Antrenamentul Musculaturii Respiratorii in AB-Bătrînu Oana [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE „GR. T. POPA” IAŞI FACULTATEA DE BIOINGINERIE MEDICALĂ SPECIALIZAREA: BALNEOFIZIOKINETOTERAPIE ȘI RECUPERARE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ANTRENAMENTUL MUSCULATURII RESPIRATORII ÎN ASTMUL BRONȘIC

Coordonator ştiințific,

Absolvent,

Conf. Dr. Paraschiva Postolache

Oana Bătrînu

2018 1

CUPRINS I.

Motivația alegerii temei și gradul de actualitate

II.

Fundamente teoretice II.1.

Anatomia aparatului respirator II.1.1. Traheea II.1.2. Bronhiile II.1.3. Plămânii II.1.4. Arborele bronșic II.1.5. Surfactantul II.1.6. Vascularizația plămânilor II.1.7. Inervația plămânilor

II.2.

Fiziologia aparatului respirator II.2.1. Ventilația pulmonară II.2.2. Difuziunea pulmonară II.2.3. Reglarea și controlul respirației II.2.4. Tipuri de respirație

II.3.

Anatomia funcțională a mușchilor respiratori II.3.1. Musculatura inspirului liniștit II.3.1.1.

Diafragmul

II.3.1.2.

Intercostalii

II.3.1.3.

Scalenii

II.3.2. Musculatura inspirului profund II.3.3. Musculatura inspirului forțat II.3.4. Musculatura expirului forțat III.

Patologia respiratorie III.1.

Definiția astmului bronșic

III.2.

Clasificarea severității

III.3.

Etiopatogenia astmului bronșic

IV.

Scopul și obiectivele lucrării

V.

Materiale și metodă

VI.

Rezultate 2

VII.

Discuții

VIII.

Concluzii

3

I.

Motivația alegerii temei și gradul de actualitate

Tema lucrării mele de licență se intitulează „ Antrenamentul musculaturii respiratorii în astmul bronșic” și este consecința unei provocări proprii – aceea de a cerceta, descoperi și a aprofunda problematica acestei boli frecvente în secolul XXI. Această idee s-a dezvoltat în cadrul cursurilor universitare din cadrul Facultății de Bioinginerie Medicală, unde noțiunile dobândite pe parcursul ciclului universitar m-au ajutat să rezonez cu conceptul de reabilitare respiratorie și cu patologiile sistemului respirator. Mulți pacienți sunt din ce în ce mai interesați de conceptul de reabilitare respiratorie, ca un adjuvant al terapiei medicamentoase. Astmul bronșic este o problemă de sănătate la nivel global care afectează toate grupurile de vârstă, cu o prevalență în continuă creștere, în special la copii în condițiile în care comunitățile adoptă stilul de viață occidental. Conform Ghidului Internațional pentru Managementul Astmului Bronșic (GINA) în anul 2018, această boală afectează aproximativ 1-18% din populația lumii, având o rată medie de 2.65 – 4 la o mie de indivizi, cu mari variații regionale. Această frecvență implică intervenții medicale multidisciplinare, dintre care reabilitarea pulmonară și antrenamentul musculaturii respiratorii având un rol foarte important și actual. Antrenamentul musculaturii respiratorii oferă benificii semnificative atunci când este integrat într-un program de reabiliatare respiratorie și poate îmbunătăți forța musculară și rezistența mușchilor respiratorii. Prin această lucrare am urmărit să fac cunoscut modul de antrenament al musculaturii respiratorii din cadrul ședințelor de kinetoterapie și efectul benefic al acestuia asupra calității vieții bolnavului de astm bronșic.

4

II.

Fundamente teoretice

II.1.

