Diplomatie Coercitiva [PDF]

Zitiervorschau

DIPLOMAŢIA COERCITIVĂ STUDIU DE CAZ: CRIZA RACHETELOR DIN CUBA

1

CUPRINS

• INTRODUCERE.................................................................................... 3 • DIPLOMAŢIA COERCITIVĂ............................................................. 4 • CRIZA RACHETELOR DIN CUBA.................................................... 5 • CONCLUZII........................................................................................... 10 • BIBLIOGRAFIE.....................................................................................11

DIPLOMAŢIA COERCITIVĂ – Studiu de Caz: Criza Rachetelor din Cuba -

2

INTRODUCERE Transformările care au loc în mediul internaţional de securitate, permanente, accelerate şi imprevizibile, au făcut ca diplomaţia coercitivă să devină parte activă a politicii externe a unui stat. Interesele naţionale şi valorile unui stat capătă valenţe globale prin schimbarea instrumentelor de lucru instituţionale, prin trecerea de la nivel statal la nivel regional sau global. În acest context, promovarea unui stat, din toate punctele de vedere, poate fi realizată apelând la concepte devenite instrumente de lucru, diplomaţia coercitivă fiind unul din ele. Diplomaţia este considerată o ramură aparte în sfera disciplinelor sociale deoarece cuprinde cunoştinţe şi metode prin care statele îşi desfăşoară politica lor externă cu scopul de a-şi promova şi susţine interesele proprii, în acelaşi timp cu obiectivul reglementării paşnice a diferendelor /conflictelor care se pot ivi în cadrul stabilirii relaţiilor cu alte state. Studiul istoric al evoluţiei diplomaţiei coercitive ne-a arătat că încă din cele mai vechi timpuri militarii au fost folosiţi în scopul obţinerii avantajelor pe câmpul de bătălie în lupta pentru protejarea intereselor naţionale. Rolul acestora, în evoluţia istorică, nu va creşte, ci mai degrabă se va diversifica şi se va consolida: din trimis personal al unui suveran, acesta va deveni reprezentant oficial al acestuia. Intensificarea relaţiilor dintre state şi complexitatea demonstrată în ceea ce priveşte existenţa ca naţiune, au determinat ca începând cu secolul al XIX-lea, militarii să devină consilieri ai reprezentanţilor oficiali ai unui stat (ambasadorii) în problemele legate de menţinerea păcii, înlăturarea conflictelor armate, promovarea imaginii statului respectiv şi, mai ales, realizarea într-un mod diplomatic a dimensiunilor puterii militare a statului respectiv, lucru extrem de important în realizarea echilibrului de putere. Datorită transformărilor care au avut loc, în special în ultimele decenii, activitatea de diplomaţie a suferit la rândul său transformări ce au dus la o diversificare a ramurilor şi instrumentelor juridice pe care le implică.

3

DIPLOMAŢIA COERCITIVĂ Diplomaţia coercitivă este o strategie politico-diplomatică, care îşi propune să influenţeze voinţa unui adversar. Este o strategie care combină ameninţări de forţă şi, dacă este necesar, utilizarea limitată şi selectivă a forţei în mod discret şi în etape controlate, cu o strategie de negociere care include stimulente pozitive. Scopul este convingerea adversarului de a se conforma cu anumite cerinţe, sau de a negocia cel mai favorabil compromis posibil, în acelaşi timp gestionând criza, pentru a preveni escaladarea militară nedorită. Termenul de "diplomaţie coercitivă", se încadrează în teoria de constrângere ca un instrument de politică externă. În cartea lor, “The Dynamics of Coercion-American Foreign Policy and the Limits of Military Might”, Daniel Byman și Matthew Waxman definesc diplomația coercitivă ca "determinarea adversarul să acţioneze într-un anumit mod prin orice altceva în afară de forţa brută; adversarul trebuie să aibă opţiunea folosirii violenţei organizate, dar să aleagă să nu o folosească”.1 Putem spune că diplomaţia coercitivă este o diplomaţie a ameninţărilor. În loc să se bazeze pe negociere, diplomaţii ameninţă cu consecinţele negative ce ar urma în cazul neacceptării unei cereri. Această abordare are atât şanse de reuşită, cât şi posibilităţi de eşec. În general, factorii care influenţează succesul diplomaţiei coercitive sunt aceeaşi ca în cazul altor tipuri de ameninţări: aceasta trebuie să fie credibilă, consecinţele adverse trebuie să fie suficient de severe pentru ca cealaltă parte să facă tot posibilul să le evite, iar cererile trebuie să fie clare şi, mai ales, posibil de înfăptuit2. Ideea general aplicabilă în cazul diplomaţiei coercitive este întărirea unei cereri cu o ameninţare la adresa adversarului în cazul necooperării acestuia, ameninţare suficient de puternică şi credibilă încât să-l determine pe adversar să cedeze.

