeazã o adevãratã „teroare albã“ împotriva agrarienilor ºi a comuniºtilor (cu 20 000 de victime). Succesorul sãu este generalul Andrei Liapcev (Ljap³ev), de origine macedoneanã. Actele teroriste puse la cale de ORIM, fondatã în 1893 în Macedonia (a se vedea p. 167) ºi retrasã în Bulgaria, se înmulþesc. Opoziþia democraticã reuºeºte sã câºtige alegerile din

1913–1915. La sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, Bulgaria cedează Dobrogea de Sud României. În schimb, spre sud, ajunge la Marea Egee, în urma încorporării Traciei Occidentale. 1925. Prin Tratatul de la Neuilly (1919), Bulgaria cedează Greciei Tracia Occidentală şi Iugoslaviei câteva districte frontaliere.

1942. În 1940, Bulgaria a reintrat în posesia Dobrogei de Sud, desprinsă de România. În 1941 a reuşit să anexeze, în vest, cea mai mare parte a Macedoniei iugoslave şi o parte a Serbiei; în sud, Tracia Occidentală şi o parte a Macedoniei greceşti. Zona limitrofă cu Turcia este ocupată de germani.

AL DOILEA RÃZBOI MONDIAL. În februarie 1940, Boris al III-lea îi conferã puterea lui Bogdan Filov, cunoscut ca un admirator al lui Hitler. Graþie sprijinului Germaniei, Bulgaria obþine din partea României retrocedarea Dobrogei de Sud (acordul de la Craiova, septembrie 1940). În martie 1941, Bulgaria aderã la Pactul Tripartit, încheiat între Germania, Italia ºi Japonia. În vreme ce trupele germane staþioneazã pe teritoriul ei, Bulgaria se extinde. De pe urma dezmembrãrii Iugoslaviei, primeºte districtul sârbesc Pirot ºi cea mai mare parte a Macedoniei. De asemenea, primeºte Tracia Occidentalã ºi estul Macedoniei greceºti. Guvernul bulgar se strãduieºte (cu oarecare succes) sã câºtige simpatia populaþiei macedonene ºi sã o integreze. În schimb, peste 100 000 de greci sunt expulzaþi din Tracia ºi înlocuiþi de bulgari (ca rãspuns la expulzãrile operate de greci în 1923). Cu toate acestea, Boris al III-lea refuzã sã participe la rãzboiul împotriva Uniunii Sovietice ºi sãi predea autoritãþilor naziste pe evreii din Bulgaria (în numãr de aproximativ 50 000). În august 1943, el moare subit. Urmaºul sãu, Simeon al II-lea, are numai 6 ani. Conducãtorii bulgari încearcã sã ajungã la un acord cu Aliaþii occidentali în 1944, dar este prea târziu: în august, armatele sovietice pãtrund pe teritoriul României; la 5 septembrie 1944, Uniunea Sovieticã declarã rãzboi Bulgariei, iar

173

CYAN

MAGENTA

YELLOW

DIMITROV Muncitor tipograf, leninist încã dinainte de 1914, Gheorghi Dimitrov întemeiazã în anul 1919 Partidul Comunist Bulgar, apoi organizeazã insurecþia comunistã din 1923. Condamnat la moarte, se refugiazã în Germania unde, în martie 1933, este inculpat în afacerea incendierii Reichstagului. Atitudinea sa sfidãtoare din timpul procesului de la Leipzig îl transformã într-o personalitate a luptei antinaziste. Eliberat în 1934, primeºte cetãþenia sovieticã ºi se instaleazã la Moscova. Ocupã funcþii înalte: secretar general al Internaþionalei comuniste (pânã la dizolvarea acesteia, în 1943), deputat în Sovietul Suprem al URSS, ºef al secþiei strãine a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Revenit în Bulgaria în noiembrie 1945, Dimitrov conduce procesul de instituire a republicii populare ºi preia conducerea guvernului. Eforturile pe care le depune pentru formarea unei federaþii a statelor balcanice (mai ales alãturi de Iugoslavia) se lovesc, totuºi, de opoziþia categoricã a lui Stalin. În 1948 renunþã la aceastã iniþiativã ºi moare la Moscova în anul urmãtor.

Sofia cere imediat încheierea unui armistiþiu, astfel încât sovieticii pãtrund pe teritoriul þãrii fãrã luptã. „Frontul Patriei“, care preia puterea pe 9 septembrie, ordonã evacuarea teritoriilor ocupate (Macedonia, Tracia...) ºi angajeazã armata bulgarã în rãzboiul contra Germaniei. REGIMUL COMUNIST. Frontul Patriei, dominat de comuniºti, îi include ºi pe social-democraþi, pe agrarieni, ca ºi alte formaþiuni politice. În 1945, acesta declanºeazã o politicã brutalã de epurãri. În acelaºi an, Frontul câºtigã alegerile legislative cu 86 %

BLACK

din voturi. În urma abolirii monarhiei prin referendum, în 1946, Simeon al II-lea pleacã în exil. Noile alegeri, marcate de acþiuni violente, conferã Frontului 70 % din voturi. Gheorghi Dimitrov alcãtuieºte un guvern, cãruia i se opune Nikola Petkov, liderul agrarienilor. Tratatul de la Paris, semnat în februarie 1947, permite Bulgariei sã pãstreze Dobrogea de Sud (smulsã României în 1940). Imediat dupã aceea, comuniºtii îºi consolideazã puterea. Petkov este arestat, judecat ºi executat. O nouã Constituþie, adoptatã în decembrie 1947, transformã Bulgaria în republicã popularã. Dimitrov demisioneazã în 1949. Un apropiat al lui Dimitrov, Vãlko ¹ervenkov, trece la epurarea masivã a partidului: cadrele formate în URSS îºi înlãturã rivalii, acuzaþi de „titoism“. Discipol al lui Stalin, ¹ervenkov este îndepãrtat de la putere, în mai multe etape, între 1954– 1956, în vreme ce Todor Jivkov (·ivkov) se afirmã în fruntea partidului, apoi a statului, menþinându-se la putere pânã în 1989. În toatã aceastã perioadã, Bulgaria a dovedit o fidelitate nezdruncinatã faþã de URSS. PROBLEMA TURCILOR.

Imediat dupã rãzboi, în rândul cetãþenilor bulgari erau înregistraþi 700 000 de turci, care ºi-au pãstrat religia musulmanã. În 1949, ¹ervenkov a trecut la expulzarea acestora în Turcia, sub pretextul cã s-ar fi opus colectivizãrii. În 1951, atunci când Turcia ºi-a închis frontierele, peste 150 000 de turci au pãrãsit Bulgaria. Jivkov a aplicat mãsuri mai subtile: închiderea ºcolilor turce, limitarea exercitãrii

BULGARII

1931, dar în 1934, ofiþerii organizeazã o nouã loviturã de stat. Boris al III-lea îi înlãturã, în 1935, ºi instaureazã o „dictaturã regalã“.

 

173

Noul regim a restabilit drepturile minoritãþii turce ºi a reuºit sã calmeze, într-o oarecare mãsurã, spiritele. Împreunã cu pomacii (a se vedea studiul), turcofonii au constituit Miºcarea drepturilor ºi libertãþilor turcilor ºi musulmanilor, care avea sã joace un rol politic important.

DOUĂZECI DE POPOARE

POMACII

 

174

În perioada dominaþiei otomane, unii bulgari s-au convertit la islam, fãrã a renunþa însã la limba maternã. Numiþi „pomaci“ (denumire provenitã din termenul bulgar pomaga³, „auxiliar“, referire la rolul jucat de aceºtia în armata otomanã), ei pot fi întâlniþi mai ales în Rodopi. În secolul al XIX-lea, bulgarii ortodocºi i-au asimilat cu turcii, din cauza religiei lor. În 1912, în cursul primul rãzboi balcanic, autoritãþile bulgare au încercat sã îi converteascã forþat pe pomaci, bãnuiþi cã ar þine partea Turciei. Noua frontierã sudicã a Bulgariei, fixatã în 1919, îl plaseazã pe unii pomaci pe teritoriul Greciei. Pomacii au fost mai puþin afectaþi decât turcii de politica regimului comunist, solidarizându-se însã cu aceºtia prin religie. Aceastã solidaritate se manifestã în zilele noastre prin intermediul unui partid politic, Miºcarea drepturilor ºi libertãþilor turcilor ºi musulmanilor. Numãrul actual al pomacilor este estimat între 150 000 ºi 200 000, în Bulgaria, ºi 30 000, în Grecia.

Lui Jivkov, care este demis în noiembrie 1989, îi urmeazã la

BULGARIA DUPÃ 1989.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Bulgaria

cultului musulman... Ameninþat de erodarea puterii, Jivkov decide în anii ’80 sã se foloseascã de sentimentul naþionalist, impunând turcilor din Bulgaria o politicã de asimilare: adoptarea obligatorie a numelor slave, interzicerea utilizãrii limbii turce în public etc. Turcia protesteazã în zadar. La jumãtatea anului 1989, Jivkov o pune în situaþia de a-i primi pe turcii care doreau sã plece: 300 000 dintre ei trec frontiera, iar Ankara este nevoitã rapid sã se decidã sã o închidã din nou. Peste jumãtate dintre cei expulzaþi au revenit în Bulgaria în 1990–1991, atunci când noul regim le-a recunoscut drepturile.

174

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

păstrează Dobrogea de Sud cedată de România în 1940.

conducere Petãr Mladenov. În vreme ce miºcãrile de opoziþie formeazã Uniunea Forþelor Democratice (UFD), Partidul Comunist se transformã în Partidul Socialist Bulgar (PSB). În iulie 1990, bulgarii aleg o „Mare Adunare“ (în amintirea celei din 1879). PSB obþine 211 mandate din cele 400, dar manifestaþiile de stradã îl obligã pe Mladenov sã îi cedeze puterea lui Jelio Jelev, liderul UFD. Dupã adoptarea unei noi Constituþii, în anul 1991, alegerile legislative conferã 110 mandate UFD, 106 PSB ºi 24 Miºcãrii drepturilor ºi libertãþilor turcilor ºi musulmanilor

1996, îºi ia numele de Saksburggotski (Saxa–Coburg ºi Gotha), întemeiazã Miºcarea Naþionalã Simeon al II-lea (MNSII) ºi promite bulgarilor o viaþã mai bunã... La alegerile din 2004, MNSII obþine 120 de mandate din 240. Simeon ajunge prim-ministru. Cu toate acestea, în acelaºi an, Gheorghi Pãrvanov (PSB) este ales preºedinte. Creºterea economicã îºi urmeazã cursul, dar uzura puterii îl afecteazã pe Simeon, la fel ca ºi pe predecesorii sãi. Legislativele din 2005 sunt câºtigate de PSB, care nu reuºeºte sã obþinã majoritatea mandatelor. Serghei Staniºev (PSB) se aliazã cu MNSII ºi MDL, pentru a forma guvernul. Pãrvanov este reales preºedinte în 2006. Bulgaria devine stat membru al Uniunii Europene în ianuarie 2007, dupã ce în 2004 a fost admisã în NATO.

BULGARIA BÃLGARIJA 112 912 km2 7 693 000 loc. Sofia bulgara

Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã Structura populaþiei (2001) Bulgari Turci Romi Religii

83,9 % 9,4 % 4,7 % *

ortodoxã musulmanã (turcii ºi pomacii)

* Potrivit diferitelor estimãri, romii reprezentau între 7,5 % ºi 10 % din populaþie.

175

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

ALBANEZII riginea albanezilor rãmâne ºi astãzi controversatã. Limba lor formeazã un grup aparte în cadrul familiei indo-europene. O ipotezã este cea privind descendenþa albanezilor din ilirii care locuiau, în aceastã regiune, în perioada preromanã. Chiar ºi numele de „Albania“ are o origine insuficient cunoscutã. Oricum, este mai vechi decât cel utilizat de albanezii: Shqipëria, „Þara Vulturilor“, atestat pentru prima datã în secolul al XIV-lea. Þara albanezilor a fãcut parte din Imperiul Bizantin pânã la cucerirea bulgarã din secolul al IX-lea, pentru a fi ocupatã din nou de bizantini, în secolul al XI-lea. Biserica Romei ºi cea ortodoxã rivalizeazã, la rândul lor, în regiune, cea dintâi instalându-se la Scutari (Shkodër) ºi la Durazzo (Durrës), iar cea de-a doua, în sud. Francezul Carol de Anjou, ajuns rege al Siciliei, se proclamã ºi rege al Albaniei în 1272, dar nu reuºeºte sã pãstreze þara. În schimb, ªtefan Dušan (1331–1355, a se vedea p. 147) include regiunea albanezã în imperiul sãu, dupã care Albania se fãrâmiþeazã. Dupã victoria asupra sârbilor, în 1389 la Kosovopolje (a se vedea p. 147), otomanii devin o ameninþare pentru albanezi. Eroul rezistenþei antiotomane este cunoscut în istorie sub numele de Skanderbeg (a se vedea studiul). În 1443, acesta cucereºte fortãreaþa Krujë (la nord de Tirana), apoi

O

ALBANEZII

(MDL). Jelev este ales preºedinte al republicii în ianuarie 1992. Guvernul, format din PSB ºi MDL, se confruntã cu o situaþie economicã extrem de dificilã. Cu prilejul alegerilor anticipate din 1994, PSB obþine 125 de mandate din 240, apoi intrã în declin. Petãr Stoianov (dreapta moderatã) este ales preºedinte în 1996. În acelaºi an, guvernul PSB este obligat sã demisioneze, în urma amplelor manifestaþii de stradã. UFD ºi aliaþii sãi câºtigã detaºat alegerile legislative din anul 1997 (137 de mandate). Prim-ministrul Ivan Kostov iniþiazã o politicã financiarã ºi economicã riguroasã, care stãvileºte inflaþia ºi permite reluarea creºterii economice, dar condiþiile de viaþã ale populaþiei rãmân dificile (corupþia fiind ºi ea prezentã). Fostul rege Simeon al II-lea, revenit în Bulgaria în

 

175

DOUĂZECI DE POPOARE

în 1444 întemeiazã o alianþã a nobililor albanezi. În anii 1450 reuºeºte sã obþinã ajutorul regelui Neapolelui, apoi susþinerea Veneþiei. Moare în 1468, dupã respingerea mai multor atacuri otomane. Turcii recuceresc imediat þara, acesta fiind momentul în care unii albanezi emigreazã în Italia de sud ºi în Sicilia, unde urmaºii lor trãiesc încã ºi astãzi.

 

176

O mare parte a populaþiei albaneze se converteºte la islam, îndeosebi pentru a se sustrage fiscalitãþii la care sunt supuºi creºtinii. Marii feudali otomani se concentreazã în zonele de câmpie, în vreme ce, în regiunile muntoase, albanezii îºi pãstreazã structurile tribale autonome. În secolul al XVIII-lea, þara tinde sã scape autoritãþii sultanului. Astfel, albanezul Mehmet cel Bãtrân, cãpe-

PERIOADA OTOMANÃ.

SKANDERBEG, EROU NAÞIONAL Gheorghe Castriotul se naºte în 1405, într-o familie nobiliarã catolicã din nord-estul Albaniei de astãzi. κi petrece tinereþea ca ostatic la Adrianopol, unde primeºte o educaþie musulmanã, îºi ia numele turcesc Skander (Alexandru) ºi devine sipâhî (ofiþer de cavalerie). Revenit acasã în 1438, obþine titlul de bei (de aici, Skanderbeg), fiind vâli (administrator) în regiunea Krujë. În 1443, în vreme ce Iancu de Hunedoara reuºeºte sã îi învingã pe turci (a se vedea p. 146), Skanderbeg se alãturã luptei antiotomane ºi cucereºte fortãreaþa Krujë, deasupra cãreia pune, la 28 noiembrie (în prezent, zi naþionalã), stindardul familiei sale. Skanderbeg, neînvins, moare în 1468, ca urmare a unei maladii.

176

CYAN

MAGENTA

YELLOW

tenia familiei Bushati, cucereºte Shköderul în anul 1757, îºi ia titlul de paºã ºi îºi impune dominaþia asupra nordului þãrii. Fiii sãi menþin þara cvasiindependentã pânã în 1796. La mijlocul secolului al XIX-lea, numãrul albanezilor este estimat la 1,4 milioane, dintre care 70 % musulmani, 20 % ortodocºi (în sud) ºi 10 % catolici (în nord). ªcolile confesionale se înmulþesc, dar acestea îºi desfãºoarã cursurile în alte limbi decât cea albanezã: turcã, greacã sau italianã. Câþiva intelectuali albanezi sesizeazã pericolul, fiind sprijiniþi de confraþii lor din Italia, precum Girolamo da Rada, autorul poemului epic Skanderbeg (1866). În anii 1870, alte scrieri în limba albanezã inaugureazã Rilindja („Renaºterea“). În 1875, atunci când izbucneºte criza orientalã în Bosnia (a se vedea p. 146), albanezii se aflã într-o situaþie dificilã, cãci vecinii lor slavi ºi greci, care luptã împotriva otomanilor, îi considerã din cauza religiei musulmane ca pe niºte aliaþi fireºti ai turcilor. În 1878 se reuneºte o mare adunare la Prizren (în Kosovo), care înfiinþeazã, ca ºi în 1444, o Ligã. Aceasta instituie în 1881 un „guvern provizoriu“, pe care otomanii îl suspendã prin forþã. Renaºterea culturalã continuã: o primã ºcoalã albanezã se deschide la Korçë, în 1887. Junii turci, care preiau puterea la Istanbul în 1908, ordonã dezarmarea populaþiei, mãsurã respinsã de albanezi. Revolta care izbucneºte în nord în 1910, se extinde în 1912 în întreaga þarã. INDEPENDENÞA. Odatã cu izbucnirea primului rãzboi balcanic, trupele sârbe ºi munte-

BLACK

LIMBA ALBANEZÃ Primul text cunoscut, scris în limba albanezã, dateazã din a doua jumãtate a secolului al XV-lea. Elaborat de un cleric catolic, acesta este scris cu litere latine, în vreme ce ortodocºii utilizau caracterele greceºti sau chirilice, iar musulmanii, pe cele arabe. Alfabetul latin a devenit oficial în 1908. Limba albanezã are douã dialecte: tosc, vorbit în sud ºi care este, de asemenea, cel al coloniilor albaneze din Italia ºi gheg, vorbit în nord ºi în Kosovo. Dialectul tosc a fost ales în 1945 ca bazã a limbii naþionale.

negrene ocupã nordul Albaniei, iar cele greceºti, sudul. Luna urmãtoare, o adunare albanezã, întrunitã la Vlorë, proclamã independenþa. Ismail Qemali, ºef al guvernului provizoriu, merge la Londra, unde o conferinþã internaþionalã încearcã sã rezolve problemele balcanice. În iulie 1913, conferinþa decide constituirea Principatului Albaniei, suveran ºi neutru. Frontierele sale, fixate în acelaºi an, lasã Muntenegrului ºi mai ales Serbiei importante populaþii albaneze (în regiunea Kosovo); în sud, linia adoptatã strãbate o regiune în care sunt amestecaþi greci ºi albanezi. Ca suveran, marile puteri l-au ales pe Wilhelm de Wied (de origine germanã). Domnia sa va fi scurtã. Sosit la Durrës în martie 1914, el este repede înlãturat, în urma a douã rãscoale: una în sud, sprijinitã de greci, alta în regiunea Tirana, favorabilã turcilor. În septembrie, el pãrãseºte þara, care este cuprinsã de anarhie. Oficial neutrã, Albania va fi totuºi implicatã în Primul Rãzboi Mondial: armata

Drapelul Albaniei, Shqipëria, „Ţara Vulturilor“, se inspiră din stema lui Skanderbeg. Între 1945 şi 1992, pe acesta a figurat steaua roşie bordată cu auriu a comunismului

177

CYAN

MAGENTA

YELLOW

1913. Proaspăt independentă, Albania nu cuprinde regiunea Gjirokastër (în sud). 1924. Albania a obţinut în 1923 regiunea Gjirokastër, cedată de Grecia.

1942. Alipită, practic, Italiei în 1939, Albania a fost extinsă prin cuprinderea tuturor fostelor teritorii iugoslave locuite de albanezi.

ANEXAREA LA ITALIA. În aprilie 1939, trupele italiene ocupã Albania ºi Zog fuge în Grecia (luând cu el o parte a tezaurului statului). Victor-Emanuel al III-lea, regele Italiei este proclamat ºi rege al Albaniei, iar þara face obiectul unei veritabile colonizãri. Italienii promit crearea unei „Albanii Mari“, care sã-i includã pe toþi albanezii. Dar atacul pe care aceºtia îl lanseazã împotriva Greciei, în octombrie 1941, înregistreazã un asemenea eºec, încât sunt nevoiþi sã evacueze Korçë ºi Gjirokastër. Abia dupã invadarea Iugosla-

BLACK

viei ºi a Greciei de cãtre germani ºi aliaþii lor, în aprilie 1941, extinderea Albaniei se va putea realiza, în principal cãtre nord-est. ALBANIA LUI ENVER HOXHA. Partidul Comunist Albanez, întemeiat în noiembrie 1941 sub conducerea lui Enver Hoxha, declanºeazã lupta armatã cu sprijinul partizanilor iugoslavi. În 1942, acesta pune bazele „Frontului de Eliberare Naþionalã“, dar monarhiºtii ºi alþi naþionaliºti se aratã ostili comuniºtilor. Dupã capitularea Italiei (septembrie 1943), germanii ocupã Albania, apoi luptã împotriva comuniºtilor, în iarna anului 1943–1944, fiind ajutaþi ºi de elemente albaneze. În primãvara anului 1944, când germanii se retrag, izbucneºte un rãzboi civil câºtigat, în cele din urmã, de comuniºti. În noiembrie 1944, aceºtia controleazã întreaga þarã.