Anatomia sistemului respirator

Sistemul respirator constituie totalitatea organelor ce contribuie la realizarea unei funcții vitale – asigurarea organismului cu oxigen și eliminarea dioxidului de carbon. Respirația prezintă un fenomen fiziologic foarte complicat, care cuprinde două faze foarte importante, indispensabile vieții: respirația pulmonară și respirația tisulară. Oxigenul absorbit de plămâni este transportat cu sângele arterial la țesuturi. Aici are loc respirația tisulară, însoțită cu degajarea dioxidului de carbon, care se întoarce prin vene, cu sângele venos, în plămâni, de unde este eliminat. 3 Aparatul respirator (Fig 1.) este alcătuit din: -

Căile respiratorii superioare: cavitatea nazală și faringele

-

Căile respiratorii inferioare: laringele, traheea și bronhiile

-

Organele respiratorii – plămânii 3

Figura 1. Aparatul respirator

5

În aceste organe aerul se încălzește, se purifică și se umectează. Prin căile respiratorii aerul pătrunde în alveolele pulmonare înconjurate de o rețea capilară alveolară unde, prin difuziune, are loc metabolismul gazos. II.1.A. Traheea Traheea (lat. trachea) este un organ de forma unui tub fibromusculocartilaginos aproape cilindric cu peretele posterior turtit, cu o lungime de 11-13 cm și diametrul transversal de 15-18 cm. 3 Cele 20 de inele cartilaginoase incomplete cu o formă de „U” care armează traheea pe trei părți, o lasă neprotejată posterior unde este in raport cu esofagul. Această porțiune este depresibilă sub influențe ale presiunii, ceea ce poate produce fenomene obstructive.

4

Se continuă inferior cu laringele, ce corespunde vertebrei cervicale V 1 și se

termină la nivelul vertebrei V toracice, unde se divide în două bronhii principale – bifurcația traheei. În acest loc, din parte de jos, ultimul cartilaj al traheei are forma de „V” și proemină în interiorul ei formând carina traheală, ce servește ca punct de reper în bronhoscopie. 3

Fig. 1. Traheea 6

II.1.B. Bronhiile Traheea este considerată generația zero, de la care încep următoarele generații de bronhii, începând cu generația 1 reprezentată de cele două bronhii principale, care apar prin diviziunea traheei.

4

Fiecare bronhie principală se îndreaptă în jos, în afară și puțin înapoi

către plămânul respectiv, în care pătrunde prin hil. 3 Bronhia pincipală dreaptă este mai largă, dar mai scurtă și este aproape în prelungirea traheei, în timp ce bronhia principală stângă se desprinde din trahee sub un unghi mai mare și are o lungime mai mare, de aproximativ două ori cât cea dreaptă. 2 Bronhiile principale dau naștere unor trunchiuri bronșice din care pornesc ramuri bronșice – numite și bronhii segmentare – care definesc o serie de segmente pulmonare. 4 II.1.C. Plămânii Plămânii, pulmones (gr. pneumon), în număr de doi, sunt organul esențial al respirației; așezați simetric în cavitatea toracică, de o parte și de alta a mediastinului, deasupra diafragmului, sunt separați de inimă și de alte componente ale mediastinului.

3

Aceștia au o

textură ușoară, spongioasă și poroasă, având abilitatea de a pluti în apă datorită volumului de aer de rezervă. Plămânul drept cântărește aproximativ 625 grame și este format din trei lobi, iar cel stâng 567 grame, având doi lobi, dar există variații datorate cantității de sânge și fluid seros pe care le conțin. Masa lor variază de la bărbați la femei, fiind mai substanțială la bărbați. Fiecare plămân are o formă conică și prezintă un apex, o bază și trei fețe și două margini care vin în contact cu mediastinul și cu coastele.

2

Structura plămânilor este cea a unei glande

tubuloacinoase, fiind formați dintr-un sistem de canale aeriene și dintr-o multitudine de saci alveolari. Fiecare lob se împarte în segmente bronhopulmonare. Segmentul bronhopulmonar reprezintă o porțiune a plămânului care corespunde unei ramuri a bronhiei lobare și ramurilor respective ale arterei pulmonare și altor vase și nervi. Segmentul pulmonar nu este numai o unitate morfologică, ci și una funcțională, clinică și chirurgicală. Prin vârful acestui segment pătrund ramificațiile bronșice, însoțite de câte o arteră, iar de aici diviziunile bronhiei și ale arterei continuă până la nivelul lobulilor pulmonari și ale formațiunilor bronho-alveolare. 3

7

Lobii plămânului drept - superior, mijlociu și inferior (Fig 2.) sunt delimitați de două fisuri, în timp de lobii plămânului stâng – superior și inferior (Fig 3.) sunt delimitați de o fisură.

