Curs Finante Publice [PDF]

Zitiervorschau

CURS FINANŢE PUBLICE Modulul I CONŢINUTUL ECONOMIC AL FINANŢELOR PUBLICE Obiectiv general : Definirea administraţiei publice Obiectivele specifice : 1. Conţinutul economic al finanţelor publice 2. Funcţiile şi rolul finanţelor publice 3. Mecanismul financiar 4. Administraţia publică Cuvinte cheie : creştere economică, sistem financiar, organe administrative, politica financiară

1.1. Administraţia publică Statul are un rol esenţial în societatea modernă. El se manifestă prin intermediul puterilor publice (cele care exercită puterea, iau decizii ce afectează colectivităţile umane mai mult sau mai puţin extinse, după gradul puterilor publice respective). Administraţiile publice cuprind unităţile instituţionale a căror funcţie esenţială este de a produce servicii nedestinate pieţei, ci pentru colectivitate, de a efectua operaţii de redistribuire a veniturilor statului. În vederea definirii administraţiei publice se iau in considerare două atribute: 1. Funcţia lor economică principală care constă în producerea de servicii care nu sunt destinate pieţei (cu titlu gratuit) sau efectuarea operaţiunilor de redistribuire a veniturilor. 2. Resursele lor principale provin din prelevări obligatorii: acestea sunt primite fie în mod direct, fie sub forma subvenţiilor publice. Administraţiile publice sunt de trei feluri: a) Administraţiile publice centrale - care cuprind statul în sens restrâns, şi diverse organisme ale administraţiei centrale. Finanţarea lor are la bază impozitele colectate la bugetul de stat.

1

b) Administraţiile publice locale- care regrupează colectivităţile locale cu instituţiile care funcţionează local şi care au competenţe locale. Resursele lor financiare provin în special din subvenţii de la colectivităţile locale sau din taxe parafiscale. c) Administraţiile asigurărilor sociale – care cuprind toate organismele a căror activitate principală constă în distribuirea veniturilor sub forma prestaţiilor sociale şi ale căror resurse provin din contribuţiile la asigurarile sociale de stat.

1.2. Noţiunea de finanţe. Concept şi necesitate Orice tip de organizaţii umane necesită costuri. Statul, ca formă complexă de organizaţie socială, are nevoi, printre care şi cele de susţinere materială care, odată cu apariţia banilor, a devenit susţinere financiară. Aceste fluxuri de bani care provin de la contribuabili şi sunt redirecţionate spre anumite cheltuieli publice care acoperă nevoile publice, constituie finanţele publice 1 (ele mai poartă şi denumirea de economie financiară sau economie publică). Din punct de vedere tehnic, finanţele pot fi definite ca totalitatea fluxurilor băneşti dintr-o economie care au ca scop formarea veniturilor şi acoperirea cheltuielilor necesare economiei respective. Necesitatea finanţelor este strâns legată de existenţa statului, de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia valorii nou create. Finanţele 2 au apărut într-o anumită etapă a dezvoltării, deci au un caracter istoric, iar relaţiile sociale de natura economică, exprimate sub formă bănească care apar cu prilejul constituirii şi utilizării fondurilor statului sunt cunoscute sub numele de finanţe. Relaţiile financiare se exprimă sub formă bănească, dar nu toate relaţiile băneşti sunt finanţe, ci numai acelea cu ajutorul cărora statul, regiile, societăţile comerciale şi alte unităţi, realizează şi utilizează fondurile băneşti. Prin urmare, sfera finanţelor este mai restrânsă cuprinzând relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, şi nu cele care reflectă o schimbare a formelor valorii. Acele relaţii băneşti care reflectă doar o schimbare a formelor valorii (cum ar fi trecerea valorii din forma marfă în bani, sau invers din bani în marfă în cadrul schimburilor economice) nu se includ în sfera relaţiilor financiare. Aşadar, putem spune că finanţele reprezintă acea parte a relaţiilor economicosociale exprimate în formă bănească, care se folosesc în procesul repartiţiei produsului intern brut şi cu ajutorul cărora se formează, se repartizează şi se gestionează fondurile băneşti ale statului şi ale agenţilor economici necesare reproducţiei sociale, acţiunilor social-culturale, satisfacerii celorlalte cerinţe comune ale societăţii şi cetăţenilor. Prin intermediul relaţiilor financiare, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului. Pentru ca relaţiile băneşti să fie relaţii financiare, ele trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

1

Prin termenul public se înţelege conform Legii nr. 140/1996, tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, etc. 2

Termenul de finanţe provine din latinescul „finare” sau „finis” care desemnează o plată efectuată în bani. Expresiile finantio, financias, financia, derivă din finare şi sunt utilizate în sensul de „termen de plată”. 2

a) să exprime un transfer de valoare în formă bănească de la persoanele fizice sau juridice la fondurile băneşti ale statului sau de la acestea către persoanele fizice şi juridice beneficiare; b) transferul de valoare să se efectueze fără contraprestaţie directă, imediată sau individualizată; c) transferul de resurse trebuie să aibă caracter nerambursabil. Conţinutul economic al finanţelor publice Studierea finanţelor din punct de vedere al conţinutului lor economic presupune efectuarea unei delimitări între conceptul de finanţe publice şi conceptul de finanţe private, distincţie care se bazează îndeosebi pe faptul că "motivele, mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt total diferite de cele ale finanţelor private " 3 . În ţările cu economie de piaţă, fiind şi cazul ţării noastre, finanţele se grupează în două mari categorii: finanţe publice (asociate cu statul) şi finanţe private (asociate cu instituţiile cu capital privat). Finanţele publice sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-teritoriale şi cu alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoriile acestora. Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a acoperirii cheltuielilor sale de administraţie, ci, în primul rând, un mijloc de intervenţie în viaţa socială, de exercitare a unei presiuni asupra cetăţenilor, pentru organizarea întregii naţiuni. Gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public (administrativ şi constituţional). Finanţele private sunt asociate cu instituţiile cu capital privat, întreprinderi, bănci, societăţi de asigurare. Ele au ca obiect stabilirea proporţiilor constituirii capitalului social la nivelul agenţilor economici, repartizarea profiturilor pentru nevoi de creştere economică sau pentru remunerarea acţionarilor, modalităţi de efectuare a plasamentelor în eventualitatea unor lichidităţi temporare, mobilizarea operativă a creanţelor şi lichidarea obligaţiilor faţă de terţi. Deci, relaţiile băneşti ce apar în legătură cu formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor asociate întreprinderilor private sunt numite finanţe private. Finanţele private se desfăşoară în spiritul deciziilor luate în cadrul consiliilor de administraţie şi a contractelor economice sau financiare încheiate cu terţi. Ele nu suferă nici o influenţă din partea statului, care urmăreşte doar aspectele fiscale. Gestiunea finanţelor private este supusă rigorilor dreptului comercial. Finanţele private reprezintă acea parte a relaţiilor financiare prin intermediul cărora se constituie, se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare desfăşurării activităţii unor agenţi economici. a) Finanţele agentilor economici includ: - finanţele fondurilor proprietăţii de stat şi private; - finanţele societăţilor comerciale private; - finanţele societăţilor comerciale cooperatiste - finanţele societăţilor comerciale mixte; - finanţele asociaţiilor familiale şi a persoanelor autorizate să desfăşoare activităţi economice. 3

L. Trotabas “ Finances Publiques”, Dalloz, Paris. 3

b) Asigurările private includ asigurările sociale cu caracter privat; asigurările privind bunurile şi persoanele. c) Creditul bancar. Finanţele private se află într-o strânsă legătură cu finanţele publice ca urmare a faptului că aportul lor la constituirea fondurilor băneşti cu destinaţie publică este considerabilă. Importanţa finantelor private pentru finanţele publice derivă din faptul că ele reprezintă atât punctul de plecare cât şi punctul de ieşire pentru majoritatea fluxurilor financiare din cadrul economiei naţionale. Dacă asemănările dintre finanţele publice şi cele private constau în faptul că ambele se confruntă cu probleme de echilibru financiar, deosebirile dintre cele două sunt mai numeroase şi se referă la următoarele: a) statul poate lua măsuri în legatură cu moneda naţională în care se constituie fondurile financiare publice şi în care se fac toate operaţiile de încasări şi plăţi, în timp ce întreprinderile private nu pot lua măsuri în legatură cu moneda pe care o folosesc; b) finanţele publice sunt folosite pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, în timp ce cele private sunt folosite pentru realizarea de profit de către întreprinzătorii individuali sau de către acţionarii societăţilor comerciale. c) resursele necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale se procură de la persoane juridice sau/şi fizice prin măsuri de constrângere luate de autoritatea publică, într-o măsură mai mică pe baza de contracte; în timp ce întreprinderile private îşi procură resursele financiare de care au nevoie pentru desfăşurarea activităţii lor, în completarea resurselor proprii, pe bază de contracte, în condiţiile rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital de împrumut; d) gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public (administrativ şi constituţional), în timp ce gestiunea finanţelor private este supusă rigorilor dreptului comercial.

1.3. Funcţiile şi rolul finanţelor publice Finanţele publice îşi îndeplinesc obiectivele de satisfacere a unor nevoi socioeconomice, de repartizare a averii şi a veniturilor publice pe baza unor criterii şi principii echitabile, de realizarea unor obiective economico-financiare numai prin intermediul funcţiilor pe care le exercită: - funcţia de repartiţie - funcţia de control Pentru a-şi putea exercita şi îndeplini funcţiile ce-i revin, statul are nevoie de o serie de fonduri băneşti care se constituie în procesul repartiţiei produsului intern brut prin intermediul relaţiilor financiare în mod deosebit. Între cele două funcţii ale finanţelor publice există o strânsă legătură, de interdependenţă sau de intercondiţionare reciprocă, în sensul că funcţia de repartiţie a acestora oferă un câmp larg de acţiune funcţiei de control şi invers. Funcţia de repartiţie constă în mobilizarea resurselor băneşti şi constituirea de fonduri financiare pe de o parte, iar pe de altă parte alocarea pe destinaţii şi utilizarea resurselor respective (impozite, taxe, amenzi). Din definiţia de mai sus rezultă faptul că funcţia de repartiţie a finanţelor publice se desfăşoară în două etape distincte şi anume : a) etapa formării resurselor financiare necesare statului şi

4

b) etapa repartizării resurselor financiare publice. În prima etapa, cea de constituire a fondurilor financiare publice iau naştere relaţii economice de natură financiară între colectivităţile sociale, reprezentate de stat, pe de o parte şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte. Participanţii la constituirea fondurilor financiare publice sunt: - regiile autonome, societăţile naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat; - societăţile comerciale cu capital privat sau mixt; - organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ; - instituţiile publice şi unităţile asociate acestora; - persoanele fizice. În cadrul procesului de constituire a resurselor băneşti la fondurile financiare de interes public, finanţele statului se concretizează în urmatoarele venituri publice: - impozite şi taxe; - contribuţii pentru asigurări sociale; - amenzi sau penalităţi; - prelevări la bugetul naţional public din veniturile instituţiilor publice; - redevenţe şi chirii din concesionarea şi închirierea unor terenuri şi a altor bunuri economice ale statului; - venituri obţinute din valorificarea unor bunuri aparţinând statului sau a bunurilor fără proprietari; - împrumuturi de stat primite de la persoane fizice sau juridice; - rambursări ale împrumuturilor acordate de stat; - dobânzi aferente împrumuturilor acordate; - donaţii, ajutoare sau alte venituri. Cea de-a doua etapă a funcţiei de repartiţie constă în distribuirea fondurilor de resurse financiare publice către diverşi beneficiari. Repartiţia propriu-zisă este precedată de o inventariere a nevoilor publice existente în perioada de referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de importanţa pe care o au pentru societate. În etapa de repartizare a fondurilor, distribuirea resurselor financiare publice reprezintă o dimensionare a volumului cheltuielilor publice pe destinaţii ca: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări de bunuri şi protecţie socială; dezvoltări colective şi locuinte; apărare naţională, ordine publică, acţiuni economice; alte acţiuni; datorie publică. Aceste fluxuri de resurse financiare iau forma cheltuielilor pentru: plata salariilor şi alte drepturi de personal; procurări materiale şi plata serviciilor; subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi, transferuri către diverse persoane fizice (sub forma de pensii, alocaţii, burse, ajutoare), investiţii şi rezerve materiale. Funcţia de repartiţie a resurselor financiare publice are o importanţă deosebită datorită mutaţiilor care se produc în economie ca urmare a transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, sociologice sau de altă natură produse de acestea. Distribuirea (repartiţia) fondurilor financiare publice presupune atât repartiţia primară, cât şi redistribuirea acestora.

5

Distribuirea P.I.B. constă în împărţirea acestuia între participanţii direcţi, nemijlociţi la procesul producţiei materiale prin veniturile obţinute din activitatea de bază. Redistribuirea P.I.B. înseamnă mobilizarea şi dirijarea unei părţi din P.I.B. deja distribuit prin mecanismul pieţei (preţuri, relaţii de credit, relaţii financiare). Redistribuirea resurselor financiare publice se poate înfăptui nu numai pe plan intern, ci şi pe plan extern, prin: - contractarea sau acordarea de împrumuturi externe; - achitarea de către stat sau de către alte instituţii de drept public a cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale; - primirea sau acordarea unor ajutoare externe de către stat. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se manifestă concomitent şi într-o strânsă legătură cu funcţia de control a acestora. Funcţia de control se exercită asupra creării, repartizării, circulaţiei şi utilizării P.I.B. Are o sferă de manifestare mai largă decât funcţia de repartiţie deoarece vizează pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare şi modul de utilizare a resurselor. Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice rezidă din faptul că fondurile publice aparţin întregii societăţi. Fiind o componenta importantă a controlului economic, controlul financiar are ca principale obiective prevenirea şi depistarea erorilor sau a faptelor ilicite în domeniul activităţii financiare; identificarea deficienţelor organizatorice şi funcţionale în acest sector al activităţii economice; luarea măsurilor care se impun pentru reinstaurarea legalităţii, a ordinii şi a disciplinei în această sferă de activitate; verificarea respectării legalităţii actelor şi operaţiunilor financiare care alcătuiesc activitatea financiară şi intră sub incidenţa acestui control, a deciziilor sau a măsurilor adoptate cu prilejul efectuării controlului respectiv. Activitatea de control financiar nu trebuie confundată cu activitatea financiară, respectiv cu actele sau operaţiunile emise sau efectuate de către agenţii economici, instituţiile publice, precum şi de alţi participanţi la viaţa economico-financiară a statului cu privire la constituirea şi utilizarea resurselor băneşti necesare satisfacerii unor nevoi sociale, asupra cărora se efectuează acte şi operaţiuni de control financiar. Activitatea de control financiar este aşadar acea activitate pe care o îndeplinesc numai persoanele şi organele investite prin lege cu atribuţii de control. Controlul prin finanţe se execută în toate fazele procesului reproducţiei sociale şi se exercită de către organele Ministerului Finanţelor Publice, a băncilor, a instituţiilor financiare care participă la execuţia de casă a bugetului de stat, de organele specializate ale ministerelor, departamentelor, a agenţilor economici cu capital de stat şi instituţiile publice, respectiv a Direcţiei de finanţe publice locale şi administraţiile financiare. Formele controlului financiar: Controlul financiar preventiv se caracterizează prin următoarele:  Nici o cheltuială nu se aprobă fara viza controlului financiar preventiv a conducerii compar-timentului financiar-contabil sau a persoanelor cu atribuţii în acest sens;  Se întâmpină efectuarea de operaţiuni, cheltuieli ilegale, neeconomicoase, neoportune, nereale, imobilizarea fondurilor şi pagubirea avutului public şi privat;

6



Se supun acestui control: încheierea şi executarea contractelor, plata salariilor şi a altor drepturi, constituirea de fonduri prevăzute de lege, înregistrarea la cheltuieli a pierderilor, casarea şi declasarea bunurilor, cererile de credit, lucrările de investiţii. Controlul financiar operativ curent are următoarele caracteristici:  Se efectuează în timpul realizării obiectivelor din programele economice şi financiare, adica în acelaşi timp cu realizarea operaţiunilor care necesita mijloace materiale şi băneşti;  Se urmăreşte gospodarirea mijloacelor materiale şi băneşti, respectiv controlul recepţiei, depozitării, conservării, inventarierii, ţinerea contabilităţii, modul de exercitare a controlului preventiv;  Se realizează de organele cu funcţie de răspundere şi de conducere şi de organele de contabilitate, financiare, bancare. Controlul financiar posterior  Se efectuează după ce actele economice, sociale şi financiare au fost înfăptuite şi se exercită de mai multe organe: Parlamentul, Guvernul, Curtea de Conturi, Corpul de Control al Primului Ministru, Ministerul Finanţelor prin Direcţiile Finanţelor Publice, Garda Financiară şi organele de control din ministere, regii autonome, societăţi comerciale, comisii de cenzori. Funcţiile controlului financiar Controlul financiar îşi îndeplineşte rolul său economico-social, respectiv obiectivele sale prin funcţiile pe care acesta le îndeplineşte şi anume: funcţia de evaluarea preventivă, funcţia de documentare, funcţia recuperatorie, funcţia instructiv-educativă. Funcţia de evaluare vizează acele acte şi operaţiuni financiare de apreciere a rezultatelor înregistrate la un moment dat sau obţinute la sfârşitul unei anumite perioade, precum şi a modului de desfăşurare a activităţilor economico-sociale în condiţii normale de respectare a legalităţii şi de realizare a eficienţei. Funcţia preventivă constă în luarea de către organele de control financiar a unor măsuri adecvate pentru prevenirea şi eliminarea unor fapte cu caracter ilicit, înainte de producerea sau desfăşurarea amplă a acestora, care să genereze implicaţii economicosociale de mare anvergură, prin depistarea şi eliminarea cauzelor care le determină. Funcţia de documentare presupune identificarea operativă, cantitativă şi calitativă a factorilor care pot contribui la creşterea şi dezvoltarea economico-socială. Funcţia recuperatorie constă în depistarea şi recuperarea prejudiciilor înregistrate în domeniul activităţilor economico-financiare şi luarea măsurilor adecvate faţă de cei care se fac vinovaţi de producerea unor astfel de pagube. Funcţia instructiv-educativă se concretizează în formarea unor atitudini, obişnuinţe şi deprinderi pozitive la agenţii economici, în ceea ce priveşte constituirea şi utilizarea resurselor băneşti de interes public, în generalizarea unor experienţe pozitive în acest domeniu. Prin îndeplinirea acestor funcţii, controlul financiar capătă anumite trăsături sau caracteris-tici specifice, definitorii. Rolul finanţelor publice Organizarea şi funcţionarea finanţelor publice reprezintă un drept exclusiv al statului, drept care derivă din calitatea acestuia de subiect de drept public.

7

Finanţele publice ocupă o poziţie prioritară în cadrul structurii de ansamblu a finanţelor, atât prin importanţa obiectivelor socio-economice finanţate prin intermediul lor, cât şi prin ponderea pe care o deţin în totalul acestora. 4 Rolul finanţelor publice reiese din exercitarea funcţiilor sale în viaţa economicosocială şi anume: de mijloc de acoperire a cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public şi a mijloacelor de intervenţie în viaţa socială şi economică. Rolul finanţelor publice are două direcţii: a) Redistribuirea P.I.B., care se concretizează în faptul că statul pe seama veniturilor sale băneşti asigură acoperirea unor nevoi cu caracter social sau colectiv. Aceste nevoi reclamă existenţa unor instituţii publice capabile să ofere cetăţenilor utilităţile publice sau sociale, care nu pot fi dobândite prin mijlocirea pieţei. b) Intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale prin politici fiscale, pârghii economice sau alte asemenea intervenţii.

1.4. Mecanismul financiar Orice economie naţională există şi funcţionează ca un organism viu care este supus unor transformări permanente, ca un mecanism dinamic, coerent şi unitar, ca un sistem integrat de sectoare, ramuri şi activităţi de producţie, repartiţie, schimb şi consum, economico-organizatorice, juridice, socio-culturale, care se află într-o dependenţă strânsă şi reciprocă. Fiecare economie naţională are un mecanism propriu de funcţionare în ceea ce priveşte structura, legităţile specifice care îi guvernează conţinutul, desfăşurarea proceselor sale caracteristice, principiile şi normele în conformitate cu care se realizează autoreglarea sa. "Mecanismul economic construit într-o ţară reprezintă ansamblul metodelor şi instrucţiunilor de conducere şi/sau reglare de către factorii de conducere, împreună cu obiectivele ce guvernează această conducere şi/sau reglare şi întregul sistem organizaţional prin intermediul căruia o efectuează" 5 . Mecanismul de funcţionare al oricărei economii naţionale reflectă de fapt gradul de dezvoltare a forţelor de producţie şi a diviziunii sociale a muncii din cadrul acesteia, evoluţia relaţiilor de producţie, a suprastructurii şi structurii sociale, conjunctura internaţională în care se desfăşoară viaţa economică, nivelul şi calitatea avuţiei spirituale a naţiunii respective, modul în care sunt cunoscute şi respectate cerinţele legilor economice obiective. Obiectivul major al mecanismului de funcţionare al economiei moderne de piaţă constă în asigurarea unei eficienţe economice ridicate în domeniul utilizării resurselor de care dispune economia unei ţări într-o anumită perioadă de timp, în scopul satisfacerii cât mai depline a nevoilor socio-umane, care se află într-o continuă creştere şi diversificare. Mecanismul economiei de piaţă îşi defineşte conţinutul prin componentele sale structurale care se află într-o interdependenţă reciprocă şi au anumită funcţionalitate proprie. Acestea sunt:

4 5

Prin intermediul finanţelor publice se repartizează 40 – 50% din PIB. Tratat de economie contemporană, vol.2, Cartea a-II-a, Ed. Politică, Bucureşti,1989, p.259. 8

- structurile organizatorice pluraliste ale producţiei sociale, unităţi, instituţii şi organizaţii economice private, publice şi mixte. - metodele de organizare şi conducere a activităţilor economice şi principiile pe care se bazează această activitate. De exemplu, asigurarea unei autonomii decizionale reale şi a libertăţii acestora în ceea ce priveşte alocarea resurselor şi utilizarea lor, organizarea şi desfăşurarea proceselor economice, a liberei lor iniţiative şi a concurenţei între ei şi valorificarea rezultatelor obţinute; liberalizarea preţurilor şi a tarifelor, implicarea statului în economie numai acolo unde nu se acţionează în concordanţă deplină cu interesul public. - sistemul şi mecanismul de realizare a relaţiilor de schimb şi de cooperare între compartimentele economiei naţionale, ramuri, subramuri şi unităţi economice. - sistemul şi mecanismele de reglare a activităţii economice, respectiv modul şi căile de reglare a reproducţiei sociale. - sistemul şi mecanismele de distribuire şi redistribuire a veniturilor, de înfăptuire a repartiţiei venitului nou creat şi de formare a veniturilor fundamentale ale agenţilor economici, pe baza unor criterii economice, sociale şi politice. - sistemul criteriilor de eficienţă, precum şi pârghiile economico-financiare utilizate în procesul de organizare, conducere şi reglare a activităţii economice. Constituirea mecanismelor economice de funcţionare a economiei trebuie să aibă la bază următoarele coordonate principale: - strategia dezvoltării economice trebuie să se fundamenteze pe legile economiei obiective ale producţiei şi schimbului de mărfuri: legea cererii şi a ofertei, legea valorii şi a preţurilor, legea concurenţei, legea circulaţiei băneşti, etc. - crearea condiţiilor necesare ca agenţii economici să-şi poată manifesta libera autonomie, deplina iniţiativă şi răspundere faţă de alocarea resurselor materiale, financiare şi de muncă de care dispune societatea la un moment dat în funcţie de nevoile sociale ale acesteia şi utilizarea lor cu maximum de eficienţă; - participarea statului, in calitate de autoritate publică şi de agent economic la asigurarea dezvoltării echilibrate şi durabile a economiei naţionale prin utilizarea acelor pârghii economico-financiare care să contribuie la diminuarea riscurilor unor disfuncţionalităţi ale pieţei libere, să nu afecteze mecanismele de funcţionare normală a acesteia. Existenţa societăţii omeneşti şi funcţionarea economiei de piaţă moderne nu pot fi concepute în afara prezenţei statului, al cărui rol major constă în corectarea imperfecţiunilor pieţei libere şi susţinerea desfăşurării normale a pieţei libere. În practica economiei moderne, statul este un factor de determinare deosebit de important al progresului economic. O economie naţională fără stat sau în afara existenţei acestuia nu poate exista sau funcţiona. John Maynard Keynes (1883-1946) a fost primul care a susţinut că statul trebuie să intervină în economie, că "el este un apărător al binelui obştesc". Până la el, statul fusese considerat un perturbator al vieţii economice, după Keynes, statul a devenit un stabilizator al economiei naţionale. Intervenţia statului în economie se înfăptuieşte pe diverse căi şi anume prin: 1. Prestări de servicii publice nonmarfare celorlalţi agenţi economici. 2. Producerea şi achiziţionarea de bunuri pentru sau de pe piaţă (acolo unde capitalul privat este slab dezvoltat statul trebuie să intervină să furnizeze acele servicii).

9

3. Adoptarea şi promovarea unor politici economice raţionale, judicioase în domeniul veniturilor bugetare sau a fiscalităţii, balanţei de plăţi, creşterii economice, concurenţei, programării. - politica veniturilor, a salariilor şi a preţurilor; - politica de repartizare echitabilă a veniturilor în societate; - politica balanţei de plăţi, adică a balanţei de credite şi debite în raport cu alte ţări şi/sau instituţii internaţionale; - politica de creştere economică; - politica în domeniul concurenţei; - politica în domeniul programării economice. Potrivit prevederilor Constituţiei României, în ţara noastră statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice naţionale; d) exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Faţă de mecanismul economic, mecanismul financiar cuprinde o serie de componente de natură financiară şi cuprinde sistemul financiar, pârghiile financiare utilizate de stat pentru atingerea activităţii economice, metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor publice, cadrul instituţional alcătuit din instituţii şi organe cu atribuţii în domeniul finanţelor publice, precum şi cadrul juridic format din legi, hotărâri, ordonanţe şi alte reglementări cu caracter informativ în domeniul finanţelor publice ( figura 1.1.)

