31 0 102KB
DECOLONIZAREA Evoluția relațiilor internaționale a fost determinată și de lupta de eliberare a popoarelor coloniale și de constituirea lumii a treia, cel de al treilea pol de putere, care a ținut să rămână neutru în confruntarea dintre cele două blocuri. Fenomenul decolonizării este unul dintre cele mai importante fenomene ale istoriei contemporane, el marcând intrarea pe scena relațiilor internaționale a unui important număr de state, care devin actori ai diplomației, depășind condiția de obiect în relațiile internaționale, avută până în 1945-1962. Universul politic internațional a încetat să se reducă la un concert de mari puteri, numărul statelor s-a multiplicat, iar acest fenomen se poate vedea în numărul de peste 190 de membri ai Națiunilor Unite, față de numai 50 de membri ai Societății Națiunilor, între 19351936. Decolonizarea a modificat starea raporturilor dintre continente, viața vechilor colonii care și-au câștigat independența cât și cea a puterilor colonialiste. Dacă vom încerca să reducem istoria politică a lumii din ultimele două secole la câteva elemente trebuie reținut că revoluția din 1789, revoluția rusă din 1917, emanciparea continentelor supuse de secole dominației Europei și omului alb, reprezintă trei evenimente cruciale. Succesul acestor fapte istorice majore, care au marcat lumea contemporană face ca ordinea politică actuală să fie rezultatul acestora. Pentru a aprecia mai bine efectul decolonizării trebuie să ne situăm dintr-o perspectivă istorică, care are în vedere atât efortul colonizator european, pe de o parte, și, pe de altă parte, efortul de emancipare a continentelor aflate sub tutela bătrânului continent. La începutul primului război mondial lumea era în întregime dominată și organizată de Europa. Foarte puține țări au scăpat acestei dominații (ex. Japonia). Mișcarea de decolonizare s-a lansat într-o competiție mai accentuată în perioada interbelică. De exemplu, în Maroc, Franța a trebuit să intervină pentru pacificare însă, în 1935, ea a acceptat victoria dizidenților marocani. În 1935 Italia s-a angajat în război împotriva Etiopiei, pentru a o transforma în colonie. Mișcarea de decolonizare s-a prelungit destul de mult, până la începutul celui de-al doilea război mondial. În timpul acestuia n-au fost mișcări care să afecteze fidelitatea față de metropolă. Nici înfrângerea franceză, de către germani, în 1940 nu a declanșat nici cele mai mici răscoale. Nici indienii nu au făcut insurecție. Rasismul proferat de Germania nazistă și militarismul japonez au concurat la a menține în fidelitate coloniile față de marile metropole occidentale. După 1945 însă situația se transformă radical. Este una din cele mai mari răsturnări pe care le va înregistra istoria. A trebuit să treacă peste 450 de ani, începând cu 1450, pentru edificarea 1
imperiilor coloniale pentru ca, în două decenii (1945-1963), ele să fie spulberate în întregime. Acest eveniment validează ceea ce istoricii și școala istorică americană „new history” denumesc, cu termeni generali, accelerarea istoriei, care desemnează rapiditatea evenimențială din secolul XX, datorată acțiunii mai multor factori convergenți și divergenți, a unor factori voluntari, dar și unora care nu pot fi controlați. Această impresie globală vis-a-vis de fenomenul colonizării trebuie amendată cu câteva corective. Mișcarea de emancipare în acești ultimi ani nu venea pe un teren gol ci pe fundamentul unor antecedente. În 1945 popoarele fostelor colonii au descoperit independența. Nu în 1945 popoarele au descoperit autonomia și independența, ci în secolul al XVIII-lea, când s-a produs experiența marii rupturi din America de Nord între 1770-1783, și din America de Sud, în urma războiul de independență condus de Simon Bolivar, între anii 1810-1825. În 1825 se putea constata deja un fenomen istoric global: dispariția imperiilor colonialiste europene (englez, francez și spaniol) din America. A mai rămas doar o excepție, în cele două Americi, Canada. Restul era aproape în întregime eliberat. Există precursori ai decolonizării înainte de 1945, dar există totuși o diferență între mișcarea de emancipare colonială de la sfârșitul sec. al XVIII-lea și cea din sec. XX. Aceasta se explică prin identitatea insurgenților. În cazul Americii e vorba de populații de origine europeană, venite din metropolă. De aceea istoriografia nord-americană folosește termenul de secesiune, nu decolonizare. O excepție o reprezintă revolta populației negroide din Haiti, care și-a constituit o republică negroidă înainte de 1945. Mișcările de emancipare din secolul al XX-lea sunt