Antropologie structurala zero 9789734683130 [PDF]

Zitiervorschau

Colecţia PLURAL M

Claude Levi-Strauss, Anthropologie structurale zero Preface et edite par Vincent Debaene © Editions du Seuil, 2019 Collection La Librairie du XXI• siecle, sous la direction de Maurice Olender © 2020 by Editura POLIROM, pentru ediţia în limba română Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multi­ plicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpu­ nerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului repre­ zintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare. Pe copertă: © Guliver/iStockphoto.com - Kudryashka www.polirom.ro

Editura POLIROM Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: LEVI-STRAUSS, CLAUDE Antropologie structurală zero I Claude Levi-Strauss; trad. din lb. franceză de

Giuliano Sfichi. - Iaşi: Polirom, 2020 ISBN: 978-973-46-8313-0 I. Sfichi, Giuliano (trad.) 572.026 Printed in ROl\llANIA

Claude Levi-Strauss

Antropologie structurală zero Ediţie îngrijită şi prefaţă de Vincent Debaene Traducere de Giuliano Sfichi

POLIROM

2020

CLAUDE LEVI-STRAUSS (1908-2009), considerat „părintele antro­ pologiei moderne", a urmat studii de drept şi filosofie înainte de a se orienta către etnologie şi antropologie. A fost profesor la Săo Paulo (cercetările etnografice de aici constituie sursa volu­ mului Tropice triste, care i-a adus celebritatea), iar mai apoi, până la pensionarea din 1982, director de studii şi profesor la College de France, precum şi director adjunct la Musee de l'Homme. A fost membru al Academiei Franceze din 1973. Dintre nume­ roasele sale lucrări, menţionăm: Rasă şi istorie (1952), Mitologice (4 vol., 1964, 1966, 1968, 1971), Antropologie structurală (2 vol., 1958, 1973), Gândirea sălbatică (1962; Polirom, 2011), Antropologia şi problemele lumii moderne (2011; Polirom, 2011), Cealaltă faţă a Lunii. Scrieri despre Japonia (2011; Polirom, 2013) şi Toţi suntem nişte canibali (2013; Polirom, 2014).

Prefată „Gândirea dumneavoastră nu este matură." Acestea sunt, după spusele lui Claude Levi-Strauss, cuvintele prin care Brice Parain, pe atunci secretar şi consilier editorial al lui Gaston Gallimard, şi-ar fi justificat refuzul de a publica volumul Antropologie struc­ turală*. Atunci când povesteşte anecdota, Levi-Strauss nu o datează, dar precizează că era „înainte de a scrie Tropice triste", altfel spus, probabil prin 1953 sau 1954 1 • Fără să zăbovim asupra motivului invocat de Parain, pe care Levi-Strauss îl va descrie în scurt timp drept un „adversar al etnologiei" 2, putem pune prin­ soare că era la mijloc şi o anumită neîncredere faţă de culegerile de articole, despre care se ştie că, fiind prea eterogene sau prea repetitive, rareori constituie cărţi bune. Totuşi, în momentul în care încredinţează editurii Plon manuscrisul Antropologiei struc­ turale, care va apărea în cele din urmă în 1958, la trei ani după Tropice triste, Levi-Strauss nu se mulţumeşte să reunească nişte texte vechi precedate de o prefaţă de circumstanţă. Dimpotrivă, el propune un volum puternic structurat care, departe de a urma leneş ordinea cronologică a publicaţiilor sale din trecut, îi orga­ nizează reflecţiile în cinci părţi şi şaptesprezece capitole. Aceste părţi pornesc de la nivelul cel mai de bază unde se manifestă organizarea structurală a faptelor sociale (,,Limbaj şi rudenie"), după care examinează „Organizarea socială", apoi manifestările concrete ale acestor structuri subiacente, reperabile la nivelul ritului şi al mitului (,,Magie şi religie"), iar apoi al creaţiei plastice * Ediţia românească a apărut cu titlul Antropologia structurală, traducere de I. Pecher, Editura Politică, Bucureşti, 1978 (n. tr.). 1. Claude Levi-Strauss, Didier Eribon, De pres et de loin. Suivi d'un entretien inedit „Deux ans apres", Seuil, ,,Points", Paris, 1991, p. 100. 2. Claude Levi-Strauss, Anthropologie structurale, Plon, Paris, 1958, p. 357.

6

PREFAŢĂ

(,,Artă"); lucrarea se încheie cu o ultimă secţiune care pune pro­ blema locului etnologiei în cadrul ştiinţelor sociale şi, în acelaşi timp, în învăţământul modern (,,Probleme de metodă şi de pre­ dare"). Totul este precedat de o ambiţioasă introducere care pre­ cizează rolurile etnologiei, respectiv istoriei, în contextul în care aceasta din urmă apare ca disciplina cu poziţia cea mai remar­ cabilă şi mai novatoare dintre toate ştiinţele sociale, aşa cum o atestă importanţa ei în cadrul celei de-a şasea secţiuni, proaspăt înfiinţată, de la Ecole Pratique des Hautes Etudes, viitoarea Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. (Levi-Strauss este membru al secţiunii a cincea, consacrată „ştiinţelor religioase".) Retrospectiv, pare evident că publicarea Antropologiei struc­ turale a constituit o etapă crucială în difuzarea şi dezvoltarea structuralismului. Fără îndoială, organizarea foarte bine pusă la punct a cărţii a jucat un rol esenţial în acest proces. Ea punea în valoare caracterul extrem de novator al reflecţiei şi ambiţia teoretică a unui discurs ce se sprijină pe date etnografice foarte precise, deschizându-se totodată către celelalte discipline (ling­ vistică, istorie, psihanaliză etc.), precum şi către lucrările în limba engleză. Ea îi dădea o eficacitate foarte mare, sporită de un titlu cu valoare de program. Să ne amintim că pariul nu era nicidecum câştigat dinainte. Împotriva facilităţii volumelor retro­ spective care derulează implacabila cronologie a succeselor edi­ toriale şi instituţionale, este important să reamintim că adjectivul ,,structural" era pe atunci un cvasi-barbarism şi că întreprinde­ rea implica riscuri: istoria intelectuală e presărată cu astfel de neologisme concepute ca nişte stindarde, care sunt agitate zgo­ motos pe durata unui manifest şi mor în faşă. Antropologie structurală era aşadar mai mult şi altceva decât o punere laolaltă a unor contribuţii unite în mod artificial printr-un titlu. Observaţia este la fel de valabilă şi pentru Antropologie structurală doi, care apare în 1973 şi a cărei organizare este destul de apropiată de cea a primului volum: după „Vederi în perspectivă", care pun întrebări cu privire la istoria sau preis­ toria antropologiei moderne, găsim două secţiuni intitulate „Orga­ nizare socială", respectiv „Mitologie şi ritual", înainte de o ultimă (şi lungă) parte numită „Umanisme şi umanităţi". Şi în acest caz, ordinea este impusă de etapele reflecţiei, iar cronologia nu joacă nici un rol. Lucrarea se încheie chiar cu reluarea textului Rasă şi istorie, apărut în 1952, deci cu douăzeci de ani înainte,

PREFAŢĂ

7

pentru că, oricât de novator ar fi fost (şi rămâne), acest mic tratat despre diversitatea culturală şi evoluţionism nu-şi prea găsea locul în arhitectura primului tom (mai afirmativ şi mai disciplinar, mai puţin marcat de preocuparea de a situa etnolo­ gia în cadrul unei reflecţii ce ia drept obiect destinul umanităţii), dar completa, în schimb, în mod oportun nişte meditaţii asupra noţiunilor de umanism şi progres. Cât despre Privirea îndepărtată, care apare în 1983 şi pe care Levi-Strauss ar fi intitulat-o cu dragă inimă Antropologie struc­ turală trei dacă adjectivul n-ar fi fost depreciat şi „golit de con­ ţinut" din cauza unui efect de modă intelectuală 1, ea se supune aceloraşi principii, deşi construcţia cărţii se îndepărtează de cele două culegeri de texte precedente. Lucrarea este mai puţin strict etnografică şi se angajează într-un dialog mai direct cu teoriile sau ideologiile epocii, dialog care se referă în principal la formele de constrângere ce se exercită asupra activităţii umane. În orice caz, două concluzii se impun. Pe de o parte, Antro­ pologiile structurale sunt concepute fără doar şi poate ca nişte cărţi, altfel spus, ca nişte intervenţii teoretice într-un spaţiu de dezbatere pe care vizează să-l redefinească, şi nu doar ca nişte culegeri de texte; pe de altă parte, concepţia asupra antropologiei, a metodelor şi obiectelor sale nu prea cunoaşte modificări de-a lungul carierei lui Levi-Strauss. Această constanţă este o trăsă­ tură frapantă a operei. Singura excepţie veritabilă este probabil statutul distincţiei dintre natură şi cultură; prezentată mai întâi (în Structurile elementare ale rudeniei, 1949) ca un invariant antropologic în descendenţa ştiinţei sociale de la începuturile sale din secolul al XVIII-lea, ea devine o distincţie cu „valoare în special metodologică", conform unei formule din Gândirea sălbatică (1962) 2• În afară de această deplasare, solidară cu o redefinire a conceptului de simbol 3, gândirea lui Levi-Strauss 1. Claude Levi-Strauss, Didier Eribon, De pres et de loin, ed. cit., p. 131. 2. Claude Levi-Strauss, ,,La Pensee sauvage", în Vincent Debaene et al. (ed.), CEuvres, Gallimard, ,,Bibliotheque de la Pleiade", Paris, 2008, p. 824 (ed. rom. Gândirea sălbatică, traducere de I. Pecher, Polirom, Iaşi, 2011, p. 251 - n. tr.). 3. Vezi Gildas Salmon, ,,Symbole et signe dans l'anthropologie struc­ turale", Europe, nr. 1005-1006, 2013, pp. 110-121.

