Curs Monitoring Ecologic [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI ” DIN BACĂU FACULTATEA DE ŞTIINŢE SPECIALIZAREA: VALORIFICAREA RESURSELOR BIOLOGICE ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

MONITORING ECOLOGIC

Conf. dr. FERDINAND PRICOPE

BACĂU 2010

CUPRINS Organizarea monitoringului ecologic Monitorimgul global Sistemul global de monitoring al mediului ( GEMS) Monitoringul de fond integrat al poluării mediului(IGMB) 1.1.3. Sistemul de informaţii INFOTERRA Monitoringul regional Monitoringul local Obiectivele monitoringului ecologic/ integrat Modalităţi de realizare a monitorizării mediului Monitoringul fizico-chimic Monitoringul biologic Nivele de lucru în monitoringul biologic Tipuri de activităţi în monitoringul biologic Organisme utilizate în monitoringul biologic Monitorizarea prospectivă a ihtiofaunei Lista roşie a speciilor de peşti periclitate Supravegherea calităţii mediului în România Organizarea sistemului de monitoring integrat al mediului 4.1.1. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru aer 4.1.2. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru apă 4.1.3. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru sol 4.1.4. Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM pentru vegetaţie forestieră 4.2. Domeniile de monitorizare a mediului Monitorizarea calităţii aerului Monitorizarea calităţii apei Monitorizarea calităţii solului Monitorizarea vegetaţiei forestiere Monitorizarea radioactivităţii mediului Supravegherea calităţii mediului în judeţul Bacău Monitoringul atmosferei Calitatea precipitaţiilor atmosferice Gazele cu efect de seră Substanţele acidifiante Metale grele Poluări cu pulberi în suspensie Poluări cu pulberi sedimentabile Zone potenţial critice sub aspectul poluării atmosferice Monitorizarea apelor de suprafaţă şi subterane Calitatea râurilor Calitatea lacurilor Zone potenţial critice sub aspectul apelor de suprafaţă Calitatea apelor subterane Zone potenţial critice sub aspectul poluării apelor subterane 5.2.6. Starea apelor uzate 5.3. Monitorizarea calităţii solului 5.3.1. Zone potenţial critice sub aspectul deteriorării solurilor

2

4 5 5 5 5 6 6 8 8 9 9 9 10 11 14 19 25 25 25 26 26 26 26 27 28 29 29 30 30 30 33 34 35 36 37 37 39 39 40 42 43 43 45 45 47 49

5.3.2. Zone vulnerabile care necesită măsuri de reconstrucţie ecologică Monitorizarea vegetaţiei forestiere Situaţia ariilor protejate şi a monumentelor naturii 6. Legislaţia privind protecţia mediului înconjurător 6.1. Dreptul mediului înconjurător şi principiile sale 6.2. Legiferarea ocrotirii naturii în România 6.3. Acorduri şi convenţii internaţionale Bibliografie

3

50 50 51 52 52 54 58 64

MONITORINGUL ECOLOGIC Monitoringul ecologic reprezintă sistemul de supraveghere sistematică şi continuă a stării mediului şi a componentelor sale sub influenţa factorilor naturali şi antropici (Botnariuc,1987). În sens tehnologic, monitoringul integrat este un sistem complet de achiziţie a datelor privind calitatea mediului, obţinut pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de parametri şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporară, care pot să asigure controlul poluării (Rojanschi, 1995). Legea Protecţiei Mediului (Legea 137/95) defineşte termenul de monitorizare a mediului ca fiind un sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile ce se impun. Monitoringul ecologic / integrat urmăreşte: - realizarea unui sistem integrat de înregistrări metodice; - evaluarea cuantificată a structurilor şi a modului de funcţionare a acestor procese ecologice; - compararea stării mediului cu intensitatea activităţii socio-economice; - modelarea situaţiilor constatate; - prognozarea sensului, a tendinţelor şi schimbărilor ce au loc. -

Scopurile sistemelor de monitoring al calităţii mediului sunt: cunoaşterea gradului actual de afectare a calităţii mediului sub influenţa impactului uman; obţinerea în timp util a unor observaţii obiective care să permită sesizarea tendinţelor de desfăşurare a unor procese ecologice; stabilirea şi impunerea măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie a mediului şi retehnologizarea pe baze ecologice a tuturor activităţilor umane; aprecierea reală a raportului cost / beneficiu a lucrărilor tehnice de conservare şi reconstrucţie a mediului; realizarea unui control al eficienţei măsurilor ce se iau pentru protecţia mediului. 1. Organizarea monitoringului ecologic

Monitoringul ecologic / integrat se realizează pe trei nivele de lucru: global, regional şi local. Monitoringul global se realizează prin organizaţii internaţionale sponsorizate şi patronate de ONU cum sunt Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător, Comitetul Ştiinţific pentru Problemele Mediului sau de către organizaţii profesionale internaţionale precum Organizaţia Meteorologică Mondială, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. Monitoringul regional se realizează la nivel de ţări mari (SUA, Rusia, China, Brazilia) sau grup de ţări pentru o anumită zonă (zona Mării Mediterane, zona Mării Baltice, etc). La nivel regional există staţiuni de centralizare a datelor, stabilite de comun acord de participanţi şi un sediu central de coordonare şi sinteză a datelor. Monitoringul local se realizează de către fiecare ţară în funcţie de necesităţile ţării respective, de potenţialul uman şi material de care dispune, de numărul şi locul de amplasare

4

a rezervaţiilor biosferei, de amploarea impactului uman şi a poluării generate de activităţile umane. 1.1. Monitoringul global La nivel planetar sistemul unitar de supraveghere a calităţii mediului a fost pus în practică de două organizaţii internaţionale : Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător şi Consiliul Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice care acţionează prin Comitetul Ştiinţific pentru Problemele Mediului. Programul de monitoring al mediului la nivel global are patru componente : - sistemul global de monitoring al mediului (Global Environmental Monitoring System – GEMS); - Monitoringul de fond, global, integrat (Integreted Global Background Monitoring – IGBM); - Registrul Internaţional privind substanţele chimice potenţial toxice (International Register of Potential Toxic Chemicals – IRPTC); - Sistemul de informaţii privitoare la mediu – INFOTERRA. 1.1.1.