ALBANEZII

sârbã o traverseazã în retragerea ei, executatã la sfârºitul anului 1915, urmatã în scurt timp de armatele austro-ungare. Trupele italiene, apoi cele franceze, pãtrund în sudul þãrii, împãrþit în douã de la sfârºitul anului 1916. La finalul rãzboiului, viitorul þãrii pãrea incert. În ianuarie 1920, patrioþii albanezi formeazã un guvern la Tirana. Trupele italiene pãrãsesc Albania în iunie (dar Italia pãstreazã insula Saseno). Albania devine stat membru al Societãþii Naþiunilor în decembrie. Problemele legate de frontiere vor fi rezolvate în 1925. În 1921 sunt organizate alegeri, în urma cãrora se formeazã un guvern dominat de Ahmet Zogu, fiul unei cãpetenii musulmane. Metodele sale autoritare determinã declanºarea unei insurecþii, în 1924, dar acesta reuºeºte sã preia din nou puterea, la sfârºitul aceluiaºi an, când proclamã republica. Ales preºedinte în 1925, el se apropie de Italia condusã de Mussolini, care îi furnizeazã ajutor financiar ºi economic. În anul 1928, Albania este proclamatã regat, în frunte cu regele Zogu (Zog I). Dominaþia italianã devine tot mai puternicã.

 

177

DOUĂZECI DE POPOARE

 

178

Delimitată în 1913, Albania nu cuprindea, în acea vreme teritoriile populate de albanezi, cucerite de sârbi şi de muntenegreni de la Imperiul Otoman. În

Partidul Comunist organizeazã o amplã acþiune de epurare, preluând totodatã puterea în exclusivitate. În interiorul sãu se manifestã mai multe orientãri: unii lideri, precum Koçi Xoxe, susþin aderarea Albaniei la federaþia iugoslavã; alþii, printre care Enver Hoxha, se opun. În 1948, ruptura dintre Tito ºi Stalin (a se vedea p. 154) îi permite acestuia din urmã sã triumfe: Koçi, Xoxe, împreunã cu partizanii sãi, sunt judecaþi ºi executaþi în anul urmãtor. Dupã moartea lui Stalin ºi vizita lui Hrusciov la Belgrad, în 1955, relaþiile cu Uniunea Sovieticã se tensioneazã, ajungând pânã la sciziunea care intervine în 1961. Albania se întoarce atunci cãtre China, care se va delimita de ea, la rândul ei, în 1978. Timp de 45 de ani, regimul se caracterizeazã printr-un dogmatism neclintit. În 1967, toate bisericile ºi moscheile sunt închise, iar Albania este proclamatã „primul stat ateist din lume“. ALBANIA SHQIPËRIA 28 748 km2 3 172 000 loc. Tirana (Tiranë) albaneza

Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Limbã oficialã Structura populaþiei (2001) Albanezi Greci Religii

178

CYAN

98 % 1,2 %

Musulmanã (majoritarã) Ortodoxã (în sud) Catolicã (în nord)

MAGENTA

YELLOW

ALBANIA DUPà 1990. Lui Enver Hoxha, mort în 1985, îi urmeazã în funcþie Ramiz Alia. Primele semne de schimbare pot fi întrezãrite în 1990 – permisiunea ca albanezii sã plece în strãinãtate, redeschiderea locaºurilor de cult, formarea unui partid de opoziþie (Partidul Democratic) –, dar dificultãþile economice par insurmontabile: în cursul iernii 1990–1991, mii de albanezi pleacã în Italia ºi în Grecia. Opoziþia devine mai puternicã din martie 1991, atunci când alegerile legislative sunt câºtigate de comuniºti. Noile alegeri din martie 1992 oferã majoritatea Partidului Democratic Albanez, condus de Sali Berisha, ales preºedinte al republicii.

BLACK

2007, albanezii erau împărţiţi între Albania (peste 3 milioane), Kosovo (circa 2 milioane), Macedonia (0,5 milioane) şi Muntenegru (30 000).

Situaþia economicã se amelioreazã, într-o oarecare mãsurã, graþie veniturilor provenite de la sutele de mii de albanezi care muncesc în strãinãtate (îndeosebi în Italia ºi în Grecia). Situaþia politicã rãmâne însã foarte tensionatã. În 1996, democraþii câºtigã alegerile, dar socialiºtii (foºtii comuniºti) denunþã o serie de fraude ºi refuzã sã participe la activitatea parlamentarã. În ianuarie 1997, criza „jocurilor piramidale“ îi ruineazã pe numeroºi albanezi, cea ce duce la izbucnirea tulburãrilor. În aprilie, Consiliul de Securitate al ONU voteazã trimiterea unei forþe multinaþionale (administrate de Italia), pentru a restabili ordinea în þarã. În condiþiile în care socialiºtii câºtigã alegerile din iunie 1997, Sali Berisha demisioneazã. Este înlocuit de Rexhep Mejdani. Guvernul socialist nu reuºeºte sã restabileascã starea de calm, cu atât mai mult cu cât numeroºi albanezi deþin arme de foc... În 1998, intervenþia masivã a forþelor sârbe în Kosovo (a se vedea p. 163–164) provoacã afluxul refugiaþilor kosovari. Situaþia devine chiar mai criticã în primãvara anului 1999, când sârbii trec la acþiuni de „purificare etnicã“. Albania se alãturã NATO, permiþând pãtrunderea pe

G R E C I I storia grecilor este marcatã de cinci perioade: anticã, romanã, bizantinã, otomanã ºi modernã. În contextul istoriei europene, momentul cel mai semnificativ îl reprezintã, fãrã îndoialã, împãrþirea Imperiului Roman în cele douã structuri distincte (de Apus ºi de Rãsãrit), produsã la sfârºitul secolului al IV-lea. De atunci, grecii vor domina imperiul denumit „bizantin“, ce va avea o istorie diferitã de Occidentul Europei. Aceastã evoluþie poate fi evidenþiatã îndeosebi în domeniul religiei: papalitãþii i se va opune creºtinãtatea ortodoxã, ce va predomina în Balcani ºi în rândul slavilor de rãsãrit. Ortodoxia avea sã supravieþuiascã celor cinci secole ale dominaþiei otomane, ca ºi limba greacã, dar ce diferenþã faþã de epoca lui Pericle...

I

De la Bizanþ la otomani Imperiul Bizantin atinge apogeul în secolul al XI-lea: el se întinde, la est, pânã în Armenia, iar spre nord, pânã la Dunãre (dupã supunerea bulgarilor, a se vedea p. 169), cuprinzând ºi extremitatea sudicã a Italiei. Ulterior, acesta intrã în defensivã, atât în faþa turcilor, cât ºi a latinilor (catolicilor). Turcii (selgiucizi) pãtrund în Anatolia, în timpul celei de-a doua jumãtãþi a secolului al XI-lea, se instaleazã acolo ºi îi împing, încetul cu încetul, pe greci cãtre coastele de nord ºi

BIZANTINI ªI LATINI.

179

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

de vest. Pe de altã parte, în 1054 are loc Marea Schismã între Biserica din Constantinopol ºi cea de la Roma. Desigur, nu este prima schismã dar, spre deosebire de precedentele, nu va mai fi niciodatã urmatã de o reconciliere; antagonismul ajunge într-un punct de unde nu mai existã cale de întoarcere. În anii 1060–1070, normanzii, beneficiind de asentimentul papei, îi alungã pe bizantini din Italia. Cruciadele reprezintã pentru latini prilejul de a interveni în Imperiul Bizantin. Prima cruciadã, declanºatã în 1095, tranziteazã Constantinopolul, îi înfruntã cu succes pe turci ºi forþeazã trecerea spre Siria. Bizantinii controleazã din nou, cu acest prilej, o treime din Anatolia. Cea de-a doua cruciadã (1147–1148), în schimb, este un eºec. În timpul celei de-a treia cruciade, Richard Inimã de Leu cucereºte Ciprul (1191 a se vedea p. 186). În sfârºit, în cea de-a patra cruciadã, participanþii se îmbarcã în anul 1202, pe flota veneþianã, pe care nu o pot plãti. Atunci când un pretendent la tronul imperial le promite aurul pe care îl doreau, aceºtia ajung la Constantinopol, se amestecã în luptele dinastice ºi cuceresc oraºul în 1204. Timp de trei zile, Constantinopolul este devastat (ceea ce va provoca ura tenace a grecilor). Cruciaþii înfiinþeazã un „Imperiu Latin de Rãsãrit“, compus din domeniul împãratului (regiunea Strâmtorilor) ºi statele vasale: regatul Salonicului, ducatul Atenei, principatul Ahaia (Peloponez). Veneþia ocupã Insulele Ionice, Creta, Cicladele ºi Eubeea, precum ºi o serie de puncte strategice în Strâmtori. Primul împãrat latin, Balduin de Flandra,

GRECII

teritoriul ei a forþelor aliate. Ea primeºte (provizoriu) 400 000 de refugiaþi. În cursul anilor urmãtori, Partidul Socialist, aflat în continuare la putere, este afectat de dispute interne. În 2002, un acord semnat cu opoziþia permite alegerea unui preºedinte „neutru“, reprezentat de fostul general Alfred Moisiu. Dupã victoria Partidului Democratic în alegerile legislative din 2005, Sali Berisha devine prim-ministru. În 2006, Albania semneazã un acord de stabilizare ºi de asociere cu Uniunea Europeanã. Veniturile provenite de la muncitorii albanezi din strãinãtate joacã, în continuare, un rol important în economia þãrii.

 

179

DOUĂZECI DE POPOARE

 

180

fãcut prizonier de bulgari din 1205, avea sã moarã în captivitate, dar fratele sãu, Henric, reuºeºte sã restabileascã situaþia. Bizantinii controleazã doar douã teritorii: Epirul ºi regiunea Niceea din Asia Micã.

Dušan (1331–1355, a se vedea p. 147), aceºtia cuceresc Macedonia, Epirul ºi Tesalia. În momentul destrãmãrii imperiului sârbilor, bizantinii nu mai deþin decât Constantinopolul, Tracia ºi Salonicul.

ULTIMELE SCLIPIRI. Theodor I Lascaris îl instaleazã pe patriarh la Niceea ºi reface Imperiul Bizantin (numit ºi „Imperiul de la Niceea“). Opunând în continuare rezistenþã turcilor din Konya (Iconium), atât el cât ºi urmaºii sãi reuºesc sã recucereascã o parte din teritoriul pierdut: þãrmurile Mãrii Marmara, Tracia, Macedonia... Dupã supunerea despotatului de Epir ºi dupã încheierea unui tratat cu genovezii (rivalii veneþienilor), Mihail Paleologul cucereºte, în 1261, Constantinopolul (întemeind dinastia Paleologilor). Latinii pãstreazã ducatul Atenei (posesiune a burgunzilor, apoi a catalanilor) ºi principatul Ahaia (Peloponez), deþinut de francezi. Veneþia pãstreazã Creta, precum ºi alte insule, în vreme ce genovezii au ocupat poziþii solide în noul Imperiu Bizantin (Chios, Mytilene, Samos...). În 1308, Ordinul Ospitalierilor Sfântului Ioan, alungat din Palestina, se instaleazã în Rodos. Totodatã, latinii vor continuã sã deþinã controlul asupra Ciprului (a se vedea p. 186). În vreme ce latinii continuã sã reprezinte o ameninþare, noi pericole se ivesc la orizont. În anii 1260, mongolii (a se vedea p. 15) îi împing pe turci cãtre vestul Anatoliei. Divizaþi în principate turbulente, aceºtia din urmã îi hãrþuiesc pe bizantini, care pãrãsesc þãrmul de rãsãrit al Mãrii Egee. În vest, sârbii devin tot mai puternici: în timpul domniei lui ªtefan

CUCERIREA OTOMANÃ.

180

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Sub conducerea lui Osman (nume de la care provine termenul de „otoman“) unul dintre principatele turce din Asia Micã reuºeºte sã se disciplineze. Dupã moartea acestuia, în 1326, puterea otomanilor va creºte continuu. La mijlocul secolului, ei controleazã întreaga regiune de la sud de Marea Marmara, de la Marea Egee la Marea Neagrã. În 1354 trec Dardanelele apoi, într-o perioadã de patru decenii, pun stãpânire pe toatã partea centralã a Peninsulei Balcanice: Tracia, Macedonia, Bulgaria, Serbia. Din 1365, otomanii ºi-au stabilit capitala la Adrianopol. Ei asediazã Constantinopolul, între 1394 ºi 1401. Nãvãlirea lui Timur Lenk în Anatolia (a se vedea p. 18), în 1402, dizlocã puterea otomanã ºi oferã un rãgaz Imperiului Bizantin, redus la Constantinopol ºi împrejurimile acestuia. În 1453, sultanul Mehmed al II-lea „Cuceritorul“ ocupã chiar Constantinopolul, pe care-l transformã în capitala sa. Celelalte provincii ºi insule greceºti cad apoi pe rând: Atena în 1456, Moreea (Peloponez) în 1460, Lesbos (luatã genovezilor) în 1462, Eubeea (smulsã veneþienilor) în 1470, Rodosul în 1522, Chiosul (scos de sub ocupaþia genovezilor) în 1566, Ciprul (luat veneþienilor) în 1571. Însã Creta nu va putea fi cuceritã de otomani de la veneþieni decât în secolul al XVII-lea, în urma unei serii de operaþiuni navale ºi

BLACK

militare dificile, desfãºurate de la 1645 la 1669. La sfârºitul secolului al XVII-lea, veneþienii, aliaþi la momentul respectiv cu austriecii, vor cuceri Moreea, dupã care o vor pierde definitiv în 1715. Vor pãstra, în schimb, Insulele Ionice fãrã întrerupere, pânã în 1797. GRECII ÎN CADRUL IMPERIULUI OTOMAN. Imperiul, care cuprinde Peninsula Balcanicã ºi Asia Micã este de acum încolo otoman ºi nu bizantin, dar, în plan politic, este reunificat (înlãturându-i totodatã pe latini). Biserica Greacã – aflatã sub autoritatea patriarhului de Constantinopol – îi poate aduce laolaltã, în cadrul aceluiaºi stat, pe ortodocºi, fie cã sunt de limbã greacã (majoritatea), fie slavã (bulgarii, de pildã, a se vedea p. 170). Cu toate acestea, destul de mulþi ortodocºi se convertesc la islam, adoptând limba turcã. În secolul al XVI-lea, notabilii greci convertiþi sunt numeroºi în conducerea otomanã... Grecii obþin ºi avantaje economice de pe urma Imperiului Otoman. Marina comercialã greacã se dezvoltã din momentul în care sultanii pun capãt privilegiilor de

1830–1832. Grecia, independentă în 1830, îşi vede frontiera împinsă către nord din 1832. 1898. Englezii au cedat Insulele Ionice în 1864. În 1881, Grecia a obţinut Tesalia. În 1898, Creta primeşte un statut autonom, dar rămâne nominal otomană.

1913. În urma războaielor balcanice, Grecia încorporează Epirul, Macedonia şi insulele din Marea Egee. Este recunoscută alipirea Cretei, realizată efectiv în 1908. Italia cucereşte în 1912 Dodecanezul de sub stăpânirea Imperiului Otoman.

181

CYAN

MAGENTA

YELLOW

mie se pãstreazã, îndeosebi în Moreea (Peloponez). Biserica rãmâne foarte conservatoare ºi ataºatã ordinii stabilite. Ideile de înnoire care prind formã în anumite cercuri privilegiate nu pun în discuþie cadrul imperial: acestea vizeazã mai degrabã rãsturnarea organizãrii interne în profitul ortodocºilor.

De la independenþã la unitatea naþionalã

INSULELE IONICE Insulele Ionice au aparþinut veneþienilor, fãrã întrerupere, din secolul al XIII-lea ºi pânã la 1797, anul desfiinþãrii Republicii Veneþia. Bonaparte le pune, la momentul respectiv, sub autoritatea Franþei. Ruºii le cuceresc în 1799. Francezii le recupereazã în 1807 dar, dupã doi ani, ele sunt ocupate de englezi, cu excepþia Insulei Corfu, care va rãmâne francezã pânã în 1814. Tratatul de la Viena plaseazã Insulele Ionice sub protectoratul Angliei, care va sfârºi prin a le ceda Greciei în 1864, cu ocazia încoronãrii regelui George I.

RÃZBOIUL DE INDEPENDENÞÃ. În 1814, un grup

de negustori greci întemeiazã la Odessa o societate secretã, Eteria, al cãrei obiectiv este organizarea unei insurecþii generale a ortodocºilor, ce ar fi trebuit urmatã de o intervenþie a Rusiei. Eteria formeazã o întreagã reþea de membri la nivelul Pen-

BLACK

insulei Balcanice, apoi, în 1820, decide sã treacã la acþiune. O primã operaþiune, condusã de Alexandru Ipsilanti, eºueazã în Þara Româneascã (a se vedea p. 130). Miºcarea reizbucneºte însã în Moreea; în

GRECII

care se bucurau veneþienii ºi genovezii. Aceasta angajeazã marinari greci care, în numãr mare, deservesc ºi flota de rãzboi otomanã. Alþi greci se îmbogãþesc de pe urma comerþului pe uscat, în Peninsula Balcanicã, sau din arendarea perceperii impozitelor. O nouã aristocraþie greacã, bazatã pe avere, se formeazã la Constantinopol, în cartierul Fanar: este vorba de aºa-numiþii „fanarioþi“. Din rândul acestora sunt selectaþi demnitarii Bisericii Ortodoxe, dar ºi traducãtorii oficiali (dragomanii), foarte influenþi în administraþia otomanã. Tot din rândul lor provin, între 1711 ºi 1821, domnitorii Þãrii Româneºti ºi ai Moldovei (a se vedea p. 129). La începutul secolului al XIX-lea, numãrul grecilor se ridicã la 2–3 milioane. Condiþiile în care trãiesc þãranii greci sunt diferite în funcþie de regiune, dar formele de autono-

 

181

DOUĂZECI DE POPOARE

 

182

1821, grecii rãsculaþi masacreazã mii de musulmani. Apoi, de la sfârºitul aceluiaºi an, ajung sã controleze cea mai mare parte a provinciei, Atena ºi þãrmul nordic al Golfului Corint. Reacþia turcilor (spânzurarea patriarhului de la Constantinopol, masacrarea grecilor revoltaþi din Insula Chios, în 1822), inflameazã panelenismul în Europa, dar guvernele strãine se menþin pe o poziþie prudentã. Adunarea greacã, întrunitã la Epidaur, adoptã o Constituþie, dupã care Alexandru Mavrocordat proclamã independenþa (ianuarie 1822). ªi totuºi, grecii se divizeazã ºi declanºeazã un adevãrat rãzboi civil. Sultanul face apel, în aceste condiþii, la puternicul sãu vasal, Mehmet Ali (un albanez), paºã al Egiptului. Fiul acestuia, Ibrahim, recucereºte Moreea în anul 1825. Anul urmãtor, otomanii reocupã Missolonghi ºi Atena. În vreme ce cauza greacã pare pierdutã, ambiþiile noului þar, Nicolae I (1825–1855), determinã Marea Britanie sã caute o soluþie problemei greceºti, în aºa fel încât propriile ei interese în Mediterana sã nu fie afectate. Tratatul de la Londra, semnat în 1827 de Marea Britanie, Franþa ºi Rusia, prevede constituirea unui stat grec autonom. Navele celor trei puteri instituie o blocadã împotriva flotei comandate de Ibrahim apoi (în urma unor divergenþe), o distrug la Navarino, în octombrie. Sultanul proclamã imediat „Rãzboiul sfânt“. În 1828, Rusia intrã în rãzboi împotriva Imperiului Otoman, în vreme ce un corp expediþionar francez ocupã Moreea, Tratatul de la Adrianopol (1829) pune capãt conflictului ruso-turc, iar apoi Tratatul de la Londra (1830) instituie un stat grec care

182

CYAN

MAGENTA

YELLOW

include Moreea, Atena ºi regiunile de la nord de Golful Corint, Eubeea ºi Cicladele. ÎNCEPUTURILE MONARHIEI. În 1827, Adunarea greacã l-a ales preºedinte pe Ioan Capo d’Istria (originar din Corfu ºi fost ministru al þarului). Acesta restabileºte ordinea, printr-o politicã autoritarã, dar moare asasinat în 1831. Anul urmãtor marile puteri îl desemneazã pe Otto de Bavaria ca rege al Greciei (reuºind, totodatã, sã obþinã o deplasare cãtre nord a frontierei). În 1843, în urma unei lovituri de stat militare, este convocatã Adunarea Naþionalã, care adoptã o Constituþie, dar perioada urmãtoare este marcatã de o gravã instabilitate ministerialã. În aceastã perioadã se dezvoltã aºa-numita Megali Idea („Marea Idee“), care viza reunirea tuturor grecilor, inclusiv pe cei din Asia Micã, într-un singur stat. În timpul Rãzboiului Crimeei, grecii (ºi Otto însuºi) susþin Rusia, astfel cã britanicii ºi francezii ocupã Pireul între anii 1854 ºi 1857. În 1862, garnizoanele se revoltã ºi îl obligã

BLACK

RODOS ªI DODECANEZ În 1522, otomanii alungã din Rodos Ordinul Sf. Ioan, care se instalase aici în 1308 (transformându-se apoi în Ordinul de Malta). În 1911, Italia cucereºte Tripolitania ºi Cirenaica, provincii otomane. Pentru a accentua presiunile asupra sultanului, ea ocupã în anul urmãtor Dodecanezul („Cele 12 insule“), inclusiv Rodosul. Tratatul de la Sèvres (1920) consacrã suveranitatea italianã asupra acestora. În 1943, cu prilejul capitulãrii Italiei, germanii ocupã arhipelagul, eliberat de greci în 1944-1945. Tratatul de la Paris (1947) recunoaºte alipirea Dodecanezului la Grecia.