8

PREFAŢĂ

dovedeşte o mare fidelitate faţă de câteva principii directoare, iar evoluţia ei se explică mai mult prin diversitatea obiectelor cărora li se aplică decât printr-o modificare a „convingerilor rus­ tice" (potrivit expresiei din Tropice triste) care îi ghidează între­ prinderea.

O preistorie a antropologiei structurale În 1957, Levi-Strauss reuneşte aşadar cele şaptesprezece articole care vor forma lucrarea Antropologie structurală, alegându-le dintre „cele câteva sute de texte scrise de aproape treizeci de ani" (conform scurtei prefeţe pe care o scrie pentru această oca­ zie). În afară de două contribuţii inedite, el reţine cincisprezece texte, dintre care cel mai vechi a fost publicat încă din 1944. Aşadar, ipoteza conform căreia Levi-Strauss şi-ar fi neglijat tex­ tele din „tinereţe" în favoarea unor scrieri mai recente, dând dovadă de mai multă maturitate intelectuală, nu se poate susţine. Tabla de materii dovedeşte, dimpotrivă, o muncă de selecţie. Aceasta este prima constatare la originea prezentei culegeri de texte, Antropologie structurală zero\ ce reuneşte şaptesprezece texte lăsate deoparte de Levi-Strauss în momentul alcătuirii volumului din 1958. Renunţarea la unele texte se justifică uşor, iar Levi-Strauss o explică de altfel: ,,Am făcut o alegere, eliminând lucrările cu caracter pur etnografic şi descriptiv, precum şi altele, cu încărcătură teoretică, dar a căror substanţă a fost încorporată în cartea mea Tropice triste". Alte texte, cum ar fi „Arta de pe Coasta de Nord-Vest la American Museum of Natural History" (capitolul XII al cărţii de faţă), i se par probabil şi prea învechite: uimirea nu a îmbătrânit, însă discursul teoretic dezvălu�e nişte perspective (în speţă, interogaţii difuzioniste) pe care progresele disciplinei le-au făcut să devină desuete. În fine, unele studii par perimate din cauza altora mai recente, precum ,,Indian Cosmetics" 1. Titlul Antropologie structurală zero a apărut în 2011 în cursul unei discuţii colective cu Laurent Jeanpierre şi Frederic Keck, când plănuiam o ediţie critică a acestor texte ignorate. Cum acest proiect nu a fost dus mai departe, le sunt recunoscător că mi-au permis să folosesc un titlu care ne atrăsese pe toţi trei.

PREFAŢĂ

9

(capitolul XI), care, în 1942, propunea cititorilor revistei supra­ realiste americane VVV o descriere minuţioasă a machiajelor kaduveo, machiaje a căror analiză aprofundată nu a fost pre­ zentată totuşi decât în Tropice triste. O remarcă asemănătoare se poate face în legătură cu lunga prezentare a „Sociologiei fran­ ceze" (capitolul I), despre care putem paria că, după părerea lui Levi-Strauss, fusese depăşită de „Introducerea în opera lui Marcel Mauss", apărută în 1950 1. E drept că se producea astfel o pierdere, pe care prezentul volum ar vrea să o repare. Pierdere, în primul rând, pentru că mai multe dezvoltări erau excluse de fapt din această selecţie. Este, de exemplu, situaţia anumitor pasaje din „Teoria puterii într-o societate primitivă" (capitolul VIII), de care Levi-Strauss s-a folosit în mod liber în Tropice triste, dar cu preţul renunţă­ rii la remarcabilele consideraţii finale cu privire la noţiunea de ,,putere naturală"; şi, de asemenea, cea a examinării foarte rigu­ roase a operei lui Durkheim pe care o găsim în „Sociologia fran­ ceză" şi care nu-şi avea locul în studiul din 1950 consacrat operei lui Mauss - text important, dificil, ,,biblie a structuralismului", foarte comentat şi la a cărui clarificare contribuie retrospectiv paginile din 1945 despre Durkheim2 • Pierdere şi pentru că ale­ gerea făcută de Levi-Strauss lăsa deoparte unele articole care nu se integrau în itinerarul construit de Antropologie structurală, dar care au jucat un rol major în dezvoltarea altor reflecţii des­ făşurate separat faţă de structuralism. Este cazul textului „Război şi comerţ la indienii din America de Sud" (capitolul VII) sau, din nou, al celui intitulat „Teoria puterii într-o societate primi­ tivă": aceste două texte sunt referinţe esenţiale pentru teoriile sociale şi politice care văd în societăţile indiene din America de Sud nişte exemple de societăţi lipsite de bogăţie şi dotate în acelaşi timp cu o organizare politică minimală, forme sociale anterioare deci statului şi acumulării primitive de capital; lucră­ rile lui Pierre Clastres constituie ilustrarea cea mai notabilă a 1. ,,Introduction a l'ceuvre de Marcel Mauss", în Marcel Mauss, Sociologie et anthropologie, PUF, Paris, 1950, pp. IX-LII. 2. Printre comentatorii acestui text, care constituie un pivot al filo­ sofiei franceze în secolul XX, îi vom cita pe: Maurice Merleau-Ponty, Claude Lefort, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Jacques Lacan, Roland Barthes, Pierre Bourdieu, Jean Bazin, Jacques Ranciere.

10

PREFAŢĂ

acestor reflecţii de antropologie politică 1 . Se poate face o remarcă asemănătoare în legătură cu articolul, tradus acum în franceză pentru prima oară, ,,Utilizarea socială a termenilor de rudenie la indienii din Brazilia" (capitolul XIII). În timp ce Levi-Strauss nu-l reluase decât parţial în teza sa secundară de doctorat Viaţa familială şi socială a indienilor nambikwara, acest articol a fost repus în lumină de specialişti brazilieni în anii 1990 şi a deve­ nit, împreună cu alte scrieri etnografice din anii 1940, o referinţă centrală pentru una dintre cele mai importante dezvoltări ale antropologiei recente, şi anume reconstrucţia ontologiilor amerin­ diene prin extinderea noţiunii de afinitate la lumea non-umană: ,,Privită la început ca un mecanism intern de constituire de gru­ puri locale, afinitatea [a apărut] apoi ca un dispozitiv relaţional care organizează relaţiile extralocale, reunind persoane sau gru­ puri de persoane dincolo de rudenie şi, în cele din urmă, ca un limbaj şi ca o schemă relaţională între Acelaşi şi Altul, identitate şi diferenţă"2• Putem, în fine, să presupunem că „Tehnica fericirii" (capi­ tolul VI), articol agreabil şi totodată profund, care avea drept obiect societatea americană aşa cum o cunoscuse Levi-Strauss din interior în anii 1940, nu-şi găsea locul în volumul teoretic pe care îl avea în vedere în 1957. Scris în 1944, publicat în 1945 în revista L'Age d'or, apoi reluat un an mai târziu într-un număr special al revistei Esprit consacrat „Omului american", acest text se învecina la a doua apariţie cu contribuţii ale unor scriitori sau gânditori americani (Kenneth Burke, Margaret Mead), pre­ cum şi cu cele ale altor intelectuali exilaţi în Statele Unite în timpul războiului (Georges Gurvitch, Denis de Rougemont). Tonul este deja acela al unor meditaţii mai „eliberate" din anii 1970 şi 1980 (ne gândim la „New York post- şi prefigurativ" din Privirea îndepărtată sau la textele din lucrarea postumă Toţi suntem nişte canibali), dar, spre deosebire de acestea din urmă, articolul din 1945 dovedeşte o tulburare, chiar o îngrijorare, care se hrăneşte 1. Vezi în special Pierre Clastres, Recherches d'anthropologie poli­ tique, Seuil, Paris, 1980. 2. Carlos Fausto, Marcela Coelho de Souza, ,,Reconquistando o campo perdido: o que Levi-Strauss deve aos amerindios", Revista de Antropologia, Săo Paulo, vol. XLVII, nr. 1, 2004, pp. 98-99. Vezi Vincent Debaene, ,,Claude Levi-Strauss aujourd'hui", Europe, nr. 1005-1006, 2013, pp. 11-36.

