28 0 31MB
Preotul Profesor DUM ITRU STÂNILOAE
ASCETICA ŞI MISTICA BISERICII ORTODOXE
CARTE TIPĂRITĂ C U BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE
TEOCTIST PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE BUCUREŞTI - 2002
Coperta: Emil Bojin Ilustraţia copertei: M ântuitorul Iisus Hristos - Pantocrator. Mozaic (c. 1310), Constantinopol.
©
-
2002
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE A L BISERICII ORTODOXE ROMÂNE I.S.B.N. 973-9332-97-3
PRECUVÂNTARE A încerca să atragi doar prin câteva rânduri luarea-aminte asupra a ceea ce are mai valoros de împărtăşit omului de azi şi dintotdeauna, această carte a vrednicului de pioasă şi ne veştejită pomenire - Părintele Profesor Dumitru Stăniloae - se poate face într-un singur chip: anume, încredinţând că ea cu prinde tot ceea ce poate lumina, susţine şi conduce conştiinţa umană sinceră cu ea însăşi, şi aflată în căutarea Adevărului celui singur mântuitor, către fericita şi, mai mult, îndumnezeitoarea Lui cunoaştere, prin împreună-vieţuirea cu El. în Biserica Ortodoxă, ascetica şi mistica nu sunt vocaţii specific monahale, cu înţelesuri restrictive sau de nepătruns pentru credinciosul creştin obişnuit, ci, aşa cum ne dovedeşte însuşi Părintele nostru Dumitru Stăniloae, ele constituie chiar calea mântuirii, adică a îndumnezeiţii încă de aici a persoanei umane, prin Hristos Domnul, în Duhul Sfânt. Asceza este, aşadar, lupta crâncenă cu patimile, cu aplecările păcătoase ale firii noastre, ce ne împing fără cruţare spre moartea sufletească. Firea omenească de după căderea protopărinţilor în Rai ascultă mai uşor de şoapta vicleană a Ispititorului decât de cuvântul cel lesne învietor al Domnului. Dar, nu mortifi carea omului celui adevărat, a celui sortit veşniciei - ne spune Părintele Dumitru Stăniloae - o urmăreşte asceza propovădui tă de Biserica noastră, ci, dimpotrivă, învierea lui prin scoate rea sa din întunecata temniţă în care este tintuit ca încremenit de diavolul, atâta timp cât face voia şi pofta acestuia, alergând cu egoism şi nepăsare după înşelătoarea şi amara "dulceaţă” a păcatului, de orice soi ar fi acesta. Căci, după zdrobirea trufaşei stăpâniri a Vrăjmaşului nostru, prin puterea de ne biruit a Sfintelor Patimi şi a Crucii îndurate pe Qolgota de Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru noi. Dumnezeu "ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale" (Col. 1, 13). Aşadar, în războiul nevăzut şi crâncen al dezrădăcinării păcatului, a patimilor, izbânda răsădirii virtuţilor potrivnice lor, prin harul şi mila Mântuitorului Hristos Iisus, prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt, a devenit de două milenii o minune pe care este chemat să o trăiască orice creştin dreptmăritor. Odată cu biruinţa asupra patimii, prin harul Domnului, omul.