Sistemul global de monitoring al mediului ( GEMS ) Sistemul global de monitoring al mediului ( GEMS ) s-a constituit în 1972 şi cuprinde 25 de reţele majore de monitoring global la care participă peste 30 000 de specialişti. GEMS are în subordinea sa un Centru de cercetări pentru monitoring şi evaluare, un Centru de monitoring privind conservarea naturii. La acest sistem se stochează şi date preluate din programe sectoriale de supraveghere a mediului cum sunt Programul oceane şi zone costiere, Programul de monitorizare şi evaluare a stării mediului în Europa, Programul Biosferă-Geosferă, Programul hidrologic internaţional, Reţeaua de monitoring a poluării de fond a aerului, inventarul gheţarilor la nivel mondial, reţelele de monitorizare a calităţii aerului urban, reţelele de monitorizare a calităţii apei şi a celei de monitorizare a contaminării hranei. La nivelul fiecărei ţări se organizează o reţea de instituţii şi sisteme de supraveghere a mediului ce sunt cuplate la cele existente pe plan internaţional, crete sub egida GEMS. Sistemul GEMS efectuează măsurători repetate ale variabilelor sau indicatorilor de mediu, a componentelor biotice şi abiotice ale mediului şi investighează transferul de substanţe ori energii de la o componentă la alta a mediului, în scopul evaluării şi prognozării stării mediului. Sistemul GEMS ia în studiu trei factori de mediu: apa, aerul şi solul. Cel de al patrulea, biota, este inclus de unii în primele trei iar de alţii este privit separat. O activitate deosebită în cadrul sistemului este elaborarea de recomandări, desfăşurarea unor activităţi de consultanţă şi stabilirea unor orientări generale.

1.1.2.

Monitoringul de fond integrat al poluării mediului (IGMB) Acest sistem de monitorizare s-a organizat în paralel cu GEMS iar obiectul lor de activitate a fost deseori acelaşi deoarece s-a considerat că deteriorarea mediului este numai rezultatul poluării. Sistemul IGMB evidenţiază atât poluarea transfrontalieră cât şi efectele poluării la nivel local şi regional.

1.1.3.

Sistemul de informaţii INFOTERRA

5

Pentru realizarea unui schimb permanent de date colectate la nivel local, regional sau global s-a realizat un sistem general de stocare a datelor şi utilizare a lor în scopul protecţiei mediului, sistem numit INFOTERRA, la care a aderat şi România în anul 1990. Ulterior s-au creat şi alte bănci de date specializate pe domenii concrete. Prezentăm mai jos câteva dintre acestea şi domeniile din care adună date: A-Cart – se ocupă cu cartarea speciilor protejate; ATKINS – sistemul de cartare a terenurilor; BAPMoN – reţeaua de bază a monitorizării poluării aerului; B-Cart – cartarea biotopilor; BIS- sistemul de informare asupra calităţii solurilor; CORINE – sistemul de coordonare a informaţiilor privind mediul înconjurător; E-KAT – controlul emisiilor; ENREP – proiecte de cercetare a mediului înconjurător; GRID – resursele globale; HIDABA – banca de date hidrologice; IRPTC – registrul internaţional privind substanţele chimice potenţial toxice; M- SIRET – cadastrul surselor de emisie; DUDAB – monitoringul fizico-chimic şi biologic a lacurilor alpine; SMOG – sistemul de date asupra smogului; WAN – sistemul de control al apelor; WAF – sistemul de control al pădurilor; 1.2.

Monitoringul regional Monitoringul ecologic /integrat la nivel regional se organizează în anumite zone periclitate sau de interes deosebit pentru un număr redus de ţări. Acest sistem de monitorizare se organizează pe bază de înţelegeri bilaterale sau multilaterale, are un centru comun de stocare a informaţiilor. Formele, tehnicile de prelevare, prelucrare şi transmitere a datelor se stabilesc prin consens de ţările participante, ţinând seamă de reglementările internaţionale în domeniu sau pot stabili anumiţi parametri specifici. Prezentăm mai jos câteva acorduri regionale în domeniul protecţiei mediului şi ţările participante la aceste înţelegeri:  Monitoringul ecologic al Mării Baltice – participanţi: Rusia, Finlanda, Suedia, Danemarca, Germania, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia.  Monitoringul ecologic al Mării Negre – participanţi: România, Bulgaria, Turcia, Gruzia, Armenia, Ucraina, Moldova;  Monitoringul ecologic al Mării Mediterane – participanţi: toate ţările riverane bazinului mediteranean;  Programul european de monitoring al mediului înconjurător (EMEP) – participanţi: toate ţările europene;

1.3. Monitoringul local Monitoringul local se realizează la nivel de ţară şi constă în realizarea unei reţele complexe de supraveghere a factorilor de mediu de pe teritoriul acelei ţări. În România, organizarea Sistemului de monitoring integrat al mediului (SMIR) a început în 1990, când în cadrul Ministerului Mediului s-a creat o Direcţie de control a