PREFAŢĂ

11

din ambivalenţele pe care le generează orice observaţie partici­ pativă. În acest articol se manifestă un amestec de fascinaţie şi respingere faţă de societatea americană, combinaţie în sine des­ tul de comună în epocă, dar al cărei conţinut este extrem de original. La fel ca în paginile pline de oroare din Tropice triste despre Asia de Sud, vedem aici cum etnologul luptă cu propriile repulsii (în faţa atotputernicului imperativ de armonie socială, a infantilismului generalizat, a imposibilităţii solitudinii ş.a.m.d.) şi încearcă să schimbe sensul acestora din urmă în beneficiul unei comparaţii teoretice cu societăţile europene. Deşi dezgustul este mai puţin visceral decât în descrierea mulţimilor din Calcutta, acest text trădează şi el o subiectivitate în luptă cu propriile sentimente de neplăcere şi care, preocupată să se distingă de un antiamericanism strict reactiv (sau doar condescendent), se străduieşte să delimiteze cât mai precis şi să desemneze prin formule uneori de mare forţă anumite trăsături fundamentale ale societăţii americane: caracterul eterogen faţă de sine însăşi al unei societăţi a cărei „osatură se află încă la exterior" (,,uneori fermecată, alteori îngrozită, ea se descoperă zi de zi din afară"); repudierea tragicului de către o sociabilitate „înverşunată"; ide­ alul unei „copilării lipsite de răutate", al unei „adolescenţe lipsite de ură" şi al unei „umanităţi lipsite de resentiment" - această negare a contradicţiilor vieţii sociale conducând uneori, oarecum printr-o întoarcere a refulatului, la conflicte de o mare violenţă între comunităţi (p. 147) 1 • În pofida unor omagii repetate aduse ţării care „foarte pro­ babil i-a salvat viaţa", universităţilor şi bibliotecilor ei, se dez­ văluie o reticenţă reală şi profundă faţă de Statele Unite, pe care o va confirma câţiva ani mai târziu refuzul inflexibil opus propunerilor lui Talcott Parsons şi Clyde Kluckhohn (sprijiniţi de puternica insistenţă a lui Roman Jakobson), care încearcă să-l recruteze la Harvard. ,,Ştiam că aparţineam prin toată fiinţa mea Lumii Vechi; irevocabil."2 La fel ca la lectura capitolelor din 1. Numerele de pagini date între paranteze fără altă referinţă tri­ mit la prezenta ediţie. 2. Claude Levi-Strauss, Didier Eribon, De pres et de loin, ed. cit., pp. 82-83. Vezi şi Roman Jakobson, Claude Levi-Strauss, Correspondance, 1942-1982, Seuil, ,,La Librairie du XXIe siecle", Paris, 2018, pp. 174-185.

12

PREFAŢĂ

Tropice triste despre Pakistan şi islam (care, deşi scrise pe baza unor note din 1950, nu menţionează decât foarte fugitiv masacrele şi deplasările în masă de populaţie de după împărţirea Indiei), cititorul contemporan al „Tehnicii fericirii" va putea fi surprins de unele tăceri şi de o cecitate specifică epocii şi poziţiei obser­ vatorului care, deşi solicitat să dea mărturie despre societatea americană, se miră de impermeabilitatea dintre „generaţii, sexe şi clase", însă abia dacă pomeneşte segregarea şi conflictele rasiale 1 • În orice caz, volumul de faţă doreşte aşadar să facă din nou disponibile nişte texte importante, deseori ignorate, majoritatea publicate iniţial în engleză, în reviste foarte variate, şi devenite în mare parte aproape de negăsit2 • Pe lângă interesul intrinsec pe care îl prezintă, aceste şaptesprezece articole lăsate deoparte de Levi-Strauss în 1958 conturează o preistorie a antropologiei structurale; ele permit să se observe mai bine, printr-un set de contraprobe, atât proiectul teoretic, cât şi sensul pe care îl avea întreprinderea pentru individul Claude Levi-Strauss la mijlocul anilor 1950.

New York, 1941-1947 Dar asta nu e tot. Căci prezentul volum nu e făcut doar din reziduuri, din odds and ends (,,bucăţi disparate şi resturi"), cum spune o expresie englezească pe care Levi-Strauss o îndrăgea. Unitatea sa nu e strict negativă. Ea este în primul rând una de loc şi de timp: New York, 1941-1947. Textele ce urmează au fost 1. Această tăcere nu-i este proprie lui Levi-Strauss şi se regăseşte în toate contribuţiile din numărul special al revistei Esprit (ceea ce nu se întâmplă în numerele contemporane ale revistei Les Temps modernes care se referă la Statele Unite). Scrisorile către părinţii săi arată că Levi-Strauss îl citea, de exemplu, pe Claude McKay şi frecventa cu plăcere cartierul Harlem, în special ves­ titul club Savoy Ballroom, dar, la fel ca în scrierile sale din anii 1930 despre Sao Paulo, care menţionează ocazional populaţiile negre sau metisate, el pare să conceapă discriminarea rasială ca pe un vestigiu istoric, nu ca pe o problemă socială sau istorică. 2. Referinţele publicaţiilor originale pot fi găsite la finalul volumului.

PREFAŢĂ

13

toate scrise de Levi-Strauss în cursul anilor pe care i-a petrecut în America, ba chiar la New York, mai întâi ca evreu refugiat scholar în exil, ajutat de planul de salvare a universitarilor europeni finanţat de Fundaţia Rockefeller -, apoi în calitate de consilier cultural pe lângă ambasada Franţei. Ele au apărut între 1942 şi 1949, adică înainte de Structurile elementare ale rudeniei, carte a cărei publicare constituie un reper cronologic firesc : ea datează (superficial, dar comod) începutul structura­ lismului şi indică totodată pentru Levi-Strauss momentul reve­ nirii definitive în Franţa şi al reintegrării prin ritualul tezei de doctorat şi al obţinerii unui post de cercetător la CNRS , chiar dacă, pe plan personal şi profesional, sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950 sunt o perioadă agitată. Aceste şaptesprezece texte constituie deci dovada unui moment biografic şi totodată istoric. Î l vedem aici pe tânărul etnolog făcându-şi ucenicia şi integrându-se în antropologia americană disciplină mai veche şi mai bine înrădăcinată decât în Franţa - ca specialist în America de Sud şi îndeosebi în aşa-numitele popu­ laţii de pe „terenurile j oase", desemnate astfel pentru a le distinge de marile civilizaţii andine care mobilizaseră esenţialul cercetă­ rii asupra Americii de Sud până în anii 1930. În finalul acestui volum pot fi găsite cinci texte etnografice, dintre care trei sunt preluate din importantul Handbook of South American Indians în şase volume coordonat de Julian H. Steward (lucrare despre care, chiar şi în 200 1 , Levi-Strauss spunea că, în ciuda insufi­ cienţelor ei, nu devenise perimată odată cu apariţia publicaţiilor recente 1 ) . Aceste texte permit să se pună capăt reproşului, adus frecvent lui Levi-Strauss, de „înclinaţie teoretică", filosoful de formaţie fiind adesea acuzat că se mulţumea cu o abordare prea abstractă şi prea puţin empirică a societăţilor indiene . 1. Vezi recenzia polemică la The Cambridge History of the Native Peoples ofthe Americas, vol. 3 : South America, apărută în L'Homme (nr. 158-159, pp. 439-442). Levi-Strauss va da în total cinci texte pentru Handbook of South American Indians : cele trei articole traduse aici se bazează în mare parte pe informaţii culese direct ; nu sunt reluate lungul articol care sintetizează informaţiile dis­ ponibile în epocă despre triburile de pe cursul superior al râului Xingu şi studiul de etnobotanică (publicat în al şaselea volum, din 1950) consacrat modurilor de folosire a plantelor sălbatice de către indieni în America tropicală.

14

PREFAŢĂ

În aceste articole din anii 1940, Levi-Strauss se dovedeşte, dimpotrivă, un etnograf minuţios şi nicidecum un teoretician. Venit din filosofie, trecut prin sociologie, el intervine acum ca expert în etniile de pe platoul brazilian, într-o perioadă în care disciplina se concentrează în primul rând pe chestiuni de iden­ tificare a triburilor, de cartografiere a teritoriului acestora şi de descriere a obiceiurilor lor într-o perspectivă dacă nu difuzionistă, atunci, în orice caz, preocupată de istoria migraţiilor şi a popu­ lării Americii de Sud. Î n acelaşi timp, Levi-Strauss apare aici indubitabil ca un etnolog al vremii sale : a citit toată bibliografia existentă, dar experienţa lui etnografică de teren este redusă (câteva săptămâni printre indienii bororo şi nambikwara, relatate mai târziu în Tropice triste). Omagiile pe care le aduce lui Bronislaw Malinowski şi chiar în mai mare măsură lui Curt Nimuendaju (capitolele I şi V), oameni de teren desăvârşiţi faţă de care are o admiraţie neprecupeţită, arată totuşi că apreciază valoarea unei experienţe etnografice prelungite ; el presimte de altfel că astfel de sejururi - lungi, solitare, în „imersiune" în societăţile studiate - vor deveni norma disciplinei, de vreme ce anunţă în mod just că „în viitor se va face probabil distincţie între lucră­ rile etnologice «pre-malinowskiene» şi cele «post-malinowskiene» în funcţie de gradul de angajare personală al autorului lor" (p. 99). Este adevărat că el (care, conform propriei mărturisiri, descoperă în Statele Unite că e „mai degrabă om de cabinet decât om de teren" 1 ) şi-a obţinut galoanele de etnograf în cursul unor anchete care ţineau de un alt model, mai vechi - expediţii colective, preocupate mai ales să culeagă informaţii şi care rămâneau puţine zile alături de populaţiile studiate -, ceea ce se observă la lectura contribuţiilor sale la Handbook, toate structurate după acelaşi model. Î n aceste texte, ca şi în primul său articol despre indie­ nii bororo din 1936 (care îi atrăsese atenţia lui Robert Lowie şi, indirect, condusese la înscrierea sa în planul de salvare al Fundaţiei Rockefeller), discursul este în primul rând descriptiv, chiar şi atunci când se bazează pe informaţii culese direct de la sursă; el privilegiază datele empirice (cultura materială, tehno­ logiile, vârstele vieţii), iar reflecţiile asupra organizării sociale 1. Claude Levi-Strauss, Didier Eribon, De pres et de loin, ed. cit., p. 66.