4
PRECUVÂNTARE
dobândind virtutea contrară acelei patimi, dobândeşte de fapt o putere duhovnicească reală asupra demonului care întreţinea patima prin insufîarea permanentă a minciunii că fericirea se poate atinge şi prin nesocotirea poruncilor lui Dumnezeu (Facere 3, 5). Curăţirea de patimi este însoţită deci de îmbogăţirea în virtuţi, care culminează cu nepătimirea, cu încetarea oricărei mişcări pătimaşe înlăuntrul omului. Dar, nu încetează să ne prevină Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, urcuşul acesta al curăţirii de patimi se poate face numai împreună cu şi în Hristos Iisus şi numai în Biserica Sa cea dreptmăritoare, unde se revarsă energiile necreate ale Duhului Sfânt, în primul rând prin Sfintele Taine. Orice altă cale, în afara Celui care Singur este 'Calea, Adevărul şi Viaţa? (Ioan 14, 6), este o tragică amăgire. Odată ajuns la starea nepătimaşă, omul primeşte ilu minarea şi darurile Duhului Sfânt. însă, despre cele ce fin de adevărata iluminare prin harul Duhului Sfânt şi desăvârşirea omului - ce a cunoscut nepătimirea - prin îndumnezeire, sau prin unirea cu Preasfânta Treime, poate vorbi cu autoritate spirituală doar cineva eyuns la înălţimea contem plaţiei duhovniceşti a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Cu nespusă bucurie pentru rodul sufletesc ce-1 va aduce această carte oricărui om ce-o va deschide şi va citi cu trezie şi cu smerenia cuvenită, rugăm pe Preabunul Dumnezeu, cu cuvintele Sfântului Apostol Petru, ca şi prin această binecu vântată trudă să pricepeţi cum “să vă fa ceţi părtaşi Dumnezeieştii firi şi să scăpaţi de stricăciunea p oftei celei din lum e' (II Petru 1 ,4 ). La sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, 2002
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI
şi PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
INTRODUCERE ŢIN TA SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE ŞI DRUM UL SPRE E A Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea credin ciosului în Hristos. Şi cum desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos decât prin participarea la viaţa Lui divino-umană, se poate spune că ţinta spiritualităţii ortodoxe este desă vârşirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos şi întipărirea lui tot mai deplină de chipul om enităţii lui Hristos, plină de Dumnezeu. Se poate spune deci că ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, In Hristos. Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El, sau a desăvârşirii noastre, nu corespunde niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poată înainta. Toţi Părinţii răsăriteni spun, de aceea, că desăvârşirea nu are hotar. Astfel, desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai o ţintă, ci şi un progres nesfârşit. Totuşi, pot fî distinse pe acest drum două mari etape: una, a înaintării spre desăvârşire prin eforturi de purificare de patimi şi de dobândire a virtuţilor; şi o alta, de viaţă m ereu mai înain tată în unirea cu Dumnezeu, în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea lui Dumnezeu, om ul dând din partea sa mai mult receptivitatea, sau deschiderea pentru umple rea lui de tot mai multă viaţă dum nezeiască. Din cele spuse, se pot desprinde urm ătoarele trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe: 1. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experiată.
6
ASCETICA ŞI MISTICA
2. A ceastă unire se rea lizea ză prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un înde lungat efort de purificare. 3. A ceastă unire se în făptu ieşte atunci când om ul a ajuns la "asemănarea cu Dumnezeu" şi ea este totodată cunoaştere şi iubire. 4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o consi derabilă intensificare a energiilor spirituale din om , însoţită de multe feluri de harisme. în Răsăritul creştin ortodox se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi term enul îndrăzneţ de îndum nezeire sau de participare la dum nezeire. Ţinta spiri tualităţii creştine ortodoxe ar fi, aşadar, trăirea stării de îndum nezeire sau de participare la viaţa dum nezeiască. Experierea, exprim ată pregnant ca stare de îndum nezeire, cuprinde mai întâi două învăţături generale: 1. Ea reprezintă ultima treaptă a desăvârşirii omului, fapt pentru care faza aceasta supremă din viata păm ântească a omului credincios sau tinta întregii lui vieţi se mai numeşte şi desăvârşire. 2. Această îndum nezeire se realizează prin participarea omului credincios la puterile dum nezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine. întrucât această experiere reprezintă treapta celei mai înalte desăvârşiri pe pământ, ea înseamnă o norm alizare şi o actualizare supremă a puterilor om eneşti; iar întrucât ea este o stare de îndum nezeire - de cunoaştere, de iubire, de forfă spirituală - experiată de credincios, această stare se află mai presus de limita puterilor noastre, alimentându-se din puterea dum nezeiască. Starea culminantă a vieţii duhovniceşti este starea omului credincios ridicat mai presus de nivelul puterilor sale nu prin sine, ci prin lucrarea Duhului Sfânt. "Mintea noastră iese afară din sine şi aşa se uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte", spune Sfântul Grigorie