1920. Bulgaria a cedat, în 1919, Tracia Occidentală. Tratatul de la Sčvres, semnat cu Imperiul Otoman, atribuie Greciei Tracia Orientală şi regiunea Smirna. Italia păstrează Dodecanezul. 1925. Prin tratatul de la Lausanne (1923) cu

Turcia kemalistă, Grecia a renunţat la Tracia Orientală şi la regiunea Smirna. 1942. În 1941, Bulgaria a anexat Tracia Orientală şi o parte a Macedoniei. Armatele italiene (până în 1943) şi germane ocupă Grecia.

pe Otto sã se exileze. Acesta este înlocuit, în anul urmãtor, de George de Danemarca, propus de Marea Britanie. Constituþia din 1864 instituie un regim parlamentar. EXPANSIUNEA TERITORIALÃ. În 1866, grecii din Creta (reprezentând peste douã treimi din populaþia insulei) se rãscoalã ºi proclamã unirea cu Grecia (Enôsis), dar marile puteri îi lasã pe otomani sã restabileascã ordinea aici. Cu prilejul Congresului de la Berlin (1878), acestea promit, în schimb, Greciei, o extindere cãtre nord, pe care otomanii o acceptã: în 1881, ei cedeazã Tesalia ºi sudul Epirului. În 1895, grecii din Creta proclamã din nou unirea. Doi ani mai târziu, otomanii declarã rãzboi Greciei, ale cãrei trupe sunt înfrânte în Macedonia. Cu toate acestea, marile puteri obþin din partea Turciei acordul ca Insula Creta sã dispunã de autonomie, sub supravegherea unui înalt comisar. Prinþul George, al doilea fiu al regelui Greciei, ocupã aceastã funcþie începând din 1898. Dar Elefthérios Venizélos, originar din Creta, îl considerã prea lipsit de autoritate ºi, convocând în 1905 o adunare provizorie, îl constrânge sã demisioneze. Adunarea proclamã

GRECII

în 1908 Enôsis-ul. Ca urmare a unei lovituri de stat militare (1909), Venizelos preia puterea la Atena în 1910. În 1912, Grecia, aliatã cu Bulgaria, Serbia ºi Muntenegru, participã la primul rãzboi balcanic, împotriva Turciei, ºi ocupã Salonicul. Dupã înfrângerea bulgarilor, în cursul celui de-al doilea rãzboi balcanice (a se vedea p. 172), Tratatul de la Bucureºti (1913) atribuie Greciei Macedonia de Sud (regiunea Salonic), Epirul ºi toate insulele Mãrii Egee, cu excepþia Dodecanezului (pe care italienii îl ocupã din 1921), a insulelor Imbros ºi Tenedos, care rãmân turceºti.

Grecia începând din 1913 Constantin I, care i-a urmat la tron lui George I în 1913, este un germanofil, în vreme ce

183

CYAN

MAGENTA

YELLOW

Venizélos, prim-ministru începând din 1910, este, dimpotrivã, favorabil Aliaþilor. Prin urmare, Grecia rãmâne neutrã în 1914. În octombrie 1915, atunci când Bulgaria atacã Serbia, alianþa defensivã încheiatã în 1913 cu aceasta din urmã ar fi trebuit sã intre în vigoare, dar Constantin se opune (cu toate cã Marea Britanie oferã, în acel moment, Insula Cipru Greciei). În condiþiile în care Aliaþii debarcã, totuºi, la Salonic, Constantin îl înlãturã imediat pe Venizélos, partizan al intrãrii în rãzboi, ºi reafirmã neutralitatea Greciei. În luna septembrie a aceluiaºi an, Venizélos formeazã un guvern republican la Salonic, care declarã rãzboi Bulgariei în noiembrie. În iunie 1917, printr-un ultimatum, Aliaþii îl constrâng pe Constantin sã abdice în favoarea celui de-al doilea fiu al sãu, Alexandru.

BLACK

Grecia intrã în rãzboi împotriva Puterilor Centrale, în timp ce Venizélos revine la putere. Majoritatea forþelor greceºti participã la luptele împotriva bulgarilor purtate în Macedonia („Frontul Oriental“). Asociatã la victorie, Grecia obþine din partea Bulgariei, prin Tratatul de la Neuilly (1919), cedarea Traciei Occidentale. În schimb, negocierile cu Turcia devin dificile din momentul în care guvernului otoman, existent încã la Constantinopol, i se opune cel naþionalist al lui Mustafa Kemal, instalat la Ankara în mai 1919. În acelaºi timp, Aliaþii le permit grecilor sã ocupe Smirna (Izmir în turcã) ºi regiunea acesteia, ceea ce-i aduce pe aceºtia în situaþia de a se confrunta, în iunie 1920, cu o ofensivã kemalistã. Tratatul de la Sèvres, semnat cu guvernul

RÃZBOIUL GRECO-TURC.

 

183

DOUĂZECI DE POPOARE

 

184

otoman la 10 august 1920, atribuie Greciei Tracia Orientalã (fãrã Constantinopol ºi împrejurimile sale), ca ºi regiunea Smirna (cu condiþia organizãrii unui plebiscit dupã cinci ani). Italia ºi Anglia pãstreazã Dodecanezul, respectiv Ciprul. Din august 1920, grecii lanseazã o ofensivã împotriva kemaliºtilor ºi ocupã tot vestul Anatoliei. Kemaliºtii recâºtigã teritoriul pierdut în anul urmãtor, apoi rãzboiul se întrerupe, iar negocierile treneazã. În august 1922, luptele se reiau: kemaliºtii reuºesc sã deruteze armata greacã ºi sã ocupe Smirna în septembrie. Grecii sunt obligaþi, în plus, sã se retragã ºi din Tracia Orientalã. Prin Tratatul de la Lausanne, Grecia renunþã la toate teritoriile care i-au fost atribuite prin Tratatul de la Sèvres. În aceastã situaþie, se trece la schimbul de populaþii, realizat în condiþii dramatice: 150 000 de creºtini din Asia Micã se adaugã refugiaþilor greci care au fugit din calea armatelor turceºti în 1922 (în total 1 400 000) persoane. În sens invers, 400 000

Drapelul oficial, adoptat 1822, consta dintr-o cruce creştină albă pe un fond albastru (culori de origine bizantină), în vreme ce pavilionul marinei cuprindea nouă dungi albastre şi albe, acesta impunându-se în cele din urmă. Cele nouă dungi simbolizează, se spune, cele nouă silabe ale strigătului războiului de independenţă: Eleftheria i thanatos („Libertatea sau moartea“).

184

CYAN

MAGENTA

YELLOW

de turci sunt mutaþi în Anatolia. În 1923, guvernul grec decide, pe de altã parte, expulzarea bulgarilor care mai trãiau încã în Tracia Orientalã. DE LA VENIZÉLOS LA METAXÁS. Rãzboiul împotriva turcilor este însoþit de agitaþii în viaþa politicã internã. În urma morþii lui Alexandru ºi apoi a înfrângerii în alegeri a lui Venizélos, un plebiscit, organizat în decembrie 1920, îl recheamã pe tron pe regele Constantin. Dar dezastrul militar din vara anului 1922 determinã o reacþie violentã: Constantin este nevoit sã abdice din nou, în favoarea fiului sãu cel mare, George al II-lea, care, dupã victoria adepþilor lui Venizélos în alegerile din 1923, renunþã la rândul sãu la tron. Republica, proclamatã în anul urmãtor, este marcatã de jocuri politice complexe, Venizélos exercitând puterea din 1928 pânã în 1932 (va muri la Paris în 1936). În 1935, o loviturã de stat militarã aboleºte republica ºi George al II-lea îºi reia tronul. Dar, începând din 1936, generalul Ioánnis Metaxás este cel care exercitã, de fapt, o dictaturã veritabilã, care dureazã pânã la moartea sa, în 1941. CEL DE-AL DOILEA RÃZBOI MONDIAL ªI RÃZBOIUL CIVIL. Italia este prima care atacã Grecia,

în octombrie 1940, fãrã a se consulta cu Germania. Decizia este total nepotrivitã, deoarece înainte de sfârºitul anului trupele greceºti ajung sã deþinã sudul Albaniei... Dimpotrivã, operaþiunile militare lansate de Germania, la 6 aprilie 1941, contra Iugoslaviei ºi Greciei, se desfãºoarã cu foarte mare rapiditate. Forþele brita-

BLACK

SOARTA EVREILOR DIN GRECIA În ajunul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, mai rãmãseserã 55 000 de evrei la Salonic ºi în Tracia, descendenþi ai evreilor sefarzi primiþi în Imperiul Otoman dupã expulzarea lor din Spania, în 1492. Din martie ºi pânã în august 1943, 46 000 dintre ei au fost deportaþi la Auschwitz. Cei din Corfu ºi Rodos au avut aceeaºi soartã, dupã capitularea Italiei.

nice venite în ajutorul grecilor se retrag în Creta, pe care sunt nevoite sã o abandoneze în iunie. Armatele germane (ºi italiene în vest) ocupã întreaga þarã. Grecia trebuie sã cedeze Tracia Occidentalã ºi o parte a Macedoniei Bulgariei, care recurge la expulzãri de populaþie (grecii, în 1923, procedaserã la fel cu bulgarii). La iniþiativa comuniºtilor, miºcarea de rezistenþã se organizeazã, la sfârºitul anului 1941, într-un Front Naþional de Eliberare (EAM) ºi o Armatã Popularã Greacã de Eliberare (ELAS), în 1942. În aceeaºi perioadã se constituie ºi alte miºcãri de rezistenþã, necomuniste. În cursul luptelor împotriva italienilor, ELAS devine tot mai puternicã, intrând însã în conflict cu alte miºcãri. Britanicii debarcã la Atena, în octombrie 1944, instalând aici un guvern (condus iniþial de Gheórghios Papandreu, fost colaborator al lui Venizélos). În februarie 1945, ELAS acceptã predarea armelor, cel puþin parþial... Dar, într-un context marcat de inflaþie ºi de lipsuri, tensiunile rãmân deosebit de acute. Alegerile din 1946, boicotate de stânga, oferã majoritatea Partidului Populist (monarhist). În

ajutor militar Greciei (ºi Turciei). Rãzboiul civil continuã: în decembrie, Márkos constituie un „guvern al Greciei libere“. Dupã ruperea relaþiilor dintre Tito ºi URSS, în iunie 1948 (a se vedea p. 154), ajutorul oferit de Iugoslavia insurgenþilor înceteazã. Armata greacã lanseazã o ofensivã de amploare în 1949. Luptele înceteazã în luna octombrie a aceluiaºi an.

DE LA RECONSTRUCÞIE LA REGIMUL COLONEILOR. Paul I îl urmeazã la tron fratelui

sãu, George al II-lea, mort în 1947. Grecia, care se bucurã în continuare de sprijin american, devine membru NATO în 1952. Între 1955 ºi 1963, þara este guvernatã de cãtre Constantin Caramanlis ºi de Uniunea Naþionalã Radicalã (ERE). Apoi, în urma alegerilor din 1963–1964, puterea revine Uniunii de Centru, condusã de Gheórghios Papandreu. Lui Paul I, mort în 1964, îi urmeazã la tron fiul sãu, Constantin al II-lea. Problema Ciprului (a se vedea p. 187) provoacã tensiuni grave în cadrul clasei politice. Dupã demisia lui Papandreu, în 1965, în fruntea þãrii se

Tratatul de la Lausanne (1923) a atribuit statutul de minorităţi protejate turcilor şi pomacilor (musulmani de limbă bulgară) din Tracia.

185

CYAN

MAGENTA

YELLOW

BLACK

Minoritatea slavofonă din nordul Macedoniei este astăzi elenizată. La fel se întâmplă şi cu vlahii din Pind (a se vedea studiul de la p. 38).

GRECII

septembrie 1946, un plebiscit determinã revenirea pe tron a regelui George al II-lea. Comuniºtii decid sã reia lupta, sub conducerea „comandantului“ Márkos (Márkos Vafiádhis). Aprovizionaþi cu arme via Iugoslavia, aceºtia controleazã o mare parte a teritoriului grec, la începutul anului 1947. În martie 1947, preºedintele american Truman stabileºte furnizarea unui

 

185

DOUĂZECI DE POPOARE

LIMBA GREACÃ

 

186

Distincþia dintre idiomul vorbit, numit „demotic“ ºi limba „purificatã“ (katharevousa) îºi are originea în secolul I î.Hr. Încã din aceastã perioadã, învãþaþii încercau sã reacþioneze faþã de transformarea limbii vorbite de Pericle... La cumpãna dintre secolele al XVIII-lea ºi al XIX-lea, aceastã dualitate a cãpãtat o tentã politicã: fanarioþii apãrã limba arhaizantã, cea a propriilor privilegii, în vreme ce burghezia comercialã se identificã limbii populare ºi libertãþii naþionale. Rigas Feraíos (1757–1798) compune poeme patriotice în demoticã. Literatura în demoticã se dezvoltã din anii 1880, dar problema rãmâne de actualitate: Constituþia din 1911 nu recunoaºte altã limbã oficialã în afarã de katharevous. Abia în 1976, o lege a transformat neoelenica (demotica), în limbã de studiu în ºcoalã. Katharevousa rãmâne limba textelor savante.

succed trei guverne. Pentru luna mai 1967 sunt prevãzute noi alegeri. În aprilie 1967, în urma unei lovituri de stat militare, este instaurat „regimul coloneilor“, autoritar ºi ostil stângii. Constantin al II-lea încearcã o „contraloviturã de stat“, dar eºueazã ºi pleacã în exil. Colonelul Gheórghios Papadopulos exercitã din momentul respectiv puterea, în vreme ce opoziþia, divizatã, nu reuºeºte sã se organizeze. În 1973, acesta proclamã republica, decizie confirmatã printr-un referendum. Totuºi, colonelul este înlãturat de o juntã în acelaºi an, iar acþiunile represive se înmulþesc. În iulie 1974, aceasta organizeazã un puci, în urma cãruia Monseniorul Makarios, conducãtorul Ciprului, este înlãturat, ceea ce determinã intervenþia armatei turce în insulã (a

186

CYAN

MAGENTA

Cipru

GRECIA

YELLOW

ELLAS Suprafaþã Populaþie (2006) Capitalã Structura populaþiei (2001) Greci Turci ºi pomaci * Religie

131 990 km2 11 123 000 loc. Atena 92 % 1,3 % ortodoxã

* Musulmani de limbã bulgarã

se vedea p. 187). În aceste împrejurãri, militarii cedeazã puterea lui Caramanlis, revenit din exil. Alegerile din noiembrie 1974 sunt câºtigate de Noua Democraþie (ND), partidul lui Caramanlis. Ulterior, regimul republican este reconfirmat printr-un referendum. Grecia devine membrã a Comunitãþii Economice Europene în ianuarie 1981. În acelaºi an, alegerile legislative sunt câºtigate de Partidul Socialist (PASOK), condus de Andreas Papandreu, fiul lui Gheórghios. Ulterior, cele douã partide vor alterna la putere: PASOK pânã în 1989, apoi din 1993 pânã în 2004; ND din 1990 pânã în 1993 ºi, din nou, din 2004. Costas Simitis, succesorul lui Andreas Papandreu, mort în 1996, a fost primministru între anii 1995 ºi 2004. Costas Caramanlis, nepotul lui Constantin ºi liderul ND începând din 1997, i-a urmat în 2004.

DEMOCRAÞIA RESTAURATÃ.

BLACK

Cu prilejul celei de-a treia cruciade, Richard Inimã de Leu ia în stãpânire Ciprul, populat la vremea respectivã de greci ºi care depindea – cel puþin în principiu – de Imperiul Bizantin. El vinde insula templierilor, care o revând în 1192 lui Guy de Lusignan, rege al Ierusalimului. Lusignanii, regi ai Ciprului din 1197, vor domni aici aproape trei secole (18 suverani succesivi), înainte de a ceda Ciprul Veneþiei, în 1489. Otomanii cuceresc insula în 1570–1571. Ulterior, aici se stabilesc coloniºti turci. Ciprioþii greci depind de o Bisericã Ortodoxã, în frunte cu arhiepiscopul de Nicosia, care este ºi etnarh (adicã dispune de putere temporalã). În 1878, aflaþi în cãutarea unei poziþii strategice pe drumul spre Indii, englezii obþin din partea sultanului administrarea insulei. Recensãmântul pe care-l organizeazã în 1881 oferã urmãtoarele rezultate: 137 631 greci, 45 458 turci. Ciprioþii greci, la rândul lor se folosesc de precedentul creat de Insulele Ionice pentru a revendica alipirea la Grecia, dar primesc din partea englezilor un rãspuns exact din punct de vedere juridic: insula aparþine, în continuare, Imperiului Otoman. Dar, odatã cu intrarea acestuia din urmã în rãzboi, în 1914, Anglia anexeazã Ciprul, fapt confirmat prin tratatele de la Sèvres (1920) ºi Lausanne (1923) încheiate cu Turcia. În 1925, Ciprul devine o colonie a coroanei. O revoltã în favoarea unirii (Enôsis) cu Grecia, susþinutã de Biserica Ortodoxã, este reprimatã în 1931.

Ciprul devine independent în august 1960, iar arhiepiscopul Makarios este ales preºedinte al republicii. Cu toate acestea, numeroºi ciprioþi greci rãmân favorabili Enôsis-ului. Tensiunea se amplificã în 1963, astfel încât, în anul urmãtor, forþe ale ONU sunt deplasate în insulã, pentru a se interpune între cele douã INDEPENDENÞA.

comunitãþi. În urma instalãrii „regimului coloneilor“ la Atena, în 1967, Makarios întrerupe legãturile cu Ghivras, care moare în ianuarie 1974. În iulie, Makarios cere retragerea ofiþerilor greci detaºaþi pe lângã garda naþionalã cipriotã. Drept rãspuns, pe data de 15 este înlãturat în urma unei lovituri de stat. Pe data de 20 iulie, forþe militare turceºti debarcã în nordul insulei. Pe 24 iulie 1974, „regimul coloneilor“ se prãbuºeºte. În august, Turcia îºi extinde ºi consolideazã poziþiile: de atunci, Ciprul este împãrþit în douã zone, de-a lungul unei linii de încetare a focului. Ciprioþii greci se repliazã cãtre sud, iar cei turci cãtre nord. ONU supravegheazã regiunea de pe o linie de demarcaþie numitã „linia verde“. Revenit la putere în decembrie 1974, arhiepiscopul Makarios moare în 1977. La 15 noiembrie 1983 este proclamatã o „Republicã Turcã a Ciprului de Nord“, fiind recunoscutã doar de Turcia. Negocierile dintre cele douã comunitãþi eºueazã CIPRU KYPROS (în greacã), KIBRIS (în turcã)

Drapelul cipriot, adoptat în 1960, preconiza să simbolizeze pacea dintre cele două comunităţi:

187

CYAN

ramura de măslin, culoarea albă neutră a fondului, comună drapelelor grecesc (albastru cu alb) şi turcesc (roşu cu alb). Tenta arămie a siluetei insulei aminteşte de bogăţia sa antică (cuprul vine din latinul cyprium, „bronz de Cipru“).

MAGENTA

YELLOW

Suprafaþã 9 251 km2 Populaþie (estimare 2006) 855 000 loc. Capitalã Nicosia Levkosia (în greacã), Lefkose (în turcã) Structura populaþiei A se vedea studiul. Religie

BLACK

ortodocºi (grecii) musulmani (turcii)

apoi, una câte una. Cu toate acestea, Republica Cipru începe negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeanã, devenind stat membru al acesteia în mai 2004. Oficial, UE considerã zona de nord a insulei ca regiune sub ocupaþie militarã.

CIPRIOÞI GRECI, CIPRIOÞI TURCI Populaþia Republicii Cipru, stat membru al Uniunii Europene, se ridica în 2006 la 855 000 de persoane (estimare oficialã). Acest numãr includea ºi pe ciprioþii turci din nord, al cãror numãr era evaluat la circa 88 000. Tot în 2006, Departamentul de Stat american furniza urmãtoarele estimãri: populaþie la sud de „linia verde“: 779 000; populaþie la nord de aceeaºi linie: 264 000. „Republica Turcã a Ciprului de Nord“ (RTCN) nu a contestat aceastã ultimã cifrã, dar a descompus-o astfel: ciprioþi turci: 178 000; alþii (îndeosebi turci imigraþi): 86 000. Controversa priveºte numãrul ciprioþilor turci (nãscuþi în insulã înainte de 1974 ºi descendenþii acestora), care locuiesc în Cipru, precum ºi pe cel al turcilor imigraþi începând din 1974. Potrivit Republicii Cipru, RTCN duce o dublã politicã: favorizeazã sistematic imigraþia turcã, urmãrind modificarea echilibrului tradiþional dintre comunitãþile din insulã (înainte de 1974: 77 % greci, 18 % turci); totodatã, nu descurajeazã emigrarea ciprioþilor turci favorabili unei înþelegeri cu cei greci. RTCN a încercat „naturalizarea“ cetãþenilor nou-sosiþi dar, în lipsa recunoaºterii internaþionale (cu excepþia Turciei), nu are mijloacele necesare: turcii imigraþi începând din 1974 nu dispun de un alt paºaport în afara celui primit... din partea autoritãþilor din Turcia.

GRECII

DUPà 1945, AGITAÞIILE SUNT RELUATE. Noul arhiepiscop ortodox al Nicosiei, Makarios al III-lea (ales în 1950) susþine, iniþial, Enôsis-ul. Britanicii îl deporteazã în 1956–1957 în Seychelles. Simultan, EOKA (Organizaþia Naþionalã a Combatanþilor Ciprioþi), întemeiatã în 1955 de colonelul grec Gheórghios Ghrivas, îºi înmulþeºte atacurile teroriste, provocând riposta ciprioþilor turci. SUA, preocupate de coeziunea NATO, impun cu tãrie Greciei ºi Turciei (membre ale organizaþiei) sã ajungã la o înþelegere. Acordul de la Zürich (1959) priveºte crearea unei republici independente, organizate astfel încât sã apere interesele celor douã comunitãþi: preºedinte grec, vicepreºedinte turc, ºapte miniºtri greci, trei miniºtri turci...

 

187

B I B L I O G R A F I E ATLASE ISTORICE Grosse historischer Weltatlas, Bayerischer Schulbuch-Verlag, Munich, patru volume (reeditãri regulate). Grosser Atlas zur Weltgeschichte, Westermann SchulbuchVerlag, Braunschweig, 1997. The Times Atlas of European History, Times Books, Londra 1994.

ANUARE L‘Etat du monde, Annuaire économique et géopolitique mondial, La Découverte, Paris. LHOMEL, Édith ºi SCHREIBER, Thomas (s.d.), L’Europe centrale, orientale et balte, Les Études de la Documentation française, Paris.

