Analiza Si Diagnosticul Firmei [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ MASTER SPECIALIZAREA: CAFEC AN II

Conf. univ. dr. Mihaela BÎRSAN

ANALIZA ŞI DIAGNOSTICUL FIRMEI

2011 1

MOTTO “Nu supravieţuieşte specia cea mai puternică, nici cea mai inteligentă, ci aceea care se adaptează mai bine schimbărilor.” (Charles Darwin)

2

CUPRINS Capitolul 1

4

Analiza diagnostic – domeniu de studiu şi activitate profesională în cadrul unei întreprinderi 4 1.1. Introducere în problematica analizei sistemelor.................................................................................................4 1.2. Metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor economice: analiza - diagnostic............................................9 1.2.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanţă, necesitate.................................................9 1.2.2. Tipologia studiilor de diagnosticare...........................................................................................................13 1.2.3. Modalităţi de realizare a diagnosticului......................................................................................................14 1.3. Analiza economico - financiară în diagnosticul strategic al întreprinderii .....................................................17 1.3.1. Importanţa analizei economico - financiare ..............................................................................................17 1.3.2. Metoda analizei economico - financiare....................................................................................................20

Capitolul 2

29

analiza - Diagnostic în OPTIMIZAREA procesELOR MANAGERIALE:...........................29 metodologie de realizare..............................................................................................................29 2.1. Pregătirea diagnosticului ...................................................................................................................................30 2.2. Documentarea preliminară ................................................................................................................................31 2.3. Analiza - diagnostic a mediului intern al firmei ..............................................................................................32 2.3.1. Analiza activităţii economice.....................................................................................................................33 2.3.1.1. Diagnosticul activităţii de producţie şi comercializare........................................................................33 2.3.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de producţie şi comercializare...............................................................................................................................................34 2.3.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici..........................................................36 Analiza producţiei exerciţiului ......................................................................................................................36 Analiza corelaţiei cifră de afaceri - preţ.............................................................................................................49 Diagnosticul comercial .......................................................................................................................................52 2.3.1.2. Analiza resurselor firmei ....................................................................................................................54 2.3.1.2.1. Analiza - diagnostic a resurselor umane (personalului) şi a managementului firmei..................54 2.3.1.2.2. Analiza resurselor materiale şi a condiţiilor de exploatare..........................................................64 Analiza mijloacelor fixe......................................................................................................................................64 Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe.....................................................................................................64 Analiza mijloacelor (activelor) circulante............................................................................................................69 2.3.1.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei).......................................................................75 2.3.2. Analiza rezultatelor şi a rentabilităţii firmei.............................................................................................91 2.3.2.1. Profit şi rentabilitate – concepte şi modalităţi de determinare.............................................................91 2.3.2.2 Analiza pragului de rentabilitate.........................................................................................................100 ............................................................................................................................................................................103

Capitolul 3

109

Diagnosticul financiar al afacerii.............................................................................................109 3.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ.....................................................................112 3.1.1. Analiza bilanţului financiar......................................................................................................................113 Poziţia financiară a întreprinderii .......................................................................................................................114 3.1.1.1. Situaţia netă........................................................................................................................................115 3.1.1.2. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de fond de rulment (NFR), trezoreria (T).......................................................................................................................................116 Noţiunea de echilibru semnifică conform DEX o stare de armonie între elementele unui sistem iar în domeniul financiar aceasta înseamnă armonizarea resurselor cu nevoile...................................................116 3.1.2. Analiza bilanţului funcţional.....................................................................................................................124 3.1.3. Analiza structurii patrimonial-financiare a întreprinderii.........................................................................125 3.1.3.1. Analiza ratelor de structură ale activului...........................................................................................125 3.1.3.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului..........................................................................................127 3.1.4. Solvabilitatea şi lichiditatea .....................................................................................................................135 3.1.5 Indicatori de gestiune (de activitate) ........................................................................................................140 3.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate.......................................................................142

3

3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie .......................................................................................................................150 3.4. Planificarea financiară a afacerii......................................................................................................................155

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................160

CAPITOLUL 1 ANALIZA DIAGNOSTIC – DOMENIU DE STUDIU ŞI ACTIVITATE PROFESIONALĂ ÎN CADRUL UNEI ÎNTREPRINDERI 1.1. Introducere în problematica analizei sistemelor Preocupările legate de perfecţionarea metodelor şi tehnicilor teoretice şi practice de management sunt determinate de creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor la nivel micro şi macroeconomic. Schimbările rapide, turbulenţele crescânde din economie şi societate, schimbările de atitudine ale consumatorilor precum şi existenţa unei puternice competiţii globale fac ca abordarea organizată a identificării avantajelor competitive să fie o necesitate mai presantă ca oricând. Avantajul competitiv, definit ca fiind ansamblul acelor activităţi pe care întreprinderea le execută mai bine comparativ cu firme concurente în condiţiile menţinerii (respectării) criteriilor de performanţă, rezultă din integrarea în funcţionare a mai multor domenii funcţionale şi presune existenţa unui sistem informaţional complex, menit să asigure o vedere globală asupra funcţionării sistemului. În derularea eficientă a ciclurilor informare – decizie – acţiune un rol important îl are mecanismul de control realizat prin intermediul analizei sistemului aflat sub observaţie. Managementul ştiinţific pune un accent deosebit pe viziunea sistemică asupra întreprinderii considerând că aceasta (întreprinderea), face parte din clasa sistemelor cibernetice, care au capacitatea de a se autoregla1 prin intermediul unor factori conştienţi de natură umană, având încorporat în structura lor un subsistem de decizie sau de reglare. Proprietatea de autoreglare∗2 e caracterizată de capacitatea sistemelor de a reacţiona la acţiunea factorilor perturbatori interni sau externi şi de a-şi păstra autocontrolul pe diferite perioade de timp. Şcoala sistemică, ca promotoare a managementului modern, oferă instrumente de investigare şi studiu foarte bogate celor a căror meserie este să înţeleagă funcţionarea întreprinderilor, să identifice pentru a analiza, să analizeze pentru a explica, să explice pentru a ameliora3. 1

Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pg.5; capacitatea de autoreglare înseamnă menţinerea capacităţii de transformare la nivelul prevăzut în ciuda varaţiilor aleatoare ale fluxurilor de intrare şi se realizează prin intermediul a trei instrumente: juridice (fiind prevăzute posibilităţi de reacţie şi de acţiune în cazul depăşirii anumitor limite), manageriale (pentru ţinerea sub control a conflictelor care sunt inevitabile), operaţionale (necesare bunei gestionări a resurselor). 2 Georges Lavalette, Maria Niculescu, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 312; 3 Christian Potié, Diagnostic qualité; Méthodes d’expertise et d’investigation, AFNOR, 1991, trad. Ed Tehnică, 2001, pg. 7; 

4

Noţiunea de sistem are un caracter relativ pentru că, fiind definit ca o reuniune de elemente interdependente care acţionează împreună în vederea realizării unui obiectiv comun prin utilizarea unui ansamblu de resurse materiale, informaţionale, energetice, financiare şi umane, poate fi descompus în subsisteme şi poate fi privit la rândul său, ca subsistem al unui sistem mai complex. Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în subsisteme, se bazează analiza de sistem pentru a studia conexiunile dintre subsisteme în raport cu obiectivele lor şi în funcţie de resursele existente, după care sunt reintegrate într-un nou sistem mai performant, a cărui reproiectare constituie obiectivul principal al analizei de sistem. Reproiectarea sistemelor în viziune actuală presupune abandonarea metodelor învechite, greoaie de conducere a afacerilor care “nu mai sunt valabile într-o lume de competiţie globală şi schimbare neîntreruptă şi înlocuite cu noţiunea de orientare spre procese, concentrarea asupra activităţilor care creează valoare pentru client şi regândirea lor de la început pînă la sfârşit.”4 Din perspectivă sistemică a conduce înseamnă fie a se da impulsuri pentru îndeplinirea sarcinilor dintr-un proces de reglare cibernetică, fie a se coordona, a se structura astfel elementele unui sistem cu funcţii diferite, încât să fie acordate cele mai bune premise pentru îndeplinirea scopului sistemului5. Analiza de sistem (analiza sistemelor, analiza structurală a sistemelor 6) reprezintă un set de metodologii complexe de investigare având la bază conceptul de sistem şi metoda abordării sistemice orientate spre analiza şi proiectarea sistemelor complexe în vederea îmbunătăţirii performanţelor acestora. Performanţa reflectă gradul de îndeplinire a obiectivelor sistemului şi serveşte totodată mecanismului de control prin care acesta aduce corecţiile necesare pentru luarea deciziilor. Studiul sistemului se face sub aspect tehnic, economic, informaţional-decizional, în scopul identificării din vreme a tendinţelor majore şi a factorilor perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului de afaceri pentru adaptarea rapidă şi eficientă la schimbările acestuia. Monitorizarea mediului devine una din atribuţiile de bază ale unui sistem şi felul în care sistemul face faţă mediului său depinde de modul în care este organizat şi administrat. Analiza complexă a sistemelor se bazează pe ideea că performanţele sistemului pot fi permanent îmbunătăţite, că în orice sistem există în permanenţă rezerve în ceea ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sale tehnice, economice, financiare, informaţional-decizionale etc. 4

Hammer M., Champy J., Reengineering-ul (reproiectarea) întreprinderii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, pg. 58; Reinhard Blum, Un al treilea drum: noi baze microeconomice pentru economia de piaţă, Ed. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, pg. 131; 6 Ulric J. Gelinas Jr., Allan E. Oram, William P. Wiggins, Accounting Information Systems, PWS-KENT Publishing Company, 1990, pg. 636; 5

5

Esenţială pentru succesul în afaceri, în această lume în continuă mişcare, nu este, în primul rând, disponibilitatea resurselor (financiare, materiale, umane, de informaţie etc.), ci o organizare optimă a activităţii, acordată priorităţilor şi rigorilor externe, conectarea întreprinderii la fizionomia şi cerinţele mediului, atitudinea faţă de problemele pe care le ridică piaţa, capacitatea de mobilizare a resurselor pentru a fructifica la maxim potenţialul intern şi oportunităţile pieţei. Orice sistem economic este considerat a fi cu “buclă închisă (feedback)” 7 şi din această cauză, funcţionarea sa necesită existenţa a doi factori şi anume: o diferenţă între o valoare dorită şi o valoare reală (curentă), numită abatere, şi o politică (strategie) ce exprimă acţiunile necesare pentru a asigura o anumită mărime dorită pentru diferenţa dintre valoarea dorită şi cea reală. Analiza abaterilor este instrumentul controllingului întreprinderii (ca proces de conducere a întreprinderii), dând acesteia posibilitatea de a sesiza în timp util factorii perturbatori şi permiţând reglarea sistemului; pe termen scurt măreşte capacitatea de reacţie a întreprinzătorului, iar pe termen lung îi oferă o capacitate de adaptare mai mare (este supranumit “seismograful întreprinderii ”). Conducerea strategică şi controllingul reprezintă în prezent problemele nodale ale managementului întreprinderii. Localizarea controllingului în sistemul de conducere al întreprinderii se prezintă în figura nr. 1.1.

SISTEMUL DE CONTROL

SISTEMUL DE PLANIFICARE

CONTROLLING

SISTEMUL RESURSELOR UMANE

ORGANIZARE

SISTEMUL INFORMAŢIONAL

SISTEMUL OPERATIV

Figura 1.1. Sistemul de conducere al întreprinderii Sursa: Camelia Raţiu – Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Ed. Economică, 2000, pg.59; 7

Camelia Raţiu-Suciu, Managementul sistemelor dinamice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 25;

6

Controlling-ul îşi propune conducerea activităţii ca sistem, a activităţilor în cadrul fiecărui subsistem component şi a legăturilor existente între ele. Prin aceasta se realizează, de fapt, conducerea întreprinderii în ansamblul ei, în condiţii de concurenţă, conform obiectivelor formulate, obiective ce decurg dintr-un sistem de valori stabilite anticipat. Conducerii strategice şi operative îi corespunde un controlling strategic şi operativ, prezentat în figura nr. 1.2.

Analiza şi prognoza mediului

Cultura întreprinderii

Politica întreprinderii Controlling strategic şi operativ

Planificarea strategică Planificarea operativă

Rezultate financiare parţiale-finale

Coordonare şi control

Rezultate

Analize şi prognoze pentru întreprindere Figura nr. 1.2. Controlling-ul strategic şi operativ în cadrul conducerii întreprinderii Sursa: Idem, pg. 60;

Delimitarea controlling-ului de alte domenii de activitate este evidenţiată în figura 1.3.

7

Politica generală a întreprinderii (obiectivele întreprinderii )

Planificare strategică Indicatori de portofoliu Calculul investiţional Calcule de eficienţă

Indicatori de

Planificare operativ ă

Programul de producţie(simulări)

Controlling Calculaţia rezultatelor pe baza obiectivelor întreprinderii Analiza valorii Controlul costurilor Achiziţii Producţie Desfacere

Revizie

Analiza rezultatelor întreprinderii

Contabilitate

Figura nr. 1.3. Delimitarea controlling-lui de alte domenii de activitate Sursa: Idem, pg. 61;

Comportamentul dinamic al sistemului, identificat prin analizele efectuate, poate fi caracterizat astfel8: - pasiv - adaptiv – care implică adaptarea deciziilor la schimbările apărute în mediul ambiant. Fără a face inovaţii, întreprinderea se limitează la procese imitative, păstrând o capacitate potenţială de rezervă, în special de natură financiară;

8

Oprean D., Racoviţan D.M., Oprean V., Informatică de gestiune şi managerială, Ed. Eurounion, Oradea, 1994, pg. 32;

8

- activ – inovator – care se realizează prin prospectarea permanentă şi sistematică a pieţei şi a oportunităţilor de exploatat. Adaptarea operativă la schimbări este însoţită de dirijarea activă a evoluţiei pieţei ca urmare a atitudinii adoptate de întreprindere; - anticipativ, de sesizare a schimbărilor posibile ale pieţei şi de luare a deciziilor corective înainte ca modificările să se producă în realitate. Aceasta necesită elaborarea de previziuni asupra stărilor conjuncturale, a riscurilor care intervin şi, în funcţie de rezultatele investigaţiilor, lansarea de produse noi sau/şi abandonarea fabricaţiei produselor a căror cerere este în declin. 1.2. Metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor economice: analiza - diagnostic 1.2.1. Diagnosticul întreprinderii: delimitări conceptuale, importanţă, necesitate În practica administrării şi conducerii societăţilor comerciale sunt numeroase problemele cu care se confruntă managerii acestora. În contextul tot mai complicatelor relaţii între unităţile economice şi mediu, incertitudinea şi riscul au dimensiuni din ce în ce mai mari şi o frecvenţă tot mai mare de apariţie. Acestea fac ca procesul decizional să fie tot mai complex iar costul greşelilor să fie în continuă creştere. Planificarea strategică a activităţii dă posibilitatea întreprinderilor să nu se supună ci mai degrabă să-şi orienteze viitorul, diminuând riscul nerealizării produselor la piaţă la dimensiuni rezonabile. Premisa de bază în funcţionarea eficientă a unei firme este ca toate activităţile ei să se desfăşoare în conformitate cu parametrii înscrişi în planurile de dezvoltare. Pentru o derulare eficientă a activităţilor propuse în direcţia dorită managerul trebuie să-şi asigure posibilitatea de a le controla. Controlul presupune cunoaştere (deci informaţie) şi capacitatea de influenţare (conducere). Apariţia unor factori perturbatori, atât din interiorul întreprinderii

cât şi din

exteriorul ei, generează întreruperi sau desincronizări în desfăşurarea activităţilor prevăzute, ceea ce determină nevoia de control în întreprindere . Controlul trebuie să asigure conformitatea întreprinderii cu obiectivele acesteia, atribuite prin planificare, să menţină întreprinderea într-o relaţie de echilibru, conform cu parametrii stabiliţi. În acest sens se impune efectuarea unor analize care să permită identificarea din vreme a tendinţelor majore şi a factorilor perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului, în vederea adaptării rapide şi eficiente la schimbările acestuia. Astfel, deoarece nici o activitate nu se desfăşoară fără probleme, controlul, ca atribut al managementului este indispensabil şi se desfăşoară în două etape9: a) - analiza; b) - diagnosticul

9

Doina Maria Robu, Controlul de gestiune pe bază de bilanţ, Ed. Moldova, Iaşi, 1998, pg.43; 9

Într-o lume unde managerii sunt înclinaţi să caute reţete simple, analiza detaliată a activităţii a fost şi este un demers dificil, pentru că examinează activitatea sub toate aspectele, comparând realizările cu normele şi cu eforturile făcute, pentru a pune în evidenţă atât punctele forte cât şi slăbiciunile sale, atât oportunităţile (ocaziile) cât şi pericolele (restricţiile) din mediu. (Pericolele şi slăbiciunile ne arată unde să căutăm potenţialul întreprinderii, ştiut fiind faptul că potenţialul unei firme este întotdeauna mai mare decât rezultatele prezente pe care le obţine.) Diagnosticul are ca scop identificarea şi măsurarea cauzelor care au dus la diferenţele dintre realizări şi norme, evidenţiindu-se cauzele care provin din conjunctură şi cele ce provin din gestionarea defectuoasă a întreprinderii . Cu denumirea de diagnostic definim aprecierea făcută asupra unei firme sau a unei activităţi a acesteia, pe baza informaţiilor cantitative obţinute prin analiza economică, permiţând ca, pornind de la diferitele analize realizate să fie relevată evoluţia anormală a unui fenomen. Metoda analizei diagnostic derivă din metodele de stabilire a unui diagnostic medical şi presupune desfăşurarea coordonată a unor acţiuni specifice referitoare la următoarele aspecte: - studiul (examinarea) stării organismului economic pentru a identifica problemele cu care acesta se confruntă (analiza de sistem); - determinarea cauzelor generatoare de disfuncţii; - prescrierea măsurilor corespunzătoare de remediere. Pentru a-şi asigura dezvoltarea sau simpla menţinere a echilibrului său, un organism economic trebuie să fie în măsură să sesizeze rapid tulburările interne sau dezechilibrele latente şi să pregătească din timp acţiuni de adaptare la schimbări. În practica obişnuită examinarea rezultatelor şi evenimentelor din viaţa unei unităţi economice şi evaluarea tendinţelor viitoare, probabile, constituie conţinutul procesului de consultanţă managerială 10. Din această perspectivă diagnosticul este considerat faza operaţională a oricărui proces de consultanţă managerială, care, în mod obişnuit, trebuie precedat de un diagnostic preliminar11. Diagnosticul are un dublu caracter: preventiv şi curativ; el urmăreşte, pe baza simptomelor declarate şi a analizei efectelor constatate, să propună remedii eficiente, imediate, dar şi de perspectivă. Pentru sistemele de reglare, diagnosticul rezultat în urma analizelor economico-financiare presupune relevarea simptomelor cu care este confruntat organismul şi stabilirea remediilor necesare unei funcţionări cu performanţe superioare. Astfel de simptome, pentru un sistem economic pot fi: tendinţa de scădere a profitului, regresul poziţiei faţă de concurenţi, stagnare sau descreştere economică, creşterea costurilor de producţie şi de desfacere a produselor, 10 11

Mark Pinder, Stuart McAdam, Consultanţă în afaceri, Ed. Teora, 1997, pg.32; Milan Kubr, Management Consulting. Manualul consultantului în management, Ed. AMCOR, Bucureşti, 1992, pg. 87; 10

scăderea productivităţii muncii etc. Cel mai important lucru însă este faptul că stabilirea unui diagnostic obligă la înţelegerea relaţiilor cauză – efect, fără care orice terapie este sortită eşecului12. Caracteristic pentru analiza diagnostic este faptul că se realizează într-o perioadă scurtă de timp şi nu caută soluţii de detaliu, ci soluţii cu caracter global, sub forma unor recomandări de soluţii, precum şi a unui program de acţiune ce va include viitoare analize de detaliu. Aria de cuprindere a unui diagnostic general este prezentată în tabelul nr. 1.113: Aria de cuprindere a unui diagnostic general Domeniul 1. Poziţia întreprinderii în mediul în care acţionează 2. Sistemul managerial

3. Strategia de piaţă

4. Conţinutul activităţii curente

tabel nr. 1.1 Activităţi investigate - obiectul de activitate (producţie, comerţ, servicii); - scopul activităţii; - obiectivele generale şi derivate; - orientarea generală; - managementul practicat (operativ, strategic); - definirea atribuţiilor, competenţelor şi a responsabilităţilor pe anumite trepte ierarhice; - nivelul de delegare efectivă şi exercitarea atributelor conducerii la nivele ierarhice diferite; - luarea deciziilor; - instrumentele de preveder şi control utilizate; - asigurarea conducerii şi a evidenţei personalului; - obiectivele şi conduita formulată; - politica de preţ (orientarea către costuri, cerere sau concurenţă); - segmente de piaţă pentru aprovizionare şi desfacere internă şi externă; - structura producţiei; - destinaţia produselor (clienţii); - relaţiile cu beneficiarii (clienţi permanenţi, temporari) şi organizarea producţiei;

În lucrările de specialitate 14 se arată că o analiză internă atentă a punctelor forte şi slabe ale unei întreprinderi este condiţia esenţială pentru elaborarea unor strategii de succes, pentru că numai în acest fel oportunităţile pot fi exploatate la maximum şi impactul factorilor perturbatori poate fi minimizat. Ca timp, analiza diagnostic se poate efectua periodic atunci când se doreşte testarea stării şi performanţelor sistemului sau la solicitarea expresă a managerului atunci când se constată o diminuare a performanţelor, unele disfuncţionalităţi, perturbaţii externe etc. 12

Leslie W. Rue, Phyllis G. Holland, Strategic Management: concept and experiences, McGraw Hill, 1986, pg. 177; Costache Rusu, Analiza şi reglarea întreprinderii prin costuri, Ed. “Gh. Asachi”, Iaşi,1995, pg.195; 14 Malcolm McDonald, Marketing strategic, Ed.Codecs, Bucureşti, 1998, pg. 122; 13

11

De asemeni, se poate efectua o analiză diagnostic pentru stabilirea perspectivelor întreprinderii sau pentru evaluarea acesteia în cazul participării la bursă, vânzării unor active, schimbarea capitalului, emisiuni de acţiuni, lichidare a întreprinderii în caz de faliment etc. În fapt, ca metodă managerială cu caracter general, diagnosticarea poate fi utilizată de orice manager - indiferent de poziţia sa ierarhică în structura organizatorică - în ipostaze variate. Diagnosticarea este necesară atunci când15: - se doreşte o analiză profundă a domeniului condus şi, pe această bază, evidenţierea cauzală a principalelor disfuncţionalităţi şi atuuri; - se impune fundamentarea şi elaborarea strategiei globale sau a strategiilor parţiale (de cercetare – dezvoltare, comerciale, de producţie etc.); - se preconizează schimbări manageriale

profunde, circumscrise reproiectării

(remodelării) manageriale; - se impune privatizarea întreprinderii, pentru a evidenţia critic situaţia economicofinanciară şi managerială a acesteia; - se doreşte restructurarea întreprinderii; - managementul este pus în situaţia de a derula demersuri strategico-tactice de ansamblu sau parţiale; - se exercită funcţia de control – evaluare, atribut al muncii oricărui manager, integrat în procesul de management. Finalizarea unui ciclu managerial şi pregătirea terenului pentru derularea altuia sunt asigurate de/prin diagnosticare, tratată în acest context ca interfaţă între “ce a fost şi ce va fi în domeniul condus”; - se elaborează planuri de afaceri, diagnosticarea fiind o importantă componentă a acestora; - se finalizează exerciţiul financiar şi se elaborează raportul de gestiune al administratorului. Acesta din urmă prefaţează diagnosticarea generală sau parţială aprofundată, la solicitarea acţionarilor; - se elaborează studii de fezabilitate, ce exprimă necesitatea şi oportunitatea unui demers investiţional important pentru întreprindere; - se schimbă echipa managerială a întreprinderii, orice preluare de putere fiind marcată de o analiză critică a prestaţiei managerilor înlocuiţi, în principal prin intermediul rezultatelor obţinute de aceştia. Se adaugă la acestea, ca element de continuitate şi regularitate a diagnosticului, faptul că este necesar să se pună în mod regulat, în scopul adaptării eficiente şi rapide la mediu a 15

Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea întreprinderii , teorie şi aplicaţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, pg. 55; 12

următoarelor întrebări: Cum determinăm strategiile actuale ale întreprinderii? Cum fixăm strategiile viitoare sau strategiile noi? Cum punem în aplicare strategiile noi? 1.2.2. Tipologia studiilor de diagnosticare Studiile de diagnosticare sunt delimitate în literatura de specialitate după o varietate de criterii astfel: a) după sfera de cuprindere se distinge: - diagnostic global, care se referă la întreprindere în ansamblul său, prefaţează demersuri strategico-tactice de anvergură şi antrenează resurse variate; - diagnostic parţial, ca o consecinţă a diagnosticării globale ce vizează una sau mai multe componente procesuale şi structurale ale întreprinderii, urmăreşte depistarea cauzală a unor puncte forte şi slabe particularizate pe domenii distincte; b) după poziţia elaboratorilor: - autodiagnosticare, realizată de o echipă de specialişti din interiorul întreprinderii investigate, oferind un grad superior de fundamentare a punctelor forte, slabe şi a recomandărilor. Ca deficienţă se consatată un subiectivism ridicat în abordarea problemelor specifice diagnosticării. - diagnosticare propriu-zisă, realizată de specialişti din afara întreprinderii investigate, oferind un grad ridicat de obiectivitae. Ca deficienţă s-a constatat că, necunoscând în totalitate realităţile întreprinderii, fundamentarea punctelor slabe şi a recomandărilor este mai puţin riguroasă. - diagnosticare mixtă, care poate fi realizată de către o echipă multidisciplinară de speacialişti din interiorul şi din afara întreprinderii investigate, dând posibilitatea abordării complexe a problemelor supuse investigaţiei, oferind o calitate deosebită studiului de diagnosticare, valorificabil ca atare în fundamentarea de strategii şi politici realiste. c) după obiectivele urmărite: - diagnosticare de rezultate, cu caracter predominant postoperativ, referindu-se la rezultatele obţinute într-o perioadă anterioară, evidenţiind prin rezultatele obţinute starea de sănătate a întreprinderii; - diagnosticare de vitalitate ce evidenţiază potenţialul întreprinderii de a face faţă şi atestă capacitatea de redresare a întreprinderii; - diagnosticarea de ambianţă, ce abordează întreprinderea ca o componentă a unor macrosisteme, studiind influenţa pe care o are mediul asupra întreprinderii investigate, restricţiile pe care mediul le impune întreprinderii;

13

- diagnostic de evaluare, cu scopul evidenţierii gradului de realizare a obiectivelor, ca o sinteză a celor trei tipuri de diagnostice enumerate în această categorie. Trebuie făcută disticţia între diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii şi diagnosticul în scopuri strategice. Dacă diagnosticul pentru evaluarea întreprinderii urmăreşte caracterizarea statică (juridică, tehnică, economică, organizatoric-managerială) a întreprinderii

în scopul

declarat al stabilirii valorii de piaţă a acesteia, diagnosticul strategic impune ca analiza fiecărui criteriu, mai ales cele de natură economico-financiară, să fie realizate în dinamică, apelându-se la metode şi tehnici de analiză economică, în scopul abordării multicauzale sau multifactoriale a acestora16. Acele caracterizări care constituie abateri cu influenţe favorabile sau nefavorabile semnificative de la situaţia normală, se consideră că reprezintă simptome demne de reţinut, pentru aprofundarea analizei şi fundamentarea strategiei. 1.2.3. Modalităţi de realizare a diagnosticului Diagnosticul întreprinderii este abordat în literatura de specialitate din mai multe perspective, şi stabileşte, indiferent de abordarea aleasă: (a) concluziile favorabile (oportunităţi oferite de mediul economic în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, precum şi atuurile – punctele forte – ale întreprinderii, în fapt, resursele, aptitudinile şi alte avantaje pe care întreprinderea le posedă în raport cu concurenţii săi. Punctele forte pot să existe în domeniul resurselor - materiale, financiare, umane - , managementului, pieţei, imaginii întreprinderii, relaţiilor furnizori-cumpărători etc ). Numite şi “activ strategic”17 cuprind: - ceea ce funcţionează corect şi este organizat în mod optim; - ceea ce îi conferă superioritate în raport cu concurenţa şi îi aduce aprecierea pe piaţă. Aceste superiorităţi, uneori puţin cunoscute, vor putea fi apoi exploatate în planurile de acţiune care rezultă din diagnostic. Dacă el relevă, de exemplu, o superioritate într-un domeniu particular (avantaj de cost, calitate mai bună, imagine de marcă favorabilă, rezerve financiare), va putea conduce la definirea unei strategii centrate pe utilizarea acestui factor de competitivitate pe care îl posedă întreprinderea. (b) concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorate aceluiaşi mediu, şi deficienţele – punctele slabe – ale întreprinderii. Punctele slabe reprezintă limitări sau deficienţe privind resursele, aptitudinile şi competenţele ce aduc prejudicii serioase performanţelor întreprinderii.). Sunt numite şi “pasiv strategic” şi cuprind: -

deficienţele de concepţie;

16

Ion Verboncu, Ion Popa, Op. cit., pg. 63; Pascal Charpentier, Xavier Deroy, ş.a., Organizarea şi gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 50; 17

14

-

anomalii de structură;

-

sisteme defectuoase de informare, de coordonare, de comunicare, de control;

-

deficienţe ale procedurilor;

-

inadaptarea politicii generale la mediu;

-

produse prezentând slăbiciuni în raport cu concurenţa sau nevoile pieţei;

-

deezechilibrele între diferitele părţi ale întreprinderii;

-

dezechilibre în alocarea resurselor, care tind să fie inegal repartizate;

-

dezechilibre la nivelul cunoştinţelor pe care le posedă(tehnicitate şi competenţă relativă a diverselor funcţii);

-

dezechilibre între obiective şi/sau mijloacele de care dispun.