mișcări ale populației autohtone, de altă culoare, împotriva albilor. Ruperea legăturilor politice între coloniile engleze și metropolă, în timpul războiului de independență nord-american, nu a însemnat o mare schimbare în viața, instituțiile și credințele albilor din America de Nord. Ruptura dintre coloniști și colonizatori, când ea vine din străfundurile națiunii poate produce efecte asupra instituțiilor, credințelor, asupra modului de viață. În acest caz, decolonizarea este însoțită de o reîntoarcere la propriile valori pe care le redescoperă, contestând universalitatea civilizației europene. Cauzele fenomenului de decolonizare Urmare a contactului cu Europa, popoarele din Asia și Africa au descoperit diferența de lumea veche. Această diferență a avut ca efecte întoarcerea către propria cultură și tradiții. istoria este cea a rezistenței la colonizare pentru că procesul de colonizare n-a fost fără dificultăți. Europenii n-au fost primiți cu brațele deschise peste tot. Încercarea de supunere a 2
popoarelor a dat naștere la rezistență din partea acestora. Această rezistență a fost mai slabă în Africa Neagră, unde nu existau state constituite. Străvechile imperii din Mali și Ghana dispăruseră cu mult timp înaintea de venirea europenilor. A existat rezistență împotriva tuturor națiunilor europene din partea popoarelor colonizate. Sub formă de rebeliuni aceste forme de rezistență vor constitui adevărate probe ale luptei pentru independență. În China, după 1913, a apărut o formă de rezistență față de puterea colonizatoare, chiar dacă mișcarea de rezistență din secolul al XIX-lea nu era asemănătoare cu cea de decolonizare din secolul al XX-lea, trebuie subliniat aspectul de comuniune ideologică, care există între cele două, cât și de experiență continuă în lupta împotriva coloniștilor. Cazul Indiei unde, în secolul al XIX-lea, mișcarea șipailor a fost crunt reprimată de englezi (o mișcare socială a soldaților indieni din armata engleză), dar care a capătat conotații naționale. După 1857, s-a instaurat o administrație autonomă acceptată în Punjab. Reușita șipailor de a constitui un stat autonom în Punjab a constituit un model pentru rezistență și luptă naționala indienilor la începutul secolului al XX-lea. Poporul indian nu mai recurge la eliberare armată acum ci la rezistența pasivă care, în 1927, a paralizat economia și administrația engleză din India. Inițiatorul ei a fost Mahatma Ghandi, care a respins revolta violentă, optând pentru o revoltă prin pasivitate, prin inacțiune. Dezvoltarea sentimentului patriotic a dus la apariția unei mișcări autentic naționale și datorită contactului și comparației cu Europa. Europa i-a învățat pe tinerii indieni, chinezi, magrebieni și pe cei din Africa neagră rețeta naționalismului, i-a făcut să se simtă diferiți de metropolă și, în același timp, diferiți între ei, algerieni, tunisieni, marocani, negroizi, congolezi, nigerieni, kenyeni. La contactul cu Europa, cu elitele cultivate, minoritățile intelectuale ei au descoperit propria lor apartenență la o altă realitate națională. Acum s-a dezvoltat sentimentul patriotic, identitatea națională, care se propagă în Asia, Africa și America latină, ca o prelungire a mișcărilor naționale din Europa secolului al XIX-lea, care se originează în revoluția atlantică începută la Philadelphia și continuată la Paris. Mutațiile provocate de Primul Război Mondial Dislocarea imperiilor, afirmarea principiului național, consecințele unui război european, a rivalităților din lumea civilizată s-a transmis în afara Europei popoarelor din colonii, sub formă de refuz de a mai fi considerați remorcă la succesele și catastrofele din Europa. Mișcarea națională din primele două decade ale secolului al XX-lea din Imperiul 3
otoman, habsburgic și rus terminate cu succesul acestora, prin constituirea de state naționale a fost un exemplu pentru popoare din coloniile extraeuropene. Putem spune că universalizarea mișcărilor naționale dintre 1900-1918, pe care Europa l-a aplicat ca și principiu, pornind de la de la Declarația lui Wilson, din ianuarie 1918, privind autodeterminarea constituie debutul mișcării de decolonizare din perioada interbelică. Cele două surse ale naționalismului colonial Naționalismul colonial are, în principiu, două surse: una care vine din trecutul îndepărtat al evoluției acestor popoare, și, cel de al doilea, din principiile Revoluției franceze. Națiunile colonizate prezintă prin similitudini cu națiunile europene două fațete diferite, dar care nu se întâlnesc decât numai ca aspirația de a deveni stăpâne pe propriul destin. Națiunile