LUCRÃRI GENERALE

 188 

Origini DEVAILLY, Guy, L’Occident du X-e siècle au milieu du XIII-e siècle, col. „U“, A. Colin, Paris, 1970. FOLZ, Robert; GUILLOU, André; MUSSET, Lucien ºi SOURDEL, Dominique, De l’Antiquité au monde médiéval, „Peuples et civilisations“ nr. V, PUF, Paris, 1972. FOURNIER, Gabriel, L’Occident de la fin du V-e siècle à la fin du IX-e siècle, col. „U“, A. Colin, Paris, 1970. HIGOUNET, Charles, Les Allemands en Europe centrale et orientale au Moyen Age, Aubier, Paris, 1989. MUSSET, Lucien, Les Invasions, col. „Nouvelle Clio“, PUF, Paris, 1965, douã volume.

EUROPA CENTRALÃ ANCEL, Jacques, Slaves et Germains, A. Colin, Paris, 1945. BAFOIL, François, Europe centrale et orientale. Mondialisation, européanisation et changement social, Presses de Sciences Politiques, Paris, 2006. CASTELLAN, Georges, Histoire des peuples d’Europe centrale, Fayard, Paris, 1994. COLAS, Dominique (s. d.), L’Europe post-communiste, PUF, Paris, 2002. FEJTÖ, François, Histoire des démocraties populaires, Le Seuil, Paris, 1971, douã volume (1945–1952 ºi 1953–1968). FEJTÖ, François, La Fin des démocraties populaires, Le Seuil, Paris, 1992. FOUCHER, Michel (s.d.), Fragments d‘Europe. Atlas de l’Europe médiane et orientale, Fayard, Paris, 1993. HENRY, Paul, Le problème des nationalités, A. Colin, Paris, 1937.

188

CYAN

MAGENTA

YELLOW

LE RIDER, Jacques, La Mitteleuropa, „Que sais-je?“, nr. 2846, PUF, Paris, 1994. MARES, Antoine (s.d.), Histoire et pouvoir en Europe médiane, L’Harmattan, Paris, 1996. MICHEL, Patrick, Europe centrale, la melancolie du réel, Autrement, col. „CERI-Autrement“, Paris, 2004. MINK, Georges, Vie et mort du bloc soviétique, Casterman, Paris, 1995. MINK, Georges ºi SZUREK, Jean-Charles (s.d.), Cet étrange post-communisme. Rupture et transitions en Europe centrale et orientale, CNRS-Éditions/La Découverte, Paris, 1992. MINK, Georges ºi SZUREK, Jean-Charles, La Grande Conversion. Le retour des communistes en Europe centrale, Le Seuil, Paris, 1999. POMIAN, Krzysztof, L’Europe et ses nations, col. „Le Débat“, Gallimard, Paris, 1990. RICHARD, Yann et SANGUIN, André-Louis (s.d.), L’Europe de l’Est quinze ans après la chute du mur. Des pays baltes à l’ex-Yougoslavie, L’Harmattan, Paris, 2004. RUPNIK, Jacques, L’Autre Europe. Crise et fin du communisme, Odile Jacob, Paris, 1990.

OPERE „REGIONALE“ Finlanda CABOURET, Michel, La Finlande, Karthala, Paris, 2005. HENTILA, Seppo, JUSSILA, Osmo, NEVAKIVI, Jukka, Historie politique de la Finlande moderne, Fayard, Paris, 1999. Þãrile baltice CHAMPONNOIS, Suzanne ºi LABRIOLLE, François de, L’Estonie, des Estes aux Estoniens, Karthala, Paris, 1997. JACOB, Antoine, Les Pays baltes. Indépendance et intégration, Alvik, Paris, 2004. MEUVRET, Jean, Histoire des pays baltiques, A. Colin, Paris, 1934. MINCZELES, Henri, Vilna, Wilno, Vilnius. La Jérusalem de Lithuanie, La Découverte, Paris, 1992. NIES, Suzanne, Les Etats baltes, une longue dissidence, Armand Colin, Paris, 2004. PLASSERAUD, Yves, Les Pays baltes, Montchrestien, Paris, 1992 (reeditatã în 1996). PLASSERAUD, Yves, Les États baltiques. Les sociétés gigognes, Armelines, Crozon, 2003. Bielorusia ºi Ucraina DRWESKI, Bruno, La Biélorussie, „Que sais-je?“, nr. 2775, PUF, Paris, 1993. KAPPELER, Andreas, Petite histoire de l’Ukraine, Institut d‘études slaves, col. „IRENISE“, Paris, 1997. JOUKOVSKI, Arkady, Histoire de l’Ukraine, Ed. du Dauphin, Paris, 2005.

BLACK

LEPESANT, Gilles (s.d.), L’Ukraine dans la nouvelle Europe, Presses du CNRS, Paris, 2005. NIVAT, Georges; HORSKY, Vilen ºi POPOVITCH, Miroslav (s.d.), Ukraine, renaissance d’un mythe national, Europa/ Institut européen, Université de Genève, Geneva, 2000. PORTAL, Roger, Russes et Ukrainiens, „Questions d’histoire“, nr. 20, Flammarion, Paris, 1970. SOKOLOFF, Georges (prezentare), 1933, l’année noire. Témoignages sur la famine en Ukraine, Albin Michel, Paris, 2000. Fosta URSS BRUNET, Roger; ECKERT, Denis ºi KOLOSSOV, Vladimir, Atlas de la Russie et des pays proches, La Documentation française/RECLUS, Paris/Montpellier, 1995. FERRO, Marc ºi MANDRILLON, Marie-Hélène (s.d.), L‘État de toutes les Russies. Les nations et les États de l’ex-URSS, La Découverte, Paris, 1993. RADVANYI, Jean (s.d.), De l’URSS à la CEI: douze États en quête d’identité, INALCO/Ellipses, Paris, 1997. Polonia BEAUVOIS, Daniel, Histoire de la Pologne, Hatier, Paris, 1995. DAVIES, Norman, Historie de la Pologne, Fayard, Paris, 1986. KIELAR, Wieslaw, Anus mundi. Cinq ans à Auschwitz, R. Laffont, Paris, 1980. (Autorul, este un polonez deportat la Auschwitz, care a fost închis acolo din prima pânã în ultima zi.) Evreii din Europa Centralã „L’Allemagne de Hitler 1933–1945“, L’Histoire, numãr special, ianuarie 1989. ERTEL, Rachel, Le Shtetl. La bourgade juive de Pologne, Payot, Paris, 1982. HILBERG, Raul, La Destruction des Juifs d’Europe, Fayard, Paris, 1988. KOGON, Eugen, LANGBEIN, Hermann ºi RUCKERL, Adalbert, Les Chambres à gaz, secret d’Etat, Éd. de Minuit, Paris, 1984. LANGBEIN, Hermann, Hommes et femmes à Auschwitz, Fayard, Paris, 1975. MINCZELES, Henri, Une histoire des Juifs de Pologne: religion, culture, politique, La Découverte, Paris, 2006. PLASERAUD, Yves ºi MINCZELES, Henri (s.d.), Lituanie juive, 1918–1940: Message d’un monde englouti, Autrement, Paris, 2006. Þãrile dunãrene ºi fosta Austro-Ungarie BÉRENGER, Jean, Histoire de l’empire des Habsbourg, Fayard, Paris, 1990. BLED, Jean-Paul, François-Joseph, Fayard, Paris, 1987.

Cehia ºi Slovacia LIPTAK, Lubomir, Petite histoire de la Slovaquie, Institut d‘études slaves, col. „IRENISE“, Paris, 1996. MACEK, Josef, Histoire de la Bohême, des origines à 1918, Fayard, Paris, 1964. MAMATSY, Victor ºi LUZA, Radomir (s.d.), La République tchécoslovaque 1918–1948. Une expérience de démocratie, Libraire du Regard, Paris, 1987. MARES, Antoine, Histoire des pays tchéques et slovaques, Hatier, 1995. MAYER, Françoise, Les Tchèques el leur communisme, EHESS, Paris, 2004. PETRUF, Pavol, La Slovaquie, PUF, col. „Que sais-je“, Paris, 1998. SERVANT, Catherine, BOISSERIE, Étienne (s.d.), La Slovaquie face à ses héritages. Horizons critiques de la culture slovaque contemporaine, L’Harmattan, Paris, 2004. URBAN, Otto, Petite histoire des pays tchèques, Institut d‘études slaves, col. „IRENISE“, Paris, 1996. Ungaria BOISSERIE, Étienne, Un conflict entre normes européennes et mémoires nationales. La Question magyare en Roumanie et en Slovaquie (1993–1997), L’Harmattan, Paris, 2003 KENDE, Pierre, Le Défi hongrois de Trianon à Bruxelles, Buchet-Castel, Paris, 2004 MOLNAR, Miklos, Histoire de la Hongrie, Hatier, Paris, 1996. România ºi Republica Moldova CAZACU, Matei ºi TRIFÒN, Nicolas, La Moldavie exsoviétique, Les Cahiers d’Iztok/Akratie, Paris, 1993. DURANDIN, Catherine, Histoire des Roumains, Fayard, Paris, 1995. REY, Violette, GROZA, Octavian, IANOª, Ioan, Atlas de la Roumanie, CNRS-Libergeo-La Documentation française, Paris, 2000. Fosta Iugoslavie BOUGAREL, Xavier, Bosnie. Anatomie d’un conflit, La Découverte, Paris, 1995. CASTELLAN, Georges, La Croatie, PUF, col. „Que sais-je?“, Paris, 1998.

189

CYAN

MAGENTA

YELLOW

DUCASSE-ROGIER, Marianne, À la recherche de la Bosnie-Herzégovine. La mise en oeuvre de l’accord de paix de Dayton, PUF, Paris, 2003. GARDE, Paul, Vie et mort de la Yougoslavie, Fayard, Paris, 1992. GERVEREAU, Laurent, TOMIC, Yves (s.d), De l’unification à l’éclatement: l’espace yougoslave, un siècle d’histoire, BDIC, Nanterre, 1998. KRULIC, Joseph, Histoire de la Yougoslavie de 1945 à nos jours, Complexe, Bruxelles, 1993. ROUX, Michel, Le Kosovo. Dix clés pour comprendre, La Découverte, col. „Sur le vif“, Paris, 1999. ROUX, Michel, Les Albanais en Yougoslavie. Minorité nationale, territoire et développement, Éd. de la MSH, Paris, 1992. TOMIC, Yves, La Serbie du prince Miloš a Miloševi_, Peter Lang, Bruxelles, 2003. Balcanii ANCEL, Jacques, Peuples et nations des Balkans, A. Colin, Paris, 1926 (o reproducere în facsimil a ediþiei din 1930 a apãrut în 1992, CTHS, Paris). BOUGAREL, Xavier ºi CLAYER, Nathalie (s.d.), Le Nouvel Islam balkanique. Les musulmans acteurs du post-communisme 1990–2000, Maisonneuve et Larose, Paris, 2001. CASTELLAN, Georges, Histoire des Balkans, Fayard, Paris, 1991. MANTRAN, Robert (s.d.), Histoire de l’Empire ottoman, Fayard, Paris, 1989. YERASIMOS, Stephane, Le Retour des Balkans, 1991–2001, Autrement, Paris, 2002. Bulgaria ASLANIAN, Dimitrina, Histoire de la Bulgarie, de l’Antiquité à nos jours, Trimontium, Versailles, 2004. CASTELLAN, Georges ºi TODOROV, Nikolaj, La Bulgarie, col. „Que sais-je?“, nr. 1637, PUF, Paris. Albania CASTELLAN, Georges, L’Albanie, „Que sais-je?“, nr. 1800, PUF, Paris. CASTELLAN, Georges, Historie de l’Albanie et des Albanais, Armeline, Crozon, 2002. KADARE, Ismail ºi RAPPER, Gilles de, L’Albanie entre la légende et l’histoire, Actes Sud, Arles, 2004. Grecia CONTOGEORGIS, Georges, Histoire de la Grèce, Hatier, Paris, 1992. SIVIGNON, Michel (s.d.), Atlas de la Grèce, CNRS/La Documentation française, Paris, 2003. SVORONOS, Nicolas, Histoire de la Grèce moderne, col. „Que sais-je?“, nr. 578, PUF, Paris.

BLACK

TULARD, Jean, Histoire de la Crète, col. „Que sais-je?“, nr. 1018, PUF, Paris. TULARD, Jean, Histoire de la Crète, col. „Que sais-je?“, nr. 1018, PUF, Paris. Cipru DREVET, Jean-François, Chypre en Europe, L’Harmattan, Paris, 2000. EMILIANIDES, Achille, Histoire de Chypre, col. „Que saisje?“, nr. 1009, PUF, Paris.

ESEURI ªI CULEGERI ARA, Angelo ºi MAGRIS, Claudio, Trieste.Une identité de la frontière, Le Seuil, Paris, 1991. BROSSAT, Alain; COMBE Sonia; POTEL, Jean-Yves; SZUREK, Jean-Charles (s.d.), À l’Est, la mémoire retrouvée, La Découverte, Paris, 1990. FERNANDEZ, Dominisque, Rhapsodies roumaines, Grasset, Paris, 1998. GARTON ASH, Timothy, La Chaudière. Europe centrale 1980–1990, Gallimard, Paris, 1990. LUKACS, John, Budapest 1900, Quai Voltaire, Paris, 1990. MAGRIS, Claudio, Danube, L‘Arpenteur, Paris, 1988, col. „Folio“, Gallimard, 1990. MASPERO, François, Balkans-Transit, Seuil, Paris, 2000. MATVEJEVIC, Pedrag, Bréviaire méditerranéen, Payot/ Fayard, Paris, 1992. MATVEJEVIC, Pedrag, Le monde «ex», Fayard, Paris, 1996. MILOSZ, Czeslaw, De la Baltique au Pacifique, Fayard, Paris, 1990 (culegere de texte, în special despre Wilna). Numere speciale ale revistei „Autrement“ (Paris) COMBE, Sonia, DITCHEV, Ivaylo, Albanie, utopie, huis clos dans les Balkans, HS, nr. 90, mai 1998. GALMICHE, Xavier ºi KRAL, Petr (s.d.), Prague, HS, nr. 46, mai 1990. LOSONCZY, Anne (s.d.), Budapest, HS, nr. 34, octombrie 1988. PLASSERAUD, Yves (s.d.), Pays baltes, HS, nr. 50, ianuarie 1991. VEINSTEIN, Gilles (s.d.), Salonique 1850–1918, HS, nr. 12, ianuarie 1992. VLAVIANOU, Ismini, ºi COGNE, Christina (s.d.), La Crète. Un peuple résistant, un univers mythique, HS, nr. 69, iunie 1993. WAJSBROT, Cécile ºi REICHMANN, Sébastien (s.d.), Europe centrale, HS, nr. 51, februarie 1991. WALLON, Emmanuel (s.d.), Pologne, HS, nr. 47, iunie 1990.

BIBLIOGRAFIE

FEJTÖ, François, Requiem pour un empire défunt, Lieu Commun, Paris, 1988. MICHEL, Bernard, La Chute de l’Empire austro-hongrois, 1916–1918, R. Laffont, Paris, 1991. NOUZILLE, Jean, Histoire de frontières, l’Autriche et l‘Empire ottoman, Berg international, Paris, 1991. TAPIÉ, Victor-Lucien, Monarchie et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969.

 

189

I N D I C E A

 

190

Åbo (tratatul de la ~, 04.07.1743): 49 Åbo  Turku Adalbert de Praga, Sfântul ~ (c. 956–997): 14 Adamkus, Valdas (1926–): 64 Adelaida (c. 931–999), împãrãteasã: 12 Adrianopol (tratatul de la ~, 14.09.1829): 130, 149, 182 Adrianopol (tc. Edirne): 130, 147, 149, 171, 172, 176, 180, 182 AELS (Asociaþia Europeanã a Liberului Schimb): 51 Ágio Óros  Athos (Muntele ~) Agram  Zagreb Agricola, Michel (sec. al XVI–lea): 49 Ahaia: 179, 180 Ahtisaari, Martti (1937–): 52, 165 AK (Armia Krajowa): 93 Alamani: 9, 10 Åland (insulele ~): 48, 50 Alba Iulia (România; germ. Karlsburg, magh. Gyulafehérvár): 119, 131, 133 Albanezi: 10, 30, 39, 40, 48, 155, 156, 157, 164, 165, 166, 168, 169, 170, 175–179, 182 Albanezii din Kosovo (sau kosovari): 156, 164, 166, 169 Albania (în alban. Shqipëria): 18, 27, 30, 33, 34, 36, 47, 48, 149, 152, 154, 157, 164, 167, 175–179, 184 Albert de Buxhoeveden (1160–1229), episcop al Livoniei (1199): 56, 57 Albert de Habsburg (1397–1439), rege al Boemiei ºi al Ungariei (1437–1439): 103, 116 Albert de Hohenzollern-Ansbach (1490– 1568): 82 Aleksei (1629–1676), þar al Rusiei (1645– 1676): 71 Alexandr Nevski (1220–1263), mare-principe al Rusiei (1236–1263): 49, 53 Alexandru de Battenberg (1857–1893), principe al Bulgariei (1879–1886): 170 Alexandru I (1777–1825), þar al Rusiei (1801– 1825): 49, 87 Alexandru I (1888–1934), rege al Iugoslaviei (1921–1934): 150 Alexandru I (1893–1920), rege al Greciei (1917–1920): 183, 184 Alexandru I Iagello (1461–1506), rege al Poloniei (1501–1506): 82, 83 Alexandru I Obrenovi_ (1876–1903), rege al Serbiei (1889–1903): 149

190

CYAN

MAGENTA

Alexandru al II–lea (1818–1881), þar al Rusiei (1855–1881): 88, 99 Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.), rege al Macedoniei (336–332 î.Hr.): 166 Alexandru Ioan Cuza (1820–1873), principe al Moldovei ºi al Valahiei (1859–1866): 130, 131 Alexandru Karagheorghevi_ (1806–1885), principe al Serbiei (1842–1858): 149 Algirdas, principe al Lituaniei (1345–1377): 60, 61 Alia, Ramiz (1925–): 178 Allenstein  Olsztyn Altmark (tratatul de la ~, 1629): 83 Ana Porfirogeneta (963–1011), mare principesã a Kievului (989–1011): 14 Anders, W¬adys¬aw (1892–1970): 94 Andrássy, Gyula (1823–1890): 121 Andrussovo (tratatul de la ~, 1667): 71, 84 Anna Ivanovna (1693–1740), împãrãteasã a Rusiei (1730–1740): 58 Anna Jagello (1503–1547): 104, 117 Anschluss: 109 Antall, József (1932–1993): 126 Antivari  Bar Antonescu, Ion (1882–1946): 133, 134 Arad (România): 123, 133 Ardeal  Transilvania Argeº (România): 123, 133 Argyrokastros  Gjirokastër Aromâni: 38 Arpád (m. 907): 115 Arpadieni (dinastia): 114, 115 Ashdown, Paddy (1941–): 163 Asparuh (sec. al VII-lea): 169 Astrahan (Rusia): 17 Aºkenazi (evrei): 44, 45 Ataman  Hatman Atatürk  Mustafa Kemal Atatürk Atena (gr. Athína): 41, 143, 179, 180, 182, 183, 184, 186, 187 Athos (Muntele ~), gr. Ágio Óros: 147 Attila (m. 453): 9 August al II-lea cel Puternic (1670–1733), elector de Saxa ºi rege al Poloniei (1697– 1733): 84, 85 August al III-lea (1696–1763), elector de Saxa ºi rege al Poloniei (1733–1765) : 85 Aurelian (c. 214–275), împãrat roman (270– 275): 128 Auschwitz (pol. O¯wiecim): 45, 47, 100, 111, 123, 135, 184 Austro-Ungaria: 8, 23, 25, 26, 27, 28, 29, 42, 65, 73, 74, 99, 107, 108, 121, 122, 144, 150, 151, 171, 172

YELLOW

BLACK

Avalov (sau Bermondt-Avalov, 1884–c. 1935): 58 Avari: 9, 114, 128, 139, 143

B

Babi Yar (Masacrul de la ~): 101 Bach, Alexander von (1813–1893): 121 Bacika (scr. Ba³ka, magh. Bacska): 43, 123, 124, 150, 152, 155 Balta Liman (Convenþia de la ~, mai 1849): 131 Baltici: 14, 39, 53 Baltikum: 54, 58 Ban: 144, 145 Banat (scr. Banorina): 21, 23, 24, 43, 44, 123, 133, 134, 135, 150, 152, 155 Banatul sârbesc: 44 Bandera, Stepan (1909–1959): 76 Bánffy, Deszö (1843–1911): 121 Banija: 158, 161 Ba…ska Bystrica (Slovacia, germ. Neusohl, magh. Selmecbánya): 106, 111 Bar (Confederaþia de la ~, 1768): 85 Bar (Muntenegru, ital. Antivari): 146 Baranya (Ungaria, scr. Baranja): 42, 43, 123, 124, 150, 152 Barthou, Louis (1862–1934): 151 Basarab Ioan (sec. al XVI-lea), principe al Valahiei: 128 Basarabia: 23, 28, 29, 32, 41, 44, 69, 72, 76, 78, 93, 129, 130, 132, 134, 135, 137 Baºbuzuci: 170 Baºkiri: 17 Batu (1204–c. 1255), prinþ mongol: 15 Baudouin I (1171–1205), împãrat latin al Orientului (1204–1205): 179 Bautzen (Germania): 36 Bãsescu, Traian (1951–): 137 Beatrice de Aragon: 117 Beck, Józef (1894–1944): 92 Béla_ IV Arpád (1206–1270), rege al Ungariei (1235–1270): 115 Belarus  Bielorusia Belgrad (tratatul de la ~, 18.09.1739): 20, 21, 119, 147 Belgrad (scr. Beograd): 12, 20, 21, 27, 32, 116, 117, 119, 122, 141, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 160, 164, 165, 166, 178 Be¬žec: 100 Beneš, Edvard (1884–1948): 107, 109, 111 Benkner, Johannes (sec. al XVI-lea): 128 Beograd  Belgrad Beran, Jozef (1888–1969): 40, 110, 112 Berisha, Sali (1944–): 178, 179

