Analiza Pragmatica [PDF]

Zitiervorschau

Analiza unei secvențe conversaționale din perspectiva pragmaticii

„M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastică. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii d. Popescu tatăl este mare agricultor - despre criză ş.cl (și celelalte). Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii. -Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie! Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână: -Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără! -Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama! Apoi, cătră mine încet: -Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... Dar vocea de dincolo adaogă: -Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !... Astâmpără-te, că te arzi! -Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama! -Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde! -Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea să iasă pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l sărută... -Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama? -Dar - întrerup eu - pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu? -Pentru dumneata. -Da de ce vă mai supăraţi? -Da ce supărare!” I. L. Caragiale – Vizită...

Prin realizarea acestui proiect îmi propun să analizez un fragment din schi ța Vizită..., a lui Ion Luca Caragiale, având în vedere dimensiunea pragmatică a comunicării. Am optat pentru această secvență conversațională dintr-o opera a lui I. L . Caragiale, pentru că, după părerea mea, acesta a anticipat într-o oarecare măsură apari ția disciplinei pragmaticii, întreaga s-a operă fiind un act pragmatic prin excelență. Caragiale este prezentat ca un apărător înverșunat al scrisului său, luptând cu editorii, pentru ca aceștia să-i respecte textul integral, ortografia și punctuația. Șerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc”. George Ronetti la apariţia volumului Momente afirma (1901): Nu momente maiestre, monumente! Momentele şi schiţele sunt mici instantanee de viaţă, prin care ne oferă o imagine complexă, a societăţii timpului. Critica literară a remarcat talentul excepţional a lui Caragiale, în surprinderea unor aspecte semnificative ale vieţii intime şi publice, în realizarea unei tipologii variate şi reprezentative. Marea performanţă a lui Caragiale este că realizează aceste lucruri pe un spaţiu mic, două-trei-patru pagini. Deci prima caracteristică esenţială a acestor proze este conciziunea. În aceste proze scurte se observă talentul dramaturgului prin ştiinţa dialogului foarte scurt, dar care individualizează spihologii. O replică demonstrează de multe ori nivelul de cultură, interesul dominant, psihologia personajului. Din două trei trăsături Caragiale sugerează un caracter. Înscenarea este prezentă şi aici prin preţioase observaţii, comentarii ale autorului. Caragiale are o viziune critică, satirică asupra realităţii. Aceste proze scurte alcătuiesc un adevărat mozaic realist, satiric al societăţii contenporane autorului. În vederea analizei textului ales, este necesară definirea unor concepte fundamentale din cadrul pragmaticii. Actul pragmatic este enunțul care spune ceva dincolo de cuvinte, în spatele cuvintelor, ascunde ceva în interiorul său, un ceva care poate fi mai mult important decât enunțul în sine. Acesta intervine acolo unde există acțiune, întrebuințare vie a limbii, conversație. Actul pragmatic reprezintă, mai degrabă, o invitație la descifrare, decât o formulă lingvistică clară, explicită. Negarea implicită este cel mai obișnuit tip de act pragmatic. Pragmatica interpretează enunțul, pe care-l putem numi act pragmatic, in func ție de

context, prin care putem întelege suma sau rezultatul a ceea ce s-a spus până atunci, a șanumita pre-istorie a actului pragmatic respectiv. Contextul reprezintă totalitatea împrejurărilor și detaliilor de ordin fizic sau psihic care determină într-o măsură mai mare sau mai mică performarea actului pragmatic. Este dinamic, în plină desfășurare, realizat de însăși participarea celor doi locutori la actul vorbirii. Nuanțează diferența dintre perspectiva gramaticală (obiectivă) și cea a vorbitorului (subiectivă). Din punct de vedere gramatical, considerăm elementele ca structuri sintactice izolate ori ca părți ale une paradigme gramaticale, însă din perspectiva vorbitorului, ni se oferă o realizare concretă a primelor date într-un context social-istoric și individual determinat. Contextul devine o chestiune de referință, care ne comunică ceva, ne introduce în temă. Contextul situațional reprezintă manifestarea atitudinală a vorbitorilor într-o anumită situație de comunicare. Acest context determinnă construcția mesajului pe o anumită axă structurală, fie pe axa informațională, fie pe cea afectivă. Este într-o strânsă legătură cu contextul în care se desfășoară situația. Actul de comunicare este comportamentul cu valorea de comunicare pentru cei de față. Mijloacele de comunicare pot fi ligvistice, extraligvistice sau de ambele tipuri. Distribuția mijloacelor de comunicare depinde de situație. Interacțiunea verbală este relația care se stabilește între interlocutori. Aceasta este de două tipuri: de tranziție, care traduce raportul de inegalitate dintre interlocutori, și personală care traduce un raport de egalitate dintre interlocutori, fie prin vărstă, statul socio-profesional etc. Interacțiunile verbale personale sunt mult mai variate și au caracter neoficial. Ele oferă cele mai spectaculoase forma de discurs, deaoarece relația dintre cei doi locutori o permite. Interacțiunile verbale de tranziție sunt oficiale și precizează în permanență drepturile și obligațiile reciproce. Canalul de comunicare determină tipul contextului situațional și structura mesajului. Comunicarea scrisă se realizează sub forma unor formulări definitive, care exclud negocierea sensurilor între emițător și receptor, iar comunicarea orală reprezintă, prin formulările sale, domeniul retușabil. Registrul reprezintă o anumită variantă a limbii selectată în funcție de situația de comunicare. Acesta poate fi clasificat în funcție de domeniul discursului (tehnic sau nontehnic), modalitatea discursului (scris sau oral) și stilul discursului (colocvial sau oficial).