INTRODUCERE
7
Palam a1. Căci ea n-ar putea ved ea ceea ce ved e "numai prin faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul omului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă exterioară lui şi deosebită de el"2. în vrem ea acestei vederi a lui Dumnezeu, m intea se depăşeşte pe sine însăşi şi toate lucrările ei mintale prim esc o lucrare a lui Dumnezeu3. Dacă ţinta spiritualităţii creştine este viaţa tainică, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde urcuşul care duce spre acest pisc. Ca atare, calea aceasta, pe de o parte, se deoseb eşte de acel pisc, pe de altă parte, stă cu el într-o legătură organică, aşa cum stă urcuşul muntelui cu piscul său. La starea d e desăvârşire şi de unire tainică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungatele eforturi sau nevoinţe, iar eforturile care nu tind spre încoronarea cu acel m om ent final al nevoinţelor, sau spre unirea tainică cu Dumnezeu, apar ca un lucru fără scop. Dar legătura între n evoin ţe şi unirea tainică cu Dumnezeu este şi mai strânsă decât cea dintre drum şi ţintă, întrucât, deşi trăirea acelei uniri se înfăptuieşte la capătul final al tuturor străduinţelor ascetice, răsăritul ei în suflet începe de mai înainte, în cursul acelor nevoinţe. Deci, perfecţiunea creştină cere un şir întreg de stră duinţe până la dobândirea ei. Apostolul Favel com pară aceste străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte. Fără a întrebuinţa termenul ca atare, Sfântul Favel s-a folosit de icoana vechilor exerciţii trupeşti pentru a caracteriza nevoinţele creştinului în vederea dobândirii desăvârşirii. Clem ent Alexandrinul4 1. Sf. Grigorie Palama, la Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfân tului Grigorie Palama., Sibiu, 1938, p. LIII; ed. Hristou I, p. 458, cap. 47. 2. Ibidem. 3. Sf. Grigorie Palama, Al treilea tratat din cele posterioare, despre lumina sfântă, cod. Coisl. 100, f. 185 r; ed. P. Hristou, rprţyopio\) xox> naAxxjia xa O'uyypdjipaxa, Salonic, 1962, p. 581; Fîloc. rom. VII, p. 325, cap. 48. 4. Pedagogul I, I, cap. 8.
8
ASCETICA ŞI MISTICA
şi Origen5 introduc apoi şi term enii de asceză şi ascet. Trep tat term enii aceştia capătă în Răsărit un colorit monahal. Mănăstirile se numesc âaKiyrripia, locuri de exerciţiu, iar “ascetul” este monahul care se străduieşte să obţină desă vârşirea prin observarea tuturor regulilor de înfrânare şi de curăţire de patimi. Origen dă num ele de asceţi creştinilor râvnitori, care se exercitau în m ortificarea patim ilor şi în alte deprinderi în vederea desăvârşirii6. O com paraţie amănunţită a ascetului duhovnicesc cu luptătorul din arenă ne oferă Sfântul Mii Ascetul în Cuvântul ascetic7. Ascetica este deci acea parte a spiritualităţii care se ocupă cu regulile şi cu eforturile ce duc pe om de la prima treaptă a urcuşului spre desăvârşire, până la con tem plaţie şi unirea cu Dumnezeu. Ascetica indică partea activă a vieţii spirituale, partea de cooperare pe care Dum nezeu ne-o cere nouă, silinţele ce se cer din partea noastră; iar unirea tainică cu Dumnezeu, dim potrivă, indică aspec tul suportării pasive a lucrării harului în noi, iniţiativele lui Dumnezeu, pe care noi trebuie numai să le urmăm şi care nu-I aparţin decât Lui. Desigur că aceasta nu înseamnă că eforturile ascetice nu sunt ajutate de har, nici că pasivitatea din faza unirii este inerţie; ci numai că experienţa spirituală culminantă nu-şi are izvorul în puterile spirituale umane, ci exclusiv în Dumnezeu, pe când eforturile ascetice se datorează şi unei contribuţii active a puterilor sufleteşti ale omului. I. Hausherr, vorbind despre activitate şi pasivitate în legătură cu purificarea activă şi pasivă, zice: "Activ şi pasiv sunt alte două idei neclare sau false. în contabilitate şi poate în m ecanică ele com portă o întrebuinţare sigură, pentru că datoria se distinge net de avuţie, şocul primit, de şocul dat. 5. P.G. VIII, 318, unde numeşte pe Iacov, după lupta cu îngerul, ascet. 6. Homil. in Ierem. 19, 7; PG. XIII, 518. 7. Cap. 66, Filoc. rom. I, Sibiu, 1946, p. 212; Cuvânt ascetic, P.G. 79, 719-810.