Berlin (tratatul de la ~, 13.07.1878): 26, 132, 149, 167, 170, 182 Bertrand, Henri (1773–1844): 140 Bethlen, Gabriel (1580–1629), principe al Transilvaniei (1613–1629): 104, 118 Bethlen, István (1876–1947): 123 Bia¬ystok (Polonia): 38, 62, 66, 87, 93, 94 Bibescu, Gheorghe (1804–1873), principe al Þãrii Româneºti (1834–1848): 130 Bielorusia, bielorusã (rus. Belorossija): 28, 29, 35, 36, 44, 48, 60, 61, 65–68, 75, 76, 77, 85, 86, 93, 95, 97 Bieloruºi: 17, 43, 48, 53, 55, 59, 60, 65–68, 69, 78, 91, 92, 93 Bierut, Boles¬aw (1892–1956): 94, 95 Biha_ (Bosnia-Herþegovina): 153, 159 Bilá Hora (bãtãlia de la ~)  Muntele Alb (bãtãlia de la ~) Birkenau: 100 Biron, Ernst J. (1690–1772), duce de Kurland: 58 Bismarck, Otto von (1815–1898): 26 Bizanþ (sau Imperiul Bizantin): 8, 11, 13, 14, 38, 46, 68, 143, 145, 146, 147, 169, 175, 179, 180, 186 Blahoslav, Jan (1523–1571): 104 Boban, Mate (1940–1997): 159 Bobrikov, Nikolai (1839–1904): 49 Bocksai, István (1557–1606): 118 Boemia (ceh. ¹echy, germ. Böhmen): 8, 10, 12, 13, 16, 18, 30, 36, 42, 45, 46, 47, 80, 81, 94, 100, 101, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 115, 116, 117, 123 Boemia–Moravia (Protectoratul ~, germ. Böhmen–Mähren): 30, 45, 94, 109, 123 Bogdan I, principe al Moldovei (1360–1365): 128 Bogumili: 145 Boi: 101 Boleslaw I cel Viteaz (967–1026), rege al Poloniei (992–1026): 14, 79 Boleslaw al III-lea Gurã Strâmbã (1085–1138), principe al Poloniei (1102–1138): 79 Boleslaw cel Crud, duce al Boemiei (936– 967): 101 Boleslaw cel Pios, duce al Boemiei (967– 999): 101 Bonaparte  Napoleon I Boris al III-lea (1894–1943), þar al Bulgariei (1918–1943): 172, 173 Boris I (907–), han al bulgarilor (852–889): 13, 169 Boøivoj, duce al Boemiei (872–889), 101

191

CYAN

MAGENTA

Bulgari: 11, 13, 16, 18, 27, 37, 39, 41, 43, 48, 72, 78, 128, 133, 136, 139, 147, 149, 150, 166, 167, 168, 169–175, 179, 180, 183, 184 Bulgaria (bulg. Bãlgarija), bulgarã: 10, 14, 15, 22, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 36, 38, 39, 42, 43, 44, 45, 47, 48, 71, 112, 116, 130, 132, 133, 134, 137, 138, 145, 146, 149, 150, 152, 154, 167, 168, 169–175, 180, 182, 183, 184 Bund: 63, 99 Burebista (sec. I î.Hr.): 127 Burgenland: 123 Burgunzi: 9 Bydgoszcz (Polonia): 95

C

CAER: 135 Calixtini: 103, 104 Canetti, Elias (1905–1994): 44 Cankov, Alexandãr (1879–1959): 172 Capo d’Istria, Ioan (1776–1831): 182 Capodistria  Koper Caramanlis, Constantin (1907–1998): 185, 186 Caramanlis, Costas (1956–): 186 Carintia (germ. Kärnten), Carintia Superioarã: 140 Carniola (germ. Krain): 140 Carol I (1839–1914), principe (1866–1881), rege (1881–1914) al României: 131, 132 Carol I (1887–1922), împãrat al AustroUngariei (1916–1918): 123 Carol I, rege al Boemiei  Carol al IV-lea de Luxemburg Carol I de Anjou (1291–1342), rege al Ungariei (1308–1342): 115, 128 Carol al II-lea de Anjou (c. 1250–1309), rege al Siciliei (1285–1309): 115, 175 Carol al II-lea (1893–1953), rege al României (1930–1940): 133, 134 Carol al IV-lea de Luxemburg (1316–1378), rege al Boemiei (Carol I, 1347–1378), împãrat (1355–1378): 102 Carol al VI-lea de Habsburg (1685–1740), rege al Ungariei (Carol al III-lea, 1711– 1740), împãrat germanic (1711–1740): 119 Carol al IX-lea Vasa (1550–1611), rege al Suediei (1604–1611): 83 Carol al X-lea Gustav (1622–1660), rege al Suediei (1654–1660): 84, 118 Carol al XII-lea (1682–1718), rege al Suediei (1697–1718): 20, 49, 54, 70, 84, 85 Carol cel Mare (742–814), rege al francilor (768–814), împãrat al Occidentului (800– 814): 12, 114, 139

YELLOW

BLACK

Carol de Hohenzollern  Carol I Carol Martel (c. 688–741), principe al francilor: 11, 12 Carol Quintul (1500–1558), împãrat (1519– 1556): 103 Carol Robert de Anjou  Carol I al Ungariei Castriotul, Gheorghe  Skanderbeg Caterina de Pod½brady (m. 1465): 116 Caterina Jagello (1526–1583): 83 Cattaro  Kotor Cazaci, cazacii zaporojeni: 69, 70, 71, 73, 74, 84, 85 Cazimir I Renovatorul (1016–1058), rege al Poloniei (1039–1058): 79 Cazimir al III-lea cel Mare (1310–1370), rege al Poloniei (1333–1370): 61, 80, 98, 103, 115, 116 Cazimir al IV-lea Jagello (1424–1492), rege al Poloniei (1445–1492): 61, 80, 81, 82 Ceauºescu, Nicolae (1918–1989): 34, 135, 136 Ceakavian (dialect): 142 ¹ech  Boemia ¹echy: 101 Cehi: 9, 11, 12, 16, 23, 30, 38, 40, 42, 48, 90, 101, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 113, 118, 122, 139 Cehia (Republica Cehã): 36, 47, 97, 101, 102, 110, 112, 113 Cehoslovacia (ceh. `eskoslovensko, germ. Tschechoslowakei, fr. Tchécoslovaquie, engl. Czechoslovakia): 28, 30, 32, 33, 34, 35, 42, 43, 45, 48, 76, 90, 91, 92, 101, 107, 108, 109, 111, 112, 122, 123, 135 Cernãuþi: 130 Cernobîl (Ucraina): 33, 66, 76 ¹eskoslovensko  Cehoslovacia Cetinje (Muntenegru): 146 Cetnici: 152, 154 Chamberlain, Neville (1869–1940): 109 Charta 77: 112 Chelest, Petro (1908–1996): 76 Chelm (Polonia): 76 Chelmno (germ. Kulmhof): 100 Chios: 180, 182 Chipceai  Cumani Chiril, Sfântul ~ (827–869): 12, 169 Chirilic (alfabetul): 14, 128, 137, 138 Chiºinãu (Republica Moldova): 132, 138 Churchill, Winston (1874–1965): 32, 33 Cieszyn  Teschen Cipru (gr. Kypros, tc. Kibris, engl. Cyprus): 16, 18, 26, 30, 36, 39, 179, 180, 183, 184, 185, 186, 187 Cisleithania: 24, 89, 106, 108, 121, 140, 144

Ciuvaºi: 169 Clement al VI-lea (1291–1352), papã (1342– 1352): 102 Clement de Ohrida (m. 916): 12, 14, 166, 169 Clementis, Vladimir (1902–1952): 111, 112 Clovis I (465–511), rege al francilor (481– 511): 9, 12 Cluj-Napoca (România; germ. Klausenburg, magh. Kolozsvár): 118, 135 Codreanu, Corneliu Zelea- (1899–1938): 133 Cohen, Albert (1895–1981): 44 COMECOM: 135 Comenius  Komenský Cominform: 154 Comisariatul Reichului  Reichskommissariat Compactata: 103, 104 Confederaþia Germanã (germ. Deutscher Bund): 16, 23, 105 Congres (regatul ~): 87, 93, 98 Conrad de Mazovia (c. 1187–1247): 80 Constantin  Chiril, Sfântul ~ Constantin I (1868–1923), rege al Greciei (1913–1917 ºi 1920–1922): 183, 184 Constantin I cel Mare, împãrat roman (306– 337): 10, 13 Constantin al II-lea (1940–), rege al Greciei (1964–1967): 185, 186 Constantin Pavlovici (1779–1831), mare duce rus: 88 Constantinescu, Emil (1939–): 137 Constantinopol (tc. Istanbul, fr. Stamboul – înainte de 1914): 10, 11, 12, 13, 14, 16, 18, 29, 38, 41, 70, 88, 129, 147, 167, 168, 170, 176, 180, 1812, 182, 183, 184 Constanþa (Conciliul de la ~): 102 Copernic, Nicolaus (1473–1543): 82 Coresi (m. c. 1580): 128 Corfu (gr. Kérkyra): 22, 27, 44, 150, 181, 182, 184 Coridorul polonez: 90, 91, 92, 93 Corint: 182 Cottbus (Germania): 36 Cracovia  Kraków, Krakau Cracovia (pol. Kraków, germ. Krakau): 23, 61, 79, 80, 82, 83, 86, 87, 89, 93, 95 Craiova (acordul de la ~, 07.09.1940): 173 Creta: 16, 18, 27, 179, 180, 182, 184 Crimeea (rus. Krym, germ. Krim): 16, 17, 18, 23, 25, 34, 38, 43, 44, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 77, 78, 82, 84, 88, 99, 101, 120, 131, 132 Crimeea (Hanatul ~): 18, 69, 71, 82 Crimeea (Rãzboiul din ~, 1854–1856): 75, 131 Crna Gora  Muntenegru

INDICE

Borusieni: 14, 16, 37, 80 Bosfor: 25 Bosnia-Herþegovina (scr. Bosna i Hercegovina): 23, 25, 26, 35, 36, 39, 41, 43, 48, 121, 139, 144, 145, 146, 149, 150, 152, 154, 155, 157, 160, 161, 162, 163 Bosniaci: 30, 35, 39, 41, 43, 48, 145, 151, 162, 163 Bozcaada  Tenedos Brahé, Tycho (1546–1601): 104 Brandenburg: 16, 19, 20, 84, 102 Brankovi_  George Brankovi_ Braºov (România; germ. Kronstadt, magh. Brassó), fost Oraºul Stalin (1950–1960): 127, 128, 132 Bratislava (Slovacia, germ. Pressburg, fr. Presbourg, magh. Pozsony): 7, 106, 111, 113, 117, 120, 140 Brazauskas, Algirdas (1932–): 63, 64 Brãtianu, Ion (1821–1891): 130, 131 Brejnev, Leonid (1906–1982): 33, 76, 1378 Bremen (germ. Bremen): 14, 56 Brest (Belarus, pol. Brze¯_), fost Brest-Litovsk: 23, 55, 60, 62, 65, 90 Brest-Litovsk (tratatul de la ~, 09.02.1918): 65, 73 Brest-Litovsk (tratatul de la ~, 03.03.1918): 27, 28, 54, 58, 65, 73 Brest-Litovsk (Uniunea de la ~, 1596): 39, 65, 69, 82 Brno (Cehia, germ. Brünn): 4, 7, 9, 12, 13, 24, 97 Bronstein  Troþki, Lev Broz, Josip  Tito, Josip Broz Brünn  Brno Buchenland  Bucovina Bucovina (germ. Buchenland, rom. Bucovina): 24, 32, 44, 71, 74, 76, 78, 129, 130, 132, 133, 134, 135 Bucovina de Nord: 130, 133 Bucureºti (România; germ. Bukarest, engl. Bucharest): 27, 128, 130, 131, 132, 133, 134, 136, 137, 146, 148, 149, 167, 172, 183 Bucureºti (tratatul de la ~, 28.05.1812): 130 Bucureºti (tratatul de la ~, 10.08.1913): 150, 167, 172, 183 Bucureºti (tratatul de la ~, 07.05.1918): 27, 132 Buda (Ungaria, germ. Ofen): 117, 119, 120, 121 Budapesta (Ungaria): 23, 45, 107, 121, 122, 123, 124, 125, 126, 131, 133, 144, 145 Bugeac: 18, 69, 72, 129, 130 Bulatovi_, Momir (1956–): 163

 

191

INDICE

Croaþi: 13, 23, 24, 35, 38, 41, 43, 48, 119, 121, 139, 140, 142, 143, 144, 145, 150, 151, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 162, 163 Croaþia (scr. Hrvatska, germ. Kroatien, magh. Horvatország): 16, 21, 23, 24, 30, 35, 36, 38, 43, 46, 47, 48, 115, 120, 121, 123, 139, 140, 142, 143, 144, 145, 146, 148, 150, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161 Croia  Krujë Crucile cu Sãgeþi: 123, 124 CSI, Comunitatea Statelor Independente: 35, 36, 67, 77, 138 Culoar polonez  coridor polonez: 90, 91, 92, 93 Cumani: 9, 15, 68, 115, 128 Curzon, George, lord (1859–1925): 90 Curzon (linia): 66, 67, 68, 91, 92, 93, 94, 97 Cuza  Alexandru Ioan Cuza Czartoryski (familia): 85 Cz¨stochowa (Polonia; germ. Tschenstochau): 84, 95

 

192

D

D’Annunzio, Gabriele (1863–1938): 150 Dabar-Bosna (B.-H.): 41 Daci, Dacia: 8, 9, 10, 37, 127, 128 Dagö  Hiiumaa Daladier, Édouard (1884–1970): 109 Dalmaþia (scr. Dalmacija): 12, 13, 16, 30, 115, 116, 140, 142, 144, 150, 151, 152, 154, 160 Danezi: 14, 16, 20, 53, 54, 57, 84 Danilo I (1826–1860), prinþ al Muntenegrului (1851–1860): 146 Danilo Petrovi_ Njegoš (1677–1735), principe-episcop de Cetinje, Muntenegru: 146 Danzig  Gda…sk Dardanele: 18, 25, 27, 147, 180, 183 Daugavpils (Letonia, germ. Dünaburg, rus. Dvinsk): 57, 58, 59 Dayton (acordurile de la ~, nov. 1995): 160, 161 162, 163 Deák, Ferenc (1803–1876): 121 Debreþin (Ungaria): 118, 119, 120, 124, 132 De³ani (Serbia): 157 Decebal (m. 106): 127 Denikin, Anton (1872–1947: 73, 74, 75 Denis, Ernest (1849–1921): 107 Diakovo (Croaþia): 145 Dimitrijevi_, Dragutin (1876–1917): 146 Dimitrov, Gheorghi (1882–1949): 173 Diocleþian (245–313), împãrat roman (284– 305): 10 Djilas, Milovan (1911–1995): 154

192

CYAN

MAGENTA

Djindji_, Zoran (1952–2003): 163, 164, 165 Djukanovi_, Milo (1962–): 163, 165 Dmitãr Zvonimir, rege al Croaþiei 1076–1089: 143 Dmowski, Roman (1864–1939): 89 Dniepropetrovsk (Ucraina), fost Ekaterinoslav: 73, 74, 77, 78 Dobrogea (România, bulg. Dobrudža): 132, 133, 134, 172, 173, 174 Dodecanez (gr. Dodekánisos): 27, 32, 180, 182, 183, 184 Donbass (Ucraina): 76, 77 Doneþk (Ucraina): 73, 79 Dorpat  Tartu Dracula  Vlad Þepeº Dragoman: 181 Drahomira (sec. al X-lea): 101 Draškovi_,Vuk (1946–): 157, 163, 164 Dresda (tratatul de la ~, 25.12.1745): 105 Drnovšek, Janez (1950–): 142 Drogman: 181 Dub³ek, Alexander (1921–): 112 Dubrovnik (Croaþia; fr. Raguse, ital. Ragusa): 140, 142, 143, 144, 158, 160 Dulcigno  Ulcinj Dünaburg  Daugavpils Durazzo  Durrës Dürnkrut (bãtãlia de la ~, 26.08.1278): 102 Durrës (Albania; ital. Durazzo): 175, 176 Dušan  ªtefan Dušan Dvinsk  Daugavpils

E

EAM: 184 Ecaterina a II-a (1729–1796), împãrãteasa Rusiei (1762–1796): 21, 22, 71, 86 Edirne  Adrianopol Edisan: 18, 23, 61, 69, 71, 72, 81, 82 Eesti  Estonia Eichmann, Adolf (1906–1962): 45, 123 Einsatzgruppen: 47, 66, 76, 101 ELAS: 184 Elisabeta de Boemia (1292–1330), soþia lui Ioan al II-lea de Luxemburg: 102 Elisabeta de Polonia (1305–1380), soþia lui Carol I al Ungariei: 116 Elisabeta Kotromanici (1326–1386), soþia lui Ludovic I cel Mare (Ludovic de Anjou): 80, 116 Ellás  Grecia Elþîn, Boris (1931–2007): 34 Enôsis: 182, 183, 187 Enos–Midia (linia ~): 171 EOKA: 187

YELLOW

BLACK

Eötvös, Jósef (1813–1871): 121 Epidaur (Grecia): 182 Epir (gr. Ípeiros): 16, 180, 182, 183 Erdély  Transilvania Ermland  Varmia Esperanto (limba): 38 Esti: 57 Estonia (eston. Eesti, germ. Estland): 16, 18, 20, 28, 29, 32, 36, 42, 43, 44, 48, 49, 53–56, 57, 58, 59, 63, 64, 83, 85, 93 Estonieni: 14, 28, 38, 39, 40, 48, 49, 53–56 Esztergom (Ungaria; germ. Gran): 14, 40, 115 Eteria: 130, 181 Eubeea (gr. Évvoia), fost Negropontes: 179, 180, 182 Eugeniu de Savoia (1663–1736): 119 Eutimie de Tãrnovo (sec. al XIV-lea): 170 Evrei: 24, 38, 41, 44, 45, 46, 47, 59, 60, 61, 63, 66, 72, 76, 79, 80, 92, 93, 97, 98, 99, 100, 101, 105, 111, 121, 123, 130, 133, 134, 135, 152, 173, 184 Evreii din Cehoslovacia: 111 Evreii din Grecia: 184 Evreii din Polonia: 45, 97–100 Evreii din România: 46, 135 Evreii din Ungaria: 45, 111 Evreii din Uniunea Sovieticã: 101 Évvoia  Eubea

F

Fanar, fanarioþi: 129, 181, 186 Ferdinand I de Habsburg (1503–1564), rege al Boemiei ºi al Ungariei (1526–1564), împãrat (1558–1564): 103, 104, 117 Ferdinand I (1865–1927), rege al României (1914–1927): 132, 133 Ferdinand al II-lea (1578–1637), rege al Boemiei (1617–1637), rege al Ungariei (1618–1637), împãrat (1619–1637): 103, 105, 119 Ferdinand al III-lea de Habsburg (1608–1657), rege al Ungariei, rege al Boemiei ºi împãrat (1637–1657): 119 Ferdinand de Saxa–Coburg (1861–1918), principe (1887–1908), apoi þar (1908– 1918) al Bulgariei: 171, 172 Fico, Robert (1964–): 114 Fierlinger, Zdenek (1891–1976): 111 Filip al II-lea (382–336 î.Hr.) rege al Macedoniei (360–336 î.Hr.): 166 Filov, Bogdan (1883–1945): 173 Finlandezi: 7, 14, 32, 38, 39, 40, 48–42, 53 Finlanda (finlan. Suomi): 18, 20, 23, 29, 31, 32, 36, 38, 41, 48–52, 55, 93

Fino-ugrice (limbi): 9, 38, 40, 48, 115 Fiume  Rijeka Fotios (c. 820–c. 895) patriarh al Constantinopolului (858–867 ºi 877–886): 11, 12, 13 FORPRONU: 158, 159, 160, 162 Forumul Civic: 112 Fotios (c. 820– c. 895), patriarh de Constantinopol (858–867 ºi 877– 886): 9, 12, 13 Franchet d’Esperey, Louis (1856–1942): 122 Franci (popor): 9, 10, 11, 12, 143 Francisc al II-lea de Habsburg (1758–1835), rege al Ungariei (Francisc I) ºi al Boemiei (1792–1835), împãrat al Austriei (1804– 1835): 120 Francisc-Ferdinand de Habsburg (1863–1914): 146 Francisc Rakoczi al II-lea (1676–1735): 119 Franko, Ivan (1856–1916): 73 Franz-Iosif (1840–1916), împãrat al Austriei (1848–1916): 105, 106, 120, 121, 146 Fraþii cehi: 104 Frederic I al Prusiei (1657–1713), elector de Brandenburg (1688–1701), rege al Prusiei (1701–1713): 21 Frederic al II-lea cel Mare (1712–1786), rege al Prusiei (1740–1786): 21, 85 Frederic al III-lea (1415–1493), împãrat (1440–1493): 103, 116 Frederic al III-lea de Brandenburg  Frederic I al Prusiei Frederic al V-lea (1596–1632), elector palatin, rege al Boemiei (1619–1620): 104, 105 Frederic August de Saxa  August al II-lea cel Puternic Fredrikshamm (tratatul de la ~, 17.09.1809): 49 Friedland (bãtãlia de la ~, 14.06.1807): 87 FYROM (Former Yugoslav Republic of Macedonia): 168, 169

G

Gaj, Ljudevit (1809–1872): 142 Gali_  Halici Galiþia (pol. Galicja, germ. Galizien): 15, 24, 27, 44, 69, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 80, 85, 86, 88, 89, 90, 91, 94, 98, 99, 115, 120, 130 Galiþia Orientalã: 24, 69, 72, 74, 76, 88, 90, 91, 94 Garda de Fier: 133, 134 Gašparovi_, Ivan (1941–): 114 Gãgãuzi: 72, 136, 137, 138 Gda…sk (Polonia; germ. Danzig): 22, 80, 81, 84, 85, 87, 90, 91, 92, 95, 86