Fig 2. Plămânul drept

Fig 3. Plămânul stâng

II.1.D. Arborele bronșic Bronhiile segmentare continuă să se dividă în generații succesive în bronhiole terminale.1 Fiecare bronhiolă terminală se împarte în două bronhiole respiratorii care formează niște dilatări, numite vestibul de la care pornesc 3-17 canale alveolare care la rândul lor trimit de la 1 până la 4 ramificații. Pereții lor comportă alveole li se termină cu saci alveolari care sunt alcătuiți din alveole pulmonare. 3 Bronhiile respiratorii, canalele alveolare, sacii alveolari și alveolele pulmonare, înconjurate de o rețea bogată de capilare sangvine formează arborele alveolar sau acinul pulmonar, ce constituie parenchimul respirator al plămânului.

II.1.E. Surfactantul

8

Alveolele pulmonare din interior sunt învelite în alveolocite care produc o substanță biologic activă – surfactant. Acesta are rolul de a menține tensiunea superficială a alveolelor și de a stabiliza expirul. 3 În expir moleculele de surfactant se adună, prevenind colabarea alveolară, iar în inspir se îndepărtează, prevenind hiperinflația alveolară. Surfactantul contribuie și la menținerea „uscată” a alveolelor, împiedicând filtrarea lichidelor din capilare în alveole. 4 De asemenea, surfactantul are un rol important și în apărarea antiinfecțioasă a aparatului respirator. Acesta participă la neutralizarea poluanților gazoși, a substanțelor acide și la digestia unor particule antigenice și stimulează fagocitoza macrofagică, realizând transportul mecanic al particulelor pătrunse în aveole până la zona ciliată a bronhiolelor.5 II.1.F. Vascularizația plămânului La nivelul plămânului există două circulații sangiune: circulația funcțională și circulația nutritivă. Circulația funcțională este asigurată de artera pulmonară care transportă sângele neoxigenat din ventriculul drept spre plămâni. Circulația funcțională de întoarcere este asigurată de venele pulmonare care aduc sânge oxigenat în atriul stâng. Se încheie astfel circulația mică, în care artera pulmonară ce conține sânge neoxigenat se încarcă cu oxigen și se întoarce prin venele pulmonare la atriul stâng. 6 Circulația nutritivă aduce plămânului sânge încărcat cu substanțe nutritive și oxigen și este asigurată de arterele bronșice. O parte din sânge se întoarce în venele bronșice care se varsă în venele azygos și acestea în vena cavă superioară și atriul drept, o altă parte se întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng.

6

II.1.G. Inervația plămânilor Plămânii sunt înzestrați cu o multitudine de fibre nervoase aferente și eferente, dar și receptori speciali. Fibrele preganglionare de la nucleul vag furnizează fibre parasimpatice ganglionului care înconjoară bronhia și vasele de sânge. Fibre postganglionare inervează mușchiul neted vascular dar și celulele mucoase și submucoase bronhiale. Fibrele parasimpatice postganglionare de la ganglionul simpatic toracic inervează aceleași structuri. În general stimularea nervului vag produce bronhoconstricție, dilatația mușchiului neted arterial și creșterea secrețiilor glanduare. 10,11 II.2.