SISTEMUL FINANCIAR

PARGHIILE FINANCIARE

METODE ADMINISTRATIVE DE CONDUCERE MECANISMUL FINANCIAR

CADRUL INSTITUTIONAL

CADRUL JURIDIC

10

Fig.1.1.Structura mecanismului financiar 1.4.1. Sistemul financiar Totalitatea relaţiilor financiare care stau la baza procesului constituirii, alocării şi utilizării finanţelor existente în economie la un moment dat formează sistemul relaţiilor financiare sau sistemul financiar al unei ţări . Sistemul financiar este privit ca un sistem de relaţii economice, fonduri financiare, planuri financiare şi instituţii. Sistemul de relaţii economice ce apar în procesul de constituire, alocare şi utilizare a fondurilor băneşti cuprinde: a) relaţii care exprimă transferul de fonduri băneşti fără echivalente şi cu titlul nerambursabil (taxe, impozite); b) relaţii care exprimă transferul de fonduri băneşti pe perioada de timp determinată şi pentru care se achită dobânzi (credite); c) relaţii care exprimă transferul facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti în schimbul unei contraprestaţii financiare destinate asigurării unei anumite protecţii faţă de efectele negative ale unor evenimente imprevizibile sau ale unor evenimente sigure, dar incerte în ceea ce priveşte data producerii lor (asigurări); d) relaţii care iau naştere în procesul constituirii şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia unităţilor economice. Analizarea întregului sistem de relaţii financiare care se formează în cadrul procesului de constituire şi de repartizare a fondurilor băneşti de natură financiară evidenţiază faptul că acest sistem de relaţii se structurează în următoarele subsisteme: - subsisteme de relaţii economice ce reflectă transferuri de resurse financiare fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; - subsisteme de fonduri băneşti de natură financiară care se formează la diferite nivele economice şi sunt folosite în scopuri riguros legiferate; - subsistemul programelor financiare elaborate de autorităţile publice pentru reglarea anumitor disfunctionalităţi la nivelul economiei naţionale cum ar fi: echilibrul monetar, echilibrul financiar, bugetar, valutar, etc. - subsistemul de acte şi operaţiuni, de instituţii şi organe financiare sau cu atribuţii administrativ-financiare şi de control, care participă la organizarea relaţiilor cu caracter financiar, în legatură cu formarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi altor entităţi de interes public. În cadrul sistemului financiar al oricărui stat există două sisteme: - sistemul public - sistemul privat Sistemul financiar public este format din totalitatea relaţiilor financiare reflectate de bugetul de stat şi bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, precum şi relaţiile financiare care iau naştere în procesul de formare şi repartizare a fondurilor speciale extrabugetare în cadrul sistemului de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă cu capital de stat, în cadrul împrumuturilor publice contractate de autoritatea statului. Sistemul financiar public are următoarele obiective: - de mobilizator al resurselor financiare publice la dispoziţia statului

11

- de distribuitor al acestor resurse în conformitate cu anumite principii şi criterii de natură economico-socială şi politică; - de promovare a unei politici fiscale eficiente. Sistemul financiar privat este format din totalitatea relaţiilor de credit privat, de asigurări şi reasigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă cu capital privat, precum şi relaţiile care iau naştere în procesul constituirii fondurilor financiare la dispoziţia societăţilor comerciale cu capital privat. Relaţiile care iau naştere între cele două componente majore, respectiv în cadrul sistemelor financiare publice şi a celor private, formează sistemul financiar general care este un sistem deschis şi se află într-o strânsă dependenţă faţă de concepţiile politice, economice, financiare, ale conducerii fiecărei ţări şi de modul de organizare economicosocială a ţării respective. Sistemul fondurilor de resurse financiare poate fi clasificat după următoarele criterii: a) Nivelul la care se constituie fonduri:  la nivel macroeconomic: central, mediu ( intermediar), unităţi administrativ-teritoriale;  la nivel microeconomic: agenţii economici, instituţii, populaţie b) Destinaţie  fonduri de înlocuire şi dezvoltare  fonduri de consum  fonduri de rezerva  fonduri de asigurare c) Titlul cu care se fac prelevari la fonduri şi plăţi de la acestea  prelevări cu titlu definitiv şi caracter obligatoriu  prelevări cu titlu rambursabil şi caracter facultativ şi transferuri externe d) După forma de proprietate avem fonduri:  ale proprietăţii private  ale proprietăţii publice Sistemul de planuri financiare este constituit din:  planuri financiare pe termen scurt (sub un an), mediu (2-5 ani) şi lung (peste 5 ani);  planuri financiare cu caracter orientativ (programul de dezvoltare al economiei naţionale) şi cu caracter executoriu (bugetul de stat, al unităţilor administrativ-teritoriale, al asigurărilor sociale de stat, al fondurilor speciale, al instituţiilor publice). 1.4.2. Sistemul de instituţii şi organe administrative Administrarea finanţelor publice este activitatea executivă cu conţinut financiar determinată de interesele şi nevoile de resurse băneşti ale statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi ansamblul organelor administrativ-financiare ale statului care fac parte din administraţia centrală şi locală de stat. Putem spune că organele puterii de stat sunt pe de o parte organe legislative care adoptă acte normative şi pe de altă parte organe executive care asigură execuţia actelor normative atât la nivel central, cât şi local.

12

După natura activităţii depuse, organele cu atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor, se grupează în următoarele categorii: organe de decizie, organe executive şi organe de specialitate. a) Organele de decizie în domeniul financiar-bancar, cuprind toate organele puterii locale şi centrale de stat. Parlamentul este organul suprem al puterii legislative care are următoarele atribuţii principale: - dezbate şi adoptă programele guvernamentale de dezvoltare economicofinanciară ale ţării şi controlează aplicarea acestora - examinează, dezbate şi aprobă anual bugetul administraţiei centrale de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale precum şi conturile anuale de execuţie ale acestora. - adoptă acte normative vizând reglementările activităţilor economico-sociale inclusiv cele cu caracter financiar şi monetar (ex. legea bugetului, legea privind impozitul persoanelor fizice şi juridice, legea asigurărilor sociale, legea privind finanţele publice, etc.) Consiliile judeţene, municipale, orăseneşti şi comunale au atribuţii şi răspunderi în domeniul finanţelor publice locale la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale pe care acestea le reprezintă. Aceste instituţii au următoarele atribuţii: - aprobă bugetele locale, constituirea, administrarea şi executarea acestora, virările de credite şi modul de folosire a rezervelor bugetare, împrumuturile şi conturile de încheiere a exerciţiilor bugetare; - stabilesc impozitele şi taxele locale cu respectarea legislaţiei în vigoare, precum şi taxele speciale; - aproba înfiinţarea unor instituţii şi agenţi economici de interes local - adoptă programe şi prognoze de dezvoltare economico-socială pe plan local şi urmăresc realizarea acestora; - administrează domeniile publice şi private ale comunelor şi oraşelor, etc. Presedenţia este o instituţie cu rol moderator în toate domeniile vieţii economicosociale. Ea analizează legile adoptate de parlament, având competenţa retrimiterii pentru o nouă examinare. Curtea de Conturi îşi exercită funcţiunea de control financiar ulterior extern asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Prin controlul său Curtea de Conturi urmăreşte respectarea legii în gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti. De asemenea, Curtea de Conturi analizează calitatea gestiunii financiare din punct de vedere al economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. Curtea de Conturi controlează :  formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;  constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;  formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi externe;

13

utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi transferurilor şi a altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativteritoriale;  constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către instituţiile publice autonome cu caracter comercial şi financiar şi de către organismele autonome de asigurări sociale;  situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi societăţile naţionale, precum şi concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică;  constituirea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de viaţă şi muncă;  utilizarea fondurilor puse la dispoziţia României de către Uniunea Europeană prin Programul SAPARD şi a co-finanţării aferente;  utilizarea fondurilor provenite din asistenţa financiară acordată României de Uniunea Europeană şi din alte surse de finanţare internaţională;  alte domenii în care, prin lege, s-a stabilit competenţa Curţii de Conturi. b) Organele executive includ Guvernul ca organ suprem al puterii administrative centrale, Ministerul Finanţelor, şi organele financiare ale unităţilor administrativteritoriale (direcţiile finanţelor publice ale judeţelor şi municipiului Bucureşti, circumscripţiile fiscale orăşeneşti şi percepţiile rurale), compartimentele specializate din cadrul ministerelor şi din alte organe de stat centrale şi lo-cale, precum şi din instituţiile publice şi regiile autonome (direcţiile şi serviciile financiar-contabile), etc. Guvernul este organul suprem al administraţiei publice, organ executiv care asigură înfăptuirea politicilor financiare ale statului în conformitate cu programele de guvernare adoptate de către Parlament. Principalele atribuţii în domeniul finanţelor publice sunt următoarele: - elaborează în fiecare an proiectele bugetului de stat şi ale asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, ale conturilor generale anuale de execuţie a acestora şi răspunde de realizarea prevederilor înscrise în bugetele respective după aprobarea lor de către Parlament; - exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice; - răspunde de recuperarea creanţelor externe ale statului provenite din diverse activităţi de cooperare economică internaţională; - emite hotărâri şi ordonanţe care vizează activităţile statului în domeniul finanţelor publice. Ministerul Economiei si Finanţelor este organ al administraţiei publice centrale de specialitate, exercită administrarea generală a finanţelor publice, aplicând strategiile şi programele guvernamentale în acest domeniu de activitate. Ministerul Economiei si Finanţelor are următoarele atribuţii principale: - elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetelor anuale şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; - stabileşte echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a rectificării acestuia; 

14

- urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat general consolidat; stabileşte măsurile necesare pentru încasarea veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; - elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat; - stabileşte măsuri de elaborare a echilibrului financiar- valutar; - administrează contul general al trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a României; - colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul monetar şi valutar şi informează semestrial Guvernul asupra modului de realizare a acestora; - contractează şi garantează împrumuturile de stat de pe piaţa financiară internă şi externă, în scopul şi în limitele competenţelor stabilite prin lege - asigură punerea în circulaţie prin Banca Naţională a României, pe baza de convenţie, a bonurilor de tezaur sau a altor instrumente specifice; - elaborează şi administrează bugetul de venituri şi cheltuieli al trezoreriei statului -elaborează sau avizează proiecte de acte normative pentru aprobarea normelor şi normativelor de cheltuieli şi acordarea unor drepturi salariaţiilor din instituţiile publice; - colaborează cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale în vederea elaborării actelor normative care privesc salarizarea pentru personalul din instiţutiile publice, asistenţa socială şi asigurările sociale; - elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi indirecte şi urmăreşte perfecţionarea unor legi privind fiscalitatea; - elaborează proiecte de acte normative în domeniul evidenţei contabile, financiare şi de gestiune şi urmăreşte perfecţionarea sistemului de evidenţă contabilă; - stabilesc măsuri pentru a stabili deficitul bugetar; - exercită prin organele sale de specialitate controlul utilizării creditelor bugetare de către instituţiile publice; - controlează activitatea financiară a agenţilor economici şi urmăreşte stabilirea corectă a obligaţiilor financiare; - exercită controlul operativ şi inopinat în legatură cu aplicarea şi cu respectarea legislaţiei fiscale şi vamale; - acţionează pentru combaterea evaziunii fiscale şi a corupţiei; - elaborează strategii, studii comparative, priorităţi şi proiecte de acte normative privind politica fiscală a României în domeniul convenţiilor pentru evitarea dublei impuneri; - înfăptuieşte politica vamală, în concordanţă cu cadrul legislativ existent; - analizează documentaţiile tehnico-economice şi îşi dă acordul pentru realizarea obiectivelor noi de investiţii, finanţate parţial sau integral de la bugetul de stat, de la bugetele locale, de la bugetele fondurilor speciale şi din credite externe; - exercită calitatea de reprezentant al României la organismele internaţionale cu caracter financiar; - coordonează, negociază şi încheie acorduri internaţionale, în numele statului, în domeniul relaţiilor financiare şi valutare, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe; - propune strategii de dezvoltare pe termen lung şi soluţii de reformă în domeniul finanţelor; - elaborează, implementează şi dezvoltă sistemul informatic în domeniul finanţelor;

15

- soluţionează, în conformitate cu prevederilor legale, plângerile, contestaţiile, cererile de revizuire şi apelurile persoanelor fizice şi juridice, îndreptate împotriva modului de rezolvare a acestora de către organele Ministerului Finanţelor; - asigură, potrivit legii, tipărirea hârtiilor de valoare de natură titlurilor de stat, bonurilor de tezaur, obligaţiilor finanţării datoriei publice, timbrelor fiscale, precum şi a formularelor şi imprimatelor tipizate utilizate în activitatea fiscală şi financiar-contabilă, etc. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile Ministerul Economiei si Finanţelor este structurat pe departamente şi direcţii de specialitate: - Departamentul bugetului şi trezoreriei - Departamentul politicilor fiscale - Departamentul controlului de stat - Departamentul participaţiilor statului, administrării monopolului de stat - Departamentul datoriei publice şi relaţiilor financiare cu organismele internaţionale - Departamentul analiza macroeconomică şi informatizarea sistemului financiar - Departamentul administrarii veniturilor Organele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale sunt: a) Direcţia finanţelor publice ale judeţelor şi a municipiului Bucureşti; b) Administraţia financiară municipală şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti; c) Circumscripţiile fiscale orăşeneşti; d) Percepţiile rurale şi comunale- îndeplinesc atribute numai în domeniul fiscalităţii; Direcţiile financiare publice ale judeţelor şi municipiului Bucureşti au următoarele atribuţii: - elaborează proiectele bugetelor anuale ale judeţelor şi municipiului Bucureşti; - urmăresc execuţia acestor bugete (după adoptarea lor de către consiliile acestor unităţi administrativ-teritoriale), din punct de vedere al constituirii veniturilor, efectuării cheltuielilor şi al relaţiilor financiare cu bugetul de stat şi bugetele unităţilor administrativ- teritoriale subordonate; - susţin interesele statului în cadrul litigiilor de natură fiscală; - acţionează în vederea realizării veniturilor bugetului de stat şi bugetelor locale din fiecare judeţ şi din municipiul Bucureşti. Administraţiile financiare municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi circumscripţiile fiscale orăşenesti au ca principale atribuţii elaborarea şi execuţia bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale la nivelul căruia funcţionează, respectiv asigurarea realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetelor acestor unităţi administrativ-teritoriale. Percepţiile rurale sunt organe fiscale locale, care îndeplinesc atribuţii numai în domeniul fiscalităţii, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale menţionate, obligaţia elaborării şi executării bugetelor comunale revenind primăriilor acestora. Directiile şi serviciile financiar contabile din structurile organizatoricofunctionale ale ministerelor şi din cadrul instituţiilor publice şi regiilor autonome au următoarele atribuţii principale: - elaborează bugetele de venituri şi cheltuieli ale fiecăruia dintre organele, instituţiile sau regiile autonome în structura cărora funcţionează şi urmăresc realizarea lor, îndeplinirea obligaţiilor faţă de stat, utilizarea judicioasă şi

16

-

realizează operaţiunile financiare specifice constituirii veniturilor şi efectuării cheltuielilor planificate anual la nivelul unităţilor respective; - întocmesc evidenţa contabilă legal, necesară în domeniul respectiv de activitate. c) Organele de specialitate includ: Trezoreria generală a statului, Ministerul Muncii şi Solidaritatii Sociale, Banca Naţională a României, Banca Comercială a României, etc. Trezoreria generală a statului reprezintă o structură specializată a Ministerului Economiei si Finanţelor, care asigură execuţia de casă a bugetului de stat, gestionarea mijloacelor băneşti extraordinare, gestionarea datoriei publice externe şi interne, efectuarea de plasamente a disponibilităţilor în conturile sale, etc. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale are în competenţa sa problemele financiare ale asigurărilor sociale de stat. La nivelul municipiilor şi oraşelor funcţionează "Oficii pentru probleme de muncă şi protecţie socială" şi "Oficii de asigurări sociale şi pensii". Banca Naţională a României este instituţia bancară centrală a statului român, unica instituţie cu drept de emisiune, care stabileşte reglementările în domeniul monetar şi al creditului. Banca Comercială a României este organizată ca societate pe acţiuni, prin BNR din fondurile existente în bilanţ. 1.4.2. Pârghiile economico-financiare, instrumente ale conducerii conştiente a economiei naţionale Pârghiile economico-financiare sunt acele categorii valorice (de natură economică, financiară, monetară şi valutară), care pot fi utilizate de către stat ca instrumente de influenţare a interesului economic al unităţilor administrativ-teritoriale şi economico-sociale, pentru realizarea unor obiective economice, sociale, politice, demografice, dar şi ca metode coercitive de sancţionare a acelora care nu-şi respecta obligaţiile legale sau contractuale ce le revin. Instrumentele de conducere economică, respectiv pârghiile economico-financiare îndeplinesc o funcţie dublă în cadrul mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi anume: a) de prelevare şi repartizare a resurselor financiare; b) de influenţare a proceselor economico-sociale. De exemplu, impozitele, taxele, împrumuturile, veniturile nefiscale sau alte pârghii care pot fi folosite de către stat la constituirea fondurilor publice ca resurse financiare şi totodată la repartizarea acestora către diverşi beneficiari. Alocaţiile, subvenţiile, transferurile bugetare pot fi utilizate de autoritatea publică la influenţarea proceselor economice, a fenomenelor demografice, la stimularea şi reglarea activităţilor care se desfăşoară în cadrul economiei naţionale, la asigurarea omogenităţii şi coeziunii sociale. Pârghiile economico-financiare sunt instrumente cu ajutorul cărora statul acţioneaza pentru stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate sau a membrilor acesteia luaţi în mod individual pentru realizarea unui anumit obiectiv. Pot constitui pârghii:

17

- creditele - dobânzile - impozitele - facilităţile - sprijinul financiar direct al unor IMM-uri Tot ca şi pârghii pot fi folosite următoarele metode: - elaborarea de prognoze şi planuri economice; - exercitarea controlului de către organele specializate ale statului; - supravegherea de către stat a operaţiunilor de import-export; - reglementarea împrumuturilor şi a regimurilor valutare. Menţionez că acţiunea pârghiilor financiare nu constă numai în trezirea interesului economic al participanţilor la procesele economice în realizarea anumitor obiective, ci şi în sancţionarea materială a acestora în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale. Prin urmare, pârghiile economice vizează reglarea mecanismului economic şi se comportă ca metode economice de conducere. Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude însă şi folosirea de metode administrative. Toate aceste pârghii şi metode folosite sunt într-o continuă perfecţionare şi într-un continuu dinamism în funcţie de deciziile politice ale fiecărei ţări.

1.5. Politica financiară În vederea procurării resurselor financiare de care are nevoie pentru înfăptuirea obiectivelor politicii sale economice, autoritatea publică dispune de anumite instrumente sau opţiuni politice precum: politica de investiţii, comercială, industrială, agrară, politica în domeniul pregătirii forţei de muncă, politica externă, politica valutară, politica monetară şi de credit, politica financiară şi fiscală şi politica cheltuielilor publice. Politica financiară reprezintă totalitatea măsurilor, activităţilor şi instrumentelor de mobilizare a resurselor financiare şi de utilizare a acestora în vederea satisfacerii nevoilor publice de consum. Prin intermediul politicii financiare sunt stabilite căile şi metodele de constituire şi repartizare a fondurilor băneşti mobilizate la dispoziţia statului în vederea realizării obiectivelor sale. Făcând parte integrantă din politica generală a statului şi acţionând în mod nemijlocit asupra relaţiilor care iau naştere în cadrul procesului de formare şi de mobilizare a fondurilor băneşti ale statului, pentru satisfacerea nevoilor publice, politica financiară are o independenţă relativă faţă de politica promovată de stat în celelalte domenii de activitate, în sensul că ea îşi are propriile obiective şi utilizează metode şi instrumente specifice pentru realizarea lor. Politica financiară se defineşte ca fiind activitatea desfăşurată de forurile conducătoare în domeniul economic pentru a pune în practică programul de guvernare. Politica financiară are următoarele trăsături principale: a) Are caracter ştiinţific, adică presupune cunoaşterea particularităţilor concrete, analiza condiţiilor reale, naţionale şi internaţionale pentru fiecare perioadă dată. b) Are caracter realist, adică se elaborează pe baza cunoaşterii temeinice a realităţilor şi particularităţilor economiei naţionale, din fiecare perioadă. c) Promovează interesele naţionale, prin realizarea independenţei şi suveranităţii naţionale, colaborarea şi cooperarea internaţională.

18

d) Are caracter transformator, evoluează, se modifică, se perfecţionează şi se adaptează continuu la necesităţile economiei naţionale. e) Este independentă faţă de politica guvernului, în alte domenii de activitate. Printre principalele obiective ale politicii financiare se numără: - repartiţia produsului intern brut; - restructurarea economiei naţionale; - realizarea echilibrului economico-financiar. Principalele componente ale politicii financiare a statului respectiv domeniile de manifestare a acestuia sunt: - domeniul resurselor financiare publice - domeniul cheltuielilor publice - domeniul creditului bancar - domeniul asigurarilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă 1. Politica financiară în domeniul procurării resurselor financiare publice vizează atât veniturile ordinare cu caracter fiscal, cât şi veniturile nefiscale, resursele financiare extraordinare obţinute pe calea împrumuturilor contractate de stat, a emisiunilor monetare sau a privatizării unor bunuri economice al căror proprietar este statul. Problemele care fac obiectul politicii financiare în legatură cu această categorie de venituri se referă la : - volumul şi provenienţa resurselor financiare interne care pot fi mobilizate în condiţii normale la dispoziţia statului; - metodele sau modalităţile utilizate la prelevarea acestor resurse pentru satisfacerea nevoilor sectorului public; - obiectivele care trebuie realizate în cadrul procesului de constituire şi repartizare a fondurilor de resurse financiare publice cu ajutorul instrumentelor sau pârghiilor economico-financiare. Politica financiară a statului joacă un rol important nu numai în stabilirea obiectivelor care urmează a fi îndeplinite în anumite perioade de timp şi în mijloacele utilizate pentru realizarea lor, ci şi în organizarea şi efectuarea controlului financiar de interes public cu privire la utilizarea resurselor financiare pentru îndeplinirea obiectivelor fixate, la asigurarea obiectivului dintre cererea agregată şi oferta agregată. Un loc important în cadrul resurselor financiare publice îl constituie veniturile ordinare fiscale, impozitele directe (pe profit, pe salarii, pe dividende), impozitele indirecte (taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale). Stabilirea impozitelor directe şi indirecte şi mobilizarea veniturilor realizate din aceste impozite la dispoziţia autorităţii publice formează obiectul politicii fiscale a statului. Politica fiscală reprezintă totalitatea deciziilor de natură fiscală adoptate de autoritatea publică în vederea asigurării resurselor financiare necesare finanţării nevoilor publice şi realizării unor finalităţi de natură economico-socială în condiţiile în care asupra economiei acţionează factori reali sau obiectivi, a căror tendinţă nu este exclusiv ciclică. Ea trebuie să asigure prin intermediul încasărilor fiscale finanţarea integrală a cheltuielilor publice necesară existenţei şi funcţionării statului. Printre cerinţele esenţiale ale politicii fiscale se numară şi necesitatea ca la instituirea unui depozit să se aibă în vedere faptul că acesta trebuie să fie: stabil, elastic şi cu un randament fiscal ridicat.

19

2. Politica financiară promovată în domeniul cheltuielilor publice constă în orientarea autorităţii administrative a statului în direcţia creşterii cheltuielilor publice destinate finanţării unor instituţii productive de interes general, stimulării activităţii economice, sporirii cererii globale, a consumului prin intermediul subvenţiilor economice, a ajutorului de somaj şi a altor transferuri sociale. Prin intermediul cheltuielilor publice statul poate promova investiţii de capital în sectorul public, asigură funcţionarea serviciilor publice în domeniile: învăţământ, cultură, sănătate, administraţie publică, telecomunicaţii, construcţia de locuinţe, aprovizionarea cu energie. O importanţă deosebită în cadrul politicii cheltuielilor publice o reprezintă majorarea prestaţiilor şi a alocaţiilor destinate protecţiei sociale, aceasta permiţând corecţia distribuţiei inegale a veniturilor din societate. Politica cheltuielilor publice vizează în principal: - mărimea, destinaţiile şi structurile optime ale cheltuielilor publice; - obiectivele realizabile în urma acestor cheltuieli; - căile, metodele şi instrumentele financiare utilizabile la realizarea cu minimum de efort a obiectivelor financiare propuse.

Întrebări recapitulative : Care este rolul sistemului financiar Care sunt organele administrative Care este conţinutul economic al finanţelor publice Politica financiară

20

Modulul II CHELTUIELILE ŞI RESURSE FINANCIARE PUBLICE Obiectiv general : Clasificarea cheltuielilor şi resurselor financiare publice Obiectivele specifice : 1. Concept de cheltuieli publice 2. Clasificarea cheltuielilor publice 3. Structura cheltuielilor publice 4. Destinaţia cheltuielilor publice 5. Resurse financiare publice 6. Impozite 7. Perceperea impozitelor Cuvinte cheie : impozite, cheltuieli publice, resurse financiare

CHELTUIELILE PUBLICE

2.1. Conceptul de cheltuieli publice Pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivităţile locale şi alte entităţi publice ocazionează costuri financiare cunoscute sub numele de cheltuieli publice. Aceste cheltuieli sunt ocazionate de realizarea rolului statului ca autoritate publică şi ca actor economic iar aceste cheltuieli sunt suportate de cetăţenii ţării respective. Conceptul de cheltuieli publice este indisolubil legat de conceptul de sector public care poate fi privit ca reflectând tranziţii bugetare, întreprinderi publice, reglementare publică care sunt menite să acopere nevoi de interes general (educaţie, sănătate, apărare). 6 Cheltuielile publice se referă la satisfacerea unor preferinţe colective stabilite pe baza opţiunilor colective, privesc finanţarea realizării de bunuri şi servicii publice, dar şi transferul în scopul redistribuirii veniturilor în societate. Cheltuielile publice sunt făcute de un intermediar (statul), beneficiarii de bunuri şi servicii publice neputând face legătura 6

P.A. Musgrave&P>B> Musgrave, Public Finance in Theory and Practice, McGraw -Hill Book Company,1984, p.153. 21

directă dintre contribuţia lor la aceste cheltuieli (impozitele platite) şi beneficiile obţinute din utilizarea bunurilor şi serviciilor publice. De asemenea mărimea cheltuielilor publice depinde de: înclinaţia populaţiei de a consuma bunurile şi serviciile publice, de potenţialul economic al ţării, de ideologia partidului (partidelor) aflate la putere. Cheltuielile publice reprezintă relaţii economico-sociale în forma bănească, care se ma-nifestă între stat şi persoane fizice sau juridice, cu ocazia redistribuirii şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia. Cheltuielile publice constituie indicatorul cel mai utilizat pentru a măsura gradul intervenţiei statului în economie. Ele se materializează în plăţile efectuate de către stat din resursele mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii, necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului. Cheltuielile publice sunt constituite din următoarele componente:  Cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare;  Cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale)  Cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;  Cheltuielile organismelor (administraiilor internaţionale), finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.  Cheltuieli efectuate din fondul cu destinaţii speciale;  Cheltuieli extrabugetare. Este important de subliniat faptul că aceste cheltuieli publice nu coincid cu cheltuielile bugetare. Cheltuielile publice cuprind toate cheltuielile care se efectuează prin intermediul instituţiilor publice, care sunt acoperite atât de la buget (central sau local), cât şi din fondurile extrabugetare sau din bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor realizate. Dimensionarea şi repartizarea acestora rezultă direct din necesitatea satisfacerii nevoilor publice. Cheltuielile bugetare cuprind cheltuielile înscrise în bugetele din cadrul sistemului public de bugete şi sunt acoperite doar de la buget (central, local, al asigurărilor sociale de stat). Dimensionarea şi repartizarea rezultă în urma aprobării de către Parlament sau consilii locale. În concluzie, trebuie menţionat faptul că aceste cheltuieli bugetare sunt cheltuielile publice, însă nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare. Rolul cheltuielilor publice rezultă din sarcinile ce revin autorităţilor publice în acest domeniu şi anume: a) financiar, reprezintă un mijloc de alocare a resurselor financiare; b) economic, este un instrument de dezvoltare şi modernizare a economiei, c) social şi politic, au rol în acoperirea de utilităţi social-generale (învăţământ, cultură, sănătate, apărare, protecţie socială).