193

CYAN

MAGENTA

Grãniceri (germ. Grenzer): 23, 145 Greci: 7, 10, 12, 16, 25, 27, 30, 41, 43, 48, 72, 73, 75, 129, 147, 148, 166, 167, 172, 173, 176, 179–187 Grecia (gr. Ellás): 18, 26, 27, 28, 29, 31, 32, 33, 36, 38, 39, 42, 43, 45, 46, 47, 48, 100, 149, 166, 168, 169, 171, 172, 173, 176, 179–187 Gregoriev (m. 1919): 73 Grenzer  Grãnicer Grodno (Belarus): 60, 62, 65, 90 Grosswardein  Oradea Groza, Petru (1884–1958): 135 Grünwald (bãtãlia de la ~)  Tannenberg (bãtãlia de la ~) Gustav al II-lea Adolf (1594–1632), rege al Suediei (1611–1632): 18, 83 Guvernãmânt General (al Poloniei): 30, 72, 74, 75, 93, 94, 100 Guy de Lusignan (c. 1129–1194), rege al Ierusalimului (1186–1192), senior al Ciprului (1192–1194): 186 Gyulafehérvár  Alba Iulia Gyurcsany, Ferenc (1961–): 126

H

Habsburg (dinastia): 16, 18, 88, 89, 101, 102, 103, 104, 105, 107, 117, 118, 120, 140, 144, 145 Habsburg  Albert de Habsburg, Carol I, Carol Quintul, Ferdinand I, Ferdinand al II-lea, Francisc-Ferdinand, Francisc-Iosif, Frederic al III-lea, Iosif al II-lea, Ladislau Postumul, Maria de Habsburg, Maria-Tereza, Mathias, Maximilian al II-lea, Rudolf al II-lea Hácha, Emil (1872–1945): 109 Halici: 14, 69, 72, 77, 80 Halonen, Tarja (1943–): 52 Hanat  Crimeea, Hoarda de Aur Hanko (Finlanda; sued. Hangö): 51, 52 Hansa: 54, 92 Harkov (Ucraina): 70, 72, 73, 75 Hašek, Jaroslav (1883–1923): 106 Hatman: 70, 71, 73 Havel, Václav (1936–): 34, 112, 113 Hazari: 14, 169 Hedwige de Anjou (1370–1399), regina Poloniei: 61, 80 Hellas  Grecia Helsinki (actul final al Conferinþei de la ~, 31.07.1975): 51 Helsinki (Finlanda; sued. Helsingfors): 49, 50, 51 Henlein, Konrad (1898–1945): 109

YELLOW

BLACK

Henric de Flandra (1174–1216), împãrat latin al Orientului (1205–1216): 80 Henric al III-lea de Valois (1551–1589), rege al Poloniei (1574), rege al Franþei (1575– 1589): 83 Henric al VII-lea de Luxemburg (c. 1269– 1313), împãrat (1308–1313): 102 Hermannstadt  Sibiu Herþegovina  Bosnia–Herþegovina Herzl, Theodor (1860–1904): 45 Heydrich, Reinhard (1904–1942): 45, 100, 110 Hiiumaa (Estonia; scand. Dagö): 53, 55, 56 Himmler, Heinrich (1900–1945): 47, 110 Hitler, Adolf (1889–1945): 31, 45, 63, 92, 93, 109, 123, 124, 133, 134, 152 Hlas: 107 Hlinka, Andrej (1864–1938): 107, 109 Hmelniþki, Bogdan (1593–1657): 71, 84, 98 Hoarda de Aur (Hanatul): 16, 17, 69 Hodja  Hoxha Hodža, Milan (1878–1944): 107 Hohenzollern (dinastia): 16, 18, 20, 83 Horthy, Miklós (1868–1957): 123, 124, 133 Hospodar: 129, 130, 181 Hoxha, Enver (1908–1985): 177, 178 Hrebeljanovi_  Lazare Hrebeljanovi_ Hruºciov, Nikita (1894–1971): 33, 59, 76, 95, 135, 155, 178 Hrvatska  Croaþia Hunedoara  Iancu de Hunedoara Huni: 9, 114, 128 Hus, Jan (1369–1415): 102, 103, 104 Husák, Gustáv (1913–1991): 111, 112 Husiþi: 103, 104, 107, 116

I

Ialta (conferinþa de la ~, februarie 1945): 32, 94 Ialta (Ucraina): 31, 32, 75 Iancu de Hunedoara (c. 1387–1456), regent al Ungariei (1446–1452): 116, 128, 147, 176 Ianukovici, Victor (1950–): 79 Iaºi (România): 129, 130, 132 Iaºi (tratatul de la ~, 09.01.1792): 130 Ibrahim Paºa (1789–1848): 182 Iconium  Konya Idiº (limba): 37, 38, 44, 45, 63, 97, 98, 109 Ieronimus de Praga (c. 1380–1416): 102 Igor (c. 875–945), mare principe al Kievului (912–945): 14 Iliescu, Ion (1930–): 136, 137 Ilirice (provinciile): 22, 140, 143, 144 Ilirism: 170 Ilirici: 175

Ilves, Toomas Hendrick (1935–): 56 Ingria (germ. Ingermanland): 18, 20, 49, 85 Ioan Asan I, rege al Bulgariei (1187–1196): 169 Ioan Asan al II–lea, rege al Bulgariei (1218– 1241): 169 Ioan I Albert Jagello (1459–1501), rege al Poloniei (1492–1501): 82 Ioan I de Luxemburg (1296–1346), rege al Boemiei (1310–1346): 80, 102, 116 Ioan al III-lea Sobieski (1624–1696), rege al Poloniei (1674–1696): 20, 84, 119 Ioan al III-lea Vasa (1537–1592), rege al Suediei (1568–1592): 83 Ioan Cazimir Vasa (1609–1672), rege al Poloniei (1648–1668): 83 Ioan Corvin (1473–1505): 117 Ioan Zapolya (1487–1540): 117 Ioan-Paul al II–lea (1920–2005), papã (1978–2005): 33, 95, 96 Ioan-Sigismund Zapolya (1540–1571): 117, 118 Ionice (Insulele ~). 16, 22, 179, 180, 181, 186 Iosif al II-lea de Habsburg (1741–1790), împãrat (1765–1790), rege al Boemiei ºi al Ungariei (1780–1790: 38, 47, 105, 120 Ipeiros  Epir Ipsilanti, Alexandru (1792–1828): 130, 181 Ipsilanti, Constantin (1760–1816): 130 Isabella Jagello (1519–1559): 117 Ismail Kemali (1844–1919): 176 Istanbul  Constantinopol Istria (scr. Istra): 12, 13, 38, 40, 142, 143, 144, 150, 154, 160 Iugoslavia (scr. Jugoslavija, germ. Jugoslawien, engl. Yugoslavia): 7, 28, 30, 32, 33, 34, 35, 37, 42, 43, 45, 48, 109, 122, 123, 124, 126, 139, 140, 141, 143, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 160, 162, 163, 167, 168, 170, 172, 173, 177, 184, 185 Iustinian (482–565), împãrat roman (527– 565): 9, 11, 12 Iuºcenko, Victor (1954–): 79 Ivan al III-lea cel Mare (1440–1505), mare principe al Moscovei (1462–1505): 18 Ivan al IV-lea cel Groaznic (1530–1584), þar al Rusiei (1533–1584): 17, 18, 49, 53, 57, 82 Ivan al IV-lea Crnojevi_ (cel Negru), principe al Muntenegrului (1465–1490): 146 Izborsk (Rusia): 55 Izetbegovi_, Alija (1925–2003): 157, 163 Izmir  Smirna Iznik  Niceea

INDICE

Gediminas (c. 1260–1342) principe al Lituaniei (1316–1341): 60 Genova, genovezi: 75, 180 George al Danemarcei  George I al Greciei George al Greciei (1869–1957), prinþ: 182 George I (1845–1913), rege al Greciei (1863–1913): 182, 183 George al II-lea (1890–1947), rege al Greciei (1922–1923 ºi 1935–1947): 184, 185 Gepizi: 114 Gerbert d’Aurillac  Silvestru al II-lea Germanii de la Marea Neagrã: 44, 72 Germanii din regiunea sudetã: 43, 44, 108, 109, 113 Gerö, Ernö (1893–1980): 125 Géza, duce al Ungariei (972–997): 115 Gheg (dialect): 176 Gheorghe Brancovici, principe sârb (1427– 1456): 147 Gheorghe de Pod½brady (1420–1471), rege al Boemiei (1458–1471): 103, 116 Gheorghe Rakoczi I (1593–1648), principe al Transilvaniei (1630–1648): 118 Gheorghe Rakoczi al II-lea (1621–1660), principe al Transilvaniei (1648–1660): 118 Gheorghiu-Dej, Gheorghe (1901–1965): 135 Ghrivas, Gheórghios (1898–1974): 187 Gierek, Edward (1913–2001): 95 Ginghis Han (c. 1160–1227): 15 Gisele de Bavaria (m. 1060), reginã a Ungariei: 115 Gjirokastër (Albania; gr. Argyrokastron): 177 Gladiferi (cavalerii): 14, 16, 19, 38, 53, 54, 57, 58, 60, Glagolitic (alfabetul): 12 Glasul: 137 Gligorov, Kiro (1917–): 168 Gniezno (Polonia; germ. Gnesen): 14, 79 Goering, Hermann (1893–1946): 45 Goltz, Rüdiger von der (1865–1946): 50, 58 Go¬uchowski, Agenor (1812–1875): 89 Gömbös, Gyula (1886–1936): 123 Gomel (Bielorusia): 65, 66 Gomu¬ka, W¬adys¬aw (1905–1982): 95, 125 Gorazde (B.-H.): 159 Gorbaciov, Mihail (1931–): 31, 34 Gorbunovs, Anatolijs (1939–): 59, 60 Görgey, Arthur (1818–1916): 120 Gorizia (Italia; sloven. Gorica): 140, 141 Gotenhafen  Gdynia Gottwald, Klement (1896–1953): 111, 112 Goþi: 9, 128 Gran  Esztergom Graniþe militare: 23, 119, 144, 145, 148 Graniþe poloneze: 75

 

193

J

Jagello (regi ai Poloniei)  Cazimir al IV-lea, Vladislav al II-lea, Vladislav al III-lea, Sigismund I, Sigismund al II-lea August Jagello (regi ai Ungariei)  Ladislau al III-lea, Ladislau al VII-lea, Ludovic al II-lea Jaruzelski, Wojciech (1923–): 33, 95, 96 Jela³i_, Josip (1801–1859): 120, 144 Jelev, Jelio (1935–): 174, 175 Jelgava (Letonia; germ. Mitau): 57, 58, 59 Jitomir (Ucraina): 73 Jivkov, Todor (1911–1998): 173, 174 Jogaila  Vladislv al II-lea Jagello I Junii turci: 176 Junii cehi: 106 Jupan: 147 Jurjev  Tartu

INDICE

K

 

194

Kaczy…ski, Jaroslaw (1949–): 97 Kaczy…ski, Lech (1949–): 97 Kádár, János (1912–): 124, 125, 126 Kadijevi_, Veljko (1925–): 158 Kafka, Franz (1883–1924): 45, 106 Kahlenberg (bãtãlia de la ~, 12.09.1683): 119 Kaikavian (dialectul): 142 Kalevala: 49, 54 Kalevipoeg: 54 Kaliningrad (fostul Königsberg): 32, 64, 97 Kállay, Miklós (1887–1967): 123, 124 Kálmán (1068–1114), rege al Ungariei (1095– 1114): 115, 143 Kalocsa (Ungaria): 14, 115 Kania, Stanislaw (1927–): 95 Kantorowicz, Ernst (1895–1963): 99, Kapodistrias  Capo d’Istria Karadži_, Radovan (1945–): 158, 162, 166 Karadži_, Vuk (1787–1864): 142 Karagheorghevici (dinastia, scr. Karadjorgjevi_): 149, 150 Karagheorghe (Gheorghe Petrovici, numit ~, 1752–1817): 148, 149 Kardelj, Edvard (1910–1979): 154 Karelen, Karelija, Karjala  Karelia Karelia (finlan. Karjala, rus. Karelija, sued. Karelen): 18, 32, 43, 49, 50, 51, 52, 85 Karlovci (Serbia, germ. Karlowitz, magh. Karlóca): 148 Karlowitz (tratatul de la ~, 26.01.1699): 20, 21, 84, 119, 129, 144 Karlsburg  Alba Iulia Kärnten  Carintia Karolyi, Mihály (1875–1955): 122 Kaschau, Kassa  Košice

194

CYAN

MAGENTA

Katyn (Rusia): 93 Kaunas (Lituania; rus. Kovno): 62, 88, 101 Kazan (Rusia): 17, 18 Kazinczy, Ferenc (1979–1831): 120 Keiskutis (sec. al XIV-lea), principe al Lituaniei (1337–1382): 60, 61 Kekkonen, Urho Kaleva (1900–1986): 51 Kepler, Johannes (1571–1630): 104 Kerkyra  Corfu Kerson (Ucraina): 73 Kettler, Gotthard (c. 1517–1587), duce de Kurland (1562–1587): 57, 82 Khuen Héderváry, Karoly (1849–1918): 145 Kibris  Cipru Kiev (Ucraina, ucr. Kyïv): 10, 14, 15, 18, 39, 61, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 84, 85, 101 Klagenfurt (Austria): 140 Klaipeda (Lituania; germ. Memel): 26, 62, 63, 64 Klaus, Václav: 112, 113 Klausenburg  Cluj Knez: 146 Kochanowski, Jan (1530–1584): 82 Koivisto, Mauno (1923–): 51 Kolozsvár  Cluj Komenský, Jan Amos (1592–1670): 104 Komi: 49 Königsberg  Kaliningrad Konya (Turcia, lat. Iconium): 16, 180 Koper (Slovacia, ital. Capodistria): 141 Korçë (Albania, gr. Koytsa): 176, 177 Kordun: 158 Korošec, Anton (1872–1940): 140 Ko¯ciuszko, Tadeusz (1746–1817): 22, 85, 86 Košice (Slovenia; germ. Kaschau, magh. Kassa): 111 Kosovo: 36, 48, 147, 148, 150, 152, 155, 164, 165, 166, 168, 176, 178 Kosovo Polje (bãtãlia de la ~, 15.06.1389): 18, 116, 145, 147, 156, 175 Kossuth, Lajos (1802–1894): 106, 120, 121 Kostov, Ivan (1949–): 175 Koštunica, Vojislav (1944–): 164, 165 Kotliarevsky, Ivan (1769–1838): 73 Kotromani_ (dinastia): 145 Kotor (Muntenegru, ital. Cattaro): 152, 154 Kovno  Kaunas Krain  Carniola Krajina: 157, 160, 161 Kramáø, Karel (1860–1937): 107 Kravciuk, Leonid (1934): 76, 77 Krim  Crimeea Kríti  Creta

YELLOW

BLACK

Krivo Rog (Ukraina): 72 Kronstadt  Braºov Krujë (Albania; ital. Croia): 175, 176 Krym  Crimeea Kuciuk-Kainargi (Tratatul de la ~, 16.07.1774): 22, 71, 130, 170 Kulmhof  Chelmno Kun, Béla (1886–1939): 122, 123, 133 Ku³an, Milan (1941–): 141, 142 Kucima, Leonid (1938–): 77, 78 Kurland (leton. Kurzeme, germ. Kurland): 16, 19, 23, 28, 56, 57, 59, 81, 82, 86, 89 Kursk (Rusia): 32, 72 Kwa¯niewski, Aleksander (1954–): 96, 97 Kwidzyn (Polonia; germ. Marienwerder): 90, 91 Kypros  Cipru

L

Ladislau (László) I Árpád (Sf. ~, 1040–1095), rege al Ungariei (1077–1095): 115 Ladislau al II-lea Jagello (c. 1350–1434), mare duce al Lituaniei (1382–1392), rege al Poloniei (1386–1434); 61, 80, 81, 128 Ladislau al III-lea Jagello (1424–1444), rege al Poloniei (1434–1444), rege al Ungariei (1440–1444): 81, 116 Ladislau al IV-lea Vasa (1595–1648), rege al Poloniei (1632–1648): 83 Ladislau cel Scurt (1260–1333), rege al Poloniei (1320–1333): 80 Ladislau Postumul (1440–1457), rege al Boemiei (1440–1457), rege al Ungariei (1444–1457): 103, 116 Laidoner, Johan (1884–1953): 55 Landsbergis, Vytautas (1932–): 63 Lapua (Finlanda): 50 László  Ladislau Latovi³i: 59 Latvia, Latvija  Letonia Latvieni  Letoni Lausanne (Tratatul de la ~, 24.07.1923): 30, 184, 186 Lausitz  Luzacia Laybach  Ljubljana Lazar (1329–1389), principe sârb: 145 Lazarevi_  ªtefan Lazarevi_ Lechfeld (bãtãlia de la ~, 10.08.955): 115 Lefkosia  Nicosia Leipzig (bãtãlia de la ~, 19.10.1813): 87 Lemberg  Lvov Lenin (Vladimir Ilici Ulianov numit ~, 1870–1924): 29, 122 Leningrad  Sankt-Petersburg

Leopold I (1640–1705), rege al Ungariei ºi al Boemiei (1657–1705), împãrat german (1658–1705): 119, 148 Lesbos (gr. Lesvos), fost Mytilène: 180 Leszczy…ski  Stanislas I Letoni: 29, 38, 39, 40, 41, 48, 53, 56–60 Letonia (leton. Latvija, germ. Lettland, engl. Latvia): 28, 29, 32, 36, 42, 43, 44, 48, 53, 56–60, 63, 93. Leþi: 56, 57 Libuše (prinþesã): 101 Lidice (Cehia): 111 Lietuva  Lituania Liga Sfântã: 20 Ligne, Charles Joseph, principe de (1735– 1814): 71 Linz (tratatul de la ~), 1645, Lipany (bãtãlia de la ~, 1434): 103 Lituania (lituan. Lietuva, germ. Litauen, rus. Litva, engl. Lithuania): 14, 17, 23, 28, 29, 32, 36, 38, 41, 42, 44, 48, 53, 59, 60–64, 65, 68, 69, 80, 81, 82, 83, 85, 86, 88, 91, 92, 93, 97, 98, 99 Lituanieni: 14, 17, 18, 38, 40, 48, 53, 56, 57, 60–64, 65, 69, 80, 81. Litzmannstadt  Lódž Livonia (germ. Livland): 16, 18, 20, 49, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 64, 81, 82, 83, 84, 85, 86 Livonia Interioarã: 57, 58, 59, 83, 85, 86 Livonieni: 56, 57 Ljap_ev, Andrei (1866–1933): 172 Ljubljana (Slovenia; germ. Laybach, ital. Lubiana): 140, 141, 142 Lódž (Polonia; germ. Litzmannstadt, 1939– 1945): 93, 100 Lombarzi: 9, 11, 114 London, Artur (1915–1986): 112 Londra (tratatul de la ~, 03.02.1830): 182 Londra (tratatul de la ~, 30.05.1913): 171 Lönnrot, Elias (1802–1884): 49 Lothar, rege al Italiei (945–950): 12 Lublin (Polonia): 76, 81, 82, 86, 94, 100 Lublin (Uniunea de la ~, 1596): 61, 69, 83 Lucinski, Petru (1940–): 138 Ludmilla, Sfânta ~ (860–921): 101 Ludovic al II-lea Jagello (1506–1526), rege al Boemiei ºi al Ungariei (1516–1526): 81, 82, 103, 117 Ludovic al XV-lea (1710–1774), rege al Franþei (1715–1774): 85 Ludovic cel Mare (1326–1382), rege al Ungariei (1342–1382), rege al Poloniei (1370–1382): 61, 80, 116, 143, 147

M

Macedoneni: 48, 139, 151, 155, 167, 168 Macedonia, (maced. Makedonija): 12, 14, 30, 35, 36, 38, 39, 41, 47, 48, 139, 148, 149, 150, 152, 154, 155, 156, 157, 158, 164, 166–169, 172, 178 Macedonia (greceascã): 168, 172, 173, 180, 182, 183, 184, 185 Ma³ek, Vladimir (1879–1964): 151, 152 Magdeburg: 90 Magyarország  Ungaria, unguri Mähren  Moravia Maironis, Jonas Macjulis, numit ~ (1862– 1932): 61 Majdanek: 100 Makarios al III-lea (1913–1977), arhiepiscop al Ciprului: 186, 187 Makedonija  Macedonia Makhno, Nestor (1889–1934): 73, 74 Malopolska  Mica Polonie Mannerheim, Carl Gustav Emil (1867–1951): 50 Maria de Anjou (1370–1395), reginã a Ungariei: 80, 116 Maria de Habsburg (1505–1558): 104, 117 Maria Tereza de Habsburg (1717–1780), reginã a Ungariei (1741–1780) ºi a Boemiei (1743–1780): 21, 47, 105, 119 Marienburg: 80 Marienwerder  Kwidzyn Maris: 49 Mariupol (Ucraina): 73, 74 Márkos, Márkos Vafiádhis, numit ~ (1906–): 185 Marmont, Auguste de (1774–1852): 140 Martin al V-lea (1368–1431), papã (1417– 1431): 103 Masaryk, Jan (1886–1948): 111 Masaryk, Tomáš (1850–1937): 107, 109 Maslenica (Croaþia): 159 Mathias (1557–1615), împãrat (1612–1619): 104, 119

