Arhimandritul Simeon Kraiopoulos Despre FORTAREATA EULUI BOLNAV Sau Despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA [PDF]

Zitiervorschau

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos despre FORTAREATA EULUI BOLNAV sau despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA

“Atât de încăpăţânat este omul! Nu vrea să deschidă… Deşi înţelege că se va izbăvi de iad şi va scăpa de acel chin, totuşi nu o face”. Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO. Va fi sfâșiat. Va fi mușcat și sfâșiat, fiindcă fortăreața nu se predă ușor. În funcție de cunoștințele și însușirile pe care le are cineva, va aduce argumente pentru a se convinge pe sine și pentru a se amăgi pe sine, firește, chiar și spre pieirea lui, spre nimicirea lui. Așadar, când sosește acest ceas critic, oricâtă dispoziție ar avea cineva să asculte, nu va asculta. Puțini sunt aceia care, cu simplitate și cu lipsă de viclenie, pot spune: ,,Așa să fie, așa să fie” și înaintează spre sfințenie. Mulți suferă și îi fac și pe alții să sufere. Dar după cum a spus apostolul Pavel: ,,Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”. Da, prin Iisus Hristos, în cele din urmă, toate se vor rezolva, toate se vor rândui. Unul din dușmanii de seamă ai nevoitorului pe calea mântuirii este EGO-ul, iubirea de sine. Este cea mai feroce luptă ce poate fi dusă. Aici găsește punct de sprijin diavolul și nișe prin care să poată pătrunde in inima omului. Diavolul este un duh spurcat care crește pe măsură ce noi îl hrănim, noi îi dăm „pâinea cea de toate zilele”, noi îl facem în stare să ne stăpânescă – și mai ales prin iubirea de sine. Sufletul nostru este o fortăreață de necucerit Delicatețea Harului și încăpățânarea nostră În adânc sufletul este o fotăreață de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreța rămâne necucerită, pentru că poarta se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, Harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu o forțeze . Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică. Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze porți, ci să aştepte, să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru. Posibilitatea să deschidă poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă. Îi este teamă să o

deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este cerul care așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui! Atât de încăpățânat este omul! Nu vrea să deschidă. Sărmane sunt aceste suflete! Și sunt multe care fac așa. Veșnic – pomenitul Aspiotis spune despre tipul melancolic, despre cineva care are o formă gravă de melancolie, spune că melancolicul simte că trăiește în iad și înțelege că dacă vrea să iasă din iad, va intra într-o nouă stare. Deși înțelege că se va izbăvi de iad și va scăpa de acel chin, totuși nu o face. (…) Lasă-te liber în mâinile lui Dumnezeu Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța. Uneori este nevoie ca omul să nu meargă împotriva curentului. Acum vorbesc despre oamenii bolnavi, dar și în general. Omul poate să vadă ca ființă rațională, că acest lucru este împotriva lui Dumnezeu. Să vadă și să recunoască. Nu poate înlătura, dar poate vedea, poate recunoaște și spune către Dumnezeu: ,,Doamne, fă Tu cum este mai bine. Cât despre mine…! ”și să meargă mai departe. Astfel, sufletul se va izbăvi și se va lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu știe cum să iconomisească. De aceea, cred că bolnavii care pot avea dispoziția să facă așa, desigur, ajutați și sprijiniți de cineva, se izbăvesc. Nu numai că scapă, dar își dau seama cât de cumplită, căt de amară este închiderea în iad. Devin mai însetați de Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu și mai mult. Iar când se vor îndulci puțin de Dumnezeu, nu-i va putea întoarce înapoi nimeni, cu nici un chip. Stările bonăvicioase sunt o extremă, sunt realități intense care-l ajută pe om să vadă realitatea. Fiecare om este așa în adâncul sufletului său. Crede că nu i se dă atenție, că este nedeptățit și face precum copilul încăpățânat care stă într-un colț și plânge. De ce plângi? De ce te vaiți? Lasă-ți sinele liber în mâinile lui Dumnezeu. Dar acest ,,lasă-ți sinele tău” este moarte. Ce înseamnă moartea? Înseamnă să te lepezi de sinele tău, să nu mai păstrezi nimic. Este singurul lucru bun pe care-l are de făcut orice om supus căderii. Oricine se trage din Adam este supus căderii. (din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)

Maica Siluana Vlad: CINE SUNT EU SI UNDE INCEPE INTALNIREA CU DUMNEZEU?