Fiziologia aparatului respirator

II.2.A. Ventilația pulmonară

9

Ventilația pulmonară sau respirația una dintre funcțiile vitale ale organismului, desfășurându-se ciclic și continuu, având rolul de a asigura schimbul bidirecțional de gaze dintre organism și aerul din atmosferă. Prin inspir este adus O 2 din exterior și este furnizat celulelor, iar CO2 rezultate din metabolismul celular este eliminat în atmosferă prin expir. 1 Inspirul este declanșat de stimulii generați de centrul inspirator din bulb, iar prin intermediul nervilor spinali se comandă contracția mușchilor inspiratori. Cele două faze ale ventilației – inspirul și expirul – se succed ritmic, cu o frecvență de 12-18 cicluri/minut ( frecvența respiratorie). Volumul care intră sau iese din plămâni, în condiții de respirație relaxată sau de repaus se numește volum curent, aproximativ 500 cm 3 aer. Pe lângă

cei 500 cm 3 aer printr-o

respirație forțată se mai por introduce în plămâni cca 1500 cm 3 aer, numit volum inspirator de rezervă. Printr-o expirație forțată imediat după o expirație normală se poate elimina din plămâni o cantitate de 1500 cm3 aer, numit volum expirator de rezervă. Suma celor 3 valori constituie capacitatea vitală – 3.500 - 4.500 cm3 aer. După expirația forțată în plămâni mai rămân aproximativ 1500 cm3 aer, numit volum rezidual. Capacitatea vitală împreună cu volumul rezidual formează capacitatea pulmonară totală care în mod normal ajunge la o valoare de 4.500-5000 cm3 aer.

9

II.2.B. Difuziunea pulmonară Difuziunea reprezintă procesul de trecere a gazelor pulmonare, în sensul gradientului de concentrație care are loc între mediul gazos alveolar și sângele capilar pulmonar. În cadrul acestui proces oxigenul trece din aerul alveolar în sângele venos, iar dioxidul de carbon aflat în sângele venos trece în aerul alveolar. La plămâni ajunge sânge încărcat cu dioxid de carbon care se oxigenează prin procesul de hematoză, părăsind plămânii prin venele pulmonare.

10

Fig. 4. Difuziunea pulmonară Sângele sosit prin artera pulmonară este încărcat cu dioxid de carbon care are o presiune parțială de 47 mmHg, în timp ce în aerul alveolar dioxidul de carbon are o presiune parțială de numai 40 mmHg. Așadar, conform legilor fizicii dioxidul de carbon va difuza la presiunea mai mare din capilare la presiunea mai mică din aerul alveolar. 9 În aerul alveolar oxigenul se găsește sub o presiune parțială de 100 mm Hg, iar în sângele capilar are 40 mm Hg și va difuza din aerul alveolar în sângele capilar.

Fig. 5 11

II.2.C. Reglarea și controlul respirației Reglarea respirației constă în modularea activităților centrilor respiratori – situați în regiunea bulbopontină – prin acțiunea gazelor respiratorii și variații de pH ale sângelui, mai ales ale lichidului cefalorahidian. Aceste substanțe influențează centrii respiratori acționând direct asupra neuronilor, dar și indirect prin chemoreceptorii din zonele reflexogene ale aparatului cardiovascular. 10 II.2.D. Tipuri respiratorii II.2.D.A.

Respirația abdominală

Respiraţia abdominală (diafragmatică) este respiraţia caracteristică bărbaţilor şi se realizează prin intermediul muşchiului diafragm. Respiraţia de tip abdominal este totuşi, o respiraţie incompletă, pentru că aerarea se realizează numai in zonele inferioare ale plămânului. Cu toate acestea, ea prezintă unele avantaje, printre care amintim: stimulează activitatea inimii, contribuie la scăderea tensiunii arteriale ridicate, stimulează digestia şi reglează activitatea intestinala, realizând un adevărat masaj al viscerelor şi echilibrând excitabilitatea acestora. Respiraţia abdominală şi-o însușesc mai uşor bărbații, o executa mai corect cei sănătoși şi în special cei care practică alpinismul, înotul, canotajul, cântăreții vocali şi suflătorii. II.2.D.B.

Respirația costal inferioară

Respiratia costal inferioara (mijlocie) este denumită de unii autori şi laterală. Se întâlnește în mod frecvent la bărbații între 45-50 ani ce desfăşoară o activitate fizică mai intensă.