6

calităţii mediului care a avut ca principal obiectiv realizarea unui monitoring integrat în ţara noastră şi conectarea lui la sistemul mondial (GEMS). În prima fază (1991-1992) s-a definitivat programul naţional de monitoring, s-a format personalul de lucru şi s-a dotat cu aparatură unităţile de monitorizare. În etapa a doua (1993-1994), au fost definitivate metodele de lucru, s-a stabilit aparatura de măsură şi control necesară, s-a procurat şi a fost pusă în exploatare. În etapa a treia, începută în 1996, a început supravegherea mediului în cadrul unui sistem de monitoring integrat, bine organizat, cu analize periodice. Bazele sistemului au fost puse de Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului şi este în plină desfăşurare şi perfecţionare. Monitoringul ecologic integrat s-a realizat prin două sisteme de lucru: monitoringul de fond al calităţii mediului şi monitoringul poluării. Monitoringul pentru controlul de fond al calităţii mediului s-a realizat în patru etape. În rima etapă s-a făcut o inventariere a informaţiilor legate de zona în care va fi plasată staţia de fond prin cartografierea zonei, stabilirea structurii terenului, modul de folosinţă a acestuia, calitatea recoltelor, modul de administrare a fertilizanţilor şi pesticidelor. S-au făcut analizele meteorologice şi hidrologice, s-a făcut inventarul floristic şi faunistic în vederea depistării speciilor rare sau pe cale de dispariţie. În etapa a doua, din datele acumulate s-au selectat elementele cheie care vor fi utilizate în monitorizarea de fond, speciile care se dovedesc indicatoare ale procesului de poluare, atât sălbatice cât şi cele cu valoare economică (specii domestice de animale sau specii şi soiuri cultivate de plante). În această etapă se selectează parametrii geofizici şi geochimici specifici, se utilizează elemente trasoare retroactive pentru evidenţierea circuitului unor substanţe biogene sau a unor poluanţi în apă, sol sau corpul vieţuitoarelor. În etapa a treia are loc organizarea şi desfăşurarea observaţiilor. Se strâng date din teren, se clasifică, se introduc şi alţi parametri ce trebuie investigaţi, dacă necesităţile o cer. Prelucrarea probelor se face cu mare precizie respectându-se o periodicitate strictă. În cazul unor fenomene neobişnuite, naturale (alunecări de teren, secete prelungite, inundaţii, etc.) sau antropice (poluări accidentale ce declanşează catastrofe ecologice) se fac şi măsurători suplimentare, neperiodice. Etapa a patra este cea de centralizare, sistematizare, conservare şi prelucrare a datelor obţinute prin măsurători directe în teren. În staţia de control are loc strângerea datelor, interconectarea şi compararea datelor şi informaţiilor obţinute de diferiţi specialişti, înlăturarea erorilor şi controlul modului în care se desfăşoară monitoringul. Datele acumulate de staţiile de control de fond a calităţii mediului sunt transmise staţiilor centrale de control zonal al calităţii mediului, unde se realizează sintezele, se verifică şi se compară datele staţiilor învecinate. Informaţiile prelucrate de staţiile centrale de control zonal al calităţii mediului permit evidenţierea la nivel zonal şi regional a unor aspecte greu de decelat la nivel local (efectul poluării transfrontaliere, efectele ploilor acide) sau evidenţiază efectele unor fenomene naturale (erupţii vulcanice) sau a unor accidente (explozii nucleare, deversări accidentale de poluanţi în aer sau ape) care au avut loc departe de staţiile de fond locale. Prin schimbul de informaţii la nivel internaţional se realizează sinteze de date care permit aprecierea stării mediului la nivel global. Pe baza datelor strânse se întocmeşte un model de stare a zonei respective care permite elaborarea unor prognoze şi stabilirea tendinţelor de evoluţie a zonei pe un termen mai scurt sau mai lung. Monitoringul pentru controlul poluării şi poluanţilor se realizează în zona surselor de poluare şi controlează emisiile (eliminarea în aer a poluaţilor cu o anumită intensitate) şi imisiilor (pătrunderea şi difuzia substanţelor poluante într-un volum de aer sau de apă). Aceste staţii de monitorizare sunt amplasate în punctele majore de poluare şi urmăresc cantităţile de poluanţi evacuate în mediu, modul de difuzie în apă, aer şi sol, modul de

7

neutralizare a poluanţilor în mediu, dar şi efectele acestora asupra vieţuitoarelor, acumularea în biomasa organismelor, concentrarea în lungul lanţurilor trofice, etc. Pentru evidenţierea extinderii gradului de poluare de la o sursă majoră, staţiile de monitorizare pot fi amplasate la distanţe mai mari de aceste surse, urmărindu-se aceeaşi parametri ca la staţiile din imediata vecinătate a surselor de poluare. Pentru evidenţierea unei stări reale a unei zone în privinţa evoluţiei factorilor de mediu, se face o corelare a datelor de la staţiile de fond cu cele care controlează strict poluarea şi poluanţii. Prin conectarea sistemelor naţionale da monitoring la sistemul internaţional se realizează o viziune globală asupra stării mediului, se stabilesc corelaţiile între cauzele şi efectele pe care acestea le generează. 2. Obiectivele monitoringului ecologic / integrat Monitoringul ecologic / integrat are ca scop obţinerea unei imagini de ansamblu asupra stadiului calităţii mediului, la un moment dat, şi al evoluţiei lui pe cele două componente de bază, mediul abiotic şi biotic, în interconexiunea lor (Godeanu, 1997). Obiectivele Monitoringul ecologic / integrat pot avea caracter general, pot fi specifice şi prospective. Obiectivele cu caracter general ale monitoringului ecologic sunt:  integrarea supravegherii factorilor de mediu într-un flux controlabil de informaţii;  obţinerea de date pentru caracterizarea calităţii factorilor de mediu, a conexiunii dintre parametri şi a tendinţelor de evoluţie în timp şi spaţiu;  evidenţierea urgenţelor în degradarea mediului şi stabilirea priorităţilor;  elaborarea soluţiilor tehnice şi adoptarea deciziilor ce se iau în situaţii normale şi excepţionale;  controlul efectelor aplicării de măsuri de protecţia mediului şi reajustarea lor în raport cu realitatea şi obiectivele propuse;  proiectarea programelor de management;  evaluarea eficienţei instituţiilor ce se ocupă de protecţia mediului şi a programelor de prevenire;  asigurarea schimbului internaţional de informaţii privind starea mediului. Obiectivele cu caracter specific ale monitoringului ecologic pot fi:  realizarea monitoringului de transport al poluanţilor (estimarea emisiilor, intrărilor, modalităţilor de transfer a poluanţilor, etc.);  realizarea monitoringului concentraţiei de poluanţi (situaţia poluanţilor la nivel de fond, înscrierea concentraţiilor în limite admisibile, evoluţia în timp a concentraţiei poluanţilor, etc.);  realizarea monitoringului biologic de detaliu (precizarea biocenozelor specifice şi a dinamicii lor, stabilirea parametrilor funcţionali ai biocenozelor, evidenţierea evoluţiei şi stării echilibrelor ecologice, precizarea gradului de rezistenţă a ecosistemului la factori perturbatori, etc.). Obiectivele cu caracter prospectiv constau în realizarea de modele ale situaţiei existente şi precizarea unor alternative în activitatea de protecţia mediului, controlul calităţii mediului în variantele aplicate, controlul mediului în care se realizează modelul (dacă modelul este viabil şi în situaţia dată funcţionează sistemul de feed-back). 3. Modalităţi de realizare a monitorizării mediului