195

CYAN

MAGENTA

Matia Corvin (1440–1490), rege al Ungariei (1458–1490): 17, 103, 106, 116, 117 Mavrocordat, Alexandru (1791–1865): 182 Maximian (c. 250–310), împãrat roman (286–210): 10 Maximilian al II-lea de Habsburg (1527– 1576), împãrat, rege al Boemiei ºi al Ungariei (1564–1576): 104, 117, 118 Mazeppa, Ivan (1664–1709): 20, 70, 71, 84 Mazovia: 80, 86 Mazowiecki, Tadeusz (1927–): 96 Mažurani³, Ivan (1814–1890): 144 Mâna Neagrã: 146 Me_iar, Vladimir: 112, 113 Medgyessy, Péter (1942–): 126 Megleno-români: 38 Mehmed al II-lea Cuceritorul (1429–1481), sultan otoman: 18, 180 Mehmed cel Bãtrân, paºã de Shköder (1757– 1775): 176 Mehmet Ali (1769–1849), vicerege al Egiptului (1804–1849): 182 Mejdani, Rexhep (1944–): 178 Memel  Klaipeda Meri, Lennart (1929–2006): 56 Meši_, Stipe (1934–): 161, 162 Mesolóngi  Missolonghi Metaxás, Ioánnis (1871–1941): 184 Metodiu, Sfântul ~ (c. 825–885): 12, 13, 14, 101, 143, 169 Mica Antantã: 109 Mica Polonie (pol. Malopolska): 80, 86 Mica Rusie: 70, 72, 74 Mickiewicz, Adam (1798–1855): 88 Mieszko I, principe polonez (960–992): 14, 79 Mihai (sec. al XI-lea), cneaz de Zeta: 146 Mihai I (1921–), rege al României (1927– 1930 ºi 1940–1947): 133, 134, 135 Mihai Viteazul (1557–1601), principe al Valahiei (1593–1601): 129 Mihail Obrenovi_ (1823–1869), principe al Serbiei (1839–1842 ºi 1860–1869): 149 Mihail al VII-lea Dukas (m. 1090) împãrat bizantin (1071–1078): 116 Mihail Paleologul (c. 1224–1282), împãrat bizantin (1261–1282): 180 Mihailovi_, Draža (1893–1946): 152, 153 Mihály Apafi (m. 1690), principe al Transilvaniei (1661–1690): 118 Mikolajczyk, Stanislaw (1901–1966): 94 Milan Obrenovi_ (1854–1901), principe (1868–1882) apoi rege (1882–1889) al Serbiei: 149 Militärgrenze  Regimente grãnicereºti

YELLOW

BLACK

Milos Obrenovi_ (1780–1860), principe al Serbiei (1815–1839 ºi 1858–1860): 148, 149 Miloševi_, Slobodan (1941–2006): 156, 157, 160, 163, 164, 165, 166 Milosz, Czeslaw (1911–): 63 Milosz, Oscar Vladislas de Lubicz (1877– 1939): 63 Mindaugas, (m. 1263), principe al Lituaniei: 60 Mindszenty, Jósef (1892–1975): 40, 125 Minsk (Bielorusia): 60, 65, 66, 67, 90 MINUK (Misiunea Administrativã Interimarã a Naþiunilor Unite în Kosovo): 164, 165 Missolonghi (gr. Mesolóngi): 182 Mitau  Jelgava Mladenov, Petãr (1936–2000): 174 Moghilev (Belarus): 60, 65, 66 Mohács (bãtãlia de la ~, 29.08.1526): 17, 18, 103, 117, 129, 143, 147 Mohilev  Moghilev Moisiu, Alfred (1929–): 179 Moldova (România, fr. Moldavie, germ. Moldau, rus. Moldavija): 9, 15, 18, 25, 32, 35, 36, 37, 38, 41, 44, 47, 48, 71, 72, 75, 78, 82, 127, 128, 129, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 138, 170, 181 Moldova (Republica ~): 127, 136, 137 Molotov, Viaceslav Skriabine, numit (1890– 1986): 93 Monastir  Bitolja Mongoli: 9, 15, 18, 65, 69, 80, 115, 128, 131, 166, 180 Monowitz: 100 Moravia (ceh. Moravský, germ. Mähren): 12, 13, 45, 80, 101, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 116 Moravia Mare: 10, 12, 13, 106, 115 Mordvini: 49 Moreea  Peloponez Mo¯cicki, Ignacy (1867–1946): 93 Moscova (tratatul de la ~, 12.03.1940): 51 Moscova (tratatul de la ~, 12.07.1920): 62 Mostar (B.-H.): 160 Moudros (armistiþiul de la ~, 30.10.1918): 29 Movilã Petru (sec. al XVII-lea): 70 München (acordul de la ~, 30.09.1938): 109 Muntele Alb (bãtãlia de la ~), 08.11.1620: 104 Muntenegreni: 27, 48, 139, 146, 155, 163, 165, 178 Muntenegru (src. Crna Gora): 23, 26, 30, 36, 39, 41, 47, 48, 142, 146, 148, 149, 150, 152, 153, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 163, 164, 165, 166, 167, 176, 178, 183 Mur (districtul): 124, 140, 141, 150, 152

Mussolini, Benito (1883–1945): 109, 152 Mustafa Kemal Atatürk (1880–1938): 30, 43, 183, 184 Musulmani (din Bosnia): 139, 154, 155, 159, 160, 162 Mytilene  Lesbos

N

Nagy, Imre (1896–1958): 124, 125, 126 Nagyszében  Sibiu Nagyszombat  Trnava Nagyvárad  Oradea Napoleon I (1769–1821), împãratul francezilor (180–1821): 16, 23, 49, 87, 92, 120, 140, 143, 144 Napoleon al III-lea (1808–1873) împãratul francezilor (1852–1870): 88, 121, 131 Narew–Vistula–San (linia): 93, 94 Narva (Estonia): 53, 54, 55, 84 Naum, Sfântul ~ (sec. al IX-lea): 169 Navarino (bãtãlia de la ~, 20.10.1827): 182 Nasser, Gamal Abder (1918–1970): 155 NATO (Organizaþia Tratatului Atlanticului de Nord): 33, 36, 48, 52, 56, 60, 96, 113, 114, 126, 137, 142, 160, 162, 164, 169, 175, 178, 185, 187 Nãstase, Adrian (1950–): 137 Neacºu (sec. al XVI-lea): 128 Nedi_, Milan (1877–1947): 152, 153 Negroponte  Eubeea Nemanji_ (dinastia Nemanizilor): 147 Nehru Jawaharlal (1889–1964): 155 Neuilly (tratatul de la ~, 27.11.1919): 133, 150, 172, 183 Neusatz  Novi Sad Neusohl  Banská Bystrica Niceea (tc. Iznik): 13, 16, 180 Nicolae I (1796–1855), þarul Rusiei (1825– 1855): 73, 88, 99, 182 Nicolae I al Muntenegrului  Nikita I Nicopole (bãtãlia de la ~, 25.09.1396): 116, 128, 170 Nicosia (gr. Levkosia, tc. Lefkose): 41, 186, 187 Nikita I (1841–1921), principe (1860–1910) apoi rege (1910–1918) al Muntenegrului: 146, 150 Nikolaev (Ucraina): 73 Nin (Croaþia): 13 Niš (Serbia): 148 Nöteborg (tratatul de la ~, 12.08.1323): 18, 49 Noua Galiþie: 86 Noua Prusie Orientalã: 86

INDICE

Ludovic cel Pios (778–840), împãrat (814– 840): 12 Ludovic Germanicul (c. 805–876), rege al Germaniei (843–876): 12 Lukaºenko, Alexandr (1954–): 67, 68 Lund (Suedia): 14, 53 Lusignan  Guy de Lusignan Luxemburg, Rosa (1870–1919): 99 Luzacia (germ. Lausitz): 36, 102, 103, 116 Lvov (ucr. Lviv, germ. Lemberg, pol. Lwów): 14, 72, 73, 74, 77, 84, 88, 89

 

195

Novgorod (Rusia): 10, 18, 49, 53 Novi Pazar (Serbia)  Sangeacul Novi Pazar Novogrudok sau Novogrodek (Belarus): 14, 60, 65, 88 Novotný, Antonín (1904–1975): 110, 112 Nystad (tratatul de la ~, 10.09.1721): 20, 49, 54, 57, 85

INDICE

O

 

196

Obodriþi: 11 Obrenovi_ (dinastia, în scr. Obrenovi_): 148, 149 Óbuda (Ungaria): 121 Ödenburg  Sopron Oder–Neisse (linia): 32, 43, 94, 96, 97 Odessa (Ucraina): 72, 73, 74, 76, 101, 130, 134, 181 Odoacru (c. 434–493): 11 Ofen  Buda Ohrid (Macedonia): 12, 13, 41, 166, 168, 169 Olga (c. 890–969): 14 Oliva (tratatul de la ~, 03.05.1660): 84 Olonets (Carelia): 49, 50 Olsztyn (Polonia; germ. Allenstein): 90, 91, 97 Oltenia: 21 Omer Paºa (1806–1871): 145 ONU (Organizaþia Naþiunilor Unite): 66, 76, 142, 156, 158, 159, 160, 161, 162, 163, 165, 166, 168, 187, Oradea (România, germ. Grosswardein, magh. Nagyvárad): 123, 133 Orbán, Viktor (1963–): 126 ORIM: 167, 168, 172 Ösel  Saaremaa Osman (1259–1326), suveran otoman (1281– 1326): 18, 180 Ostarbeiter („muncitori din Est“): 76 Österreich  Austria Ostland (Reichskommissariat): 31, 55, 59, 63, 66 Ostpreussen  Prusia Orientalã Ostrogoþi: 9, 12 Ostsiedlung („implantarea în est“): 11 O¯wi¨cim  Auschwitz Otakar I, rege al Boemiei (1198–1230): 102 Otakar al II-lea (1230–1278), rege al Boemiei 1(253–1278): 102 Otoman (Imperiul ~): 8, 18, 22, 23, 25, 27, 29, 30, 42, 43, 44, 45, 47, 71, 72, 82, 117, 128, 129, 132, 144, 146, 147, 148, 149, 170, 178, 180, 182, 186 Otto I (1815–1867), rege al Greciei (1832– 1862): 182

196

CYAN

MAGENTA

Otto I cel Mare (912–973), rege al Germaniei (936–973), împãrat (962–973): 12, 101, 115 Otto al Bavariei  Otto I al Greciei: 182 Otto al II-lea (955–983), împãrat (973–983): 12, 14 Otto al III-lea (980–1002), împãrat (996– 1002): 12, 14, 116 Ottokar  Otakar Owen, David (1938–): 159

P

Paasikivi, Juho Kusti (1870–1956): 51 Pacta conventa (1102): 115, 143, 144 Pactul germano-sovietic (23.08.1939): 32, 50, 53, 55, 59, 63, 66, 92, 93, 133 Paderewski, Ignacy (1860–1941): 90 Paisie din Hilandar (sec. al XVIII-lea): 170 Paksas, Rolandas (1956–): 64 Palach, Jan (1948–1969): 112 Palacký, František (1798–1876): 105, 106 Paldiski (Estonia; fr. Port-Baltique): 55 Panonia, Panonic (bazinul ~): 9, 12, 15 Papadopoulos, Gheorghios (1919–1999): 186 Papandreu, Andreas (1919–1996): 186 Papandreu, Ghéorghios (1888–1968): 184, 185, 186 Paris (tratatul de la ~, 30.03.1856): 131 Paris (tratatul de la ~, 10.02.1947): 51, 52, 134, 141, 182 Paši_, Nikola (1845–1926): 149, 150, 151 Paskevici, Ivan (1782–1856): 88, 120 Passarowitz (tratatul de la ~, 21.07.1718): 20, 21, 119, 144 Paul (1901–1964), regent al Iugoslaviei (1934–1941): 151 Paul I (1901–1964), rege al Greciei (1947– 1964): 185 Paul al II-lea (1417–1471), papã (1464– 1471): 103 Paulus, Friedrich von (1890–1957): 32 Paveli_, Ante (1889–1959): 151, 152, 153 Pázmány, Péter (1570–1637): 119 Pãrvanov, Gheorghi (1957–): 175 Pe_ (Serbia): 146, 147, 148, 157 Pecenegi: 9, 115, 128 Peloponez (gr. Pelopónnisos), fostul Moreea: 9, 179, 180, 181, 182 Pepin cel Scurt (c. 715–768), rege al francilor (751–768): 12 Pepin de Herstal (c. 640–714): 12 Pereiaslav (acordul de la ~, 1654): 71, 75 Pericle (c. 495–429 î.Hr.): 179 Pernau, Pernov  Pärnu Pesta (Ungaria): 120, 121

YELLOW

BLACK

Petchenga (finlan. Petsamo): 50, 51, 52 Petkov, Nikola (1889–1947): 173 Petliura, Simon (1877–1926): 73, 75, 91, 99 Petöfi, Sándor (1823–1849): 120 Petrograd  Sankt-Petersburg Petrozavodsk (Carelia): 51 Petru I (1844–1921), rege al Serbiei (1903– 1921): 149, 150 Petru I cel Mare (1672–1725), þar al Rusiei (1645–1676): 19, 20, 49, 54, 57, 70, 84, 85, 146 Petru I Muºat, voievod al Moldovei (c. 1375–1391): 128 Petru al II-lea (1923–), rege al Iugoslaviei (1934–1945): 151, 152, 153, 154 Petru al II-lea Petrovi_ Njegoš (1813– 1851), prinþ-episcop de Muntenegru (1830–1851): 146 Petsamo  Petchenga Philippopoli  Plovdiv Piast (dinastia): 79, 80 Pilsen  Plzeò Pi¬sudski, Józef (1867–1935): 62, 89, 90, 92 Pind (gr. Pindos): 38, 185 Pinsk (Belarus): 65, 90 Pireu (gr. Pireas): 182 Pirot (Serbia): 173 Pius al II-lea (1405–1464), papã (1458– 1464): 103 Pliska (Bulgaria): 169 Plze² (Cehia; germ. Pilsen): 106, 11 Pod½brady  Gheorghe de Pod½brady Podgorica (Muntenegru), fost Titograd (1948–1991): 165 Podlachia: 83, 86 Podolia: 69, 71, 72, 73, 75, 84, 85, 86 Polani: 79 Polanovo (tratatul de la ~, 1634): 83 Polesia: 67, 86 Polonezi: 8, 9, 14, 20, 23, 30, 38, 40, 42, 43, 48, 53, 54, 57, 60, 61, 62, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 76, 79–100, 105, 113, 118, 119, 129 Polonia (pol. Polska, germ. Poland): 8, 11, 14, 15, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 28, 29, 32, 33, 34, 36, 38, 41, 42, 43, 44, 45, 48, 53, 54, 57, 58, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 74, 76, 79–102, 103, 108, 109, 111, 112, 115, 116, 117, 118, 119, 125, 128, 130, 133, 152 Polonia Mare (pol. Wielkopolska): 80, 82, 86 Polotsk (Belarus): 60, 65, 85 Polovci  Cumani Polska  Polonia

Poltava (bãtãlia de la ~, 08.07.1709): 20, 70, 84 Pomaci: 30, 39, 170, 174, 175, 185, 186 Pomerania (pol. Pomorze, germ. Pommern): 20, 79, 80, 92, 93, 97 Pomerelia (pol. Pomorze Gdanskie, germ. Pommerellen): 16, 17, 80, 81, 90 Poniatowski, Józef (1763–1813): 87 Poniatowski  Stanislas al II-lea August Popescu-Tãriceanu, Cãlin (1952–): 137 Porkkala (Finlanda): 51 Posen  Pozna… Posnania: 86, 87, 89, 90, 93 Potemkin, Grigori (1739–1791): 71, 72 Potsdam (Conferinþa de la ~, iulie 1945): 94, 111 POW (Polska Organizacja Wojskowa): 92 Poznan (Polonia; germ. Posen): 14, 33, 79, 84, 89, 95, 99 Pozsony  Bratislava Praga (ceh. Praha, germ. Prag): 13, 14, 33, 40, 102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 152, Pragmatica Sancþiune: 119 Pre³ani: 151 Pøemysl (dinastia): 101, 102, 109 Presburg (tratatul de la ~, 26.12.1805): 140 Presburg, Pressburg  Bratislava Prešeren, France (1800–1849): 139 Preslav (Bulgaria): 169 Preussen  Prusia Princip, Gavrilo (1894–1918): 146 Priština (Serbia): 157 Prizren (Serbia): 176 Prokop, Andreas (c. 1380–1434): 103 Protobulgari: 9, 10, 13, 15, 169 Prusia Meridionalã: 86 Prusia Occidentalã (germ. Westpreussen): 21, 86, 89 Prusia Orientalã (germ. Ostpreussen): 32, 43, 61, 85, 91, 93, 94, 97 Prusia (germ. Preussen): 8, 16, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 32, 37, 42, 43, 45, 59, 60, 61, 71, 80, 81 87, 89, 91, 93, 94, 97, 98, 105, 108, 131 Przemy¯l (Polonia): 93 Pskov (Rusia): 18, 53

R

Ra_an, Ivica (1944–2000): 161 Rada, Girolamo da (1814–1903): 176 Radi_, Stjepan (1871–1928): 151 Radom (Polonia): 33, 95 Ragusa, Raguse  Dubrovnik Rajk, László (1909–1949): 124, 125

197

CYAN

MAGENTA

Rusia: 8, 17, 18, 20, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 32, 34, 35, 36, 38, 42, 44, 45, 49, 50, 51, 55, 56, 58, 49, 60, 62, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 78, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 96, 97, 98, 99, 107, 113, 114, 122, 129, 130, 131, 132, 134, 138, 146, 148, 149, 150, 165, 166, 170, 171, 182 Rusia albã  Bielorusia Rusia roºie  Galiþia Orientalã Ruºii mici  Ucrainieni Rusini: 43 Ruteni: 17, 18, 23, 39, 61, 65, 67, 70, 72, 73, 74, 80, 82, 85, 88, 113, 119, 122, 130 Rutenia Subcarpaticã sau Ucraina Transcarpaticã: 43, 70, 72, 74, 76, 78, 108, 109, 111, 124, 125, 126 Ruutel, Arnold (1928–): 56 Rydz-¸migly, Edward (1886–1944): 92

S

Saaremaa (Estonia; scan. Ösel): 55, 56 Sabor: 143, 144 Sadova (bãtãlia de la ~, 03.07.1866): 24, 105, 121 Sfântul Imperiu Romano-German: 8, 11, 12, 16, 18, 21, 23, 80, 101, 102, 113, 115, 139, 140, 141, 143 Saint-Germain-en-Laye (tratatul de la ~, 10.09.1919): 133, 150 Saint-Gotthard (bãtãlia de la ~, 01.08.1664): 119 Sajudis: 63, 64 Salonic (gr. Thessaloníki, tc. Selanik, fr. Thessalonique): 12, 13, 27, 44, 45, 150, 166, 167, 172, 179, 180, 183, 184 Salzburg (Austria): 12, 13, 140 Samo (sec. al VII-lea): 10 Samogiþia (germ. Schamaiten): 61 Samuel, þar al bulgarilor (980–1014): 169 San Stefano (tratatul de la ~, 03.03.1878): 25, 167, 170 Sanader, Ivo (1953–): 161 Sangeacul Novi Pazar: 26, 39, 146, 147, 148, 150 Sankt-Petersburg (tratatul de la ~, 05.07.1772): 86 Sankt-Petersburg, fost Petrograd (1914– 1924), fost Leningrad (1924–1992): 49, 51, 85, 171 Sarajevo (Bosnia-Herþegovina): 27, 146, 150, 158, 159, 160, 163 Särkilahti, Pietari (sec. al XVI-lea): 49 Sarmaþi: 8, 9

YELLOW

BLACK

Satu Mare (România; magh. Szatmár): 119, 123, 133 Sava, Sfântul ~ (c. 1174–1235): 147 Saxoni (din Transilvania): 41, 43, 118, 119, 127, 131, 133, 135 Sârbi, croaþi, sloveni (Regatul ~): 28, 122, 140, 150, 156, 167 Sârbi: 13, 14, 16, 18, 23, 24, 25, 27, 35, 39, 41, 43, 48, 107, 120, 122, 139, 140, 142, 143, 144, 145, 146, 147, 148, 150, 151, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 163, 164, 165, 166, 167, 172, 175, 178, 180 Sârbo-croate (limbi): 36, 39, 40, 41, 48, 139, 142, 143, 150, 166 Scerbiþki, Vladimir (1918–1990): 76 Schamaiten  Samogiþia Schlesien  Silezia Schuma (Schutzmannschaft): 101 Schwarzenberg, Felix von (1800–1852): 105 Scutari  Shkodër Secui (magh. Szekely): 115, 118, 124, 125, 127, 131, 135 Sefarzi (evrei): 44, 45, 184 Sejdiu, Fatmir (1951–): 165 Selanik  Salonic Selgiucizi (dinastie): 16, 179 Selmecbánya  Banská Bystrica Serbia (scr. Srbija): 14, 15, 21, 26, 27, 31, 36, 42, 43, 47, 48, 114, 119, 122, 125, 148, 150, 151, 154, 155, 156, 157, 158, 159, 160, 161, 163, 164, 165, 166, 167, 172, 175, 178, 180, 183 Šešelj, Vojislav (1954–): 157, 166 Setci: 70, 71 Sevastopol (Ucraina): 72, 75 Sèvres (tratatul de la ~, 10.08.1920): 182, 183, 186 Sevscenko, Taras (1814–1861): 73 Sfântul Imperiu Romano-German: 8, 11, 12, 16, 18, 21, 23, 80, 101, 102, 113, 115, 139, 140, 141, 143 Shkodër (Albania; scr. Skadar, ital. Scutari): 175, 176 Shqipëria  Albania Shtetl: 97, 99 Sibiu (România; germ. Hermannstadt, magh. Nagyszében): 127 Siebenbürgen  Transilvania Sigismund I Jagello (1467–1548), rege al Poloniei (1506–1548): 82 Sigismund al II-lea August Jagello (1520– 1572), rege al Poloniei (1548–1572): 82, 83, 98 Sigismund al III-lea Vasa (1566–1632), rege al Poloniei (1587–1632): 84

Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei (1586–1596): 118 Sigismund de Luxemburg (1368–1437), rege al Ungariei 1387–1437, rege al Boemiei (1419–1437), împãrat romano-german (1433–1437): 102, 103, 116 Sigismund Korybut, regent al Boemiei (1420–1437): 103 Sikorski, W¬adys¬av (1881–1943): 94 Silezia (polon. Slask, germ. Schlesien): 16, 19, 21, 79, 80, 90, 91, 92, 97, 102, 103, 105, 108, 109, 115, 116, 119 Silezia austriacã: 90, 105, 108 Silezia Superioarã: 90, 92, 95, 100 Silvestru al II-lea (938–1003), papã (999– 1003): 14, 116 Sima, Horia (1907–1993): 133 Simeon I cel Mare, þar al bulgarilor (893– 927): 169 Simeon al II-lea (1937–), rege al Bulgariei (1943–1946): 173, 175 Simitis, Costa (1936–): 186 Simovi_, Dušan (1882–1962): 152 Sirmia (scr. Srem): 21, 43, 154, 155 Sirmium (scr. Sremska Mitrovica): 12 Skadar  Shkodër Skanderbeg (c. 1403–1468): 175, 176 Skarga, Piotr (1536–1612): 82 Škoda (uzinele): 106 Skopje (Macedonia; tc. Usküb): 166, 168 Skoropadski, Pavel (1873–1945): 73 Skupština: 149, 150, 151 Slánský, Rudolf (1901–1952); 111, 112 ¸lask  Silezia Slavi: 9, 10, 11, 12, 13, 14, 16, 23, 36, 37, 39, 61, 65, 68, 90, 101, 106, 117, 122, 139, 140, 143, 145, 146, 150, 166, 167, 170, 179 Slavonã (limba): 12, 13, 14, 40, 65, 73, 128, 142, 169, 170 Slavonia (scr. Slavonija): 23, 43, 142, 144, 145, 148, 150, 154, 160 Slovaci: 9, 23, 38, 42, 43, 48, 101, 105, 106, 107, 108, 109, 112, 113, 119, 120, 122, 126, 155 Slovacia (slov. Slovensko, germ. Slowakei, engl. Slovakia): 7, 12, 36, 41, 42, 43, 44, 45, 47, 78, 100, 101, 106, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 121 123, 124, 125, 126, 134 Sloveni: 11, 13, 23, 30, 38, 48, 139, 140, 141, 142, 150, 151, 152, 154, 156, 158 Slovenia (slov. Slovenija): 30, 36, 41, 48, 139, 140, 141, 142, 143, 154, 155, 156, 157, 158, 159 Slovensko  Slovacia

INDICE

Rákóczi  Gheorghe I Rákóczi, Francisc al II-lea Rákóczi Rákosi, Mátyás (1892–1963): 124, 125 Rankovi_, Aleksandar (1909–1983): 155, 156, 157 Rapallo (tratatul de la ~, 12.11.1920): 140, 150 Raš, (ital. Rascia, scr. Raška): 14, 146 Rastislav, rege al Moraviei Mari (846–c. 870): 12, 13 Ratsko Nemanji_  Sava, Sfântul ~ Regimentele grãnicereºti (germ. Militärgrenze): 23, 119, 144, 145, 148 Reichskommissariat  Ostland, Ucraina Reinhard (operaþiunea ~): 100 Reval, Revel  Tallinn Ribbentrop, Joachim von (1893–1946): 93 Richard I Inimã de Leu (1157–1199), rege al Angliei (1189–1199): 179, 186 Riga (Letonia): 14, 53, 56, 57, 58, 59, 60, 65, 84, 85, 91 Riga (tratatul de la ~, 11.08.1920): 59 Riga (tratatul de la ~, 18.03.1921): 65, 92 Rijeka (Croaþia; ital. Fiume): 122, 144, 150 Risti_, Jovan (1831–1899): 149 Rodos (gr. Ródos): 44, 180, 182, 184 Rokossowski, Konstantin (1896–1968): 95 Roman, Petre (1946–): 136 Romani (limba): 46 Români: 10, 24, 27, 28, 37, 38, 39, 40, 41, 45, 46, 47, 48, 74, 75, 76, 109, 114, 122, 125, 127–139, 155, 172 România (fr. Roumanie, germ. Rumänien): 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 36, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 74, 75, 76, 109, 114, 122, 123, 124, 125, 126, 127–137, 138, 150, 172, 173, 174 Roosevelt, Franklin Delano (1882–1945): 32 Rosenberg, Alfred (1893–1946): 55 Roth, Joseph (1894–1939): 99 Roukh: 76, 77 Rovno (Ucraina, ucr. Rivne): 76 Rromi  Þigani Rudolf I de Habsburg (1218–1291): 102 Rudolf al II-lea de Habsburg (1552–1612), rege al Ungariei (1572–1608), rege al Boemiei (1575–1611), împãrat (1576– 1612): 104, 117, 119 Rugova, Ibrahim (1944–2006): 164, 165 Rumelia: 18, 26, 170, 171 Rumelia Orientalã: 26, 170, 171 Rupert de Wittelsbach (1352–1410), conte palatin de Rin (1398–1410): 102 Ruse (minoritãþi): 44

 

197

INDICE

 

198

Smetona, Antanas (1874–1944): 38, 63 Smirna (tc. Izmir): 30, 182, 183 Snegur, Mircea (1940–): 137, 138 Smolensk (Rusia): 82, 83, 84, 92 Sobibor: 100 Sobieski  Ioan al III-lea Sobieski Sofia (bulg. Sofija): 170, 173, 175 Solferino (bãtãlia de la ~, 24.06.1859): 105, 121 Solidaritatea (Solidarno¯_): 33, 34, 92, 95, 96 Soliman Magnificul  Suleiman I Legislatorul Sopron (Ungaria; germ. Ödenburg): 123 Sorabi (germ. Sorben), 11, 36 Sperber, Manès (1905–1984): 99 Split (Croaþia; ital. Spalato): 13, 143, 158 Spoleto, Aimon d’Aoste, duce de (1900– 1948): 152 Srbija  Serbia Srebrenica (Bosnia-Herþegovina): 160 Stalin, Iosif Djugaºvili (1879–1953): 29, 32, 33, 39, 43, 51, 72, 75, 93, 125, 154, 155, 173, 178 Stalin, Stalinogród  Braºov, Katowice, Varna Stalingrad (bãtãlia de la ~, septembrie 1942–februarie 1943): 32, 134 Stamboliiski, Alexandãr (1879–1923): 172 Stambolov, Stefan (1854–1895): 171 Stanišev, Serghei (1966–): 175 Stanislas I Leszczy…ski (1677–1766), rege al Poloniei (1704–1706 ºi 1733–1736): 85, 86 Stanislas al II-lea, August Poniatowski (1732–1798), rege al Poloniei (1764– 1795): 84, 85, 87 Star³evi_, Ante (1823–1896): 145 Štefanik, Milan (1880–1919): 107 Steiermark  Styria Stepinac, Alojzijie (1898–1960): 39 Stettin  Szczecin Stolbova (tratatul de la ~, 26.01.1617): 49 Stoianov, Petãr (1952–): 175 Strâmtori: 179 Štrosmajer, Josip (1815–1905): 145 Strumica (Macedonia): 172 Stuhlweissenburg  Székesfehérvár ¸túr, Ludovit (1815–1856): 106, 107 Sturdza, Mihail (1795–1884), principe al Moldovei: 130 Styria (germ. Steiermark): 104, 140 Suceava (România): 128, 129, 130 Sudeþi: 45, 109, 110, 123 Suedezi, Suedia: 14, 18, 20, 46, 49, 50, 51, 52, 53, 54, 57, 70, 81, 83, 84, 85, 105, 118

198

CYAN

MAGENTA

Suleiman I Legislatorul sau Soliman Magnificul (1494–1566), sultan otoman (1520– 1566): 18, 117, 129 Suomi  Finlanda Suskevici, Stanislas (1934–): 67 Suwalki (acordul de la ~, 07.10.1920): 62 Svatopluk (c. 830–894), rege al Moraviei Mari (c. 870–894): 13, 101 Sviatoslav, mare-principe al Kievului (964– 972): 15 Szabadka  Subotica Svinhufvud, Pehr Evind (1861–1944): 50 Szálasi, Ferenc (1897–1946). 124 Szatmár (tratatul de la Satu Mare ~, 30.04.1711): 119 Szatmár  Satu Mare Széchenyi, István (1791–1860): 120 Szeged (Ungaria, germ. Szegedin): 123 Székesfehérvár (Ungaria; germ. Stuhlweissenburg): 117 Szentgotthárd  Saint-Gotthard Sztójay (Döme): 124

ª

ªleahtã: 83 ªtefan cel Mare (1433–1504), voievod al Moldovei (1457–1504): 129 ªtefan Dušan (1308–1355), rege (1331– 1346) apoi împãrat (1346–1355) al sârbilor: 147, 166, 170, 175, 180 ªtefan I, Sfântul ~, rege al Ungariei (1001– 1038): 14, 114, 115, 116 ªtefan I Báthory (1533–1586), principe al Transilvaniei (1571–1576), rege al Poloniei (1576–1586): 83, 118 ªtefan I Nemanji_ (m. 1228), mare jupan (1196–1217), apoi rege al Serbiei (1217– 1228): 147 ªtefan Lazarevi_ (1374–1427), principe sârb (1389–1427): 147 ªtefan Nemanja (1117–1199), mare jupan de Rascia (1166–1196): 147 ªtokavian (dialect): 142, 143 ªvabi (din Banat): 135

T

Tábor (Cehia), taboriþi: 103 Tadi_, Boris (1958–): 165 Tallinn (Estonia; germ. Reval, rus. Revel): 14, 53, 54, 55, 56 Tamerlan (1336–1405): 18, 180 Tannenberg (bãtãlia de la ~, 15.07.1410): 17, 80 Tannenberg (bãtãlia de la ~, 29.08.1914): 27 Targowica (confederaþia de la ~): 86

YELLOW

BLACK

Tarnopol (Ucraina) sau Ternopol: 87 Tartu (Estonia; germ. Dorpat, rus. Jurjev): 53, 54, 56 Tartu (tratatul de la ~, 02.02.1920): 55 Tartu (tratatul de la ~, 14.10.1920): 50 Taryba: 62 Taurida: 71, 72, 99 Tãrnovo (Bulgaria): 169, 170, 171 Tãtari: 17, 18, 38, 43, 60, 65, 69, 70, 71, 74, 75, 78, 82, 128, 130, 169 Târgoviºte (România): 128 Tchernovtsy (Ucraina; rom. Cernãuþi, germ. Czernowitz): 130 Teleki, Pál (1879–1941): 123 Temesvar  Timiºoara Tenebrele (ceh. Temno): 104, 105 Tenedos (tc. Bozcaada): 183 Teodor I Lascaris (1175–1222), împãrat bizantin de Niceea (1204–1222): 180 Terezín  Theresienstadt Tesalia (gr. Thessalía): 180, 182 Teschen (pol. Cieszyn, ceh. Tìšín): 90, 91, 92, 108, 109, 113 Teutonic (Ordinul ~): 14, 17, 19, 38, 49, 60, 61, 65, 80, 81, 82, 92 Theophano Porfirogeneta (m. 991), împãrãteasã: 12 Theresienstadt (ceh. Terezín): 111 Thököly, Imre (1656–1705): 119 Thessaloníki  Salonic Thorn  Toru… Tighina  Bender Tilsit (tratatul de la ~, 09.07.1807): 87 Timiºoara (România; magh. Temesvar): 123, 135 Timur Lenk  Tamerlan Tirana (alban. Tiranë): 175, 177, 178 Tiraspol (Republica Moldova): 137 Tiso, Josef (1887–1947): 109, 111 Tisza, István (1861–1918): 121 Tisza, Kalmán (1830–1902); 107, 121 Tito (1892–1980): 33, 140, 152, 153, 154, 155, 156, 158, 168, 178, 185 Titograd  Podgorica, Tomislav al II-lea  Spoleto, duce de Tomislav, duce (910–925), rege (925–928) al Croaþiei: 13, 143 Topolanek Mirek (1956–): 113 Tosc: 176 Toru… (Polonia; germ. Thorn): 81, 82, 86, 87, 91 Torun (tratatul de la ~, 14.10.1466): 81, 82 TPII (Tribunalul Penal Internaþional pentru fosta Iugoslavie): 160, 161, 162, 165, 166

Trabzon  Trebizonda Tracia Orientalã: 29, 182, 184 Tracia (gr. Thráki): 29, 30, 43, 172, 173, 180, 182, 183, 184, 185 Traian (53–117), împãrat roman (98–117): 127 Transilvania (România; fr. Transylvanie, germ. Siebenbürgen, magh. Erdély): 18, 19, 21, 23, 24, 39, 41, 43, 83, 104, 115, 116, 117, 118, 119, 122, 123, 124, 125, 127, 128, 129, 131, 132, 133, 134, 135, 136 Transilvania de Nord-Vest: 123, 124, 133, 135 Translethania: 24, 108, 121, 122, 144, 146 Transnistria: 31, 74, 76, 101, 134, 137, 138 Trebizonda (tc. Trabzon): 12 Treblinka: 100 Trianon (tratatul de la ~, 04.06.1920): 43, 108, 114, 123, 133, 140, 150 Trieste (Italia; slov. Trst): 11, 140, 141, 156 Trnava (Slovacia; magh. Nagyszombat): 106 Troþki, Lev Bronstein, zis (1879–1940): 28 Trpimir, duce al Croaþiei (845–864): 143 Truman, Harry S. (1884–1972): 185 Tudjman, Franjo (1922–1999): 157, 160 Tudor, Corneliu-Vadim (1949–): 137 Tuhacevski, Mihail (1893–1937): 91 Tula (Rusia): 73 Turcia: 27, 30, 36, 38, 75, 85, 131, 132, 171, 172, 173, 174, 182, 183, 185, 187 Turda (România): 118 Turku (Finlanda; sued. Åbo): 48, 49 Tuzla (Bosnia-Herþegovina): 159 Tvrtko, ban (1353–1377), apoi rege (1377– 1391) al Bosniei: 145

Þ

Þara Româneascã  Valahia Þigani: 38, 46, 47, 113, 126, 137, 166, 175

U

UCK (Armata de Eliberare din Kosovo): 164, 169 Ucraina (ucr. Ukrajina, rus. Ukraina): 9, 28, 29, 30, 31, 32, 35, 36, 39, 41, 42, 44, 48, 55, 59, 60, 61, 66, 67, 68–79, 90, 91, 92, 93, 95, 109, 110, 113, 114, 124, 125, 126, 130, 132, 133, 134, 137, 138 Ucraina (Reichskommissariat): 76 Ucraina Transcarpaticã  Rutenia Subcarpaticã Ucraineni: 43, 48, 55, 59, 60, 67, 68–79, 90, 91, 93, 108 Udmurþi: 49

V

Vaasa (Finlanda, sued. Vasa): 50 Václav  Venceslas Vajk  ªtefan I, Sfântul ~ Valahi  Vlahi Valahia (Þara Româneascã, fr. Valachie, germ. Walachei, engl. Wallachia): 9, 15, 18, 25, 47, 71, 84, 120, 128, 129, 130, 131, 132, 136, 137, 170, 181

199

CYAN

MAGENTA

Valdstyn  Wallenstein Valona  Vlorë Vance–Owen (planul ~): 159 Vandali: 9, 10 Varegi: 14 Varmia (germ. Ermland): 81, 82 Varna (bãtãlia de la ~, 09.11.1444): 116, 128 Varºovia (Mare Ducat de ~): 22, 61, 87, 89 Varºovia (Pactul de la ~, 14.05.1955): 33, 126 Vasa (dinastia de)  Sigismund al III-lea, Vladislav al IV-lea, Ioan Cazimir Vasa  Vaasa Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1957–1025), împãrat bizantin (963–1025): 14, 169 Venceslas, Sfântul ~ (c. 907–929): 13, 101 Venceslas al II-lea (1271–1305), rege al Boemiei (1278–1305), duce al Cracoviei (1291–1305); rege al Poloniei (1300– 1305): 80 Venceslas al III-lea (1289–1306), rege al Ungariei (1301–1305), rege al Boemiei (1301–1306), rege al Poloniei (1301– 1306): 102 Venceslas al IV-lea de Luxemburg (1361– 1419), rege al Boemiei (1363–1419), împãrat (1378–1419): 102, 103 Veneþia, veneþieni: 16, 18, 20, 21, 22, 75, 84, 116, 143, 144, 146, 176, 180, 181, 186 Venizélos, Elefthérios (1864–1936): 182, 183, 184 Ventspils (Letonia; germ. Windau): 57 Versailles (tratatul de la ~, 28.06.1919): 26, 42, 90, 100 Viborg  Vyborg Victor-Emmanuel al III-lea (1869–1947), rege al Italiei (1900–1946): 177 Vidin (Bulgaria): 170 Viena (actul final al Congresului de la ~, 09.06.1815): 23, 181 Viena (al doilea arbitraj de la ~, 29.08.1940): 124, 133 Viena (primul arbitraj de la ~, 02.11.1938): 109 Viena (tratatul de la ~, 14.10.1809): 140 Vietche: 18 Viipuri  Vyborg

YELLOW

BLACK

Vike-Freiberga, Vaira (1937–): 60 Világos (capitularea de la ~, 13.08.1849): 120 Villa Giusti (armistiþiul ~, 03.11.1918): 122 Vilnius (Lituania; germ. Wilna, pol. Wilno, rus. Vilno, idiº Vilné): 14, 26, 60, 61, 62, 63, 64, 80, 82, 83, 84, 88, 90, 92, 101 Vitebsk (Belarus): 60, 65, 6 Vitkov (bãtãlia de la ~, 1420): 103 Vizigoþi: 9, 10, 12 Vlad Þepeº (m. 1476), principe al Valahiei (1456–1462): 128 Vladimir (Rusia): 18 Vladimir I cel Mare, Sfântul ~ (c. 956–1015), mare-principe al Kievului (980–1015): 14 Vladimirescu, Tudor (1780–1821): 130 Vladislav al II-lea Jagello (1456–1516), rege al Boemie (1471–1516) ºi al Ungariei (Ulászló III, 1490–1516): 81, 103, 117 Vlorë (Albania; ital. Valona): 176 Voivodina (scr. Vojvodina): 43, 125, 154, 155, 164 Vojtéch  Adalbert de Praga Voldemaras, Augustinas (1883–1954): 63 Volînia: 71, 72, 75, 76, 83, 86 Volksdeutsche: 43 Voronej (Rusia): 124 Voronin Vladimir (1941–): 138 Vörösmarty, Mihaly (1800–1855): 120 Voroºilov, Klementi (1881–1969), Vratislav I, duce al Boemiei (c. 916–921): 101 Vuk_i_, Stevan (sec. al XV-lea), duce de Herþegovina: 145 Vukovar (Croaþia): 158 Vyborg (Rusia; finlan. Viipuri, sued. Viborg): 49, 50, 51 Vytautas (c. 1350–1430), mare-duce al Lituaniei (1392–1430): 61, 80, 82, 98

W

Wagram (bãtãlia de la ~, 06.07.1809): 87 Walachei  Valahia Wa¬¨sa, Lech (1943–): 92, 95, 96 Wannsee (Germania): 45

Warschau, Warszawa  Varºovia Wenzi: 11, 36 Westfalia (tratatele din ~, 24.10.1648): 20, 105 Westpreussen  Prusia Occidentalã Wielkopolska  Polonia Mare Wilhelm de Wied (1876–1945), rege al Albaniei (1914): 176 Wilhelm de Wurtemberg, duce de Urach (1864–1928): 62 Wi¬na, Wilno  Vilnius Wilson, Thomas Woodrow (1856–1924): 27, 90, 107 Windau  Ventspils Windischgraetz, Alfred zu (1787–1862): 105 Witold cel Mare  Vytautas W¬adys¬aw  Ladislau Wojty¬a, Karol  Ioan-Paul al II-lea Wrangel, Piotr (1878–1928): 74 Wycliffe, John (c. 1320–1384): 102 Wyszy…ski, Stefan (1901–1981): 95

X

Xoxe, Koçi (1917–1949): 178

Z

Zadar (Croaþia; ital. Zara): 13, 143, 150, 158 Zagreb (Croaþia; germ. Agram): 39, 140, 142, 144, 150, 154, 158, 160, 161 Zamenhof, Lejzer (1859–1917): 38 Zapolya  Ioan Zapolya ºi Ioan-Sigismund Zapolya Zaporojeni (cazaci)  Cazaci Zápotocký, Antonín (1884–1957): 110, 111, 112 Zara  Zadar Zeligowski, Lucjan (1865–1946): 62 Zenta (bãtãlia de la ~, 11.09.1697): 119 Zepa (B.-H.): 159 Zeta: 146, 147 Živkov  Jivkov, Todor Žižka, Jan (c. 1360–1424): 103 Zogu, Ahmed (1895–1961), rege al Albaniei (Zog I, 1928–1939): 177 Zrinyi, Miklos (1620–1664): 119 Zürich (acordul de la ~, 11.02.1959): 187

INDICE

Ulcinj (Muntenegru, ital. Dulcigno): 146 Ulmanis, Guntis (1939–): 60 Ulmanis, Karlis (1877–1942): 59 Ungaria (magh. Magyarország, germ. Ungarn, engl. Hungary): 8, 15, 16, 17, 18, 19, 21, 24, 25, 28, 30, 31, 32, 33, 36, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 69, 73, 74, 80, 81, 82, 84, 100, 101, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 109, 110, 112, 113, 114–126, 127, 128, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 140, 141, 143, 144, 145, 147, 148, 149, 150 152, 153, 155 Ungaria Superioarã: 70, 74, 106, 108, 115, 119 Unguri (maghiari): 8, 9, 10, 12, 13, 14, 16, 17 18, 23, 34 36, 38, 40, 42, 43, 48, 78, 80, 82, 89 102, 106, 107, 110, 113, 114–126, 127, 128, 129,131, 133, 135, 137, 143, 144, 145, 147, 155, 164, 166, 176 Uniþi: 38, 39, 65, 69, 70, 72, 76, 77, 88, 119, 128, 131, 133, 135 Uniunea Sovieticã – URSS Uppsala (fr. Upsal): 14, 49 URSS  Uniunea Sovieticã (Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice): 7, 8, 29, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 40, 42, 43, 44, 45, 46, 48, 50, 51, 52, 55, 56, 59, 63, 64, 65, 66, 67, 74, 75, 76, 77, 78, 92, 93, 94, 95, 99, 100, 101, 109, 110, 111, 123, 124, 125, 127, 130, 133, 134, 135, 137, 152, 154, 156, 173, 178, 185 Üsküb  Skopje Ustaša  Ustaºi Ustaºi: 46, 47, 151, 152, 153, 154 Utraquism: 103

 

199