Evenimentul verbal este alcătuit dintr-un grup de acte verbale cu aceeași func ție. Evenimentele verbale pot avea următoarele funcții în tipul comunicării: funcția expresivă unde atenția este concentrată asupra emițătorului în cadrul actului verbal, funcția persuasivă unde enunțul este imperativ, construit la persoana a II – a și încearcă să-l convingă pe receptor, funcția referențială unde enunțul se concentrează asupra subiectului și este construit la persoana a III – a, funcția poetică unde atenția este îndreptată asupra formei mesajului, funcția de contact unde mesajul este astfel construit încât emițătorul cere un răspuns grabnic din partea receptorului, verificând astfel daca acesta din urmă îi acordă atenția cuvenită, funcția metalingvistică iese în evidentă prin preocuparea pentru codul pe care se bazează comunicarea, și funcția contextuală (situațională). Actul verbal corespunde intenției comunicative a vorbitorilor, ceea ce înseamnă că distingem mai multe acte verbale în funcția de axa referențială dezvoltată și de participarea subiectivă, nemijlocită a fiecărui vorbitor la constructia conversației. Actele verbale sunt de cinci tipuri: directive care reprezintă întenția locutorului emitent de a-l determina pe interlocutor să îndeplinească un anumit demers. Poate fi construit atât cu ajutorul indicilor speficifi (vorbirea la imperativ), cât și prin intermediul indicilor nespecifici, atunci când mesajul are apectul unei informații ” - Mi-e frig!”. Se desfășoară în ambele tipuri de interacțiune verbală și poate genera act pragmatic. Actul verbal declarativ este acela care poate schimba statutul interoculorilor prin simpla sa enunțare. Poate apărea în ambele tipuri de interacțiune verbală și poate genera act pragmatic în condițiile în care volumul anterior de cunoștin țe permite, printr-o interpretare logică, apariția acestui mesaj suplimentar actului pragmatic. Actul verbal comisiv enunță o promisiune luată de locutorul emitent față de interlocutorul său. Poate fi construit cu sau fără ajutorul indicilor specifici, nuan ța lui comisivă fiind dată de desfășurarea firească a conversației sau de volumul de cunoștințe existent între interlocutori. Actul reprezentativ transmite informații interlocutorului. Această informație poate fi strict obiectivă, imparțială, sau poate fi transmisă prin intermediul unei atitudini subiective. Este cel mai frecvent act verbal din conversația cotidiană. Asigură, prin dezvoltarea lui constantă, susținerea axei referențiale. Schimbarea axei referențiale, prin introducerea de noi informații, determină apariția actului pragmatic. Actul expresiv redă starea de spirit a vorbitorului, atitudinea pe care acesta o are în

timpul conversației. Este susținut îndeaproape de contextul situațional și trebuie să fie în concordanță cu contextul desfășurării conversației. El poate consta și într-o exprimare artistică deosebită, la fel cum poate consta și într-o exprimare colocvială. Indiferent de tipul de act verbal, distingem 3 componente structurale pe care le de țin toate actele verbale: componenta perlocuționară, consecința, răspunsul, reacția stârnită de actul verbal respectiv, componenta ilocuționară care reprezintă nuanța comunicării propriu-zise a actului verbal ( în baza acesteia se stabilește clasificarea actului verbal întruna

din

categoriile

menționate)