Dutu Acest tip de respiraţie include, în mică masură, o parte din respiraţia

abdominală. Aerul este dirijat în special in zonele mijlocii ale plămânilor, realizindu-se în acest fel tot o aerare superficială, aşa cum am văzut şi la tipul de respirație abdominală, unde localizarea era bazală. În respiraţia de tip costal acţiunea diafragmului este mai mică şi în sens invers decât in respiraţia abdominală. Aceasta se explică prin presiunea exercitată de peretele abdominal asupra diafragmului, pe care îl fixează sau chiar îl ridică, ceea ce permite o creştere a volumului cutiei toracice, datorată elasticităţii şi mobilităţii articulaţiilor costo-vertebrale şi costo-sternale. II.2.D.C.

Respirația costal superioară 12

Respiraţia costal superioară (claviculară) este specifica femeilor. În acest tip de respiraţie, cutia toracică este ridicată de către coastele superioare, umeri şi clavicule. Se realizează în acest fel o deblocare a zonelor superioare, permiţând aerului să pătrundă spre vârfurile plămânilor. În acţiunea de dirijare a aerului spre vîrfuri, un rol important îl joacă diafragmul, care prin ridicare în timpul inspiraţiei împiedică dilatarea plămânilor în jos. Acest tip de respiraţie reprezintă, de fapt, adaptarea organismului la diferiţi factori, cum ar fi: poziţia corpului şi a segmentelor în acţiunile statice şi dinamice, intensitatea efortului, particularitățile de sex, mediu. 12 II.2.D.D.

Respirația corectă

Definim respiraţia corectă ca fiind reunirea în cadrul unui singur act respirator a celor trei tipuri respiratorii. Respiraţia completă mobilizează întreg aparatul respirator prin dilatarea, in limite normale, a cutiei toracice în cele trei planuri, cu participarea musculaturii implicate în actul respiraţiei. Deşi este modul cel mai corect de a respira -respiraţia completă -, acest tip nu poate fi automatizat, el fiind realizat de om în timpul zilei ca o modalitate conştientă de a aera întreaga suprafaţă pulmonară şi deci de a asigura condiţii optime de funcţionalitate întregului organism. 12 II.3.

Anatomia funcțională a mușchilor respiratori

II.3.A. Musculatura inspirului liniștit II.3.A.A.

Diafragmul

Diafragmul este principalul mușchi respirator deoarece în condițiile unei respirații de repaus, acesta realizează aproximativ 70-80% din efortul respirator. 8 Acesta este caracterizat ca fiind un dom musculotendinos care formează baza cavității toracice, separând-o de cavitatea abdominlă.

7

Fibrele lui musculare se inseră într-o largă circumferință

sternocostovertebrală, iar de la acest nivel converg spre o formațiune aponevrotică centrală denumită centrul frenic. În stare de repaus respirator, acest centru frenic se proiectează între coastele a 5-a și a 7-a. 4 Diafragmul permite trecerea, prin niște orificii, a aortei, esofagului și venei cave; inervația este asigurată de nervul frenic cu fibre din segmentele cervicale 3,4,5.

8

(Fig. ) Acesta este împărțit în două hemidiafragme, amândouă fiind vizibile pe radiografie. Hemidiafragmul drept este mai puternic decât cel stâng care este mai predispus la rupturi și hernie. 7 13

Fig. 6. Diafragmul În timpul respirației liniștite diafragmul se contractă, determinând coborârea tendonului central și ca urmare, diafragmul se aplatizează. Contracția acestui mușchi crește dimensiunile toracelui, ceea ce determină scăderea presiunii în cavitatea toracică cauzând simultan scăderea volumului și creșterea presiunii în cavitatea abdominală. 7 Poziția corpului are o importanță semnificativă în gradul de amplitudine a diafragmului. De exemplu, în respirația normală decubitul dorsal facilitează cea mai mare ampliație e mișcare, iar poziția șezând determină cea mai redusă mobilizare a diafragmului. 4 II.3.A.B.

Intercostalii

Mușchii intercostali sunt 2 straturi subțiri musculare care ocupă fiecare spațiu intercostal. Mușchii intercostali externi pornesc dorsal de la tuberculul coastei superioare, au direcție oblică inferior și ventral și se inseră pe cartilajul coastei inferioare.