întoarse către trecut și au pus accentul pe diferențe, pe toate elementele de singularizare a populației respective față de restul prin: obiceiuri, credință, îmbrăcăminte, mod de viață, limba. Acest tip de naționalism întoarce spatele influențelor străine și vizează ștergerea urmelor occidentale impregnate. Există un exemplu: cazul boxerilor în China, la 1900. Acest tip de naționalism are de parte sa religia, ea constituie unul dintre cele mai vechi fundamente. A însemnat o interpretăre rigidă, intransigentă, tinzând adesea se reconstituie o societate teocratică. Alături de acest naționalism și adesea asociat lui, există unul mai preocupat de viitor, modernist care are un puternic sentiment de evoluție istorică necesară. Acesta s-a manifestat în cazul popoarelor din colonii, printr-o varietate care dorea să înlăture toate consecințele colonizării. Aceste naționalisme sunt de origine europeană și au fost atinse de influența occidentală. Ele fac parte din tradițiile locale de emancipare pe care le păstrează, dar supuse unui examen critic. Acceptă o parte a laicității occidentale. În cea mai mare parte a țărilor colonizate, dualismul acesta naționalist. Există, pe de o parte, mișcarea naționalistă care aparține trecutului, pe de altă parte, un naționalism care privește spre viitor. Fundamentele ideologice ale decolonizării Ideea națională nu era suficientă pentru a da forma regimului. Ideea națională și sentimentul național trebuie să fie asumate unei ideologii pentru a debușa în practică. Ideologiile dominante ale secolului al XIX-lea: liberalismul, democrația, socialismul nu puteau fi considerate ca ideologii ale luptei naționale, pentru că ele neagă caracterul absolut al ideii naționale. Naționalismul colonial împrumută din Europa ideologia sa, dar o îmbracă pe 4
diferite filozofii politice tradiționale. Acestei filozofii politice le-au cunoscut prin învățământ, fie prin cel din teritoriile colonizate, fie, pentru o minoritate venită în Europa, în universități britanice sau franceze, prin presă, prin contactele cu partidele politice occidentale. Ei au cerut atunci europenilor în numele principiilor lor de a beneficia de aceste drepturi. A apărut atunci contrastul între principiile enunțate de puterile coloniale și practica administrației coloniale, care devine sursa exploziei revoluționare. Naționalismul a împrumutat ideologiei sale forța motrice din liberalism și din democrație. În India, partidul Congresului Național Indian în 1885 și-a propus formarea unei elitei anglo-indiene impregnată de idei liberale și pregătită să guverneze India în cadrul instituției parlamentare, imitate după modelul englez. Ideologia revoluționară chineză de la începutul secolului al XX-lea constituie fondul gândirii politice a lui Sun Yan Tse. În numele ideologiei sale democratice se revendica: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, dreptul popoarelor de institui guverne autentice reprezentative și de a stabili o democrație socială. Pe de altă parte, mișcarea de decolonizare a împrumutat din gândirea socialistă idei care vizau preocupări cu caracter economic și social, transpuse în programele lor. Prima generație de lideri ai mișcării de decolonizare s-a recrutat din elita socială: fiii mandarinilor din Indochina, membrii marii burghezii indiene. A doua generație de lideri ai luptei naționale se compunea din intelectuali, avocați formați în școli europene și care aveau în spatele lor o sumă de militanți formați acasă, și care beneficiau doar de o formarea intelectuală medie, completată cu o bună pregătire militară. Diferența esențială între naționalismul secolului al XIX-lea și cel al secolului al XX-lea este că naționalismul sec. al XIX-lea a fost unul politic și juridic, în timp ce cel al sec. al XX-lea are puternice conotații econimice și sociale. Independența politică nu este suficientă, ci trebuie obținută și cea economică. Azi se vorbește tot mai mult de un naționalism spiritual și cultural. Națiunile care-și vor câștiga independența după 1945 vor deveni stăpâne pe resursele lor prin naționalizare (ex. Iranul și Mexicul au naționalizat petrolul, Egiptul Canalul de Suez, Brazilia-plantațiile de cafea și minele de fier, guvernul Alliende din Chile, minele de cupru. Prin urmare emanciparea economică urma celei politice. țările în curs de dezvoltare au acuzat țările dezvoltate de neocolonialism, adică o formă de dominație economică. Decolonizarea nu s-a produs peste tot la aceeași dată. Există decalaje considerabilă de la o țară la altă, de la un continent la altul, primele state eliberate fiind cele din America Latină.
5