PREFAŢĂ

15

sau a formelor de religie şi de magie rămân succinte. Aceste articole sunt valoroase mai cu seamă pentru că propun o sinteză informată a unor surse răzleţe şi eterogene, adesea despărţite între ele de decenii sau chiar de secole întregi. Se observă de asemenea dimensiunea iniţiatică a unei astfel de munci pentru tânărul etnolog francez, care este integrat într-un proiect disciplinar colectiv într-o perioadă în care recensământul şi inventarierea etnografică rămân principalele preocupări ale antropologiei americane, în timp ce domină un sentiment de urgenţă în privinţa unor populaţii ameninţate să se prăbuşească demografic şi cultural; Julian H. Steward însuşi concepea

Handbook-ul într-o perspectivă de antropologie aplicată ce viza integrarea societăţilor indiene tradiţionale în noile state-naţiuni ale continentului. Aceste texte dovedesc aşadar o înscriere în nişte problematici care sunt cele ale antropologiei americane din epocă; din acest motiv, găsim în ele uneori un vocabular oarecum

desuet, în particular noţiunea, frecventă pe atunci, de cultural

level sau level of culture (tradusă chinuit prin „nivel cultural" sau „grad de cultură"), care desemnează complexitatea mai ridi­ cată sau mai scăzută a organizării sociale considerate ori carac­

terul mai mult sau mai puţin rudimentar al culturii materiale în cauză. Levi-Strauss va abandona ulterior acest tip de expre­ sii, din cauza conotaţiilor evoluţioniste pe care le păstrau, chiar şi la antropologii americani preocupaţi totuşi să se delimiteze de orice evoluţionism. Mai presus de toate, această experienţă de integrare într-o reflecţie disciplinară străină îl va conduce pe Levi-Strauss fostul profesor de sociologie la Universitatea din Sao Paulo, tri­ mis în Brazilia de durkheimianul Celestin Bougle - la o punere în perspectivă a tradiţiei teoretice din care provenea. Mai multe texte din prezentul volum vizează astfel să poziţioneze ştiinţa socială franceză şi să discearnă singularitatea sa printre celelalte tradiţii naţionale. Nu există exemplu mai bun în acest sens decât puternica sinteză „Sociologia franceză" (capitolul I), scrisă la cererea lui Georges Gurvitch pentru o lucrare ce apare mai întâi

în engleză sub titlul Tiventieth Century Sociology . În acest lung studiu dedicat lui Marcel Mauss, Levi-Strauss se consacră - după o prezentare a marilor orientări ale disciplinei şi a câtorva figuri mai marginale - unei lecturi minuţioase a operei lui Durkheim,

16

PREFAŢĂ

despre care arată cu multă fineţe că ezită şi nu tranşează între ,,punctul de vedere istoric" şi „punctul de vedere funcţional", între cercetarea unor fapte originare, dar lipsite de încărcătură explicativă, şi teoria socială care postulează obiective, dar se separă de observaţia empirică; la originea acestei ezitări se află postulatul implicit al unei discontinuităţi între „punctele de vedere psihologic şi sociologic", între analiza reprezentărilor şi cea a instituţiilor. Mauss va avea rolul, explică Levi-Strauss, de a rezolva această dilemă făcând din activitatea simbolică nu rezul­ tatul vieţii sociale, ci o condiţie a ei şi restabilind totodată con­ tinuitatea între conştiinţele individuale, reprezentările colective şi organizarea socială. Levi-Strauss abordează apoi nucleul argu­ mentaţiei sale, şi anume răspunsul la critica pe care marele etnolog american Alfred Kroeber o adresase sociologiei franceze, acuzată că i-ar lipsi rigoarea metodologică şi, în acelaşi timp, că ar fi prea abstractă, insuficient de atentă la problemele con­ crete de pe teren. Acest ultim reproş este un refren al antropo­ logiei americane din anii 1920 şi până astăzi - Levi-Strauss va fi de altfel una dintre ţintele sale eminente - şi, indiscutabil, nu-l lasă indiferent pe tânărul etnolog pe cale de a deveni diplo­ mat şi de a participa mai activ la „influenţa culturală" exercitată de ţara sa, care încă nu a ieşit din război (textul este scris în 1944 sau chiar la începutul lui 1945). Levi-Strauss începe prin a-i da dreptate lui Kroeber, subliniind la rândul său că ,,«origi­ nea filosofică» a grupului de la L'Annee sociologique" l-a făcut să neglijeze munca de teren (p. 77). Însă face acest lucru doar pentru a marca mai bine că întârzierea rezultată de aici este pe punctul de a fi recuperată: ,,Generaţia mai tânără de sociologi francezi, cea care a ajuns la maturitate prin 1930, a renunţat în ultimii cincisprezece ani aproape complet - deşi numai tempo­ rar, probabil - la activitatea teoretică, în scopul de a acoperi această lacună" (p. 78). Şi, în sprijinul acestei afirmaţii, citează lucrările etnografice recente ale lui Marcel Griaule, Michel Leiris, Jacques Soustelle, Alfred Metraux, Roger Bastide, Georges Devereux, Denis Paulme, precum şi propriile lucrări. Mai ales critica lui Kroeber la adresa lui Mauss îi atrage atenţia lui Levi-Strauss, o critică ce dovedeşte, spune el, nume­ roase „neînţelegeri", dar „ridică probleme esenţiale" şi îl conduce spre o punere la punct teoretică foarte fermă. Argumentul lui

PREFAŢĂ

17

Kroeber este clasic: el le reproşează lui Durkheim şi lui Mauss că utilizează categorii precum cele de „sinucidere" sau „dar", care nu sunt nici noţiuni indigene, nici concepte riguroase pe baza cărora să se poată dezvolta un discurs savant. Levi-Strauss răspunde că, în afara cazului în care s-ar renunţa din principiu la studiul ştiinţific, trebuie să se înceapă de undeva, cu ceea ce se oferă observaţiei, dar subliniază că aceste categorii nu con­ stituie nicidecum capătul analizei: dimpotrivă, ele se dizolvă treptat pe parcursul studiului şi servesc doar la atingerea unei realităţi mai profunde, inaccesibilă observaţiei simple, însă care are o valoare explicativă mai mare - integrarea individului în grup în cazul sinuciderii şi exigenţa de reciprocitate în cel al darului. Împotriva lui Kroeber, care refuza să acorde statutul de ştiinţă veritabilă antropologiei, şi, mai general, împotriva antro­ pologiei culturaliste americane, Levi-Strauss reafirmă deci vali­ ditatea principiilor metodologice durkheimiene (,,În ceea ce ne priveşte, păstrăm convingerea că faptele sociale trebuie studiate ca lucruri", va mai scrie el în 1948 [p. 130) - în opinia lui, concepţia atomistă şi mecanicistă asupra acestor „lucruri" este insuficientă la Durkheim) şi ambiţia simultan explicativă şi uni­ versalistă a antropologiei 1 . În acest text (şi în alte articole din aceeaşi epocă) se exprimă de asemenea pentru prima dată o îngrijorare foarte profundă la Levi-Strauss, şi anume teama ca critica (legitimă) a evoluţionismului din secolul al XIX-lea să nu reducă până la urmă antropologia la un maldăr de studii monografice, fără nici un orizont comparativ şi fără nici o ambi­ ţie generalistă: ,,Suntem oare condamnaţi, asemenea unor noi Danaide, să umplem la nesfârşit butoiul ştiinţelor umane, îngră­ mădind zadarnic monografie după monografie, fără să obţinem vreodată un rezultat mai substanţial şi mai durabil?" (p. 175). Retrospectiv, aceasta va fi în opinia lui cea dintâi virtute a şede­ rii sale în America, care îl va fi făcut să devină conştient de făgaşul în care disciplina ameninţa să se afunde: acumularea fără scop. Şi, cu o ambiţie, o inteligenţă şi o putere de muncă 1. Cu privire la acest lung articol din 1945 şi la singularitatea a ceea ce Levi-Strauss numeşte „punctul de vedere sociologic fran­ cez" (p. 82), vezi Vincent Debaene, L'Adieu au voyage. L'ethnologie franc;aise entre science et litterature, Gallimard, Paris, 2 010, pp. 86-103.