Aceste dezechilibre tind constant să se refacă deoarece ele rezultă din evoluţia întreprinderii şi din mediul său. În literatura de specialitate două abordări sunt considerate mai importante, ca şi complexitate a informaţiilor oferite managementului: a) funcţională (are ca obiect de investigaţie funcţiile întreprinderii); Funcţiile firmei care formează obiectul diagnosticului sunt : - funcţia juridică patrimonială, funcţie care asigură cadrul legal al activităţii(diagnostic juridic). Diagnosticul juridic îşi propune punerea în evidenţă a relaţiilor juridice ce apar între agenţii ce acţionează în legătură cu firma, avându-se în vedere aspecte referitoare la: legalitatea constituirii societăţii, precum şi alte drepturi şi obligaţii născute în acest moment, legalitatea contractelor încheiate(cu parteneri de afaceri, salariaţi etc), existenţa unor acţiuni juridice în curs, cu persoane fizice sau juridice şi perspectivele de soluţionare a acestora, regimul fiscal al firmei etc. - funcţia comercială (diagnostic comercial) îşi propune caracterizarea produselor firmei( şi a poziţiei acestora pe piaţă), a clienţilor şi furnizorilor şi a tuturor aspectelor ce pot avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale firmei. O altă abordare în diagnosticul comercial poate avea în vedere componentele politicii de marketing (produs, preţ, distribuţie, promovare) şi modul lor de integrare la nivelul firmei. - funcţia de producţie (diagnosticul producţiei). În acest domeniu se culeg date şi informaţii privind: gradul de îndeplinire a planului producţiei fizice şi de utilizare a capacităţilor de producţie, nivelul stocurilor de producţie neterminată, raţionalitatea procesului tehnologic şi a fluxului tehnologic, eficacitatea transportului intern şi a formelor de organizare a producţiei în secţii şi ateliere, corelarea capacităţii de producţie cu cererea şi a capacităţilor diferitelor verigi 15

organizatorice, productivitatea muncii (fizică şi valorică), performanţa proceselor tehnologice, controlul tehnic de calitate, etc. - funcţia de cercetare-dezvoltare. Un diagnostic în acest domeniu are în vedere: inovarea de produse (număr de produse noi), inovarea tehnologică, investiţii strategice, inovarea organizatorică(metode de muncă), etc - funcţia de personal (diagnosticul personalului) formulează întrebări legate de : structura personalului (pe categorii de vârstă, sex, pregătire), probleme sociale, gestionarea forţei de muncă, realizarea obiectivelor privind necesarul de personal şi nivelul productivităţii muncii, indicatorii fluctuaţiei şi mişcării forţei de muncă, pregătirea, instruirea şi perfecţionarea personalului(costuri), fondul anual de salarii(directe, indirecte), cheltuieli pentru asigurări sociale, şomaj, productivitatea muncii, etc. - funcţia economică (diagnostic financiar – contabil) - face obiectul expres al analizei financiare, realizată pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere. Acest tip de diagnostic este realizat de cele mai mult ori, deoarece el permite obţinerea de informaţii extrem de importante privind creşterea, structura şi soliditatea financiară, nivelul autofinanţării, rentabilitatea aparentă, situaţia capitalurilor permanente şi a trezoreriei, ca o primă estimare a valorii firmei. Diagnosticul financiar-contabil pune în evidenţă: bilanţul (mijloace, resurse, structură, dinamică), utilizarea mijloacelor şi resurselor (rentabilitatea capitalului social, gradul de utilizare a capacităţii de producţie), caracterizarea patrimoniului din punct de vedere tehnic şi economic (active fixe la valoarea de inventar şi valoarea rămasă, rata de înnoire a activelor fixe), situaţia patrimoniului prin prisma echilibrului financiar, lichidităţii şi solvabilităţii firmei, eficienţa proceselor prin analiza rezultatelor (analiza veniturilor, a cheltuielilor, a cifrei de afaceri, a rentabilităţii), impozite şi taxe datorate şi vărsate, rambursarea creditelor şi împrumuturilor precum şi oportunităţile şi pericolele financiare ale mediului ambiant. b) multicriterială (are în vedere criteriile de viabilitate economică şi managerială ale întreprinderii). Diagnosticul strategic impune ca analiza fiecărui criteriu, mai ales de natură economico-financiară, să fie realizată în dinamică, apelându-se la metode şi tehnici de analiză economică. Valoarea unui diagnostic, oricare ar fi domeniul său, va depinde de respectarea unui ansamblu de reguli18: - stabilirea cât mai clară a obiectivelor urmărite; - existenţa unui câmp de investigare perfect circumscris acestor obiective; 18

Christian Potié, Op. Cit., pg. 11; 16

- dispunerea de un demers riguros şi participativ; - cunoaşterea tuturor variabilelor şi a factorilor posibili ai evoluţiei; - accesul la orice informaţii utile şi puterea (abilitatea) de a le prelucra; - analiza metodică a rezultatelor, astfel încât să fie luate deciziile cele mai potrivite. Respectarea acestor reguli crează condiţii pentru realizarea de diagnosticuri pertinente. 1.3. Analiza economico - financiară în diagnosticul strategic al întreprinderii 1.3.1. Importanţa analizei economico - financiare Peter Drucker19 vorbind despre necesitatea cunoaşterii propriei întreprinderi precizează că pentru a duce la îndeplinire sarcinile economice ale acesteia (întreprinderea trebuie să devină mai eficientă, potenţialul ei trebuie evaluat corect şi fructificat la maximum, inclusiv transformarea ei într-una complet diferită pentru un viitor diferit), este nevoie de înţelegerea realităţilor întreprinderii privită ca un sistem economic, a capacităţii de performanţă de care dispune şi a relaţiei între resursele disponibile şi rezultatele potenţiale. “Printr-o analiză economică pertinentă este posibilă orientarea strategiilor decizionale ale întreprinderii spre alternative optime” 20. Însemnătatea analizei economice ca ştiinţă economică decurge din faptul că, studiind relaţiile cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei economice. Analizele care se fac în scopul cunoaşterii întreprinderii sunt orientate pe următoarele direcţii: -

analiza rezultatelor, a veniturilor şi a resurselor;

-

analiza centrelor de cost şi a structurii costurilor;

-

analiza de marketing;

-

analiza cunoştinţelor;

-

analiza valorii21.

Nici una dintre analize nu poate fi de folos dacă va fi privită separat de celelalte; informaţiile furnizate de acestea trebuie ordonate, structurate, puse în relaţii de cauzalitate permiţîndu-le astfel să aibă o semnificaţie pe care n-ar avea-o dacă ar fi tratate separat. “O altă activitate care trebuie organizată ca o activitate distinctă”, spune acelaşi autor 22, “este analiza economică a întreprinderii, a caracteristicilor şi a sarcinilor sale şi a programului 19

Peter Drucker, Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001, pg. 10; Emil Horomnea, Tratat de contabilitate, vol. 1, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pg. 258; 21 Dorina Budugan, Contabilitate şi control de gestiune, ED. Sedcom Libris, Iaşi, 2002, pg. 469; 22 Peter Drucker, Op. cit. , pg. 162; 20

17

pentru obţinerea performanţei. Această activitate impune o muncă distinctă, de o importanţă crucială şi deosebit de dificilă. Din acest motiv, va trebui numită o persoană care să răspundă de îndeplinirea ei”. Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea întreprinderii în înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de menţinere şi dezvoltare a întreprinderii, într-un mediu concurenţial; de asemeni, analiza face obiectul preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari bancari, interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu întreprinderea respectivă. Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanenţă rezerve în ceea ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sale tehnice, economice, financiare, informaţional-decizionale, că performanţele sistemului “întreprindere” pot fi permanent îmbunătăţite printr-o activitate de analiză continuă. Din acest punct de vedere obiectul analizei economice îl constituie studierea complexă la nivel micro şi macroeconomic a rezultatelor obţinute într-o perioadă de timp, în folosirea resurselor materiale, umane şi financiare, în strânsa lor legătură cu factorii care le-au determinat, în scopul identificării şi utilizării unor noi soluţii care să ducă la dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii economice. Din punct de vedere strategic şi ca premisă a diagnosticării, analiza economică are rol de control în cadrul întreprinderii. Acesta constă în măsurarea şi corectarea rezultatelor obţinute în scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor proiectate. Se parcurg trei etape: - stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri şi programe; - determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere stabilite; - corectarea abaterilor prin evidenţierea cauzelor care le-au generat; Analiza îndeplinirii planurilor şi programelor constă practic în asigurarea evoluţiei societăţii comerciale în limitele parametrilor stabiliţi prin: - descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activităţii; - înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influenţă negativă; - promovarea factorilor cu efecte pozitive. Formularea strategiilor demarează cu analiza factorilor interni şi externi ai întreprinderii. Analiza factorilor externi urmăreşte identificarea oportunităţilor şi ameninţărilor, performanţa superioară fiind rezultatul potrivirii strategiei cu mediul, iar analiza factorilor interni se identifică cu stabilirea “punctelor tari” şi “punctelor slabe” precum şi a competenţelor distinctive (cum nevoile consumatorilor

sunt satisfăcute).

Se adaugă acestora analiza

portofoliului afacerii astfel încât să fie asigurată profitabilitatea întreprinderii printr-un portofoliu de activităţi şi produse echilibrat, supunând organizaţia unor riscuri minime.

18

Prezentarea procesului de realizare a unei strategii este încheiată de faza de evaluare şi control a strategiei.

Evaluarea performanţelor implică măsurarea rezultatelor acţiunilor

întreprinse, iar controlul apare ca o comparare între rezultatele dorite şi cele obţinute. Prin natura sa această fază este similară celei iniţiale 23 (în care se realiza analiza mediului intern şi extern al întreprinderii), dar creează premisele pentru realizarea buclelor de feed-back ale procesului. Rolul buclelor de reglare de tip feed-back este de a permite intervenţia corectivă asupra unor elemente aferente implementării strategiei sau chiar formulării strategiei. Sistemul de feedback în controlul managerial este exemplificat în figura nr. 1.4.24 Identificarea abaterilor

Analiza cauzelor abaterilor

Comparaţii cu standardele

Măsurarea performanţelor actuale

Performanţe actuale

Programul acţiunilor corective

Implementarea corecţiilor

Performanţe dorite

Figura 1.4. Circuitul feedback în controlul managerial Sursa: Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984;

Într-o abordare simplistă, pe criteriul naturii diferite a datelor utilizate, controlul strategiei se desfăşoară pe două direcţii: financiar şi nefinanciar. Instrumentele financiare sunt cele mai utilizate pentru evaluarea, controlul şi analiza situaţiei strategice pornind de la premisa că indicatorii au gradul cel mai înalt de sintetizare şi tipizare şi se pretează cel mai bine pentru comparaţii şi operare. În afară de asta, utilizarea indicatorilor, ca instrumente financiare, este determinată şi de faptul că, în general, sistemele şi subsistemele sunt descrise prin parametri şi indicatori ce le definesc existenţa şi funcţionarea. Cei mai utilizaţi sunt coeficienţii financiari, ca raport între două mărimi cu exprimare absolută. Combinarea acestor mărimi, culese în principal din bilanţul contabil anual, dă naştere câtorva coeficienţi cu o semnificaţie precisă, grupaţi în câteva categorii mai importante astfel: -

coeficienţii de lichiditate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a face faţă obligaţiilor financiare;

23 24

Bogdan Băcanu, Management strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 1997, pg. 223; Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984, pg. 554; 19

-

coeficienţii de profitabiliate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a genera un anumit nivel al profitului;

-

coeficienţii de activitate, care dau o imagine asupra modului în care întreprinderea utilizează resursele pe care le are la disoziţie;

-

coeficienţii de solvabilitate, care dau o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a face faţă totalităţii angajamentelor externe pe baza resurselor de care dispune.

Studiul acestor coeficienţi, pe perioade mai mari, conferă controlului financiar rolul de avertizare timpurie asupra unor traiectorii nedorite. 1.3.2. Metoda analizei economico - financiare Dicţionarul explicativ al limbii române25 arată termenul de analiză ca provenind din limba franceză “analyse”, “analyser”, cu sensul de “metodă ştiinţifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunţită a unei probleme”. După Le Petit Larousse26, termenul de analiză provine din limba greacă unde “analisis” are înţelesul de descompunere a întregului, “studiu elaborat în vederea diferenţierii elementelor care compun întregul, a determinării sau explicării raporturilor dintre acestea sau cu întregul”. În opinia specialiştilor, obiectivul analizei economice este stabilirea şi cuantificarea relaţiilor cauzale între indicatorii economico-financiari şi factorii determinanţi. Realizarea acestui obiectiv presupune parcurgerea, ca metodă proprie, a unui ansamblu de patru trepte (etape de lucru) metodologice şi procedee tehnice astfel27: 1. Comparaţia, ca metodă de analiză calitativă, vizează obţinerea unei abateri a indicatorului faţă de valoarea de referinţă luată ca bază de comparaţie. Abaterea astfel rezultată trebuie separată pe cauze generatoare şi interpretată prin prisma factorilor. Comparaţia serveşte analizei în dinamică existând astfel posibilitatea de a examina şi aprecia rezultatele economice nu ca mărimi în sine ci în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie, stabilind nivelurile, proporţiile şi ritmurile de dezvoltare a acestora. În cadrul întreprinderilor se utilizează următoarele categorii de comparaţii: - comparaţii în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluţiei sale); - comparaţii în spaţiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de activitate sau ale altor întreprinderi cu activităţi similare, concurente); - comparaţii mixte, atât în timp cât şi în spaţiu; - comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit: programe, norme, normative, standarde, clauze contractuale etc.; 25

Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed Academiei, 1975, pg. 34; Le Petit Larousse, Dictionnaire enciclopedique, Ed. Larousse, Paris, 1993, pg. 69; 27 Silvia Petrescu, Diagnostic economico-financiar. Metodologie. Studii de caz, Ed. Sedcom Libris, 2004, pg. 17; 26

20

- comparaţii cu caracter special care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc. În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii: - să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei (indicatorii comparaţi să aibă acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare); - analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună etc.). Comparaţia poate fi efectuată prin intermediul următoarelor categorii de indicatori: indicatori absoluţi, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variaţie, indicatori ajustaţi. Cei mai utilizaţi la nivelul întreprinderilor sunt indicatorii absoluţi şi relativi, astfel: 1. Indicatori absoluţi a) Abaterea absolută a fenomenului ( ∆F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel al bazei de comparaţie ale aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de măsură a indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferenţa în mărimi absolute dintre nivelul indicatorului din perioada curentă (1) şi cea de bază (0). Arată în mărimi absolute cu câte unităţi s-a modificat (a crescut sau redus) indicatorul în perioada curentă faţă de cea de bază. Din punct de vedere statistic abaterea reprezintă diferenţa de ordinul întâi dintre două valori ale unei serii dinamice: -

cu bază fixă: ∆F= Ft – F0

-

cu bază în lanţ ∆F= Ft –Ft-1

b) Abaterea relativă în mărimi absolute ( ∆r F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie recalculat în condiţiile volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de creştere (Iq). Se determină cu ajutorul relaţiei:

∆r F = F1- F0 × Iq 2. Indicatori relativi a) Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de câte ori indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se regăseşte în indicatorul (comparat) din perioada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual. Dacă se calculează pentru două perioade succesive indicele este cu bază în lanţ. -

cu bază fixă: I Ft / 0 =

Ft (100) F0

21

-

cu bază în lanţ: I Ft / t −1 =

Ft (100) Ft −1

b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul comparaţiei care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În dinamică arată procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta faţă de nivelul indicatorului în perioada de bază (cu cât s-a modificat procentual indicatorul din perioada curentă faţă de cea de bază). -

cu bază fixă:

∆I Ft / 0 =

-

F − F0 F ∆F × 100 = t ×100 = t ×100 − 100 = I F − 100 F0 F0 F0

cu bază în lanţ:

∆I Ft / t −1 =

F − Ft −1 F ∆F ×100 = t ×100 = t ×100 − 100 = I F − 100 Ft −1 Ft −1 Ft −1

2. Descompunerea, asigură profunzime studiului prin detalierea şi separarea factorilor determinanţi, permiţând localizarea cauzelor care determină abateri prin prisma factorilor care trebuie selectaţi şi interpretaţi. 3. Stabilirea influenţei factorilor constituie etapa cea mai importantă în care este determinat sistemul de legături cauzale între factori şi indicator şi este cuantificată influenţa fiecărui factor asupra indicatorului. 4. Generalizarea (sinteza) rezultatelor, concluziile şi aprecierile asupra fenomenului (indicatorului) studiat precum şi propuneri de măsuri ce se impun fie pentru înlăturarea cauzelor care au determinat rezultate negative fie pentru ridicarea performanţelor. Procedeul cu cea mai largă utilizare în măsurarea influenţelor factorilor este “procedeul substituirii valorii factorilor”sau “metoda substituirilor în lanţ”, utilizat în cazul relaţiilor de tip determinist, care iau forma matematică de produs sau de raport între factori. „Principiul de bază al metodei substituirilor în lanţ constă în considerarea, în cazul unui fenomen dependent de n factori, a unui singur factor variabil şi n-1 factori invariabili, apoi a doi factori variabili şi n-2 factori invariabili şi aşa mai departe”.28 Aplicarea acestei metode este posibilă cu respectarea următoarelor principii: 1) aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau raport, se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de structură şi factori calitativi; 2) substituirile (înlocuirile, comparaţiile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi, continuând cu factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre 28

Mihai Ţarcă, Tratat de statistică aplicată, E.D.P., Bucureşti, 1998, p. 782; 22

cei cu influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând că ceilalţi rămân neschimbaţi (condiţia de “caeteris paribus”∗); Denumirea „caeteris paribus” asociază anumite cauze cu anumite efecte. Conform acestui principiu cauzele unui fenomen sunt analizate pe rând existând presupoziţia că toţi factorii care influenţează un proces, dar neluaţi în considerare în problemă, nu acţionează şi prin urmare se menţin la acelaşi nivel pe orizontul de plan analizat. O teorie este formulată întotdeauna cu această clauză (adică păstrarea condiţiilor iniţiale sau, altfel spus, celelalte condiţii ramân neschimbate) iar apelarea la ea reprezintă o metodă de simplificare a problemelor complexe. 3) valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare (ceea ce înseamnă că factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă, rămâne la valoarea din baza de comparaţie iar cel a cărui influenţă a fost calculată intră în calculele următoare la valoarea curentă). În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiţionare a factorilor capătă forma unei funcţii Y= f(x). Se disting următoarele situaţii : - în cazul relaţiei de produs între factori: R=a

× b × c ; unde R= fenomenul supus analizei;

a,b,c = factorii de influenţă

Avem următoarele notaţii :

× b0 × c0; pentru perioada de bază R1 = a1 × b1 × c1; pentru perioada curentă R 0 = a0

Valoarea modificării totale (abaterea absolută) ∆R este:

∆R = R1 - R0 = (a1

× b1 × c1) - (a0 × b0 × c0)

Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se obţine astfel: - influenţa modificării factorului “a” :

∆Ra = a1

×

b0

× c0 - a0 × b0 × c0 =

( a1 - a0) b0

× c0

( b1 - b0) a1

× c0

( c1 - c0) a1

× b1

- influenţa modificării factorului “b” :

∆Rb = a1

×

b1

× c0 - a1 × b0 × c0 =

- influenţa modificării factorului “c” :

∆Rc = a1

×

b1

× c1 - a1 × b1 × c0 =

Modificarea totală: 

condiţia “caeteris paribus” măsoară variaţia unui factor în condiţiile în care variaţia celorlalţi factori este presupusă constantă. O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt, unde condiţia “caeteris paribus” funcţionează, pentru că, pe termen lung şi mediu, toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Factorul care-şi pune amprenta în mod semnificativ pe termen mediu şi lung este progresul tehnic. 23

∆R = ∆Ra + ∆Rb + ∆Rc În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative ( ∆IR), determinarea contribuţiei factorilor se poate realiza prin: a) raportarea influenţelor în mărime absolută, la nivelul de referinţă al rezultatului economic cercetat: ∆IR = IR − 100 =

R − R0 R1 × 100 − 100 = 1 ×100 R0 R0

în care: - influenţa modificării factorului “a”: ∆IRa =

∆Ra ×100 R0

- influenţa modificării factorului “b” : ∆IRb =

∆Rb ×100 R0

- influenţa modificării factorului “c” : ∆IRc =

∆Rc ×100 R0

Fiecare relaţie exprimă creşterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de comparaţie a rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor. b) utilizarea indicilor (programaţi, de dinamică ş.a.) şi principiile metodei substituirilor în lanţ:

IR =

(i1 × i2 × i3 × ......... × in ) unde i = indicele factorului respectiv. 100 n −1

În exemplul relaţiei cu trei factori:

IR =

i a × ib × ic 100 2

∆IR =

i a × ib × ic − 100 100 2

Cele trei influenţe rezultă pe baza următoarelor calcule: - influenţa factorului “a”:

∆IRa = ia - 100

- influenţa factorului “b”:

∆IRb =

i a × ib − ia 100

- influenţa factorului “c”:

∆IRc =

i a × ib × i c i a × i b − 100 100 2

- în cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare a dependeţei este corespunzător următoarei ecuaţii: R=

a , pentru care: b

24

modificarea totală:

∆R = R1 - R0 =

a1 a 0 − b1 b0

Având în vedere principiile substituirilor în lanţ şi, în mod deosebit, faptul că substituirea trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare se diferenţiază în funcţie de locul pe care îl ocupă în relaţia de raport factorul cantitativ (la numărător sau la numitor). Separarea influenţei celor doi factori direcţi se va face astfel: • dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului: - influenţa factorului “a” în mărimi absolute: ∆R (a ) =

a1 a 0 − b0 b0

în mărimi relative: ∆IR (a ) = i a −100 - influenţa factorului “b” în mărimi absolute: ∆R(b) =

a1 a1 − b1 b0

în mărimi relative: ∆IR(b) =

ia ×100 − ia ib

Modificarea totală ∆R = ∆R(a) + ∆R(b) • dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei: - influenţa factorului “b” în mărimi absolute: ∆R (b) =

a0 a0 − b1 b0

în mărimi relative: ∆IR (b) =

1 ×100 −100 ib

- influenţa factorului “a” în mărimi absolute: ∆R( a ) =

a1 a 0 − b1 b1

în mărimi relative: ∆IR(a ) =

ia ×100 − ia ib

Modificarea totală ∆R = ∆R(b) + ∆R(a)

- cazul relaţiei de tip determinist de natura sumei şi/sau diferenţei (numită şi metoda balanţieră).

25

Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţie deterministă (balanţieră), este următorul: R = a + b - c. Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a valorilor efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul algebric pe care îl au în formula care modelează depedenţa (+ sau -). R = f(a,b,c) R=a+b–c Modificarea totală ∆R= ( a1+ b1- c1 ) – (a0 + b0 – c0 ) -

influenţa modificării factorului ”a” :

∆Ra = a1 + b0 – c0 – a0 – b0 + c0 = a1 – a0 ; -

influenţa modificării factorului “b“:

∆Rb = a1 + b1 – c0 – a1 – b0 + c0 = b1 – b0 ; -

influenţa modificării factorului “c” :

∆Rc = a1 + b1 – c1 – a1 – b1 + c0 = - ( c1 – c0 ) ; Modificarea totală ∆R = ∆Ra + ∆Rb + ∆Rc ; Astfel determinate, influenţele factorilor asupra indicatorului (fenomenului) studiat, însumate, trebuie să fie egale. Efectuînd aceste calcule putem afirma

cu certitudine că

însemnătatea analizei economice, ca ştiinţă economică, decurge din faptul că, studiind relaţiile cauzale şi exprimându-le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei economice. Abordarea factorială a analizei diagnostic este subliniată îndeosebi atunci când se pune în discuţie riscul de faliment. Astfel, analiza globală a falimentului presupune două etape: -

formularea unui diagnostic pe baza unor indicatori financiari;

-

completarea diagnosticului pe baza evaluării influenţei factorilor.

Într-un dialog imaginar, Alain BURLAUD29 răspunde unor întrebări de nespecialist: “Ca să faci management trebuie să ştii a folosi cifrele, pentru că numai astfel specialistul îşi poate susţine argumentele în faţa unui nespecialist. Esenţial este nu să lucrezi cu cifre, deoarece sunt specialişti pentru aşa ceva, ci să ştii a le da o semnificaţie, să le transformi într-un diagnostic, într-o opinie, înţelegând ipotezele care generează cifrele, limitele şi valabilitatea lor.” În principiu, etapele ce trebuie urmate în analiza - diagnostic şi corelaţia dintre ele este exemplificată în figura nr. 1.530.

29 30

Alain Burlaud, Claude J. Simon, Control de gestiune, Ed. C.N.I. “Coresi”, Bucureşti, 1997, pg. 8; George Moldoveanu, Analiza organizaţională, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 48; 26

Pregătirea analizei

Pregătirea Premiselediagnosticului diagnosticului 1.

Documentarea prealabilă

2. Identificarea simptomelor semnificative pe bază multicriterială

3. Analiza cauzală a principalelor disfuncţionalităţi

4. Analiza cauzală a principalelor puncte forte

5. Determinarea potenţialului de viabilitate şi a intensităţii necesităţii restructurării strategice

6. Analiza SWOT

7. Formularea recomandărilor strategico-tactice

Recomandări Recomandări

Fig. 1.5. Paşii diagnosticării şi corelarea acestora În urma comparării rezultatelor diagnosticelor pot rezulta patru situaţii şi, ca urmare, patru modalităţi strategice de acţiune, reprezentate în cele patru cadrane din figura 1.631.

31

Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997, pg. 55; 27

Oportunităţile mediului

Cadranul 2 Strategii de redresare

Cadranul 1 Strategie agresivă

puncte

puncte

slabe

forte Cadranul 3 Strategie defensivă

Cadranul 4 Strategie de diversificare

Ameninţările mediului Fig. nr. 1.6. Graficul analizei diagnostic Sursa: Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997, pg.55;

În cadranul 1 este reprezentată cea mai favorabilă situaţie, când întreprinderii i se ivesc mai multe oportunităţi şi are puncte forte care o îndreptăţesc să valorifice oportunităţile respective, recomandându-se o strategie de dezvoltare agresivă. Cadranul 2 prezintă o întreprindere căreia i se ivesc oportunităţi însemnate, pe care nu le poate valorifica din cauza slăbiciunii interne, recomandarea fiind de a se aborda o strategie de redresare în vederea eliminării punctelor slabe. Cadranul 3 prezintă situaţia cea mai puţin favorabilă, în care întreprinderea este relativ slabă, trebuind să facă faţă unor ameninţări majore din partea mediului. Se impune în acest caz examinarea, prin intermediul analizei diagnostic, a posibilităţilor de reducere a volumului sau de redirecţionare a activităţii sau vânzărilor pe o anumită piaţă, fiind recomandată o strategie defensivă. Cadranul 4 reprezintă situaţia în care o întreprindere cu numeroase atuuri întâlneşte un mediu nefavorabil, strategia utilizând punctele forte existente pentru a-şi crea oportunităţi în alte domenii de activitate sau pe alte pieţe, şi se recomandă utilizarea unei strategii de diversificare. Identificând comportamentul dinamic al întreprinderii, managementul modern poate să prevină şi chiar să împiedice apariţia crizelor printr-o planificare previzională a activităţilor şi o

28

dirijare a profiturilor printr-o organizare de tip controlling, precum şi printr-un control al investiţiilor şi costurilor pe termen scurt şi mediu.

CAPITOLUL 2 ANALIZA - DIAGNOSTIC ÎN OPTIMIZAREA PROCESELOR MANAGERIALE: METODOLOGIE DE REALIZARE

29

La baza dificultăţilor cu care se confruntă întreprinderea contemporană se află frecvent o inadaptare la contextul concurenţial. Lipsa unei strategii coerente generează dificultăţi suplimentare, implică costuri superioare şi sacrificii inutile şi de aceea se consideră că succesul, în ultimă instanţă, este o problemă de voinţă reală, de gândire globală, nelimitată de considerente legate de structura de funcţionare, de capacitate de adaptare, de eliminare a barierelor artificiale în calea dezvoltării32. Luarea unor decizii strategice, cu incidenţă pe termen lung, cere o analiză completă a întreprinderii şi a mediului său pentru a limita riscul de eroare. Analiza - diagnostic caută să identifice soluţiile de armonizare între acţiunile contrare ale diferitelor forţe concurenţiale dar şi soluţiile prin care firma, bazată pe „competenţa sa” (puncte tari şi puncte slabe), poate să valorifice oportunităţile şi să ocolească restricţiile din mediul său ambiant. Cu alte cuvinte dacă analiza reprezintă instrumentul care asigură suportul informaţional necesar diagnosticării, diagnosticul oferă imaginea de ansamblu asupra activităţii firmei necesar fundamentării şi corelării strategiilor. Schematic, acest demers se prezintă astfel: ANALIZĂ EXTERNĂ

OPORTUNITĂŢI RESTRICŢII OPŢIUNI STRATEGICE

ANALIZĂ INTERNĂ

PUNCTE TARI PUNCTE SLABE

POLITICI FUNCŢIONALE: Producţie Marketing Resurse umane Finanţe etc

Fig. 2.1. Demersul de analiză strategică Sursa: P. Charpentier, Organizarea şi gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 86;

Diagnosticul se realizează prin parcurgerea următoarelor etape:

2.1. Pregătirea diagnosticului – etapă în care au loc o serie de lucrări pregătitoare: 1. – cunoaşterea preliminară a firmei cu scopul de a stabili împreună cu conducerea firmei aspectele esenţiale şi modalităţile de abordare a acţiunii de diagnosticare. Sunt realizate următoarele operaţiuni: 32

Eduard, Dinu, Strategia firmei. Teorie şi practică, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg.7; 30

- se evidenţiază problemele cu care se confruntă managerul în realizarea politicii generale a firmei; - sunt studiate rapoartele şi procesele verbale încheiate cu ocazia controalelor făcute de către auditorii interni şi externi; - sunt stabilite dimensiunile diagnosticului (global sau parţial) - se convine asupra responsabilităţilor ce revin părţilor implicate în diagnosticare, asupra modului de colaborare, pentru a se evita paralelismele şi, implicit, diluarea de responsabilitate; 2. – se stabilesc obiectivele diagnosticului (în funcţie de dimensiunile convenite): determinarea punctelor forte şi slabe, evidenţierea componentelor procesuale şi/sau structuralorganizatorice cu potenţial ridicat, mediu sau scăzut, depistarea factorilor de susţinere şi/sau de rezistenţă la schimbare, evidenţierea cauzală a stadiului realizării unor obiective etc. 3. – se stabileşte echipa de diagnosticare care, în mod obligatoriu trebuie să fie multidisciplinară, alcătuită din specialişti din afara şi din cadrul firmei, fiecare îndeplinind roluri bine definite pe parcursul diagnosticării, în funcţie de care au sarcini, competenţe şi responsabilităţi specifice. Specialiştii proveniţi din interiorul firmei investigate au rol consultativ, furnizează datele şi informaţiile solicitate referitoare la trecutul şi prezentul firmei şi al componentelor sale, participă la conturarea punctelor forte şi slabe şi la explicarea cauzelor generatoare, participă la elaborarea recomandărilor strategico-tactice. Specialiştii din afara firmei sunt, de regulă, consultanţi în management şi contribuţia lor în cadrul echipei de diagnosticare se referă la faptul că impun metodologia de elaborare a studiului de diagnosticare, respectarea sa riguroasă, definesc, cauzal, împreună cu specialiştii interni punctele forte şi slabe, formulează principalele recomandări de ameliorare a situaţiei firmei. 2.2. Documentarea preliminară - reprezintă etapa în care echipa de diagnosticare analizează toate documentele şi informaţiile convenite a fi puse la dispoziţia sa de către firmă. Informaţiile ce constituie obiect de studiu se grupează astfel: - informaţii juridice: informaţii generale referitoare la istoricul firmei (contractul de societate, statutul, registrul adunărilor generale, registrul acţionarilor etc), informaţii legate de dreptul comercial (acte şi contracte privind drepturi de proprietate ale imobilizărilor corporale, necorporale, financiare, terenuri), dreptul muncii,legi şi reglementări fiscale; - informaţii comerciale: informaţii asupra elementelor care condiţionează piaţa: produse, clienţi, furnizori, concurenţa, reţeaua de distribuţie, etc; - informaţii privind activitatea firmei din perspectivă procesuală: procesele de fabricaţie sau prestări de servicii, calitatea produselor, cercetarea – dezvoltarea, necesităţile de