2.2. Clasificarea cheltuielilor publice Pentru a deduce mai bine rolul şi modul concret în care se materializează cheltuielile publice este utilă clasificarea acestora având la bază mai multe criterii:

22

1.Criteriul administrativ, conform căruia cheltuielile publice sunt clasificate după instituţiile publice angajate în efectuarea cheltuielilor respective: cheltuieli publice ministeriale, depar-tamentale, a unităţilor administrativ-teritoriale şi a institutiilor. 2.Criteriul economic După aportul cheltuielilor publice la crearea de venit (avuţie nationala) avem: - cheltuieli de capital (de investiţii). Aceste cheltuieli se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată destinate sferei producţiei materiale sau nemateriale. - cheltuieli curente. Aceste cheltuieli asigură întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice, finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane sau pentru onorarea unor angajamente speciale ale statului. Aceste cheltuieli cuprind: - plata dobânzilor; - subvenţii; - transferuri; - cheltuieli privind plata de bunuri şi servicii de către instituţiile publice - cheltuieli privind bunurile şi serviciile publice. Aceste cheltuieli nu au la bază o contra- prestaţie şi cuprind: - remunerarea serviciilor; - remunerarea prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor publice; - achiziţionarea de mobilier, aparatură şi echipamente. - cheltuieli de transfer. Aceste cheltuieli reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice, fizice sau a unor bugete ale administraţiilor locale. În bugetul de stat transferurile sunt:  Consolidabile (cele efectuate între diferite nivele ale bugetelor);  Neconsolidabile Cheltuielile publice totale (neconsolidate) se determină prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de cheltuieli de administraţii publice. Cheltuielile publice totale consolidate reprezintă diferenţa dintre cheltuielile totale, inclusiv intrările anuale de credite externe în fiecare buget şi sumele reprezentând transferuri de resurse financiare între administraţiile publice şi rambursabile anuale de credite externe, mai puţin dobânzile. Relaţia de calcul a cheltuielilor publice totale consolidate se prezintă astfel: n

CPTC =

 CP  C i 1

i

r

T  R

unde: CPTC = cheltuielile publice totale consolidate; CPi = cheltuielile publice ale administraţiilor publice; Cr = intrări anuale de credite externe în fiecare buget; T = transferuri de resurse financiare între administraţiile publice centrale şi cele locale sau între alte bugete din sistem; R = rambursarile anuale de credite externe, mai puţin dobânzile. 3.Clasificarea funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile şi sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinaţii ale cheltuielilor.

23

Clasificarea funcţională a cheltuielilor publice 7 în România: Partea I-a SERVICII PUBLICE GENERALE 1. Autoritati publice si actiuni externe 1.1 Autoritati executive si legislative 1.2 Autoritati legislative 1.3 Autoritati executive 1.4 Alte organe ale autoritatilor publice 2. CERCETARE FUNDAMENTALA SI CERCETARE DEZVOLTARE 2.1 Cercetare fundamentala (de baza) 2.2 Cercetare si dezvoltare pentru servicii publice generale 3. Alte servicii publice generale 4. Servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor 5. Tranzactii privind datoria publica si imprumuturi Partea a II-a APARARE, ORDINE PUBLICA SI SIGURANTA NATIONALA 1 Aparare 1.1. Aparare nationala 2. Ordine publica si siguranta nationala 3. Ordine publica 1 Politie 2 Jandarmerie 3 Paza si supravegherea frontierei 4. Siguranta nationala 5. Protectie civila si protectie contra incendiilor 6. Autoritati judecatoresti 7. Penitenciare 8. Sistemul national unic pentru apeluri de urgenta 9. Alte cheltuieli în domeniul ordinii publice si sigurantei nationale Partea a III-a CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE 1.Invatamant 1.1 Învatamânt prescolar si primar Învatamânt prescolar Învatamânt primar 1.2. Învatamânt secundar Învatamânt secundar inferior Învatamânt secundar superior Invatamant profesional 1.3.Învatamânt postliceal 1.4.Învatamânt superior Învatamânt universitar Învatamânt postuniversitar 1.5.Învatamânt nedefinibil prin nivel Centre de specializare, perfectionare, calificare si recalificare Biblioteci centrale, universitare si pedagogice 7

OMF 1954/16.12.2005 referitoare la clasificaţia indicatorilor privind bugetul instituţiilor publice şi activităţilor finanţate integral sau parţial din venituri proprii, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.1176/27.12.2005. 24

Case de copii Învatamânt special 1.6.Servicii auxiliare pentru educatie Tabere si turism scolar Casa Corpului Didactic Internate si cantine pentru elevi Camine si cantine pentru studenti 1.7.Cercetare si dezvoltare pentru invatamant 1.8.Alte cheltuieli în domeniul învatamântului 2. Sanatate Servicii publice descentralizate Servicii medicale in ambulator Asistenta medicala pentru specialitati clinice Asistenta medicala in centre medicale multifunctionale Alte servicii medicale ambulatorii Servicii medicale in unitati sanitare cu paturi Spitale generale Sanatorii balneare si de recuperare Hematologie si securitate transfuzionala Cercetare aplicativa si dezvoltare experimentala in sanatate Alte cheltuieli in domeniu sanatatii Activitati de ergoterapie in unitati medico- sanitare Policlinici cu plata Alte institutii si actiuni sanitare 3.Cultura, recreere si religie Administratie centrala Servicii publice descentralizate Servicii culturale Muzee Institutii publice de spectacole si concerte Scoli populare de arta si meserii Case de cultura Camine culturale Universitati populare Presa Edituri Imprumuturi acordate pentru protejarea monumentelor istorice Gradini botanice Alte servicii culturale Servicii de emisiuni radio-tv si publicatii Servicii recreative si sportive Sport Cercetare si dezvoltare in domeniul culturii, recreerii si religiei Alte servicii în domeniile culturii, recreerii si religiei Partea a IV-a SERVICII SI DEZVOLTARE PUBLICA, LOCUINTE, MEDIU SI APE Locuinte, servicii si dezvoltare publica

25

Servicii publice descentralizate Locuinte Dezvoltarea sistemului de locuinte Alte cheltuieli in domeniul locuintelor Servicii si dezvoltare publica Cercetare si dezvoltare in domeniul locuintelor, serviciilor si dezvoltarii publice Alte servicii în domeniile locuintelor, serviciilor si dezvoltarii comunale Partea a V-a ACTIUNI ECONOMICE Actiuni generale economice, comerciale si de munca Actiuni generale economice si comerciale Alte cheltuieli pentru actiuni generale economice si comerciale Actiuni generale de munca Protectia muncii Pastrarea si completarea carnetelor de munca si alte prestatii Eliberarea permiselor de munca Industria extractiva, prelucratoare si constructii Constructii Alte cheltuieli in domeniul industriei Agricultura, silvicultura, piscicultura si vanatoare Alte cheltuieli în domeniul agriculturii Silvicultura Transporturi Transport rutier Scoli de conducatori auto Transport aerian Perfectionarea personalului din aviatia civila Alte cheltuieli în domeniul transporturilor Comunicatii Comunicatii Cercetare si dezvoltare in domeniul economic Cercetare si dezvoltare in domeniul agriculturii, silviculturi, pisciculturii si vanatorii Cercetare si dezvoltare in domeniul combustibilului si energiei Cercetare si dezvoltare in domeniul transporturilor Cercetare si dezvoltare in domeniul comunicatiilor Cercetare si dezvoltare in alte domenii economice Alte actiuni economice Alte actiuni economice Partea a VII-a REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT Excedent Deficit 4. Clasificarea financiară: - cheltuieli definitive. Aceste cheltuieli finalizează distribuirea resurselor financiare publice şi se finalizează cu plăţi la scadenţe certe; - cheltuieli temporare. Aceste cheltuieli reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe;

26

- cheltuieli virtuale sau posibile. Aceste cheltuieli reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiţii. 5.Clasificarea după forma de manifestare: - cheltuieli cu contraprestaţie şi cheltuieli fără contraprestaţie; - cheltuieli definitive şi cheltuieli provizorii. 6.Clasificarea după rolul cheltuielilor în procesul reproducţiei sociale: - cheltuieli reale (negative). Aceste cheltuieli reprezintă un consum definitiv de produs intern brut. În categoria acestor cheltuieli se includ: cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat, plata anuităţilor, a comisioanelor, a dobânzilor la împrumuturile de stat; întreţinerea şi dotarea armatei cu armament şi tehnică militară; - cheltuieli economice (pozitive). Aceste cheltuieli cuprind investiţiile efectuate de stat pentru înfiinţarea de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugată şi reprezintă o avansare de produs intern brut. 7. În cadrul instituţiilor O.N.U. întâlnim: - clasificarea economică care cuprinde cheltuieli ce reprezintă un consum final (dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente, formarea brută de capital, achiziţii de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital). - clasificarea funcţională care cuprinde cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, educaţie, sănătate, cultură, religie, recreaţie, servicii comunale etc...

2.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice Nivelul cheltuielilor publice reprezintă volumul acestora la un moment dat şi depinde de mai mulţi factori cum ar fi : a) Factori demografici, care se referă la creşterea numărului populaţiei şi la modificarea structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. b) Factori economici, care se referă la dezvoltarea economiei şi la modernizarea acesteia pe baza cercetării ştiintifice, a noilor cerinţe de utilizare a resurselor şi a creării de bunuri materiale şi servicii. c) Factori sociali, care se referă la preocuparea statului de a aloca resurse pentru armonizarea veniturilor diferitelor categorii sociale în sectorul public. d) Factori urbanistici, care antrenează resurse financiare publice pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, dar şi pentru finanţarea unor unităţi publice caracteristice mediului respectiv e) Factori militari, istorici şi politici, care toţi duc la creşterea cheltuielilor publice. Nivelul cheltuielilor publice într-o anumită perioadă de timp se apreciază cu ajutorul următorilor indicatorii: a) Nivelul nominal al cheltuielilor publice care este per total şi pentru fiecare subdiviziune exprimat în preţuri curente ale fiecărui an. b) Nivelul real al cheltuielilor publice per total şi pentru fiecare subdiviziune exprimat în preţuri constante ale unui an ales ca bază pentru calculul indicelui preţurilor. Acest indicator este folosit pentru a aprecia efectuarea cheltuielilor în dimensiuni reale, fără influenţa creşterii preţurilor şi se calculează cu relaţiile: Cpr1 ═ Cpn1 / Ip Cpr0 = Cpn0 /Ip

27

Cpr1 ( Cpn1) - cheltuieli publice reale (nominale) în preţuri constante ale perioadei curente; Cpr0 ( Cpn0) - cheltuieli publice reale (nominale) în preţuri constante ale perioadei de bază; Ip - indicele de creştere a preţurilor; c) Ponderea cheltuielilor publice în PIB – face legătura între dezvoltarea economico-socială exprimată prin intermediul PIB şi volumul cheltuielilor publice într-o anumită perioadă de timp. Consecinţele acestei creşteri sunt de ordin politic, ştiinţific şi financiar. d) Cheltuielile publice totale sau pe subdiviziune în medie pe locuitor se corelează cu indicatorul PIB pe locuitor şi se constată ca ţările cu un PIB pe locuitor foarte ridicat utilizează un volum mult mai mare de cheltuieli cu destinaţie publică în raport cu ţările sărace. Structura cheltuielilor publice este reliefată de indicatorul „ponderea cheltuielilor publice i” ( Cpi) în totalul cheltuielilor publice ( Cpt):  Cpi = Cpi / Cpt *100 (  ) Unde:  Cpi – greutatea specifică a categoriei de cheltuieli publice „i” în totalul cheltuielilor publice ( Cpt ). Cu ajutorul ponderilor se poate interpreta orientarea resurselor financiare ale statului spre anumite obiective economico-sociale, urmărirea în dinamică a modificărilor opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statelor, precum şi efectuarea de comparaţii între statele cu nivele diferite de dezvoltare. Dinamica cheltuielilor publice se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori: a) Creşterea (reducerea) nominală a cheltuielilor publice, în mărime absolută şi în mărime relativă, în care: Cpn = Cpn1 – Cpn0 ICpn = Cpn1 / Cpn0 * 100 (  ) Cpn1  Cpn0  Cpn   100 (  ) Cpn0 b) Creşterea ( reducerea ) reală a cheltuielilor publice, în mărime absoluăa şi relativă: Cpr = Cpr1 – Cpr0 ICpr = Cpr1/Cpr0*100 (  ) Cpr1  Cpr0  100 (  )  Cpr  Cpr0 Cpn( Cpr) = creşterea nominală (reală) a mărimii absolute a cheltuielilor publice. ICpn ( ICpr ) = indicele creşterii nominale sau reale a cheltuielilor publice.  Cpn (  Cpr ) = creşterea nominală sau reală a mărimii relative a cheltuielilor publice. Deoarece creşterea sau reducerea nominală se exprimă în preţuri curente, aprecierea dina-micii cheltuielilor publice se află sub influenţa a numeroşi factori perturbatori: - deprecierea monetara ( inflaţie); - majorarea preţurilor,etc... 28

Rezultă că corectarea influenţelor determinate de modificările respective impune exprimarea dina-micii cheltuielilor publice cu ajutorul creşterii sau reducerii reale care presupune preţuri constante. Transformarea cheltuielilor publice nominale în cheltuieli publice reale se face cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor. Cpr1 = Cpn1 / Ip unde: Cpn1 = cheltuieli publice nominale ale perioadei curente; Ip = indicele de creştere a preturilor; Cpr1 = cheltuieli publice reale ale perioadei curente. considerând: Cpn0 = Cpr0 obţinem: Cpr = ( Cpn1 / Ip ) – Cpr0 c) Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB se determină cu relaţia: Cp PIB  eCp  Cp PIB Cp = modificarea relativă a cheltuielilor publice; în care: Cp PIB = modificarea relativă a PIB. PIB Evoluţia indicatorului „ eCp ” reliefează următoarele: a) dacă eCp ›1, rezultă tendinţa de utilizare, într-o mai mare măsura, a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice; b) daca eCp ‹1, rezultă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB; c) dacă eCp =1 , tendinţa rămâne aceeaşi. d) Coeficientul devansării creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice se determină cu relaţia: I K d  Cp  100  I PIB unde: K d  coeficientul devansării creşterii PIB de către creşterea cheltuielilor publice; ICp (IPIB) = indicele creşterii cheltuielilor publice ( PIB ). Analiza indicatorilor mentionaţi în cadrul economiei naţionale evidentiază următoarele trăsături ale cheltuielilor publice: a) sporirea cheltuielilor publice atât în mărime absolută cât şi ca pondere în PIB; b) ritmul mediu anual de creştere a PIB este devansat de ritmul mediu anual de creştere a cheltuielilor publice; c) ritmul mediu anual de creştere a populaţiei este devansat de ritmul mediu anual de creştere a cheltuielilor publice; d) indicele creşterii cheltuielilor publice este superior indicelui de devalorizare a monedei; e) pe termen lung dinamica cheltuielilor publice atestă o creştere în perioada de criză şi război, mai rapidă a dinamicii cheltuielilor publice fără a mai reveni la nivelul iniţial.

29

Cheltuielile publice sunt principalele pârghii economico-financiare de înfăptuire a politicii guvernamentale în domeniile: social - cultural, apărare naţională, ordine de drept, colaborare şi cooperare internaţională, etc.

2.4. Destinaţia cheltuielilor publice Conform clasificaţiei funcţionale, destinaţia cheltuielilor publice vizează acele sectoare de activitate şi segmente ale populaţiei ce stau în centrul politicii economice şi sociale ale statului şi anume: 1) Cheltuieli publice pentru acţiuni socio-culturale Aceste cheltuieli îndeplinesc un important rol economic şi social deoarece pe seama resurselor alo-cate de stat se asigură educaţia şi instruirea tineretului, asistenţă medicală, apărarea naţională, etc. Rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă şi în acţiunea lor asupra consumului influenţând cererea de bunuri de consum care la rândul ei influenţează sporirea producţiei. Cheltuielile publice pentru acţiuni socio-culturale se referă la următoarele categorii de cheltuieli: cheltuieli publice pentru învăţământ, cheltuielile publice pentru cultură, culte şi activitate sportivă, cheltuieli publice pentru sănătate, cheltuieli publice pentru securitate socială. a) Cheltuieli publice pentru învăţământ sunt cheltuielile în legatură directă cu dezvoltarea învăţământului care asigură egalizarea condiţiilor de instruire şi educare a tuturor membrilor societăţii. Creşterea acestor cheltuieli depinde de factori demografici, factori economici şi factori sociali şi politici. Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse: - bugetul statului - surse ale populaţiei - surse ale organizaţiilor fără scop lucrativ - surse ale întreprinderilor - donaţii - ajutor extern - sponsorizări Cheltuielile bugetare care au ponderea cea mai mare sunt reprezentate şi conduse de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării Naţionale dar mai pot fi şi în Ministerul de Interne pentru învăţământul militar, în Ministerul Apărării, etc. b) Cheltuielile publice pentru cultură, culte şi activitate sportivă vizează realizarea unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice, sportive. Finanţarea acestor cheltuieli se face de la buget integral sau parţial prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor lor proprii, iar completarea nevoilor de finanţare se realizează prin donaţii şi sponsorizări. c) Cheltuielile publice pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori cum sunt: -amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii, ca efect a creşterii populaţiei şi modificării structurii sale; - accentuarea factorilor de risc; - creşterea costurilor prestărilor medicale, ca urmare a introducerii în practica medicală a unor noi tehnici de investigaţie, tratament, etc.

30

Finanţarea acţiunilor de ocrotire a sănătăţii este diversificată, pondere mare având bugetul de stat, cotizaţiile în fondul de Asigurări de Sănătate, resurse ale populaţiei, ajutor extern. În România, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt: - fondurile de asigurări sociale de sănătate - fondul special pentru sănătate - cheltuielile populaţiei pentru sănătate - cheltuielile unor organizaţii non-guvernamentale de caritate sau rezerve externe d) Cheltuieli publice pentru securitate socială se referă la ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii,etc. Mărimea acestor cheltuieli variază de la o ţară la alta în funcţie de potenţialul economic, de structura politico-socială, de sistemul de asigurări sociale. 2) Cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni economice Sunt cheltuielile publice destinate finanţării regiilor autonome, socităţilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt; fermierilor sau altor mici întreprinzatori pentru reglarea proceselor economice sau vizează acţiuni şi obiective importante pentru fiecare ţară. Aceste cheltuieli sunt îndreptate spre sectorul public care a crescut în volum şi în importanţă prin acţiunile de naţionalizare sau de creştere a participării statului la capitalul întreprinderilor. În sfera sectorului public sunt finanţate întreprinderile particulare în caz de dificultăţi financiare, pentru a se dezvolta sau pentru a susţine financiar anumite sectoare. Aceste finanţări se prezintă sub diverse forme: Ajutoare financiare directe care se concretizează în următoarele: a) subventii - reprezintă forma cea mai importantă a ajutorului financiar direct al statului; este un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenţilor economici în dificultate asigurându-le funcţionarea în condiţiile în care activitatea lor este ineficientă. Subvenţiile economice se acordă atât pentru activităţi interne, cât şi pentru export. Subvenţiile interne sunt numite subvenţii de funcţionare sau subvenţii de exploatare, deoarece ele acoperă pierderile întreprinderilor respective, cauzate în special de diferenţă dintre tarifele (preţurile) de vânzare impuse de către stat, care nu acoperă integral costurile de producţie. Subvenţiile de export (prime de export) sunt importante deoarece măresc forţa concurenţială a produselor unei ţări pe pieţe externe. b) investiţiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public şi a altor sectoare prioritare pentru economia naţională şi anume: - investiţii ţn infrastructură - investiţii pentru IMM-uri - investiţii pentru amenajarea teritoriului c) împrumuturile cu dobândă subvenţionată – se acordă de la bugetul de stat prin intermediul unei bănci pentru diferite acţiuni: - pentru angajarea şomerilor - pentru construcţia de locuinţe - pentru cumpărări de maşini

31

d) difuzarea de studii de marketing, de informaţii, organizarea de expoziţii reprezintă o alta formă de ajutorare directă de către stat care vizează acţiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, oferind asistenţă tehnică de specialitate, organizarea de târguri şi expoziţii. e) avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă între 20 şi 50 din valoarea necesară realizării unor acţiuni de prospectare şi prezentare în străinatate a unor produse noi. Acest avans se restituie la buget din încasările obţinute la vânzarea în străinatate a noilor produse. Ajutoarele financiare indirecte se concretizează în: a) avantaje fiscale acordate de autorităţile publice agenţilor economici cu scopul de a-i ajuta, stimula şi cointeresa. Se referă la acceptul practicării unei amortizări accelerate, reducerea impozitului pe profitul neinvestit, acordarea creditului fiscal, etc. b) Împrumuturi garantate de stat permit independenţilor să beneficieze de împrumuturi pe care statul le garantează. Astfel, dacă beneficiarul unui astfel de împrumut nu îşi onorează obligaţia faţă de banca creditoare, statul are obligaţia să efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare. 3) Cheltuieli pentru serviciile publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare reprezintă acele eforturi financiare pe care statul le face cu activitatea instituţiilor publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii a administraţiei publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea socială. În România, această categorie de cheltuieli este inclusă în bugetul de stat în doua poziţii distincte: a) Cheltuieli cu autoritatea publică – includ cheltuielile pentru Preşedenţie, autoritatea legislativă, autoritatea judecătorească, autoritatea executivă şi alte organe ale autorităţii publice a) Cheltuieli cu ordinea publică şi siguranţa naţională se referă la cheltuielile cu poliţia, jandarmeria, gardienii publici, penitenciare, arhivele statului, protecţia civilă, pompieri). b) Cheltuieli pentru apărarea ţării servesc dotării şi întreţinerii forţelor armate. Ele mai cuprind şi cheltuieli pentru acţiuni de integrare euro-atlantică sau participarea la acţiuni de menţinere a păcii. Finanţarea cheltuielilor publice presupune respectarea următoarelor principii: a) Cheltuielile sunt înscrise şi finanţate de la buget (central sau local) numai dacă sunt autorizate printr-un act normativ; b) În buget nu se înscriu şi nu se aprobă cheltuieli fără stabilirea resurselor din care urmează să fie efectuate; c) Finanţarea se face de regulă de la un singur buget (central sau local ); d) Stabilirea nivelului cheltuielilor bugetare se face în funcţie de necesităţile reale; e) Mijloacele bugetare se alocă în limita creditelor bugetare potrivit destinaţiilor stabilite şi nu pot fi folosite în alte scopuri; f) Efectuarea cheltuielilor din buget poate avea loc numai pe baza de acte justificative;

32

g) Toate cheltuielile se efectuează în urma unui control financiar preventiv şi riguros.

2.5. Conţinutul resurselor financiare publice şi factorii care influenţează evoluţia lor Pentru satisfacerea întregului sistem de nevoi socio-umane comunitatea apelează la resursele economice de care dispune societatea la un moment dat. Prin urmare resursele economice reprezintă totalitatea elementelor materiale, umane şi financiare care pot fi atrase şi utilizate în procesul de producţie a bunurilor economice în scopul satisfacerii trebuinţelor sau nevoilor socio-umane. În cadrul resurselor economice un rol deosebit îl au resursele financiare care reprezintă totalitatea mijloacelor băneştii de care dispune societatea într-o perioadă de timp determinată pentru realizarea unor obiective economice şi sociale. La nivelul întregii societăţi resursele financiare publice includ: - resursele financiare de care dispun autorităţe ş instituţile publice ; - resursele financiare care aparţn îtreprinderilor publice ş private; - resursele care se află la dispoziţia organismelor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei; - resursele asigurarilor sociale de stat; - resursele fondurilor speciale; - resursele trezoreriei generale a statului; Resursele financiare publice cuprind: 1. resursele administraţiei de stat centrale care sunt formate din: a) impozitele şi taxe de la agenţi economici cu capital privat şi de la populaţie; b) veniturile nefiscale provenind de la regiile autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat; c) împrumuturi interne şi externe. 2. resursele administraţiei de stat locale care sunt formate din: a) impozite şi taxe, veniturile nefiscale mobilizate la nivel local; b) transferurile sau subvenţiile de la bugetul central; c) împrumuturile şi alte resurse. 3. resursele asigurărilor sociale de stat care provin din: a) cotizaţiile pentru asigurările sociale de stat plătite de agenţii economici, instituţiile publice şi alte persoane fizice şi juridice; b) cotizaţii plătite de persoanele asigurate; c) alte resurse. 4. resursele instituţiilor publice cu caracter autonom care provin din: a) veniturile obţinute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii; b) subvenţii de la bugetul naţional public; c) împrumuturi. Resursele administraţiei de stat centrale şi locale împreună cu resursele instituţiilor publice autonome şi resursele asigurărilor sociale de stat formează sistemul unitar al resurselor finanţelor publice. 33

Resursele financiare ale societăţii sunt: Resurse financiare private Resurse financiare publice - Resursele ale administraţiei de stat centrale şi locale - Resursele financiare ale instituţiilor publice - Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat Cererea resurselor financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor publice care trebuie efectuate într-o anumită perioadă de timp precum şi de evoluţia altor fenomene economico-sociale ca: - tendinţele de scădere a consumului populaţiei - sporirea masei monetare în circulaţie deţinute de populaţie Mărimea cererii de resurse financiare publice este influenţată de mai multe categorii de factori şi anume: 1. factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a PIB, ceea ce poate să determine creşterea veniturilor imobilizate masa monetară > PIB → inflaţie 2. factori monetari (creditul, nivelul dobânzilor, masa monetară) care îşi transmit influenţă prin preţ astfel: creşterea preturilor şi accentuarea fenomenelor inflaţioniste conduc la creşterea resurselor din impozite şi taxe. 3. factori sociali a căror inflaţie se manifestă tot mai pregnant în condiţiile unor nevoi de resurse financiare sporite pentru învăţământ, protecţie şi asigurări sociale, sănătate,etc. 4. factori demografici influenţează prin creşterea sau reducerea numărului populaţiei active, a numărului de contribuabili plătitori de impozite şi taxe. Creşterea populaţiei duce la creşterea nevoilor. Scăderea populaţiei duce la scăderea nevoilor. 5. factori politici şi militari care pot influenţa creşterea producţiei şi a veniturilor prin sporirea contribuţiei asupra asigurărilor sociale, creşterea fiscalităţii ca urmare a măsurilor de politică economică, socială şi financiară adoptată. 6. factorii de natura financiară care sintetizează influenţa celorlalţi factori, prin dimensiunile cheltuielilor publice, a căror creştere atrage după sine necesitatea sporirii resurselor financiare publice.