18

PREFAŢĂ

aproape incredibile, el îşi stabileşte m1smnea să scoată antro­ pologia de pe acel făgaş şi să-i dea din nou sarcina de „a ajunge la adevăruri universal valabile" (p. 175). Putem nota aşadar două lucruri. În primul rând, multe din­ tre aceste texte, în aparenţă anecdotice, sunt în realitate ocazii pentru o reflecţie teoretică importantă. Apoi, această reflecţie este ea însăşi foarte direct legată de condiţia de exilat a lui Levi-Strauss în momentul în care le scrie. La prima vedere, mai multe dintre articolele reunite aici - sinteze istorice, recenzii sau omagii - par lipsite de valoare argumentativă, însă nici măcar omagiul adus lui Malinowski nu face un secret din „îndo­ ielile serioase" pe care le ridică partea teoretică a operei aces­ tuia, iar până la critica devastatoare din „Istorie şi etnologie" (primul capitol din Antropologie structurală) putem vedea cum denunţarea funcţionalismului malinowskian şi a caracterului său tautologic devine tot mai viguroasă de-a lungul anilor (vezi aici capitolul I şi capitolul V în particular). Se poate face o remarcă asemănătoare în legătură cu reabilitarea neaşteptată - şi, la prima vedere, ciudată - a sociologului finlandez Edward Westermarck (capitolul III). Tentativele acestuia din urmă de a explica interzicerea incestului în lucrarea sa din 1891 The History of the Human Marriage fuseseră, într-adevăr, puternic discredi­ tate, în particular de către Durkheim, iar mai general de către criticii evoluţionismului britanic din secolul al XIX-lea. Dar în necrologul pe care îl scrie în 1945, la şase ani după moartea lui Westermarck (această întârziere atât de mare fiind justificată de război), Levi-Strauss revine asupra criticilor aduse lucrării lui pentru a sublinia, dimpotrivă, meritele ei (ambiţia teoretică, erudiţia, ,,exigenţa cu privire la o sociologie integral explicativă", păstrarea legăturii între sociologie şi psihologie, ,,neîncrederea faţă de explicarea istorică sau locală") şi mai ales pe_ntru a propune o reformulare a problemei care va juca un rol decisiv în continuarea operei sale: ,,La originea interzicerii incestului nu se află nici legătura fiziologică a rudeniei, nici legătura psihologică a proximităţii, ci legătura de fraternitate sau de paternitate sub aspectul său exclusiv instituţional" (p. 111). Altfel spus, regula morală a interzicerii incestului îşi află originea şi explicaţia într-un imperativ în întregime social - suntem foarte aproape de strălucita răsturnare care va deschide Structurile elementare

PREFAŢĂ

19

ale rudeniei şi va propune o reinterpretare a interzicerii inces­ tului nu ca pe o interdicţie, ci ca pe o obligare la exogamie. De asemenea, nişte texte atât de tehnice sau de anecdotice precum „Cu privire la organizarea dualistă în America de Sud" (capitolul XIV) sau „Numele indienilor nambikwara" (capitolul IV) oferă ocazia unor puneri la punct teoretice, privind într-un caz istoricitatea formelor de organizare socială (şi statutul ipotezei istorice în antropologie), iar în celălalt chestiunea denumirii triburilor, care este adesea o falsă problemă şi care riscă să facă din antropologie prizoniera unor dispute scolastice sterile. La prima lectură, titlul „Reciprocitate şi ierarhie" (capitolul IX) poate părea destul de înşelător, dar în spatele minuţioaselor consideraţii despre denumirile date jumătăţilor în organizările bororo, miza este persistenţa principiului reciprocităţii la baza vieţii sociale, chiar atunci când relaţiile de subordonare par pre­ eminente. Dialogul cu antropologia americană continuă cu cea mai mare vigoare în recenzii. Cititorul va găsi aici cinci recenzii (capito­ lul V) puţin cunoscute, însă toate de o mare importanţă (şi de o actualitate persistentă, la şaptezeci de ani de la publicarea lor). Scrise pentru revista L'Annee sociologique (fondată de Durkheim şi care reîncepuse să apară după război), ele au toate drept obiect lucrări editate în Statele Unite, Levi-Strauss devenind astfel intermediarul unei tradiţii antropologice americane încă foarte puţin cunoscute pe atunci în Franţa. De altfel, două din­ tre aceste recenzii apăruseră deja în engleză, însă adaptarea lor în franceză pe care o propune Levi-Strauss este adesea mai puţin moderată decât textul original şi ele îi oferă ocazia să denunţe viguros ceea ce vede ca fiind drumurile închise pe care antropo­ logia de limbă engleză e pe cale să se angajeze, fie că este vorba despre funcţionalism şi derivatele sale „providenţialiste" sau des­ pre şcoala americană în curs de afirmare sub numele de „cultură şi personalitate", care simplifică excesiv raporturile dintre psi­ hologia individuală şi cultură şi acordă un loc exagerat autobio­ grafiilor indigene. Într-o manieră şi mai incisivă, el ia drept ţintă aşa-numitele studii „de aculturaţie" ce încep să se dezvolte în Statele Unite şi au ca obiect metamorfoza societăţilor indigene care îşi pierd vechile moduri de viaţă sub influenţa civilizaţiei moderne dominante.

PREFAŢĂ

20

Levi-Strauss respinge cu tărie postulatul funcţionalist ecumenic care face din aceste grupuri pe cale să se prăbuşească demogra­ fic şi cultural obiecte comparabile cu societăţile tradiţionale, sub pretextul că ele sunt nişte colectivităţi ce „funcţionează". Discursul este simultan pesimist - Levi-Strauss zugrăveşte o imagine extrem de sumbră a acestor societăţi în decădere, fără să-i cruţe pe indivizi - şi acuzator, căci prejudecata echivalenţei, potrivit căreia „orice colectivitate umană este un obiect sociologic, prin simplul fapt că ea există" (p. 134), care are toate aparenţele toleranţei epistemologice şi neutralităţii axiologice, maschează în fond vio­ lenţa confruntării ; el vede aici o negare a culpabilităţii din par­ tea unei civilizaţii care îi impune alteia căi diferite de cele pe care aceasta din urmă şi le alesese. Şi vedem cum apare o opoziţie între două forme de istorie : o istorie a împrumuturilor şi schim­ burilor dintre societăţi, precum şi a evoluţiilor concomitente ale acestora sub influenţa exercitată de unele asupra celorlalte, şi o istorie exterioară devastatoare, cronică tragică a anihilării unor forme sociale vechi de către o civilizaţie occidentală lipsită de măsură. Prima poate face obiectul ştiinţei şi este esenţială pen­ tru antropolog ; a doua nu are altă raţiune decât dezechilibrul forţelor care se confruntă şi hybrisul unei modernităţi devasta­ toare faţă de celelalte culturi şi de o natură pe care o întinează în mod iremediabil. E ste important însă mai ales să înţelegem că aceste reflecţii sunt profund legate de expatrierea lui Levi-Strauss şi de singu­ laritatea experienţei s ale newyorkeze în anii războiului şi ai perioadei de imediat după război 1 . Toate aceste texte au, într-ade­ văr, în comun faptul că au fost scrise fie într-o situaţie de exil, fie în cursul unei cariere diplomatice care, deşi scurtă şi mini­ malizată constant de Levi-Strauss în discuţiile sale ulterioare, a fost departe de a fi inactivă 2 , dar mereu într-un raport de de traditiile intelectuale ale tării de dublă stranietate : fată , , , 1 . Discursul care urmează este foarte direct inspirat din lucrările lui Laurent Jeanpierre despre sociologia intelectuală a exilului. Vezi îndeosebi „Les structures d'une pensee d'exile. La formation du structuralisme de Claude Levi-Strauss", French Politics. Culture and Society, vol. 28, nr. 1, primăvara 2010, pp. 58-76. 2 . Vezi Laurent Jeanpierre , ,,La politique culturelle fran1;aise aux Etats-Unis de 1940 1 947", în Alain Dubosclard et al. , Entre ray onn e m ent et reciprocite. Contributions a l'hist oire d e la

