42 0 61KB
ARTA DE A FI PĂRINTE Bădescu Oana-Marilena, Școala Gimnazială „Matei Basarab”, Pitești
“Pentru ca un copil sa devină om, trebuie ca din copilarie să educi în el omul, altfel va rămâne copil toată viața.”(Rabindranath Tagore) Educația este un proces complex care nu are succes deplin decât dacă cei implicați (familie, școala, societate) comunică real, eficient, în beneficiul copilului. A crește un copil nu înseamnă a-l învinovăți pentru comportamentele ce nu sunt la nivelul așteptărilor noastre. Atunci când numai adultul crede că oferă varianta optimă pentru rezolvarea oricărei situații, copilul se închide înăuntrul său de teamă să nu-l dezamăgească pe acesta. Comunicarea este relația prin care interlocutorii se pot înțelege și influența reciproc prin intermediul schimbului continuu de informații, structurate în funcție de amprenta personală a fiecăruia, de felul său de a fi. Există o necesitate a oamenilor de a comunica, necesitate alimentată de dorința de informare, de contact, de legatură cu semenii. Prin comunicarea umană se dezvoltă capacitatea de a folosi cunoștintele, experiența de viață, se transmit informații, idei, sentimente, atitudini. Se poate spune că „meseria” de părinte este una dintre cele mai grele meserii, dar totul se învață și pentru orice există o soluție. Unii părinți greșesc atunci când cred că pot lua o decizie corectă privitoare la copilul lor fără a-l implica și pe acesta în a hotărî, a decide ceea ce ține și de viața sa școlară sau de altă factură. Putem vorbi de părinți excesiv de protectori (încearcă să-și păstreze copilul într-un „turn de fildeș”, ferindu-l de tot ce e greu) și de opusul acestora, părinți foarte severi (cred că dificultățile pentru copil sunt benefice, îl călesc); ideală ar fi ipostaza echilibrată, când părinții își înțeleg copiii, sunt alături de ei în orice situație. Un părinte trebuie să fie alături de copilul său în orice moment al vieții, să existe o relație bazată pe respect și încredere. În cazul celor mai grave diagnostice, afecțiunea părinților are un rol vital, poate determina progrese ce nu pot fi explicate științific, ci doar prin prisma sufletului, a sensibilității, a comunicării. Un caz aparte este reprezentat de copiii cu probleme educaționale speciale. Aceștia sunt copii care prezintă dizabilitati psihice, senzoriale, emoționale și de învățare. Acestea pot fi temporare sau permanente. Este important ca acest copil să dobândească abilitățile necesare pentru a putea trăi independent și a se putea integra în comunitate.
Gradul de dezvoltare psihică, educațional și comportamentul social variază de la copiii care nu-și pot comunica propriile necesități, au o capacitate de învățare foarte redusă, până la copiii al căror nivel este foarte apropiat de cel al nivelului normal pentru grupa lor de vârstă, fiind totuși foarte vulnerabili. Educația este soluția pentru a face față oricărei situații de viață. Cheia comunicării eficiente constă în învățarea abilității de a vorbi și de a asculta. Părintele trebuie să fie: -
Un bun ascultător – să-l facă pe copil să înțeleagă că îl preocupă problemele lui (confesiunea creează o atmosferă de respect și simpatie);
-
Flexibil – să-i lase copilului o portiță de ieșire; să nu-l pună „la zid” fără a-i acorda o șansă; să-i arate că sunt gata să facă niște schimbări pentru ca lucrurile să intre în normal;
-
Realist – să nu-i ceară copilului mai mult decât poate să dea, având în vedere vârsta lui, puterea lui de înțelegere;
-
Capabil să zâmbească – simțul umorului îi poate ajuta să iasă dintr-o situație dificilă; un zâmbet îl poate apropia chiar și într-un moment de criză;
-
Capabil să coopereze – creșterea unui copil este un efort de echipă; parintii să nu uite că medicul pediatru, psihologul, unitatea școlară, cadrele didactice sunt alături de ei.