31

restructurare şi investiţii, perspectivele tehnice, economice şi comerciale etc; - informaţii privind gestionarea resurselor: materiale, umane (în special) şi organizaţionale; - informaţii financiar-contabile: bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere, anexele la bilanţ, contabilitatea analitică a exploatării; - informaţii furnizate de terţi: date statistice, publicaţii legale etc. Pentru obţinerea unor informaţii suplimentare, stabilirea unor situaţii de fapt sau pentru confirmarea unor date, corelări de date sau concluzii, efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii, se utilizează tehnica interviului (prin chestionare dinainte stabilite). Centralizarea tuturor acestor informaţii (cu caracter general), ca element de formalizare, se va realiza prin intermediul unor fişe sintetice a căror formă este prezentată în anexa nr. 1. 2.3. Analiza - diagnostic a mediului intern al firmei Acest demers metodologic se impune datorită faptului că ciclul de funcţionare al unei întreprinderi seamănă mai mult cu o buclă decât cu un proces liniar, în sensul că faza finală – obţinerea rezultatelor – constituie punctul de reflexie şi de plecare pentru un nou ciclu de funcţionare. Ca urmare, rezultatele obţinute în perioada care a trecut vor servi ca bază pentru fixarea unor noi obiective, putând determina reformularea politicilor, strategiilor pe termen scurt, o modificare a mijloacelor sau o schimbare a metodelor de gestiune.33 Transformările din mediu determină, din partea firmei, o anume capacitate de transformare proprie, de autoreglare şi o anumită sinergie (prin sinergie înţelegând posibilitatea mobilizării resurselor disponibile în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv). Această capacitate este necesară pentru că, în intervalul de timp dintre momentul când transformarea din mediu este cunoscută, şi momentul când sistemul economic este pregătit să facă faţă, mediul economic nu stă pe loc, este într-o continuă evoluţie. Apar noi transformări, astfel încât, atunci când noul sistem este gata să funcţioneze, datele sunt din nou modificate iar organismul economic (agentul economic) riscă să fie tot atât de neadaptat şi de nepregătit. În acest amplu proces un rol deosebit revine identificării, prin analiză economică, a condiţiilor de supravieţuire, de consolidare sau dezvoltare a activităţii, după caz. Mediul intern al firmei cuprinde două cicluri (activităţi) care se suprapun în realizarea aceloraşi obiective ale firmei: - ciclul de exploatare (economic) căruia îi corespunde analiza economică (analiza activităţii, analiza resurselor materiale şi umane, analiza consumurilor/cheltuielilor);

33

Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999, pg. 127; 32

- ciclul financiar, căruia îi corespunde analiza financiară (analiza structurii financiar – patrimoniale, a rezultatelor, analiza riscurilor). 2.3.1. Analiza activităţii economice 2.3.1.1. Diagnosticul activităţii de producţie şi comercializare Producţia reprezintă activitatea de combinare a factorilor de producţie (resurse economice) şi de transformare a acestora în bunuri materiale şi servicii. Rolul ei într-o întreprindere este de a furniza bunuri corespunzătoare cererii de pe piaţă prin această combinare (eficace) de factori de producţie care să permită atingerea obiectivelor exprimate în termeni de cantitate, calitate, durată şi costuri. Dimensiunea strategică a acestei funcţii a suferit modificări esenţiale faţă de anii ’60 fiind eclipsată de logica financiară şi comercială. Deciziile strategice care implică direct producţia se referă la34: - dilema “a face” sau “a determina să se facă” (make or buy). Logica de a produce prin intermediul altor întreprinderi s-a dezvoltat în cea mai mare parte a domeniillor funcţiunii de producţie atunci când costurile coordonării comerciale (de tranzacţie) sunt inferioare costurilor de coordonare managerială. - localizarea producţiei, ţinând cont de proximitatea pieţelor sau a resurselor, de costul factorilor de producţie, de natura producţiei şi de constrângerile proprii fiecărei firme. Funcţia de producţie într-o firmă, în dimensiunea sa operaţională, are în compunere: -

activitatea de fabricaţie, la nivelul careia se obţin produsele ce constituie obiect de activitate al firmei ;

-

activitatea de întreţinere şi reparaţii echipamente de producţie;

-

activitatea de furnizare de utilităţi;

-

activitatea de programare, lansare şi urmărire a producţiei;

-

controlul calităţii “CTC-AQ”;

-

metrologie

În acest domeniu se culeg date şi informaţii privind: gradul de îndeplinire a planului producţiei fizice şi de utilizare a capacităţilor de producţie, nivelul stocurilor de producţie neterminată, raţionalitatea procesului tehnologic şi a fluxului tehnologic, eficacitatea transportului intern şi a formelor de organizare a producţiei în secţii şi ateliere, corelarea capacităţii de producţie cu cererea şi a capacităţilor diferitelor verigi organizatorice,

34

Pascal Charpentier, Op. Cit., pg. 376; 33

productivitatea muncii (fizică şi valorică), performanţa proceselor tehnologice, controlul tehnic de calitate, etc. Diagnosticul producţiei ar trebui să plece, conform noilor abordări în domeniu 35, de la două criterii36: (1) caracterul produselor (2) tipurile de “savoir – faire” (oameni, metode, maşini) utilizate pentru a le produce. (1) Sunt identificate patru categorii de produse: - de supravieţuire, ca bază a activităţii unei întreprinderi, cu costuri complete considerate competitive de către comercianţi, pentru care se caută maximizarea fabricaţiei cu toate mijloacele disponibile din întreprindere; - produse sensibile la productivitate, care nu ridică prebleme de aprovizionare sau de fabricaţie, şi care, dacă ar fi posibil să se modifice o caracteristică tehnică sau să se mărească puţin cantităţile fabricate ar deveni produse interesante, posibil a fi clasate în categoria produselor de supravieţuire; - produse complementare de saturaţie, care ar putea fi fabricate fără probleme plecând de la resursele şi capacitatea de producţie existente pentru acoperi eventualele diferenţe de capacitate care ar atrage şi o reducere a costului unitar al produselor; - produse noi, în dezvoltare a căror fabricaţie este legată de planul de investiţii şi de reacţia noilor clienţi, necesitând o supraveghere deosebită. 2.3.1.1.1 Sistemul indicatorilor valorici utilizaţi pentru caracterizarea activităţii de producţie şi comercializare Dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare se face prin utilizarea unui sistem de indicatori valorici, fiecare prin conţinut, mod de determinare şi putere informaţională caracterizând anumite aspecte ale activităţii unei firme. Acest sistem cuprinde următorii indicatori: a) cifra de afaceri (Ca) considerat indicatorul cel mai reprezentativ pentru exprimarea volumului activităţii, calculat prin însumarea veniturilor din livrări de bunuri, executarea de lucrări şi prestări de servicii într-o perioadă determinată. Pentru nevoile interne ale firmei se poate stabili atât cifra de afaceri din activitatea de bază cât şi producţia marfă vândută şi încasată. b) producţia marfă fabricată (Qf) care exprimă valoarea bunurilor fabricate, a lucrărilor executate şi serviciilor prestate într-o perioadă de timp (exerciţiu financiar), destinate

35

„ ...noua regulă a jocului: pieţele cunoscute sunt saturate iar pieţele viitoare nu vin singure. Este treaba fiecărui întreprinzător să le descopere propunând o ofertă inovatoare, ratificată de client...”, Octave Gélinier, 1998, citat de G. Lavalette, Op. Cit., pg. 353; 36 Georges Lavalette, Maria Niculescu, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 355; 34

livrării (valorificării în afara întreprinderii). Valoric, producţia marfă fabricată se poate determina în două variante de calcul: (1) prin însumarea elementelor amintite mai sus: Qf = Vpf + Vle + Vsp, în care: Vpf = valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate destinate livrării, produse reziduale valorificabile); Vle = valoarea lucrărilor executate; Vsp = valoarea serviciilor prestate. (2) prin însumarea următoarelor elemente: ( pornind de la relaţia: Si + I(Qf) – E(Qv) = Sf), Qf = Qv + (Sf – Si) = Qv + Qs, în care: Qv = valoarea producţiei vândute; Qs = variaţia producţiei stocate (variaţia stocurilor de produse de la sfârşitul respectiv începutul perioadei). c) producţia exerciţiului sau producţia globală (Qe) ce dimensionează întreaga activitate a întreprinderii într-o perioadă de timp şi cuprinde producţia marfă fabricată la care se adaugă producţia imobilizată (Qi), aceasta din urmă incluzând imobilizările corporale realizate în regie proprie, producţia neterminată şi producţia destinată consumului propriu. Relaţia de calcul este: Qe = Qf + Qi = Qv + (Sf – Si) + Qi Producţia exerciţiului este un indicator eterogen datorită faptului că are în componenţă elemente ce sunt evaluate atât la preţuri de vânzare dar şi în costuri de producţie ceea ce afectează comparabilitatea datelor, inconvenient care s-ar putea înlătura prin evaluarea tuturor elementelor în costuri standard sau prestabilite. d) valoarea adăugată (Va) reprezintă creşterea (plusul) de valoare obţinut din activitatea tehnico - productivă a întreprinderii, prin valorificarea resurselor sale materiale, tehnice, umane şi financiare, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terţi. Importanţa acestui indicator decurge din faptul că permite aprecierea structurii, metodelor de producţie, strategiilor întreprinderii, ca expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create la un anumit nivel de activitate. Toţi aceşti indicatori au menirea de a caracteriza volumul producţiei industriale privit din diferite puncte de vedere, relevând fiecare în parte anumite aspecte ce pot fi studiate - pentru aceeaşi perioadă de timp – evidenţiindu-se anumite corelări ce pot sta la baza adoptării unor decizii orientate către îmbunătăţirea activităţii desfăşurate.

35

2.3.1.1.2 Analiza dinamicii activităţii pe baza indicatorilor valorici Analiza dinamicii indicatorilor valorici permite sesizarea modului de fundamentare a programelor de producţie şi comercializare precum şi stabilirea gradului de realizare a acestora comparativ cu nivelurile programate sau cu realizările perioadelor anterioare. Analiza situaţiei concrete din întreprindere se realizează în raport cu corelaţiile normale care trebuie să existe între indicatorii valorici menţionaţi. Teoretic se admite egalitatea între toţi indicatorii valorici, semnificând faptul că faţă de o bază de raportare se menţin aceleaşi proporţionalităţi între elementele care diferenţiază indicatorii respectivi, situaţie care în practică nu poate fi întâlnită datorită schimbărilor cantitative şi calitative care au loc în derularea afacerilor. Se consideră normale următoarele situaţii: - ICa ≥IQf , care semnifică fie menţinerea imobilizărilor în stocuri (în cazul egalităţii), fie tendinţa de reducere a acestora, cifra de afaceri înregistrând o dinamică superioară; - IQf ≥IQe , care reflectă o situaţie pozitivă ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei obţinute destinate livrării faţă de creşterea producţiei exerciţiului şi reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului intern, fără a afecta desfăşurarea normală a activităţii de producţie; - IVa ≥IQe , care indică reducerea ponderii consumurilor provenite de la terţi în volumul total al activităţii realizate de întreprindere pe seama cheltuielilor materiale, arătând creşterea gradului de valorificare a resurselor materiale. Analiza producţiei exerciţiului Analiza acestui indicator are utilitate îndeosebi pentru întreprinderile cu ciclu lung de fabricaţie, în care producţia neterminată are o pondere însemnată, a cărei ignorare duce la subdimensionarea volumului activităţii cu denaturări ale comparaţiilor în timp şi spaţiu. Producţia exerciţiului este alcătuit din totalitatea bunurilor şi serviciilor produse de o firmă în timpul unui exerciţiu indiferent de destinaţie: vânzare, stocare sau imobilizare, exprimând volumul activităţii globale a firmei. Acest indicator se obţine prin însumarea următoarelor elemente: - producţia vândută (Qv), ce cuprinde produsele vândute şi serviciile prestate la preţ de facturare, fără taxe, fiind componenta principală a cifrei de afaceri din activitatea de bază; - producţia stocată (Qs) cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate, producţie neterminată şi se calculează ca diferenţă între stocurile finale(Sf) şi stocurile iniţiale(Si): Qs = Sf – Si;

36

- producţia imobilizată (Qi) cuprinde lucrări efectuate de firmă ce nu sunt destinate pieţei ci conservării şi folosirii în firmă (imobilizări corporale şi necorporale în regie proprie). Influenţa producţiei vândute trebuie să aibă valori pozitive atât ca valoare absolută cât şi ca pondere. În evoluţia stocurilor o diferenţă negativă semnifică o creştere a vânzărilor, comercializarea unei părţi a produselor aflate în stoc la începutul perioadei iar o diferenţă pozitivă semnifică creşterea stocului final, constituind un semnal de alarmă asupra reducerii vânzărilor şi creşterii imobilizărilor în stocuri, atenţionând asupra riscului legat de vandabilitatea acestora. Indicatorii fizici oglindesc fidel activitatea de producţie, nefiind afectaţi de preţuri supuse eroziunii monetare. Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare rezultate dintr-o activitate industrial-productivă care pot fi puse în circuitul economic. Analiza acestui indicator este necesară pentru urmărirea modului în care firma îşi realizează obligaţiile contractuale, este asigurată concordanţa dintre cerere şi ofertă şi se poate stabili gradul de valorificare a unor categorii de resurse materiale. Elaborarea programelor de fabricaţie este necesară din următoarele considerente: - în mod normal se consideră că întreaga producţie are desfacerea asigurată prin contracte cu beneficiarii, ceea ce face ca elaborarea programelor de fabricaţie să pornească de la necesitatea respectării obligaţiilor faţă de aceştia, asumate prin contracte sau alte angajamente; - prin modul de concepere trebuie să asigure o încărcare corespunzătoare a capacităţilor de producţie pe întreaga perioadă de timp considerată; - să fie în concordanţă cu posibilităţile de aprovizionare cu resursele materiale şi să asigure utilizarea raţională a acestora; - să nu implice variaţii în timp a necesarului de forţă de muncă. Analiza producţiei fizice abordează următoarele probleme: (1) Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente (2) Analiza structurii producţiei (1) Pentru analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente se utilizează următoarele tehnici: a. indicii individuali de îndeplinire a programului de producţie (Iq); b. coeficientul mediu de sortiment (Ks); c. coeficientul de nomenclatură (Kn).

37

(a) Indicii individuali (Iq) relevă gradul de îndeplinire a programului de fabricaţie la toate sortimentele şi se determină ca raport procentual între nivelele valorice considerate (prprogramat, 1-efectiv realizat): Iq =

q1 ×100 q pr n

La nivelul întregii producţii, dacă producţia este omogenă: Iq =

∑ qi i =1 n

∑ qi i =1

n

Iq =

în cazul producţiei eterogene

∑ qi

× pi

∑ qi

× pi

i =1 n

i =1

1

pr

1

× 100 ;

pr

× 100 , unde unde pi (preţ de

contractare/planificat) este factor de omogenizare. Deficienţa acestui indicator constă în faptul că ascunde compensări între grade diferite de realizare la sortimente (depăşiri sau nerealizări), deficienţă corectată prin calculul coeficientului mediu de sortiment. (b) Coeficientul mediu de sortiment (Ks) are ca principiu de fundamentare necompensarea nerealizărilor la unele sortimente cu depăşirile la alte sortimente, şi se determină în următoarele variante: n

b1) Ks =

∑ qi i =1 n

min

∑ qi i =1

pr

× pi pr × pi pr

n

b2)

Ks =

n

∑ qi i =1

min

∑ gi 'pr × iq i =1

100

× pi pr

2

(×100) ;

n

+

∑ gi i =1

'' pr

, în care:

100

- valoarea producţiei, recalculată în limita prevederilor, determinată

prin compararea valorii realizate pe produse cu valoarea prevăzută în program şi luarea în calcul a nivelului minim (conform principiului neadmiterii compensărilor); gi 'pr = ponderea prevăzută a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;

iq = indicele de realizare a prevederilor la sortimentele respective; ' gi 'pr = ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a realizat, respectiv, depăşit

programul de fabricaţie.

38

Mărimea maximă a acestui coeficient este 1. Se întâlnesc următoarele situaţii: 1) Ks = 1, când programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie de 100%, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele, indiferent de proporţia de realizare; 2) Ks < 1, când programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total cât şi pe sortimente, indiferent de proporţia de nerealizare, sau când programul de fabricaţie a fost realizat şi depăşit pe total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut. Constatarea unor abateri faţă de de prevederi trebuie să fie însoţită de precizarea cauzelor care au determinat-o. Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situaţiei analizate, cu (c) coeficientul mediu de nomenclatură care se determină cu relaţia: Kn =1 −

n , în care: N

n = numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul N = numărul total al poziţiilor din program Pentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice: Situaţia realizării producţiei fizice Nr. crt

Produsul

Cantitatea fabricată (buc) qi

tabel nr. 2.1

Indice de realizare (%) iqi

Preţ pi (lei)

Valoarea producţiei

qi × pi (lei)

Structura valorică a producţiei (%) gi

Producţia recunoscută a fi realizată qimin × pi

1. 2. 3.

A B C

pr 105 320 220

1 156 293 245

148,57 91,56 111,36

50 36 22

pr 5250 11520 4840

1 7800 10548 5350

pr 17,85 39,18 16,47

1 23,70 32,04 16,25

5250 10548 4840

4.

D

190

225

118,42

41

7790

9225

26,50

28,01

7790

-

-

-

-

29400

32923

100,0

100,0

28428

total

Indicele de realizare a planului: n

IQi =

∑ qi

× pi

∑ qi

× pi

i =1 n

i =1

1

pr

× 100 =

32923 × 100 = 111,98 % 29400

Coeficientul mediu de sortiment:

39

4

Ks =

∑ qi i =1 4

∑ qi i =1 4

Ks =

min

pr

∑ gi i =1

' pr

× pi = × pi

4

× iq 2

28428 × 100 = 96,69 % 29400

+

∑ gi i =1

100 100 = 0,9669 sau 96,69 %

'' pr

=

(39,18 × 91,56) 17,85 + 16,47 + 26,50 + = 0,3587 + 0,6082 = 100 100 2

Se constată că programul de producţie la nivel de firmă a fost realizat şi depăşit cu 3523 lei, Iqi =111,98 %, activitatea producătorului putând fi apreciată ca pozitivă. Analiza aprofundată sesizează însă că pe sortimente, proporţia de realizare este de numai 96,69 %, cu nerealizări la produsul B ceea ce înseamnă că, în cazul în care la acest produs nu există stocuri, firma nu poate onora în totalitate obligaţiile contractuale asumate cu beneficiarii.

Efectul economic al

nerealizării sortimentale a programului de producţie cu – 3,31% (96,69-100) este de -972 lei ( n

n

i =1

i =1

∑ qimin × pi − ∑ qi pr × pi ) reprezentând producţie nefabricată la care se adaugă stocuri de produse necontractate, nerecunoscute de client şi deci nevandabile, în valoare de 4495 lei. Acest coeficient va fi completat, pentru o mai fidelă imagine a situaţiei analizate, cu (c) coeficientul mediu de nomenclatură (Kn) care se determină cu relaţia: Kn =1 −

n , în care: N

n = numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul de fabricaţie N = numărul total al poziţiilor din program În exemplul dat coeficientul de nomenclatură este de 0,75 sau 75%, ceea ce înseamnă că producţia nu s-a realizat la 25% din sortimentele firmei respective, fiind necesară o analiză detaliată a acestor poziţii din nomenclator şi luarea unor decizii care să regleze această situaţie. Calitatea, într-o abordare modernă, nu se mai limitează (conform modelului fordian de organizare) la un control „a posteriori” al conformităţii produselor în raport cu un ansamblu de norme ci poate fi definită ca ansamblul demersurilor de ameliorare iniţiate pentru a satisface clienţii prin calitate, costuri şi durate pe baza unui control al proceselor şi al produselor şi datorită implicării oamenilor. Criteriile privind calitatea produselor se referă la: -

volumul şi structura costurilor cu calitatea;

-

costul cu prevenirea defectelor;

-

costuri cu identificarea defectelor de calitate;

40

-

costuri cu lipsa de calitate (noncalitatea)

-

locul produselor firmei în ierarhia zonală, naţională şi internaţională a calităţii;

-

ponderea produselor dintr-o clasă de calitate în valoarea totală a producţiei;

-

gradul de organizare a activităţilor de AQ şi CTC;

-

existenţa unui sistem total de management al calităţii (STMC):

Analiza calităţii produselor/serviciilor se desfăşoară pe două nivele: 1. Analiza generală a calităţii produselor/serviciilor În literatura de specialitate pentru efectuarea acestei analize sunt prezentaţi următorii indicatori: - dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, utilizându-se în calcule numărul de reclamaţii, valoarea produselor reclamate sau numărul de reclamaţii ce revin la 1000 lei livrări; - dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor refuzate în totalul producţiei livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei livrări; - dinamica cheltuielilor cu remedierile în termen de garanţie, exprimată ca sumă absolută sau ca nivel ce revine la 1000 lei producţie; 2. Analiza calităţii producţiei diferenţiate pe clase de calitate Principalele criterii ce stau la baza grupării produselor pe clase de calitate sunt: - calitatea materiei prime folosite; - procedeele tehnologice utilizate la prelucrarea materiei prime; - abaterile de la normele interne care reglementează parametrii de calitate ai produselor respective. Analiza calităţii la nivelul unui produs se face pe baza următorilor indicatori: a) coeficientul mediu de calitate( K ): n

K=

∑ qi × ki i =1

n

∑ qi

n

sau

K=

∑ gi × ki i =1

100

, în care:

i =1

qi = cantitatea de produse din fiecare clasă de calitate gi = ponderea fiecărei clase în totalul producţiei ki = cifra care indică clasa de calitate (1, 2, 3, etc) Cu cât valoarea acestui coeficient se apropie de 1 (calitatea I) situaţia se apreciază favorabil; cu cât valoarea coeficientului este mai mare de 1 situaţia eate nefavorabilă. b) preţul mediu al produsului ( P ):

41

n

P=

∑ qi × pi i =1

n

∑ qi i =1

Dacă preţul mediu scade se presupune o înrăutăţire a calităţii producţiei, fapt ce se va reflecta în reducerea rezultatelor firmei. Creşterea calităţii produselor (proceselor)/serviciilor, ţinând seama de faptul că acestea trebuie să satisfacă nevoi reale, din ce în ce mai sofisticate, constituie o preocupare majoră a firmei, atestarea calităţii de către organisme internaţionale conferind o garanţie pentru creşterea prestigiului, vânzărilor şi a profitului. Analiza cifrei de afaceri Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi performanţele firmei şi face obiectul diagnosticului economic, cifra de afaceri are evidente valenţe manageriale din următoarele motive: (1) reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă prin exercitarea curentă a activităţii sale profesionale. Pentru înţelegerea strategiei şi poziţiei firmei pe piaţă cifra de afaceri va fi considerată în următoarea structură: cifra de afaceri din exploatare (activitate de bază) şi cifra de afaceri în afara exploatării (din alte activităţi). Cunoscând mărimea cifrei de afaceri se obţin informaţii referitoare la: - mărimea firmei (exprimată şi prin volumul vânzărilor), constituind unul din principalii determinanţi ai strategiei firmei, - starea economică (ce desemnează rezultatele economice ale desfăşurării activităţii firmei, comparativ cu resursele sale). O stare economică bună semnifică obţinerea şi vânzarea unei cantităţi mari de bunuri şi servicii, reprezentând o valorificare ridicată a capacităţilor sale, finalizate într-un profit şi o lichiditate corespunzătoare. (2) dă dimensiune pieţei firmei, exprimând capacitatea efectivă a pieţei, utilă îndeosebi în studiile de marketing şi în strategiile de dezvoltare ale firmei, prin indicatorii: - cota de piaţă – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa produsului sau grupei de produse din care face parte şi se calculează prin raportarea volumului de vânzări al firmei la volumul de vânzări totale ale produsului pe piaţa considerată; - rata de creştere a pieţei – se exprimă, de regulă, prin ritmul de evoluţie al vânzărilor; - gradul de saturaţie al pieţei, analizat global, pe produs şi chiar pe tipodimensiuni, se calculează prin raportarea volumului vânzărilor la volumul cererii pe aceeaşi piaţă şi în aceeaşi perioadă.

42

În general obiectivele firmei stabilesc ceea ce trebuie realizat în termeni de venituri, profit şi cotă de piaţă, atingerea nivelelor prognozate dând dimensiune poziţiei strategice a firmei. (3) stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă (profit, rata rentabilităţii) constituind în acelaşi timp un element esenţial în relaţia cost - volum de activitate profit şi în determinarea pragului de rentabilitate. Analizând pragul de rentabilitate se pot proiecta vânzările necesare care să genereze profitul dorit. Poziţia cifrei de afaceri în sistemul de performanţe economice al firmei (performanţa firmei înţeleasă ca aptitudine a firmei de a-şi mări volumul de activitate) este consolidată prin legătura dintre interesele generale ale managerilor şi maximizarea cifrei de afaceri sau a vânzărilor, opţiunea managementului fiind, în general, maximizarea cifrei de afaceri în limite în care să fie realizat şi un profit rezonabil. Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca: - cifra de afaceri totală (Ca), reprezintă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate la preţurile pieţei (respectiv încasările totale). Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii în ţara noastră precizează că cifra de afaceri se calculează prin însumarea veniturilor realizate din livrările de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi a altor venituri din exploatare (exclusiv rebuturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor); - cifra de afaceri medie ( Ca ), reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau Ca =

serviciu;

Ca = p; Q

- cifra de afaceri marginală (Cam) exprimă variaţia încasărilor

unei firme (ΔCa)

generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a cantităţii vândute (Δq). Cam

=

∆Ca ∆q

- cifra de afaceri critică(minimăa) (Camin) reprezintă acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma începe să producă profit. În sfera productivă Camin se determină cu relaţia: Ca min =

Chf , 1 − cv

în care:

Chf = suma cheltuielilor fixe cv =

nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie variabile(cheltuieli variabile medii la 1

leu sau 1000 lei cifră de afaceri);

43

Cifra de afaceri se determină, în funcţie de factorii de influenţă, în următoarele variante de calcul: (1.)37 pentru firmele cu profil complex, de producţie şi comercializare prin magazine proprii: Ca = Qv + Vm, în care: Qv = producţia vândută, care, factorial, depinde de cantitatea vândută (qi) şi preţurile de

n

vânzare (pi): Qv =

∑qi × pi i =1

Vm = valoarea mărfurilor vândute Analiza factorială evidenţiază: Modificarea absolută: ∆Ca = Ca1 − Ca 0 = (Qv1 − Vm1 ) − (Qv0 − Vm0 ) , în care:

1. influenţa modificării producţiei vândute: ∆Ca (Qv) = Qv1 − Qv0

1.1. influenţa modificării cantităţii vândute(qi): n

n

i =1

i =1

∆Ca (qi ) = ∑ qi1 × pi0 − ∑ qi0 × pi0 1.2. influenţa modificării preţurilor de vânzare(pi): n

n

i =1

i =1

∆Ca ( pi ) = ∑ qi1 × pi1 − ∑ qi1 × pi0 2. influenţa modificării vânzărilor de mărfuri(Vm) ∆Ca (Vm) = Vm1 −Vm0 ∆Ca = ∆Ca (Qv) + ∆Ca (Vm)

37

Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002; 44

(2.)38 Legătura cauzală dintre cifra de afaceri (vânzări) şi potenţialul uman se exprimă prin relaţia: Ca = Np ×W = L ×s ×z ×wz = L ×s ×z ×h ×wh

în care: Np = număr salariaţi; W

= productivitatea medie a muncii

L = numărul locurilor de muncă s = coeficientul schimburilor z = numărul de zile lucrate /schimb/loc de muncă

wz = productivitatea zilnică a muncii h = număr de ore lucrate/zi wh = productivitatea orară Considerăm pentru exemplificare următoarele date ipotetice:

Situaţia cifrei de afaceri, a numărului mediu de personal şi a productivităţii Nr. Crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

Indicatori Ca(ml.lei) Nr. de locuri de muncă(L) Coef. Schimburilor(s) Nr. mediu de muncitori(Np) Nr. mediu de zile lucrate/pers (z) Durata medie a zilei de lucru(h) Număr om-zile(4 × 5) Număr om-ore(6 × 7) Productivitatea medie( W ) (mii lei ) Productivitatea zilnică(wz) (lei) Productivitatea orară(wh) (lei)

tabel nr. 2.2.