a

PREFAŢĂ

21

ongme şi de cele ale ţării care l-a primit. Or, aceşti ani sunt pentru el cei ai profesionalizării şi, mai general, ai unei recon­ strucţii a identităţii lui intelectuale şi sociale - dar şi a vieţii sale private, deoarece Levi-Strauss s-a despărţit de prima lui soţie în ajunul războiului. Acest proces se sprijină pe legăturile familiale de care dispune la New York, care îi facilitează inte­ grarea şi îi permit să circule între diferite universuri eterogene\ susţinut fiind totodată de o imensă capacitate de muncă şi de apropriere a unei materii străine, fapt ilustrat de lectura atentă şi sistematică a literaturii antropologice la New York Public Library, precum şi de învăţarea englezei (cu ajutorul mătuşii sale care se stabilise în Statele Unite) şi de scrierea, foarte devreme, a primelor sale texte în această limbă 2 • În această privinţă, experienţa exilului este foarte diferită în cazul său de cea a altor intelectuali mai în vârstă, cum ar fi Georges Gurvitch, ca să nu mai spunem de Andre Breton, pe care Levi-Strauss îl frecventa la New York şi care făcea un punct de onoare din a nu vorbi decât în franceză 3 • Obligat într-un fel de poziţia sa de străin, în vreme ce statutul şi viitorul său profesional rămân incerte (nu şi-a susţinut teza de doctorat), Levi-Strauss este constrâns să-şi precizeze propria tradiţie intelectuală şi să-şi epureze propriile principii. Este un motiv în plus pentru a reuni aceste texte, nu doar ca omagiu adus unei experienţe individu­ ale şi unei combinaţii istorice neobişnuite, ci şi ca o mărturie şi o lecţie despre condiţiile istorice şi sociologice ale creaţiei inte­ lectuale. diplomatie culturelle, Publications de la Sorbonne, Paris, 2002, pp. 85-116. 1. Vezi Laurent Jeanpierre, ,,Les structures d'une pensee d'exile", art. cit., pp. 63-65. 2. Interesanta cronică a acestei ucenicii poate fi urmărită în cores­ pondenţa regulată pe care o poartă cu părinţii săi, refugiaţi pe atunci în Ceveni. Vezi Claude Levi-Strauss, ,, Chers tous deux". Lettres a ses parents (.1931-1942), Seuil, ,,La Librairie du XXI e siecle", Paris, 2015. 3. Vezi Laurent Jeanpierre, ,,Une opposition structurante pour l'anthro­ pologie structurale : Levi-Strauss contre Gurvitch, la guerre de deux exiles francais aux Etats-Unis", Revue d 'histoire des scien­ ces humaines, nr. 11, 2004/2, pp. 13-44.

22

PREFAŢĂ

Tabula rasa Aceste texte din anii 1940, pe care Levi-Strauss le va neglija ulterior, ne dau ocazia să percepem structuralismul în istorie, în contrast cu expunerile facile şi superficiale care nu pot să-l înţeleagă altfel decât ca pe o modă intelectuală a anilor 1960. Acesta apare ca o mişcare europeană născută în Statele Unite, care răspundea unei crize a funcţionalismului şi, în acelaşi timp, dificultăţilor nominalismului american, bazat pe o refuzare a comparaţiei între entităţi culturale percepute ca ireductibile şi singulare. Dacă profesorii şi cercetătorii de la Ecole Libre des Hautes Etudes nu au devenit cu toţii structuralişti, ambiţia comparativă este în schimb o preocupare comună tuturor acestor intelectuali europeni exilaţi, adeseori evrei. Proiectul specific structuralismului în cadrul acestei mişcări generale va fi acela de a reda un statut epistemologic comparaţiei interculturale 1 . Pe de altă parte, se observă că această geneză nu a fost deloc un proces liniar. Naşterea antropologiei structurale este prea adesea prezentată ca o „încununare", la capătul unei secvenţe glorioase care face să se succeadă lipsa de recunoaştere în momen­ tul întoarcerii în Franţa (dublul eşec la College de France în 1949 şi 19 50, puţinele ecouri stârnite iniţial de Structurile ele­ mentare ale rudeniei), apariţia Tropicelor triste în 19 55, cea a Antropologiei structurale în 19 58, apoi alegerea la College de France în 19 59. Însă revenirea asupra acestor texte vechi arată că secvenţa respectivă nu este produsul unei puteri teoretice intrinsece a structuralismului care s-ar fi impus în cele din urmă în ciuda obstacolelor şi a rezistenţelor; ea a fost posibilă datorită unei munci de reconstrucţie, de selecţie şi de „uitare" de către Levi-Strauss însusi , a anumitor dimensiuni ale propriei reflectii. , ' Uitarea aceasta vizează în particular un aspect esenţial al acestor texte, şi anume înscrierea reflecţiei antropologice într-o per­ spectivă politică - preocupare ce dispare complet din lucrările de antropologie începând de la Antropologie structurală. Este, 1. Vezi Gildas Salmon, ,,Symbole et signe dans l' anthropologie struc­ turale", art. cit. ; idem, Les Structures de l'esprit. Levi-Strauss et les mythes, PUF, Paris, 2013.

PREFAŢĂ

23

poate, trăsătura cea mai originală şi mai marcantă a articolelor reunite aici. Astăzi se ştie că militantismul politic a ocupat un loc impor­ tant în viaţa tânărului Levi-Strauss. Înscris în SFIO* la optspre­ zece ani, secretar al Grupului de Studii Socialiste începând din 1927, el înfiinţează în 193 1 , împreună cu zece prieteni care sunt profesori agregaţi, grupul Revoluţie C onstructivă, dornic să înceapă renovarea intelectuală a partidului. Secretar al deputa­ tului SFIO Georges Monnet în 1930, este candidat fără succes la alegerile cantonale atunci când ocupă primul său post de profesor agregat la liceul din Mont-de-Marsan în 1933. Imaginea lui Levi-Strauss ca antropolog melancolic şi retras departe de lume, dedicat studierii civilizaţiilor dispărute, este deci o con­ strucţie târzie. Lucrările de istorie intelectuală care, în anii 1980 şi 1990, i-au redescoperit angajamentele din tinereţe nu au modi­ ficat radical această imagine, Levi-Strauss datând el însuşi sfâr­ şitul „carierei" sale politice odată cu eşecul său electoral, pus în glumă pe seama unui accident de maşină 1 . Automobilul Citroen 5CV cumpărat pentru campanie sfârşeşte în şanţ, ceea ce, retro­ spectiv, pare prevestirea unei cotituri : câteva luni mai târziu, Levi-Strauss este trimis în Brazilia ca profesor de sociologie, iar acolo începe o carieră de etnolog, fără legătură cu ambiţiile lui politice din tinereţe. O lectură atentă a textelor din anii 1940 arată totuşi că, departe de a-şi fi abandonat „iluziile politice" în momentul când ajunge la vârsta maturităţii, Levi-Strauss nu-şi separă activitatea savantă de o reflecţie politică ce reprezintă deja o pregătire a perioadei postbelice, fapt confirmat de altfel de activitatea sa în sânul unor cercuri care ţin concomitent de Ecole Libre des Hautes Etudes şi de reţelele intelectuale inter­ naţionale. Întoarcerea sa foarte timpurie în Franţa - războiul încă nu s-a terminat - şi numirea sa într-un post de consilier * Section Franţaise de l'Internationale Ouvriere (Secţiunea Fran­ ceză a Internaţionalei Muncitoreşti) (n. tr.). 1. Claude Levi-Strauss, Didier Eribon, D e pres et d e loin, ed. cit ., p. 2 4 . Vezi Claude Levi-Strauss, în „Chers tous deux", ed. cit., scrisorile din martie 1933 , pp. 272-276. Vezi şi Emmanuelle Loyer, Levi-Strauss , Flammarion, ,,Grandes biographies", Paris, 2015, pp. 103-107.

24

PREFAŢĂ

cultural semnalează de altfel că era identificat de către aparatul gaullist drept un om pe care se putea conta. Această dimensiune politică se lasă întrezărită mai întâi prin câteva remarci cu caracter secundar. De exemplu, latura finalistă pe care Levi-Strauss o sesizează la Durkheim îl apropie în mod paradoxal pe fondatorul sociologiei de reacţionarul Louis de Bonald, de unde şi această observaţie încărcată de îngrijorare : ,,Orice orânduire socială ar putea să invoce o asemenea doctrină pentru a zdrobi orice spontaneitate individuală" (p. 89). Or, ,,progresele morale, sociale, intelectuale au fost mai întâi efectul unei revolte a individului împotriva grupului" (p. 89). Este un motiv supli­ mentar pentru a respinge funcţionalismul malinowskian, care, tocmai, nu reţine de la Durkheim decât această atotputernicie a grupului şi apare în consecinţă ca un „sistem de interpretare [. .. ] care face periculos de posibilă justificarea oricărui regim" (p. 99). Critica este epistemologică (funcţionalismul conduce la aserţiuni circulare), dar îşi datorează vigoarea concluziilor politice care ar putea fi trase din teza pusă în discuţie. Invers, Westermarck este reabilitat din raţiuni teoretice, însă rigoarea analizelor lui „con­ feră operei sale o valoare critică şi militantă, de care el era pe deplin conştient". ,,Evoluţia morală poseda pentru el un sens : ea avea să apropie umanitatea de un ideal de liberalism şi de raţionalism, să o elibereze de erori şi de prejudecăţi. [. .. ] El considera critica relativistă un instrument de eliberare spiritu­ ală." (p. 116) Mai general, circumstanţele în care au fost scrise aceste texte arată că ele se înscriu adesea într-o reflecţie politică colectivă. Astfel, ,,Teoria puterii într-o societate primitivă" (capitolul V III), care apare mai întâi în engleză în 1944, este textul unei confe­ rinţe ţinute la Ecole Libre des Hautes Etudes în cadrul unei serii de „lecţii" cu privire la „doctrinele politice moderne", în urma unor expuneri despre drepturile omului, diferitele'concep­ ţii asupra statului sau gândirea politică a lui Louis de Bonald şi cea a lui Charles Maurras. După cum aminteşte juristul Boris Mirkine-Guetzevitch în cuvântul-înainte al lucrării care va reuni aceste diferite contribuţii, era vorba de a continua o primă serie de lecţii consacrate sfârşitului celei de-a III-a Republici, el insistând asupra necesităţii muncii de echipă, precum şi asupra urgenţei unei colaborări între savanţi proveniţi din diferite discipline pentru a înfrunta problemele momentului. De asemenea, ,,Politica