2.6 . Clasificarea resurselor financiare publice 1. Din punctul de vedere al conţinutului economic, resursele financiare publice sunt constituite din: - prelevări cu caracter obligatoriu sub forma impozitelor şi taxelor, contribuţiilor şi alte venituri de la persoanele fizice şi juridice - resurse de trezorerie - resurse provenite din împrumuturi publice - resurse provenite din finanţări pe calea emisiunilor monetare. 2. După regularitatea cu care sunt încasate la buget, resursele financiare publice sunt constituite din: - resurse ordinare (curente) - resurse extraordinare (incidentale sau întâmplătoare)

34

Resursele ordinare sunt formate din acele venituri pe care statul le încasează la buget în mod obişnuit, cu o anumită regularitate, în condiţii considerate normale (venituri fiscale, contribuţiile la asigurări sociale de stat) Resurse extraordinare formate din venituri la care statul apelează în condiţii excepţionale. Din această categorie fac parte: a) emisiuni monetare, peste nevoile reale ale circulaţiei băneşti; b) împrumuturile de stat interne şi externe c) ajutoarele, donaţiile şi alte transferuri de resurse băneşti primite din exterior; d) sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital în străinătate sau din valorificarea bunurilor economice pe care statul le deţine în afara graniţelor sale. 3. În funcţie de provenienţa lor, resursele financiare publice sunt constituite din: - resurse interne, care cuprind: impozitele, taxele, contribuţiile, veniturile nefiscale, împrumuturile contractate de la persoanele fizice sau juridice din ţară, precum şi alte venituri excepţionale; - resurse externe, care cuprind: împrumuturile de stat externe contractate de la instituţiile financiare internaţionale, precum şi venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice în străinătate. 4. În funcţie de natura bugetelor la care sunt mobilizate şi prin intermediul cărora sunt gestionate, resursele financiare publice sunt constituite din: - resurse financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale, precum şi veniturile din capital; - resurse financiare ale bugetelor asigurărilor sociale de stat, care provin din contribuţiile care alimentează fondurile speciale şi din celelalte resurse care alimentează bugetul asigurărilor sociale de stat; - resurse ale bugetelor unităţilor administrativ teritoriale din care fac parte impozitele, taxele şi veniturile nefiscale cu caracter local, cotele şi sumele defalcate din veniturile bugetului de stat, cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat, transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat şi diverse venituri proprii ale bugetelor locale, inclusiv venituri din capital; - resurse financiare cu destinaţii speciale, care provin din contribuţiile care alimentează fondurile speciale constituite la nivel central. 5.Clasificarea resurselor financiare publice în România, în conformitate cu structura sistemului bugetar este următoarea:  resursele bugetului de stat  venituri curente - venituri fiscale - impozite directe  impozite indirecte - venituri nefiscale  venituri din capital  resursele bugetelor asigurarilor sociale de stat  venituri fiscale - impozite directe

35

- impozite indirecte  venituri nefiscale  resursele bugetelor locale  venituri proprii ( fiscale si nefiscale)  cote şi sume defalcate din venituri ale bugetelor de stat  cote aditionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale  transferuri cu destinatie speciala de la bugetul de stat  resursele fondurilor speciale  venituri fiscale: contributii si impozite indirecte cu destinaţie specială;  venituri nefiscale, care sunt stabilite în raport cu destinaţia fiecărui fond.  veniturile institutiilor publice, care au un caracter de venituri curente.

2.7. Impozitele: prezentare generală 2.7.1. Continutul si rolul lor in economia de piata. Impozitul este o categorie financiară cu caracter istoric, a cărui apariţie şi utilizare este le-gată de existenţa banilor şi a statulu, care reflectă relaţiile interne dintre elementele sistemului fiscal. Impozitele reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă imediată şi cu titlu nerambursabil a unei părţi din venitul sau averea persoanelor fizice şi juridice în vederea acoperirii unor necesităţi publice. Impozitul are deci următoarele caracteristici: 1. este o prelevare silită cu caracter obligatoriu care se efectuează în numele statului având la baza un temei legal. 2. impozitul nu presupune un serviciu sau o prestaţie directă şi imediată din partea autorităţilor publice, adică statul nu se angajează la nici un serviciu direct şi imediat către plătitorii de impozite, iar aceştia nu pot solicita o contraprestaţie de valoare egală cu suma platită cu titlu de impozite. 3. Reprezintă o prelevare la buget cu caracter definitiv şi nerambursabil, în sensul că nici unul dintre contribuabili nu are dreptul să pretindă vreodată statului să-i restituie sumele de bani platite cu titlu de impozit. Impozitul are şi alte roluri : - în plan economic constituie o pârghie pentru a stimula sau a frân anumite activităţi economice, pentru a spori sau a diminua producţia sau consumul unui anumit produs, pentru a lărgi sau limita activităţile de comerţ exterior; - în plan financiar, el reprezintă mijlocul principal de procurare a fondurilor băneşti care să acopere necesităţile statului; - în plan social, impozitul reprezintă un instrument de redistributie a unei părţi importante din produsul intern brut. 2.7.2. Clasificarea impozitelor

36

Pentru a sesiza cu mai mare uşurinţă efectele diferitelor categorii de impozit pe plan financiar, economic, social şi politic se impune clasificarea impozitelor în funcţie de criteriile puse la dispoziţie de ştiinţa finanţelor publice. 1. În funcţie de trăsaturile de fond şi de formă, impozitele sunt:  impozite directe o impozite reale  impozitul funciar  impozitul pe clădiri  impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere  impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc o impozite personale  impozite pe venitul global  impozitul pe veniturile persoanelor fizice  impozitele pe veniturile societăţilor de capital  impozite pe avere  impozite pe avere propriu-zisă  impozite pe circulatia averii  impozite pe sporul de avere  impozite indirecte o taxe de consumatie o venituri care provin de la monopolurile fiscale o taxe vamale o taxe de timbru şi de înregistrare 2. În funcţie de obiectul asupra cărora se aşază sunt:  impozite pe venit  impozite pe avere  impozite pe consum sau pe cheltuieli 3. În funcţie de scopul urmărit sunt:  impozite financiare obişnuite  impozite de ordine (accize pe tutun, alcool) 4. În funcţie de frecvenţa perceperii la buget:  impozite permanente (ordinare)  impozite incidentale (extraordinare) Impozitele permanente sunt percepute cu regularitate astfel că ele se înscriu în cadrul fiecărui buget public anual, iar cele incidentale sunt percepute şi instituite în mod excepţional în legătura cu apărarea unor obiecte impozabile ce se deosebesc esenţial de cele obişnuite. 5. După instituţiile care le administrează:  În statele de tip federal o impozite federale o impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale unei federaţii o impozite locale  În statele de tip unitar cum ar fi Romania sunt : o impozite ale administraţiei centrale de stat o impozite locale 37

2.7.3.Elementele tehnice ale impunerii Pentru caracterizarea şi individualizarea fiecărui impozit în parte trebuie cunoscute şi respectate atât de către contribuabilii plătitori cât şi de organele fiscale reglementările fiscale privind: a) persoanele obligate să plăteasca impozite; b) materie impozabilă; c) mărimea relativă a impozitului; d) termenele de plată ale impozitelor; e) sancţiunile aplicabile persoanelor fizice sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite. Individualizarea fiecărui impozit în parte trebuie să ţină seama de următoarele elemente tehnice ale impunerii: 1. subiectul impozitului (contribuabilul sau plătitorul); 2. suportatorul impozitului (destinatarul); 3. obiectul impunerii; 4. sursa impozitului; 5. unitatea de impunere; 6. cota impozitului; 7. asieta fiscală (modul de aşezare a impozitului); 8. termenul de plată a impozitului. 1. Subiectul impozitului, respectiv persoana fizică sau juridică ce are obligaţia legală să plătească impozitele. Îi revin şi alte îndatoriri în afară de plată şi anume: declararea obiectelor impozabile şi a mărimii acestora, întocmirea unor evidenţe scrise cu privire la impozitele datorate şi platite statului, datorită depunerii la organul fiscal a unor deconturi periodice. Subiectul impozitului are totodată dreptul de a beneficia de anumite facilităţi fiscale legale şi are dreptul de a contesta anumite operaţii fiscale, considerate a fi ilegale. 2. Suportatorul impozitelor este de regulă persoana care suportă în mod efectiv impozitul . În practică se întâlneşte situaţia în care suportatorul impozitului este alta persoană decât subiectul. Exemplu: în cazul impozitului indirect suportatorul efectiv este persoana care cumpară produsele sau achită serviciile ce sunt supuse impozitării, iar subiectul este persoana care are obligaţia de a plăti impozitul . În cazul impozitului direct suportatorul impozitului suportat este una şi aceeaşi persoană cu subiectul. 3. Obiectul impozabil îl constituie materia supusa impunerii, care mai poartă denumirea de materie impozabilă. Pot avea calitatea de obiecte ale impunerii veniturile, averea iar în unele cazuri şi cheltuielile. 4. Sursa impozitului indică din ce anume se plăteşte impozitul: din venit (salarii, profit, încasări din vânzarea marfurilor, dividende, rentă) sau din avere. La impozitul pe venit sursa impozitului coincide întotdeauna cu obiectul impunerii. La impozitul pe avere sursa impozitului este diferită de obiectul impunerii.

38

5. Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsura în care este exprimată dimensiunea obiectului impozabil (unitatea monetară). 6. Cota impozitului (cota de impunere) este mărimea impozitului stabilit pentru fiecare unitate de impunere, adică impozitul aferent unei unităţi de impunere. Cota de impunere poate fi stabilită în sumă fixă daca impozitul aferent unităţii de impunere este o mărime invariabilă sau în procente (în expresie relativă). 7. Asieta fiscală (modul de aşezare a impozitului) reprezintă ansamblul măsurilor luate de organizaţiile fiscale pentru identificarea fiecărui subiect impozabil în parte, stabilirea dimensiunilor materiei impozabile şi a mărimii impozitelor datorate statului. Asieta constată existenţa unei creanţe fiscale a statului şi creeaza obligaţia de plată a impozitelor în sarcina contribuabililor. Stingerea acestei obligaţii se face de regulă prin încasare şi poartă denumirea de lichidare. 8. Termenul de plată indică data până la care impozitul datorat statului trebuie plătit. Este un termen cu caracter imperativ, nerespectarea lui atrage după sine obligaţia ca subiectul impozitului să plătească majorări de întârziere sau să suporte alte sancţiuni legale: popriri pe salarii, sechestrarea unor bunuri şi vânzarea lor la licitaţie, executarea silită. 2.74. Principiile impunerii Impunerea constă într-un ansamblu de măsuri şi operaţiuni efectuate de organizaţiile financiare, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare cu privire la stabilirea, calcularea şi perceperea impozitelor care revin în sarcina unor persoane fizice sau juridice şi la acordarea facilităţilor fiscale de care acestea au dreptul să beneficieze. Dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele socioeconomice ale politicii fiscale promovate de fiecare stat în parte sunt elementele esenţiale ale sistemului fiscal propriu al fiecarei ţări care se bazează pe respectarea următoarelor pricipii ale impunerii: 1. Principiul justeţii impunerii sau al echităţii fiscale se bazează pe ideea că fiecare plătitor de impozit să contribuie la plata acestora în funcţie de mărimea veniturilor obţinute pentru care statul îi asigură protecţie, în asa fel încât sarcina fiscală să fie egală. Realizarea echităţii fiscale presupune o impunere diferenţiată a veniturilor şi a averii impozabile în funcţie de capacitatea contributivă adică de aportul subiectului plătitor de impozit, precum şi scutirea de la plata acestuia a persoanelor care realizează venituri sub minimul neimpozabil stabilit. 2. Principiul certitudinii impunerii vizează legalitatea impunerii şi presupune că mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană statului să fie certă şi nu arbitrară, iar termenul şi modalitatea de percepere precum şi sumele ce urmează a fi platite să fie clare, fără echivoc să fie cunoscute şi respectate de fiecare contribuabil în parte. 3. Principiul comodităţii perceperii impozitelor urmăreşte ca perceperea impozitelor să se facă la termen şi în modalităţile cele mai convenabile pentru contribuabil 4. Principiul randamentlului impozitului urmăreşte ca instituirea acestora să fie cât mai puţin apăsătoare pentru plătitor iar încasarea lor să se facă cu minim de cheltuieli. Pentru a putea fi asigurată egalitatea în materie de impozite este necesar să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

39

a) stabilirea unui minim neimpozabil adică legalizarea scutirii de plata impozitului a unui venit minim sau a unei averi care permite satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; b) sarcina fiscală a contribuabililor plătitori de impozite să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a acestora, adică luându-se în considerare mărimea averii şi a veniturilor care fac obiectul impunerii, precum şi a situaţiei lor personale (căsătoriţi, celibatari, etc.); c) la o anumită putere contributivă sarcinile fiscale ale unei anumite categorii sociale de plătitori să fie stabilite în comparaţie cu sarcinile fiscale ale altei categorii sociale de contribuabili, iar sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită prin comparaţie cu sarcina fiscală a unei alte persoane care face parte din aceeaşi categorie socială de plătitori; d) impunerea să fie generală adică să includă pe toţi subiecţii, toate persoanele care realizează venituri din surse legale sau posedă un anumit gen de avere cu excepţia celor care obţin venituri sub un anumit nivel minim considerat pentru perioada respectivă. Condiţiile sau cerinţele de natură financiară pe care trebuie să le îndeplinească un nou impozit în momentul introducerii sale în practică şi anume să aibă un randament fiscal ridicat, stabilitate şi elasticitate se numesc principii ale politicii financiare. Un nou impozit introdus în practică fiscală va avea un randament fiscal ridicat dacă pot fi îndeplinite următoarele condiţii: - universalitatea impunerii - stabilitatea impozitului - elasticitatea impozitului Universalitatea impunerii presupune că întreaga materie impozabilă a unei persoane, adică toată averea posedată de aceasta şi toate veniturile obţinute să fie impozitate. De asemenea, universalitatea presupune ca noul impozit introdus în practica fiscală să aiba un caracter universal, în sensul că toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri din aceeaşi sursa, posedă acelaşi gen de avere, sau îşi apropriază aceeaşi categorie de bunuri, să fie impuse impunerii. Stabilitatea impozitului presupune că impozitul să îşi menţină constant randamentul fiscal de-a lungul întregului ciclu economic. Elasticitatea impozitului presupune posibilitatea adaptării permanente a acestuia la nece-sităţile de venituri ale statului, în sensul că, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare, impozitul poate să fie majorat în mod corespunzator şi invers. Aşa cum se ştie prin nivelul şi structura lor impozitele pot influenţa direct sau indirect volumul producţiei, pot afecta echilibrul economic sau dimpotrivă pot corecta unele dezechilibre. De exemplu practicarea unor cote de impunere ridicate în cazul unor impozite indirecte poate contribui la reducerea consumului unor bunuri economice diminuand cererea, în timp ce un nivel ridicat al impozitului pe venit are drept rezultat descurajarea productiei şi a investiţiilor. Ca urmare, statul utilizează impozitele nu numai ca mijloace de procurare a veniturilor bugetare, dar şi ca pârghii economice pentru diminuarea sau lărgirea activităţii din anumite sectoare, pentru extinderea sau lărgirea activităţilor de import-export, pentru

40

stimularea producţiei anumitor bunuri, pentru limitarea consumului unor produse nocive sănătăţii, etc. Pentru aceasta statul are în vedere următoarele principii ale politicii economice: Principii socio-politice ale impunerii. Prin politicile fiscale pe care le promovează, statele urmăresc realizarea unor obiective so-ciale, de ex. protejarea unor categorii de contribuabili cu venituri reduse prin impuneri diferenţiate la plata unor impozite şi taxe în funcţie de veniturile lor. Obiective demografice Stimularea natalităţii prin acordarea de facilităţi fiscale, reduceri sau deduceri familiilor cu mai multi copii, prin instituirea unor impozite speciale în sarcina persoanelor necăsătorite, sau căsătorite, dar fără copii, etc. Obiective politice Adoptarea unor sisteme fiscale simple, eficiente, favorabile creşterii şi dezvoltării economice care să determine creşterea popularităţii coaliţiei de la guvernare, în încrederea populaţiei în politica promovată de aceasta. 2.7.5 .Aşezarea şi perceperea impozitelor Aşa cum s-a prezentat în subcapitolul anterior, impunerea conţine o latură politică, concretizată în principiile şi criteriile impunerii, precum şi o latură tehnica, concretizată în ansamblul metodelor, tehnicilor şi instrumentelor folosite pentru determinarea bazei impozabile şi a sursei impozitului. Aşezarea impozitului constă în efectuarea unui ansamblu de operaţiuni succesive privind: a) stabilirea mărimii obiectului impozabil; b) determinarea cuantumului impozitului datorat; c) perceperea sau încasarea impozitelor. a) Stabilirea mărimii obiectului impozabil Operaţiunea de stabilire a mărimii obiectului impozabil presupune constatarea şi evaluarea materiei impozabile În vederea impunerii veniturilor şi averilor este necesar ca organele fiscale să constate existenţa lor faptica după care se trece la evaluarea propriu-zisă a acestora. Evaluarea materiei impozabile constă în determinarea mărimii acesteia şi se efectuează prin două metode:  metodele evaluarii indirecte sau pe bază de prezumţie;  metodele evaluării directe sau pe baza de probe. Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate efectua în următoarele trei variante: o evaluarea pe baza semnelor exterioare materiei impozabile; se aplică în cazul impozitelor de tip real şi constă în stabilirea cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără a ţine seama de situaţia contribuabilului care deţine bunul respectiv ceea ce conduce la o impunere inechitabilă. Exemplu: Impozitul funciar la evaluarea obiectului impozabil (pământ); se ţine seama de suprafaţa terenului, zona de amplasare, numărul şi tipul mijloacelor de muncă folosite pentru executarea lucrărilor de exploatare a acestuia, cantitatea de sămânţă necesară cultivării terenului respectiv, etc. În cazul impozitului pe clădiri, se pot avea în vedere următoarele criterii: numărul şi destinaţia camerelor, suprafaţa construită, numărul uşilor, aspectul exterior, materialele din care este construită etc.

41

o evaluarea forfetară se caracterizează prin aceea ca organele fiscale de acord cu subiectul impozabil atribuie o anumită valoare la obiectul impozabil. o evaluarea administrativă se efectuează de organele fiscale pe baza datelor sau elementelor de care acestea dispun, valoarea obiectului impozabil astfel determinată este comunicată subiectului impunerii, care are drept de contestaţie atunci când apreciază că evaluarea nu este corectă şi în acest caz trebuie să prezinte dovezi în sprijinul susţinerii sale. Evaluarea directă a materiei impozabile are la bază două căi de determinare: declaraţia contribuabilului şi declaraţia unei terţe persoane. a) Declaraţia unei terte persoane se practică atunci când mărimea obiectului impozabil este cunoscută de o altă persoană decât subiectul impunerii. Ea prezintă avantajul că elimină posibilitatea sustragerii de la impunere a unei părţi din materia impozabilă, deoarece terţa persoană nu are interesul să-l subevalueze. Se utilizează în cazul veniturilor salariale a căror mărime este declarată de către agenţii economici, în cazul veniturilor obţinute în baza unor contracte de închiriere, care sunt declarate de beneficiarii acestor contracte, care plătesc chirii proprietarilor. b) Declaraţia contribuabilului plătitor presupune participarea directă a subiectului impunerii. Are o sferă mai largă de aplicare şi prezintă dezavantajul că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi însemnate din materia impozabilă. b) Stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil Este operaţia care constă în calculul efectiv a mărimii impozitului şi se face în mod diferenţiat în cazul impozitului de repartiţie şi impozitului de cotitate. Impozitul de repartiţie este utilizat încă din feudalism, dar astăzi este mai rar întâlnit deoarece prezintă o serie de inconvenienţe: creează reacţie la instituire, inegalităţi şi lipsă de elasticitate. Statul în functie de nevoi stabileşte suma globală a impozitelor pentru întreg teritoriul ţării care apoi este defalcată pe unităţi administrativ-teritoriale. Impozitul de cotitate este utilizat frecvent în practica bugetară contemporană. Stabilirea sarcinii fiscale se face prin aplicarea unor cote procent pe fiecare plătitor de impozit sau obiect impozabil ţinându-se seama de mărimea materiei impozabile de care dispune fiecare contribuabil precum şi de situaţia personală a acestui (starea civilă, numărul persoanelor aflate în întreţinere). c) Perceperea impozitelor Perceperea impozitului este operaţia finală a aşezării impozitului care se desfăşoară după stabilirea mărimii obiectului impozabil. Perceperea impozitului constă în încasarea impozitului la termenele şi în modalitatile specifice fiecăruia dintre ele. Pentru realizarea acestui obiectiv organele fiscale comunică contribuabililor plătitori, sumele datorate de ei bugetului, cu titlu de impozit şi termenele de plată a acestora. După îndeplinirea acestei cerinţe se trece la încasarea sau la perceperea propriu-zisă a impozitului. În practica fiscală sunt mai multe modalităţi de percepere a impozitului, astfel:  strângerea impozitelor datorate statului de către un încasator numit de organele fiscale (primar) din rândul contribuabililor plătitori ai fiecărei localităţi; iar acesta are obligaţia să verse contravaloarea impozitului tezaurului public;

42

 încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionări (arendaşi);  astăzi, perceperea impozitului se face printr-un aparat specializat al statului, numit aparat fiscal, care are următoarele modalitati: - direct de la plătitor către organele fiscale - prin stopaj la sursă şi vărsarea acestora la buget de cptre terte persoane - prin aplicarea de timbre fiscale Încasarea directă a impozitelor de la contribuabili se realizează prin: - prezentarea din proprie iniţiativa a contribuabilului plătitor la sediul organelor fiscale sau prin virarea de către persoane juridice a impozitului în conturile deschise la trezoreria Finanţelor Publice. - prin deplasarea imputerniciţilor organelor fiscale la domiciliul sau la sediile contribuabililor plătitori.

Întrebări recapitulative : Care este structura cheltuielilor publice? Conţinutul resurselor financiare şi factorii care influenţează evoluţia lor Clasificarea resurselor financiare publice Perceperea impozitelor Rolul impozitelor Clasificarea resurselor financiare publice

43

Modulul III IMPOZITE DIRECTE SI INDIRECTE Obiectiv general : Rolul impozitelor directe şi indirecte Obiectivele specifice : 1. Impozitele pe venit 2. Venituri neimpozabile 3. Impozit pe profit 4. Taxele de consumaţie 5. Alte taxe indirecte 6. Dubla impunere fiscală internaţională Cuvinte cheie : impozite directe, impozite indirecte, impunere fiscală, impozit pe profit, taxa vamală

IMPOZITELE DIRECTE

Impozitele directe constituie cea mai veche şi mai simplă formă de impunere, care în sistemul prelevărilor fiscale actuale, deţine o pondere ridicată. Se caracterizează prin faptul că sunt stabilite în mod direct pe baza datelor de care dispun organele fiscale asupra unor obiecte materiale (cladiri, terenuri, maşini), purtând în acest caz denumirea de impozite reale, obiective, pe produs sau asupra veniturilor (salarii, profit, rentă) şi a averii fiecărui contribuabil, subiect impozabil în parte, în funcţie de situaţia personală a acestuia, de puterea lui contributivă, în acest caz purtând denumirea de impozit personal. Impozitele directe au fost utilizate în orânduirile precapitaliste, dar au cunoscut extinderea şi diversificarea în perioada contemporană nouă. Impozitele directe au o bază relativ îngustă de impozitare comparativ cu cea a impozitelor indirecte, sunt dificil de evaluat deoarece contribuabilii au o anumita reticenţă în ceea ce priveşte furnizarea datelor reale necesare impunerii.

3.1. Impozitele directe reale Sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, sunt aşezate asupra unor bunuri materiale (terenuri, clădiri, magazine, fabrici) adică asupra materiei impozabile brute, fără a ţine cont de situaţia personală a obiectului impunerii.