Valori ale perioadei 0 1 5720 5886 268 260 2 2 536 520 251 235 8 7,5 134536 122200 1076288 916500 10671,64 11319,23

Indice de evoluţie(%) 102,9 97,01 97,01 93,62 93,75 90,83 85,15 106,06

42516,50 5314,56

113,29 120,84

48166,94 6422,25

Modificarea totală: ∆Ca = Ca1 − Ca 0 = +166 ml.lei , în care:

1. influenţa modificării numărului de muncitori (Np): 38

Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997; 45

∆Ca ( Np ) = Np1 ×W0 − Np 0 ×W0 = 520 ×10671,64 −5720 = 5549 − 5720 = −171 ml. lei

1.1. influenţa modificării numărului de lucrători (L): ∆Ca ( L ) = L1 × s 0 ×W0 − L0 × s 0 ×W0 = 260 ×2 ×10671,64 −5720 = −171 ml . lei

1.2. influenţa modificării coeficientului schimburilor (s): ∆Ca ( s ) = L1 × s1 ×W0 − L1 ×s 0 ×W0 = 5549 −5549 =0 ml. lei

∆Ca ( Np ) = ∆Ca ( L) + ∆Ca ( s ) = −171 + 0 = −171 ml. lei

2. influenţa modificării productivităţii medii a muncii ( W ): ∆Ca (W ) = Np1 ×W1 − Np1 ×W 0 = 5886 − 5549 = +337 ml. lei

2.1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/persoană (z): ∆Ca ( z ) = Np1 × z1 × wz 0 − Np1 × z 0 × wz 0 = Np1 × wz 0 × ( z1 − z 0 ) = 520 × 42516,5 × ( −16) = = −353,737 ml . lei

2.2. influenţa modificării productivităţii zilnice (wz): ∆Ca ( wz ) = Np1 × z1 × wz1 − Np1 × z1 × wz 0 = Np1 × z1 × ( wz1 − wz 0 ) = 520 × 235 ×5650,44 = = +690,483 ml. lei ∆Ca (W ) = ∆Ca ( z ) +∆Ca ( wz ) = −353,737 +690,483 = +336,75 ≅ +337 ml . lei

2.2.1. influenţa modificării numărului de ore lucrate/zi (h): ∆Ca ( h) = Np1 × z1 × h1 × wh0 − Np1 × z1 × h0 × wh0 = Np1 × z1 × wh 0 ×( h1 − h0 ) = = 520 × 235 × 5314,56 ( −0,5) = −324,72 ml. lei

2.2.2. influenţa modificării productivităţii orare(wh): ∆Ca ( wh) = Np1 × z1 × h1 × wh1 − Np1 × z1 × h1 × wh0 = Np1 × z1 × h1 ×( wh1 − wh0 ) = = 520 × 235 × 7,5 ×1107,69 = +1015,19 ml. lei

∆Ca ( wz ) = ∆Ca (h) + ∆Ca ( wh) = −324,72 +1015,19 = +690,47 ml . lei

Modificarea totală: ∆Ca = ∆Ca ( Np ) +∆Ca (W ) = −171 +337 = +166 ml . lei

Concluzii: Se observă o creştere cifrei de afaceri (+2,9%) pe fondul reducerii personalului (-2,99%) (Ica > INp) şi a creşterii productivităţii (medii, zilnice, orare). Analiza factorială confirmă influenţa pozitivă a productivităţii în toate ipostazele sale (medie, zilnică, orară). Disfuncţionalităţi se constată în modul de gestionare a timpului de lucru, atât numărul de zile lucrate de o persoană cât şi numărul de ore lucrate într-o zi diminuându-se în perioada curentă faţă de cea de referinţă, cu influenţe negative asupra volumului cifrei de afaceri, fapt ce impune analize suplimentare asupra modului de utilizare a timpului de lucru. (3.) Legătura cauzală dintre cifra de afaceri, gradul de valorificare a producţiei fabricate şi gradul de înzestrare tehnică a muncii se exprimă cu relaţia:

46

Ca = Np ×

Qf Ca Mf Qf Ca × = Np × × × , în care: Np Qf Np Mf Qf

Qf =productivitatea muncii; Np Ca =gradul de valorificare a producţiei fabricate; Qf Mf =gradul de înzestrare tehnică a muncii; Np Qf =randamentul (eficienţa) mijloacelor fixe. Mf

Analiza factorială evidenţiază următoarele aspecte: Modificarea totală: ∆Ca = Ca1 − Ca 0 Influenţa factorilor: 1. influenţa modificării numărului de personal: ∆Ca ( Np ) = ( Np1 − Np 0 ) ×

Mf 0 Qf 0 Ca 0 × × Np 0 Mf 0 Qf 0

2. influenţa modificării gradului de înzestrare tehnică: ∆Ca (

Mf 0 Qf Ca 0 Mf Mf ) =( 1 − ) × Np1 × 0 × Np Np1 Np 0 Mf 0 Qf 0

3. influenţa modificării randamentului mijloacelor fixe: ∆Ca (

Qf 0 Qf Mf 1 Ca 0 Qf ) =( 1 − ) × Np1 × × Mf Mf 1 Mf 0 Np1 Qf 0

4. influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate: ∆Ca (

Ca 0 Ca Mf1 Qf1 Ca ) =( 1 − ) × Np1 × × Qf Qf1 Qf 0 Np1 Mf 1

∆Ca = ∆Ca ( Np ) + ∆Ca (

Mf Qf Ca ) + ∆Ca ( ) + ∆Ca ( ) Np Mf Qf

(4.) Pentru analiza factorială a cifrei de afaceri se mai pot construi, prin metoda aditivării, şi alte modele factoriale, ţinând seama de alte laturi ale activităţii, semnificative pentru aprecierea performanţei economice a firmei, cum ar fi: (4.1.)

Ca =T ×cah

, în care:

T - fondul total de timp de muncă (om-ore); cah

- cifra de afaceri medie orară. Ca

Ac

Mf

Mf `

Ca

(4.2.) Ca = Ae × Ae = Ae × Ae × Ac × Mf × Mf ` , în care: Ae – valoarea medie a activelor de exploatare;

47

Ca - eficienţa utilizării activelor de exploatare; Ae

Ac – valoarea medie a activelor corporale; Mf – valoarea medie a mijloacelor fixe; Mf’- valoarea medie a mijloacelor fixe productive; Ac Mf Mf ` , , - greutatea specifică a elementelor în totalul categoriei din care face Ae Ac Mf

parte. (5) Alt model factorial de analiză a cifrei de afaceri (în unităţile comerciale cu amănuntul şi cu ridicata) este în funcţie de capacitatea reţelei comerciale, determinat cu relaţia: Ca = S ×d

unde : S = suprafaţa comercială (m2) d

= desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială. n

d=

∑g i =1

si

× di

, unde :

100

gsi = distribuţia suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate, grupe de mărfuri, forme de vânzare; di = vânzarea pe m2 suprafaţă comercială. Considerăm următorul exemplu: Situaţia realizării vânzărilor (Ca ) Nr. crt.

Grupa de mărfuri

1. 2. 3.

Alim. Nealim. Alim. publ. Total

Ca(ml. lei) 0 834 1044 1878

1 885 1451 225 2561

n

Ca = S × d = S ×

∑g i =1

si

Supraf. com. (m2) 0 1 20 20 80 100 15 100 135

tabel nr. 2.3 Struct.supraf.(%) 0 20,0 80,0 100,0

1 14,82 74,07 11,11 100,0

Desf.medie/m2 (mii lei) 0 1 41700 44250 13050 14510 15000 18780 25610

× di

100

∆Ca = Ca1 − Ca 0 = 2561 −1878 = +683 ml. lei , în care:

1. influenţa modificării suprafeţei comerciale (S): ∆Ca ( S ) = S1 × d 0 − S 0 × d 0 =135 ×18780 −100 ×18780 = +657,3 ml. lei

2. influenţa modificării desfacerilor medii de mărfuri ( d ) :

48

∆Ca ( d ) = S1 × d 1 − S1 × d 0 = 2561 − 2535,3 = +25,7 ml. lei

2.1.

influenţa modificării distribuţiei suprafeţei comerciale pe sectoare de activitate: n

∆Ca ( gi ) = S1 × n

∑ gi i =1

1

× di0

100

=

∑ gi i =1

1

× di0

100

n

− S1 ×

∑ gi i =1

× di0

0

100

= 135 × 15846 − 2535,3 = −396,1 ml. lei

14,82 × 41700 + 74,07 × 13050 + 11,11 × 0 = 15846 mii lei 100

2.2. influenţa modificării vânzărilor/m2 suprafaţă comercială: n

∆Ca (di ) = S1 ×

∑ gi1 × di1 i =1

100

n

− S1 ×

∑ gi i =1

1

× di0

100

= 2561 − 2139,2 = 421,8 ml. lei

∆Ca = ∆Ca ( S ) + ∆Ca ( gi ) + ∆Ca ( di ) = +657,3 − 396,1 + 421,8 = 683 ml. lei

Creşterea

cifrei de afaceri s-a realizat în proporţie de 96,24% pe seama factorului

extensiv (creşterea suprafeţei comerciale), productivitatea suprafeţei comerciale (vânzarea medie/m2 suprafaţă comercială) deşi înregistrează o creştere cu 36% faţă de perioada de comparaţie, nu depăşeşte decât cu un procent evoluţia suprafeţei comerciale (+35%) (normal era ca volumul desfacerilor de mărfuri să devanseze procentul de creştere a suprafeţei comerciale); în plus are influenţa mult diminuată de schimbările intervenite în distribuţia suprafeţei comerciale. Crearea punctului de comercializare în regim de alimentaţie publică se înscrie în tendinţa modernă de dezvoltare a comerţului însă trebuie urmărită evoluţia sa în perioadele următoare şi determinată măsura în care influenţează favorabil creşterea desfacerilor de mărfuri la toate grupele de mărfuri. Influenţele negative pot fi de natură diferită (economică sau administrativă) şi punerea lor în evidenţă (prin calculul COS, prin analize de mediu, printr-un diagnostic al productivităţii muncii), vor fi în măsură să ofere soluţii de îmbunătăţire a performanţelor firmei. Analiza corelaţiei cifră de afaceri - preţ Într-o economie concurenţială, preţul este un instrument strategic deosebit de flexibil, care permite orientarea întregii activităţi într-o manieră profitabilă firmei. Implicaţiile preţului asupra rezultatului firmei vor fi: la nivelul rentabilităţii permite: - optimizarea rentabilităţii exploatării; - optimizarea rentabilităţii capitalului investit; la nivelul vânzărilor permite: - atingerea şi menţinerea unei cote părţi din piaţă;

49

- atingerea şi menţinerea unui coeficient de ocupare a pieţei - maximizarea Ca. la nivelul imaginii firmei pe piaţă permite: - definirea şi menţinerea firmei şi a produselor sale pe piaţă. Într-o primă abordare, se poate investiga raportul Ca - preţ pe baza relaţiei funcţionale: Ca = f(q,p) , în care: q = volumul fizic al vânzărilor p = preţul unitar de vânzare Există următoarele situaţii: a) la nivel de produs nediferenţiat pe clase de calitate, variaţia vânzărilor se explică factorial astfel: ∆Ca = q1 × p1 − q 0 × p 0 ,

în care:

influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor (q):

-

∆Ca (q ) = q1 × p 0 − q 0 × p 0

influenţa modificării preţului de vânzare (p):

-

∆Ca ( p ) = q1 × p1 − q1 × p 0

b) la nivelul produsului la care se practică preţuri diferite în funcţie de clasa de calitate, sistemul factorial are forma: n

Ca =q × p

p

,

p=

∑g i =1

i

× pi

în care:

100

= preţ mediu unitar de vânzare;

gi = structura vânzărilor pe clase de calitate; pi = preţul de vânzare unitar pe clase de calitate. Influenţa acţiunii acestor factori se calculează astfel: b

- acţiunea volumului fizic al vânzărilor:

∆Ca ( q ) = q1 × p 0 − q 0 × p 0

c

- acţiunea structurii vânzărilor: n

∆Ca ( g i ) = q1 ×

∑g i =1

i1

× pi 0

100

n

− q1 ×

∑g i =1

i0

× pi 0

100

- acţiunea preţului unitar: n

∆Ca = q1 ×

∑g i =1

i1

× p i1

100

n

− q1 ×

∑g i =1

i1

× pi 0

100

50

c) la firmele care comercializează o gamă diversificată de produse, cu preţuri individuale ce variază în limite foarte largi, relaţia de calcul şi analiză a cifrei de afaceri este: n

Ca = ∑ qi × pi i =1

n

n

i =1

i =1

∆Ca = ∑ qi1 × p i1 − ∑ q i 0 × p i 0 Influenţa acţiunii factorilor se calculează astfel: -

influenţa modificării volumului fizic al vânzărilor: n

n

i =1

i =1

∆Ca (qi ) = ∑ qi1 × pi 0 − ∑ qi 0 × pi 0 -

influenţa modificării preţurilor unitare: n

n

i =1

i =1

∆Ca( pi ) = ∑ qi1 × pi1 − ∑ qi1 × pi 0 Interpretarea acţiunii celor doi factori trebuie făcută cu multă flexibilitate. Astfel, creşterea cifrei de afaceri poate fi atinsă matematic, prin creşterea celor doi factori direcţi: cantitate şi preţ. Dar, cantitatea vândută depinde de rata de elasticitate a produsului în raport cu preţul, creşterea vânzărilor fiind stimulată de practicarea unui preţ mai mic; pe de altă parte, creşterea preţului şi prin el a cifrei de afaceri este limitată de capacitatea de absorbţie a pieţei pentru acel nivel de preţ. Creşterea cifrei de afaceri se va face, aşadar, în funcţie de strategiile de preţ aplicate de firmă. Aprecierea acţiunii preţului, ca variabilă principală a oricăruia din sistemele funcţionale prezentate, se face în funcţie de natura produsului, de condiţiile de piaţă şi de concurenţă, reglementările legale etc. Evident, fiecare comerciant îşi pune problema stabilirii unui preţ în măsură să maximizeze rentabilitatea capitalului investit. Dar nivelul preţului de piaţă are o determinare complexă funcţie de: d

- obiectivele firmei;

e

- situaţia financiara a firmei;

f

- cost;

g

- cerere;

h

- concurenţă;

i

- legi şi reglementări. Orice întreprindere stabileşte preţul de vânzare pornind de la preţul de cumpărare la care

se adaugă marja comercială (adaosul comercial). Practic, prosperitatea unei firme depinde în

51

proporţie semnificativă de valoarea marjei comerciale, de diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare. În această abordare, sistemul factorial de analiză a cifrei de afaceri capătă forma: Ca = q

× (c + m) unde:

c = costul unitar de cumpărare al mărfii vândute m = marja comercială unitară. În fixarea preţului unui produs comercializat, întreprinderea trebuie să analizeze şi limitele în care acesta se poate încadra şi anume: j

- limita superioară – aşa - numitul “preţ maxim”, peste care cumpărătorul nu-şi mai procură produsul respectiv, considerându-l prea scump;

k

- limita inferioară - “preţ minim”, sub care, de asemenea, produsul nu mai este cumpărat, consumatorul apreciind că nu-i poate asigura satisfacţia dorită. În aceste condiţii se pune problema stabilirii preţului la un nivel care optimizează cifra de

afaceri, pentru aceasta utilizându-se informaţiile oferite de studiile de piaţă, de sondajele cu privire la opţiunile cumpărătorilor. Diagnosticul comercial Diagnosticul comercial trebuie să permită conducerii întreprinderii să aprecieze în ce măsură activitatea din domeniul comercial reuşeşte sau nu să valorifice pe piaţă rezultatele activităţii desfăşurate, concretizate în produse, lucrări sau servicii39. Astfel, prin acest diagnostic sunt caracterizate produselor firmei din punct de vedere al poziţiei acestora pe piaţă, a clienţilor şi furnizorilor şi a tuturor aspectelor ce pot avea relevanţă asupra compartimentelor de resort ale firmei. Indicatorii utilizaţi cu precădere în diagnosticul comercial sunt: 1. cota de piaţă calculat ca raport între vânzările firmei analizate şi vânzările de pe segmentul de piaţă analizat:

Cp =

Qik × Pik n

∑Q j =1

ij

× Pij unde:

j = 1,n firmele care acţionează pe piaţa produsului i; Qij = cantitatea de produse i vândute de firma j; Pij = preţul produsului i utilizat de firma j; 2. puterea pe piaţă a firmei reprezintă capacitatea acesteia de a domina piaţa, respectiv de a-şi elimina concurenţii atunci când interesele firmei o cer şi se exprimă prin rata marjei nete (rata rentabilităţii comerciale – Rrc): 39

Constantin Bărbulescu, Diagnosticarea întreprinderilor aflate în dificultate economică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 63 52

Rrc =

Pn ×100 unde: Ca

Pn – profit net , Ca – cifra de afaceri Nu este obligatoriu ca o firmă care are o cotă de piaţă ridicată să posede şi o rată a rentabilităţii mare, dependenţa fiind de cele mai multe ori inversă, firmele care doresc să domine piaţa practică de obicei preţuri de vânzare situate cu puţin peste costuri. 3. atractivitatea produselor reprezintă o mărime calitativă. Cel mai bun mod de diagnosticare a atractivităţii firmei îl constituie un studiu de piaţă care să evidenţieze preferinţele segmentului de piaţă ales, analizat în comparaţie cu caracteristicile intrinseci ale produselor vândute efectiv de aceasta. 4. analiza clienţilor are în vedere: - importanţa acestora (relaţiile cu clienţii tradiţionali); - capacitatea de plată (mai ales dacă există clienţi de care întreprinderea este dependentă, caz în care interesează solvabilitatea acestora şi efectele comportamentului şi a situaţiei lor financiare asupra întreprinderii); - existenţa restanţelor şi durata de încasare a creanţelor cu precizarea că, deşi ca tendinţă acest indicator trebuie să aibă valoarea cât mai mică, nu trebuie pierdut din vedere faptul că se pot accepta durate de decontare a creanţelor mai îndepărtate pentru clienţii importanţi şi bun platnici. În calcule se foloseşte indicatorul durata de decontare a creanţelor firmei sau termenul mediu de recuperare a creanţelor clienţi (Trc), calculat cu relaţia: Trc =

Cc × 360 în care: Ca

Cc – creanţe comerciale (clienţi neîcasaţi) Ca – cifra de afaceri În literatura de specialitate se precizează că pentru a reflecta un nivel normal de lichiditate a creanţelor comerciale acest termen ar trebui sa fie de 30 – 45 zile, orice depăşire sporind necesarul temporar de finanţat al întreprinderii şi poate fi semn al unor clienţi în dificultate financiară. Se prefigurează astfel riscurile legate de clienţi: clienţi incerţi, clienţi rău platnici, clienţi la care se prefigurează schimbări ale conducerii, în structura organizaţională sau a acţionariatului etc. 5. analiza furnizorilor are în vedere criteriile de alegere a acestora (calitatea şi preţul produselor livrate, ritmicitatea aprovizionării, capacitatea de a răspunde la solicitări neprevăzute etc), precum şi durata de plată a acestora ca efect al vânzărilor. Indicatorul utilizat, termenul mediu de plată al furnizorilor(Tpf) se calculează cu relaţia:

53

Tpf =

Fz × 360 în care: Ca

Fz – datorii la furnizori (furnizori neîncasaţi); Ca – cifra de afaceri; Echilibrul activităţii comerciale se realizează numai dacă Tpf > Trc 2.3.1.2. Analiza resurselor firmei 2.3.1.2.1. Analiza - diagnostic a resurselor umane (personalului) şi a managementului firmei Fiecare unitate patrimonială, indiferent de natura activităţii (producţie, prestări servicii, comerţ), utilizează forţa de muncă, ca resursă a cărei folosire eficientă în activitatea operativă şi de conducere, constituie premisa potenţării resurselor materiale şi financiare ale ei. Diagnosticul resurselor umane are în vedere modul în care personalul firmei este asigurat (numeric) şi utilizat pentru realizarea obiectivelor acesteia. Resursele umane por fi abordate din cel puţin două puncte de vedere: -

ca dimensiune şi structură;

-

de pe poziţia eficienţei utilizării personalului.

Încadrarea unei întreprinderi cu personal conform nevoilor constituie, teoretic, premisa realizării performanţelor proiectate; practic, realizarea acestor performanţe depinde de structura, calitatea şi modul de folosire a personalului. Scăderea, în dinamică, a numărului de salariaţi se apreciază diferit în funcţie de cauzele care au generat-o. Dacă această scădere este consecinţa unei politici defectuoase de recrutare şi asigurare cu personal, situaţia se apreciază negativ, deoarece conduce la deteriorarea performanţelor (scăderea cifrei de afaceri şi a altor indicatori de rezultate, scăderea rentabilităţii etc.) şi a imaginii firmei pe piaţă. Scăderea numărului de salariaţi poate fi şi rezultanta restrângerii activităţii, ceea ce sugerează, într-un context concurenţial dat, traversarea de către firmă a unor dificultăţi de natură şi amploare diferite. Aceste dificultăţi reflectă, fie incapacitatea firmei de a face faţă restricţiilor impuse de mediul economic în care activează, fie efectul propagat al unor imperfecţiuni şi dezechilibre de natură macroeconomică. Dar, scăderea numărului de salariaţi poate fi şi consecinţa favorabilă a modificării raportului de echilibru dintre potenţialul uman şi cel material, ca urmare a reînnoirii activelor corporale, a creşterii gradului de tehnicitate al acestora. Este recomandat a se avea în vedere următoarele aspecte: - adecvarea numărului de salariaţi cu necesităţile reale ale firmei (evitarea supradimensionării personalului); - adecvarea calificării personalului potrivit specificului firmei şi politicile de perfecţionare, policalificare promovate de firmă;

54

- concordanţa între munca prestată, nivelul de calificare al lucrătorilor, categoria medie a lucrărilor şi nivelul de salarizare; - existenţa unui program de promovare a personalului; - indicatorii fluctuaţiei şi mişcării personalului; - raţionalitatea activităţii de selecţie a personalului; - calitatea condiţiilor de muncă în secţii, ateliere, sectoare de activitate; - climatul social: protecţia muncii (număr de accidente, îmbolnăviri profesionale), protecţia socială (nivelul datoriilor la bugetul asigurărilor de stat, locuinţe şi alte servicii sociale furnizate lucrătorilor, număr de salariaţi concediaţi, locuri de muncă noi create etc), organizarea sindicală şi nivelul presiunilor exercitate asupra managementului; Personalul întreprinderii va fi analizat sub aspectul structurii lui pe vârste şi sexe, nivel de pregătire (superior, mediu), calificare şi nivel de formare (ca un criteriu esenţial de apreciere a capacităţi întreprinderii de a realiza performanţe), vechime etc. Este important de văzut în ce măsură personalul este fidel întreprinderii şi care sunt posibilităţile de înlocuire în caz de plecare, iar în caz de pensionare, dacă este prevăzută o succesiune. În acest sens, întreprinderea trebuie să dispună de o politică de reciclare a întregului personal existent la toate eşaloanele, care să permită nu numai stapânirea domeniului în care lucrează dar şi avansarea personalului în alte funcţii. Principalii indicatori ce pot fi calculaţi pentru a evidenţia mişcarea personalului sunt: - coeficientul intensităţii intrărilor, calculat ca raport între numărul salariaţilor intraţi în firmă într-o anumită perioadă de timp (un an), şi numărul de salariaţi existenţi în aceeaşi perioadă; - coeficientul intensităţii ieşirilor, calculat ca raport între totalul plecărilor justificate şi numărul mediu de salariaţi; - coeficientul mişcării totale (Mt), calculat ca raport între suma intrărilor şi ieşirilor de salariaţi şi numărul mediu al acestora. - gradul de stabilitate – ce caracterizează firma din perspectiva stabilităţii potenţialului uman, calculat cu relaţia Gs = 1 – Mt. Sarcinile personalului trebuie studiate separat pentru a se cunoaşte nivelul lor şi pentru a se vedea cum se situează scara salariilor în raport cu profesia, dar şi cu alte întreprinderi aparţinând aceluiaşi sector. Starea de spirit care domneşte, climatul social al fiecărui sediu al întreprinderii şi filialelor sale, rolul sindicatelor (cercetarea conflictelor, numărul zilelor de greve) sunt de asemenea aspecte esenţiale care trebuie reţinute.

55

Se poate determina pe baza elementelor susmenţionate (ca o concluzie a diagnosticului) gradul de atractivitate al firmei prin: - posibilităţile de formare profesională; - fluctuaţia forţei de muncă, în general, din care manageri, specialişti cu studii superioare, muncitori de înaltă calificare; - mărimea salariului mediu din firmă, comparativ cu mărimea salariului mediu din: zona de amplasare a firmei, ramura din care face parte, la nivel naţional. Diagnosticul forţei de muncă trebuie completat cu aspectele calitative, de eficienţă ale acestei resurse. Indicatorul utilizat în acest scop este productivitatea medie a muncii ( W ) determinată la diferite nivele temporale (an, semestru, lună, zi, oră) dar şi la diferite nivele organizatorice (activităţi, secţii/sectoare de activitate, categorii de personal, etc). În general, productivitatea unui factor exprimă eficacitatea cu care el este folosit şi capătă trei forme distincte: a) - productivitatea totală(yi) a unui factor oarecare i se defineşte ca fiind cantitatea totală de producţie(Q) care se poate obţine folosind acel factor, în condiţiile în care ceilalţi rămân constanţi. Astfel, considerând funcţia de producţie ca fiind dependentă de xi factori: y = f(xi), şi x1 fiind considerat a fi factorul uman, productivitatea acestuia va fi dată de relaţia: y1 = f(x1, xi-10), în care xi-10 este valoarea constantă a celorlalţi factori, care joacă rolul de parametri; b) – productivitatea medie( w i ) a unui factor i este expresia raportului între mărimea producţiei(Q) şi cantitatea xi utilizată din factorul respectiv, determinându-se cu relaţia: wi =

Q xi

c) – productivitatea marginală(wmi) a unui factor i exprimă variaţia producţiei( ∆Q) determinată de variaţia masei factorului cu o unitate, arătând ce producţie suplimentară se obţine atunci când masa(sau valoarea) factorului creşte cu o unitate. Relaţia de calcul este: wmi =

∆Q ∆xi

Spre deosebire de productivitatea medie care reflectă modul de utilizare a factorului în totalitatea sa, productivitatea marginală nu ţine cont decât de consecinţele ultimei unităţi utilizate din acel factor. Dacă wmi > w i , aceasta din urmă nu poate decât să crească pe seama aportului unităţii adiţionale a factorului considerat; în situaţia inversă, când wmi < w i , ultima unitate a factorului considerat având o eficienţă în scădere, acţionează în acelaşi sens şi asupra mediei. Productivitatea marginală, ca formă de exprimare a eficacităţii factorilor are anumite limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute, a cărui valoare este sensibil

56

influenţată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea volumului de activitate. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a introdus noţiunea de elasticitate a activităţii la variaţia factorilor exprimând sensibilitatea activităţii la modificarea factorilor. Expresia analitică

a

elasticităţii este:

ey / x

∆y ∆y ∆xi wmi ∆y xi y = = × = = ∆xi y y ∆xi wi xi xi

Coeficientul astfel calculat are semnificaţia de rată de creştere procentuală a activităţii determinată de creşterea cu un procent(1%) a factorilor. În funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate specialiştii propun segmentarea curbei activităţii în trei zone de semnificaţie, astfel: - zona I, denumită “zona randamentelor crescătoare”, în care e > 1; - zona II, denumită “zona randamentelor descrescătoare”, în care 0 ≤ e ≤ 1 ; - zona III, denumită “zona randamentelor negative”, în care e < 0 ; Productivitatea muncii se determină prin raportarea efectelor obţinute: valoarea producţiei exerciţiului (Qe), valoarea adăugată (Va), producţia obţinută destinată livrării (Qf), cifra de afaceri (Ca) la efortul făcut: numărul de lucrători folosit (Np) sau timpul de lucru utilizat (T-zile sau ore) şi exprimă valoarea realizată de un lucrător în unitatea de timp: W =

Qe(Qf , Va, Ca ) Np (T )

În funcţie de factorii care pot influenţa evoluţia productivităţii muncii se disting următoarele variante de calcul: n

a)

W =

∑ gi × wi , i =1

în care:

100

gi = ponderea lucrătorilor (structura timpului de muncă) pe activităţi sau structuri organizatorice în numărul lor total; wi = productivitatea muncii la nivelul structurii luate în calcul. b)

W = z ×wz

, în care:

z – număr mediu de zile lucrate / persoană wz – productivitatea zilnică c. Modele factoriale multiple c.1. - în sfera producţiei: - analiza productivităţii prin prisma legăturii dintre eficienţa muncii şi gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor: W =

Ca F Ca = × , Np Np F

57

W =

Ca F Fa Qe Ca = × × × , Np Np F Fa Qe

W =

Ca F Qe VA = × × , Np Np F Qe

în care:

F – valoarea mijloacelor fixe; Fa - valoarea mijloacelor fixe active; F/Np (Fa/Np) - gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor; Ca/F - eficienţa utilizării mijloacelor fixe, exprimate prin cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe; Fa/F – ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe; Qe/Fa – eficienţa utilizării mijloacelor fixe active exprimată prin producţia exerciţiului la 1 (1000) lei mijloace fixe active; Ca/Qe – gradul de realizare(vânzare) a producţiei exerciţiului; VA/Qe – gradul de integrare pe verticală. c.2. - în sfera distribuţiei W =

Ca Smf Ca = × , în care: Np Np Smf

Smf/Np - gradul de asigurare a personalului operativ cu fond de marfă; Ca/Smf - rata de rotaţie a stocului de marfă( număr de rotaţii). c.3. - în turism W =

Ca T Ca = × , Np Np T

în care:

T - număr total de turişti înregistraţi într-o perioadă; T/Np - productivitatea fizică a muncii( număr de turişti ce revin/lucrător operativ); Ca/T - încasarea medie pe turist. …………şi alte modele factoriale multiple…. Cuantificarea influenţelor factorilor cuprinşi în aceste sisteme funcţionale multiplicative se poate face prin metoda substituirii valorii factorilor, sub rezerva folosirii cu prudenţă a rezultatelor obţinute în procesul decizional. Utilizarea în diagnosticul personalului a acestui indicator se dovedeşte a fi important pentru că modificarea acestui indicator, în sensul creşterii, are următoarele consecinţe: - acţionează direct asupra reducerii cheltuielilor cu salariile; - influenţează volumul desfacerilor de mărfuri (încasărilor) care contribuie la rândul său la reducerea nivelului relativ al costurilor constante;

58

- contribuie la accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi ca urmare se realizează economii la cheltuielile pentru manipularea, păstrarea, sortarea, ambalarea mărfurilor, la dobânzi şi speze (comisioane) bancare; - duce la creşterea rentabilităţii. Concluziile desprinse în urma analizei (influenţate şi de evoluţia previzibilă a factorilor externi întreprinderii) vor fi consemnate în fişa sintetică a diagnosticului personalului. Pentru exemplificare avem următoarele date ipotetice privind evoluţia indicatorului Np la o firmă cu profil productiv: Analiza productivităţii muncii Situaţia productivităţii la nivelul firmei şi pe produse Nr. Indicatori crt. 1. Cifra de afaceri totală(ml.lei): -produs A - produs B 2. Nr. muncitori, total, din care: - produs A - produs B 3. Productivitatea medie totală, din care: - produs A - produs B 4. Nr. zile lucrate 5. Productivitatea zilnică

Valori ale perioadei 0 1 5720 5886 2622 1648 3098 4238 537 530 193 178 344 352 10651,76 13585,49 9005,81 251 42,43

11105,66 9258,42 12039,77 235 47,26

tabel nr. 2.4. Indice de evoluţie(%) 102,9 62,85 136,80 98,69 92,28 102,32 104,26 68,15 133,68 93,62 111,38

Structura (%) gi 0 1 100,0 100,0 45,83 27,99 54,17 72,01 100,0 100,0 35,94 33,58 64,06 66,42 -

-

n

a)

W =

∑ gi × wi i =1

100

modificarea totală: n

∆W = W 1 − W 0 =

∑ gi1 × wi1 i =1

100

n

−

∑ gi i =1

× wi0

0

100

= 11105,66 − 10651,76 = +453,9 mii lei

se explică prin influenţa: 1. modificării structurii personalului pe produse: n

∆W ( gi ) =

∑ gi1 × wi0 i =1

n

−

∑ gi i =1

0

× wi0

=

100 100 = 10543,66 − 10651,76 = −108,1 mii lei

33,58 ×13585,41 + 66,42 × 9005,81 − 10651,76 = 100

2. modificării productivităţii muncii pe produse:

59

n

∆W ( wi ) =

∑ gi i =1

1

× wi1

100

n

−

∑ gi i =1

1

× wi0

100

= 11105,66 − 10543,66 = +562,0 mii lei

∆W = ∆W ( gi ) +∆W ( wi ) = −108,1 +562,0 = +453,9 mii lei

Factorul hotărâtor care a contribuit la creşterea productivităţii totale a fost creşterea productivităţii la nivelul sectoarelor de activitate(123,81%), în timp ce modificările structurale, în sensul menţinerii unei ponderi ridicate a personalului de pe linia de fabricaţie a produsului A(33,58%) ce realizează 27,99% din cifra de afaceri, influenţează negativ productivitatea medie (-23,81%) b)

W = z ×wz

modificarea totală: ∆W = W 1 −W 0 = z1 × wz1 − z 0 × wz 0 =

11105,66 - 10561,76 = + 453,9 mii lei,

în care: 1. influenţa modificării numărului de zile lucrate/muncitor: ∆W ( z ) = z1 × wz 0 − z 0 ×wz 0 = 235 ×42,437 −10561,76 = 9972,70 −10561,76 = −589,06 mii lei

2. influenţa modificării productivităţii zilnice: ∆W ( wz ) = z1 ×wz1 − z1 × wz 0 =11105,66 −9972,7 = +1132,96 mii lei ∆W = ∆W ( z ) +∆W ( wz ) = −589,06 +1132,96 = +453,9 mii lei

Deşi productivitatea medie totală creşte cu 4,26%, reducerea numărului de zile lucrate ( 6,37%, din motive ce impun o analiză a timpului de muncă) reduce productivitatea care s-ar fi obţinut în condiţiile menţinerii timpului de lucru anterior, cu aproximativ 50%. Firma trebuie să evite aspecte negative ca : - întreruperi nejustificate ale proceselor tehnologice; - depăşiri ale timpului afectat reparaţiilor, renovărilor, inventarelor etc; - absenţe nejustificate ale lucrătorilor; Sarcina managementului40 în utilizarea resursei umane este aceea de a face oamenii capabili realizării performanţei, să facă eficace punctele tari şi nerelevante slăbiciunile lor. Rezervele de creştere a productivităţii muncii se structurează astfel: a) rezerve legate de promovarea progresului tehnic; Progresul tehnic presupune dotarea firmei cu mijloace de muncă moderne şi introducerea unor tehnologii avansate. Promovarea progresului tehnic este impusă de însăşi necesitatea ridicării calităţii activităţii la nivelul exigenţelor unei economii concurenţiale.