PREFAŢĂ

25

externă a unei societăţi primitive" (capitolul X) apare iniţial în revista Politique etrangere, care, încă din anii 1930, se remarcase prin studii ce denunţau iluziile politicii economice şi internaţi­ onale a Germaniei naziste. Suspendată în 1939, ea tocmai reîn­ cepuse să apară în momentul în care Levi-Strauss îi încredinţează, în 1949, un articol care, în sumarul numărului, se alătură unor studii referitoare la „problema refugiaţilor", la „Statele Unite, URSS şi problema chineză" sau la situaţia unei Germanii ce va fi în scurt timp împărţită în două. Originalitatea textului lui Levi-Strauss nu stă în relatarea, deja oferită în altă parte, a schimburilor dintre cetele de indieni nambikwara observate pe platoul brazilian în august şi septembrie 1938 (relatare pe care o regăsim şi în partea a şaptea a Tropicelor triste). După cum ne arată finalul articolului, aici este vorba despre utilizarea „politicii externe" nambikwara ca un model deoarece această colectivitate „reprezintă una dintre formele de viaţă socială cele mai elementare", iar exemplul său poate servi drept bază, din acest motiv, pentru o reflecţie generală asupra relaţiilor dintre grupuri străine 1 • La orizontul acestui text care, în aparenţă, nu face decât să descrie situaţia particulară a indienilor nambikwara din Mato Grosso există deci o dorinţă de a contribui la reconfi­ gurarea relaţiilor internaţionale într-o lume bulversată de al doilea conflict mondial şi care va intra în curând în Războiul Rece. Articolul este înţesat astfel de afirmaţii care, pentru cititorul din 1949, stârneau ecouri pe care astăzi probabil nu le mai percepem la fel de intens. Este şi cazul rândurilor finale ce denunţă angelismul „preocupărilor noastre actuale, care ne fac să gândim problemele umane în termeni de societăţi deschise sau tot mai deschise". Este vorba despre o aluzie la reflecţiile lui Henri Bergson reluate de Karl Popper în 1945 în lucrarea sa The Open Society and Its Enemies, în care Levi-Strauss vede 1. Modelul nu trebuie înţeles aici ca o realitate ce ar trebui imitată, ci ca un sistem care face vizibile nişte proprietăţi ce nu sunt imediat accesibile observaţiei. Modelele sunt în general formale, însă indienii nambikwara oferă un caz de reducere empirică a unei realităţi sociale la proprietăţile ei esenţiale. Vezi Claude Levi-Strauss, ,,Sens et usage de la notion de modele", Anthropologie structurale deux, Plon/Pocket, Paris, 1996, pp. 89-10 1.

26

PREFAŢĂ

excesele „gândirii creştine şi democratice moderne", care, lărgind la nesfârşit „limitele grupului uman", a neglijat necesitatea de a gândi umanitatea ca pe un ansamblu de grupuri concrete cărora trebuie să li se controleze tendinţele spre agresiune sau spre colaborare fără nici o limită (p. 218). Trebuie, de asemenea, să apreciem ce rezonanţă poate avea, la patru ani după ce lumea a aflat despre lagărele de exterminare, o expunere ca aceasta: „Există întotdeauna un punct începând de la care un om încetează să mai participe la atributele esenţiale ale umanităţii. [. ..] Însă [în societăţile zise «primitive»] această negare a umanităţii nu are - sau are doar rareori - un caracter agresiv. Din momentul în care umanitatea le este refuzată altor grupuri, acestea nu mai sunt formate din oameni şi, în consecinţă, indigenii nu se mai comportă faţă de ele aşa cum s-ar comporta faţă de nişte fiinţe umane" (p. 216). Este teza esenţială a articolului: violenţa unui grup faţă de altul are valoare în sine ca recunoaştere a posibilităţii unui parteneriat; negarea pură şi simplă se traduce doar prin dezinteres şi prin „tehnicile de evitare". Agresivitatea dintre două grupuri trebuie deci gândită ca depinzând „de altă situaţie antitetică, şi anume cooperarea" (p. 218). Altfel spus, cei care au fost duşmanii noştri ieri nu ne erau duşmani prin natură, din cauza unei agresivităţi primare, inerentă alcătuirii oricărei colectivităţi: ei ne pot deveni mâine parteneri în cadrul unei practici reglementate a colaborării internaţionale. În opo­ ziţie cu căutarea unor principii universale (care ar face din răz­ boi sau din cooperare nişte „instincte" proprii oricărui grup), exemplul indienilor nambikwara ne arată că războiul şi comer­ ţul sunt manifestările unui unic principiu al schimbului format dintr-un gradient între agresiune şi colaborare - şi confirmă totodată teza lui Mauss conform căreia darul precedă, din punct de vedere logic, tranzacţia. ,,Ne aflăm astfel în faţa uilei game continue sau a unui lanţ instituţional ce permite să se treacă de la război la comerţ, de la_ comerţ la căsătorie şi de la căsă­ torie la fuziunea grupurilor." (p. 211) Acesta era deja enunţul central din „Război şi comerţ la indi­ enii din America de Sud": ,,Schimburile economice şi conflictele războinice nu constituie, în America de Sud, doar două tipuri de relaţii coexistente, ci mai degrabă cele două aspecte, opuse şi indisolubile, ale unuia şi aceluiaşi proces social" (p. 171). Regăsim

PREFAŢĂ

27

în acest articol, publicat în 1 943 în Renaissances, revista editată de Ecole Libre des Hautes Etudes, necesitatea de a anticipa perioada postbelică şi de a pune bazele vieţii politice naţionale şi europene viitoare - preocupare împărtăşită de numeroşi inte­ lectuali francezi exilaţi la New York 1 . Nu putem decât să fim frapaţi retrospectiv de optimismul acestor bărbaţi uneori foarte tineri (Levi-Strauss încă nu a împlinit patruzeci de ani) care, în plin război, dar departe de ororile europene, vor „să lucreze în echipă" pentru a reinventa lumea de după - să ne gândim la conotaţiile unui titlu ca Renaissance (revistă fondată încă din 1942) sau la înflorirea unor periodice generaliste cu titluri pro­ miţătoare care apar începând din 1 945 şi îşi stabilesc drept obiect „civilizaţia", precum Chemins du monde sau L'Age d'or (revista lui Calmann-Levy, pe cât de ambiţioasă, pe atât de efe­ meră, căreia Levi-Strauss îi încredinţase iniţial „Tehnica ferici­ rii"). Putem vorbi şi în acest sens de o Antropologie culturală zero, pentru a indica nu doar preistoria Antropologiilor culturale

unu şi doi, ci şi sentimentul de tabula rasa de care erau animaţi autorul său şi proiectul - împărtăşit cu alţii - unui nou început civilizaţional pornind de la alte baze.

Stat-providenţă şi colaborare internaţională Speculaţiile politice ale lui Levi-Strauss în cursul acestor câţiva ani vizează în principal două teme. În primul rând, este vorba despre o reflecţie asupra formelor de articulare a indivizilor la grup, care, pentru democraţiile liberale, trebuie regândite, la egală distanţă de apartenenţa de clasă şi de apartenenţa naţi­ onală - cea dintâi pentru că trimite la dificultăţile modelului sovietic, iar cea de-a doua pentru că trecutul recent dovedeşte că ea nu se poate exprima decât agresiv şi duce la război. O lectură atentă a articolelor din epocă arată că, fără ca Levi-Strauss să aibă neapărat cunoştinţă de acest lucru, analizele sale sunt apropiate de alte lucrări contemporane de limbă engleză ce

Paris a New York. Intellectuels et artis­ tes franr;ais en exil (1940-1947), Grasset, Paris, 2005.