8

Supravegherea calităţii mediului înconjurător poate fi făcută prin determinarea unor parametri fizico-chimici sau prin determinarea unor parametri biologici. În funcţie de mijloacele utilizate se poate deosebi un monitoring fizico-chimic şi unul biologic. 3.1. Monitoringul fizico-chimic Monitoringul fizico-chimic este un sistem de observaţii a mediului abiotic prin determinarea modificărilor fizice şi chimice ce survin în urma intervenţiilor antropice. Acest tip de monitorizare are în vedere urmărirea parametrilor fizici, chimici, climatici, pedologici ai atmosferei, hidrosferei şi litosferei, cu mijloace mai simple sau mai complexe de analiză, efectuată de un număr relativ redus de specialişti. 3.2. Monitoringul biologic Monitoringul biologic este sistemul de observaţii, aprecieri şi prognoze ale tuturor schimbărilor constatate în lumea vie sub acţiunea unor factori naturali sau antropici prin intermediul biosistemelor. Urmărirea cantitativă şi calitativă a diverselor nivele de organizare a viului dă posibilitatea unei aprecieri reale şi complexe a impactului asupra mediului, a modului în care omul, prin toate activităţile sale, modifică echilibrele din natură. Pentru realizarea monitoringului biologic este nevoie de specialişti din diferite ramuri ale biologiei, deoarece specializările sunt foarte înguste şi un biolog nu poate fi în acelaşi timp şi biochimist şi taxonomist sau fiziolog. Sistemele vii utilizate în monitoringul ecologic trebuie să îndeplinească două condiţii de bază: să prezinte o mare sensibilitate faţă de modificarea mediului înconjurător şi să reflecte starea generală a mediului în condiţiile fluctuaţiilor permanente ale factorilor de mediu. Utilizarea monitoringului biologic în cadrul general al monitoringului ecologic poate să pună în evidenţă anumite modificări ale mediului care nu pot fi cuantificate numai de metodele fizice şi chimice de analiză: - impactul poluanţilor asupra sistemelor vii; - schimbările apărute în productivitatea ecosistemelor, macroecosistemelor şi ecosferei; - depăşirea limitelor suportabile de către organisme prin apariţia unor modificări fiziologice, morfologice sau genetice la organismele vii; - avertizarea în cazul scăderii biodiversităţii; - sesizarea unor procese care se desfăşoară în perioade lungi de timp (succesiuni populaţionale, fitocenologice); - analiza unor fenomene mai rare precum perturbările determinate de foc, de invazia unor dăunători sau de migraţia unor animale; - analiza unor fenomene complexe precum relaţiile viu-neviu la nivelul ecosistemului sau a ecosferei. Uniunea Internaţională a Ştiinţelor Biologice a trasat următoarele direcţii de lucru în cadrul monitoringului biologic: - încurajarea corpului ştiinţific la nivel naţional şi internaţional pentru a dezvolta şi aplica metode pentru evidenţierea schimbărilor mediului înconjurător; - promovarea cooperării internaţionale şi interdisciplinare în standardizarea metodelor biologice; - încurajarea schimburilor de rezultate între laboratoarele de cercetări la nivel global.

9

3.2.1. Nivele de lucru în monitoringul biologic Monitoringul biologic se poate realiza la diferite nivele de lucru: regional, ecosistemic sau pe principalele subcomponente vii ale ecosistemului. Monitoringul biologic regional urmăreşte structura componentelor vii la nivel de macroecosisteme , existenţa unor anomalii la nivelul acestora precum doborâturi de vânt în ecosistemele forestiere, atacuri de dăunători, apariţia şi evoluţia procesului de eutrofizare în bazinele acvatice. Observaţiile se fac periodic, la 2-5 ani sau anual în cazul constatării unor anomalii sau de reducere a biodiversităţii. Monitoringul biologic ecosistemic urmăreşte evidenţierea modificărilor în structura şi funcţionarea ecosistemelor, distribuţia nivelelor de vegetaţie, producţie, productivitate, viteza succesiunilor, etc. Monitoringul biologic pe subcomponente vii ale ecosistemului constă în evidenţierea activităţii biologice a solului, vegetaţiei, planctonului şi bentosului, studii pe grupe de plante (muşchi, licheni, fanerogame) şi animale (zoocenoze de insecte, vertebrate, etc). 3.2.2. Tipuri de activităţi în monitoringul biologic În monitoringul biologic se disting trei tipuri de activităţi: de informare timpurie, de diagnosticare şi de prognoză. În monitoringul biologic de informare timpurie se urmăreşte starea generală a unor organisme bioindicatoare, perturbarea ciclurilor biologice sau a dezvoltării lor sub acţiunea factorilor de mediu. Criteriile pe care se lucrează sunt: biochimic, fiziologic, patologic, etologic şi prin bioteste. Organismele indicatoare alese trebuie să reacţioneze rapid la schimbările de mediu, metodele de lucru să fie simple, uşor şi rapid de realizat. Parametri biologici trebuie stabiliţi pe baza legăturii cauză-efect. Cele mai utilizate teste în informarea timpurie sunt testele de toxicitate efectuate pe bacterii, ciuperci, alge, macrofite acvatice, nevertebrate acvatice, peşti. Monitoringul biologic de diagnosticare se bazează pe determinarea concentraţiei substanţelor toxice în diferitele componente ale mediului biotic, se studiază transferul substanţelor toxice în lanţurile trofice în condiţii de laborator şi în mediul natural, se determină viteza de acumulare şi eliminare a substanţelor toxice. Organismele bioindicatoare selectate pentru monitoringul biologic de diagnosticare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie bioacumulatori puternici; - acumularea poluanţilor până la un anumit nivel să nu provoace moartea organismelor; - numărul de indivizi luaţi în studiu, care se extrag din populaţie să nu afecteze ansamblul populaţiei; - speciile alese să aibă o durată de viaţă de peste 2 ani; - dimensiunile organismelor să fie suficient de mari pentru a permite prelevarea de ţesuturi pentru analize; - să manifeste stabilitate faţă de oscilaţiile naturale ale mediului; - să poată fi colectate uşor din mediu natural dar să trăiască şi în condiţii de laborator; - să se poată stabili cu exactitate capacitatea de bioacumulare faţă de valorile din mediu. Monitoringul biologic de prognoză se realizează prin teste de ecotoxicologie care permit aprecierea calităţii mediului în funcţie de reacţia unor organisme test ( alge, dafnii, peşti, etc.). Prin aceste teste se apreciază modificările etologice, fiziologice sau mortalitatea organismelor testate sub acţiunea unor doze diferite de poluanţi. Aceste teste cuprind: - studiul legăturii doză-efect pe organismul testat;