și

componenta

locuționară,

reprezentată

de

gramaticalitatea în sensul lingvisticii tradiționale a textului, a mesajului. Din punct de vedere pragmatic, există două principii de bază ale comunicării. Principiul cooperativ presupune formularea intervențiilor verbale ale fiecărui participant la un act comunicativ. Acesta se bazează pe 4 maxime. Maxima cantității reclamă furnizarea de către locutori a tuturor informațiilor necesare și numai a lor, fără date suplimentare. Încălcarea acestei maxime se poate realiza printr-un exces de informație, dar și prin lipsa informațiilor corespunzătoare. Maxima calității reclamă furnizarea de către locutori numai a acelor informații pe care ei le consideră adevărate. Conform acestei maxime, ei nu ar trebui să sus țină lucruri pe care nu le pot dovedi. Încălcarea ei se pretrece foarte des în vorbirea cotidiană, dar și în alte tipuri de intervenții verbale. Maxima relevanței îi obligă pe locutori să facă afirmații doar de subiectul discutat. Respectându-se cerința acestei maxime, planul referențial rămâne constant pe tot parcursul schimbului verbal. De îndată ce se schimbă referentul, atenția locutorilor va fi focalizată asupra unui alt aspect, iar ei vor face afirmații despre cu totul altceva decât la începutul conversației. Maxima manierei obligă la o comunicare clară, fără ambiguități, prolixită ți, caracterizată prin logică. Un alt principiu al comunicării este principiul politeții. El reglementează desfășurarea normală a schimburilor verbale, în sensul participării eficiente a ambilor locutori la actul comunicării prin menținerea unor raporturi interumane amiabile. Acesta nu trebuie rezumat numai la componenta sa de suprafață, civilitatea, ci implică o latură esențială a comportamentului comunicativ. Respectrea principiului politeții duce, în mod inevitabil, la imposibilitatea realizării actului comunicativ. Comunicarea realizată în sensul

respectării principiului politeții, trebuie să fie astfel îndeplinită, încât să nu prejudicieze imaginea publică a locutorului. Principiul politeții își supordonează o serie de maxime în realizarea sa: maxima tactului, a generozității, a aprobării, a dezaprobării, a modestiei, a acordului, a simpatiei și a auto-ignorării. În funcție de atitudinea adoptată de interlocutor, distingem două tipuri de alegeri strategice: politețea pozitivă, care este integrativă și asigură desfășurarea optimă a relațiilor interumane și politețea negativă, care instituie menținerea distanțelor între locutori și frânează desfășurarea optimă a relațiilor sociale. Elementele deictice aduc un plus de claritate, de precizie asupra unor noțiuni sctrict delimitate: timp, spațiu, identitatea personală sau socio-profesională a individului. Distingem următoarele categorii de elemente deictice: temporale, spațiale, personale, sociale, textuale sau argumentative. Deicticele temporale circumscriu temporal, fie momentul desfășurării actului conversațional, fie o plasare a unui element la care se face referire. Această circumscriere temporală poate fi făcuta în funcție de percepția pe care vorbitorul o are asupra timpului, percepție ce poate fi obiectivă sau subiectivă. Deicticele spațiale sunt elemente care aduc un plus de informație asupra spa țiului în care se desfașoară actul conversațional sau asupra locației unui referent despre care se face vorbire. Pot reprezenta atât proiecția obiectivă a vorbitorului asupra loca ției respective, dar și proiecția subiectivă a acestuia. Elementele deicticele personale indentifică participanții la actul conversațional sub aspectul identității lor personale. Acestea pot avea, de asemenea, o dublă realizare, obiectivă sau subiectivă. Decupează act pragmatic deoarece redau atitudinea total personală a vorbitorului față de peroana astfel numită. Deicticele sociale circumscriu, din punct de vedere socio-profesional, participanții la actul conversational. Este definit astfel statutul socio-profesional al acestora, ceea ce implică desfășurarea discursului într-un anumit registru discursiv. Pot fi obiective sau subiective și, ca și în cazul celorlalte elemente deictice, asigură premiza construirii actului pragmatic. Elementele deictice textuale sau argumentative se disting de celelalte categorii pentru faptul că ele cunosc doar realizarea suiectivă, deoarece ele exprimă nemijlocit atitudinea