44

În economia contemporană continuă să existe impozitele reale, reprezentate mai ales de impozitul funciar şi impozitul pe clădiri, dar şi de impozitul pe activitatea industrială, comercială, pe profesii libere şi impozitele pe capitalul mobiliar. Impozitul funciar (pe pământ). A fost introdus în practică în primele stadii ale dezvoltării capitalismului. La stabilirea mărimii lui se ţinea cont de următoarele criterii: numărul plugarilor, întinderea suprafeţei, calitatea pământului, mărimea arenzilor şi a preţurilor cu care se vindeau terenurile. Introducerea cadastrului (care descrie şi inventariază terenurile din fiecare localitate, precizează suprafaţa de teren şi valoarea fiecarei parcele, menţionează veniturile probabile a se realiza pe terenurile respective), a permis determinarea randamentului mediu a suprafeţei respective şi, în acest fel, a impozitului funciar. Calculul impozitului 8 : Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local. Art. 256 alin (3) din Legea 343/2006 prevede: Pentru terenurile proprietate publica sau privata a statului ori a unitatilor administrativ-teritoriale, concesioante, inchiriate, date in adminstrare ori in folosinta, se stabileste taxa pe teren care reprezinta sarcina fiscala a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinta, dupa caz, in conditii similare impozitului pe teren. Art. 256 alin (5) din Legea 343/2006 prevede: In cazul unui teren care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe intreaga durata a acestuia, impozitul pe teren se datoreaza de catre locatar. Art. 256 alin (6) din Legea 343/2006 prevede: In cazul in care contractul de leasing inceteaza, altfel decat prin ajungerea la scadenta, impozitul pe teren este datorat de locator. Impozitul/taxa pe terenurile situate în intravilan Art. 258 alin (2) din Legea 343/2006 prevede: In cazul unui teren amplasat in intravilan, intregistrat la categoria de folosinta terenuri cu constructii, impozitul pe teren se stabileste prin inmultirea suprafetei terenului, exprimata in hectare, cu suma corespunzatoare prevazuta prin hotărâre a consiliului local. Art. 258 alin.(3) din Legea 343/2006 prevede: In cazul unui teren amplasat in intravilan, intregistrat la alta categorie de folosinta decat cea de terenuri cu constructii, impozitul pe teren se stabileste prin inmultirea suprafetei terenului, exprimata in hectare, cu suma corespunzatoare prevazuta la alin (4), iar acest rezultat se inmulteste cu coeficientul de corectie corespunzator prevazut la alin (5) din lege. Impozitul pe teren se plăteşte anual, în doua rate egale, la datele de 31martie si 30 septembrie. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. Impozitul pe clădiri Stabilirea lui se făcea iniţial pe baza unor criterii exterioare clădirii cum ar fi: numărul şi destinaţia încăperilor, suprafaţa construită, mărimea curţii, aspectul exterior al clădirii, 8

Conform Codului Fiscal 2005 modificat prin H.G. 1514/2006 publicat in Monitorul Oficial 935/17.11.2006 45

aşezarea (la centru sau la periferie), care nu permiteau realizarea unei impuneri echitabile, deoarece se aplicau izolat şi nu ofereau o imagine completă asupra obiectului impozabil. Calculul impozitului pentru persoane fizice 9 : În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii. Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în mediul urban şi de 0,1% pentru clădirile din mediul rural. Valoarea impozabilă a unei clădiri se determină prin înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a clădirii, exprimată în metri pătraţi, cu o valoare corespunzătoare stabilită de stat în functie de tipul clădirii, adică: clădire cu instalaţii de apă, canalizare, electricitate şi încălzire, sau clădiri fără aceste tipuri de instalaţii; clădiri cu pereţi sau cadre din beton armat, cărămidă arsă, piatră naturală sau alte materiale asemănătoare; clădiri cu pereţi din lemn, cărămidă nearsă, faiantă, vălătuci, şipci sau alte materiale asemănătoare; construcţii anexe corpului principal al unei clădiri, având pereţii din beton, cărămidă arsă, piatră sau alte materiale asemănătoare; construcţii anexe corpului principal al unei clădiri, având pereţii din lemn, cărămidă nearsă, vălătuci, şipci sau alte materiale asemănătoare; subsol, demisol sau mansardă utilizată ca locuinţă; subsol, demisol sau mansardă utilizată cu alte scopuri decat cele de locuinta. Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafeţelor secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor şi teraselor neacoperite. Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de amplasarea clădirii, prin înmulţirea suprafetei construite a cladirii cu un coeficient de corecţie stabilit in functie de rangul localitatii (notat cu litere romane: 0, I , II , III , IV , V) si de zona pe care o ocupa in cadrul localitatii (notata cu litere mari de tipar: A ,B , C, D) În cazul unui apartament amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri şi 8 apartamente, coeficientul de corecţie se reduce cu 0,10. În cazul unei clădiri finalizate înainte de 1 ianuarie 1951, valoarea impozabilă se reduce cu 15% . În cazul unei clădiri finalizate după 31 decembrie 1950 şi înainte de 1 ianuarie 1978, valoarea impozabilă se reduce cu 5% . Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafaţa construită desfăşurată a clădirii se determină prin înmulţirea suprafeţei utile a clădirii cu un coeficient de transformare de 1,20. Impozitul pe activitatea industrială Şi la stabilirea mărimii acestui impozit au fost utilizate criterii exterioare cum ar fi: mărimea localităţii unde se află întreprinderea respectivă, specificul întreprinderii, mărimea capitalului social, numărul salariaţiilor etc., fără a se ţine seama de venitul realizat în respectiva întreprindere, de costurile de producţie, de capacitatea contributivă a subiectului plătitor. Impozitul pe capitalurile băneşti se stabileau în funcţie de cuantumul veniturilor sub forma dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul împrumutat sau de de

9

Conform Codului Fiscal 2005 modificat prin H.G. 1514/2006 publicat in Monitorul Oficial 935/17.11.2006 46

cuantumul veniturilor sub forma dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru creditul încasat. Impozitele reale se practică şi în prezent, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare unde sarcina fiscală este determinată de: mărimea suprafeţei de teren, numărul animalelor de muncă, de cantitatea de îngrăşăminte utilizată pe unitatea de suprafaţă, folosirea unor sisteme sau instalaţii de irigaţii.

3.2. Impozitele directe personale Necesitatea asigurării unor venituri cât mai mari la dispoziţia statului, pentru acoperirea cheltuielilor publice aflate într-o continuă creştere, caracterul tot mai apăsător al impozitelor reale asupra contribuabililor cu venituri relativ mici duce la nevoia tot mai presantă a utilizării unui sistem de impozite degrevat de neajunsurile specifice impozitelor reale. În funcţie de continutul materiei impozabile, impozitele personale sunt: impozitele pe venit şi impozitele pe avere. 3.2.1.Impozitele pe venit. Aceste impozite deţin ponderea cea mai mare din totalul veniturilor fiscale, introducerea lor în practica fiscală este legată de creşterea numarului celor care realizează venituri (salarii, profit, rentă). Impozitul pe venit se manifestă sub diferite forme: 1) Impozitele pe veniturile persoanelor fizice 2) Impozitele pe veniturile persoanelor juridice 1) Impozitele pe veniturile persoanelor fizice Impozitele pe veniturile persoanelor fizice este datorat statului de persoanele fizice rezidente sau nerezidente într-o ţară care realizează venituri din surse existente pe teritoriul ţării respective, cu unele excepţii prevăzute de lege: persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minim neimpozabil, în unele cazuri militarii, diplomaţii străini acreditaţi în acea ţară, suveranii şi familiile lor în ţările în care există. Obiectul impunerii în cazul practicării acestui tip de impozite îl constituie veniturile realizate din activităţile desfăşurate în domeniile: agricultură, industrie, bancar, asigurări, din exercitarea unor profesii libere, etc. Venitul impozabil este acea parte de venit care rămâne din venitul brut după deducerea costurilor de producţie, a sumelor prelevate la fondul de rezervă, a primelor de asigurare plătite, a cotizaţiilor la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi a sumelor plătite la casele de pensii, a pierderilor datorate unor calamităţi naturale, etc. Acest impozit este aşezat asupra fiecărei persoane în parte cu sau fără luarea în considerare a situaţiei sale personale (stare civilă, vârstă, numărul persoanelor aflate în întreţinere, etc.), care realizează venituri din surse legale (din afaceri, salarii, practicarea unor profesii); impozitul pe venit este deci o impunere individuală. În practica fiscală există două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice şi anume: - sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr-o anumită sursă; - sistemul impunerii globale asupra veniturilor cumulate realizate de o persoană fizic din diverse surse.

47

Impunerea separată poate fi practicată fie sub formă unui impozit unic pe venit, fapt care permite o tratare diferenţiată a fiecărei categorii de venit în parte, fie prin aplicarea unor impozite separate (cote de impozitare diferite) care vizează fiecare în parte venitul obţinut dintr-o anumită sursă. Impozitarea globală constă din cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică indiferent de sursele de provenienţă ale acestora şi aplicarea asupra venitului total astfel obţinut a unui singur impozit. Analiza celor două sisteme de impunere a persoanelor fizice evidenţiază că, în cazul impunerii separate persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate deoarece ele nu mai sunt afectate de progresivitatea impunerii care este specifică sistemului de impunere globală. Stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se face de regulă anual pe baza unei declaraţii de impunere, dată de subiectul impozitului până la 31 ianuarie a fiecărui an, pentru veniturile realizate în anul precedent. Încasarea impunerii stabilite asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente, etc. se face în cele mai frecvente cazuri prin stopaj la sursă, iar impozitele aplicate asupra celorlalte venituri sunt încasate direct de la contribuabilii plătitori. Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt următoarele: a) venituri din activităţi independente; b) venituri din salarii; c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor; d) venituri din investiţii; e) venituri din pensii; f) venituri din activităţi agricole; g) venituri din premii şi din jocuri de noroc; h) venituri din alte surse. a) În categoria veniturilor din activităţile independente se includ:  veniturile comerciale  veniturile realizate din exercitarea unor profesii libere  venituri realizate din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, din prestări de servicii, precum şi din practicarea unei meserii. Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii. Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea. b)Veniturile din salarii includ toate veniturile în bani obtinuţe de o persoană fizică care desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă indiferent de perioada la care se referă; aici se includ şi indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă. Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii următoarele:

48

-

indemnizaţiile din activităţi desfăşurată ca urmare a îndeplinirii unor funcţii de interes public stabilite conform legii; - drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, prime, sporuri şi alte drepturi ale cadrelor militare acordate potrivit legii; - indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net cuvenită administratorilor de companii, scietăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este actionar majoritar precum şi la regiile autonome; - sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică; - venituri realizate din încadrarea în muncă ca urmare a încheierii unei convenţii civile de prestări de servicii; - sumele primite de reprezentantii în adunarea generala a acţionarilor, în consiliul de administraţie şi în comisia de cenzori; - sumele primite de reprezentanţii în organismele tripartite (Guvern, Sindicate, Patronat); - indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de asigurări sociale; - sumele acordate de organizaţii nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit pe profit, peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, pentru salariaţii din instituţiile publice; - indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de adunarea generală a acţionarilor; - orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor. Deducere personală Persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a unei sume sub formă de deducere personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază. Termenul de plată a impozitului: Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri. c )Venituri obţinute din cedarea folosinţei bunurilor . Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente. Stabilirea venitului net anual din cedarea folosinţei bunurilor Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă. În cazul în care arenda se exprimă în natură,

49

evaluarea în lei se va face pe baza preţurilor medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca urmare a propunerilor direcţiilor teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, hotărâri ce trebuie emise înainte de începerea anului fiscal. Aceste hotărâri se transmit în cadrul aceluiaşi termen direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru a fi comunicate unităţilor fiscale din subordine. Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut. d) Venituri din investiţii Veniturile din investiţii cuprind: a) dividende; b) venituri impozabile din dobânzi; c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare; d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare. e) venituri din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice.: Reţinerea impozitului din veniturile din investiţii Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sume primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare la fondurile închise de investiţii, se impun cu o cotă de 16%din suma acestora. Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice o dată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. În cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul anului în care s-a aprobat bilanţul contabil, termenul de plată a impozitului pe dividende este până la data de 31 decembrie a anului respectiv. Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 16%din suma acestora. Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului, în cazul dobânzilor capitalizate, respectiv la momentul răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire. În situaţia sumelor primite sub formă de dobândă pentru împrumuturile acordate în baza contractelor civile, calculul impozitului datorat se efectuează la momentul plăţii dobânzii. Virarea impozitului pentru veniturile din dobânzi se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire, respectiv la momentul plăţii dobânzii, pentru venituri de această natură pe baza contractelor civile. In cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, altele decât titlurile de participare la fondurile deschise de investiţii şi părţile sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz; în cazul câştigului din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi din orice alte operaţiuni de acest gen, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz;

50

In cazul câştigului din răscumpărarea titlurilor de participare la un fond deschis de investiţii, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine societăţii de administrare a investiţiilor; In cazul câştigului din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi valorilor mobiliare în cazul societăţilor închise, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine dobânditorului de părţi sociale sau de valori mobiliare, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi. Când dobânditorul de titluri de valoare nu este o persoană fizică română cu domiciliul în România, obligaţia de calcul şi virare a impozitului revine persoanei fizice române cu domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi desemnează un reprezentant fiscal în România. Termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data la care se depun documentele pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare la registrul comerţului sau în registrul acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat. În situaţia în care părţile contractante convin ca plata părţilor sociale sau a valorilor mobiliare să se facă eşalonat, termenul de virare a impozitului pentru plătitorii de astfel de venituri este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. Transmiterea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau valorilor mobiliare trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul asociaţilor/acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat. In cazul venitului impozabil obţinut din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice de către acţionari/asociaţi persoane fizice, obligaţia calculării şi reţinerii impozitului revine persoanei juridice. Termenul de virare a impozitului este până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului comerţului, întocmite de lichidatori; Impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 1% asupra câştigului din transferul titlurilor de valoare mai mare de 365 zile şi un impozit de 16% pentru titlurile deţinute pe o perioadă mai mică de 365 zile., precum şi din operaţiuni de vânzarecumpărare de valută la termen pe bază de contract şi orice alte operaţiuni similare; e) Venituri din pensii Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale, şi cele finanţate de la bugetul de stat. Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume neimpozabile lunare de 1.000 lei din venitul din pensii. Impozitul pe veniturile din pensii se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil lunar din pensii. Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei. Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii. f) Venituri din activităţi agricole Veniturile din activităţi agricole sunt venituri din următoarele activităţi: a) cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;

51

b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor; c) exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea. Stabilirea venitului net anual din activităţi agricole pe bază de norme de venit Venitul net dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit. Normele de venit se stabilesc de către direcţiile teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi se aprobă de către direcţiile generale ale finanţelor publice teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice. Normele de venit se stabilesc, se avizează şi se publică până cel târziu la data de 31 mai a anului pentru care se aplică aceste norme de venit. Normele de venit se stabilesc pe unitatea de suprafaţă. g) Venituri din premii şi din jocuri de noroc. Veniturile din jocuri de noroc cuprind câştigurile realizate ca urmare a participării la jocuri de noroc, inclusiv cele de tip jack-pot definite conform normelor metodologice, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri. Reţinerea impozitului aferent veniturilor din premii şi din jocuri de noroc Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune, prin reţinere la sursă, cu o cotă de 16% aplicată asupra venitului net. Veniturile din jocuri de noroc se impun, prin reţinere la sursă, cu o cotă de 20% aplicată asupra venitului brut. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri. Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii, în bani şi/sau în natură, sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600lei pentru fiecare concurs, realizate de acelaşi organizator sau plătitor. De la 600 – 10.000 lei, cota de impozit este de 20%, iar de la 10.000 lei in sus, cota de impozit este de 25%. Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final. Impozitul pe venit astfel calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. h) Venituri din alte surse În această categorie se includ, însă nu sunt limitate, următoarele venituri: a) prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii; b) câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare; c) venituri primite de persoanele fizice pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale; d) venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial. Calculul impozitului şi termenul de plată Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut. Impozitul calculat şi reţinut reprezintă impozit final. Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

52

Venituri neimpozabile În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: a) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat, din bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte fonduri publice, inclusiv indemnizaţia de maternitate şi pentru creşterea copilului, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la alte persoane, cu excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă; b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale; c) sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamităţilor naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii; d) pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum şi pensiile, altele decât pensiile plătite din fonduri constituite prin contribuţii obligatorii la un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din scheme facultative de pensii ocupaţionale şi cele finanţate de la bugetul de stat; e) contravaloarea cupoanelor ce reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu titlu gratuit persoanelor fizice conform dispoziţiilor legale în vigoare; f) sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat; g) veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile şi mobile corporale din patrimoniul personal, altele decât câştigurile din transferul titlurilor de valoare; h) drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională şi persoanele civile, precum şi cele ale gradaţilor şi soldaţilor concentraţi sau mobilizaţi; i) bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau perfecţionare în cadru instituţionalizat; j) sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire şi donaţie; k) unele venituri din agricultură şi silvicultură; l) veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare pentru activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, în condiţii de reciprocitate, în virtutea regulilor generale ale dreptului internaţional sau a prevederilor unor acorduri speciale la care România este parte; m) veniturile nete în valută primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi institutelor culturale ale României amplasate în străinătate, în conformitate cu legislaţia în vigoare; n) veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor internaţionale din activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, cu condiţia ca poziţia acestora, de oficial, să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe;

53

o) veniturile primite de cetăţeni străini pentru activitatea de consultanţă desfăşurată în România, în conformitate cu acordurile de finanţare nerambursabilă încheiate de România cu alte state, cu organisme internaţionale şi organizaţii neguvernamentale; p) veniturile primite de cetăţeni străini pentru activităţi desfăşurate în România, în calitate de corespondenţi de presă, cu condiţia reciprocităţii acordate cetăţenilor români pentru venituri din astfel de activităţi şi cu condiţia ca poziţia acestor persoane să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe; q) sumele reprezentând diferenţa de dobândă subvenţionată pentru creditele primite în conformitate cu legislaţia în vigoare; r) subvenţiile primite pentru achiziţionarea de bunuri, dacă subvenţiile sunt acordate în conformitate cu legislaţia în vigoare; s) veniturile reprezentând avantaje în bani şi/sau în natură primite de persoanele cu handicap, veteranii de război, invalizii şi văduvele de război, accidentaţii de război în afara serviciului ordonat, persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, urmaşii eroilor-martiri, răniţilor, luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989, precum şi persoanele persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945; t) premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice. Nu sunt venituri impozabile premiile, primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, prevăzuţi în legislaţia în materie, în vederea realizării obiectivelor de înaltă performanţă: clasarea pe podiumul de premiere la campionatele europene, campionatele mondiale şi jocurile olimpice, precum şi calificarea şi participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale şi europene, prima grupă valorică, precum şi la jocurile olimpice, în cazul jocurilor sportive. Nu sunt venituri impozabile primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, prevăzuţi de legislaţia în materie, în vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale ale loturilor reprezentative ale României; u) premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi altele asemenea, obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale, inclusiv elevi şi studenţi nerezidenţi în cadrul competiţiilor desfăşurate în România. Declaraţia de venit global şi declaraţiile speciale Declaraţia de venit global este documentul prin care contribuabilii declară veniturile obţinute în anul fiscal de raportare în vederea calculării de către organul fiscal a venitului anual global impozabil şi a impozitului pe venitul anual global. Declaraţia de venit global se depune de către contribuabilii persoane fizice a căror venit se globalizează. Declaraţia de venit global se depune odată cu declaraţiile speciale pentru anul fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului. Declaraţiile speciale sunt documente prin care contribuabilii declară veniturile şi cheltuielile efectiv realizate, pe fiecare categorie de venit şi pe fiecare sursă, în vederea stabilirii de către organul fiscal a plăţilor anticipate. Cotele de impozitare Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din: activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii, activităţi agricole, premii şi

54

alte surse este de 16% aplicată asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din categoria respectivă. Fac excepţie de la prevederile de mai sus cotele de impozit prevăzute în categoriile de venituri din investiţii şi din jocuri de noroc. Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până la 2% din impozitul pe venitul net anual impozabil datorat pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit care funcţionează în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările ulterioare. Diferenţele de impozit rămase de achitat conform deciziei de impunere anuală se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează sumele stabilite potrivit reglementărilor în materie, privind colectarea creanţelor bugetare. Perioada impozabilă Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic. Perioada impozabilă este inferioară anului calendaristic, în situaţia în care decesul contribuabilului survine în cursul anului. 2. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor O microîntreprindere este o persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent: a) realizeazã venituri, altele decât cele din consultantã si management, în proportie de peste 50% din veniturile totale; b) are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv; c) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro; d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale şi instituţiile publice. Impozitul pe veniturile microîntreprinderii este opţional. Microintreprinderile plătitoare de impozit pe profit pot opta pentru plata impozitului pe venit începând cu anul fiscal următor, dacă îndeplinesc condiţiile de mai sus şi dacă nu au mai fost plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic. În cazul unei persoane juridice care se înfiinţează sau îşi încetează existenţa, anul fiscal este perioada din anul calendaristic în care persoana juridică a existat. Cota de impozit pe veniturile microîntreprinderilor este de 3% pentru anul 2009. În anul 2010 microintreprinderile au trecut la plata impozitului pe profit de 16%, respectiv impozitul minim ( forfetar) valabil până la data de 30.09.2010. Impozitul mimim s-a datorat în perioada 01.05.2009 până la data de 30.09.2010. Baza impozabilă Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad: a) veniturile din variaţia stocurilor; b) veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale; c) veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor; d) veniturile din provizioane;

55

e) veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, conform reglementărilor legale; f) veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare, pentru pagubele produse la activele corporale proprii. Calculul şi plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul. Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de plată a impozitului, declaraţia de impozit pe venit. Impozitul pe profit Sunt obligate la plata impozitului pe profit, următoarele persoane, denumite contribuabili: a) persoanele juridice române; b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România; c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică; d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română; e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română. Impozitul pe profit se aplică după cum urmează: a) în cazul persoanelor juridice române, asupra profitului impozabil obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate; b) în cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România, asupra profitului impozabil atribuibil sediului permanent; c) în cazul persoanelor juridice străine şi al persoanelor fizice nerezidente care desfăşoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică, asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile fiecărei persoane; d) în cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română, asupra profitului impozabil aferent acestor venituri; e) în cazul persoanelor fizice rezidente asociate cu persoane juridice române care realizează venituri atât în România, cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică, asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice rezidente. Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili: a) trezoreria statului; b) instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice,

56

cu modificările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, dacă legea nu prevede altfel; c) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, în conformitate cu prevederile cuprinse în titlul IV; d) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat; e) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din activităţi economice care sunt utilizate pentru susţinerea activităţilor cu scop caritabil; f) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, şi pentru veniturile obţinute din chirii, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrările de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ şi pentru acţiuni specifice cultelor religioase, inclusiv veniturile din despăgubiri sub formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate; g) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru veniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea finanţării învăţământului superior, cu modificările ulterioare; h) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari, potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru veniturile obţinute din activităţi economice şi care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune; i) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii; j) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii; k) Banca Naţională a României. k) veniturile obţinute din reclamă şi publicitate, realizate de organizaţiile nonprofit de utilitate publică, potrivit legilor de organizare şi funcţionare, din domeniul culturii, cercetării ştiinţifice, învăţământului, sportului, sănătăţii, precum şi de camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale. Anul fiscal este anul calendaristic. Când un contribuabil se înfiinţează sau încetează să mai existe în cursul unui an fiscal, perioada impozabilă este perioada din anul calendaristic pentru care contribuabilul a existat. Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%. Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi la care impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate. Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

57

În cazul contribuabililor care produc bunuri mobile şi imobile, execută lucrări sau prestează servicii, valorificate pe baza unui contract cu plata în rate, se poate opta ca veniturile aferente contractului să fie luate în calcul la determinarea profitului impozabil, pe măsură ce ratele devin scadente, conform contractului. Cheltuielile corespunzătoare acestor venituri sunt deductibile la aceleaşi termene scadente, proporţional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a contractului. Opţiunea se exercită în momentul livrării bunurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor şi este irevocabilă. Profitul impozabil se calculează şi se evidenţiază lunar cumulat de la începutul anului fiscal. Se determină profitul brut total ca diferenţă dintre veniturile totale şi cheltuielile aferente. Profitul impozabil este un profit real, adică stabilit pe baza datelor contabile ce pot fi controlate de organele fiscale. Profitul impozabil este de asemenea un profit net, obţinut prin deducerea din profitul brut a unor cheltuieli denumite deductibile. Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. Din aceasta categorie fac parte: a) cheltuielile cu achiziţionarea ambalajelor, pe durata de viaţă stabilită de către contribuabil; b) cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi cheltuielile efectuate pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; c) cheltuielile reprezentând contribuţiile pentru asigurarea de accidente de muncă şi boli profesionale, potrivit legii, şi cheltuielile cu primele de asigurare pentru asigurarea de riscuri profesionale; d) cheltuielile de reclamă şi publicitate efectuate în scopul popularizării firmei, produselor sau serviciilor, în baza unui contract scris, precum şi costurile asociate producerii materialelor necesare pentru difuzarea mesajelor publicitare. Se includ în categoria cheltuielilor de reclamă şi publicitate şi bunurile care se acordă în cadrul unor campanii publicitare ca mostre, pentru încercarea produselor şi demonstraţii la punctele de vânzare, precum şi alte bunuri şi servicii acordate cu scopul stimulării vânzărilor; e) cheltuielile de transport şi cazare în ţară şi în străinătate efectuate de către salariaţi şi administratori, în cazul în care contribuabilul realizează profit în exerciţiul curent şi/sau din anii precedenţi; f) contribuţia la rezerva mutuală de garantare a casei centrale a cooperativelor de credit; g) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile obligatorii, reglementate de actele normative în vigoare, precum şi contribuţiile pentru fondul destinat negocierii contractului colectiv de muncă; h)cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului angajat; i) cheltuielile pentru marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţele existente sau noi, participarea la târguri şi expoziţii, la misiuni de afaceri, editarea de materiale informative proprii; j) cheltuielile de cercetare, precum şi cheltuielile de dezvoltare care nu îndeplinesc condiţiile de a fi recunoscute ca imobilizări necorporale din punct de vedere contabil; k) cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice, introducerea, întreţinerea şi perfecţionarea sistemelor de management al calităţii, obţinerea atestării conform cu standardele de calitate;

58

l) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor; m) taxele de înscriere, cotizaţiile şi contribuţiile datorate către camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale; Exista si cheltuieli care au deductibilitate limitată cum ar fi: a) cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor impozabile şi totalul cheltuielilor aferente veniturilor impozabile, altele decât cheltuielile de protocol şi cheltuielile cu impozitul pe profit; b) suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor pentru deplasări în România şi în străinătate, în limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice, în cazul în care contribuabilul realizează profit în exerciţiul curent şi/sau din anii precedenţi. Cheltuielile de transport, cazare şi indemnizaţia acordată salariaţilor, în cazul contribuabilului care realizează pierdere în exerciţiul curent şi/sau din anii precedenţi, sunt limitate la nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice; c) perisabilităţile, în limitele stabilite de organele de specialitate ale administraţiei centrale, împreună cu instituţiile de specialitate, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice; d) cheltuielile reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori, potrivit legii; e) cheltuielile cu provizioane şi rezerve; f) cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar; g) cheltuielile pentru funcţionarea, întreţinerea şi repararea locuinţelor de serviciu situate în localitatea unde se află sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor construite prevăzute de legea locuinţei, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%. Diferenţa nedeductibilă trebuie recuperată de la beneficiari, respectiv chiriaşi/locatari; h) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente unui sediu aflat în locuinţa proprietate personală a unei persoane fizice, folosită şi în scop personal, deductibile în limita corespunzătoare suprafeţelor puse la dispoziţia societăţii în baza contractelor încheiate între părţi, în acest scop; i) cheltuielile de funcţionare, întreţinere şi reparaţii aferente autoturismelor folosite de angajaţii cu funcţii de conducere şi de administrare ai persoanei juridice, deductibile limitat la cel mult un singur autoturism aferent fiecărei persoane fizice cu astfel de atribuţii. Pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu parcul de autoturisme trebuie justificate cu documente legale. Provizioane şi rezerve Contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor şi provizioanelor, astfel: - rezerva legală este deductibilă în limita unei cote de 5% aplicată asupra profitului contabil, înainte de determinarea impozitului pe profit, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile aferente acestor venituri neimpozabile, până ce aceasta va atinge a cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat sau din patrimoniu, după caz, potrivit legilor de organizare şi funcţionare. - provizioanele constituite în limita unui procent de 20% începând cu data de 1 ianuarie 2004, 25% începând cu data de 1 ianuarie 2005, 30% începând cu data de 1 ianuarie 2006, din valoarea creanţelor asupra clienţilor, înregistrate de către contribuabili. Amortizarea fiscală Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

59

a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative; b) are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului; c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an. Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform următoarelor reguli: a) în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară; b) în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor, precum şi pentru computere şi echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată; c) în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară sau degresivă. Cota de amortizare liniară se calculează raportând numărul 100 la durata normală de utilizare a mijlocului fix. În cazul metodei de amortizare degresivă, amortizarea se calculează prin multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul dintre coeficienţii următori: a) 1,5, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix amortizabil este între 2 şi 5 ani; b) 2,0, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix amortizabil este între 5 şi 10 ani; c) 2,5, dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix amortizabil este mai mare de 10 ani. În cazul metodei de amortizare accelerată, amortizarea se calculează după cum urmează: a) pentru primul an de utilizare, amortizarea nu poate depăşi 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix; b) pentru următorii ani de utilizare, amortizarea se calculează prin raportarea valorii rămase de amortizare a mijlocului fix la durata normală de utilizare rămasă a acestuia. 3.2.2. Impozitul pe avere Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu faptul că unele persoane fizice sau/şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile. În practica fiscală cele mai frecvente forme de impozit pe avere sunt:  Impozitele propriu-zise asupra averii pot fi întâlnite atât ca impozite aşezate asupra averii, plătite din venitul produs de averea respectivă, cât şi ca impozite instituite pe substanţa însăşi a averii platite chiar din aceasta. Cele mai des întâlnite forme ale acestor impozite sunt: impozitele pe proprietăţile imobiliare (sunt impozitele asupra terenurilor şi clădirilor), impozitele asupra activului net (reprezintă întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o deţine un contribuabil).  Impozitele asupra circulaţiei averii, instituite în legătură cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta. În această categorie se includ : - impozitul pe succesiuni ; - impozitul pe donaţii; - impozitul pe actele de vânzare – cumpărare; - impozitul pe înscrisuri sau titluri de valoare ; - impozitul pe circulaţia capitalului şi a efectelor secundare, etc.