INTRODUCERE
9
Dar în psihologie? Omul care nu reacţionează în nici un fel este un mort, şi a reacţiona este a acţiona. Deci nu există pasivitate pură. Cu atât mai mult în m orală şi în spirituali tate, actul uman singur este moral sau imoral, m eritoriu sau nu. Acţiunea divină nu sfinţeşte fără acceptarea uma nă; şi a accepta nu este numai a suporta, ci şi a face un act de primire. Nu există deci pentru adult sfinţire pur pasivă, nici purificare pur pasivă. Dar nici purificare pur activă! Creatura nu are iniţiativa absolută, chiar în ordinea naturii, în ordinea gratiei, trebuie repetat cu Sfântul Irineu: “Facere est proprium benignitatis Dei, fieri autem proprium est hominis"8. A colo unde psihologia nu observă decât acţiu nea şi starea, m etafizica şi teologia ştiu că este mai întâi pătim irea şi prim irea9. A sceza este “om orârea morţii" din noi, ca să se elibe reze firea de sub robia ei, cum spune Sfântul Maxim Mărtu risitorul10. Căci sunt două morţi: cea dintâi este produsă de păcat, şi este m oartea firii, cea de a doua este m oartea după asem ănarea lui Hristos, care este m oartea păcatului şi a m orţii produse de el. Dar precum m oartea firii, ca des com punere produsă de păcat, nu vine numai în momentul final, ci roade ca un vierm e vrem e îndelungată, aşa şi m oartea morţii, sau a păcatului, nu este numai ceva de m om ent, ci ceva ce trebuie pregătit vrem e multă prin mor tificare ascetică. Asceza deci este o elim inare treptată a otrăvii care duce firea la descom punere, la stricăciune. Este, cu alte cuvinte, o elim inare a bolii ce duce firea spre m oarte şi deci fortificare a firii. A sceza este m ortificare de-viată-făcătoare (£cdotcoi6q şi m ortalitatea celorlalte două puteri, prin faptul că, după ei, cum am arătat înainte cu 120. Dogmatica, trad. rom. de D. Fecioru, p. 103.
PURIFICAREA
97
locuri din Sfântul Maxim, singur vouc, este destinat vieţii veşnice, mânia şi pofta, ca sediu al afectelor, având să înceteze la sfârşitul vieţii pământeşti. Dar mintea, departe de a fi ceva deosebit d e suflet, este însuşi sufletul propriu-zis121. Mânia şi pofta sunt puteri care o însoţesc în viata păm ântească ce se naşte din asocierea sufletului cu trupul. Sunt funcţii proprii gryii de trup şi în râurite de legătura minţii cu trupul. Desigur, ele nu sunt ex clusiv ale trupului, căci trupul în sine este inert. Ele repre zintă o energie a sufletului, orientată spre trup şi colorată de convieţuirea cu el. Energia dorinţei şi a bărbăţiei le are sufletul şi în sine, şi le va avea şi după sfârşitul acestei vieţi. Vor înceta atunci pofta şi mânia, aşa cum le cunoaştem pe pământ, în elem entul lor trupesc şi iraţional. Energia din ele, spiritualizată, se va orienta exclusiv spre Dumnezeu. Dar m intea (vouq), înţeleasă ca suflet propriu-zis, sau însuşi sufletul, faţă de care pofta şi mânia au o poziţie mai exterioară, este şi ea întreită. Calist Catafygiotul consideră sufletul ca fiind vouq, Xoyoq şi jtvefyia - minte, raţiune şi duh, după asem ănarea Sfintei Treim i. Acest întreit aspect nu-i atinge câtuşi de puţin sim plitatea122. Această concepţie are o importanţă deosebită, ajutându-ne să înţelegem o mulţime de lucruri din viaţa tainică a sufletului. După Sfântul Marcu Ascetul, Hristos Se aşază la Botez în altarul inimii, sau în partea cea mai din lăuntru a 121. Sf. Maxim spune intr-un loc: 'Raţiunea e robul de acelaşi neam ce slujeşte minţii, iar mânia şi pofta, robii de alt neam*. 122. Calist Catafygiotul. Despre unirea dumnezeiască şi viata con templativă. Filoc. gr., ed. II, Atena, 1893, voi. II, p. 472: ‘Numesc sufle tul tripartit nu pentru că e raţional, irascibil şi poftitor. Căci sufletul nu e propriu-zis tripartit prin aceasta. Pentru că sufletul raţional nu are mânia şi pofta ca proprii. Acestea sunt luate din partea neraţională pentru vie ţuirea animalică prezentă. Ele sunt prin ele însele lăturalnice, neraţionale şi întunecoase. Dar sufletul este raţional şi firea Iui e plină de lu mină înţelegătoare... Deci acelea nu sunt cu adevărat părţi ale lui, ci pu teri lăturalnice ale lui, cu rost vital şi inferior".