8

Contracția acestor

mușchi ridică coasta inferioară spre cea superioară, producând astfel expansiunea cavității toracice. Mușchii intercostali interni au originea pe marginea superioară a coastei inferioare, la nivelul unghiului costal și inserția la joncțiunea sternocostală. Fibrele lor sunt invers orientate față de cele ale mușchilor intercostali externi, formând un unghi drept cu acestea. 7,8

14

Fig. 7. Mușchii intercostali II.3.A.C.

Scalenii

Cei trei scaleni – anterior, median și posterior – care au originea pe apofizele transverse ale vertebrelor C2-C7 se inseră pe prima coastă. Aceștia sunt în acțiune în orice inspirație liniștită, inclusiv în cea strict diafragmatică, când contracția lor izometică „posturează” toracele. 4 II.3.B. Musculatura inspirului profund Inspirul profund este realizat de către diafragm, intercostali și scaleni, cărora li se adaugă o serie de mușchi accesori: -

Sternocleidomastoidianul; este un mușchi accesor specific omului care ridică sternul, mărind diametrul antero-posterior al cutiei toracice; capacitatea sa de a genera presiune este aproximativ aceeași cu cea a mușchilor scaleni; 8

-

Ridicătorii coastelor: ridică în inspir coastele și extind coloana vertebrală, ceea ce mărește profunzimea respirației; 4

-

Micul dințat postero-superior: ridică porțiunile posterioare ale primelor coaste;

-

Sacrospinalii: în inspir ei întind coloana, mărind diametrul antero-posterior.

II.3.C. Musculatura inspirului forțat În primul rând în inspirul forțat participă musculatura inspirului liniștit și profund, dar și următorii mușchi: ridicătorul scapulei, trapezul, romboidul, pectoralul mic și mare și marele dințat. 15

II.3.D. Musculatura expirului forțat Musculatura expirului forțat este reprezentată de transversul abdominal, oblicii abdominali, drepții abdominali, pătratul lombar dințatul postero-inferior și intercostalii interni. Acești mușchi au 2 acțiuni principale: -

Trag peretele abdominale în interior, cresc presiunea intra-abdominală și împing diafragmul cranial în cavitatea toracică, ceea ce duce la creșterea presiunii pleurale și scăderea volumului pulmonar.

-

Trag coastele inferior, comprimând cutia toracică. 8

III. III.1.

Patologia respiratorie

Definiția astmului bronșic

Astmul bronșic este o boală eterogenă caracterizată prin inflamarea cronică a căilor respiratorii de calibru mic. Este caracterizat prin accese de dispnee, respirație șuierătoare, constricție toracică și/sau tuse, dar și prin limitarea variabilă a fluxului aerian expirator. Simptomele și limitarea fluxului aerian expirator variază ca durată și intensitate. Aceste variații sunt declanșate de mai mulți factori – exercițiul fizic, alergeni, expunere la iritanți, schimbări ale temperaturii și infecții respiratorii virale.

13

Boala are un caracter episodic,

evoluând în accese – separate de perioadele asimptomatice –, crizele durează de la câteva minute până la ore. Crizele de astm sunt mai frecvente noapte și dimineața devreme. Limitarea fluxului de aer în astmul bronșic este recurentă și datorată schimbărilor care au loc în căile respiratorii. Acestea includ: -

Bronhoconstricția: în astmul bronșic principalul eveniment fiziologic care duce la apariția simptomelor este îngustarea căilor respiratorii. În exacerbările acute, contracția mușchiului neted bronhial se realizează rapid ca un răspuns la stimulii alergeni. 14

-

Edemul: pe parcurs ce boala devine mai persistentă și inflamația progresează, apare edemul, hipersecreția de mucus și modificări structurale cum ar fi hipertrofia și hiperplastia mușchiului neted al căilor aeriene. 16

-

Hiperexcitabilitate bronșică: este un răspuns exagerat bronhoconstrictor la o largă varietate de stimuli.