Pentru lumea secularizatã în care trãim „iadul” este un cuvânt „de groazã” care face parte mai degrabã din terminologia hollywoodianã, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însã, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastrã duhovniceascã. Şi dacã pentru lumea secularizatã „iadul” este un capãt de drum, pentru lumea creştinã iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria. “Toatã lumea ştie cã bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, cãci Dumnezeu îl dã tuturor şi ne cheamã pe toţi sã-l luãm. A fost un moment în care am realizat cã eu nu pot sã fac nimic bun, cã eu nu pot sã fiu fericitã, cã orice aş face nu iese bine si cã oricât m-aş strãdui şi cã oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mã întristeazã, care mã face sã-mi fie ruşine, care mã face sã mã simt stingheritã, cel puţin în fata mea, dacã nu în faţa celorlalţi, unde sã zicem cã-mi fãceam rost de o justificare. Eu m-am întors în bisericã târziu dupã ce am trãit mult şi profund în aceastã lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznãdejdile ei, dar şi din toate bunãtãţile, frumuseţile câte putin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznãdãjduitã cã nu existã bine. In momentul în care te întâlneşti cu tine, reactionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rãu, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznãdejde pentru cã nu poti sã trãieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plãcere, pânã a te identifica cu acel discurs. Când am intrat în bisericã şi am vãzut cã fac acelasi lucru, cã iau putere de la Dumnezeu, întelepciune de la Dumnezeu şi cã repet aceleasi cãderi şi cã ispita deznãdejdii era la îndemâna mea la fel ca si înainte, atunci a murit în mine orice formã de pietism sau de evlavie emoţională.Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna.Şi atunci m-am aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis: „Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”. Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot” . Intalnirea cu propriul sine – Pe părerea de sine. – Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind candva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată in fata acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care

erau aşa… Insă când am descoperit in launtrul meu aceşti draci si aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi.Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi. O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine. – Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine? – In faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi dementalităţile părinţilor. Nu. Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele. – Să zic că de fapt asta am devenit. – Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic: „Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!” Nu-i spun lui Dumnezeu: „Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi tie nu o să-ţi placă aşa că nu-ţi mai facem liturghie, îţi cânt şi eu aleluia şi am terminat”! Nu. Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat. Pe noi ne doare lipsa bucuriei – Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!

– Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”. – Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei. – Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit deabia acum… – Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei? – Cum o anesteziem? In primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru. Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt. Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnica umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”. Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte. – De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere? Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică. – De ce ne este frică? – Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Imi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crap” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care il cer lui Dumnezeu este acesta- să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.

– Şi de existenţă. – Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine… – Care duce spre gândul lui Dumnezeu. – Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligenta seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neurologii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se fotografiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor… – Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare? – Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul: „Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”. Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi. – Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu. – Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cat suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.

La capatul durerii e Dumnezeu (II) “Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea. Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborârea în iadul din mine, conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

– Maică Siluana, aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe? – Nu mai trebuie să facem nimic…, deci toată „facerea” noastră este să pătrundem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne“. Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos. – Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad! – Şi iadul este în mine. Omul Hazna – Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât… – Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”. – „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”. – Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. (…) Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sf. Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească. – Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe? – Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine“, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă”. Ajuns acolo, în

adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat. – Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…? – Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică…, o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate…, la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis. Apoi, când l-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-l pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe“, am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău, când tu Îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură bani… Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Insă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-i mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă“, „Doamne, ajută-mă“, cum năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună… – De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim? – Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El… – … Care este Iubire? – Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. (…) Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest afară o să descoperim că tot înăuntru este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de “talanţi” – Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră. (…)”

CHEMARE CATRE OMUL LAUNTRIC Predica Pr. Constatin Coman la Manastirea Putna (2011)