1

Daniel Byman, Matthew Waxman, “ The Dynamics of Coercion-American Foreign Policy and

the Limits of Military Might”, Cambridge University Press, 2002. 2

Nye, Joseph S. (2011). “The Future of Power” New York: PublicAffairs 4

Acest tip de diplomaţie are patru componente principale: cererea, mijloacele folosite pentru a crea starea de urgenţă, ameninţarea în caz de necooperare, precum şi posibila folosire a stimulentelor pozitive. Logica ce stă la baza diplomaţiei coercitive presupune că adversarul se va comporta raţional. Însă, s-a observat că percepţia celeilalte părţi asupra motivării şi puterii constrângerii, cât şi opinia acestuia privitor la credibilitatea şi probabilitatea ameninţării joacă rolul cel mai important în deterninarea succesului sau, dimpotrivă, a eşecului unei strategii coercitive. Însă chiar şi atunci când toţi aceşti factori sunt prezenţi, diplomaţia coercitivă este riscantă. La fel ca în cazul altor ameninţări, ea poate strica relaţii, conducând la repercursiuni în viitor. Unul dintre cazurile în care utilizarea diplomaţiei coercitive a condus la un succes a fost cel al crizei rachetelor din Cuba, din timpul Războiului Rece.

CRIZA RACHETELOR DIN CUBA Presedintele John F. Kennedy a folosit diplomația coercitivă cu succes în 1962, când a fost capabil să aducă o soluționare pașnică a crizei rachetelor din Cuba, evitând astfel un posibil război între Statele Unite și Uniunea Sovietică. Aceasta a fost o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 și a durat 38 de zile, până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în Al Treilea Război Mondial. Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, preşedintele american, John F. Kennedy, a anunţat că avioanele americane de spionaj au descoperit baze sovietice de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Aceste rachete, purtând focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, având rază de acțiune medie (2000 km), erau capabile să lovească un număr mare de oraşe americane foarte importante, precum Washington. Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american, care analiza datele avionului-spion U-2, a descoperit că sovieticii construiau baze de lansat proiectile de rază 5

mijlocie în Cuba. În ziua următoare, preşedintele Kennedy a convocat o întrunire de urgență cu consilierii săi experimentați din domeniile militar, politic și diplomatic pentru a discuta aceste gesturi ameninţătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la Comitetul Executiv. Din EXCOM făceau parte, printre alţii Robert Kennedy, ministrul justiţiei şi fratele preşedintelui, Dean Rusk, secretarul de stat, Robert McNamara, ministrul apărării, dar şi experimentaţii Douglas Dillon, ministrul de finanţe, Charles Bohlen, fost ambasador la Moscova şi Adlai Stevenson, ambasadorul SUA la ONU. Discuţiile în acest comitet au fost extrem de deschise, gravitatea situaţiei şi tensiunea existentă înlăturând barierele de vârstă, experienţă sau funcţie. Kennedy însuşi va încuraja cele mai nonconformiste opinii pentru a le analiza şi a lua apoi decizia corecta3. După ce preşedintele s-a convins că sovieticii instalasera într-adevar rachete strategice în Cuba, fapt care constituia o provocare inimaginabilă, a cerut EXCOM-ului să-i prezinte diferite variante de ripostă. În final s-au desprins trei opţiuni: blocada Cubei, bombardarea instalaţiilor de rachete sau o debarcare surpriză. A prevalat soluţia blocadei care prezenta dublul avantaj de a permite sovieticilor să-şi retragă rachetele din Cuba, interzicându-le în acelaşi timp să aducă altele. ExCom s-a decis astfel pentru o carantină navală şi s-a cerut ca respectivele baze să fie dezmembrate şi proiectilele să fie îndepărtate. În seara aceleaşi zile, într-un discurs televizat, Kennedy avertiza naţiunea americană că “nu vom risca prematur şi fără nevoie costul unui război nuclear mondial”, dar incheia el, “preţul libertăţii este totdeauna ridicat, însă americanii l-au plătit întotdeauna”. În timpul urmatoarelor 6 zile, criza a crescut până la punctul în care era gata să izbucnească un război nuclear între cele două super-puteri. Astfel, atunci când Kennedy a aflat de încercarea Uniunii Sovietice de a disloca patruzeci și două de rachete de rază medie și douăzeci și patru de de rachete balistice de rază mică în Cuba a stabilit o blocadă navală și a amenințat Cuba cu o invazie folosind forța pentru a elimina rachetele aflate deja acolo. În loc să recurgă la o strategie strict militară de eliminare forțată a rachetelor, Kennedy a decis să utilizeze diplomația coercitivă. Aşadar, a fost anunţată ordonarea unei "carantine" navale 3