60

 Impozitele pe sporul de avere au ca obiect creşterea valorii averii pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. În această categorie de impozite se includ: impozitul pe plusul de valoare imobiliară (în perioada de la cumpărare până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat vreo cheltuială în acest scop) ; impozitul pe sporul de avere realizat în timp de război.

3.3. Dubla impunere fiscală internaţională Tendinţa de globalizare se manifestă tot mai pregnant în cadrul economiei mondiale contemporane şi se concretizează în extinderea şi diversificarea investiţiilor directe efectuate în economiile altor ţări de către societăţi transnaţionale şi liberalizarea circulaţiei mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor între ţările participante la diferite organizaţii internaţionale. Una dintre problemele care apare ca efect al globalizării este dubla impunere fiscală internaţională. Dubla impunere internaţională constă în supunerea directă la impozit a aceleiaşi materii impozabile de către două sau mai multe autorităţi publice din ţări diferite în aceeaşi perioadă de timp. O astfel de impunere poate apărea în cazul în care rezidenţii fiscali ai unui stat obţin venituri sau deţin averi pe teritoriile altor state, ale căror opţiuni, în ceea ce priveşte regimurile şi valorile fiscale nu coincid. Impunerea aceluiaşi venit sau avere de mai multe ori în cadrul unui stat este un exemplu de dublă impunere economică care se concretizează, de fapt, în creşterea presiunii fiscale în ţara în care ea se practică. De regulă, dubla impunere juridică internaţională pentru un anumit subiect trebuie apreciată sau judecată în raport cu următoarele criterii : a) criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidenţei ; b) criteriul cetăţeniei sau al nationalităţii contribuabilului ; c) criteriul teritorialităţii sau al originii veniturilor sau/şi averii. a) Criteriul domiciliului contribuabilului sau al rezidenţei presupune impunerea tuturor veniturilor şi averilor care aparţin acestuia de către autoritatea fiscală din ţară în care el este înregistrat ca rezident, fără a ţine seama dacă veniturile sau averea care fac obiectul impunerii sunt obţinute sau se află pe teritoriul statului respectiv sau în afara graniţelor acestuia. b) Criteriul cetăţeniei sau al nationalităţii contribuabilului constă în impunerea de către un stat al rezidenţilor săi, care realizează venituri sau posedă averi în statul respectiv indiferent dacă aceştia locuiesc efectiv sau nu în ţara a cărei cetăţeni sunt. c) Criteriul originii veniturilor sau al teritorialităţii rezidă în faptul că impunerea se face de către organele fiscale din ţară pe al cărei teritoriu au fost obţinute veniturile sau se află averea supusă impunerii, făcându-se abstracţie de cetăţenie sau reşedinţa beneficiarilor de venituri sau averi. Aceste criterii se aplică în mod diferenţiat de către un stat sau altul în funcţie de :  Interesul fiecărei ţări în ceea ce priveşte stimularea sau limitarea desfăşurării unor activităţi generatoare de venituri impozabile ;  Nivelul de dezvoltare economică, structura organizatorico–funcţională şi practicile economice specifice fiecărei ţări în parte ;  Natura prevederilor din cadrul convenţiilor, acordurilor încheiate cu alte state şi recomandării organismelor internaţionale care vizează crearea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea unor relaţii economice şi financiare pentru toate ţările lumii.

61

3.3.1 .Metode pentru evitarea dublei impunerii utilizate în practica financiară internaţională Implicaţiile negative ale dublei impuneri asupra dezvoltării relaţiilor economicofinanciare dintre diferite ţări au impus căutarea şi găsirea unor modalităţi de evitare a acestora de către statele interesate. În mod practic dubla impunere poate fi evitată prin adoptarea unor măsuri legislative unilaterale de către ţara interesată sau prin încheierea unor acorduri sau convenţii bilaterale sau multilaterale între diferite state. Adoptarea unor măsuri legislative unilaterale pentru evitarea dublei impuneri (scutiri sau reduceri de impozite pentru veniturile obţinute de rezidenţii unui stat în străinătate, prin scăderea din impozitul datorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite de rezidenţii unui alt stat în strainatate) se practică în scară restrânsă, deoarece fiecare stat este interesat să realizeze venituri fiscale cât mai mari. Aşa se explică faptul că. pentru evitarea dublei impuneri, calea cea mai des utilizată o reprezintă încheierea de convenţii bilaterale şi multilaterale între state. Astfel, pentru stabilirea statutului fiscal al unor contribuabili al caror domeniu fiscal sau rezidenţă fiscală sunt dificil de stabilit, se procedează în felul următor :  în cazul în care persoana fizică este rezidentă în două state care au încheiat între ele o convenţie de evitare a dublei impuneri, se consideră ca acea persoană are domiciliul fiscal în ţara în care ea are o locuinţă permanentă, cu condiţia ca locuinţa respectivă să fie folosită în cea mai mare parte a anului;  dacă persoana în cauza are câte o locuinţă permanentă în fiecare din cele două state semnatare ale convenţiei de evitare a dublei impuneri, domiciliul fiscal al acesteia se stabileşte în statul în care ea are cele mai strânse legături personale şi economice (relaţii de familie, personale, culturale, etc.);  în cazul în care persoana fizică supusă impunerii nu are o locuinţă permanentă în nici unul din statele semnatare ale convenţiei de evitare a dublei impuneri, atunci se consideră ca domiciliul ei fiscal se află în statul în care ea locuieşte frecvent;  dacă persoana în cauză locuieşte cu aceeaşi frecvenţă în ambele state, sau nu locuieşte în mod frecvent în nici unul din ele, atunci se consideră ca domiciliul fiscal al acesteia este în ţara a cărei cetăţean este;  în eventualitatea în care persoana supusa impunerii are cetăţenia în ambele state care au încheiat între ele o convenţie de evitare a dublei impuneri sau în nici unul dintre ele, domiciliul fiscal al persoanei în cauză se stabileşte prin înţelegerea între părţile sau statele interesate. La impunerea efectivă a veniturilor pe baza convenţiilor încheiate între anumite state cu privire la evitarea dublei impuneri se procedează astfel : 1. Veniturile provenite din utilizarea bunurilor imobile sunt impuse în statul contractant pe teritoriul căruia se află bunurile respective ; 2. Profiturile obţinute de o unitate economică situată pe teritoriul unui stat contractant, sunt impuse, de regulă, de organele fiscale ale acelui stat. Dacă întreprinderea respectivă îşi desfăşoară activitatea şi pe teritoriul unui alt stat semnatar al unei convenţii de evitare a dublei impuneri, prin intermediul unui sediu stabil, atunci profiturile aferente acestui din urma sediu al unităţii respective sunt impuse în statul pe teritoriul căruia se află acel sediu.

62

Altfel spus, profiturile unei întreprinderi realizate în mai multe sedii situate pe teritoriul statelor semnatare a unei convenţii de evitare a dublei impuneri, sunt impuse în fiecare din statele contractante în proporţia în care acele venituri ar fi revenit sediilor respective, dacă ele ar funcţiona ca întreprinderi de sine stătătoare. La determinarea profitului aferent unui sediu stabil se iau în calcul cheltuielile corespunzătoare activităţii desfăşurate în acest sediu, în statul pe teritoriul căruia se află sediul stabil al întreprinderii respective şi/sau în altă parte . Profiturile care provin din exploatarea în traficul internaţional a navelor, aeronavelor, vehiculelor feroviare sau rutiere, precum şi bunurile mobile aferente acestei exploatari sunt impuse în statul contractant pe teritoriul căruia se află sediul conducerii efective a întreprinderii. Veniturile provenite din dividende sunt impuse atât în statul de origine cât şi în statul de destinaţie al acestora, în proporţia stabilită prin înţelegere între statele contractante. De regulă, statul destinatar al dividendelor repartizate este cel dintâi îndreptăţit la impunerea acestora, iar statul de origine are drept limitat de impunere, (cel mult 15% din suma totală a dividendelor impozabile). Veniturile obţinute sub forma dobânzilor (aferente obligaţiunilor, biletelor la ordin sau altor titluri de creanţe), sunt impuse în ambele state contractante în proporţiile stabilite prin înţelegerea dintre acestea. Şi în nici un caz, statul deţinător al dobânzilor, este primul îndreptăţit la impunerea acestora, iar statul de origine are dreptul să perceapă şi el un impozit care nu depăşeste 10% din suma brută a dobânzilor. În România, coroborarea prevederilor Codului fiscal cu cele ale convenţiilor de evitare a dublei impuneri se face în modul urmator: dacă un contribuabil este rezident al unei ţări cu care România a încheiat o convenţie pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit şi capital, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de către acel contribuabil din România nu poate depăşi cota de impozit, prevăzută în convenţie, care se aplică asupra acelui venit. În situaţia în care cotele de impozitare din legislaţia internă sunt mai favorabile decât cele din convenţiile de evitare a dublei impuneri se aplică cotele de impozitare mai favorabile. Pentru aplicarea prevederilor convenţiei de evitare a dublei impuneri nerezidentul are obligaţia de a prezenta plătitorului de venit certificatul de rezidenţă fiscală.

IMPOZITELE INDIRECTE

Impozitele pe consum au menirea să suplimenteze şi să întregească veniturile fiscale ale statului, obţinute din impozitul pe venit, care se pretează bine la evaziunea fiscală şi este însoţit de exonerări şi reduceri nu totdeauna justificate. Din această cauză, impozitele pe consum ocupă un loc important în toate sistemele fiscale moderne ele fiind percepute contribuabililor plătitori cu prilejul vânzarii unor bunuri sau prestării de servicii, fiind incluse în preţul mărfii şi în tariful serviciilor plătite indirect de cumpărătorii acestora.

63

Pentru economia naţionala intervenţia statului prin orientarea spre un sistem bazat pe impuneri indirecte sau unul bazat pe impuneri directe constituie un element de importanţă deosebită privind evoluţia viitoare a societăţii atât în plan intern cât şi extern, având la baza unele considerente cum sunt: - mediul economic internaţional ; - veniturile populaţiei şi structura acesteia ; - gradul de mobilitate al forţei de muncă ; - gradul de mobilitate al capitalurilor, atât intern cât şi pe plan mondial, ţinând cont de tendinţa de globalizare a pieţelor. Opţiunea în materie fiscală presupune alegerea între impozitele directe şi indirecte după mai multe criterii: Criteriul administrativ, care este mai putin riguros, controversa apare în legătura cu caracterul celor două categorii de impozite; cele directe sunt nominative, la cele indirecte nu se cunoaşte plătitorul. Criteriul economic; controversa apare în legătura cu incidenţa celor două categorii de impozite: - incidenţa directă în cazul impozitelor directe - incidenţa indirectă în cazul impozitelor indirecte Criteriul fiscal, delimitarea făcându-se în funcţie de persistenţa materiei impozabile; impozitele indirecte au ca obiect operaţiuni tranzitorii privind producţia, comerţul; iar cele directe operează asupra unor venituri stabile şi persistente. Dacă comparăm cele două tipuri de impozite vom constata injusteţea impozitelor indirecte, în sensul că: - impozitele indirecte sunt promoţionale ; - impozitele indirecte fiind aşezate asupra bunurilor de consum nu pot fi evitate ; - impozitele indirecte sunt lipsite de stabilitate datorită faptului ca sunt asezate asupra bunurilor de consum În concluzie impozitele indirecte au apărut din raţiuni financiare, copiază mersul economic şi pot determina corecţia consumurilor. Punctele de vedere generale legate de cele două tipuri de impozite sunt: 1. Trebuie să existe un anumit echilibru între impozitele directe şi indirecte pentru a obţine două lucruri importante şi anume o eficienţă şi echitate ridicată. Impozitele directe sunt considerate elemente care ar determina sporirea echităţii datorită caracterului acestor impozite de a ţine cont de puterea contributivă a persoanelor cărora li se adresează, iar impozitele indirecte asigură eficientă ţinând cont de faptul că nu pot fi ocolite decât neachiziţionind bunurile. 2. Superioritatea impozitelor directe, idee susţinută de numeroşi economişti ca o continuare a susţinătorilor acestei variante care se bazează pe criteriile de calitate, eficienţă şi costuri administrative care pot fi duse la un rang înalt în cazul predominaţiei impozitelor directe. 3. Impozitul unic, fie cel direct sau indirect care ar reduce foarte mult procedurile administrative şi ar veni în ajutorul contribuabililor necunoscători ai problemelor implicate de gestionarea unui sistem cu mai multe impozite. Astfel, perceperea necesităţii plăţii de către acestia ar fi practic rezolvata şi nu ar exista probleme în privinţa colectării impozitului unic. 4. Susţinătorii impozitelor indirecte

64

Avantajele principale ale acestei impunerii sunt acelea că efectele sunt răspândite mai larg în cadrul comunităţtii fiscale, promovându-se un simţ de responsabilitate social, iar taxa este adeseori plătita fără ca plătitorul să fie conştient de ea, deoarece ea apare în preţul de cumpărare a mărfii sau a serviciului furnizat. Susţinătorii acestor impozite consideră că acestea ar fi cele mai echitabile asigurând o perfectă egalitate pentru toţi consumatorii. În realitate adversarii acestei teorii susţin că impozitele indirecte sunt cele mai inechitabile datorită caracterului lor regresiv şi nici nu se pretează la minimul impozabil. Consumatorul unui bun economic plăteşte, aşadar, acest impozit odată cu achitarea preţului mărfii cumpărate. Subiectul impunerii în cazul impozitelor indirecte nu coincide cu suportatorul lor ca şi în cazul impozitelor directe. Impozitele directe vizează existenţa veniturilor şi averii iar impozitele indirecte vizează numai consumul. Impozitele indirecte sunt instituite asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate în cote proporţionale sau în sume fixe pe unitatea de măsurare directă a acestor mărfuri şi servicii. Din categoria veniturilor provenite din taxele şi impozitele indirecte care intră în structura bugetului naţional public fac parte : - taxa pe valoarea adaugată ( TVA ); - accize ; - impozitele la ţiţei din producţia internă şi la gazele naturale ; - impozitele pe spectacole ; - taxele vamale percepute de la persoanele juridice şi alte venituri încasate prin unităţile vamale de la persoanele fizice la ieşirea sau intrarea lor în ţară ; - taxele pentru acordarea licenţelor ; - taxele de tranzitare a frontierei ; - alte taxe. Sistemul impozitelor indirecte include următoarele categorii de impozite şi taxe : a) taxele de consumaţie ; b) monopolurile fiscale ; c) taxele vamale ; d) alte taxe.

3.4. Taxele de consumaţie Taxele de consumaţie sunt acele impozite indirecte incluse în preţurile de vânzare ale bunurilor de consum produse şi realizate în interiorul ţării în care sunt percepute. Mărfurile care fac obiectul perceperii taxelor de consumaţie, adică asupra cărora sunt instituite aceste taxe, sunt foarte eterogene, structura lor fiind diferită de la o ţară la alta. În evoluţia sistemelor fiscale naţionale, taxele de consumaţie au cunoscut mai multe forme de manifestare care pot fi grupate în două categorii : 1. Taxe speciale de consumaţie ; 2. Taxe generale de consumaţie. 1. Taxele speciale de consumaţie sau impozitele speciale pe consum sunt cunoscute şi sub denumirea de accize, sunt instituite în mod obişnuit asupra unor bunuri de consum cu cerere inelastică cum ar fi: produsele petroliere, sarea, zahărul, cafeaua, uleiul, băuturile alcoolice, tutunul, etc.

65

Accizele ca taxe de consumaţie speciale sunt folosite de stat ca pârghii financiare pentru a controla consumul în sensul reducerii la produsele care sunt dăunatoare sănătăţii şi în numele reprezentării unor interese sociale. Ele se calculează fie în suma fixă pe unitatea de măsurare directă a fiecărui produs supus impunerii fie în cote procentuale aplicate mărfurilor de vânzare ale produselor care fac obiectul acestui tip de impunere. Nivelul cotelor de impunere practicate diferă de la o ţară la alta, de la un produs la altul, de la o perioadă de timp la alta în cadrul aceleiaşi ţări. În ţara noastră, accizele au fost introduse în practica fiscală prin HG nr. 779 / 15.11.1991; ulterior regimul accizelor ca taxe speciale de consumaţie au cunoscut diverse modificări : Legea nr.42/1993, Legea nr.22 /1994 , Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/1997, nr. 50/1998 şi OG nr. 27/2000. În condiţii normale, produsele provenite din import trebuie să fie impuse cu aceleaşi cote ca şi produsele indigene, iar produsele destinate exportului sunt, de regulă, scutite de accize. Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat, pentru următoarele produse provenite din producţia internă sau din import: a) bere; b) vinuri; c) băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri; d) produse intermediare; e) alcool etilic; f) produse din tutun; g) uleiuri minerale. Aceste produse se numesc produse accizabile. Producţia de produse accizabile reprezintă orice operaţiune prin care aceste produse sunt fabricate, procesate sau modificate sub orice formă. Locul, aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv (adică, regimul fiscal conform căruia plata accizelor este suspendată pe perioada producerii, transformării, deţinerii şi deplasării produselor) de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite condiţii se numeste antrepozitul fiscal. Produsele accizabile sunt supuse accizelor în momentul producerii lor în România sau la momentul importului lor în ţară. Acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum (adică orice ieşire a produselor accizabile din regimul suspensiv sau orice producţie de produse accizabile în afara regimului suspensiv sau utilizarea de produse accizabile în interiorul antrepozitului fiscal, altfel decât ca materie primă) sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile. Subiectele impozabile sau plătitoare de accize sunt agenţii economici, asociaţiile familiale sau persoanele fizice autorizate care produc sau importă produse din categoria celor impuse. Baza de impozitare se stabileşte în mod diferenţiat în funcţie de provenienţa şi de natura bunurilor; astfel pentru produsele din ţară, baza de impozitare o reprezintă contravaloarea producţiei livrate cuprinzând costul şi profitul agentului economic producător. La produsele din achiziţie, baza de calcul este preţul de achiziţie negociat

66

între părţi în cazul agenţilor economici care achiziţionează produse de la producătorii individuali. Pentru produsele din import, baza de impozitare este valoarea produselor în vamă sau valoarea minimă stabilită de guvern. În cazul băuturilor alcoolice, baza de calcul este cantitatea de alcool pur, sau cantitatea de bauturi exprimată în hectolitri, multiplicată cu numărul de grade de alcool. Accizele se datorează bugetului de stat la momente diferite după cum urmează : - pentru produsele din producţia internă, la data efectuării livrării ; - pentru alcoolul etilic, este data transferului alcoolului din secţia de producţie în cea de prelucrare ; - pentru importatori, momentul este data declaraţiei vamale de import ; - pentru celelalte produse este data vânzării bunurilor. 2. Taxele generale de consumaţie sau impozitele pe consumul general vizează toate mărfurile, indiferent dacă acestea sunt bunuri de consum sau bunuri de capital. Se practică sub forma impozitului pe cifra de afaceri şi îmbracă una din următoarele forme de aşezare : impozitul cumulativ (multifazic) sau impozitul unic (monofazic). Impozitul cumulativ, în cascadă sau în piramidă, se caracterizează prin faptul că mărfurile sunt supuse impunerii la nivelul tuturor nivelelor prin care trec, din momentul ieşirii lor din producţie şi până îîn momentul ajungerii la consumator. Impozitul unic se caracterizează prin faptul că este încasat o singură dată, fie în momentul vânzării mărfii de către producător (taxa de producţie), fie în momentul vânzărilor cu ridicata sau cu amănuntul (taxa asupra vânzării/ livrării sau impozit pe circulaţie). Taxa pe valoarea adaugată este un impozit calculat prin metoda facturării (sau a creditării), cu plata fracţionată şi are ca bază de calcul valoarea adaugată de fiecare agent economic care participă la ciclul economic al realizării produselor şi mărfurilor ce intră sub incidenţa acestui impozit. Este un impozit neutru la specializarea agentului economic şi total transparent, fiind cunoscut în orice moment cuantumul impozitului în preţul mărfii, în orice fază a ciclului economic. Taxa pe valoarea adaugată este reportată de la un stadiu la altul al procesului de producţie, până la consumatorul final. Acesta suportă de fapt întreaga taxă pe valoarea adaugată aferenta produsului final, de aceea ea este considerată un impozit pe consum. TVA deductibilă este taxa pe valoarea adaugată pe care un cumpărător o plăteşte pentru bunurile şi serviciile pe carte le achiziţionează pentru a le utiliza în activitatea sa economică. Acest impozit poate fi dedus din TVA colectată, datorată de aceeaşi persoană asupra sumei reprezentând preţul cu care vinde produsul sau serviciul executat. TVA colectată desemnează impozitul datorat asupra vânzărilor de bunuri şi servicii de către aceia care sunt subiecţi ai impozitului, în contrast cu TVA deductibilă pentru care se acordă un credit. Este vorba de taxă pe valoarea adaugată care face obiectul facturării bunurilor livrate sau serviciilor prestate. Caracteristicile TVA : a) are un caracter universal deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor şi serviciilor din economie, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare, cât şi din activitatea de fructificare a capitalurilor disponibile ;

67

b) este transparentă, deoarece asigură fiecarui subiect impozabil posibilitatea de a cunoaşte exact şi concret care este mărimea impozitului şi obligatiei de plată ce-i revine ; c) este un impozit neutru unic, dar cu plata fracţionată; este eliminată discriminarea deoarece cotele se aplică tuturor activităţilor din economie; faptul că plata este fracţionată rezultă din aceea ca el se calculează pe fiecare verigă care intervine în realizarea şi valorificarea produsului ; d) se caracterizează prin neutralitate, în sensul că indiferent de numărul verigilor pe care le parcurge materia prima până la realizarea produsului finit, mărimea sa este aceeaşi; e) asigură eficacitatea, întrucât, ca o taxa cumulativă, ea este percepută la fiecare tranzacţie privind produse şi servicii ; f) se aplică numai în ţara unde se consumă produsul; În România taxa pe valoarea adaugată a fost instituită ţinând seama de caracteristicile arătate mai sus precum şi de inconvenientele impozitului pe circulaţia mărfurilor. Baza de impozitare pentru taxa pe valoarea adaugată atât pentru produsele importate cât şi pentru cele din ţară, cupride taxele şi accizele datorate de cumpărător. Baza de impozitare se determină integral la momentul livrării bunurilor sau prestării serviciilor, chiar dacă în contract se prevede plata în rate sau prin decontări succesive. TVA facturata de furnizor ( TVAf ) este egală cu produsul dintre baza de impozitare ( Bi ) şi cota de TVA ( C TVA ), astfel : TVAf = Bi* C TVA Faptul generator al TVA este stabilit în mod concret de legislaţia ce reglementează acest impozit, iar îndeplinirea faptului generator de TVA determină naşterea obligaţiei de plată a impozitului, deci a raportului juridic fiscal cu toate elementele sale. Exigibilitatea TVA este definită ca fiind dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului la o anumită dată, plata taxei datorată bugetului de stat. Cota standard şi cota redusă a taxei pe valoarea adaugata Cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de taxa pe valoarea adăugată sau care nu este supusă cotei reduse a taxei pe valoarea adăugată. Cota redusă a taxei pe valoarea adăugată este de 9% şi se aplică asupra bazei de impozitare, pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri: a) dreptul de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii; b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv publicităţii; c) livrările de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare; d) livrările de produse ortopedice; e) medicamente de uz uman şi veterinar; f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.

68

Următoarele operaţiuni de interes general sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată: a) spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare, şi operaţiunile strâns legate de acestea, desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de activităţi, indiferent de forma de organizare, precum spitale, sanatorii, centre de sănătate rurale sau urbane, dispensare, cabinete şi laboratoare medicale, centre de îngrijire medicală şi de diagnostic, baze de tratament şi recuperare, staţii de salvare şi alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi, cantinele organizate pe lângă aceste unităţi, serviciile funerare prestate de unităţile sanitare; b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare efectuată de stomatologi şi de tehnicienii dentari; c) prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical; d) transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în acest scop; e) livrările de organe, de sânge şi de lapte, de provenienţă umană; f) activitatea de învăţământ prevăzută de Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, desfăşurată de unităţile autorizate, inclusiv activitatea căminelor şi a cantinelor organizate pe lângă aceste unităţi, formarea profesională a adulţilor, precum şi prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de către instituţiile publice sau de către alte entităţi recunoscute, care au aceste obiective; g) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de asistenţă şi/sau protecţia socială efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social; serviciile de cazare, masă şi tratament, prestate de persoane impozabile care îşi desfăşoară activitatea în staţiuni balneoclimaterice, dacă au încheiat contracte cu Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi contravaloarea acestora este decontată pe bază de bilete de tratament; h) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de protecţia copiilor şi a tinerilor, efectuate de instituţiile publice sau alte entităţi recunoscute ca având caracter social; i) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul lor colectiv, în schimbul unei cotizaţii fixate conform statutului, de organizaţii fără scop patrimonial ce au obiective de natură politică, sindicală, religioasă, patriotică, filozofică, filantropică, patronală, profesională sau civică, precum şi obiective de reprezentare a intereselor membrilor lor, în condiţiile în care această scutire nu provoacă distorsiuni de concurenţă; j) prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice, efectuate de organizaţii fără scop patrimonial pentru persoanele care practică sportul sau educaţia fizică; k) prestările de servicii culturale şi/sau livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de instituţiile publice, precum şi operaţiunile care intră în sfera de aplicare a impozitului pe spectacole; În privinţa regimului deducerilor (creditul TVA), ca regulă generală, TVA încasată pentru livrări de bunuri şi servicii impozabile este redusă cu TVA plătită pentru cumpărări şi importuri necesare pentru realizarea activităţii supusa la TVA.