1 . Vezi Emmanuelle Loyer,

28

PREFAŢĂ

elaborează mai cu seamă noţiunile de „cetăţenie socială" şi de stat-providenţă, menite să asigure legătura dintre individ şi colec­ tivitate în democraţiile de masă 1 • Din exemplul societăţii nam­ bikwara, unde generozitatea şefului este instrumentul esenţial al puterii acestuia, Levi-Strauss reţine astfel că grupul este legat de şeful său (care este lipsit de orice autoritate şi de orice forţă de coerciţie) printr-o relaţie de reciprocitate care îi obligă şi pe unul, şi pe celălalt, ,,refuzul de a da" fiind analog cu „votul de încredere" cerut de guvern într-un sistem parlamentar. Aşadar, nu numai consimţământul constituie puterea (fidelitate faţă de Rousseau pe care Tropice triste o va reafirma cu tărie), ci şi consimţământul grupului ca grup (şi nu ca mulţime de indivizi). Levi-Strauss trage de aici îndeosebi concluzia potrivit căreia „conceperea statului ca un sistem de garanţii, pus recent pe ordinea de zi de discuţiile despre un regim naţional de asigurări (precum planul Beveridge şi altele), nu este o dezvoltare întru totul modernă. Este o întoarcere la natura fundamentală a orga­ nizării sociale şi politice"2 (p. 193). Chiar dacă pot părea departe de acest gen de preocupări, consideraţiile despre Statele Unite din anii 1940 nu sunt străine de ele. Titlul - ,,Tehnica fericirii" constituie cu siguranţă dovada unei forme de ironie europene în faţa unei societăţi ce pare să fie în întregime dedicată satisfac­ ţiei materiale şi psihologice a indivizilor, concepuţi ca nişte copii mari, dar indică deopotrivă observarea atentă a , unor „tehnici sociale" ce vizează eliminarea conflictelor şi crearea unei „civi­ lizaţii în care masa şi elita să aibă de câştigat concomitent": ca şi colectivitatea nambikwara, America contemporană constituie într-adevăr o experienţă sociologică „originală" şi „fecundă", care merită să fie urmărită cu „un interes pasionat" (p. 149). Al doilea domeniu care ocupă reflecţia politică a lui Levi-Strauss nu mai priveşte raportul indivizilor cu colectivitatea, ci ril.porturile 1. Vezi în această privinţă foarte influenta conferinţă ţinută în 1949 de sociologul britanic T.H. Marshall, intitulată „Citizenship and Social Class" (reluată în Citizenship and Social Class, and Other Essays, CUP, Cambridge, 1950). 2. Raportul economistului britanic William Beveridge a pus, în 1942, bazele teoretice ale statului-providenţă. Acest pasaj se regăseşte în Tropice triste, însă fără consideraţiile cu privire la formele de reciprocitate care îl precedă.

PREFAŢĂ

29

colectivităţilor între ele. Cele două chestiuni sunt de altfel legate, căci - şi în această privinţă, textele sunt martore ale epocii lor - se înscriu într-o convingere împărtăşită de numeroşi autori pe atunci, şi anume obsolescenţa modelului statului-naţiune. Pentru Levi-Strauss este vorba aşadar de a-şi aduce contribuţia la reinventarea relaţiilor internaţionale, în momentul în care calea federalistă pare inevitabilă, după exemplul Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice, dar şi al Braziliei sau Mexicului. Şi aici, reci­ procitatea apare ca un principiu primordial, chiar şi atunci când pare contrazis de unele raporturi de subordonare dintre grupurile considerate (p. 199). La scară internaţională, acest principiu nu leagă doar societăţile unele de altele prin prestaţii bilaterale, ci şi pe fiecare dintre ele de ansamblul pe care îl formează împre­ ună, căci umanitatea nu este o realitate abstractă a cărei unitate poate fi garantată prin principii, ci un „ansamblu de grupuri concrete între care trebuie să se stabilească un echilibru constant între competiţie şi agresiune, cu mecanisme pregătite dinainte pentru a amortiza variaţiile extreme susceptibile să se producă în ambele sensuri" (p. 219). Levi-Strauss este consilier cultural atunci când scrie aceste rânduri şi este foarte probabil ca ele să poarte marca discuţii.lor pe care le are în acest moment cu Henri Laugier (prin a cărui intervenţie ocupă acest post), secretar gene­ ral adjunct al proaspăt înfiinţatei Organizaţii a Naţiunilor Unite, la a cărei înfiinţare a contribuit. În „Politica externă a unei societăţi primitive", capacitatea indienilor de a recunoaşte râu­ rile ca pe nişte „căi de apă internaţionale" sau strategiile pe care ei le dezvoltă pentru a lichida antagonismele „într-un mod, fără îndoială, agresiv, dar, cu toate acestea, nu prea periculos" au aşadar valoare de modele. De asemenea, descrierea „specia­ lizărilor meşteşugăreşti şi comerciale" ale triburilor de pe râul Xingu este un apel discret la o formă de diviziune internaţională a muncii care ar fi favorizată de nişte diplomaţi asemănători cu acei conciliatori poligloţi ce se găsesc în fiecare sat. Concepţia nambikwara asupra teritoriului este probabil cea care propune exemplul cel mai fecund gândirii politice contemporane, de vreme ce indienii separă complet noţiunea de teritoriu de cea de sol şi deschid astfel calea unei definiri imateriale a comunităţilor, a căror unitate nu mai este determinată de graniţe, ci de valori împărtăşite: ,,Pentru noi, teritoriul nambikwara este o anumită

30

PREFAŢĂ

suprafaţă, un spaţiu delimitat de graniţe. Pentru ei, este o rea­ litate la fel de diferită pe cât poate fi de diferită imaginea unui corp văzut la raze X de imaginea aceluiaşi corp observat la lumina zilei. Teritoriul nu este nimic prin el însuşi; el se reduce la un ansamblu de aspecte, la un sistem de situaţii şi de valori care sunt nesemnificative pentru străin şi pot chiar să treacă neobservate" (p. 214). Recitind aceste texte din anii 1940, vedem deci că teoria schim­ bului care va fi mobilizată în Structurile elementare ale rudeniei în primul rând pentru fecunditatea sa euristică şi capacitatea sa de a explica situaţii extrem de variate era bogată în impli­ caţii foarte concrete. Observăm, de asemenea, că ştiinţa socială are pentru Levi-Strauss la momentul respectiv un rol care nu prea are legătură cu cel pe care antropologia structurală îl va juca în vremea modei structuraliste, în cursul căreia, împotriva voinţei sale, numele lui va fi permanent invocat ca figură de autoritate în domeniile cele mai variate şi mai îndepărtate de etnologie. Nici poziţia lui nu este cea a unui intelectual în sens sartrian: reflecţiile sale asupra raporturilor dintre război şi comerţ nu se înscriu deloc într-o tradiţie filosofică ce a discutat totuşi mult despre ele, de la Machiavelli până la Benjamin Constant, trecând prin Hobbes şi Montesquieu. Antropologul îşi permite aici să propună o reflecţie politică în calitate de expert : deoarece este un specialist în compararea societăţilor, iar cunoaşterea lui se ancorează într-o experienţă dobândită în contact cu indienii de pe platoul brazilian, şi nu într-o stăpânire a noţiunilor şi a tradiţiei filosofice. Aceasta este de altfel, în opinia lui, o carac­ teristică a ştiinţei sociale franceze, marcată de colaborarea din­ tre sociologie şi etnologie, pe când în celelalte ţări prima, care „necesită indivizi gata să accepte ordinea socială", se opune celei de-a doua, ,,refugiu [al] indivizilor slab integraţi în mediu" (p. 56). „Sociologia modernă s-a născut din proiectul de a -:reconstrui societatea franceză după distrugerea provocată mai întâi de Revoluţie, apoi de războiul de la 1870. Dar în spatele lui Comte şi Durkheim se află Diderot, Rousseau şi Montaigne." (p. 56) Este deci eronat să se facă distincţie, în cadrul ştiinţelor sociale franceze, între etnologi moştenitori ai criticii sociale (Montaigne, Rousseau) şi sociologi dornici să inspire deciziile legiuitorului sau ale omului de la guvernare (Comte, Durkheim). Reflecţia

PREFAŢĂ

31

aplicată a celor din urmă n u era despărţită d e reflecţia funda­ mentală a celor dintâi, iar textele din anii 1940 vor să menţină vie legătura dintre argumentaţia teoretică şi iniţiativa politică. Ele constituie dovada unui apel asemănător la „filosofia socială" după nişte vremuri agitate : la fel cum sociologia durkheimiană studierea fenomenului social si îsi , totodată , , stabilea drept teluri reîntemeierea societăţii franceze după războiul din 1870, acel Levi-Strauss din anii 1940 spera (împreună cu alţii) să contribuie la renaşterea politică naţională şi totodată internaţională imediat după cel de-al doilea conflict mondial. Şi aici, această expertiză este şi o chestiune de circumstanţe şi de poziţie: cea a unui savant evreu exilat, situat şi el între mai multe lumi, asemenea acelor mediatori indigeni cărora le laudă meritele şi care se dovedesc a fi în stare „să vorbească toate limbile" de pe platoul brazilian (p. 212).

,,Suveranitatea naţională nu este un bine în sine" Rămâne întrebarea esenţială : de ce această dimensiune politică dispare din scrierile lui Levi-Strauss după 1950 ? Mai mult: de ce, atunci când construieşte ansamblul Antropologie structurală, el nu reţine decât articolele în care această dimensiune nu apare? Şi de ce, atunci când încorporează aceste reflecţii din anii 1940 în alte scrieri ulterioare, în particular Tropice triste, o face „cură­ ţându-le" de pasajele cele mai politice? Este imposibil de dat un răspuns simplu şi univoc la aceste interogaţii. Se poate evoca, bineînţeles, caracterul circumstanţial şi deci rapid perimat al anumitor aluzii, însă reflecţia politică a lui Levi-Strauss era suficient de generală pentru a supravieţui circumstanţelor stricte ale producerii sale. Să începem prin a observa că, aşa cum însuşi Levi-Strauss a subliniat deseori, începutul anilor 1950 a fost pentru el o perioadă de criză - criză teoretică, personală şi profesională 1 . Cele două eşecuri consecutive 1. Vezi scurta notă din Tristes tropiques, în Claude Levi-Strauss,