Rezervele

creşterii productivităţii muncii legate de progresul tehnic se referă la: investiţii în utilaje 40

Peter Drucker, The new realities, Ed. Mandarin Paperbacks, , 1990, pg. 221;

60

performante şi tehnologii de producţie (reducerea consumului specific de resurse pe unitatea de produs/serviciu, creşterea calităţii produselor, optimizarea proceselor etc), raţionalizarea tehnologiei comerciale şi hoteliere (extinderea aprovizionării directe, preluarea de către industrie a unor operaţiuni efectuate tradiţional de comerţ, promovarea formelor moderne de vânzare), dezvoltarea şi modernizarea bazei materiale pe baza unor soluţii constructive moderne, dotarea unităţilor operative cu utilaje şi mijloace de muncă perfecţionate. b) rezerve legate de promovarea managementului performant; Folosirea raţională a lucrătorilor, ca rezervă a creşterii eficienţei muncii, presupune: delimitarea justă a sarcinilor pe diferite categorii de lucrători şi determinarea relaţiilor de cooperare între ele; repartizarea optimă a fondului de timp de muncă în cadrul unui schimb; redistribuirea sarcinilor în perioadele de vârf de activitate; executarea activităţilor auxiliare, fără a stânjeni activitatea principală. Managementul modern pune accent pe motivarea salariaţilor, ca factor de bază al ameliorării performanţelor personalului angajat. În acest caz, se impune analiza sistematică a indicatorilor: - salariul mediu lunar; - dinamica salariului mediu(pe total şi pe categorii de salariaţi); - indicele de corelaţie între dinamica preţurilor şi dinamica salariilor; - structura salariaţilor pe tranşe de salarii; - valoarea globală a primelor 10 salarii( cele mai mari); - raportul dintre salariile mari şi mici; - ponderea salariilor variabile; - partea de capital deţinută de salariaţi; - valoarea medie anuală a altor forme de venit(dividende, participaţii, prime) obţinute de un salariat. Comparaţiile în timp şi spaţiu ale acestor indicatori permit identificarea posibilităţilor noi de motivare a lucrătorilor. c) rezerve legate de acţiunea factorilor bio-psiho-sociali; Factorii legaţi de însuşirile individuale ale salariaţilor: factori biologici (vârstă, sex, stare de sănătate etc.), psihologici (aptitudini, motivaţie, interesele urmărite, voinţa de muncă, atitudinea faţă de muncă), sociali (condiţiile de viaţă, calitatea mediului familial, activitatea politică şi spirituală, condiţiile socio-culturale), fac ca selecţionarea şi repartizarea personalului să se bazeze pe o apreciere specială a deosebirilor individuale, care influenţează hotărâtor exercitarea profesiei şi rezultatele obţinute. Alţi factori în măsură să asigure ameliorarea

61

performanţelor care trebuie luaţi în considerare se referă la: asigurarea cu locuinţe, mijloace de transport, grija faţă de copii, sprijinirea femeilor mame, satisfacerea nevoilor cultural-sportive etc. d) rezerve legate de alţi factori, cu acţiune indirectă. - proprietăţile mărfurilor propuse spre vânzare(datorită volumului diferit de muncă pe care-l necesită); - structura desfacerilor care se modifică ca urmare a modului de manifestare a cererii populaţiei; - sezonalitatea producţiei şi consumului; - situaţia economică şi socială a teritoriului: aşezarea geografică, densitatea şi structura socio-profesională a populaţiei care determină mărimea şi frecvenţa cumpărărilor…. - conjunctura economică: nivelul preţurilor, rata inflaţiei, politicile micro şi macroeconomice etc. Managementului firmei, ca obiect al diagnosticului, i se pun în evidenţă parametrii constructivi şi funcţionali ai componentelor sale majore: metodologică, decizională, informaţională, organizatorică sau pe funcţiile ce definesc managementul ca proces: previziune, organizare, coordonare, antrenarea (implicarea personalului), control – evaluare, fiindu-i conturat principalele performanţe manageriale. Informaţiile utilizate vor fi grupate în41: - informaţii referitoare la subsistemul metodologic: sisteme de management utilizate de firmă (managementul prin obiective, prin bugete, prin proiecte, prin excepţii), metode şi tehnici de management utilizate de managerii de pe diferite nivele ierarhice (diagnosticarea, delegarea, şedinţa, tabloul de bord, agenda managerială, graficul sarcinilor managerului, tabelul decizional, brainstormingul), stilul de maangement, alte metodologii utilizate în analiza şi perfecţionarea managementului şi a componentelor sale, de natură economică: analiza factorială proceselor şi fenomenelor, controlul de gestiune etc.; - informaţii referitoare la subsistemul decizional: caracterizarea decidenţilor individuali şi de grup, lista deciziilor adoptate, încadrarea tipologică a acestora, modalitatea de fundamentare şi adoptare: act sau proces decizional, etc. - informaţii privind subsistemul informaţional: principalele informaţii vehiculate, încadrarea tipologică a acestora, situaţiile informaţionale (documentele) folosite, fluxurile şi circuitele informaţionale principale în care acestea sunt antrenate, maniera de tratare (manual, automatizat), gradul de informatizare a proceselor de muncă (de execuţie şi de management), 41

Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, pg. 98; 62

gradul de dotare cu calculatoare a firmei, alte aspecte. Asigurarea unui sistem decizional funcţional, eficace şi eficient pentru fiecare firmă este esenţială întrucât condiţionează decisiv performanţele sale. - informaţii referitoare la componenta organizatorică: componentele procesuale (funcţiuni, activităţi, atribuţii, sarcini) şi caracteristicile acestora, componentele stucturale (posturi, funcţii, compartimente, ponderi ierarhice, niveluri ierarhice, relaţii organizatorice) şi particularităţile acestora, documentele organizatorice (ROF, organigramă, fişe de post), tipul de structură organizatorică, încadrarea cu personal a structurii organizatorice, alte aspecte. Analiza structurilor organizatorice urmăreşte existenţa unei organigrame care evidenţiază legăturile ierarhice şi funcţionale (în caz contrar se va cere întreprinderii să o întocmească). Această schemă trebuie să fie însoţită de o situaţie actuală a funcţiilor în raport cu vârsta, care ne permite să cunoaştem, în orice moment, dacă succesiunile sunt bine pregătite şi asigurate la toate nivelurile ierarhice şi dacă există riscul de apariţie a „golurilor” în anii următori. Este studiată cu atenţie organigrama, pentru a vedea, nu atât calitatea oamenilor, cât mai ales modul raţional în care sunt distribuite funcţiile în întreprindere şi maniera în care informaţia circulă de la un eşalon la altul, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Este bine de sesizat dacă instrucţiunile şi infomaţiile circulă cu uşurinţă de sus în jos şi de jos în sus (sub aspect ierarhic) şi dacă există comunicare între servicii, fără de care nu se poate spera într-o veritabilă coordonare. Trebuie studiată apoi organizarea fiecărui serviciu, în special, organizarea contabilă şi existenţa unui control de gestiune. Prezentarea acestor date şi informaţii referitoare la parametrii constructivi şi funcţionali ai componentelor manageriale (metodologică, decizională, informaţională şi organizatorică) permite conturarea principalelor performanţe manageriale. În categoria performanţelor manageriale se înscriu: - frecvenţa schimbărilor manageriale, de ansamblu sau la nivel de componentă managerială, abordată ca necesitate şi oportunitate; - competenţa managerilor, evidenţiată de cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile manageriale pe care le posedă (diferenţiat, funcţie de poziţia ierahică pe care se află); - decizii de calitate adoptate în timp real şi acţiuni corespunzătoare iniţiate pentru aplicarea lor; - informaţii de calitate, transmise operativ beneficiarilor, manageri şi executanţi; - instrumentar managerial adecvat situaţiilor manageriale şi economice specifice firmei; - apelarea frecventă la metodologii de proiectare/reproiectare şi întreţinere a funcţionării managementului şi componentelor sale;

63

- abordarea echilibrată a componentelor procesuale şi structurale, din punct de vedere decizional; - corespondenţa dintre tipurile de decizii şi poziţia ierarhică a decidenţilor; - maniera de satisfacere a nevoilor informaţionale ale managerilor; - gradul de apropiere a managementului de execuţie (dat de numărul de niveluri ierarhice); - corespondenţa posturi-titulari de posturi; - maniera de structurare a autorităţii pe niveluri ierarhice; corespondenţa dintre obiective şi componentele procesuale ale firmei; - calitatea documentelor organizatorice, etc. 2.3.1.2.2. Analiza resurselor materiale şi a condiţiilor de exploatare Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi şi au în componenţa lor: -

activul fix, imobilizat: clădirile, utilajele şi echipamentele de producţie;

-

activ circulant: materiile prime şi materialele, resursele energetice.

Principalele aspecte urmărite în analiza resurselor se referă la: - asigurarea întreprinderii cu resurse - utilizarea resurselor - eficienţa utilizării resurselor Analiza mijloacelor fixe Analiza dinamicii şi mărimii mijloacelor fixe Dinamica activelor imobilizate trebuie analizată atât pe baza valorii de inventar (iniţiale), cât şi a valorii medii anuale, fiind direct legată de investiţiile din cursul exerciţiului. În analiza dinamicii activelor imobilizate se urmăreşte evoluţia valorii medii sau a valorii de inventar brute în cursul exerciţiului pe total sau pe categorii de imobilizări (corporale, necorporale, financiare), o atenţie deosebită trebuind să se acorde imobilizărilor corporale ce participă nemijlocit la procesul de producţie. 1. Analiza mijloacelor fixe totale Aprecierea volumului imobilizărilor corporale are la bază date furnizate de situaţiile financiare corectate cu informaţiile privind imobilizările utilizate care nu fac parte din patrimoniul întreprinderii şi cu reevaluările sistematice necesare42. Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor43: a) Modificarea absolută a mijloacelor fixe: ∆f i = f i1 - f i 0 ; ∆F = F1 - F0 ; 42 43

Monica Petcu – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 151 Maria Niculescu – „Diagnostic economic”, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 146 64

unde: fi – valoarea mijloacelor fixe din categoria „i”; F – valoarea mijloacelor fixe totale. b) Modificarea relativă a mijloacelor fixe: ∆f i (%) =

f i1 − f i 0 F − F0 ⋅100 sau ∆F(%) = 1 ⋅ 100 f i0 F0

c) Coeficientul intrărilor de mijloace fixe: K1 =

I ⋅100 F

unde: I – valoarea intrărilor de mijloace fixe. d) Coeficientul ieşirilor de mijloace fixe: KE =

E ⋅100 F

unde: E – valoarea ieşirilor de mijloace fixe. e) Coeficientul mişcării globale a mijloacelor fixe: K MG =

I +E ⋅100 F

Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelaţie cu evoluţia producţiei, respectiv a cifrei de afaceri şi cu faza de maturitate a întreprinderilor. Devansarea mijloacelor fixe de către ritmul cifrei de afaceri constituie, ca regulă generală, expresia folosirii eficiente a mijloacelor de muncă disponibile pentru întreprinderile aflate în fază de maturitate. Faza de demaraj sau creştere poate justifica devansarea ritmului cifrei de afaceri de către cel al mijloacelor fixe. 2. Analiza structurii şi stării mijloacelor fixe Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică eficienţa generală a activelor imobilizate. Analiza structurii mijloacelor fixe Structura activelor imobilizate pune în evidenţă ponderea categoriilor de imobilizări necorporale, a categoriilor de imobilizări corporale şi a imobilizărilor financiare. Structura imobilizărilor corporale are importanţă în eficienţa generală a activelor şi reflectă compoziţia tehnologică a capitalului fix. Creşterea ponderii imobilizărilor corporale active amplifică eficienţa generală a activelor imobilizate. Analiza structurii mijloacelor fixe permite evidenţierea acelor categorii spre care s-a orientat programul investiţional al întreprinderii. De obicei, programul investiţional este orientat

65

în direcţia acelor mijloace fixe care participă direct şi nemijlocit la obţinerea de produse finite, executarea de lucrări, etc44. Analiza tradiţională se bazează pe indicatorul „Coeficientul de structură” pe categorii de mijloace fixe (gi): gi =

mf i ×100 MF

Acest coeficient de structură defineşte ponderea fiecărei grupe, subgrupe, clase şi subclase de mijloace fixe în totalul acestora. Des utilizat în analiza economică este indicatorul „Coeficientul mijloacelor fixe active”45 (mfa) mf a =

mf a ×100 MF

unde: mfa – valoarea mijloacelor fixe active. Structura mijloacelor fixe poate fi analizată şi pe funcţii ale întreprinderii, evidenţiindu-se astfel resursele tehnice afectate: − cercetării – dezvoltării; − aprovizionării;: − producţiei; − distribuţiei. Analiza stării mijloacelor fixe Studiul stării mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorilor46: a) Coeficientul de reînnoire, care exprimă raportul dintre mijloacele fixe intrate prin investiţii (Inv.) şi valoarea totală a acestora: Kr =

Inv. ×100 MF

Acest indicator permite estimarea importanţei programului de investiţii în raport cu capacităţile existente. O valoare ridicată a indicatorului exprimă preocuparea întreprinderii pentru dezvoltarea capacităţilor sale de producţie şi de distribuţie. Depăşirea unui anumit prag comportă şi o creştere a riscului legat de: − schimbarea conjuncturii economice; − schimbarea tehnologiei; − neasigurarea sporului de productivitate scontat; 44

Nicolae Georgescu, Vasile Robu – „Analiză economico-financiară”, Editura ASE, Bucureşti, 2001, p. 239 Mijloacele fixe active sunt cele care concură în mod direct la realizarea în bune condiţii a procesului de exploatare. 46 Maria Niculescu, op. cit., p. 154 45

66

− asigurarea vânzării produselor (serviciilor) realizate cu noile capacităţi. O valoare redusă a indicatorului arată că întreprinderea exploatează capacităţile existente, existând riscul „îmbătrânirii” capacităţilor disponibile, cu toate consecinţele ce decurg pe planul productivităţii şi eficienţei. Riscul creşte pe măsură ce întreprinderea se orientează spre diversificarea activităţilor, respectiv spre crearea şi lansarea de noi produse. b) Coeficientul de uzură: Ku =

A ×100 MF

unde: A – suma amortizării cumulate. Evoluţia acestei rate exprimă politica de investiţii a firmei: „îmbătrânirea” mijloacelor fixe (creşterea ratei), menţinerea stării lor (stabilitatea ratei), respectiv „întinerirea” mijloacelor disponibile (diminuarea ratei). c) Coeficientul de modernizare, care reprezintă ponderea în totalul mijloacelor fixe a celor modernizate (M): Km =

M ×100 MF

Indicatorii de stare prezentaţi sunt utili cadrelor de conducere atât pentru fundamentarea deciziilor privind întreţinerea, modernizarea şi dezvoltarea activelor corporale (fixe), cât şi pentru înţelegerea modificării rezultatului şi a perspectivei acestuia. 3. Analiza utilizării mijloacelor fixe Analiza folosirii intensive a mijloacelor fixe se face, în principal, pe baza următorilor indicatori47: 1. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie, se determină ca raport între volumul efectiv al producţiei (Q1) şi volumul maxim al acesteia, aferent capacităţii de producţie (Q max), astfel: CP =

Q1 ⋅100 Q max

2. Indicele de utilizare intensivă (Iu), reprezintă producţia medie pe unitatea de caracteristică a utilajului, pe unitatea de timp, astfel: Iu =

Q K ⋅T

în care: Q – capacitatea de producţie, respectiv volumul producţiei; K – caracteristica utilajului (dimensiunea); T – timpul de lucru. 47

Nicolae Georgescu, Vasile Robu, op. cit., p. 242 67

Cu cât indicele de utilizare intensivă este mai mare, cu atât şi gradul de folosire a capacităţii de producţie este mai mare. Potrivit acestei logici, înseamnă că volumul producţiei apare sub forma funcţiei Q = f(K, T, Iu), ceea ce facilitează determinarea influenţei fiecăruia din cei trei factori. 3. Randamentul mediu pe utilaj sau pe unitatea de timp Randamentul mediu constituie o formă sintetică de reflectare a utilizării mijloacelor fixe. El poate fi determinat şi analizat, după cum urmează: •

pe utilaj, ca raport între volumul producţiei (Q) şi numărul mediu de utilaje ( Nu ):

Ru =

•

Q Nu

pe unitatea de timp de lucru, determinat ca raport între volumul producţiei (Q) şi timpul de lucru al utilajelor (Tu):

rh =

Q Tu

Dacă se are în vedere funcţia Q = f( Nu , t ,

rh ),

respectiv Q =

Nu ⋅ t ⋅ rh ,

rezultă că

modificarea volumului producţiei se explică prin influenţele exercitate de cei trei factori. 4. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe Utilizarea eficientă a activelor imobilizate este un factor de ridicare a eficienţei economice generale, fiind condiţionată de existenţa unor corelaţii favorabile între ritmurile de creştere a unor indicatori luaţi în calculul eficienţei. Pentru caracterizarea eficienţei activelor imobilizate se utilizează un sistem de indicatori care compară producţia (Q) sau profitul (P) cu valoarea activelor imobilizate (sau a imobilizărilor corporale): a) Valoarea producţiei( profitului) la 1000 lei active imobilizate (Ai): I Ai =

Q( P) Q( P ) Ic ×1000 = ×1000 × = Iic × gic Ai Ic Ai

în care: Iic – eficienţa imobilizărilor corporale; gic – ponderea imobilizărilor corporale în activele imobilizate. Creşterea eficienţei activelor imobilizate impune corelaţia I Q ( B ) > I Ai şi este determinată de ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale (Iic) şi de creşterea ponderii acestor imobilizări (gic) în activele imobilizate (Ai). Eficienţa imobilizărilor corporale depinde de eficienţa imobilizărilor corporale active (Iica) şi de ponderea imobilizărilor corporale active (gica) în totalul imobilizărilor corporale:

68

Iic =

Q( B) Ica ×1000 × ×100 = Iica × gica Ica Ic

b) Eficienţa imobilizărilor corporale poate fi determinată şi cu ajutorul raportului: Iic =

Q Ic

N W ×1000 = ×1000 N H

în care: Q/N =

W

- productivitatea medie anuală a muncii;

Ic/N = H - gradul de dotare tehnică a muncii. Ridicarea eficienţei imobilizărilor corporale este condiţionată de existenţa unor decalaje între ritmurile de creştere a indicatorilor, cum ar fi: I Q > I ca ; I Q > I Ic ; I Wa > I H .

Analiza mijloacelor (activelor) circulante In structura economică a întreprinderii, activele circulante joacă rolul de obiect asupra căruia se realizează acţiunea de prelucrare şi transformare. Activele circulante se deosebesc de activele imobilizate prin faptul că valoarea lor, angajată într-un poces economic, se regăseşte în totalitate în produse şi/sau serviciile rezultate, iar prin vânzarea-încasarea acestora se permite revenirea capitalului concretizat în acele active, la starea iniţială, de bani, în întregime – la sfârşitul ciclului financiar respectiv48. Desfăşurarea ciclului de exploatare necesită deţinerea de active fizice şi financiare (active circulante) grupate în trei categorii: -

stocuri de materii prime, producţie în curs de fabricaţie şi produse finite;

-

creanţe asupra clienţilor;

-

creanţe diverse de exploatare.

Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa stocurilor care care apar ca urmare a faptului ca fluxul fizic al intrărilor şi cel al ieşirilor este discontinuu. Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire. Fondurile investite în stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică şi trebuie folosite cu eficienţă. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităţilor efectiv imobilizate, ţinându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate intermediare ce apar până la consumul sau vânzarea stocurilor, de cheltuielile de păstraredepozitare, de alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze rentabilitatea rezultată din deţinerea de stocuri. Constituirea unor stocuri mari la nivelul unităţilor patrimoniale poate avea influenţe pozitive în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau a obţinerii unor 48

D.Bucătaru - op.cit., p.164 69

condiţii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari. Influenţele pot fi şi negative în următoarele situaţii: scăderea preţului materiilor prime, modificarea tehnologiei de prelucrare a materiilor prime, apariţia unor înlocuitori superiori calitativ, pierderi din degradări fizice sau morale. Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte necesarul optim de active circulante materiale, pentru o anumită perioadă de timp exprimat valoric, în vederea realizării în bune condiţii a obiectului şi volumului previzionat al activităţii. Mărimea stocurilor sau nivelul lor de formare este influenţată de o serie de factori dintre care cei mai importanţi sunt49: − frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori; − strategiile care pot fi aplicate de furnizori în organizarea şi derularea livrărilor către clienţi; − cantitatea minimă care poate fi comandată de un client unui furnizor în condiţii economice avantajoase sau la preţuri accesibile; − capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în corelaţie cu distanţa de transport; − condiţiile naturale şi de climă; − proprietăţile fizico-chimice ale bunurilor stocate; − capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată; − volumul şi structura producţiei; − normele de consum; − durata de comandă-aprovizionare; − cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare şi cheltuielile de stocare; − periodicitatea fabricaţiei la producător; − amplasamentul stocurilor de resurse materiale. Dimensionarea stocurilor este o problemă legată de determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare, în general, şi a stocurilor, în particular. 1. Optimizarea mărimii stocurilor Optimizarea mărimii stocurilor trebuie să se facă ţinând cont de următoarele criterii50: - constituirea unor stocuri, în volumul şi structura care să asigure desfăşurarea continuă a procesului de producţie în ritmurile şi proporţiile stabilite, în condiţiile folosirii complete şi 49 50

Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit., p. 98 – 99 Dumitru Fundătură, Op. cit., p. 266 70

intensive a capacităţilor de producţie, utilizării judicioase a resurselor materiale, sporirii continue a profitului întreprinderii; - adaptarea operativă a volumului şi structurii stocurilor la modificările intervenite în structura producţiei şi consumului, în tehnologiile de fabricaţie, în asimilarea de noi materiale cu caracteristici superioare, în îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor; - asigurarea unui volum al stocurilor, astfel încât să se realizeze un raport optim între nivelul stocurilor de materiale, costurile stocării şi dinamica profitului; - dimensiunea stocurilor şi perioada lor de asigurare să permită accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante materiale, readucerea în circuitul economic a stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare, eliminarea stocurilor care nu sunt necesare, a pierderilor şi degradărilor în timpul depozitării şi stocării; - întregul proces de stocare să fie susceptibil la îmbunătăţirile aduse de perfecţionarea continuă a procesului de aprovizionare; - creşterea continuă a eficienţei economice şi a gestiunii stocurilor prin reducerea cheltuielilor materiale. Analiza stocurilor de materiale constituie o componentă de bază a analizei gestiunii resurselor materiale. În cadrul unei unităţi patrimoniale, analiza stocurilor de materiale vizează mai multe aspecte. O primă problemă se referă la evoluţia stocurilor comparativ cu cifra de afaceri. Un al doilea aspect în analiza stocurilor se referă la evoluţia lor faţă de un nivel considerat al acestora (stoc normat, mediu, maxim sau orice altă categorie). De aceea, fiecare unitate patrimonială trebuie să-şi stabilească limita stocurilor şi să urmărească respectarea acesteia. 2. Analiza utilizării şi eficienţei utilizării resurselor materiale În analiza utilizării resurselor materiale se foloseste indicatorul - consumul specific de material sau norma de consum care reflectă cantitatea maximă de materii prime, materiale, combustibil, energie etc. ce se poate consuma pentru fabricarea unei unităţi de produs sau pentru executarea unei lucrări în anumite condiţii de producţie - particularităţile constructive şi tehnologice ale produselor etc. Norma de consum este formată din51:

51

-

consumul net sau util de materiale (Cn);

-

pierderi datorate procesului tehnologic (Pt);

-

pierderi netehnologice (Pnt);

-

materiale refolosibile rezultate in procesul tehnologic (Mrt)

http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=3456 71

-

materiale refolosibile rezultate in afara procesului tehnologic (Mrat).

Norma de consum constituie un element de baza în construirea planului de aprovizionare. Pentru majoritatea materialelor, norma de consum poate fi exprimată astfel: Nc(cs) = Cn + Pt + Mrt + Pnt + Mrat El se urmăreşte în dinamică şi în raport cu normele de consum. În acest scop se determină indicele consumului specific: I cs =

cs1 ×100 cs 0

Pentru caracterizarea sintetică a eficienţei utilizării resurselor materiale se recomandă construirea unui sistem de indicatori pe baza unor modele care să permită evidenţierea legăturii dintre consumul de resurse materiale şi diferite laturi ale activităţii economico-financiare a întreprinderii. Principalii indicatori sintetici pe baza cărora poate fi apreciată eficienţa utilizării resurselor materiale sunt:



Producţia obţinută la 1000 lei valoare material consumată cu relaţia: Qf ∑q × p ×1000 ×1000 = M M

unde: M – valoarea resurselor materiale consumate. 

Valoarea adăugată la 1000 lei valoare material consumată pe baza modelului: Va Qe × va ×1000 = ×1000 M M



Profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei valoare material consumată utilizând modelul:

P × 1000 = M'

∑q

v

× p − ∑ qv × c M'

⋅ 1000

unde: M ' - valoarea materialelor consumate aferente cifrei de afaceri. Viteza de rotaţie a stocurilor reprezintă un indicator calitativ exprimând eficienţa folosirii acestora. Ea se exprimă prin intermediul a doi indicatori52: 

viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui circuit, număr de zile de stocare (indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate;



coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg stocurile într-o perioadă de timp (de obicei, un an). Aproximeaza de cate ori stocul a fost rulat pe parcursul exercitiului financiar.

52

Mihai Toma, op. cit., p. 128 72

Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător se înscrie produsul dintre stocul mediu ( S ) şi numărul de zile din an sau semestre (T), iar la numitor volumul cifrei de afaceri (Ca) anual sau trimestrial, exprimată, pentru comparailitate, în cost: V =

S ×T Ca

Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T) la coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite (NC), în cazul în care acesta este cunoscut: V =

T NC

Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite (NC) pe care le parcurg stocurile într-o perioadă de timp se calculează fie ca raport între cifra de afaceri (Ca) şi stocul mediu ( S ), fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile (V): NC =

Ca S

sau

NC =

T V

Stocurile medii se calculează astfel: S trim =

unde:

S trim

Si + S f 2

; S an =

∑S

trim

4

- stocul mediu trimestrial;

Si – stocul iniţial al trimestrului; Sf – stocul final al trimestrului; S an

- stoc mediu anual.

Viteza de rotaţie a stocurilor trebuie să fie comparată în timp pentru a se trage concluzii şi a se acţiona asupra nivelului stocurilor în funcţie de interesele unităţii patrimoniale. Accelerarea vitezei de rotaţie are influenţe pozitive asupra profitului şi ratei rentabilităţii. Accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor se poate asigura prin acţiuni de natură tehnică, organizatorică şi financiară care trebuie să fie aplicate în fiecare fază a procesului de exploatare: aprovizionare, producţie şi comercializare. În faza aprovizionării sunt necesare decizii şi acţiuni care să asigure eliminarea perioadei de inactivitate din cauza insuficienţei aprovizionării. Desfăşurarea continuă a procesului de producţie necesită existenţa unui stoc permanent de materii prime şi materiale. Perfecţionarea aprovizionării poate avea loc prin creşterea operativităţii, adaptarea rapidă la condiţiile de piaţă, selectarea furnizorilor după anumite criterii, încheierea contractelor la timp şi respectarea lor. În această fază este necesar să se reducă pierderile în timpul transportului, manipulării şi depozitării. O cauză a încetinirii vitezei de

73

rotaţie în această fază constă în apariţia de stocuri supra necesare, ca urmare a contractării eronate sau sistării fabricaţiei unor produse. În faza de producţie, volumul stocurilor depinde, în cea mai mare parte, de costuri şi de durata ciclului de fabricaţie. Orice modalitate de reducere a acestora reprezintă şi un mod de accelerare a vitezei de rotaţie a stocurilor. Realizarea acestui obiectiv se poate face prin organizarea corespunzătoare a producţiei, stabilirea unor fluxuri raţionale de fabricaţie şi prin alegerea celor mai performante tehnologii de fabricaţie. În faza comercializării, desfacerea produselor şi încasarea rapidă a contravalorii lor au ca efect întregirea lichidităţii. Gradul de lichiditate generală a întreprinderii se determină raportând total active circulante la total active pe termen scurt. Vânzarea imediată a produselor finite are loc atunci când acestea corespund cerinţelor pieţei ca volum, structură şi calitate. Accelerarea vitezei de rotaţie în faza de comercializare se poate realiza prin reducerea perioadei de decontare, obţinerea ritmică a produselor şi prin reducerea timpului de sortare şi ambalare. Ca element de competitivitate (factor esenţial al diferenţierii produselor) şi ca „armă” concurenţială, tehnologia utilizată constituie obiect al diagnosticului pentru că, dincolo de dimensiunea fizică, ea a devenit o variabilă de decizie. Este considerată un atu pentu o firmă inovatoare (o ameninţare pentru o firmă urmăritoare sau imitatoare) care are privilegiul cercetării şi dezvoltării în raport cu activitatea de producţie53. Pentru a recurge la analiza tehnologiei întreprinderea trebuie mai intâi a evalueze patrimoniul său tehnologic şi apoi să măsoare forţa concurenţială pe care ar obţine-o. Analiza tehnologică evaluează portofoliul tehnologic al firmei, identifică stadiul de dezvoltare a acesteia, şi se desfăşoară, în general pe două nivele: - pe produse, pentru a identifica tehnologiile pe care firma trebuie să le domine pentru a putea duce la bun sfârşit activităţile necesare; - pe procese de producţie, urmărind a arăta cum trebuie să se organizeze mai bine fabricaţia

pentru

a

realiza

cerinţele

de

calitate,

obţinerea

unor

economii

dimensionale şi flexibilitatea aparatului de producţie. Criteriile tehnice şi tehnologice care fac obiectul diagnosticului strategic sunt : Dotarea tehnică şi tehnologică

53

-

volumul şi structura activelor fixe;

-

gradul de uzură a activelor fixe;

-

gradul de uzură morală a activelor fixe;

-

gradul de uzură morală a tehnologiilor;

Pascal Charpentier, OP. Cit., pg. 110; 74

-

-

gradul de înzestrare tehnică a muncii;

-

gradul de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie;

-

gradul de utilizare a capacităţii de producţie.