69

Adică, un subiect impozabil (un plătitor) este în măsura să ceară o deducere (un credit) de taxă, egală cu taxa platită. Condiţiile de deducere a taxei se referă atât la condiţiile de fond (bunurile şi serviciile achiziţionate sunt utilizate pentru operaţiuni supuse la TVA), cât şi la condiţiile de formă (să se justifice prin documente legal întocmite cuantumul taxei, să se justifice că bunurile în cauză sunt destinate pentru nevoile firmei şi sunt proprietatea acesteia). Dreptul de deducere se exercită pe două căi: a) prin reţinerea din suma reprezentând TVA pentru livrările de bunuri sau servicii prestate a taxei aferente intrărilor; b) prin rambursarea de către organul fiscal a sumei reprezentând diferenţa dintre taxa aferentă intrărilor şi taxa facturată de agentul economic pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii. Plata TVA se face lunar, potrivit decontului întocmit, până la data de 25 a lunii următoare, prin virament, CEC sau numerar la organul fiscal competent sau la băncile comerciale, după caz. Pentru produsele din import, TVA aferentă acestora se achită la organul vamal, concomitent cu plata taxelor vamale.

3.5. Monopolurile fiscale Monopolurile fiscale, o alta sursă de venituri ale statului care fac şi ele parte din categoria impozitelor indirecte, sunt instituite asupra unor produse ca: alcool, tutun, sare, cărţi de joc, medicamente care conţin substanţe stupefiante, etc. Monopolurile de stat sunt deci impozite indirecte incluse de stat în preţurile de vânzare ale produselor realizate în regim de exclusivitate. Acest impozit se calculează ca diferenţă între preţul de vânzare stabilit de către stat şi preţul producătorului (costul de producţie plus profitul) : I = PV – (CP +P) Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/6 Mai 1996, constituie monopol de stat 10 următoarele activitati : - fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibilului; - producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante ; - extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale, a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase ; - producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale ; - fabricarea şi importul în vederea comercializării în condiţii de calitate, a băuturilor spirtoase distilate şi a alcoolului ; - fabricarea şi importul în vederea comercializării în condiţii de calitate a produselor din tutun şi hârtie pentru ţigarete ; - organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate ; - organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive. În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi :  Monopoluri fiscale depline sau totale : sunt instituite de stat atât asupra producţiei cât şi asupra comerţului cu ridicata şi cu amănuntul al unor mărfuri ; 10

Prin monopol de stat se înţelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici (cu capital de stat şi privat, inclusiv producătorii individuali), la activităţile economice, precum şi condiţiile de exercitare a acestora. 70



Monopoluri fiscale parţiale: sunt instituite de stat fie numai asupra producţiei şi a comerţului cu ridicata a unor mărfuri, fie numai asupra comerţului cu amănuntul al acestora. Vizând bunurile fabricate şi comercializate in exclusivitate de către stat, monopolurile fiscale furnizează acestuia venituri importante, care provin pe de o parte din profitul creat în procesul de producţie a mărfurilor la care statul participă în calitate de întreprinzător, iar pe de altă parte, din impozitul indirect inclus în preţurile de vânzare ale mărfurilor respective, care este încasat de la consumatorii acestora.

3.6.Taxele vamale Taxele vamale fac parte din sistemul impozitelor indirecte şi reprezintă acele prelevări pecuniare obligatorii la bugetul public, percepute de stat pentru mărfurile care tranzitează ţara respectivă. Acestea se caracterizează prin faptul că: - sunt stabilite prin lege ; - au caracter obligatoriu ; - nu au contrapartidă directă pentru cei care le suportă ; - nu au o destinaţie speciala, constând în fluxuri financiare care finanţează bugetul de stat şi bugetele locale. Taxele vamale au în prezent un dublu rol: unul fiscal, de procurare a veniturilor bugetare necesare organizării şi funcţionarii statului, cât şi rolul de principale instrumente tarifare de politică comerciala (de limitare a exporturilor unor mărfuri, în scopul prelucrării lor în ţară, de protecţie a pieţei interne de o concurenţă străină, protejării forţei de muncă din anumite sectoare, etc.). Plătitorii taxelor vamale sunt importatorii, care includ aceste taxe în preţurile de vânzare a mărfurilor şi în tarifele serviciilor prestate şi sunt suportate de către cumpărătorii acestor mărfuri sau de beneficiarii serviciilor. Ele pot influenţa oferta şi cererea atât pe piaţa internă cât şi internaţională, prin nivelul lor şi prin natura relaţiilor existente între ţara importatoare şi cea din care provin bunurile. Clasificarea taxelor vamale 1. După obiectul impunerii, taxele vamale se clasifică în : a) Taxe vamale de import; sunt plătite de către importatori, pentru mărfurile care fac obiectul importurilor si sunt incluse in preturile de vanzare ale acestora pe piata interna. b) Taxele vamale de export; sunt instituite asupra mărfurilor autohtone la exportul acestora. Sunt utilizate în special de statele care deţin monopolul naţional al unor resurse minerale sau materii prime, ori monopolul tehnologic. c) Taxele vamale de tranzit; sunt percepute asupra marfurilor străine care tranzitează teritoriul vamal al ţării. Au o aplicabilitate foarte restrânsă, deoarece statele sunt interesate în a incuraja tranzitul de mărfuri spre a obţine venituri. 2. După scopul impunerii, taxele vamale seîimpart în : a) Taxe vamale fiscale care au ca obiectiv procurarea de venituri la bugetul statului. b) Taxele vamale protecţioniste au ca principal scop protejarea economiei naţionale, prin crearea unor bariere pentru mărfurile străine, în vederea limitării eliminării concurenţei pe piaţa ţării respective.

71

3. În funcţie de natura relaţiilor comerciale existente între ţările exportatoare şi ţările importatoare, taxele vamale se împart în : a) Taxe vamale autonome sau generale; se aplică la importul pe care o ţară îl efectuează din ţări cu care nu întreţine relaţii bazate pe condiţia naţiunii celei mai favorizate. b)Taxe vamele convenţionale sau taxe contractuale, al căror nivel vamal a fost convenit de un stat, pe baza unor convenţii cu alte state, prin acordurile comerciale încheiate. c) Taxele vamale preferenţiale se practică în relaţiile comerciale dintre ţări care fac parte din diferite uniuni vamale cu caracter închis. Regimul vamal preferenţial se aplică în mod reciproc de către state. Cotele de impunere sunt mult mai reduse decât cele care se aplică în cadrul regimului vamal general. Acestea pot fi unilaterale sau reciproce. d) Taxele vamale de retorsiune sau de răspuns sunt acele taxe percepute de un stat ca o reacţie de răspuns la practicile discriminatorii utilizate de către unele state partenere faţă de mărfurile exportate pe pieţele lor. Aceste taxe sunt suplimentare celor incluse în tariful vamal. Taxele de retorsiune sunt de două feluri: antidumping (au menirea de a contracara dumpingul practicat de unele ţări) şi compensatorii (percepute în cazul importurilor unor produse subvenţionate). 4. După modul lor de percepere taxele vamale sunt : a) Taxe vamale ad-valorem percepute sub forma unor procente aplicate asupra valorii vamale a mărfurilor importate. b) Taxele vamale specifice percepute asupra unităţilor fizice de măsurare directă a mărfurilor importate (lei/tona, lei/ bucată). c) Taxe vamale mixte, percepute ca adaos la taxele vamale ad-valorem şi speciale. Baza de impozitare este valoarea în vamă a produselor importate. În acest sens, tariful vamal prevede că «Valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale prevăzute în tariful vamal al României». În funcţie de modul de stabilire a taxelor vamale, tarifele vamale se clasifică în:  tarife vamale generale ;  tarife vamale convenţionale ;  tarife vamale diferenţiale. Declaraţia vamală se referă la faptul că valoarea în vamă se determină şi se declară de către importatori, direct sau prin reprezentanţii autorizaţi ai acestora, care sunt obligaţi să depună la vamă, împreună cu celelalte documente necesare vămuirii mărfii şi această declaraţie. Declaraţia vamală trebuie să conţină : - încadrarea tarifară ; - valoarea în vamă a mărfurilor şi bunurilor ; - coeficientul tarifar ; - cuantumul taxelor vamale ; - felul, numărul şi data instrumentului de plată. Declaraţia vamală trebuie însoţită de dovada plăţii taxelor vamale datorate.

72

3.7. Alte taxe indirecte În categoria «alte taxe indirecte» se includ: impozitul pe spectacole, contribuţii pentru securitate socială, taxe pentru scoaterea terenului din circuitul agricol, taxe tradiţionale, etc... Impozitul pe spectacole este considerat « tributul fiscal » plătit pentru artă, cultură şi sport. Subiecţii impunerii sunt agenţii economici care organizează manifestari artistice, competiţii sportive, sau orice altă activitate distractivă cu caracter ocazional sau permanent. Taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul agricol şi silvic este prevazută în Legea fondului funciar nr.18/ 1991. Sumele ce se încasează sub forma acestor taxe constituie «Fon-dul de ameliorare a fondului funciar» aflat la dispoziţia Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi Ministerul Mediului. Fondul constituit pe baza acestor taxe este folosit pentru acoperirea chel-tuielilor privind proiectarea, cercetarea şi executarea lucrărilor prevăzute în proiectele de amenajare, ameliorare şi punere în valoare a terenurilor degradate şi poluate. Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât pentru agricultură şi silvicultură este constituită pentru a asigura folosirea cât mai eficientă a suprafeţelor de teren proprietate de stat şi a se înlătura risipa sau degradarea acestuia. Taxele tradiţionale (autentice) reprezintă o formă a impozitelor indirecte, o plată pe care persoanele fizice sau juridice o fac pentru serviciile efectuate lor de instituţiile publice. Aceste taxe îndeplinesc condiţiile specifice impozitelor şi anume : au caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie din partea statului, taxele autentice aduc plătitorilor o contraprestaţie în servicii din partea statului. Taxele autentice se clasifică dupa mai multe criterii şi anume: a) după natura actelor şi faptelor generate, taxele tradiţionale pot fi grupate în :  taxele judecătoreşti sunt încasate de instanţele de judecată pentru acţiunile introduse de către diferite persoane fizice sau juridice pentru soluţionare.  taxelor de notariat sunt plătite notariatelor pentru eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea unor acte, copii sau traduceri ale acestora.  taxele consulare sunt încasate de consulate pentru acordarea de vize, eliberarea de certificate de origine, etc.  taxele de administraţie sunt percepute de către diferite organe ale administraţiei de stat pentru eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii,etc. b) după obiectul operaţiunii (modul de încasare), taxele autentice se grupează astfel :  taxe de timbru, percepute cu prilejul efectuării de către instituţiile de drept a unor operaţii ca: autentificări de acte, eliberări de documente (cărţi de identitate, eliberări de paşapoarte, permise de conducere), legalizări de acte, etc.  Taxe de înregistrare, percepute cu ocazia vânzării de imobile, constituirii, fuzionarii sau desfiinţării unor societăţi de capital, fiecărei operaţii de vânzare la bursă. Taxele pot fi încasate în numerar sau prin aplicarea de timbre fiscale, iar stabilirea lor se face fie în sume fixe, fie ad valorem (în cazul în care serviciile supuse taxării pot fi exprimate valoric, adică evaluate în bani).

73

Întrebări recapitulative : Care sunt taxele indirecte ? Rolul impozitului pe profit Care sunt veniturile neimpozabile ? Care sunt taxele de consumaţie ?

Modulul IV EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR Obiectiv general : Formele evaziunii fiscale Obiectivele specifice : 1. Trezoreria publică 2. Finanţele publice locale 3. Organizarea finanţelor locale 4. Asigurările sociale în România 5. Repercusiunea impozitelor Cuvinte cheie : finanţe publice, asigurări sociale, trezoreria publică

EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

4.1. Conţinutul şi formele evaziunii fiscale Conform dispoziţiilor legii nr.87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, fenomenul de evaziune fiscală reprezintă sustragerea prin orice mijloace, în intregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare, de către persoanele fizice şi juridice române şi străine, având calitatea de contribuabili. Formele evaziunii fiscale : Exista două mari categorii a evaziunii fiscale :

74

1) Evaziunea fiscală legală (licită sau legitimă) 2) Evaziunea fiscală ilicită (frauduloasă) 1) Evaziunea fiscala legală este forma de evaziune care constă în sustragerea, la adăpostul legii, de către contribuabilii de drept, a unei părţi din materia impozabilă, fără ca fapta lor să fie considerată contravenţie sau infracţiune şi să fie sancţionată ca atare. Acest fapt este posibil prin legislaţie fiscală care prezintă lacune, ambiguităţi sau orice explicaţii contradictorii. Evaziunea fiscală legală are o frecvenţă mai ridicată în perioadele de fertilitate legislativă (perioadele de modificări de legi), în scopul promovării unor politici economice în anumite domenii de activitate. O altă posibilitate legală de sustragere de la plata impozitelor şi a taxelor datorate statului, folosită de diverşi contribuabili o reprezintă existenţa paradisurilor fiscale sau a oazelor fiscale, adică a acelor jurisdicţii străine care percep impozite mici la anumite categorii de venituri, unde îşi stabilesc domiciliul fiscal sau resedinţa fiscală diferite persoane fizice şi juridice. Exemple de astfel de paradisuri sunt: Elveţia, Luxembourg, Hong-Kong, Insulele Bahamas, Insulele Bermude, Insulele Belize, Panama, Cipru, etc. 2) Evaziunea fiscală ilicită presupune eludarea în mod deliberat şi în cunostinţă de cauză a legislaţiei fiscale în vigoare, de către cei obligaţi prin lege să plătească statului impozite, taxe şi diverse contribuţii. În mod concret evaziunea fiscală frauduloasă constă în disimularea obiectului impozabil. Frauda fiscală are o arie de manifestare mult mai extinsă decât evaziunea licită, fiind întâlnită în mod frecvent în cazul veniturilor declarate de contribuabilii plătitori, respectiv în cazul impozitului pe venitul net global, pe profit, pe succesiuni,etc. În general este foarte dificil să fie identificate toate procedeele la care recurg unii contribuabili pentru a se sustrage de la obligaţiile lor fiscale. Cu toate aceastea, mare diversitate de procedee utilizate în practica fiscală, este posibilă totuşi o clasificare a formelor de evaziune fiscală ilicită, în : a) fraude tradiţionale sau prin disimulare ; b) fraude juridice ; c) fraude contabile ; d) fraude prin evaluare. a) Frauda tradiţională constă în sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin folosirea unor documente inexacte sau neîntocmirea documentelor legale necesare impunerii (declaraţii de impunere fictive, refuzul de a face declaraţiile de impozitare, micşorarea scriptică a încasărilor, neînregistrarea unor încasări, vânzarea fără factură, etc.) b) Frauda juridică sau frauda prevederilor legale constă în escamontarea naturii reale a unor activităţi sau a unui contract, în vederea eludării dispoziţiilor legilor fiscale (ex. transformarea unui contract de asociere în contract de muncă) c) Frauda contabilă constă în utilizarea unor documente contabile fictive (facturi, chitanţe, foi de vărsământ, avize de expediţie, ordine de plată) în vederea majorării scriptice a cheltuielilor efectuate şi a diminuării veniturilor în scopul micşorării masei impozabile şi implicit a stabilirii unei TVA dedusa inexact. d) Fraudă prin evaluare constă în subevaluarea stocurilor, amortismentelor, provizioanelor sau a altor cheltuieli nedeductibile din punct de vedere legal, în scopul

75

În practica fiscală există numeroase forme de evaziune fiscală frauduloasă. Unele se întâlnesc mai frecvent, dintre care amintim : - întocmirea de declaraţii de impunere şi documente de plăţi fictive ; - nedeclararea materiei impozabile; - ţinerea unor registre de evidenţă duble (unul real şi altul fictiv); - declararea unor venituri impozabile mai mici decât cele reale; - vânzarea fără factură; - neînregistrarea integrală veniturilor realizate sau înregistrarea eronată a acestora; - nevirarea la bugetul statului a impozitului pe dividende ; - falsificarea bilanţului contabil. Evaziunea fiscală în România Examinarea evaziunii fiscale în România evidenţiază ca acest fenomen şi-a pus amprenta în mod pregnant asupra procesului de tranziţie a ţării noastre spre economia de piaţă. Evaziunea fiscală în tranziţie se datorează atât vidului legislativ din primii ani ai acestei perioade, ambiguităţile, necoordonările sistemului de acte normative adoptate ulterior în acest domeniu, cât şi inexistenţa unei politici fiscale coerente şi, nu în ultimul rând datorită inflaţiei şi a presiunii fiscale, fenomene economico-sociale, care au dus la multe cazuri de evaziune fiscală. După anul 1989, faptele de evaziune fiscală comise în România au ajuns la nişte cote alarmante, devenind un fenomen de masă. Statisticile oficiale atestă că la nivelul anului 1996, 60% din bugetul ţării era subminat de fapt de evaziunea fiscală, iar 20% din economie era subterană. Numeroasele cazuri de sustragere ale contribuabililor plătitori de la obligaţiile lor fiscale au loc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate, prin utilizarea de facturi fictive în care sunt înscrise preţuri mai mici decât cele reale. O modalitate ingenioasă de sustragere de la plata impozitelor o reprezintă înfiinţarea unor firme căpuşă sau firme fantomă. În numele firmelor fantomă erau emise ordine de plată fictive, în baza cărora se sustrageau de la impozitele datorate bugetului de stat sume de bani foarte mari. Domeniile predilecte pentru evazioniştii fiscali în ţara noastră sunt industria alcoolului şi industria combustibililor. Dintre produsele petroliere numai benzina, motorina şi combustibilul M sunt accizate. Din acest motiv a scăzut producţia de combustibili accizati şi a crescut producţia de produse neaccizate (cu denumirea de fracţie sau de concentraţi), care au parametri tehnici apropiaţi de cei ai produselor accizate şi care sunt utilizaţi în locul acestora, în detrimentul statului care este păgubit prin neplata accizelor şi a TVA care i se cuvine. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în România Examinarea fenomenului evazionist din România evidenţiază ca de fapt toate formele de evaziune fiscală afectează în mod inegal diferitele categorii de impozite şi de contribuabili, modifică distribuirea veniturilor în societate, creează inegalităţi între membrii acesteia şi cel mai nociv este faptul ca influenţează asupra mecanismelor concurenţei. A tolera evaziunea fiscală sub oricare din formele sale sau a o favoriza sub diferite forme mascate înseamnă de fapt a fi de acord cu implicaţiile negative în plan economic şi social ale acesteia. În scopul prevenirii faptelor de evaziune fiscală, Legea

76

nr.241/2005 prevede obligaţiunile care revin contribuabililor plătitori de impozite şi taxe, şi anume : a) de a întocmi documentele fiscale prevăzute de lege; b) de a permite şi a înlesni controlul fiscal ; c) de a calcula corect impozitele şi taxele datorate şi de a plăti la termenele legale, bugetului sau fondului banesc beneficiar. Faptele de evaziune fiscală cu un grad mai mic de periculozitate socială sunt sancţionate ca fapte contravenţionale. În aceleaşi scopuri preventive, regimul sancţional instituit de Legea 87/1994, vizează toate categoriile de contribuabili care au calitatea de subiecte impozabile, toate sustragerile de la plata impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor ce reprezintă venituri de interes public şi sunt clasificate ca evaziuni fiscale, în funcţie de gradul de periculozitate, ca infracţiuni sau contravenţii şi sunt sancţionaţi toţi care se fac vinovaţi de asemenea fapte. Alături de aceste măsuri este indicat să se identifice şi alte modalităţi de limitare şi eliminare a fenomenului evazionist, cum ar fi : a) unificarea legislaţiei fiscale şi armonizarea acesteia cu întregul sistem de legi din ţara noastră ; b) eliminarea ambiguităţilor din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi corelarea judicioasă a facilităţilor fiscale reglementate prin lege ; c) coordonarea unitară de către Ministerul Finanţelor, a tuturor activităţilor de supraveghere fiscală şi respectiv de control fiscal şi eliminarea tuturor paralelismelor şi suprapunerilor din acest domeniu ; d) extinderea controalelor fiscale prin sondaje ; e) cresterea cointeresării aparatului fiscal la efectuarea unor supravegheri şi controale de calitate; f) organizarea unui sistem informaţional care să poată fi consultat operativ pentru obţinerea datelor necesare identificării, analizarii şi combaterii faptelor de evaziune fiscală ; g) asigurarea unui sistem permanent de pregătire profesională a persoanelor cu atribuţii de identificare şi combatere a evaziunii fiscale,etc.

4.2. Repercusiunea impozitelor În conformitate cu principiul echităţii fiscale, plătitorul impozitului ar trebui să fie una şi aceeaşi persoană cu suportatorul efectiv al acestuia. În practica fiscală acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. În cazul în care cel ce plăteşte impozitul este şi suportatorul efectiv al acestuia, avem de-a face cu o incidenţă directă. De exemplu salariaţii care plătesc impozitul pe salarii sunt cei care suportă impozitul pe veniturile realizate din salarii. Dacă persoana care plăteşte impozit statului nu este însă una şi aceeaşi cu persoana care îl suportă în mod efectiv, atunci avem de-a face cu o incidenţă indirectă sau repercusiune. Repercutarea poate avea loc mai usor în cazul impozitelor indirecte, deoarece acestea sunt vărsate la bugetul statului de către întreprinzatori, care la rândul lor le includ în preţul mărfurilor vândute, transferându-le astfel asupra cumpărătorilor.

77

Transpunerea impozitelor plătite de anumite persoane în sarcina altor persoane, se poate realiza pe mai multe căi şi anume prin: a) includerea în preţul de vânzare a mărfurilor sau includerea în tarife a impozitelor directe şi recuperarea lor de la beneficiari; b) aprovizionarea, în condiţii propice, cu materii prime, materiale, mărfuri la preţuri avantajoase, ceea ce face posibil transpunerea impozitului asupra furnizorilor ; Transpunerea impozitelor plătite de către unele persoane în sarcina altor persoane, poate fi parţială sau totală în funcţie de anumiţi factori, precum : a. gradul de concentrare a producţiei ; b. raporturile existente pe piaţă între cerere şi ofertă (în cazul în care cererea este mai mare decât oferta se poate realiza mai uşor repercusiunea totală) ; c. gradul de mecanizare şi automatizare a produselor ; d. gradul de ocupare a forţei de muncă ; e. calitatea mărfurilor şi a serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării (mărfurile cu cerere inelastică permit transpunerea impozitului într-o mai mare măsura decât cele cu cerere elastica), etc.

4.3. Facilităţi fiscale Facilităţile fiscale sunt acordate de autoritatea fiscală în mod concret sau cu caracter de generalitate, atunci când se urmăreşte stimularea unor activităţi, atragerea de investitori în anumite zone, remunerarea unor servicii deosebite, combaterea şomajului, stimularea unor anumite categorii de firma, etc. În România, la ora actuală facilităţile fiscale au un caracter mai puţin general cum ar fi: facilităţi acordate în cazul investiţiilor în zonele defavorizate sau cu impact major, facilităţi fiscale şi vamale specifice acţiunilor de leasing, facilităţi acordate pentru firmele create de persoanele disponibilizate de la anumite regii autonome sau companii naţionale, precum şi pentru crearea întreprinderilor mici şi mijlocii. Facilităţile fiscale se pot grupa după urmatoarele categorii principale: a) facilităţi fiscale specifice investiţiilor noi; înlesniri acordate investiţiilor în zonele defavorizate, facilităţi acordate pentru firmele create de persoanele disponibilizate, facilităţi acordate în cazul investiţiilor cu impact major; b) facilităţi sub forma înlesnirilor la plata obligaţiilor fiscale a contribuabililor fizici sau/ şi juridici; c) facilităţi fiscale acordate întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) pentru stimularea iniţiativei particulare. o Regimul zonelor defavorizate este reglementat prin acte normative elaborate în acest sens şi menţioneaza că societăţile comerciale cu capital majoritar privat, persoane juridice române ca şi persoanele fizice care au calitatea de întreprinzător particular sau asociaţiile particulare care-şi desfăşoară activitatea într-o zonă defavorizată, beneficiază pentru investiţiile nou create de următoarele facilităţi : a) scutirea de la plata TVA şi a taxelor vamale aferente impozitului de active imobilizate amortizabile, cumpărate pentru realizarea de investiţii in zona defavorizată ; b) restituirea taxelor vamale pentru materii prime, piese de schimb sau componente importate în vederea realizării producţiei proprii în zonă ;

78

c) scutirea de la taxa impozitului pe profit pe durata de existenţă a zonei defavorizate ; d) scutirea de la taxa prevăzută pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri destinate realizării investiţiilor Facilităţile fiscale menţionate sunt însoţite şi de alte avantaje de natură financiară, acordate de guvern. Aceste facilităţi se fac firmelor care-şi au sediul sau îşi desfăşoară activitatea în zonă, dacă prin investiţia respectivă creează noi locuri de muncă pentru forţa de muncă neocupată sau pentru membrii familiilor acestora. o Investiţiile realizate de persoanele disponibilizate beneficiază de facilităţi ca urmare a restructurării la care sunt supuse întreprinderile româneşti la care statul este majoritar. o Investiţiile cu impact major beneficiază de facilităţi în scopul atragerii de capitaluri in România. În acest sens s-au instituit norme potrivit cărora investiţiile care depăşesc anumite limite de mărime (numite investiţii cu impact major) beneficiază de facilităţi fiscale importante dacă participă la constituirea sau majorarea capitalului unei societăţi comerciale, sau dobândeşte acţiuni de la stat sau de la alta administraţie publică, cu condiţia ca valoarea investiţiei eşalonată pe maximum doi ani sa fie mai mare de 50 de milioane de dolari; pentru investiţiile în alte zone decât cele defavorizate, în care rata şomajului este de peste 10%, condiţia este cel puţin 50 de milioane de USD ; iar în domeniul construcţiei de locuinţe, investiţia eşalonată pe trei ani, trebuie să fie mai mare de 60 de milioane de USD. o Facilităţile sub forma înlesnirilor la plata obligaţiilor fiscale se acordă în cazul în care întreprinderea se află într-o situaţie dificilă din punct de vedere al încasărilor veniturilor bugetare. În acest caz administraţia fiscală încearcă să stimuleze contribuabilii în a-şi achita obligaţiile fiscale, prin acordarea de reduceri în cazul plăţii la termen, sau scutiri ori reducerii ale penalităţilor calculate. o Facilităţi fiscale pentru IMM au în vedere stimularea iniţiativei particulare. Conform Legii nr.133/ 1999 pentru înfiinţarea şi dezvoltarea IMM autoritatea legislativă are în vedere stimularea întreprinzătorilor privaţi. Întreprinderile se clasifică în funcţie de numărul mediu scriptic de angajaţi în : - microîntreprinderi (de la 1 până la 9 salariaţi) ; - întreprinderi mici (de la 10 la 49 de salariaţi) ; - întreprinderi mijlocii (între 50 şi 249 de salariaţi).