Astmul se prezintă sub trei aspecte: i.

Astmul cu accese intermitente, în forma tipică prezintă dispnee paroxistică și la tineri poate apărea forma alergică ce se instalează în zece minute. Accesul poate fi precedat de: 

Hidroree nazală



Hipersonoritate permanentă



Cianoză de tip central



Wheezing (expir prelungit, șuierător )

De obicei este bradipnee, dar este întâlnită li polipneea, iar tusea poate dura de la câteva minute până la câteva ore. ii.

Astmul cronic: caracterizat de o obstrucție respiratorie severă progresivă. Se întâlnește mai frecvent după 40-50 ani, prezintă istorie veche, dispnee de efort, dispnee minimă în repaus, iar accesele de astm sunt severe și cedează greu la bronhodilatatoare. 4

iii.

Starea de rău astmatic (status asmaticus): este o formă specială deoarece nu răspunde la bronhodilatatoare și pot apărea fenomene de insuficiență pulmonară gravă, hipoxemie cu hipercapnie, stupor, comă, cianoză extremă, tremor și colaps. 4

Astmul bronșic se manifestă prin; a. Dispneea - este o respirație dificilă, zgomotoasă, percepută de bolnav sau de către rude. Respirația devine șuierătoare, superficială, cu frecvență crescută, de o intensitate mai înaltă la expir, bolnavul având senzația că aerul iese greu. b. Tusea în formele ușoare este rară, uscată, nocturnă și matinală, iar la un debut mai brutal apare sufocarea. Așadar devine mai dificil și expirul, dar și inspirul. Cantitatea secreției crește datorită faptului că spasmul musculaturii bronșice împiedică eliminarea lui, iar când secrețiile devin mai fluide tusea aduce ușurare pacientului. De obicei după un atac de tuse pacientul se panichează, iar informarea insufici c. entă a bolnavului sau a aparținătorilor despre cum se poate acorda primul ajutor poate agrava mai mult evoluția crizei de astm.

17

d. Neliniștea – este componenta psihică generată de starea de sufocare în care se află pacientul și pe care nu o poate înlătura. e. Hipoxia – definită ca o scădere a cantității de oxigen tisular se manifestă printr-o stare de oboseală intensă, dispnee cu caracter polipneic sau bradipneic, tahicardie. f. Polipneea – definită ca o creștere a frecvenței respiratorii determină o respirație superficială și incompletă. Ameliorarea volumului curent în timpul crizei se realizează prin punerea în acțiune a diafragmului, ceea ce duce la o diminuare a frecvenței respiratorii. III.2.

Clasificarea severității astmului (GINA 2018)

Severitatea astmului poate și persistentă și intermitentă: ușoară, medie sau severă. Astmul necesită o colaborare permanentă între pacienți și personalul medical. Severitatea astmului este cuantificată pe baza simptomelor pe care pacientul le are ziua și noapte, dar și pe baza variației PEF sau a VEMS-ului cum este exemplificat în următorul tabel. Simptome peste zi Intermitent

S

2 ori pe lună

săptămână dar > 1 Persistent moderat Persistent sever

≥80% 20-30%

dată pe zi Zilnic

>

Permanent

săptămână Frecvent

Activitate

Variația PEF ≥80%

fizică

1

dată

pe 60-80% >30% ≤60% >30%

limitată Tabel I. III.3.

Etiopatogenia astmului bronșic

18

Factorii care declanșează sau înrăutățesc episodul astmatic sunt numeroși, dar pot fi clasificați în: -

Factorii gazdei o Factori genetici: astmul bronșic are o componentă moștenită, dar procesul genetic care este implicat în eventuala dezvoltare a astmului este complex și deocamdată incomplet 15 o Sexul: în copilărie băieții sunt cei mai predispuși la această boală, dar după adolescență s-a constatat că astmul apare preponderent la femei. 14

-

Factori de mediu o Alergeni: praf, polen, animale de companie, mucegai, acarieni, alergeni alimentari, fumul de țigară, poluarea aerului, dieta, modificări de temperatură o Infecții respiratorii

19