Capacitatea de înnoire şi modernizare a produselor şi tehnologiilor -

ritmul înnoirii şi modernizării produselor şi tehnologiilor;

-

ponderea producţiei, reprezentată de produse noi şi modernizate în ultimii 3 ani, în totalul producţiei;

-

gradul de organizare a activităţilor de concepţie tehnică;

-

gradul mediu de folosire a potenţialului tehnic al inginerilor, tehnicienilor, maiştrilor;

-

disponibilitatea de a proiecta şi asimila produse de mare complexitate;

-

disponibilitatea diversificării producţiei şi serviciilor.

2.3.1.3. Analiza consumului de resurse (a cheltuielilor firmei) Orice întreprinzător (considerat raţional, care ţinând seama de resursele pe care le deţine, ia decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora) ştie că pentru a-şi maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obţine un anumit nivel al producţiei, fie să maximizeze producţia care se poate obţine (şi vinde) cu un nivel dat al costurilor. Va trebui optimizat aşadar, volumul şi structura producţiei dar şi consumul de resurse, astfel încât costurile aferente să fie minime pentru o rentabilitate maximă.54 Managementul costurilor implică stabilirea unor costuri normale, care constituie un criteriu de comparaţie a comportamentului diferitelor categorii de cheltuieli. Sunt considerate normale în teoria şi practica economică următoarele mărimi: - standardele de cheltuieli, stabilite pe baza tehnologiilor de fabricaţie, care asigură obţinerea produselor la parametrii proiectaţi; - nivelul cel mai scazut al cheltuielilor înregistrate în ramura de activitate respectivă; - costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente capitalului propriu. În plus, este important ca în fiecare unitate să existe un plan (program, buget) al costurilor, care să fie în permanenţă adaptat condiţiilor concrete în care au loc procesele economico-productive, constituind, de asemeni, bază de raportare pentru realizările fiecărei perioade.

54

Silvia Petrescu, Analiza economico-financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pg. 127; 75

Se afirmă în literatura de specialitate 55 că cel mai bun control al costurilor presupune raportarea resurselor la rezultate, pentru că, costurile nu apar de la sine, ci sunt puse în slujba obţinerii unui anumit rezultat, şi, prin urmare, ceea ce contează nu este nivelul absolut al costurilor ci raportul între eforturi şi rezultate. De aceea în analiză, alături de dinamica cheltuielilor este urmărită şi eficienţa lor, în corespondenţă cu veniturile pe care le generează. Pentru managementul întreprinderii prezintă o deosebită importanţă structurarea cheltuielilor dupa natura lor, aşa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară şi prezentate în contul de “Profit şi pierderi”: a) - cheltuieli de exploatare, reprezintă consumurile efectuate în scopul realizării obiectului de activitate şi cuprind: - materii prime şi materiale consumabile; - energie electrică şi apă; - combustibili; - lucrări şi servicii executate de terţi; - salarii şi cheltuieli asimilate acestora; - impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; - amortizări şi provizioane. b) - cheltuieli financiare: - pierderi din creanţe imobilizate legate de participaţii; - pierderi din vânzarea titlurilor de plasament; - diferenţe nefavorabile de curs valutar; - dobânzi plătite aferente creditelor contractate. c) -cheltuieli extraordinare, acele cheltuieli care nu sunt legate de activitatea normală a unităţii patrimoniale şi cuprind: - cheltuieli legate de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi, penalităţi); - pierderi din calamităţi; - cheltuieli legate de operaţiuni de capital (valoarea contabilă a imobilizărilor cedate). Indicatorul reprezentativ pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor, alături de dinamica cheltuielilor în volumul lor absolut, este: 1. pentru domeniul industrial:

55

Peter F. Drucker, Managementul Strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 2001, pg. 59; 76

Rata medie a cheltuielilor sau cum se mai întâlneşte în literatura de specialitate: rata medie de eficienţă a cheltuielilor, cheltuieli la 1000 lei venituri (cifra de afaceri), oglindind, indiferent de denumirea aleasă, consumul de resurse. Calculul acestui indicator (la nivel total) se face în următoarele variante: n

Cht × 1000 sau RCht = (1) RCht = Vt t

∑ ch i =1 n

∑ vt i =1

i

× 1000

i

n

(2)

RCht =

∑ gi × rch

i

i =1

100 n

chi ∑ Cht i =1 RCht = × 1000 = × 1000 Ca Ca

(3)

n

∑ qv

(4) RCht =

i =1 n

i

× ci

∑ qv × p i

i =1

i

în care: n

∑ch i =1

i

- suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare,

excepţionale); n

∑vt i =1

i

- suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, exepţionale);

gi - structura veniturilor pe activităţi (centre de cost):

gi =

vt i × 100 Vt t

rchi - rata medie a cheltuielilor pe activităţi:

rchi =

chi × 1000 vt i

qvi - producţia vândută exprimată în unităţi fizice; c i - costul mediu de producţie unitar; n

ci =

∑ qv × c i

i =1

n

∑ qv i =1

i

;

i

77

pi

- preţul mediu unitar de vânzare. n

pi =

∑ qv × p i

i =1

i

n

∑ qv i =1

i

Calculul acestui indicator poate fi detaliat la nivel de activitate, produs, serviciu sau categorii de cheltuieli de exploatare (materiale, salariale, variabile, fixe, directe, indirecte). Notă:

În cursul unui exerciţiu financiar (ţinând cont de factorul timp), sub influenţa

inflaţiei, a strategiilor de piaţă ale firmei, costurile de producţie ( ci ) şi preţurile de vânzare ( p i ) variază, ceea ce face ca, costul curent şi preţul curent să fie considerate ca valori medii.

O importanţă deosebită are analiza cheltuielilor de exploatare care, fiind legate de activitatea normală, curentă a unităţii patrimoniale (activitate ce cuprinde operaţiile cu caracter economic şi comercial privind aprovizionarea, producţia şi comercializarea bunurilor), deţin ponderea cea mai mare şi fac obiectul expres al analizei economice. Informaţiile obţinute din analiza acestor cheltuieli ajută întreprinderea în alegerea strategiilor ce-i oferă posibilitatea să concureze pe piaţă în condiţii de performanţă. Diagnosticul cheltuielilor de exploatare presupune rezolvarea următoarelor probleme: - caracterizarea generală şi eficienţa cheltuielilor de exploatare; - analiza cheltuielilor variabile şi fixe; - analiza cheltuielilor materiale; - analiza cheltuielilor salariale; - analiza costului unitar; - metodologia de cuantificare a căilor de reducere a costurilor. În dinamică, analiza cheltuielilor de exploatare vizează evoluţia acestora56 (care poate fi proporţională cu cea a cifrei de afaceri, cu aceeaşi tendinţă dar cu ritmuri mai lente - degajând surplus de rezultat - sau cu ritmuri mai rapide – erodând rezultatul -), evidenţierea modificărilor intervenite de la o perioadă la alta sau faţă de obiectivele urmărite, pe total şi categorii de cheltuieli. Din punct de vedere structural, analiza cheltuielilor de exploatare urmăreşte modificările intervenite în structura cheltuielilor, determinarea importanţei, ca nivel al costului şi ca pondere în totalul cheltuielilor, pentru a identifica acele categorii de cheltuieli a căror ameliorare generează economii semnificative (cu condiţia să nu fie afectată calitatea produselor) şi care necesită atenţie deosebită din partea managerilor. 56

Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 205; 78

Analiza eficienţei lor se face utilizând următorii indicatori: a) Cheltuieli de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare ( Rche ), pe total şi categorii de cheltuieli, cu relaţiile: a 1 ) pentru nivelul total al cheltuielilor de exploatare : n

Che Rche = = Vte

∑ che

i

i =1 n

∑ vte

× 1000

i

i =1

a 2 ) pe categorii de cheltuieli de exploatare : chei ×1000 Vte

rchei =

a 3 ) pe tipuri de activităţi de exploatare (vânzări de mărfuri, livrări de produse, executări de servicii, producţia stocată, producţia imobilizată, alte venituri de exploatare): n

Rche =

∑g i =1

i

× rchei

,

unde:

100

gi - structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi; gi =

vtei × 100 Vte

rchei - rata cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe tipuri de activităţi. rchei =

b)

chei × 1000 vtei

Cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri( Rche Ca )

Calculul acestui indicator îşi găseşte justificarea în faptul că cifra de afaceri constituie principala componentă a veniturilor de exploatare, deţinând ponderea cea mai mare şi ca atare, îi va fi ataşată ponderea cea mai mare a cheltuielilor de exploatare. Două modele factoriale definesc această relaţie: n

b 1 ) Rche

Ca

=

∑ qv i =1 n

∑ qv i =1 n

b2 )

Rche

Ca

=

∑g i =1

i

i

× ci

i

× pi

× 1000

× rchei

100

79

unde: qvi - volumul fizic al producţiei vândute; c i - costul mediu pe produs; pi

- preţul mediu de vânzare pe produs (exclusiv TVA);

g i - structura producţiei vândute pe produse; rchei - cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri pe produs, rchei = n

∑ qv i =1

n

∑ qv i =1

i

i

ci ×1000 ; pi

× c i - producţia vândută exprimată în cost mediu de producţie; × p i - producţia vândută exprimată în preţ mediu de vânzare (cifra de

afaceri). Pentru ca activitatea întreprinderii să fie eficientă Rch
CMPC Rata rentabilităţii economice trebuie aşadar să remunereze capitalurile investite, cel puţin la nivelul ratei medii a dobânzii, plus riscul economic şi financiar pe care şi l-au asumat cei care au plasat capitalul în întreprindere. De nivelul acestei rate sunt interesaţi, în primul rând investitorii actuali şi cei potenţiali (acţionarii şi băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte forme de plasament (dobânzile la depozitele bancare, câştigul din plasarea capitalului la alte întreprinderi etc.), dar şi managerii, pentru care un nivel ridicat al acestei rate semnifică o gestiune eficientă a capitalurilor investite. În acest sens ei compară rata rentabilităţii economice cu rata medie a costului capitalului (Rci), putându-se întâlni următoarele situaţii: - Re > Rci cu semnificaţia unei activităţi ce degajă o rentabilitate economică superioară costului capitalului, înregistrându-se o valoare adaugată economică pozitivă care va spori valoarea de piaţă a întreprinderii; - Re < Rci înseamnând că rentabilitatea obţinută nu poate acoperi solicitările furnizorilor de capital, înregistrându-se o valoare adaugată economică negativă şi o reducere a capitalurilor proprii.

d) rata rentabilităţii financiare(Rf) Este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor lor, sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora. Este efectul gestiunii globale a întreprinderii (exploatare, financiară, extraordinară), arătând capacitatea managementului întreprinderii de a asigura rentabilizarea capitalurilor care i-au fost încredinţate spre gestionare de acţionari şi creditori. Prin urmare managerii, la rândul lor, vor fi interesaţi să păstreze un nivel corespunzator al acestei rate, pentru a-şi putea păstra poziţiile şi a realiza criteriile de performanţă ale firmei. Se calculează în două variante: d.1) rentabilitatea financiară a capitalului propriu, ca raport procentual între profitul net (rezultatul exerciţiului) şi capitalul propriu:

98

Rf =

Pn ×100 K pr

d.2) rentabilitatea financiară a capitalului permanent, ca raport procentual între profitul net şi capitalul permanent: Rf =

Pn ×100 . Kp

Analiza ratei rentabilităţii financiare se poate face şi prin descompunerea în rate explicative după sistemul: Rf =

Pn Ca Pn ×100 = × ×100 , în care K pr K pr Ca

Ca – rata de rotaţie a Kpr K pr

Pn ×100 – rata rentabilităţii comerciale. Ca

Maximizarea rentabilităţii financiare presupune: − maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc. − creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a creanţelor clienţilor); − minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor. Rentabilitatea financiară este principalul indicator privind performanţele firmei (deşi este afectată de convenţiile contabile ce stau la baza determinării profitului net şi de elementele de natură fiscală), care depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de eficienţa capitalului avansat (rentabilitatea economică) şi de politica financiară (structura financiară, de modul în care întreprinderea îşi finanţează activitatea: prin capitaluri proprii sau prin împrumuturi) a acesteia. Interdependenţa dintre cele trei forme ale rentabilităţii este evidenţiată în relaţia:  D R f = Re + ( Re − rd ) × K pr 

 ci   , în care: 1 −  100 

 S d ( suma dobânzii )   ; Rd – rata medie a dobânzii la capitalul împrumutat  D ( datorie )  

99

D K pr – rata levierului financiar (coeficient de îndatorare);

ci – cota de impozit/profit. Modificarea structurii financiare determină variaţii ale rentabilităţii financiare. Astfel, la creşterea coeficientului de îndatorare rentabilitatea financiară va creşte doar în condiţiile în care rentabilitatea economică este mai mare decât costul capitalului împrumutat pe termen mediu/lung prin credit bancar sau obligatar. Creşterea ponderii creditelor în această situaţie este utilă pentru firmă şi generatoare de valoare pentru acţionari58. Dacă costul capitalului împrumutat este mai mare decât rentabilitatea economică, orice creştere a gradului de îndatorare va diminua rentabilitatea financiară şi va duce la diminuarea valorii firmei. Dacă rentabilitatea economică este egală cu costul datoriei creşterea gradului de îndatorare nu afectează rentabilitatea financiară şi, în aceste condiţii, decizia asupra structurii financiare trebuie să aibă la bază alte criterii decât profitabilitatea capitalurilor proprii cum ar fi: accesibilitatea diferitelor modalităţi alternative de finanţare (credite sau emisiune de acţiuni) şi urmărirea unei structuri echilibrate între diferitele grupuri de interese ale proprietarilor. 2.3.2.2 Analiza pragului de rentabilitate Într-o economie concurenţială producătorul, în interesul său pentru a obţine profit, nu poate influenţa nici preţul cu care cumpără factorii de producţie (mijloace, forţă de muncă, obiecte ale muncii) şi nici preţul de vânzare al bunurilor pe care le produce vinde. Ceea ce poate controla sunt costurile activităţii sale şi poate contribui cu decizii optime la diminuarea lor. Dacă se admite că orice proces se concepe ca o contribuţie a factorilor de producţie, pentru a constitui o structură optimă de producţie cu costuri minime unitare, atunci singura variabilă asupra căreia producătorul poate acţiona, este nivelul activităţii sale, obiectivul fiecărui întreprinzător fiind maximizarea profitului. Ce se întâmplă însă în rezultatele financiare ale firmei dacă nivelul prestabilit al activităţii, ca volum sau valoare, se modifică (fluctuează)? 59 Managementul firmei, în interesul realizării acţiunilor propuse, se confruntă mai ales cu analiza consecinţelor acestora: Care ar fi efectul asupra profitului dacă s-ar reduce preţul de vânzare şi s-ar vinde mai multe produse? Ce volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru a se acoperi costurile fixe generate de dezvoltarea firmei prin achiziţionarea unor noi echipamente?

58

Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul Român de Cercetări în evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002, pg. 248; 59 C.Rusu, Op. cit., pg. 138; 100

Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (Q) afectează, în mod evident: dimensiunea costurilor variabile (Chv) şi fixe (Chf); volumul vânzărilor (qv) şi al cifrei de afaceri (Ca); nivelul profitului (P). În teoria şi practica economică studiul relaţiei dintre costuri - volum de activitate - profit reprezintă conţinutul analizei cu acelaşi nume. Cunoaşterea acestei relaţii face capabil managementul firmei de a-şi exercita atributele în virtutea unor informaţii absolut necesare, în special cele privind: nivelul de activitate la care nu se obţine profit (pragul de rentabilitate), nivelul de activitate care poate asigura profitul dorit; nivelul de activitate corespunzător profitului maxim. Comportamentul celor trei variabile cost - volum de activitate - profit a fost studiat de economişti şi este oferit ca model de analiză oricărui producător (firmă) pentru a identifica nivelele critice ale activităţii sale. Se numeşte prag de rentabilitate cantitatea de produse (Q) sau cifra de afaceri (Ca) dincolo de care firma înregistrează profit. Însăşi creşterea firmei este impusă de faptul că funcţionarea acesteia devine rentabilă de la un anumit nivel minim al activităţii. Pornind de la evoluţiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe şi variabile), corelate cu variaţiile ofertei firmei, pot fi identificate două puncte marcând niveluri critice ale activităţii – pragul de închidere (Pî) şi pragul de rentabilitate (PR). Punctul mort sau punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade iar rezultatul este nul. Punctul mort, denumit şi „prag de rentabilitate", evidenţiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depăşind acest nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, deci riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus. Determinarea pragului de rentabilitate se poate face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs, sau pentru întreaga activitate a întreprinderii. Prin relevarea corelaţiilor existente între cost, preţ şi volum al desfacerilor, analiza pragului de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la: importanţa relativă a diferitelor categorii de costuri; felul în care acestea variază în funcţie de volumul producţiei, precum şi modul în care respectivele variaţii pot fi controlate: anticiparea influenţelor exercitate de modificările de structură ale producţiei, ale preţurilor şi ale costurilor, asupra profitabilităţii firmei; determinarea capacităţii de producţie necesară atingerii rentabilităţii maxime; oportunitatea acceptării, sau nu, a unor contracte de o anumită mărime ori natură etc. În esenţă, calcularea pragului de rentabilitate conduce la determinarea volumului minim al producţiei, sau al desfacerilor, de la care o firmă începe să realizeze profit. Totodată, se poate

101

identifica şi volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la care firma trebuie să-şi extindă producţia pentru a maximiza profitul, în raport cu capacitatea de producţie instalată sau cu investiţia efectuată. În funcţie de conţinutul indicatorilor economico-financiari consideraţi şi de reprezentarea grafică utilizată, se disting două variante ale pragului de rentabilitate 60: modelul liniar (figura 1) şi modelul neliniar (figura 2). Ch/Vt

Vt Cht pierderi profit Chv Chf

Qc

Qmax

Fig. 1 Modelul liniar al pragului de rentabilitate Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 174; Figura 1 prezintă modelul liniar, corespunzător căruia evoluţiile preţului (ale venitului), ale costurilor fixe şi ale celor variabile, se aproximează sub forma unor drepte. Ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil introduce în modelul de analiză a pragului de rentabilitate ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producţiei vândute61. Spre deosebire de această manieră de abordare, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma egalităţii dintre venitul marginal şi costul marginal. Reprezentarea grafică, în acest caz, evidenţiază două puncte de echilibru (ce definesc un domeniu de profitabilitate62), datorită caracterului progresiv pe care-l dobândesc unele costuri variabile ca urmare a acţiunii legii randamentelor descrescânde.Volumul optim al producţiei Qo va fi cel corespunzător căruia diferenţa dintre veniturile şi costurile totale este maximă.

Ch/Vt

Ch

pierderi Figura 2 vizualizează modelul neliniar, cel mai adecvat analizei marginale. Pr2 Vt profit Mircea Coşea, Luminiţa Nastovici, Evaluarea riscurilor, Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi pierderiBraşov, 1997, pg. 31; macroeconomic, Ed. Lux Libris, 61 Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 1999, pg. 220; 62 Pr1 Toader Gherasim, Op. cit., vol. 2, pg. 50; 60

Chf 102 Qc1

Qo

Qc2

Q

Fig. 2 Modelul neliniar al pragului de rentabilitate Sursa: Georgeta Vintilă, Op. cit., pg. 178;

Modelul liniar al pragului de rentabilitate Ipotezele pe care se bazează acest model se referă la: - un cost variabil unitar constant (cv) în raport cu creşterea volumului producţiei ceea ce înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (Qv), cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (Chv); - un preţ unitar de vânzare constant (p) indiferent de volumul produselor fizice vândute (Qv), altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ. Se disting trei situaţii, corespunzător a trei tipuri de întreprinderi, astfel: a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în unităţi fizice se determină cu relaţia: Qv pr =

Chf Chf = p − cv mcv

în care: Qvpr = volumul fizic (critic) al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate; p – cv = marja asupra cheltuielilor variabile (mcv) sau marja brută de acumulare pe unitatea de produs; Se remarcă faptul că de cele mai multe ori se lucrează cu un nivel al preţului având mărimea: p = cv(1 + m), în care m – marjă care dă posibilitatea întreprinzătorului să–şi recupereze inclusiv costurile fixe şi să obţină un profit normal, deşi, în cazul concurenţei imperfecte, volumul vânzărilor este dependent de nivelul preţurilor, între cele două mărimi existând un raport invers proporţional şi, se pune astfel problema determinării preţului la care

103

capacitatea de producţie se va folosi, cel puţin la nivelul normal, ceea ce face necesară cunoaşterea funcţiei cererii (lucru care se întâmplă foarte rar). Analiza stabilităţii profitului evidenţiază următoarele aspecte: - în Qvpr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate (Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri antrenează o mare variaţie a profitului; - Când Qv < Qvpr costurile depăşesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere; - Când Qv > Qvpr costurile sunt compensate de o cifră de afaceri suficient de mare pentru a degaja şi profit. Cu cât Qv (producţia vândută) este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic). Punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Acest lucru are în vedere următoarele elemente: cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse pe unitatea de produs cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări realizate până la atingerea punctului critic). În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanţă pentru toate nivelurile de activitate, şi de aceea, chiar dacă costurile variabile respectă

regula proporţionalităţii,

modificarea costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate. Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept urmare, cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă. În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică acesta se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piaţă creşte, preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, deci o deplasare spre stânga pe axa absciselor. Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice (Capr), la întreprinderile monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (Qvpr) cu preţul de vânzare unitar (p) obţinându-se următoarea relaţie:

104

Ca pr = p × Qv pr =

dar:

Chf ×p mcv

mcv ×100 = Rmcv p

atunci: Ca pr =

Chf Rmcv

în care, Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar. Potrivit ultimei relaţii, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil. b) Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse (poliproductive – celelalte ipoteze menţinându-se), calculele vor avea în vedere mărimi medii ce caracterizează întreg ansamblul, iar pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a firmei, stabilit pe baza contului de profit şi pierdere, are următorul model: Ca pr =

Chf (absolute) MCV (%)

în care: MCV(%) - rata marjei asupra cheltuielilor variabile la nivel de firmă; c) Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii, inclusiv costul mărfurilor vândute la preţul cu amănuntul. Particularităţile în stabilirea relaţiilor de calcul se referă la indicatorii utilizaţi diferiţi faţă de cei ai firmelor productive pentru că în acest sector de activitate nu se creează noi valori materiale, ci doar se sporeşte valoarea mărfurilor vândute. Dacă se are în vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins în preţul de vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relaţiei63: RE = 0 ⇒ Cht = Ca, unde: Cht = Cm + Chc, iar Ca = Cm + Ac unde: RE - rezultatul exploatării; Cm - costul de cumpărare al mărfurilor; Chc - cheltuiala comerciantului, numită uzual cheltuiala de circulaţie; Ac - marja comercială (adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă comerciantul la valoarea produselor achiziţionate pentru a fi revândute. Din relaţiile de mai sus rezultă: Cm + Chc = Cm + Ac ⇒ Chc = Ac Chc = Chv + Chf, Chv = Ca

× Nchv

Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile Ac =Ca ×K , 63

K

- cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale)

D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu, Diagnostic economico-financiar, ED. Romcart, Bucureşti, 1994, pg. 244; 105

înlocuind Chc, Chv şi Ac în relaţia Chc = Ac rezultă: Ca

× Nchv + Chf = Ca ×K ⇒ Ca × ( K

- Nchv) = Chf

În aceste condiţii cifra de afaceri prag va fi dată de relaţia: Ca pr =

Chf K − Nchv

Având în vedere că diferenţa ( K - Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja negrevată de cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relaţie se mai poate scrie astfel: Ca pr =

Chf Rmn

Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuţiei creşte direct proporţional cu cheltuielile fixe şi scade atunci când creşte rata marjei nete. În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate în zile, având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (exemplu: dacă PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a fost atinsă pe data de 20 februarie). Aceasta se stabileşte astfel: Przile =

Ca pr Ca realizata

× 365

Acest model are o serie de ipoteze ideale cum ar fi: - cheltuielile variabile sunt proporţionale cu volumul producţiei, deci randamentele factorilor de producţie sunt considerate constante. În realitate însă, numai o parte dintre cheltuielile variabile sunt proporţionale; - veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că produsele sunt de cerere infinit elastică fie că preţul este fix concurenţă pură şi perfectă); - producţia este considerată absolut omogenă şi de serie mare şi nu prezintă modificări structurale importante. În ciuda acestor imperfecţiuni, graficul se constituie într-un instrument important de adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiţii de extindere sau de modernizare. Modelul neliniar al pragului de rentabilitate Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate costurile variabile nu evoluează strict proporţional cu evoluţia volumului producţiei (activităţii), fie din raţiuni tehnice, fie din raţiuni financiare. Costurile variabile sunt funcţii crescătoare de volumul producţiei(activităţii), dar este posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la un anumit volum al producţiei(activităţii) şi, în consecinţă, costurile totale nu vor mai fi reprezentate grafic printr-o dreaptă. De asemenea, diminuarea preţului de vânzare poate provoca o creştere 106

nonproporţională a volumului vânzărilor care, mai departe, determină întreprinderea să-şi utilizeze la maximum sau să-şi extindă capacitatea de producţie (activitate) existentă, cu consecinţe asupra majorării costurilor variabile. Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi sensul schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu modificările intervenite în volumul total al producţiei. Spre deosebire de ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil, care introduce în modelul de analiză a punctului de echilibru ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producţiei vândute, în modelul neliniar de analiză operează criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma: venitul marginal egal cu costul marginal. Reprezentarea grafică evidenţiază două puncte de echilibru, unul inferior şi altul superior, un ”domeniu de rentabilitate”, în care întreprinderea obţine profit dacă va vinde o cantitate din producţia sa care se situează între cele două puncte de echilibru. Cu alte cuvinte, rezultă că pentru ca o firmă să obţină profit maxim este necesar ca producţia sa, ca nivel optim, să fie cuprinsă între două limite (qPR1, qPR2) care desemnează nivelurile critice aferente celor două puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a realiza acest volum optim al producţiei este nevoie de o capacitate de producţie de o anumită mărime ce defineşte dimensiunea optimă a firmei. Un alt avantaj al acestui model - comparativ cu modelul liniar - îl constituie marcarea precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului producţiei - şi, implicit al desfacerilor - pentru care firma îşi maximizează profiturile. În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil - reprezentat de suprafaţa încadrată între dreapta corespunzătoare venitului şi cea corespunzătoare costului total - pare a fi limitat doar de capacitatea de producţie instalată, adică de cantitatea şi calitatea mijloacelor de producţie şi a forţei de muncă, în care s-au materializat investiţiile iniţiale. În realitate, atingerea şi menţinerea - pe perioade mai îndelungate de timp - a acestei limite, are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un moment dat firma să înregistreze pierderi financiare. Justificarea rezidă - la nivelul producătorului - în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor de întreţinere şi de reparaţii, cât şi salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul suplimentar făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi accidentale mai frecvente, intervenţii preventive - efectuate la perioade mai scurte de timp - de reglare şi de întreţinere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creşterii productivităţii muncii, sau a efectuării de ore şi/sau schimburi suplimentare etc.).

107

Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit şi de modificările intervenite în mediul exogen, reprezentat de piaţă, mai ales în condiţiile existenţei unei puternice concurenţe. Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere inferioară ofertei), va conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă. Consecinţa va fi, evident, diminuarea marjei brute de contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a costului de producţie. Calculul şi

analiza pragului de rentabilitate poate fi reluat ori de câte ori survin

modificări ale factorilor endogeni şi/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obţine informaţiile, precise şi corecte, necesare luării de decizii - prompte şi eficiente – privind costurile şi preţurile. Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa reciproc, oferind informaţii deosebit de importante în procesul de control al costurilor, informaţii care nu ar putea fi fumizate printr-o abordare separată şi unilaterală. Avantajele utilizării pragului de rentabilitate Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor critice oferă două mari categorii de informaţii: I. informaţii – şi, în acelaşi timp, principii - ce ţin regulile de bază ale profitabilităţii oricărei activităţi economice şi anume: - o firmă care nu produce, înregistrează pierderi financiare egale cu cheltuielile sale fixe totale; - pentru perioade limitate de timp o firmă poate supravieţui, dacă veniturile sale brute sunt cel puţin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci, preţul de vânzare trebuie să fie cel puţin egal cu cheltuielile variabile unitare); - acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează capacitatea de producţie instalată, la a realiza un volum de producţie superior primului punct de echilibru (PEI), este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero; - zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, este cuprinsă între volumele de producţie corespunzătoare celor două puncte de echilibru (PE1 şi

PE2);

această

zonă corespunde intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului marginal; - cu cât volumul producţiei depăşeşte mai mult punctul de echilibru (PE2), cu atât mai mari vor fi şi pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător, profitul obţinut până la acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a volumului producţiei, poate fi justificată - numai în cazul firmelor puternice - de adoptarea unei strategii agresive de piaţă, cu scopul penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.

108

II. informaţii cu caracter specific, ce evidenţiază consecinţele eventualelor modificări dorite, sau impuse de mediul extern - ale componentelor structurii costului, a preţului sau a producţiei. Alte avantaje - cu caracter general - conferite de analiza pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor critice, rezidă în: - caracterul de instrument relevant de informare şi decizie, la nivelul conducerii superioare, de urmărire şi control - a cheltuielilor şi a realizărilor - la nivelul conducerii operative; - prezentarea şi înţelegerea eficientă a corelaţiilor existente între cheltuieli şi venituri; - posibilitatea diferenţierii profiturilor realizate ca urmare a volumului activităţii, de cele obţinute ca rezultat al eficienţei acesteia; - asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile fixe nemaifiind considerate ca nemijlocit legate de producerea lor; - posibilitatea elaborării unor norme de control a activităţii de producţie, caracterizate prin conciziune şi claritate, tocmai datorită renunţării la repartizarea cheltuielilor fixe pe articole de fabricaţie; - depistarea produselor sau a activităţilor care nu sunt rentabile şi identificarea posibilităţilor de creştere a profiturilor.