10

- studiul pragului de abatere de la normă ( rapid, semirapid, cronic); - studiul mecanismului de intoxicare şi dezintoxicare; Testele de monitoring biologic de prognoză pot fi efectuate şi pe ecosisteme simplificate, modelate în laborator sau pe porţiuni izolate din ecosistemele naturale. Aceste modele experimentale trebuie să evidenţieze rapid perturbările de echilibru din ecosistemele naturale. Testele trebuie să imite procesele biotice şi abiotice care au loc în condiţii naturale iar rezultatele pot fi extrapolate, cu precauţie, proceselor ce au loc în ecosistemele naturale. 3.2.3. Organisme utilizate în monitoringul biologic Organismele utilizate ca indicatori în monitoringul biologic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale: - să fie capabile să reacţioneze rapid la modificări ale mediului ambiant, reacţiile acestora să poată fi măsurate uşor, rapid iar rezultatele să fie semnificative; - modificările constatate trebuie să fie exacte, adecvate şi reproductibile experimental; - reacţiile apărute să permită aprecieri cantitative în vederea prelucrărilor matematice şi corelării cu valorile altor parametri măsurabili din mediu; - gradul de eroare, comparativ cu a altor parametri, să fie sub 20%, această fluctuaţie încadrându-se în variabilitatea individuală specifică organismelor vii. În monitoringul biologic sunt utilizate ca instrumente de lucru organismele indicatoare, organismele bioacumulatoare şi calcularea unor indici ecologici. Organismele indicatoare ( bioindicatorii ) sunt organisme cu o sensibilitate ridicată faţă de anumiţi poluanţi, la anumiţi factori de stres sau care manifestă preferinţe nete pentru existenţa în mediu a anumitor substanţe. Aceste organisme pot fi utilizate ca indicatori ai calităţii mediului pe o perioadă mai îndelungată sau pot fi folosite ca biosenzori datorită capacităţii lor de a sesiza modificările bruşte apărute în mediu. Aprecierea gradului de impurificare a apelor cu substanţe organice fermentascibile se face prin aplicarea sistemului saprobiilor a lui Kolkwitz şi Marson (1908) pe baza prezenţei unor specii indicatoare, astfel: - pentru apele oligosaprobe speciile indicatoare sunt algele planctonice Melosira italica, Draparnaldia glomerata,cladocerul Daphnia longispina, molusca Dreissena polimorpha, specii de peşti precum păstrăvul, cleanul, cega; - pentru apele β mezosaprobe speciile indicatoare sunt algele Melosira varians, Spirogyra crassa, Cosmarium botritys; - pentru apele α mezosaprobe specii indicatoare sunt fungi precum Mucor, alga albastră Oscillatoria, protozoarele Euglena viridis, Stentor coeruleus, molusca Spherium corneum; - pentru apele polisaprobe, puternic poluate cu substanţe organice, speciile indicatoare sunt bacteria Sphaerotilus natans, alga Polytoma uvela, ciliatele Paramecium şi Vorticella putrida, oligochetul Tubifex, larvele dipterului Eristalis tenax. Lichenii Usnea, Parmelia şi alţii manifestă o sensibilitate deosebită la poluarea atmosferică , fiind consideraţi indicatori ai oxizilor de sulf. Diferite specii de plante pot fi indicatoare ale unor modificări de origine antropică sau naturală a mediului, de exemplu: - speciile ruderale Polygonum aviculare, Poa annua sunt indicatoare de terenuri antropizate; - unele specii de Rumex şi Urtica dioica indică terenuri pe care s-au acumulat cantităţi mari de dejecţii animaliere; - speciile genurilor Salicornia, Suaeda, Statice gmelini sunt indicatori de soluri sărăturate; - speciile de Phragmites, Scirpus, Juncus, Carex indică exces de umiditate;

11

speciile Agrostis stolonifera şi Melandrium indică soluri bogate în cupru; specia Tussilago farfara este indicatoare de soluri bogate în plumb. Folosirea organismelor vegetale şi animale ca biosenzori în detectarea unor modificări bruşte ale calităţii mediului a apărut în ultimele decenii. Algele verzi din genurile Scenedesmus şi Chlorella sunt utilizate în sesizarea unor modificări rapide ale proprietăţilor abiotice ale mediului acvatic ce apar datorită pătrunderii accidentale a unor substanţe toxice. Folosirea acestor alge ca biosenzori se bazează pe măsurarea cantităţii de oxigen produsă prin fotosinteză şi pe determinarea conţinutului de clorofilă măsurată în lumină fluorescentă. Algele utilizate ca biosenzori sunt cultivate în vase cilindrice, luminate uniform iar apa este ţinută permanent în mişcare cu ajutorul unui agitator magnetic. Pentru intensificarea procesului de fotosinteză se introduce CO2 dispersat sub formă de bule fine. În vasele de experiment sunt amplasaţi electrozi care dozează continuu temperatura şi concentraţia oxigenului. Printr-un sistem automat, la fiecare 30 de minute, se introduce în vase o anumită cantitate de apă din râul monitorizat, paralel cu evacuarea aceleiaşi cantităţi de apă. În cazul în care apa introdusă din râu conţine anumite substanţe toxice (în special metale grele şi pesticide), procesul de fotosinteză este încetinit sau se opreşte şi drept consecinţă scade cantitatea de oxigen dizolvat în apa din vasele de cultură şi se reduce cantitatea de clorofilă. Durata unei analize este de 6 minute, măsurătorile efectuându-se la fiecare 30 de minute. Modificările concentraţie oxigenului şi a conţinutului de clorofilă se transmit unui calculator care avertizează operatorul de cele constatate. Imediat se iau probe din râu pentru identificarea substanţelor toxice din apă (Mennschemke & Jesen, 1993). În monitorizarea mediului acvatic pot fi utilizaţi ca biosenzori şi diferite specii de bacterii, în special cele bioluminiscente. Metoda se bazează pe determinarea vitezei de înmulţire a bacteriilor. În condiţii normale ele se înmulţesc exponenţial, într-un ritm bine determinat. Dacă în mediu de cultură pătrund diferite substanţe toxice, viteza de înmulţire scade sau se opreşte. Numărarea bacteriilor bioluminiscente se face automat. După o incubare de 20-30 de minute, ele sunt numărate în lumină fluorescentă. Prelevarea probelor de apă, introducerea în mediu nutritiv şi citirea bioluminiscenţei bacteriilor se fac automat, datele sunt preluate de un calculator şi transpuse grafic. Când multiplicarea bacteriilor scade la 10% din valoarea normală, se declanşează un semnal sonor care avertizează operatorul de modificările produse (S. Godeanu, 1998). Utilizarea peştilor ca biosenzori pentru urmărirea modificărilor apărute în mediu acvatic se bazează pe schimbarea comportamentului acestora în momentul pătrunderii unor substanţe toxice în apă. Acestea acţionează cu precădere la nivelul mucoasei branhiale, blocând trecerea oxigenului din apă în sânge. Animalul încearcă să contracareze acest proces de asfixie iniţial prin intensificarea mişcărilor respiratorii, apoi devine agitat, se deplasează rapid, cu zvâcnituri. Dacă substanţele toxice sunt în concentraţie mare, peştele iese la suprafaţa apei şi înghite aer. Treptat, mişcările peştelui devin tot mai dezordonate, îşi pierde echilibrul, cade pe fundul apei, mai întâi pe burtă apoi pe o latură şi în cele din urmă moare. Pornind de la aceste modificări de comportament ale peştilor sub acţiunea substanţelor toxice din apă, s-a elaborat un sistem de urmărire, detectare şi înregistrare a mişcărilor acestora. Reacţiile peştilor sunt înregistrate sub formă de semnale electrice. Ca biosenzori se utilizează puiet de păstrăv, crap sau caras, în funcţie de tipul de ecosistem monitorizat. Incinta experimentală este asemănătoare unui acvariu, în care intră permanent un curent slab de apă din râu. Camera de testare este prevăzută la suprafaţa apei şi pe fund cu câte o sită metalică cu ochiuri rare iar pereţii aflaţi în sensul de scurgere sunt baraţi cu câte un grilaj. Sitele şi grilajele sunt cuplate la un generator de curent electric slab. În momentul în care peştii ating sitele sau grilajele se produc scurtcircuite care sunt înregistrate de un dispozitiv special (separat pentru grilaje, separat pentru site). Dispozitivul înregistrează -