vorbitorului în momentul construirii actului conversațional. Acestea sunt argumente în vederea susținerii unei anumite atitudini conversaționale a vorbitorului care poate fi de ezitare, de satisfacție, de reproș, de eludare etc. Ele apar numai în contextul discursului informal sau pot fi folosite în scopul mimării autenticității în exprimare. În fragmentul ales, contextul este reprezentat de inteția autorului de a-și vizita „o veche prietină” și de a o felicita „pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori”. Atitudinile vorbitorilor sunt informale, între aceștia existând o relație de prietenie, comportamentul lor este degajat, iar exprimarea directa ester presărată cu termeni, colocviali. Astfel, contextul situațional este unul familiar, neoficial. Interacțiunea verbală dintre cei doi locutori este personală, deși nu ne sunt aduse la cunoștință nici vărsta sau statutul lor socio-profesional. Puntem însă deduce din limbajul colocvial și din exprimarea directă, relația apropiată din participanții la actul conversațional. Comunicarea se realizează față în față și reprezintă cel mai bun canal de comunicare, deoarece permite obținerea și furnizarea de informații cu un consum redus de energie printr-un contact direct care poate fi eficientizat printr-o multitudine de tehnici și metode. Se regăsește în textul dat actul verbal reprezentativ, cel mai frecvent in conversa ția cotidiană, atât în discuția dintre madam Popescu și autor, cand această îi oferă informații cu privire la modul în care își petrece timpul în ultima vreme, cât și în conversa ția dintre doamna Popescu și femeia bătrână, care ne dezvăluie comportamentul lui Ionel. Actul verbal expresiv din fragment este prezent atunci când madam Popescu afirmă cu mândrie „-Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept...”, dar și când exclamă îngrijorată „Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el.”. Prin excesul de informație pe care doamna Popescu i-l dă autorului, legat de percepția ei despre educație, se încalcă maxima cantității „Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei copiilor, [...]”. Maxima calității este încalcată de doamna Popescu, care, deși afirmă cu tărie cât de importantă este pentru ea educația copilului său, nu este capabilă să-și astâmpere baiatul. Faptul că a așteptat ca acesta să crească pentru a începe să-l educe, denotă că are o concepție greșită despre ceea ce înseamnă să crești un copil „cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el”.

Este de asemenea încalcată maxima relevanței atunci când doamna Popescu îi spune autorului „-Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept...”, afirmație prin care deviază cu totul de la subiectul anterior legat de „părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei”. Maxima manierei este încalcată de doamna Popescu, exprimarea acesteia fiind încalcită și plină de repetiții „acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!”. Există în fragmentul ales politețea pozitivă, în cadrul căreia este prezentă maxima generozității: „ -Da de ce vă mai supăraţi? / -Da ce supărare!”. Este de asemenea prezentă și maxima interesului atunci când autorul îi observă „doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri...”. Explica ția lungă și încurcată pe care aceasta o dă autorului, apare maxima acordului, doamna Popescu dorindu-și într-un fel aprobarea lui pentru acțiunile sale, confirmarea că are dreptate în ceea ce spune și că acționează corect. Exprimarea directa, familiară dinte locutori reliefează prezența maximei simpatiei. Politețea negativă este prezentă în comunizarea dintre doamna Popescu și femeia bătrână. Deși nu-i răspunde acesteia din urmă când o atenționează de comportametul lui Ionel, doamna Popescu îl cheamă pe baiat pentru a-l împiedica să se rănească și pentru a o liniști pe femeie. „ -Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără! / -Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!”. Textul abundă în elemente deictice, care aduc un plus de claritate noțiunilor strict delimitate. Deicticele temporale obiective sunt exprimate cu ajutorul numelor proprii, „la Sf. Ion”, de unde ne dăm seama că acțiunea se petrece iarna, pe data de 7 ianuarie, ziua sărbătorii menționate. Există și deictice temporale subiective realizate cu ajutorul adverbelor de timp „acu” locuțiunilor adverbiale de timp „de la o vreme” și cuvintelor indexicale „ cât era Ionel mititel”, „când s-a facut băiat mare”. Elementele deictice spațiale din text sunt doar subiective, în care se desfașoară actul conversațional putând fi doar dedus, și anume reședința familiei Popescu. Exprimarea acestora mai este realizată și prin intermediul adverbului de loc „alături”, „dincolo”. Deicticele personale sunt realizate cu ajutorul pronumelor personale de polite țe „dv.”, „dumneata”, a substantivelor comune „coniță”, „madam” și al cuvintelor indexicale „o

veche prietină”, fapt care denotă respectul dintre interlocutori. Elementele deictice sociale sunt mai slab nuanțate decât celelalte, realizarea lor făcându-se prin intermediul subtantivelor comune „coniță” și „madam”. Deicticele textuale sau argumentative sunt de asemenea prezente în textul ales și sunt susținute de interjecții „uite”, substantive comune și proprii „coni ță”, „Ionel”, verbe la imperativ „sări”, „astâmpără-te”, conjuncții coordonatoare adversative „dar”. Din punctul de vedere al registrului verbal, domeniul discursului este non-tehnic, modalitatea discursului este orală și stilul discursului este colocvial, conversația dintre locutori fiind una simplă și familiară, pe teme diverse, dar firești. În concluzie, examinând fragmentul din perspectivă pragmatică, am realizat că actul conversațional a fost realizat cu succes, întrucât se supune tuturor conceptelor pragmaticii.