http://historia.ro

6

a Cubei, pentru a impiedica navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, și a fost explicat faptul că SUA nu va mai tolera existenţa amplasamentelor de lansare a rachetelor. Asigurându-se de sprijinul necondiţionat al Angliei, Franţei si Canadei, dar şi de cel al statelor latino-americane, Kennedy dă ordin Flotei a II-a să realizeze un lung arc de cerc cu o rază de 800 de km in jurul extremităţii răsăritene a Cubei şi să controleze orice nava care ar fi încercat să depăşească această limită. În acel moment 26 de vase sovietice se îndreptau spre insulă şi era de urmărit ce reacţie vor avea la contactul cu blocada americană. La 23 octombrie a început carantina Cubei, dar Kennedy a decis să dea mai mult timp de gândire conducătorului sovietic, Nikita Hruşciov, în ceea ce privea acțiunile SUA, împingând linia limitrofă a carantinei înapoi cu 500 de mile. La cererea a peste 40 de ţări necombatante, Secretarul-General al ONU, generalul U.Thant a trimis apeluri private lui Kennedy și omologului său sovietic, Nikita Hrușciov, insistând ca guvernele lor să "se abţină de la orice acţiune care ar putea agrava situaţia și care ar putea aduce riscul unui război". La ordinul Șefilor Uniţi ai Statului-Major, forţele militare americane au intrat în DEFCON 2, cel mai înalt grad de alertă atins vreodată în epoca postbelică, deoarece comandanţii militari se pregăteau pentru un război pe toate planurile cu Uniunea Sovietică. Impunătoarea blocadă navală, împreună cu o mare parte din forțele armate ale SUA, au constituit un mesaj pentru Hrușciov, convingându-l că SUA este capabilă, dar și dispusă să folosească forța, dacă acest lucru ar fi necesar pentru eliminarea amenințării cu rachete din Cuba. Blocajul naval a reuşit să limiteze conflictul doar la Kennedy şi Hruşciov, fără să se extindă, transformându-se într-un război. Astfel, Hruşciov a ordonat ca toate navele sovietice ce transportau rachete sau alte echipamente militare către Cuba să revină pe teritoriul propriu. Putem argumenta existenţa a trei factori care au contribuit la succesul acestei strategii în prevenirea unei intensificări a conflictului. În primul rând, Kenndy şi-a limitat cererea doar la înlăturarea rachetelor sovietice din Cuba, având în vedere faptul că alte cerinţe ar fi provocat, mai mult ca sigur, o mai mare rezistenţă din partea Uniunii Sovietice.

7

În al doilea rând, Kennedy a limitat mijloacele iniţiale ale folosirii coerciţiei la acel blocal naval. Acesta nu implica o folosire imediată a forţei, dându-i preşedintelui american timpul necesar pentru persuasiune. În final, ultimul factor decisiv a fost faptul că, atât Kennedy, cât şi Hruşciov au urmat principii operaţionale esenţiale ale managementului crizelor. Astfel, Kennedy a transmis semnale clare către sovietici, a acţionat în vederea încetinirii ritmului conflictului şi şi-a exprimat preferinţa principală pentru o rezolvare paşnică. La 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de proiectile din Cuba continuă fără întreruperi, iar ExCom dezbătea autorizarea unei invazii americane în Cuba. În aceeaşi zi, sovieticii au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de proiectile (rachete) vor fi demontate în schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba. În ziua următoare 27 octombrie, totuși, Hrușciov s-a contrazis, cerând, în public, demontarea bazelor americane de rachete din Turcia, presat fiind de comandanții militari sovietici. În timp ce Kennedy și sfătuitorii săi din timpul crizei dezbăteau această întorsătură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborât în Cuba, iar pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis, motiv pentru care comunicarea paşnică dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică începea să cedeze. Spre regretul Pentagonului, Kennedy a interzis o replică militară, exceptând cazul în care mai multe avioane de supraveghere ar fi țintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza mereu mai adâncă, Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze, în secret, bazele de rachete din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membrucheie al NATO. Ambele părţi au simţit că este necesară încheierea conflictului înainte de producerea unui alt incident. Astfel, Kennedy a făcut apel la caracterul urgent şi din ce în ce mai ostil al situaţiei, păstrând fermitatea acţiunilor sale prin menţinerea blocadei navală şi reamintindu-i lui Hruşciov de ameninţarea continuă a unei posibile invazii a Cubei, dând astfel un ultimatum. Prin transformarea crizei într-o confruntare militară, Kennedy a ridicat, cu mult, costul continuării conflictului. Astfel, costul atacării blocajului american, ar fi fost, probabil, războiul nuclear, un preţ pe care niciuna dintre părţi nu era dispusă să îl plătească.