12

grafic orice scurtcircuitare produsă în camera de testare, atât pentru site cât şi pentru grilaje şi semnalizează acustic orice atingere a acestora (Justel, 1987). Atunci când în apa care intră în camera de testare apare o substanţă toxică peştii devin agitaţi. Ating mai frecvent ca de obicei sitele şi grilajele laterale şi de pe fundul incintei, încearcă să înghită aer de la suprafaţă şi ating sita de aici, îşi pierd echilibrul şi se lipesc de sita de la evacuare şi în cele din urmă cad pe fund şi mor. În funcţie de viteza cu care reacţionează peştii şi de timpul în care se deteriorează activitatea lor locomotorie se poate stabili intensitatea procesului de intoxicare. Amplitudinea reacţiilor depinde de specia de peşte, de vârstă şi de starea lor fiziologică. Determinarea naturii substanţei toxice şi a concentraţiei ei se face prin analize chimice ulterioare. Astfel de instalaţii de control sunt folosite în monitorizarea calităţii râului Rin, în apropierea oraşului Düsseldorf, pe o porţiune de circa 50 Km, unde sunt amplasate 8 staţii de semnalizare care transmit rezultatele la o staţie centrală. Tot pentru monitorizarea calităţii apei pot fi folosite ca biosenzori dafniile, care sunt mult mai sensibile decât peştii şi sesizează prezenţa substanţelor toxice în apă mult mai rapid. Aparatura de control şi înregistrare este asemănătoare cu cea de la peşti, cu diferenţa că grilajele metalice sunt amplasate numai pe fundul bazinului. Dacă apa care intră în incinta experimentală conţine substanţe toxice, ritmul de mişcare a antenelor se reduce, animalele coboară spre partea inferioară a bazinului, ating grilajul şi produc scurtcircuite care se înregistrează grafic. La toxicitate mai mare animalele mor pe fundul incintei, se depun pe grilajul metalic şi se porneşte un semnal sonor care avertizează operatorul de prezenţa substanţelor toxice în apa râului. Organismele bioacumulatoare sunt organisme vegetale şi animale care au capacitatea de a extrage din mediu şi concentra în biomasa proprie diferiţi poluanţi, acţionând ca adevăraţi concentratori biologici. Râmele pot acumula în organismul lor concentraţii de DDT de zeci de ori mai mari decât cea existentă în humusul din sol. Molusca bivalvă Crassostrea virginica poate concentra în organism DDT în proporţie de 70 000 de ori mai mare decât în apa în care trăieşte. La organismele bioacumulatoare analizele se fac îndeosebi asupra ţesuturilor de acumulare sau stocare, cum sunt ţesutul lemnos, rădăcinile şi rizomii la plante, ţesutul osos, gras şi nervos de la animale. Procesul de bioacumulare este mai intens la organismele aflate la nivele trofice superioare. De exemplu, fosforul radioactiv din apă se concentrează de 1000 de ori în fitoplancton, de 5 000 de ori în peşti şi de peste 100 000 de ori în păsările ihtiofage. Din prelucrarea datelor obţinute în monitoringul biologic pot fi calculaţi anumiţi indici ecologici care permit evidenţierea unor stări globale, pe fondul permanentelor fluctuaţii pe care le manifestă viul. Aceşti indicatori permit cuantificarea situaţiei reale la un moment dat dar şi efectuarea de prognoze pe termen mediu şi lung. Ei se pretează la prelucrări matematice şi sunt uşor de coraborat cu alţi parametri măsuraţi în cadrul monitoringului ecologic. Prezentăm mai jos principalii parametri ecologici recomandaţi de specialiştii români în monitoringul ecologic: A. 

Pentru mediul acvatic producători primari - biomasa; - respiraţia; - producţia primară brută şi netă; - clorofila a; - Testul AGP( Algal Growth Potential);

13

-



indicatori sintetici (Nygaard, Trophic State Index).

consumatori biomasa; abundenţa; dominanţa; diversitatea; echitabilitatea; - raportul C1 /C2. -



degradatori -

germeni heterotrofi totali aerobi la 22°C; germeni heterotrofi totali anaerobi la 22°C; raportul Germeni totali / Germeni anaerobi; coliformi totali.