CAPITOLUL 3 DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII Orice afacere, orice organizaţie prezintă aspecte financiare, regăsite în documentele contabile de sinteză, reprezentând pentru utilizatorii informaţiilor financiare, cei care îşi pun problema alegerii şi a alocării resurselor financiare, “baza de date” necesară în luarea deciziilor economice şi financiare. În literatura economică, pentru reflectarea “întreprinderii în termeni financiari” 64 la sfârşitul exerciţiului se utilizează diverse accepţiuni: bilanţ contabil, documente contabile de sinteză, conturi anuale, situaţii financiare, rapoarte financiare. Indiferent de titulatura sub care se regăsesc în contabilitate aceste documente se constituie în oferta contabilităţii la sfârşitul exerciţiului financiar Titulatura de “situaţii financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate), unde se precizează că “situaţiile financiare constituie o parte a procesului de raportare financiară. Un set complet de situaţii financiare include de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a modificărilor poziţiei 64

Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile de bază ale contabilităţii”, Ed. Arc, Chişinău, 2000, pag.22 109

financiare(care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situaţie a fluxurilor de trezorerie (situaţia fluxurilor de fonduri), fie sub formă de note şi alte situaţii explicative (parte integrantă a situaţiilor financiare). Pot fi incluse de asemenea, materiale şi informaţii suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora65. Relaţia dintre componentele situaţiilor financiare este una interdependentă. Bilanţul, componenta situaţiilor financiare ce descrie poziţia financiară a întreprinderii, este conectat din punct de vedere informaţional cu celelalte componente ale situaţiilor financiare. Conectarea cu contul de profit şi pierdere se realizează prin rezultatul exerciţiului. Bilanţul prezintă mărimea rezultatului exerciţiului, în timp ce contul de profit şi pierdere explică formarea acestuia. Conectarea cu situaţia fluxurilor de trezorerie este realizată prin lichidităţile întreprinderii. Bilanţul prezintă mărimea lichidităţilor, iar situaţia fluxurilor de trezorerie explică formarea acestora. Conectarea cu situaţia modificării capitalurilor proprii se realizează prin elementele de capital propriu. La rândul său, şi contul de profit şi pierdere este conectat cu situaţia modificării capitalurilor proprii, prin informaţiile referitoare la rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului. Notele explicative cuprind completări sau detalieri ale celorlalte componente ale situaţiilor financiare. Diagnosticul financiar (parte componentă a diagnosticului global, economic al firmei) este definit în literatura de specialitate 66 drept „studiu metodic a situaţiei şi evoluţiei unei întreprinderi sub aspectul structurii financiare şi a rentabilităţii, plecând de la bilanţ, contul de rezultate şi alte informaţii oferite de întreprindere, mai ales din anexe şi raportul anual”. Acest diagnostic financiar răspunde mai multor obiective: - permit la intervale regulate să se facă o analiză asupra gestionării trecute, asupra realizării echilibrului financiar, asupra rentabilităţii, solvabilităţii, lichidităţii şi riscului financiar al întreprinderii. - stau la baza deciziilor luate atât de direcţia generală cât şi de direcţia financiară cu privire la investiţii, finanţare, distribuţia dividendelor etc.; - constituie baza previziunilor financiare; - servesc ca instrument de control de gestiune. Pentru administratori, importanţa diagnosticului dat prin analiza financiară este fundamentală, deoarece aduce clarificări necesare luării deciziilor, nu numai în politica financiară ci şi în politica generală a întreprinderii. Cu utilitate în gestiunea financiară pe termen lung (deciziile privind investiţiile, finanţarea şi repartizarea profitului) dar şi pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea 65

Cadrul General al IASB, paragraful 7

66

Willi Păvăloaia, Marius Paraschivescu, C. Cojocaru, Analiza financiară, Ed. NEURON, Focşani, 1994, pg. 7; 110

trezoreriei şi a ciclului de exploatare), acest diagnostic (cunoscut în literatura de specialitate sub numele de management financiar) determină judecăţi asupra sănătăţii financiare a întreprinderii, punctelor forte şi slabe ale gestiunii financiare prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente şi viitoare ce decurg din situaţia financiară şi răspunde nevoii managerului în a avea informaţii despre afacerea sa legate de: 67 - creştere: cum s-a desfăşurat activitatea întreprinderii în perioada examinată şi care a fost ritmul creşterii acesteia în raport cu ritmul sectorului, dacă întreprinderea are suficiente resurse pentru investiţii şi un necesar de fond de rulment satisfăcător prntru activitatea curentă fără riscul de a dezechilibra structurile financiare; - rentabilitate: dacă rezultatele obţinute sunt pe măsura mijloacelor folosite şi dacă creşterea a fost însoţită de o rentabilitate suficientă; - echilibru: care este structura financiară a întreprinderii şi dacă aceasta este echilibrată, în sensul aptitudinii întreprinderii de a face faţă angajamentelor pe termen scurt şi lung, în contextul raportului între masele de capitaluri: proprii sau împrumutate; - riscuri: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate şi dacă există un risc de faliment crescut sau nu. Informaţiile necesare acestui diagnostic se obţin din documentele de sinteză – Bilanţ, Contul de profit şi pierdere, Situaţia modificării capitalului propriu, Situaţia fluxurilor de numerar, adaptate şi prelucrate în funcţie de obiectivele vizate prin diagnostic. Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar cuprinde68: 1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii); 2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de întreprindere. 3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a documenta, justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii). Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere: - nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul reducerii sau creşterii; - nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea analizată; 67

Silvia Petrescu, Diagnostic economic-financiar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 15; Petre Brezeanu (coord), Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg.366-367; 68

111

- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv, care se constituie ca „ ţintă”. 3.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege, grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natura, provenienţa şi exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociaţiilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante). Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate vazută sub forma mijloacelor de finanţare şi a utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi pasivele bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă). Pentru necesităţile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a următoarelor tipuri de bilanţ: - bilanţ financiar (patrimonial) sau lichiditate - exigibilitate, are ca finalitate descrierea(inventarierea) patrimoniului întreprinderii şi are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Construcţia acestuia se face prin gruparea elementelor de activ după criteriul lichidităţii iar a celor din pasiv după criteriul exigibilităţii. Abordarea financiară se bazează pe ipoteza lichidării întreprinderii constuind subiect de interes pentru investitori şi creditori pentru că oferă informaţii privind capacitatea acesteia de a-şi achita datoriile. - bilanţ funcţional sau economic, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni ale întreprinderii (investiţii, exploatare, trezorerie, finanţare) în scopul explicării funcţionării economice a întreprinderii. Abordarea funcţională se bazează pe ipoteza continuităţii activităţii şi prezintă interes pentru manageri fiind asociată unei analize interne. În analiza bilanţului se folosesc mai multe procedee: 1. analiza bilanţului pe orizontală constă în examinarea corelaţiilor dintre grupele şi posturile din activul bilantului, în comparaţie cu cele din pasiv, evidenţiind măsura în care activele imobilizate şi circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza echilibrului financiar); 2. analiza bilanţului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ şi pasiv a fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea specifică a acestora şi a modificărilor intervenite în grupele şi posturile de bilanţ. Ea se referă la:

112

- analiza structurii bilanţului şi a modificărilor care au intervenit în conţinutul grupelor, capitolelor şi posturilor; - analiza situaţiei stocurilor la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune; - analiza creanţelor întreprinderii; - analiza obligaţiilor întreprinderii şi a posibilităţilor de lichidare a acestora din disponibilităţile băneşti. 3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus arătate punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit în practică. 3.1.1. Analiza bilanţului financiar Bilanţul financiar se construieşte prin transformarea bilanţului contabil din forma listă 69 în forma cont, punând faţă în faţă activul cu pasivul şi retratarea 70 elementelor de activ/pasiv pentru a elimina distorsiunile existente între realitatea prezentată în documentele de sinteză şi cea economico-financiară din activitatea întreprinderii71. Din acest motiv, în activitatea practică de analiză, raţionamentul profesional∗ va determina adăugarea/eliminarea anumitor elemente de corecţie aplicate diverselor poziţii din bilanţ. Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi exigibilităţii crescătoare a pasivului. Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din ce în ce mai mare a acestora de a deveni “lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii, în fruntea activului aflânduse valorile imobilizate, cele mai puţin “lichide”, iar la sfârşit disponibilităţile, cele mai “lichide”. Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică faptul că exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele posturi fiind cele mai lent exigibile (capitalurile proprii), iar ultimile, cele mai exigibile (datoriile pe termen scurt). Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel: Bilanţul financiar Activ = Necesar Necesar permanent Activ imobilizat net>1 an

Pasiv = Resurse Capitaluri permanente 1.Capitaluri proprii

69

Potrivit OMFP 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în România, formatul bilanţului este cel sub formă de listă; 70 În literatura de specialitate se recomandă a se avea în vedere încadrarea corectă a acelor elemente de activ care, deşi fac parte din categoria activelor imobilizate (de obicei financiare) pot deveni lichide într-o perioadă mai mică de un an, sau active circulante care devin lichide într-o perioadă mai mare de un an. 71 E. Cohen, Analyse financière, 5e édition, Economica, Paris, 2004, pg. 112;  invocarea raţionamentului profesional are în vedere faptul că deseori, în practică, aplicarea mecanică a unui set de formule(care oricum de schimbă şi se rafinează continuu), volumul insuficient de date, atitudinea managerilor faţă de analişti, poate determina erori grave şi modifica concluziile reale ale analizei financiare, ceea ce impune formarea unui anumit „instinct” financiar al analistului. 113

Activ circulant net >1 an Necesar temporar 1.Activ circulant net 1 an Resurse temporare 1.Datorii cu scadenţe 0, Capitaluri permanente > Activ imobilizat net 78

G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pag. 23. 79 este vorba despre provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli atunci când stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii; 80 Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora (fără provizione pentru depreciere). 118

Un fond de rulment financiar pozitiv indică faptul că, capitalurile permanente finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. - FRF < 0, Capitaluri permanente < Activ imobilizat net Valoarea negativă a FRF reflectă insuficienţa resurselor permanente şi alocarea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu profil industrial, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente. - FRF = 0, Capitaluri permanente = Activ imobilizat net Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora. Analiza va urmări pe lângă dinamica fondului de rulment şi dinamica elementelor din structura acestuia: - creşteri/reduceri ale capitalului propriu - creşteri/reduceri ale datoriilor pe termen lung - creşteri/reduceri ale activelor imobilizate Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii: - FRF > 0, Activ circulant net > Datorii pe termen scurt Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul lichidităţii sale. - FRF < 0, Activ circulant net < Datorii pe termen scurt Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială.

119

- FRF = 0, Activ circulant net = Datorii pe termen scurt În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate. Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator. Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu, adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei: FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă, cel puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor. Rezultatul negativ al următoarei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt: FR împrumutat = FR – FR propriu Dacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar poate fi constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv), iar marja de siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează întreprinderea de riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă. Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de rulment ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri. 2. Nevoia de fond de rulment (NFR) Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit nevoia de fond de rulment (NFR), ca indicator privind necesarul de finanţare a activului circulant. Acest indicator arată mărimea activelor curente (mai puţin disponibilităţile) ce trebuie finanţate din fondul de rulment, permiţând urmărirea echilibrului curent prin compararea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării(fără credite de

120

trezorerie), fiind legat de decalajul între încasări şi plăţi. Cu alte cuvinte, necesarul de fond de rulment exprimă un decalaj între fluxuri şi se determină ca diferenţă între utilizări şi resurse, diferenţă ce corespunde acelei părţi necesare pentru ciclul de exploatare care nu a fost finanţată de resursele generate de acest ciclu şi trebuie acoperită de finanţări complementare (fond de rulment sau credite bancare pe termen scurt) NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare Nevoi temporare + active circulante +active de regularizare - exclusiv activele de trezorerie: - disponibilităţile băneşti (casă, conturi la bănci, avansuri de trezorerie, cecuri de încasat, alte valori) - investiţii pe termen scurt(acţiuni, obligaţiuni, efecte de încasat, alte investiţii pe termen scurt)

Resurse temporare +datorii curente, pe termen scurt + pasive de regularizare - exclusiv pasivele de trezorerie(credite bancare pe termen scurt)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), semnificaţia este că există un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Valoarea pozitivă a NFR reprezintă o situaţie normală în activitatea unei întreprinderi dacă provine din expansiunea activităţii, consecinţă unei politici active de investiţii (ce determină valori mari ale stocurilor şi creanţelor, dar cu o rotaţie rapidă). În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor. Valoarea sa negativă (NFR < 0) evidenţiază surplusul resurselor temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării, concomitent, de datorii în condiţii avantajoase pentru întreprindere (cu scadenţe mai mari), adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor - furnizor mult mai mari decât creditele - client. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de producţie ori a unor situaţii de nerespectare a termenelor de stingere a datoriilor pe termen scurt. 3. Trezoreria netă (TN)

121

În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN). 1. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment 2. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie Active de trezorerie: disponibilităţi (casă, conturi bancare), valori mobiliare de plasament (clasa 5) Pasive de trezorerie: credite pe termen scurt (linii de finanţare deschise), soldurile creditoare al conturilor la bănci TN > 0; Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii, expresie a existenţei unui excedent de disponibilităţi rezultat din evoluţia operaţiunilor de încasări şi plăţi derulate în întreprindere în cursul exerciţiului financiar, fără ca maximizarea acesteia să constituie obiectiv al managementului financiar. Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă. TN < 0 ; Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate. Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent sau fără deficit. Aceasta înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment, şi, atunci, întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie. Evoluţia trezoreriei nete cere prudenţă în interpretare deoarece nivelul său înregistrat la un moment dat (pozitiv sau negativ), nu are relevanţă deoarece nivelul său fluctuează semnificativ la intervale foarte scurte de timp ceea ce face ca interesul analiştilor să se orienteze către analiza în dinamică într-o succesiune de perioade de timp. Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:

122

CF = TN1 – TN0 , unde TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie inversă. II. Echilibrul financiar poate fi analizat şi prin ratele de finanţare astfel: - rata finanţării stabile (Rfs), care arată măsura în care resursele financiare grupate în capitaluri permanente acoperă utilizările grupate în active permanente şi reflectă în valori relative echilibrul financiar pe termen lung. Rata arată, deasemeni, gradul în care activele stabile sunt finanţate din pasive stabile: Capital permanent

Rfs = Active imobilizate nete ×100

Dacă Rfs > 100 %, imobilizările sunt acoperite integral din capitalul permanent, firma are un surplus de surse permanente deci un fond de rulment pozitiv ce poate fi utilizat în finanţarea activităţii curente a activelor circulante. Dacă Rfs < 100 %, atunci resursele permanente sunt insuficiente în finanţarea necesarului permanent echivalând cu un fond de rulment negativ. În raport cu componentele capitalului permanent analiştii operează cu două rate parţiale: rata autofinanţării imobilizărilor şi rata finanţării străine a acestora, utilizând în relaţia de calcul fie capitalul propriu fie capitalul împrumutat pe termen lung81. Nevoia unei astfel de abordări este pusă seama faptului că împrumuturile determină creşteri ale cheltuielilor financiare, limitează autonomia decizională şi obligă întreprinderea la o activitate suficient de rentabilă astfel încât să poată suporta aceste cheltuieli. - rata finanţării globale (Rfg), adică a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment net, arată măsura în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile ciclice neacoperite. Rata măsoară proporţia în care necesarul de fond de rulment (NFR) este acoperit pe seama fondului de rulment net (FR): Rfg =

81

Fond de rulment net ×100 Nesar de fond de rulment

Marilena Mironiuc, Op. Cit., pg. 274; 123

Dacă Rfg > 100 %, NFR este finanţat integral prin FRN şi se crează trezoreria netă pozitivă. În sens invers, dacă Rfg < 100 %, NFR este finaţat parţial pe seama creditelor bancare pe termen scurt iar trezoreria este negativă. Grupele, subgrupele şi indicatorii de folosit pentru analiza diagnostic economic şi financiar pot fi modificate sau completate, reduse sau extinse, în raport cu particularităţile firmei. Pentru toate cazurile, măsurarea influenţei factorilor se face prin utilizarea metodei substituirii valorii factorilor.

3.1.2. Analiza bilanţului funcţional Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel: Bilanţul funcţional Activ = Utilizari I. Funcţia de investiţii (active aciclice) Utilizări (active) stabile (brute) 1.Activ imobilizat de exploatare 2. Activ imobilizat în afara exploatării

Pasiv = resurse IV.Funcţia de finanţare Resurse stabile (aciclice) 1.Capitaluri proprii 2.Datorii financiare stabile (durata >1 an) 3. Amortismente, provizioane

II. Funcţia de exploatare (active ciclice) Resurse ciclice (de exploatare) 1.Activ circulant de exploatare 1.Datorii de exploatare (datorii ISk, unde, ICA – indicele cifrei de afaceri; ISk – Indicele stocurilor. Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor. Nivelul ridicat al stocurilor se apreciază negativ atunci când este consecinţa unei politici de aprovizionare exagerată (materii prime, materiale), a unei ineficienţe în producţie (produse în curs de fabricaţie) sau, pentru produsele finite, deficienţe în vânzare (calitate necorespunzătoare, probleme de livrare, etc). Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative asupra solvabilităţii/lichidităţii firmei.

126

b2) Rata creanţelor comerciale (RC) Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor. Rc =

Creante comerciale ×100 Activ total

Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. O pondere ridicată a acestora poate semnala fie deficienţe în încasare(clienţi problemă) fie acordarea unor credite-clienţi cu termene de încasare mari într-o politică agresivă de expansiune pe piaţă. b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor (RD,P) Rata disponibilităţilor (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente. RD, P =

Disponibil + Valori mobiliare de plasament ×100 Activ total

şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor. Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei, informaţiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz. Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoarea ridicată a disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive. De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte concentrate în timp. În general se consideră normal un nivel de 3-5% al ponderii activelor de trezorerie, orice depăşire fiind consecinţa neidentificării unor posibilităţi viabile de investire.82 3.1.3.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii financiare a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului, relevând aspecte privind stabilitatea şi autonomia(independenţa) financiară a acesteia. Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările sale pe termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung influenţând gestiunea financiară a întreprinderii prin costurile pe care le determină (costul capitalului) afectându-i rentabilitatea şi determinându-i politicia de investiţii. 82

V. Dragotă şi colectiv, Management finnaciar, vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 144; 127

Structura financiară reflectă deci compoziţia capitalurilor întreprinderii. Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii financiare a întreprinderii. Decizia de structură financiară depinde de obiectivele întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care şi le asumă. În aceiaşi măsură cu factorii interni, decizia de structură financiară depinde şi de factori externi întreprinderii, mai ales de conjunctura economică, adică situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, inflaţia. a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total. Rsf =

Capitalul permanent ×100 Pasiv total

Valorile considerate normale sunt între 50% – 66% plasând întreprinderea într-o situaţie favorabilă şi evidenţiază caracterul permanent la finanţării ceea ce conferă o anumită siguranţă întreprinderii. b) Rata autonomiei financiare globale (Rafg) Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate şi gradul de îndatorare. Rafg =

Capital propriu ×100 Pasiv total

( rata solvabilităţii patrimoniale)

Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare şi din această cauză stabilirea unor rate de referinţă este greu de stabilit. În literatura franceză, unii autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiare, R afg ≥ 1 3 83 (0,33 sau 33%).

Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici decât mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a dependenţei prea mari de creditori. În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are: b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea structurii capitalului permanent. Se poate calcula după relaţiile:

83

G. Chareaux, Gestion Financière, Ed. Litec, Paris, 1991 128

Capitalul propriu

(1) R Aft = Capitalul permanent ×100 Specialiştii apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R Aft ( 1) ≥ 50% (0,5). Sub această limită firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate şi este afectată autonomia ei financiară. Capital propriu

(2) R Aft = Datorii pe termen mediu şi lung ×100 Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen. Prin urmare: R Aft ( 2 ) ≥ 100 (1). În acest caz datoriile mai mari de un an sunt acoperite integral din capitalurile proprii ca urmare a unei activităţi rentabile. c) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei şi exprimă gradul de dependenţă a întreprinderii de resurse financiare provenite de la terţi: (1) Rig =

Datorii totale ×100; Rig < 50% (66% după unii autori) Pasiv total

Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 0,5 (0,66), cu atât creşte autonomia financiară a firmei, riscul de insolvabilitate este mic iar întreprinderea dispune încă de capacitate de îndatorare. Des întâlnit în practica financiară este luarea în considerare, în calculul aceluiaşi indicator, la numitor, a capitalului propriu, exprimând îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu şi lung) a întreprinderii în raport cu capitalul propriu (levier financiar) 84,85. Datorii totale

(2) Rig = Capital propriu ×100; Rig < 200% Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depăşească de două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariţia riscului de insolvabilitate, punînd în evidenţă o structură financiară inadecvată, care poate duce la încetarea de plăţi sau la pierderea controlului de către acţionari. Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că remunerarea creditorilor este prioritară şi fixă în timp ce rezultatul net şi lichiditatea întreprinderii fluctuează. 84

Silvia Petrescu, Analiza economo-financiară II, suport de curs, FEAA, Iaşi, 2006, pg. 96; Levierul financiar exprima indatorarea totala (pe termen scurt, mediu si lung) a intreprinderii in raport cu capitalul propriu. Rezultatul trebuie sa fie subunitar, o valoare supraunitara insemnand un grad de indatorare ridicat. O valoare ce depaseste 2,33 exprima un grad foarte ridicat de indatorare, societatea putandu-se afla chiar in stadiul de faliment iminent daca rezultatul depaseste de cateva ori pragul de 2,33. (http://www.macrostandard.ro/indicatori_analiza_financiara.html) 85

129

O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie la capitalul permanent: (1)86 Rit =

Datorii pe termen mediu şi lung ×100 , Rît ≤ 50%(0,5) Capital permanent

fie la capitalul propriu (2): Rit =

Datorii pe termen mediu şi lung ×100 , Rît = max 1 (100%) Capitalul propriu

Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa (independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare. În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii esenţiale, pornind de la faptul că sursele de finanţare trebuie adaptate naturii activelor pe care le finanţează:87 - activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen scurt (de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din asemenea datorii. - finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară (finanţarea din capitaluri proprii) Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare Atât capitalul propriu cât şi capitalul împrumutat comportă costuri. Capitalul propriu costă dividende, capitalul împrumutat costă dobânzi. Diferenţa fundamentală dintre costul capitalului propriu şi cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul în care întreprinderea obţine profit în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rezultatele financiare ale întreprinderii. O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari ceea ce-i afectează profitabilitatea şi-i micşorează posibilităţile de autofinanţare. Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-şi acoperi nevoile de finanţare care la rândul lor vor contribui la creşterea cheltuielilor financiare.

86

Manuel, analyse financière et économique des projets de développement, Communautés européennes, 1997, Luxembourg, pg. 327, http://ec.europa.eu/europeaid/multimedia/publications/documents/tools/europeaid_adm_manual_ecofin_fr.pdf 87 Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 94-95; 130

Dacă întreprinderea e rentabilă, adică dacă rata rentabilităţii e mai mare decât rata dobânzii, se poate şi e de dorit, apelarea la credite în opoziţie cu alternativa de a aştepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanţarea unui proiect. Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat. Există 2 situaţii: a) dacă rentabilitatea economică > rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare pozitiv (favorabil); b) dacă rentabilitatea economică < rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare negativ (nefavorabil). Dacă presupunem ca rentabilitatea economică e de 16% pe an iar rata dobanzii e de 12% pe an, întreprinderea e interesată să se finanţeze prin credit deoarece realizează un profit de 4% asupra capitalului împrumutat. Determinarea structurii financiare a firmei implică studierea influenţei a două variabile principale: gradul de risc şi rata de rentabilitate. Utilizarea unei ponderi mari a capitalului împrumutat creşte gradul de risc al firmei, dar previziunea unei rate de rentabilitate mai mare duce la creşterea profiturilor viitoare. Şi invers renunţarea la împrumuturi face ca firma să aibă un grad de risc minim, însă în acest caz se vor pierde profituri importante, datorită limitării volumului afacerii şi astfel nu se vor realiza obiectivele principale ale gestiunii financiare maximizarea valorii firmei. Pentru caracterizarea generală a structurii patrimoniale a firmei presupunem următoarele date ipotetice: Structura patrimonială a firmei “X” Activ

Imobilizări necorporale Imobilizări corporale Imobilizări financiare Active imobilizate total Stocuri Clienţi Alte creanţe

P0 Suma (mii lei) 8750

P1 %

Pasiv

P0 Suma % (mii lei) 250000 57,04

P1 Suma % (mii lei) 250000 72,74

Rezerve

92940

21,20

50200

14,60

Provizioane reglem. Rezultatul exerciţiului Capital propriu

41500

9,47

20500

5,96

53875

12,29

23020

6,70

438315

48,01

343720

34,43

368750 3750

77,68 0,79

311125 3125

47,53 0,48

1,58

Suma (mii lei) 9625

% 1,88

Capital social

544375

98,31

502125

97,99

625

0,11

625

0,13

553750

60,65

512375

51,33

224625 68750 8500

62,52 19,14 2,37

261500 122000 20625

53,83 25,11 4,25

Datorii Avansuri şi aconturi

131

Disponibilităţi Alte active circulante

10500

2,92

23200

4,77

46875

13,05

58500

12,04

Active circulante totale Total activ

359250

39,35

485825

48,67

913000

100,0

998200

100,0

primite Alte datorii pe TS Furnizori şi conturi asimilate Total datorii pe TS Total pasiv

85953

18,19

266480

40,72

16250

3,42

73750

11,27

474685

51,99

654480

65,57

913000

100,0

998200

100,0

În ambele momente cuprinse în diagnostic, activele imobilizate deţin peste 50% din totalul activelor. Cum în cadrul acestora cele corporale ating proporţia de circa 98%, rezultă că în exemplul dat este vorba de un potenţial tehnic

remarcabil. Activele circulante reprezintă

39,35%, respectiv 48,67% în totalul activelor, înregistrându-se o creştere faţă de perioada de referinţă de peste 9%, ca rezultat al creşterii creanţelor şi disponibilităţilor. Fiind vorba de creşterea valorică a elementelor sau grupului de elemente, aceasta poate fi rezultatul de fapt al evoluţiei preţurilor şi nu al unei dinamici fizice (fiind necesară o analiză aprofundată din acest punct de vedere). Macrostructura pasivului relevă o stare nefavorabilă, capitalul propriu înregistrând o descreştere în total pasiv de la 48% la 34,43% ca urmare a modificării valorii celor trei componente aditive la capitalul social (rezerve, provizioane reglementate, rezultatul exerciţiului). Deşi s-au redus datoriile la bănci într-o proporţie destul de mare (de la 77,68% la 47,53%), cuantumul total al datoriilor se menţine ridicat, înregistrând o creştere de aproximativ 14%, îndeosebi pe seama neachitării furnizorilor şi a altor datorii pe termen scurt. Se recomandă: − optimizarea stocurilor având vedere proporţia mare a acestora (62,52%, respectiv 53,83%) cu consecinţele de rigoare (cheltuieli de stocare ridicate, imobilizarea disponibilităţilor în stocuri); − încasarea creanţelor de la clienţi şi achitarea furnizorilor, aceştia fiind partenerii cei mai importanţi din imediata apropiere a firmei, o politică corectă faţă de aceştia având consecinţe favorabile; − asigurarea unei structuri financiare bune (din puntul de vedere al lichidităţii, solvabilităţii, stabilităţii), pentru a evita eventualele riscuri de pe piaţă, etc. Sistemul de factori care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei 1. Factorii legaţi de natura activităţii (intensitatea capitalizării, durata de viaţă a imobilizărilor, viteza de depreciere a acestora) se reflectă în structura activelor, în primul rând în ponderea imobilizărilor corporale. Acestea au o pondere ridicată în ramurile industriei grele, în

132

cele care solicită o infrastructură importantă şi echipamente costisitoare (în industria turismului). Durata procesului de producţie, dependentă de asemenea de natura activităţii, acţionează asupra mărimii, respectiv a ponderii stocurilor în totalul activelor (activităţile cu ciclu de exploatare lung înregistrează, de regulă, o pondere ridicată a stocurilor, mai ales a celor de producţie neterminată). 2. Natura relaţiilor cu partenerii externi. Practicile acestora în materie de livrări, condiţiile de plată pe care le aplică de obicei influenţează asupra ponderii stocurilor şi creditului furnizori. Astfel, o firmă care beneficiază de un raport favorabil de forţe în raport cu furnizorii săi ar putea obţine o reducere relativă a stocurilor (printr-o aprovizionare JIT), prin fracţionarea livrărilor şi corelarea cu fluctuaţia nevoilor. De asemeni, în funcţie de relaţiile firmei cu partenerii situaţi în “amonte”, firma poate beneficia de termene de plată favorabile, discounturi, sau dimpotrivă poate fi obligată să accepte condiţiile impuse de aceştia. Relaţiile cu clienţii şi alţi parteneri situaţi “în aval” influenţează într-o manieră asemănătoare asupra ponderii creanţelor. 3. Mărimea firmei, ca factor de influenţă, se reflectă atât în structura financiară cât şi în structura activelor. Astfel, rata de îndatorare creşte o dată cu creşterea dimensiunii firmei în sectorul industrial, construcţii de locuinţe, agricultură, chiar şi turism, această relaţie fiind puţin pregnantă în comerţul cu amănuntul, cu ridicata, în alimentaţia publică. Din analize statistice rezultă că întreprinderile mici sunt mai prudente, au mai multe fonduri proprii şi mai puţine surse externe de finanţare, iar în cadrul surselor externe au mai multe surse pe termen scurt, comparativ cu marile companii. Mărimea firmei influenţează şi asupra structurii activelor, atât imobilizate, cât şi activelor circulante, care cresc odată cu dimensiunea firmei. 4. Opţiunile tactice şi strategice ale firmei respective, au o mare influenţă asupra structurii financiare a firmei, analiza financiară evidenţiind aspectele privind nevoile de finanţare, capacitatea de finanţare, situaţia trezoreriei etc. 5. Factorii conjuncturali (economici, sociali, juridici, legislativi), a căror acţiune este orientată preponderent asupra activelor circulante. Astfel, o reducere temporară a activităţii, generată de factori conjuncturali sau sezonieri se va reflecta într-o creştere a stocurilor. Evoluţia favorabilă a costurilor de aprovizionare pe piaţă poate să conducă la un suprastocaj tranzitoriu, după cum o diminuare a ratei dobânzilor pe piaţa creditelor poate conduce la creşterea ponderii datoriilor în totalul pasivului cu modificări corespunzătoare în activ etc. În analiza ratelor de structură ale pasivului avem următoarele informaţii: Situaţia ratelor de structură ale pasivului Denumirea ratei

Relaţia de calcul

Întreprinderea “X” (%) 0 1

133

1. Rata stabilităţii financiare 2. Rata autonomiei financiare globale

3. Rata autonomiei financiare la termen

Kp

×100 Pt DTS ×100 Pt K pr ×100 Pt K pr ×100 Kp K pr

4. Rata de îndatorare globală 5. Rata de îndatorare la termen

×100 DTML D ×100 Pt DTML ×100 KP DTML ×100 K pr

88,4

65,6

11,6

34,4

48,01

34,43

54,31

52,48

1,19

1,10

51,69

47,52

45,69

47,52

0,84

0,91

unde: KP – capital permanent; Pt – pasiv total Kpr – capital propriu DTS – datorii pe termen scurt DTML – datorii pe termen mediu şi lung D – datorii totale. Se constată că: Firma analizată înregistrează o stabilitate financiară ridicată în P 0 (88,4%), dar care s-a degradat sensibil în timp (65,6% în P1), deşi se menţine încă la cote înalte. Dispune de autonomie financiară, capitalul propriu reprezentând în P0 aproape o jumătate din valoarea patrimoniului dar această situaţie nu este stabilă deoarece, ca urmare a creşterii datoriilor şi prin aceasta a gradului de îndatorare atât global (+13,58%), cât şi la termen (+0,83%) rata autonomiei financiare scade în P1, la 34,43% apropiindu-se de limita admisă (1/3 din pasiv). Deşi aspectele privind structura pasivului său sunt încă pozitive, această deteriorare în P1 faţă de P0 constituie un semnal de alarmă, impunând o revizuire, eventual o reorientare a politicii financiare pentru perioada următoare. NOTĂ:

Interpretarea poate fi subiectivă, cel puţin trei elemente pot sta la baza unei

astfel de situaţii: 1. finanţarea din credite cu dobândă bonificată a unor proiecte de investiţii sau activităţi; 2. nivelul de dobândă practicat de instituţiile financiare favorabil unor finanţări din această sursă;

134

3. situaţii interne favorabile sau nefavorabile, care solicită acoperirea din credite sau împrumuturi.