8

Utilizarea cu succes a diplomaţiei coercitive în cazul lui John F. Kennedy, împreună cu diverse concesii din timpul negocierilor, au avut rezultatele aşteptate. Astfel, la 28 octombrie, Hruşciov a anunţat intenţia guvernului său de a demonta şi îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmiţând mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul îşi confirma dorinţa de a continua pe linia soluţiei propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicienii sovietici au început să demonteze bazele de proiectile, iar lumea nu mai era în pragul războiului nuclear. Criza proiectilelor cubaneze era încheiată. În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală şi, până la sfârşitul anului, toate rachetele ofensive au fost retrase din Cuba. Curând după acestea, SUA şi-a retras, în tăcere, proiectilele din Turcia4. Ridicarea proiectilelor învechite de tip PGM-19 Jupiter și PGM-17 Thor din Turcia nu a avut un efect dăunător asupra strategiei nucleare a SUA, dar Criza Rachetelor Cubaneze a convins URSS, umilit, să înceapă o dezvoltare nucleară masivă. La sfârșitul anilor 1960, URSS a atins paritatea nucleară cu SUA și a construit proiectile balistice intercontinentale capabile de a supraviețui unui atac nuclear preventiv și de a fi lansate rapid asupra oricărui oraș în SUA. În continuare pot fi enumeraţi alţi factori care au contribuit la succesul final al diplomaţiei coercitive în acest caz. Astfel, Kennedy a reuşit să îl convingă pe Hruşciov de faptul că motivarea Statelor Unite de a îndepărta rachetele din Cuba era mai puternică decât motivarea Uniunii Sovietice de a le menţine acolo. Mai mult decât atât, ambii lideri se temeau de posibilitatea degenerării conflictului întrun război nuclear, evitarea acestui concept având o importanţă semnificativă asupra alegerilor făcute şi asupra strategiilor folosite de fiecare parte.5 Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear total.

CONCLUZII

4

George, Alexander. Forceful Persuasion: Coercive Diplomacy as an Alternative to War United States Institute of Peace Press, Washington, DC, 1991 5

George Alexander, "The Cuban Missile Crisis", pag. 31-37

9

Putem concluziona că nu pot fi create anumite condiţii care să garanteze în totalitate utilizarea cu succes a diplomaţiei coercitive. Există, însă, o serie de factori care favorizează, dar nu asigură succesul strategiei. Dintre aceştia putem enumera cererile clare şi realizabile, motivare suficientă din partea ambelor părţi, abilitatea de a-i induce oponentului o stare de urgenţă, determinându-l să-i fie teamă de escaladarea conflictului. Deoarece factorii esenţiali care influenţează succesul sau eşecul diplomaţiei coercitive sunt de natură psihologică, garantarea sau chiar anticiparea rezultatului unui caz particular devine foarte dificilă, astfel încât diplomaţia coercitivă nu va putea fi niciodată clasificată ca o strategie sigură.

BIBLIOGRAFIE

•

Daniel Byman, Matthew Waxman, “The Dynamics of Coercion-American Foreign Policy and the Limits of Military Might”, Cambridge University Press, 2002.

•

Nye Joseph, “The Future of Power” New York: PublicAffairs, 2011

•

George Alexander, "The Cuban Missile Crisis", 1991

10

•

George, Alexander. Forceful Persuasion: Coercive Diplomacy as an Alternative to War United States Institute of Peace Press, Washington, DC, 1991

•

www.historia.ro

11