Pentru mediul terestru  producători primari - populaţiile dominante; - biomasa; - producţia anuală; - conţinutul în pigmenţi asimilatori; - indicele de troficitate; 

consumatori -



biomasa; densitatea; diversitatea; constanţa; indicele de semnificaţie ecologică; rapoarte ( fitofagi / carnivore; acarieni /colembole);

degradatori - respiraţie globală; - activitate enzimatică: ( dehidrogenaza; fosfataza; catalaza; indicatorul enzimatic global);

Pentru mediu subteran  biomasa;  dominanţa;  diversitatea. 3.3. Monitorizarea prospectivă a ihtiofaunei Monitorizarea prospectivă a ihtiofaunei are ca scop determinarea structurii specifice a ihtiocenozelor prin utilizarea unor metode calitative(stabilirea structurii pe specii) şi cantitative(determinarea stocului numeric şi gravimetric, calcularea indicelui de integritate biologică, etc.). Pentru o monitorizare exactă, care să reflecte situaţia concretă din teren trebuie îndeplinite câteva condiţii indispensabile legate de:

14

- criteriile de evaluare; - metodologia de investigare utilizată; - nivelul şi extinderea acestor investigaţii. Este absolut necesar ca in aceste investigaţi să realizăm o asigurare statistică semnificativă a rezultatelor obţinute, prin: - utilizarea de metode de investigaţie cantitative a populaţiilor de peşti; - creşterea numărului punctelor de colectare şi creşterea frecvenţei colectărilor; - utilizarea unor metode de colectare care să asigure o captură adecvată atât din punct de vedere cantitativ (colectarea unui număr minim de eşantioane - peste 80 - 100 ex.) dar şi calitativ (colectarea tuturor speciilor existente în punctul de colectare); - evaluarea situaţiei ihtiocenozei să se facă prin mai mulţi indici cantitativi. Modul de colectare a probelor este diferit în funcţie de tipul de ecosistem cercetat, astfel: - în ape curgătoare se recomandă utilizarea electronarcozei care prezintă avantajul că nu omoară peştele iar colectarea este totală în punctele de lucru; - în apele stagnante cu volum şi suprafaţă mare (lacuri de baraj şi acumulare, iazuri mari) se vor utiliza scule filtratoare active (năvoade), scule filtratoare pasive (setci) sau capcane (taliene, vârşe). Neajunsul major în utilizarea acestor metode constă în dificultatea stabilirii stocului real de peşti. Pentru aprecierea exactă a stocului de peşti dintr-un bazin acvatic sunt necesare metode laborioase şi complicate, cum ar fi metoda captură - marcare - recaptură sau metoda populaţiilor virtuale. Numărul colectărilor trebuie să fie suficient de mare pentru o asigurare statistică a rezultatelor ( este bine ca acesta să depăşească 25 - 30 de colectări) iar frecvenţa să fie de cel puţin două colectări pe an. Utilizarea acestor modalităţi de investigare şi de prelucrare a datelor presupune existenţa unor echipe de specialişti cu o pregătire corespunzătoare. Pentru o caracterizare exactă a unei comunităţi piscicole trebuie să se facă atât aprecieri cantitative cât şi calitative care constau în calcularea stocului şi biomasei cât şi în evidenţierea structurii asociaţiei piscicole. Stocul şi biomasa. Abundenţa populaţiilor piscicole trebuie raportată la unitatea de suprafaţă pentru a putea compara valorile obţinute la diferite tipuri de ecosisteme acvatice, în perioade diferite. Exprimarea se face în exemplare / m2 sau în grame / m2. etc. Aceste valori se determină pentru fiecare specie şi pe întreaga ihtocenoză în punctele de colectare. Structura comunităţilor piscicole se determină prin calcularea unor indici ecologici uzuali cum sunt: - abundenţa absolută (A); constanţa ( C ); dominanţa (D); diversitatea; semnificaţia ecologică (W). Abundenţa numerică reprezintă raportul procentual dintre speciile de peşti existente în probă, din punct de vedere numeric. Se calculează raportând procentual numărul de indivizi al unui grup taxonomic la numărul total de indivizi dintr-o probă. Din punct de vedere al abundenţei speciile pot fi foarte abundente, abundente, relativ rare sau rare. Abundenţa biomasei reprezintă procentual biomasa unei specii ( grup sistematic) raportat la biomasa celorlalte specii din probă. Frecvenţa (F) indică numărul de probe în care se găseşte o specie, în raport cu numărul total de probe. Se calculează după formula: P

15

F = --- *100 unde : Pt P = numărul de probe în care se găseşte specia; Pt = numărul total de probe analizate; Constanţa (C) exprimă în procente gradul de frecvenţă a speciilor, potrivit raporturilor: F ≥ 50 - specii constante; F = 25 –50 – specii accesorii; F < 25 - specii accidentale; Dominanţa (D) indică în ce relaţie se găseşte o specie dată faţă de numărul total de peşti din ihtiocenoză. Se determină după relaţia: nA D = ---- * 100 unde: N nA = numărul total de indivizi din specia A; N = numărul total de indivizi din ihtiocenoză; În funcţie de dominanţă speciile pot fi: D > 10% - specii eudominante; D = 2,1 – 5 % - specii subdominante; D= 2 –1,1 % - specii recedente; D < 1% - specii subrecedente; Indicele de semnificaţie ecologică (W) se calculează după relaţia: C*D W = ---------- * 100 unde C = constanţa; D= dominanţa; 10 000 În funcţie de valoarea indicelui de semnificaţie ecologică (W) speciile de peşti din asociaţie se împart în: - specii conducătoare (W5 > 20); - specii caracteristice (dominante - indicatori) (10 < W5 < 20); - specii complementare (însoţitoare - dominante) (5 < W4 < 10); - specii asociate (subdominante) (1 < W3 < 5); - specii accidentale (0,1 < W2 < 1) (W1 < 0,1); Indicele de diversitate sau indicele Shannon - Weaver se calculează după formula: S

H ' = ∑ Pi ⋅ ln Pi în care: i =1

S - numărul de specii; Pi - proporţia de reprezentare a fiecărei specii; Comisia Europeană Consultativă pentru Pescuit în Apele Interioare (EIFAC) recomandă că în aprecierea impactului antropic asupra mediului acvatic trebuie ţinut cont de următoarele: - variabilitatea parametrilor fizici ai mediului în mod special încărcarea cu pesticide a sedimentelor; - variabilitatea dinamicii populaţiilor piscicole, în mod special rata creşterii şi condiţia corporală a peştilor; - evoluţia temporală a populaţiilor cu referiri speciale la distribuţia spaţială şi structura pe vârste; - abundenţa relativă, prezenţa sau absenţa diferitelor specii, prezenţa speciilor indicatoare; - indicii ce caracterizează structura comunităţii, în special diversitatea speciilor bentofage;