3.1.4. Solvabilitatea şi lichiditatea În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi”88, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile pe termen mediu şi lung. Analiza solvabilităţii întreprinderii89 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii de plată pe termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment). Aşa cum se arată în literatura de specialitate falimentul este consecinţa unui grad ridicat de îndatorare şi a unui grad de solvabilitate relativ redus depinzând de o serie de factori specifici întreprinderii, sectorului de activitate în care aceasta funcţionează, mediului economic, ce pot aduce întreprinderea în stare de dificultate din punct de vedere economic, financiar, juridic si social-politic, obligând-o să intre în procedură de reorganizare judiciară. Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea întreprinderii90. Se adaugă acestora următoarele rate: Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale. Crd =

Capacitatea de autofinantare Datorii totale

Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33 întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată. Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd). Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere datoriile totale ale acesteia. Cbrd =

Excedent brut din exploatare Datorii totale

88

Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115; Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, pag: 52. 90 Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 239; 89

135

Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea netă poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi cele împrumutate sau atrase. Autofinantarea exercitiului Datorii totale

Cnrd =

Rata cheltuielilor financiare91( Rchf ) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare. Rchf

=

Cheltuieli financiare Excedent brut din exploatare (rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului)

Nivelul maxim acceptabil în raport cu EBE este de 0,6, depăşirea acestuia fiind un semnal că întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării şi riscă pe termen lung să devină insolvabilă. În raport cu Cifra de afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de insolvabilitate, literatura de specialitate recomandă o valoare de maxim 0,03 (3% din cifra de afaceri). Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale în acest caz următoarele relaţii: Rata solvabilităţii generale Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama activelor. Rsg =

Total activ Datorii totale

Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00. Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat de datorii – capital propriu) în total activ. Rsg =

Activ net contabil Total activ

În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel minim de 35%. În acest caz, capitalul propriu (activul contabil net) constituie o garanţie a solvabilităţii întreprinderii, un nivel ridicat al acestuia permitând întreprinderii să aibă acces la împrumuturi. 91

Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pag: 60. 136

Rata solvabilităţii financiare Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot acoperi datoriile financiare totale. Rsf =

Total activ Datorii financiare totale

Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00 Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele. Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani) fiind strâns legată de modul în care conducerea gestionează capitalul de lucru.. Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ. Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001, inspirat din norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor financiare”, oferă date şi informaţii în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi: - Fondul de rulment; - Lichiditatea generală (current ratio); - Lichiditatea imediată (quick ratio). Fondul de rulment92 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc totalul datoriilor pe termen scurt. Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai mare de un an). Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.

92

Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003, pg. 224; 137

Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere. Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul de rulment se determină cu relaţia: Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt Lichiditatea generală (current ratio) “Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea la scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti”.93 Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate 43 şi sub denumirea de coeficientul lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este considerat a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi rambursa creditele contractate. Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia: LG =

Active curente (circulante) Pasive curente

Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv. În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ (provenit din finanţarea unor achiziţii pe termen lung, din resursele pe termen scurt, ceea ce, de obicei, este contraindicat) determină un disconfort financiar ce poate conduce la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment). De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii eronate, deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul companiei, care reprezintă situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată, indicatorul nu ţine cont de succesiunea şi frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.

93

Păvăloaia, W., Paraschivescu, M-D.,Cojocaru, C., Analiza financiară şi modele de politică economică în societăţile comerciale, Editura Neuroni, Focşani, 1994, p. 21 43 Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, “Dicţionar MicMilan de economie modernă”, Editura Codecs, Bucureşti, 1999, p. 63 138

În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror lichiditate nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să calculeze alţi doi indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară şi lichiditatea imediată. Lichiditatea intermediară (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de stocuri(au o lichiditate mai redusă şi poate incertă) şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face faţă unui necesar urgent de lichidităţi. Valoarea recomandată pentru acest indicator este 0,8. LI =

Active curente − Stocuri − Creante incerte Disponibilitati + Creante certe = Pasive curente Pasive curente

Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea intermediară, reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente. Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece ele nu pot fi transformate imediat în bani. Li =

Disponibilitati + Plasamente Pasive curente (imediat exigibile)

Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate, fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt. Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare. Lv =

Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancare Credite bancare pe termen scurt

Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15. Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei tendinţe. Informaţiile obţinute prin calculul acestor indicatori nu pot explica însă contribuţia diverselor activităţi desfăşurate de către întreprindere la obţinerea lichidităţii ceea ce face necesară aprofundarea studiului asupra componentelor necesarului de fond de rulment şi a relaţiilor întreprinderii cu terţii. Se are în vedere faptul că terţii influenţează direct trezoreria, întreprinderea fiind preocupată să-şi optimizeze stocurile, să accelereze încasarea creanţelor prin scurtarea termenului de decontare cu clienţii şi, în acelaşi timp, să amâne plata furnizorilor, prin

139

prelungirea termenelor de plată acordate de aceştia. Derivă de aici o serie de indicatori cunoscuţi în literatura de specialitate sub numele de rate de rotaţie sau rate de gestiune care pot fi consideraţi ca şi parametri de lichiditate. 3.1.5 Indicatori de gestiune (de activitate) O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune (de activitate) care furnizează informaţii cu privire la94: - viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii; - capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de bază ale sale; - viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost rulat de-a lungul exerciţiului financiar Aceste rate arată gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la dispoziţie, în cea mai bună combinaţie posibilă (numerar, creanţe, stocuri, mijloace fixe etc) pentru a genera venituri din vânzări (cifră de afaceri). 95 Se măsoară de asemeni viteza de transformare a activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a datoriilor, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra de afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei. Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicatori96: - numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv (P), pentru realizarea volumului desfacerilor(cifrei de afaceri) (Ca) în perioada de gestiune: Nr =

Ca A(P )

Cu cât numărul de rotaţii este mai mare, cu atât activitatea este mai eficientă, deoarece, cu acelaşi volum de active circulante (capitaluri), se poate realiza un volum mai mare de desfacere de mărfuri/produse şi un profit mai mare. Această relaţie arată, în acelaşi timp, randamentul/eficienţa utilizării activului/pasivului exprimând mărimea cifrei de afaceri generată de fiecare leu investit. - durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială: Dz =

A( P ) ×T Ca

94

OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/2005 95 R. C. Moyer, J. R. McGuigan, R. P. Rao, Op. Cit., pg. 106-107; 96 Dorina Nicoleta Lezeu, Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 171 şi urm.; 140

T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an). Viteza de rotaţie va fi mai accelerată atunci când numărul de rotaţii va fi mare şi numărul de zile mai redus. Principalele rate analizate sunt: a) Viteza de rotaţie a activului Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a acestuia (reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătăţirea structurii activelor în corelaţie cu specificul activităţii. Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a activelor. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât şi pentru cele circulante. În ceea ce priveşte activele fixe specialiştii consideră că mărimea indicatorului este influenţată de o serie de factori ce fac utilă analiza acestuia în cadrul aceleaiaşi firme mai puţin în comparaţiile interfirme. Aceşti factori se referră la: - costul de achiziţie - politica de depreciere (amortizare) - alegerea tehnologică (fie procese de producţie puternic automatizate fie bazate pe utilizarea forţei de muncă şi nu în ultimul rând se are în vedere companiile care externalizează părţi din procesele sale). Problema care se pune în calcularea indicatorului pentru activele circulante, mai ales referitor la stocuri, este legată de valoarea lor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează metode de evaluare diferite de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei comparaţii, de faptul că cel mai indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de afaceri trebuie exprimată în preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a stocurilor, calculată pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile: •

Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:

Rmf = •

Stocul mediu de mãrfuri × 360 Costul de achizitie a mãrfurilor vândute

Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime: Stocul mediu de materii prime

Rmp = Costul de achizitie al materiilor prime ± DS ×360 •

Rata de rotaţie a produselor finite: Stocul mediu de produse finite

Rpf = Productia vândutã (în cost complet) ×360

141

b) viteza de rotaţie a capitalurilor arată numărul de utilizări ale capitalului propriu, modul de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor împrumutate şi atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri. 3.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate97 Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă: modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului. Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune Elemente de calcul /Poziţia în Contul de Profit şi Pierdere 1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707) 03 2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607) 13 3 Marja comercială (1 -2) 4 (+) Producţia vândută(ct 701 – 706 +708) 02 5 (+) Variaţia stocurilor(ct 711 +⁄ -) 05 ⁄ 06 6 (+) Producţia imobilizată (ct 721 + 722) 07 7 Producţia exerciţiului (4 +5 + 6) 8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la terţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621) 10+11+12+24 9 Valoarea adăugată(3+7-8) 10 (+) Venituri din subvenţii de exploatare(7411) 04 11 (-) Cheltuieli cu impozitele şi taxele(gr.63) 25 12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621) 14 13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12) 14 (+) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane 08+19+22+29 15 (-) Alte cheltuieli din exploatare 23+26 16 (-) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele 18+21+28 97

Interpretarea sa este condiţionată de faptul că are la bază în conceperea sa principii, convenţii, opţiuni contabile mai mult sau mai puţin „creative” (referitoare la evaluarea stocurilor, amortizări, deprecieri, provizioane, ajustări ale veniturilor si cheltuielilor)(Bernard Colasse, L’analyse financiere de l’entreprise, 2008, trad. Ed. TipoMoldova, IaşI, 2009, pg. 55)

142

17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16) 18 (+) Venituri financiare 40 19 (-) Cheltuieli financiare 47 20 Rezultatul curent(17+18-19) 21 (+) Venituri extraordinare 52 22 (-) Cheltuieli extraordinare 53 23 Rezultatul extraordinar(21-22) 24 Rezultatul brut al exerciţiului(20+23) 25 (-) Impozitul pe profit 60 26 Rezultatul net al exerciţiului(24-25) Aşa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comerciala) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare. Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop: - aprecierea creşterii bogăţiei, generate de activitatea întreprinderii; - descrierea repartizării bogăţiei create de întreprindere între: salariaţi şi organismele sociale, stat, acţionari, întreprindere; - înţelegerea formării rezultatului net; - studiul structurii activităţii cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluţiei în timp a acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.); - studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forţei de muncă, randamentul echipamentului industrial etc.; - analiza rentabilităţii; - analiza evoluţiei în timp prin calcularea variaţiei procentuale a principalelor solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variaţii şi stabilirea, dacă este cazul, de măsuri corectoare98. Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune şi se referă la activitatea comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau la partea pur comercială a întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuţie (comerciale) aceasta este un indicator esenţial şi devine mai semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză şi gestionare

98

Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 107 143

cu cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită şi marjă brută şi se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor). Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va cuprinde trei elemente: producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi producţia imobilizată. Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de afaceri reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de producţie (obţinut prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute). Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de întreprindere bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare adăugată brută ce realizează joncţiunea dintre micro şi macroeconomic. Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine contribuţia lor în cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o mărime superioară a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai importantă. La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea puterii economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee: - ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei comerciale la producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi pentru producţia respectivă. - prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv remuneraţiile tuturor factorilor de producţie, inclusiv a statului, cât şi autofinanţarea întreprinderii, respectiv, cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, legate de activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut la rezerve, alte elemente de valoare adăugată. Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru că: • realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic. • reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care evidenţiază performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare şi producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producţiei sale.

144

• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producţie (CA). Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata, adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi. • evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii. • reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie. Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii generat de operaţiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare şi de provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de gestiune şi în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi. Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte: 1) – este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) si/sau conservată prin autofinanţare. 2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influenţat de venituri şi cheltuieli financiare), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului net), de politica fiscală şi de elementele excepţionale (nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul excepţional), care se pot schimba în timp şi pot să difere de la o întreprindere la alta. 3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere. EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie. Notă: Acest indicator este foarte în vogă în mediile de afaceri pentru comparaţii în ceea ce priveşte performanţa de exploatare a întreprinderii însă acest lucru nu trebuie să dispenseze pe analistul financiar de efectuarea unui studiu aprofundat al politicii sale de îndatorare şi al al aptitudinii de a contribui la finanţarea peopriilor lor proiecte de investiţii. Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv operaţiunile efectuate în

145

exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare. Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au politici financiare diferite. Există două modalităţi de calcul: - ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din exploatare (Che) Re = Ve – Che - pornind de la mărimea EBE şi are relaţia Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde Amp – amortizări şi provizioane Ache – alte cheltuieli din exploatare Ave – alte venituri din exploatare Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le adoptă managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a celuilalt factor; sporirea ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii veniturilor să devanseze ritmul de creştere al cheltuielilor. Rezultatul curent(Rc) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii financiare, permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii. Deoarece nu este influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare. Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor operaţii de gestiune sau capital cu caracter excepţional şi se calculează astfel : Rezultatul = extraordinar

Veniturile - Cheltuielile extraordinare extraordinare

Mărimea rezultatului excepţional constituie o informaţie importantă, în special pentru potenţialii investitori. Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau pierderile aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale şi a impozitului pe profit. • Rezultatul curent (+/−)

146

• Rezultatul extraordinar (+/−) − Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691) = Rezultatul net al exerciţiului (+/−) Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de repartizare de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz. Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale”99: capacitatea de autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF). Capacitatea de autofinanţare (sursă internă de finanţare a dezvoltării) a întreprinderii reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia şi reflectă potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generată din activitatea industrială şi comercială a acesteia. Destinaţia sa este să asigure: -

finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;

-

cresterea fondului de rulment;

-

finanţarea totală sau partială a noilor investiţii;

-

rambursarea împrumuturilor contractate;

-

remunerarea capitalurilor investite. Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se

poate calcula în două moduri: -

plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu

veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deşi determină variaţii contabile nu provoacă mişcări financiare; -

plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru

acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioane), finanţarea creşterii (rezultatul pus în rezervă), ...în principiu adunând acele elemente care au constituit excepţii la prima metoda de determinare: Nr. crt. 1.

99

2.

+

3.

-

Metoda substractivă EXCEDENTUL BRUT DIN EXPLOATARE Alte venituri din exploatare (cu excepţia celor provenite din reluarea de provizioane, din vânzarea activelor cedate, subvenţii pentru investiţii) Alte cheltuieli de exploatare (cu excepţia cheltuielilor cu amortizările, ajustările de valoare şi provizioanele, cheltuieli privind activele cedate si alte

Metoda aditivă REZULTATUL NET +

Cheltuieli cu amortizările

+

Cheltuieli cu provizioanele şi ajustări (din exploatare, financiare şi extraordinare)

Silvia Petrescu, Op. cit.; pg. 79 - 82 147

operaţiuni de capital) Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din provizioane, din investiţii financiare cedate) Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor pentru ajustări şi provizioane, investiţii financiare cedate) Venituri extraordinare

4.

+

5.

-

6.

+

7.

-

Cheltuieli extraordinare

8. 9.

=

Impozitul pe profit Capacitatea de autofinanţare

+

=

Veniturile din ajustări şi provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare) Cheltuieli cu activele cedate (ieşite din patrimoniu) Veniturile din vânzarea imobilizărilor Subvenţiile pentru investiţii virate la venituri

Capacitatea de autofinanţare

Diferenţa dintre cei doi indicatori EBE şi CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un surplus monetar potenţial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea globală a întreprinderii. Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea independenţei financiare a întreprinderii: a) Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă numarul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacităţii de autofinanţare anuale degajate de întreprindere. Cpr =

Cheltuieli financiare CAF

b) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflectă proporţia în care întreprinderea poate asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care întreaga suma ar fi alocată în acest scop. Rfi =

CAF ×100 Investitii anuale

c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului potenţial de lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi al întreprinderii Ra =

CAF ×100 RBR

d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determină ca raport între capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel: Rd =

CAF ×100 Re zultatul exercitiului

Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea reală reprezintă acea

148

parte din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea remunerării acţionarilor: Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor, expresie a bogăţiei create de întreprindere. Ea este determinată de creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare. În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare. • Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite menţinerea capacităţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente; • Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale autofinanţării de menţinere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) şi provizioanele; • Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie. Importanţa autofinanţării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii: - reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare în anumite situaţii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere; - conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea că autonomia financiară dobandită prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independenţa de gestionare faţă de organismele financiare şi de credit; - este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de creştere), cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor; - permite franarea îndatorării şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare; - constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară;

149

- reprezintă premisa deschiderii accesului pe piaţa de capital şi în atragerea de capital extern. Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru creditori mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică atât capacitatea de rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate cât şi nivelul riscului de neplată. În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc şi ratele autofinanţării, şi anume: a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale: Ra =

Autofinantare ×100 investitii anuale

b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale: Ra =

Autofinantare ×100 Im obilizari corporale + Im obilizari necorporale

c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare: Rc =

Autofinantare Autofinantare ×100 = Nevoia de finantare Active imobilizate +Variatia NFR

3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie Dată fiind nevoia întreprinderilor de a beneficia de numerar pentru a-şi desfăşura activităţile, a-şi plăti obligaţiile şi a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune prezentarea situaţiei fluxurilor de numerar. Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi echivalente de numerar100. Sursa principală pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită în conformitate cu prevederile IAS 7 obligatorie în cazul întreprinderilor mari şi opţională în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii (OMFP 3055/2009, art.3, alin.1,2). Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“. Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi 100

IAS 7, Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Bucureşti, Editura Economică, 2000. 150

publicul. Privitor la „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor. În România, Situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr. 3055/ nov. 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii: – fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale); – fluxuri provenite din activităţi de investiţii; – fluxuri provenite din activităţi de finanţare. Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru: corelarea profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi cash; evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic). Utilitatea analizei este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital care privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, cum de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate acestor fluxuri. Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de lichidităţi . Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare): – metoda directă; – metoda indirectă. Deşi conduc la rezultate identice, IAS 7 recomandă entităţilor să prezinte fluxurile de numerar de exploatare prin metoda directă deoarece aceasta oferă informaţii utile în estimarea fluxurilor de numerar viitoare pe care metoda indirectă nu le poate furniza.

151

Respectând tradiţia contabilă americană101, fluxurile de numerar din exploatare pot fi determinate fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă, iar fluxurile de numerar din activitatăţile de investiţii şi de finanţare, prin metoda directă. A. Metoda directă Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar. a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare: – încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii; – încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri (care se pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului creanţelor comerciale din exerciţiul financiar); – plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile, ct. 607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624 + 625 + 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor de materii prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul final şi cel iniţial, respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea diferenţei dintre soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar; – plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia soldurilor conturilor necorespunzătoare); – plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe profit, ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activităţii de exploatare). b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii: – plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate în nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de imobilizări; – plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate în nota 1 la situaţiile financiare;

101

Cristian Zgreabăn, Comunicarea financiara pe baza fluxurilor de trezorerie, http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/47.pdf, pg. 3 152

– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte active pe termen lung; – încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor întreprinderi; – avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi; – încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi. c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare: – venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 + 1043 + 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat; – plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor; – veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi. Sunt constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare oglindite în contul de profit şi pierdere; – plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing. Fluxurile de numerar - total – Numerar la începutul perioadei; – Numerar la finele perioadei. Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare reprezintă trezoreria netă. B. Metoda indirectă IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul net (sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare şi elemente de venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii sau de finanţare. Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor: a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare: – rezultatul net;

153

– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant; – ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de investiţii sau de finanţare. b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii: – plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi alte active pe termen lung; – încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active necorporale şi alte active pe termen lung; – plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor întreprinderi; – încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor întreprinderi; – avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi; – încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi. c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare: – veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu; – plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile întreprinderii; – veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi; – rambursările în numerar ale unor sume împrumutate; – plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de leasing financiar. Fluxuri de numerar - total – Numerar la începutul perioadei; – Numerar la finele perioadei. Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare. Fluxurile de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt determinate prin metoda directă. Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar, sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin practicarea unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în momentul facturării lor şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt luate

154

în considerare unele elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea rezultatului realizat şi mărimea numerarului din trezorerie. Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte: – eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a capitalului de lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor (materii prime şi materiale consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă variaţia datoriilor de exploatare (decalajele de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de variaţia soldurilor conturilor corespunzătoare); – eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele constituite sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi provizioanele constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună toate rubricile de ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale; ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante); – eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de exploatare. Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă, aceasta furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin metoda indirectă aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă metoda indirectă întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile. 3.4. Planificarea financiară a afacerii Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere în funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este necesară o prognoză a situaţiior financiare, „plan financiar”, care vor avea rolul de a documenta, justifica şi convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai important reper în evaluarea atractivităţii afacerii”102. Mai mult decât planul de afaceri, planul financiar constituie pilonul de susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea debitorului de a se achita de obligaţii. Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să rămână profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de cât de 102

Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, bucureşti, 2002, pg. 167; 155

bine vei putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an mii de afaceri cu un potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului financiar prost. Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere, a bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow). Previzionarea contului de profit şi pierdere Previziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a producţiei şi a cheltuielilor. Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea cifrei de afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi resurse necesar derulării afacerii. Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care terbuie sa aibă în vedere obligatoriu elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă. Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică: a) Analiza dimensiunii pieţei prin : analiza nevoilor clienţilor, numărul cumpărătorilor potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia, frecvenţa şi mărimea comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor produsului, a dinamicii pieţei şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată politica de preţuri. Dacă firma este vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o schimbare bruscă în preferinţele consumatorilor este indicat a verifica dacă există capacitatea de a depăşi astfel de situaţii. b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe zona sa şi cumularea acestor valori; c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului industriei respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri previzionate; d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea acestora cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare. Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare produs, în funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie confruntate previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi umane. Pentru determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea programarea liniară. Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de vânzări cu anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi: •

capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt;

•

resursele umane disponibile sunt limitate;

•

anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite;

156

•

trebuie respectate anumite termene.

Previziunea cheltuielilor Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor este încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe tot parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o structură omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale resurselor de care dispuneţi. O primă distincţie importantă este cea dintre cheltuielile iniţiale – care vor fi efectuate pentru a pune în mişcare noua afacere – şi cele aferente activităţii curente după atingerea parametrilor propuşi. Primele trebuie efectuate de regulă o singură dată, în perioada iniţială, perioadă în care şi afacerea este mai vulnerabilă. Cea de-a doua categorie de cheltuieli va avea un nivel mai stabil în timp, dar este şi mai îndepărtată în timp faţă de momentul întocmirii planului de afaceri. Este foarte important să existe un grafic al celor două categorii de cheltuieli şi să fie determinate cu precizie momentul în care afacerea va începe să funcţioneze la capacitatea normală. În cazul în care acest moment este mai îndepărtat în realitate decât s-a crezut iniţial, s-ar putea ca rentabilitatea afacerii să nu mai fie cea scontată. Atunci când previzionaţi cheltuielile cu activitatea curentă, va trebui să determinaţi şi mărimea stocurilor necesare. Un volum prea mare va ţine resurse imobilizate în mod inutil, în timp ce un volum prea redus creează riscul unor întreruperi forţate ale activităţii. Va trebui să puteţi justifica nivelul pentru care aţi optat. O altă distincţie importantă este cea între cheltuielile fixe – cele care trebuie suportate şi atunci când nu se desfăşoară vreo activitate “productivă” – şi cele variabile – de exemplu, cheltuielile cu materiile prime sau salariile personalului direct productiv. Este recomandabil ca această grupare a cheltuielilor să fie precedată de o analiză atentă – distincţia perfectă dintre cele două categorii există mai degrabă în teorie decât în practică. De exemplu, banii investiţi într-un utilaj specializat vor fi mai greu de recuperat decât cei investiţi într-un utilaj cu mai multe întrebuinţări posibile în cazul eşecului afacerii, este mai uşor să reduceţi volumul aprovizionărilor cu materii prime decât să concediaţi salariaţi, fie ei şi 'direct productivi”. Chiar dacă formatele standard ale unui plan de afaceri nu includ astfel de detalii, ele sunt necesare în formarea unei imagini realiste asupra viitorului afacerii. Mai ales în cazul în care aveţi mai multe produse/servicii, este bine să determinaţi cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea pe unitate de produs. Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii recomandă pentru previziunea Contului de Profit şi Pierderi următorul format:

157

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI – previziuni (adaptare) An 1

An 2

An 3

ACTIVITATEA DE EXPLOATARE Cifra de afaceri, din care: - Vanzari existente (fara proiect) - Vanzari generate de proiect Cheltuieli de exploatare pentru realizarea cifrei de afaceri, din care: - Materii prime si materiale, cost marfuri - Cheltuieli cu personalul direct productiv (inclusiv CAS) - Cheltuieli cu personalul de conducere (inclusiv CAS) - Alte cheltuieli cu personalul (inclusiv CAS) - Chirii, redevente leasing operational - Utilitati (combustibil, energie, apa, gaze etc.) - Transport - Costuri functionare birouri - Reclama/Publicitate - Deplasari - Asigurari - Intretinere si reparatii - Servicii profesionale - Impozite pe cladiri, terenuri, mijloace de transport etc. - Amortizarea mijloacelor fixe Alte venituri din exploatare Alte cheltuieli de exploatare Rezultat din exploatare (A-B+C-D) ACTIVITATEA FINANCIARA Venituri financiare total Cheltuieli financiare, total din care: - Dobanzi bancare - Alte cheltuieli financiare Rezultat financiar (F-G) ACTIVITATEA EXCEPTIONALA Venituri exceptionale Cheltuieli exceptionale Rezultat exceptional (I-J) Profit brut (E+H+K) Impozit pe profit Profit net

0

0

0

0

0

0

0 0

0 0

0

0

Proiecţia fluxului de numerar este importantă pentru că arată surplusul/deficitul de numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată., capacitatea firmei de a face faţă costului finanţării. Flux de numerar (cash-flow) – previziuni (adaptare) OPERATIUNEA

TOTAL

trim. I

trim. II

din care: trim. III

trim. IV

1. Total incasari: - din activitatea curenta (exploatare) - din alte activitati

158

- din credite 2. Total plati: - pentru activitatea curenta total, din care: * materii prime si materiale * utilitati * salarii * impozite si taxe - pentru investitii; -rambursari credite/leasinguri, existente, din care: * rate * dobanzi - rambursari credit solicitat, din care: * rate * dobanzi - alte plati 3. Flux net de numerar al perioadei (1-2) 4. Disponibil de numerar al lunii precedente 5. Flux de numerar cumulat

Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării fondurilor pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de informare a utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat previzionat şi proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format:

BILANŢ previzionat (adaptare) ACTIV ACTIVE IMOBILIZATE Imobilizări necorporale Imobilizări corporale Imobilizări financiare

I Active imobilizate TOTAL ACTIVE CIRCULANTE Stocuri Creanţe Disponibilităţi II Active circulante TOTAL III Conturi de regularizare şi asimilate TOTAL ACTIV (I+II+III)

suma

PASIV CAPITALURI PROPRII Capital social Prime legate de capital Diferenţe de reevaluare Rezerve Rezultatul reportat Rezultatul exerciţiului Subvenţii pentru investiţii Provizioane reglementate I Capitaluri proprii TOTAL II Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli DATORII Împrumuturi şi datorii asimilate Furnizori şi conturi asimilate Clienţi-creditori Alte datorii III Datorii TOTAL IV Conturi de regularizare şi asimilate TOTAL PASIV (I+II+III+IV)

suma

159

Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care ar putea influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt: 1. Neicluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau omiterea uneia dintre ele; 2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi nefondate; 3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor avansate; 4. Subestimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente; 5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale activităţii; 6. Obţinerea unui randament al investiţiei neobişnuit pentru industria respectivă; 7. Ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute; 8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri financiare ; 9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare obligatorii, etc Pe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile asociate afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme şi să fie realizată strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei. BIBLIOGRAFIE 1. Belverd E., Needles Jr., Henry R. Anderson, James C. Caldwell, traducere,“Principiile de bază ale contabilităţii”, Ed. Arc, Chişinău, 2000; 2. Coord. I. Căinap, Analiza economico-financiară a firmelor de comerţ şi turism, Ed. Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir” Cluj Napoca, 1994; 3. Cornel Crecană, Analiza afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2002 4. Coşea M., Nastovici, L., Evaluarea riscurilor, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, 5. Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995, 6. Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, 7. Nicolae Georgescu, Vasile Robu , Analiza economico-financiară, Ed. ASE, Bucureşti, 2001; 8. Toader Gherasim, Microeconomie, Ed. Economică, Bucureşti, 1994; 9. Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003,

160

10. Octavian Jaba, Analiza strategică a întreprinderii, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 1999; 11. G.P. Luca, Neculai Olariu, Elemente de management financiar, Ed. Dosoftei, Iaşi, 1994; 12. Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, 13. Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul Român de Cercetări în evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002 14. Dumitru Mărgulescu coord., Analiza economico – financiară,

Ed.

Fundaţiei ”România de Mâine”, Bucureşti, 1999; 15. Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale firmei, Ed. Junimea, Iaşi, 1999; 16. Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000 17. Marilena Mironiuc, Analiză economico – financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006, 18. Maria Niculescu, Analiza economică în turism şi comerţ, Ed. Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir” Bucureşti, 1994; 19. Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997; 20. Maria Niculescu, Georges Lavalette, Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999; 21. Mihai Păun, Analiza sistemelor economice, Ed. ALL, 1997; 22. Willi Păvăloaia. Marius Paraschivescu, Analiza financiară şi modele de politică economică în S.C., Ed. Neuron, Focşani, 1994; 23. Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003 24. Silvia Petrescu, Diagnostic economic- fianaciar, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004 25. Silvia Petrescu, Analiza economico- financiară, Ed. CECCAR, 2008. 26. Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Teorie şi aplicaţii, Ed. Tiparul, Iaşi, 2002; 27. Christian Potié, Diagnosticul calităţii, Metode de expertiză şi investigaţii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001; 28. Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, Bucureşti, 2002, 7 29. Vernimment, P.,Finance d`enterprise, Analyse et gestion, Ed. Dallez, Paris, 30. Lorant Eros - Stark, Ioan Marius Pantea, Analiza situaţiei financiare a firmei, Ed. Economică, 2001;

161

31. C. Stănescu, A. Işfănescu, A. Băicuşi, Analiza economico-financiară, Ed. Economică, 1996; 32. Marin Toma, Marius Chivulescu , Ghid pentru diagnostic şi evaluare a firmei, Editat de CECCAR, 1996; 33. Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, 2001; 34. Georgeta Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1998;

162