98
ASCETICA ŞI MISTICA
flintei noastre, fără să ne dăm la început seam a de acest fapt, ci devenind conştienţi de aceasta abia prin preschim barea treptată a noastră. Acelaşi lucru II spune şi Diadoh al Foticeii, după care, din mom entul Botezului, harul "se as cunde în adâncul mintii", Satana fiind scos afară şi înrâurindu-ne de aici înainte prin simţurile trupului şi prin dul ceaţa poftelor iraţionale123. De aici urmează că există un adânc sau un interior al mintii noastre neştiut de noi, dar devenindu-ne conştient treptat, dacă ne străduim să ne cu răţim viaţa. Pe acesta Marcu Ascetul îl num eşte "inimă". Această învăţătură ne dă putinţa să stabilim punţi între doctrina creştină despre suflet şi psihologia m odernă, cu toate că doctrina creştină cuprinde ceva care este o întregi re a acestei psihologii. Psihologia m odernă, în m are parte, adm ite existenţa unui subconştient, pentru a rezerva un loc în care se depozitează amintirile şi în care se făuresc idei, inspiraţii, intuiţii, tendinţe. Precum vedem , creştinismul adm ite şi el existenţa unei regiuni a sufletului care nu cade sub lumina conştiinţei. Totuşi term enul de subconştient nu este potrivit pentru a indica această regiune, atât pentru particula "sub", care-1 plasează într-o zonă inferioară, subalternă, cât şi pentru faptul că mai este încărcat şi cu ereditatea freudistă a atâ tor tendinţe şi gânduri inavuabile, pe care conştiinţa le tot refulează, ruşinându-se să le dea pe faţă. Admiţând că exis tă şi un subconştient pentru bagajul întunecos ce-1 purtăm cu noi, socotim că este potrivit ca pentru regiunea unde se cuprind virtual energiile umane ale sufletului şi prin care intră în el energiile divine, să utilizăm term enul de transconştient, sau de supraconştient. Subconştientul ar fi că mara de-a stânga sau pivniţa întunecoasă a conştiinţei, unde s-au adunat cele rele ale noastre, născând resorturile 123. Sf. Marcu Ascetul, Despre Botez, P.Q., 65, 985-1025; Filoc. rom., voi. I, p. 287. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 76-80, Filoc. gr. ed. 3, voi. I, p. 258-259.
PURIFICAREA
99
patim ilor; ar fi locul de pornire al poftei şi mâniei. Iar transconştientul sau supraconştientul ar fi cămara de-a dreapta, sau foişorul de sus, unde stau depozitate şi lucrea ză energiile superioare, gata să inunde în viaţa conştientă şi chiar în subconştient, cu forţa lor curăţitoare, atunci când le oferim condiţii. Astfel "duhul" sufletului, sau al "minţii", ar fi partea cea mai de sus, sau cea mai din lăuntru, căci în ordinea su fletească ceea ce este mai sus este ceea ce este mai lăun tric, mai intim. Credem că term enul de “inimă" tot la aceas tă parte se referă124. De pildă, Diadoh al Foticeii foloseşte, pentru locul intim din suflet, unde se secunde harul de la Botez, când expresia "adâncul minţii", când cuvântul "inimă"125, când cuvântul "duh"126. Am avea astfel o explicaţie pentru faptul că unii scriitori duhovniceşti răsăriteni nu pom enesc aproape d eloc cuvân tul "inimă" când vorbesc de locul central al sufletului, ci numai de vot>