16

-

-

indicii referitori la “sindromul general de stress” a întregii comunităţi piscicole. Standardele nord - americane iau în consideraţie, la aprecierea structurii şi compoziţiei unei populaţii piscicole, următorii parametri: - compoziţia biochimică a muşchilor; - determinarea conţinutului de pesticide şi metale grele din carcasă; - calitatea organoleptică a carcasei peştilor; - factori de mediu limitativi; - numărul indivizilor colectaţi; - greutatea individuală vie; - compoziţia taxonomică (număr de specii); - speciile indicatoare; - indicele de diversitate; Pentru o caracterizare mai completă a populaţiilor piscicole investigate, pe lângă indicatorii prezentaţi mai sus ar fi oportune şi următoarele: - precizarea tehnicii de colectare adecvată tipului de bazin şi compoziţiei specifice a populaţiei; - determinarea pe vârste a populaţiilor piscicole în vederea stabilirii ritmului de creştere; - realizarea de măsurători biometrice pentru a determina condiţia fiziologică generală şi modul de dezvoltare a peştilor; - determinarea unor indici ce caracterizează dinamica populaţiilor în ansamblu, cum ar fi abundenţa, rata creşterii biomasei, producţia şi productivitatea anuală, ratele de mortalitate etc.; - pentru aprecierea stării de stres, se poate determina, pe lângă activitatea hormonală (ACTH) şi nivelul glicemiei şi al colesterolului; - pentru asigurarea statistică a rezultatelor obţinute este necesar să se realizeze o anumită frecvenţă a prelevărilor de probe atât în spaţiu cât şi în timp, ţinând cont de caracteristicile ecologice ale speciilor ce compun populaţia piscicolă. Calcularea indicelui de integritate biologică (IBI) ne dă o imagine reală asupra modificărilor survenite în structura şi funcţionarea ecosistemelor acvatice. După Fausch (1990) integritatea biologică constă în " capacitatea unui mediu de a susţine şi menţine comunităţi integrate şi adaptate de organisme, având o compoziţie specifică, o diversitate şi o organizare funcţională comparabilă cu cea a habitatelor mai puţin afectate ". Prin determinarea IBI poate fi cunoscută starea de sănătate ca rezultat al interacţiunii organismelor cu mediul şi cu restul organismelor vii (plante, animale, microorganisme) ce formează acest ecosistem. Integritatea biologică este rezultatul interacţiunii mai multor grupe de factori variabili. Aceştia, după Karr şi Dudley( 1981), pot fi : - variabile fizico - chimice ale mediului (temperatură, chimism, etc.); regimul hidrologic al apelor(suprafaţă, adâncime, debit, viteză de curgere etc.); natura şi cantitatea resurselor energetice (intensitatea radiaţiilor solare, producţia primară, aportul exogen de materie organică, etc.); structura habitatului (natura fundului bazinului, vegetaţia, etc.); interacţiunile biologice dintre organismele prezente în ecosistem (hrănire, reproducere, parazitism, morbiditate, etc). Utilizarea organismelor animale ca indicatori ai calităţii mediului este practicată de mult timp. Se cunosc o serie de sisteme de apreciere a calităţii apei prin utilizarea speciilor indicatoare, astfel: - indicele biotic Trent - în Anglia (1964); - indicele biotic general francez - în Franţa (1982); - indicele biotic global – în Franţa (1992);

17

- indicele biotic belgian – în Belgia (1983). Singurul indice biotic care utilizează vertebrate (peşti) este " indicele biotic al integrităţii piscicole " introdus în anii 90 în SUA. Avantajele utilizării peştilor ca indicatori ecologici constau în: - prezenţa peştilor în toate habitatele acvatice (chiar şi în ape foarte puternic poluate); - peştii formează populaţii stabile cu fluctuaţii sezoniere reduse; - integrează răspunsul altor compartimente din ecosistem prin poziţia lor în lanţurile trofice şi durata mai mare de viaţă comparativ cu nevertebratele; - peştii sunt uşor de identificat în teren; - în comparaţie cu metodele chimice care produc date multe dar informaţii puţine, IBI ne dă informaţii ecologice multiple privind modificările structural - funcţionale induse, care permit luarea unor decizii corecte şi rapide în reconstrucţia ecologică. Metoda utilizată constă în analiza şi cuantificarea factorilor ce condiţionează numărul, compoziţia specifică şi abundenţa comunităţilor de peşti neperturbate sau perturbate. Se apreciază gradul de bonitate al ihtiocenozelor în punctele de colectare prin trei grupe de parametrii (Tab. 3.1.) : - numărul de specii şi compoziţia specifică (cu 7 parametrii); - compoziţia trofică a ihtiocenozei (cu 4 parametrii); - abundenţa, biomasa şi starea de sănătate a ihtiocenozei (cu 4 parametrii). Aceşti 15 parametrii pot fi punctaţi, în funcţie de situaţia de la punctul de colectare cu 5 puncte pentru valori optime, cu 3 puncte pentru valori medii şi cu 1 punct pentru valori slabe . Tab. 3.1. Criterii pentru determinarea indicelui de integritate biologică (IBI) (adaptat după Karr şi colab., 1986; Miller D. şi colab., 1989) Categoria de parametri

Compoziţia şi bogăţia în specii

Compoziţia trofică a populaţiilor

Clasa de bonitare Parametri 1. Nr. total de specii (din cele existente) 2. Nr. total de ciprinide (grup specii conducătoare) 3. Nr. total salmonide 4. Nr. total al celorlalte specii 5. Nr. total specii autohtone (native) 6. Nr. specii introduse (aclimatizate) 7. Total specii dispărute 8. Proporţia speciilor zoobentofage 9. Proporţia speciilor carnivore 10. Proporţia speciilor carnivore şi zooplanctonofage 11. Proporţia speciilor erbivore şi detritofage 12. Biomasă totală (g /100 mp)

18

5

3

1

>90% abundent >45%

50 - 90% constant 20 - 45%

20% >68% 5%

20 45% 1 - 5%