REZUMAT: – Sa luam aminte! Sunt cuvintele lui Dumnezeu, nu sunt cuvinte omenesti! Sunt lucruri fundamentale, esentiale, vitale! – Mantuitorul ne redescopera ADEVARUL despre viata noastra. – Dumnezeu a inscris in creatia Sa si PURTAREA DE GRIJA pentru tot ce inseamna viata noastra. – Sa nu ne coboram noi insine de la MARETIA la care ne-a chemat Dumnezeu, inca din aceasta viata: sa traim AICI SI ACUM impreuna cu Dumnezeu! Suntem chemati sa traim la un nivel superior, sa nu ramanem la mancare si imbracaminte. Omul este chemat SA CAUTE, SA SE INGRIJEASCA DE IMPARATIA LUI DUMNEZEU! – Ce este Imparatia lui Dumnezeu? Imparatia lui Dumnezeu este ACOLO UNDE ESTE STAPAN DUMNEZEU, nimic altceva! – Unde este Imparatia lui Dumnezeu? Inlauntrul nostru! In noi insine! Aici omul Il poate descoperi pe Dumnezeu Insusi… – Traim intr-o lume, intr-o cultura si civilizatie care dau prea putina atentie sau deloc “omului launtric“. – “Omul din afara” este omul care se risipeste in grijile si in placerile acestei lumi. Suntem prinsi si risipiti de tot ce este in afara noastra. – Omul launtric este prea putin cultivat, nu ne aplecam inauntrul nostru. NU AVEM TIMP DE EL, ba chiar FUGIM DE EL. – In acest om launtric ne putem intalni cu Dumnezeu. Aici este duhul nostru; Dumnezeu este Duh si impartasirea cu El se face in duh. Trebuie sa ne trezim duhul din noi ca sa ne impartasim de Dumnezeu. Aceasta trezire se face prin adancirea gandului inaluntrul nostru. – “Priveghere” = stradania omului de a se aduna in sine si de a se trezi pe sine. – Aceasta chemare la meditatie, la cercetare de sine este foarte necesara inaintea intalnirii cu Dumnezeu. Numai asa ajungem la starea de pocainta. Nimeni din cei care isi dezgolesc astfel propria constiinta nu se mai poate semeti sau indreptati. – Nu putem sa cautam Imparatia cerurilor decat intr-o stare de pocainta! Iar aceasta stare de pocainta nu poate fi descoperita decat adancindu-ne cu adevarat inaluntrul nostru, rupand [temporar, n.n.] legaturile cu lumea din afara, lepadandu-ne de aceasta lume. Fara aceasta, nu vom putea birui ispita indreptatirii de sine, a comparatiei cu ceilalti, in favoarea noastra. “Eu si bunul Dumnezeu”. – Sa facem si noi cei din lume acest lucru pentru minutele care preced rugaciunea sau pentru ceasurile care preced Liturghia!

– Cel mai greu lucru este sa ne adunam in sine, dar fara aceasta NU NE PUTEM INTALNI CU DUMNEZEU. Fara aceasta nu ne trezim duhul. – Ne amagim crezand ca ne este suficienta MINTEA ca sa facem provocarilor vietii sau chiar relatiei cu Dumnezeu. Primul lucru de facut: DETRONAREA MINTII [RATIUNII]. – Coborarea mintii pana ajunge sa se uneasca cu inima sau duhul omului. – Rugaciunea mintii = lucrarea launtrica, modalitatea prin care se poate trezi omul launtric. Concentrarea asupra cuvintelor: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” – Numele lui Iisus Hristos Insusi are o putere dumnezeiasca. – Trebuie sa-I supunem lui Hristos MINTEA, care este intr-o permanenta ratacire, raspandire. – Parintele Emilianos Simonopetritul: “Voi va laudati cu cei carora le merge mintea. Noi, in pustie, ne laudam cu cei carora le sta mintea… le sta inlauntru, supusa si ascultatoare duhului, deschisa descoperirii Duhului lui Dumnezeu”. – Pentru primirea Duhului, trebuie sa avem aceasta PREGATIRE MINIMALA inlauntrul nostru. – “Slava lui Dumnezeu care salasluieste in sfinti” – cea mai pretioasa mostenire: nimeni nu o poate percepe daca nu are Duhul lui Dumnezeu. – Duhul lui Dumnezeu este cel care ne va face sa intelegem puterea nemarginita a lui Dumnezeu in cei ce cred… – Tainele lui Dumnezeu nu sunt accesibile mintii omului, la nivelul duhului trebuie sa le primim. Dar pentru aceasta trebuie sa ne eliberam de lumea exterioara si de tirania mintii. – Sfantul Ioan Gura de Aur: “Nimic nu inabusa sufletul mai mult decat grijile”. – Daca suntem impietriti si nesimtitori si nu luam seama la prezenta lui Dumnezeu inauntrul nostru, este semn ca grijile ne-au coplesit… – Sa ne lepadam de propria noastra “intelepciune”. – Masura credintei este data de masura in care ne lasam in grija lui Dumnezeu.