Consecințele unei comunicări defectuoase sunt: -
Probleme emoționale: Oricât de mult s-ar strădui părinții să le ofere copiilor compensații materiale, faptul că aceștia (copiii) nu pot să-și împărtășească sentimentele sau să primească sprijinul necesar atunci când au nevoie îi doare, îi face să-și piardă încrederea în adulți, să se retragă și să se închidă într-o lume a lor.
-
Scăderea performanțelor școlare: Revolta copilului, senzația că nu este înțeles, apreciat și iubit, duc adesea la scăderea interesului pentru învățătură, o pedeapsă involuntară pe care copilul o aplică părintelui prea ocupat.
-
Probleme de comportament: Unii copii își exprimă suferința, supărarea, neîncrederea sau durerea în mod violent. Părinții îi pot ajuta pe copii să găsească, printr-o bună comunicare, modalități de exprimare corecte. Lipsa comunicării și impunerea unor comportamente prin pedepse repetate sau forță, duc la
mai multă mânie, mai multă ură și neînțelegere, afectând comportamentul copiilor pe mai târziu în viață. Folosirea forței pentru obținerea comportamentului dorit este pentru unii părinți singura metodă pe care o cunosc – o metodă cu rezultate dezastruoase pentru copil. Numai printr-o bună comunicare copilul va înțelege, va accepta și va aplica regulile care vor duce la asumarea responsabilității viitoare. De aceea, părinții trebuie:
-
Sa găsească un loc atât în inima, cât și în casa lor unde nimic să nu îi deranjeze atunci când vor să comunice cu copiii;
-
Să accepte eforturile copiilor de a comunica și să le laude chiar și atunci când nu reușesc pe deplin;
-
Să-și accepte răspunderea pentru mesajele greșite pe care le transmit copiilor (mesajele negative conduc de cele mai multe ori către rezultate negative);
-
Să colaboreze cu toți aceia care îi pot sprijini în efortul lor sau pe care îi pot sprijini ei spre binele copiilor: educatori, psihologi, medici, organizații pentru copii;
-
Să își încurajeze copilul să mențină o comunicare deschisă. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor
în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate.
Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt. O modalitate reală şi firească a colaborării cu şcoala este înfăptuită prin controlul copiilor de către părinţi. În şcoală acest control se efectuează zilnic, la fiecare materie, există deci o preocupare constantă şi sistematică pentru această problemă. Unii părinţi consideră că aceasta este sarcina şcolii, iar alţii se scuză că nu o fac, deoarece nu au competenţa necesară pentru a realiza un control de fond. În discuţiile cu aceşti părinţi noi trebuie să le explicăm că nimeni nu le poate pretinde un control asupra calităţii temelor şi lecţiilor, dar unul asupra cantităţii acestora, asupra efectuării sau neefectuării lor, este absolut necesar, pentru a preveni situaţia obişnuinţei de a nu le efectua. În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor. Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii trebuie să vadă în profesor un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă. În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.
Bibliografie: 1. Andrei, Cristian; Ciolompea, Teodora; Niculae, Ioana; Stoica, Denisa; Şerban, Mihai – „Manual pentru părinţi”, Bucureşti, 2002, broşură organizaţia „Salvaţi Copiii”. 2. Andrei, Petre – „Stiluri şi metode de comunicare”, Editura Aramis, Bucureşti, 2004. 3. Ciofu, Carmen – „Interacţiunea părinţi – copii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989. 4.„Îmbunătăţirea parteneriatului dintre şcoală şi comunitate” - Ghid pentru Consiliile de Administraţie, Bucureşti, Centrul Educaţia 2000+, 2005. 5. Kant, Im., „Tratat de pedagogie”. Iaşi, Editura Agora, 1992. 6. „Manual de educaţie pentru viaţa de familie”, Fundaţia Tineri pentru Tineri, 2001. 7. Maria, R., „Empatia în educaţie”, Didactica Publishing House, Bucureşti, 2008. 8. Popescu, M., „Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”. Editura Corint, 2000.