4.4. Trezoreria publică 4.4.1. Definiţie şi structură Pentru că finanţele publice să funcţioneze, statul are nevoie de servicii financiare prin care să deruleze fondurile.

79

Trezoreria poate fi definită ca fiind totalitatea serviciilor financiare pe linie de stat, plasate sub autoritatea Ministerului Finanţelor şi organizaţiile în profil teritorial care au ca scop realizarea rolului finanţelor publice şi asigurarea disciplinei bugetare. În România trezoreria publică este cunoscută sub denumirea de Trezoreria generală a statului şi cuprinde operaţiuni de încasări şi plăţi în lei şi în valută ce pot privi : a) veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale ; b) veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice, care, potrivit reglementărilor legale se administreză în regim extrabugetar ; c) datoria publică externă şi internă, inclusiv evidenţa şi plata serviciilor datoriei publice interne şi externe ; b) alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public reglementate prin dispoziţii legale, inclusiv drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului la baza carora stau acorduri şi convenţii guvernamentale. Trezoreria statului are un cont general deschis la Banca Naţionala, al cărui sold activ se formează din disponibilităţile trezoreriilor din cadrul serviciilor publice descentralizate ale Ministerului Finanţelor. Soldul contului este inclus în bilanţul Băncii Naţionale a României. Disponibilităţile aflate în contul general al trezoreriei statului pot fi utilizate pentru: a) acoperirea temporară a deficitului din anul precedent şi din anul curent al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale; b) acoperirea temporară a golurilor de casă înregistrate în bugetele locale; c) efectuarea de plasamente financiare pe termen scurt prin BNR, care acţionează ca agent al statului; d) împrumuturi pe termen mediu si lung pentru finanţarea şi refinanţarea deficiţelor anuale ale bugetelor de stat pe seama disponibilităţilor pe termen mediu şi lung din contravaloarea în lei a împrumuturilor externe. În concluzie trezoreria statului se prezintă ca o bancă a finanţelor publice care realizează operaţiuni de încasări şi plăţi, de plasamente financiare care privesc bugetul public şi fondurile extrabugetare pentru asigurarea echilibrului financiar. 4.4.2. Funcţiile trezoreriei publice Trezoreria publică are un triplu rol : a) de agent financiar al statului ; b) de actor privilegiat al politicii economice ; c) de creştere în materie internaţională. a) Trezoreria publică - agent financiar al statului Misiunea esenţială a trezoreriei este de a realiza acoperirea cheltuielilor statului. Acest rol implică evident şi funcţia de casier public, prin serviciul Contabilitate generală al Trezoreriei. Prin contul general pe care îl posedă pe lângă Banca Naţională se derulează intrările şi ieşirile de fonduri care privesc veniturile bugetare colectate de la contribuabili şi cheltuielile publice ocazionate de serviciile publice. O caracteristică importanta a acestui cont este faptul ca nu trebuie să fie niciodata descoperit (în roşu). Aceasta se explică prin faptul ca statul nu trebuie să se gasească în situaţia încetării de

80

plăţii. Trezoreria publică are rolul de a supraveghea alimentarea cu fonduri şi de a echilibra balanţă de încasări şi plăţi. b) Trezoreria publică - actor privilegiat al politicii economice Acest rol este indispensabil legat de relaţiile statului cu economia. Trezoreria publică trebuie să evalueze suma probabilă a resurselor pe care intermediarii financiari pot să le colecteze şi să aibă o viziune asupra modului de folosire a acestor resurse. Ea trebuie să supravegheze satisfacerea nevoilor care nu pot fi acoperite în mod direct de către stat, dar să ţină seama şi de efectele apelării la piaţă financiară, pentru a acoperi aceste nevoi, asupra nevoilor proprii ale sectorului privat. În România continuă să fie subvenţionate de către stat unele activităţi economice (mineritul, înteprinderile de stat cu nevoi sociale mari), ceea ce presupune direcţionarea banilor publici spre aceste activităţi. Pe de altă parte statul fiind acţionar majoritar la unele întreprinderi publice, participă la finanţarea directă a acestora prin aport de fonduri proprii, prin dotarile cu capital sau subscripţii la majorarea capitalului. În economiile moderne, statul este interesat să susţină şi sectorul privat şi are dreptul să intervina pentru a asigura stabilitatea unor preţuri în cadrul unei economii concurenţiale imperfecte. c) Rolul crescând al trezoreriei în materie internaţională Acest rol decurge din sectorul deschis al economiilor contemporane, în care echilibrul financiar al statelor este direct afectat de constrângerile externe, economice sau monetare. Statele dezvoltate sunt, pe de altă parte, confruntate individual sau colectiv cu problemele puse de subdezvoltare: natura ajutorului ce trebuie acordat acestora, ponderea datoriei externe pentru ţările în curs de dezvoltare, problemele reeşalonării datoriilor . Alt rol al trezoreriei este să supravegheze evoluţia balanţei de plăţi, funcţie îndeplinită de BNR şi de alte ministere. Aceasta funcţie constituie unul din parametrii care condiţionează echilibrul economic general, şi pentru că trezoreria publică participă ca actor şi controlor, la gestionarea soldurilor şi îndatorării externe.

4.5. Finanţele publice locale Finanţele locale ocupă azi un rol esenţial în procesul transformării societăţilor moderne care sunt angajate în realizarea descentralizării colectivităţilor teritoriale. Finanţele publice locale fac parte din finanţele publice generale şi ocupă un rol important asupra economiei naţionale. După 1989 încercarea de descentralizare şi de crestere a autonomiei locale în lumina prevederilor Constituţiei, s-a concretizat prin adoptarea unor legi cum ar fi: Legea administraţiei publice locale, Legea nr.215/2001; Legea finanţele publice locale, Legea nr.273/2006. Conducerea locală potrivit legislaţiei actuale este asigurată de un organ legislativ (consiliul) şi un organ executiv (primarul şi preşedintele Consiliului judeţean). Autorităţile administraţiei publice locale au o serie de competenţe şi răspunderi în ceea ce priveşte finanţele publice locale, cum ar fi : Elaborarea, aprobarea şi executia bugetelor locale; Stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale în condiţiile legii ; Stabilirea şi urmărirea cheltuielilor publice ; Gestionarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică sau privată, a colectivităţilor locale;

81

Controlul financiar de gestiune asupra patrimoniului local. 4.5.1. Autonomia şi organizarea finanţelor locale Începând din anii 1980 s-a ajuns la înlocuirea politicilor Keynesianiste cu o politică a ofertei, ceea ce a implicat o largă mişcare de liberalizare a economiei, concretizată în retragerea într-o oarecare măsură a statului din economie şi susţinerea unor reglementări privind libera concurenţă. În acest context a avut loc o reorientare a fondurilor publice şi a redefinirii politicilor publice, ceea ce a însemnat ca şi colectivităţile locale să preia o parte din responsabilitatea privind politicile economice la acest nivel. Autonomia financiară a colectivităţilor locale este absolut necesară, deoarece nu poate exista autonomie administrativă fără cea financiară, care-i asigură suportul material al funcţionării. Principiile generale enumerate de CEAL 11 sunt , printre altele, următoarele :  Colectivităţile locale, au dreptul, în cadrul politicii economice naţionale, la resursele proprii adecvate de care să poată dispune liber ;  Resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile stabilite pentru ele prin constitutie sau lege ;  Cel puţin o parte din resursele financiare ale colectivităţilor locale trebuie să provină din impozite şi taxe locale, în proporţiile stabilite la nivelul autorităţilor locale, în limitele legii ;  Protecţia colectivităţilor locale mai slabe din punct de vedere financiar impune instituirea unor proceduri de ajustare sau a altor masuri echivalente, care să corecteze efectele repartizării inegale a potenţialelor surse de finanţare ;  Subvenţiile acordate colectivităţilor locale nu trebuie să fie destinate, în măsura în care este posibil, unor proiecte expres specificate ;  În scopul finanţării propriilor obiective de investiţii, colectivităţile publice locale trebuie să aibă acces, conform legii, la piaţa naţională de capital. Organizarea finanţelor locale îşi are originea în autorizarea autorităţilor teritoriale în administrarea colectivităţilor respective. Această organizare permite degrevarea finanţelor centrale de o seamă de cheltuieli, reducerea numărului şi amploarea fluxurilor băneşti între cele două niveluri structurale ale finanţelor publice precum şi o mai clară urmărire a modului cum sunt folosite fondurile constituite. Indiferent de gradul de autonomie a comunităţilor locale, se consideră ca la baza descentralizării financiare stau următoarele principii, ca fiind cerinţe ale stabilităţii finanţelor publice ale ţării :  Principiul diversităţii, explicat pe seama varietăţii de forme şi de măsuri diferite, de solicitate de bunuri şi servicii publice ;

11

Problematica generală a autonomiei locale pentru statele europene face obiectul Cartei Europene a Autonomiei Locale (CEAL), întocmită de către Consiliul Europei, pe baza unui proiect propus de Conferinţa Permanentă a Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa. 82

 Principiul echivalentei în finanţarea serviciilor publice, explicat pe seama beneficiilor geografice pe care acestea le aduc cetăţenilor ;  Principiul acceptării costului descentralizării determinat de diferenţele fiscale regionale, care se interferează cu răspunderea în spatiu a activităţilor economice ;  Principiul asigurării serviciilor sociale vitale, conform căruia aceasta sarcină cade în seama autorităţilor centrale ;  Principiul accesului echitabil la resursele financiare publice, determinat de situaţia unor colectivităţi locale a căror balanţă dintre nevoi şi capacitatea fiscală este deficitară;  V echilibrului financiar, pe cât posibil şi la nivelul unităţilor administrativteritoriale.

Finantele locale D.G.F.P.C.F.S. la nivel de judet si municipiul Bucuresti si sectoare de municipii

Administratii financiare

Municipale

Orăşeneşti

Comunale

Fig. 7.5.1. Structura finanţelor locale 4.5.2. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor Separarea atribuţiilor administraţiei centrale de cele locale condiţioneaza modul de repartizare a veniturilor şi cheltuielilor între cele două nivele. Acest proces este determinat de următoarele : a) de gradul de dezvoltare regională ; b) de concentrarea populaţiei ; c) de nivelul de bunăstare al cetăţenilor ; d) de posibilităţile de finanţare din resurse locale a cheltuielilor prevăzute ; e) de gradul de intervenţie a puterii centrale la nivel local. Autorităţile locale nu au libertatea de a încasa orice venituri şi nici de a efectua orice cheltuieli. În cazul veniturilor, ele pot efectua împrumuturi numai în condiţii strict stabilite prin lege, pot percepe anumite tipuri de impozite şi taxe locale, iar nivelul subvenţiilor şi al alocaţiilor bugetare este reglementat. În cazul cheltuielilor, sunt obligate să înscrie în bugetul local toate cheltuielile referitoare la buna funcţionare a serviciilor publice ce se desfăşoară pe teritoriul aflat în propria lor administratie-învăţământ, justiţie, salubritate, primării, ordine publică, etc., precum şi cheltuieli în cadrul datoriei publice pentru împrumuturile contractate.

83

Structura veniturilor bugetare locale, conform clasificaţiei funcţionale, se prezintă astfel : a) venituri proprii ale bugetelor locale, reglementate prin Legea finanţelor publice şi Legea privind finanţele publice locale: impozite, taxe şi vărsăminte cuvenite de la plătitori (agenţi economici şi instituţii publice) de importanţă locală; impozite şi taxe locale (de la populaţie sau de la persoane juridice). b) Venituri atribuite, în care intră sumele defalcate din anumite venituri cuvenite conform legii: sumele defalcate din impozitul pe salariu, sau chiar atribuirea cel putin temporară, a altor impozite pe veniturile persoanelor fizice ; c) Transferuri acordate de la bugetul de stat pentru finanţarea unor obiective de interes naţional, dar care pot fi mai eficient organizate şi controlate de către organele locale: acţiuni de protecţie socială, investiţii de importanţă deosebită ; d) Împrumuturile contractate pe piaţa financiară internă sau externă, fie direct în numele organelor administraţiei publice locale, fie garantate de guvern. Conform clasificaţiei economice, Legea finanţelor publice locale, prezintă în Anexa 1 următoarele categorii de venituri proprii :  Venituri curente, care includ: impozite (impozitul pe profit, alte încasări din impozite directe), vărsăminte din profitul net de la instituţiile publice, diverse venituri (din amenzi şi sancţiuni, din concesiuni şi închirieri, din valorificarea bunurilor confiscate, alte surse) ;  Venituri din capital obţinute din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice ;  Venituri cu destinaţie specială: taxe speciale, din fondul pentru drumurile publice, din fondul de intervenţie, din fondul pentru locuinţe, din amortizarea mijloacelor fixe, donaţii şi sponsorizări, etc. Structura cheltuielilor bugetare locale este în conformitate cu clasificaţia bugetară şi caracterizează căile de finanţare a acţiunilor specifice realizate pe plan local. Legea finanţelor publice locale, prezintă în Anexa 2 următoarele categorii de cheltuieli, conform clasificaţiei funcţionale :  Servicii publice generale de la nivel local (autorităţile executive) ;  Acţiuni social-economice: învăţământ, sănătate, cultură şi religie, asistenţă socială, ajutoare şi indemnizaţii ;  Servicii, dezvoltare publică şi locuinţe ;  Actiuni economice în domeniul transporturilor, agriculturii şi alte sectoare ;  Fondul pentru garantarea împrumuturilor externe, plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente ;  Datoria publică: plata de dobânzi şi de comisioane aferente ;  Rambursarea de împrumuturi şi echilibrarea bugetară ;  Fond de rezervă, etc. Lista impozitelor, taxelor şi altor venituri ale bugetelor locale CAPITOLUL I Venituri proprii care se prevăd în bugetele proprii ale judeţelor A. VENITURI CURENTE 1. Impozitul pe profit 84

2. Alte impozite directe 2.1.Alte încasări din impozite directe 3. Vărsăminte din profitul net 4. Vărsăminte de la instituţiile publice 4.1.Alte venituri de la instituţiile publice 5. Diverse venituri 5.1. Venituri din amenzile şi sancţiunile aplicate, potrivit dispoziţiilor legale, de organele proprii 5.2. Restituiri de fonduri din finanţarea bugetară locală a anilor precedenţi 5.3. Venituri din concesiuni şi închirieri 5.4. Încasări din valorificarea bunurilor confiscate, potrivit legii 5.5. Încasări din alte surse. B. VENITURI DIN CAPITAL 6. Venituri din valorificarea unor bunuri 6.1. Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice C. VENITURI CU DESTINATIE SPECIALA 7. Taxe speciale 8. Venituri din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat 9. Venituri din fonduri pentru drumurile publice 10. Venituri din fondul de investiţie 11. Venituri din fondul pentru locuinţe 12. Sponsorizări, donaţii 13. Venituri din amortizările de mijloace fixe 14. Sume acordate de persoanele juridice şi fizice în vederea participării la finanţarea unor acţiuni de interes public. O sursă importanta a veniturilor bugetare locale o reprezintă 47% din impozitul pe venit datorat bugetului de stat, 22% din impozitul pe venit datorat bugetului de stat se virează la D.G.F.P. care o repartizează în proporţie de 80% bugetelor locale în baza unor criterii (suprafaţă, populaţie, venituri proprii, an precedent, impozitul pe ventul mediu pe locuitor), iar 20% se repartizează de către Consiliul Judeţean în cadrul sedinţei. O cotă de 13% din impozitul pe venit se virează la bugetul judeţean. De asemenea alocă sume din alte venituri ale bugetului de stat în special T.V.A – ul pentru acoperirea cheltuielilor cu personal din învaţămînt, ajutoare sociale, protecţia copilului şi echilibrarea bugetelor locale deficitare. 12 Legea nr.27/1994 este cea care reglementează sistemul impozitelor şi taxelor locale, format din următoarele contributii: a) Impozitul pe clădiri plătit de persoanele fizice şi juridice ; b) Impozitul pe teren plătit de aceiaşi contribuabili ; c) Taxa asupra mijloacelor de transport; d) Taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor, autorizaţiilor în domeniul constructiilor; f) Taxe pentru folosirea mijloacelor de publicitate (afişaj, reclamă) ; g) Taxe pentru şederea în staţiunile turistice şi alte taxe locale; h) Taxe pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, etc. 12

Legea finaţelor publice locale 273/2006 şi legea bugetului de stat a fiecarui an.. 85

4.5.3. Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică (comună, oraş, municipiu, judeţ, sector). Proiectele bugetelor locale se elaborează pe baza proiectelor de buget proprii ale administraţiilor publice locale.La bugetele locale se anexeazaă programele întocmite de către instituţiile publice de interes local, în scopul finanţării unor acţiuni, obiective, proiecte, după ce, în prealabil au fost verificate de către ordonatorii principali de credite. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă proiectele bugetelor locale echilibrate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, până la data de 15 Mai a fiecărui an, urmând ca acestea să depună la Ministerul Finanţelor proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului, cel mai târziu până la 1 Iunie a fiecărui an. Ministerul de Finanţe cu acordul Guvernului comunică Direcţiei de Finanţe până la 1 Iulie limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi criteriile de repartizare a acestora pe unităţile administrativ-teritoriale în vederea definitivării proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite. În etapa următoare, ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite, elaborează noile propuneri pentru proiectul bugetului, pe care le depun la Direcţiile de Finanţe, care la rândul lor transmit la Ministerul Finanţelor toate proiectele bugetelor locale şi pe ansamblu ale judeţului. Proiectul bugetelor locale se prezintă spre aprobare consiliilor locale, judeţene, în termen de maxim 30 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat. Pe parcursul exerciţiului bugetar consiliile locale, judeţene, au posibilitatea aprobării unor rectificări ale bugetelor locale în termen de 30 zile de la intrarea în vigoare a rectificării bugetului de stat. Consiliile locale adoptă proiectul bugetului local după ce acesta a fost votat pe capitole, articole, subcapitole şi anexe. Executia anuală a bugetului local este reflectată în costurile anuale de execuţie, pe care le întocmesc ordonatorii principali de credite şi le prezintă spre aprobare până la 31 Mai a anului urmator, consiliilor judeţene şi consiliilor locale. Controlul realizării prevederilor din bugetele locale revin camerelor de conturi judeţene în cadrul prerogativelor date de articolul 18 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi functionarea Curţii de Conturi. Etapele procesului bugetar la nivelul colectivităţilor locale se refera lă:  Elaborarea proiectelor de buget, se bazează pe proiectele de buget proprii ale administraţiei, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local. Aceasta se face cu sprijinul organelor financiare de specialitate de la aceste nivele, adica primăriile şi prefecturile;  Dezbaterea proiectului de buget şi aprobarea acestuia se face la nivelul organelor locale alese care au competenţe în stabilirea şi modificarea impozitelor şi taxelor în limitele prevăzute de lege. Aceste organe sunt consiliile judeţene.  Execuţia bugetului local cade în sarcina organelor executive ale unităţilor administrativ-teritoriale (primării), rolul important revenind organelor financiare locale care urmăresc încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate.

86

 Examinarea şi aprobarea contului de execuţie bugetară de către organele locale alese şi prezentat de organele de decizie până la data de 1 Iulie a anului următor (consilii).

4.6. Asigurările sociale în România 4.6.1. Principiile şi rolul asigurărilor sociale Asigurările sociale de stat constituie unul din mijloacele de garantare şi realizare a drepturilor cetăţenilor care rezultă din Constituţie şi din Codul Muncii. Asigurările sociale de stat ca instituţie, participă la repartiţia unei părţi a produsului intern brut, constituind un mijloc de control asupra formării, repartizării şi utilizării acesteia. Transferurile de fonduri băneşti pentru asigurarea securităţii sociale, sunt însoţite de contraprestaţii, la rândul lor dependente de producerea unui eveniment aleatoriu. Rolul asigurările sociale de stat reiese din natura şi din principiile care stau la baza acestora, precum şi din modul cum se constituie şi se folosesc fondurile băneşti respective. Sistemul public naţional de asigurări sociale este organizat pe baza următoarelor principii: unicitatea, contributivitatea, obligativitatea, egalitatea, repartiţia, autonomia şi descentralizarea, solidaritatea socială. Vom încerca în următoarele rânduri să arătăm pe scurt conţinutul acestor principii. ♦ Unicitatea. Potrivit principiului unicităţii, statul a organizat un singur sistem public de asigurări sociale, garantat de stat, bazat pe aceleaşi norme de drept.Constituirea sistemului public naţional de asigurări sociale a avut în vedere structura ocupaţională ca urmare a restructurării economice. Existenţa unui sistem unic de asigurări sociale nu înseamnă îngrădirea condiţiilor şi posibilitatea de organizare şi funcţionare a unor sisteme private de asigurări sociale. ♦ Contributivitatea. Acest principiu al contributivităţii prevede ca fondurile sistemului public de asigurări sociale să se constituie în principal pe baza contribuţiilor plătite de persoane fizice şi juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite. ♦ Obligativitatea. În concordanţă cu principiul obligativităţii persoanele fizice care desfăşoară activităţi aducătoare de venituri şi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, sunt cuprinşi, prin efectul legii în sistemul public de asigurări sociale, beneficiind de drepturi şi având obligaţiile reglementate.Persoanele ocrotite prin sistemul public de asigurări sociale se numesc asigurati, aceştia pot fi cetăţeni români, străini sau apatrizi, în perioada cât au domiciliul în România. ♦ Egalitatea. Principiul egalităţii are în vedere faptul că persoanele asigurate beneficiază de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii prevăzute de lege. Cetăţenii sunt ocrotiţi prin asigurările sociale în concordanţă cu sistemul de salarizare, sau după caz, cu venitul realizat, deci salariul reprezintă elementul fundamental în funcţie de care se determină cuantumul indemnizaţiilor, pensiilor şi al ajutoarelor acordate. ♦ Repartiţia. Pricipiul repartiţiei are în vedere ca fondurile sistemului public naţional să se repartizeze între asiguraţi sub forma pensiilor, indemnizaţiilor, ajutoarelor, trimiterilor la tratament balnear, trimiterilor la odihnă, etc. ♦ Autonomia şi descentralizarea. Principiul autonomiei şi descentralizării se bazează pe administrarea de sine stătătoare a sistemului public de asigurări sociale potrivit legii.S-a înfiinţat Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale,

87

prescurtat CNPAS, organism autonom, care administrează legislaţia în domeniul asigurărilor sociale. ♦ Solidaritatea socială. În concordanţă cu principiul solidarităţii sociale, participanţii la sistemul public de asigurări sociale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de actele în vigoare. Rolul asigurările sociale de stat constă în ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile de pierdere a capacităţii de muncă, întărirea disciplinei în muncă, stimularea ridicării calificării personalului şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Asigurările sociale de stat au următoarele funcţii : a) de constituire a fondurilor de securitate socială ; b) de distribuire a fondurilor pe forme de riscuri ; c) de gestiune şi control al fondurilor. În România organul central care realizează politica statului în domeniul muncii şi protecţiei sociale este Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, iar în profil teritorial, Direcţiile Judeţene pentru Probleme de Muncă şi Ocrotire Socială. Aceste organe au rolul de a îndruma, a organiza şi a controla activităţtile de organizare socială. Aşa cum se întâmplă în marea majoritate a ţărilor lumii şi în România sistemele care au fost create, pentru a realiza siguranţa financiară a cetăţenilor, sunt obiectul unor limitării crescânde, ele nemaiputând să asigure o protecţie suficientă beneficiarilor lor. Tranziţiile demografice rapide, determinate de creşterea speranţei de viaţă şi fertilitatea în declin, fac ca proporţia persoanelor în vârstă în populaţia totală să crească semnificativ. Pe măsura dezvoltării economiei naţionale s-au extins şi s-au perfecţionat asigurările sociale, concomitent crescând şi rolul şi importanţa lor. Asigurările sociale cuprind o serie de norme, pentru înfăptuirea unei tot mai bune igiene şi securitaţi a muncii, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii cetăţenilor, ocrotirea pensionarilor. De asemenea au un rol important şi în cazurile de pierdere totală sau parţială a capacităţii de muncă. Asigurările sociale sunt şi o pârghie pe care statul o foloseşte pentru întărirea disciplinei în muncă. Prin modul cum sunt reglementate, prin indemnizaţiile plătite şi prin unele restrictii prevăzute, asigurările sociale stimulează ridicarea calificării personalului, îmbunătăţirea calităţii muncii, stabilitatea salariaţilor în aceeaşi unitate, realizarea unei cât mai mari vechimi în muncă, reducerea numărului de zile nefolosite pentru muncă. Cultivă atitudinea responsabilă faţă de muncă, faţă de familie, contribuie la respectarea normelor de convieţuire socială şi la dezvoltarea atitudinii de apărare a avutului public şi privat. Dar rolul primordial al asigurărilor sociale se referă la asigurarea pensiilor pentru limită de vârstă, a pensiilor pentru invaliditate, a pensiilor de urmaş, a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, a indemnizaţiilor de maternitate şi creştere a copilului până la doi ani sau a copilului bolnav şi acordarea ajutoarelor în caz de deces. Domeniul asigurărilior sociale are ca specific anumite riscuri din aria largă a riscurilor sociale.Având în vedere efectele lor, riscurile sociale, sunt acele evenimente care au incidenţă comună asupra situaţiei economice a indivizilor prin diminuarea veniturilor, sau, invers, prin creşterea cheltuielilor. Economisirea a constituit vreme îndelungată primul mijloc de garantare contra riscurilor sociale pentru individ, fiind socotită sursa pricipală a securităţii sociale. Dar ea garanta o protecţie inegalã pentru indivizi, fiind în funcţie de propensiunea spre consum şi de raportul între masa venitului şi partea ce revine pentru consum. De aceea, pentru

88

salariaţii cu venituri mici reprezenta practic o restricţie pentru satisfacerea nevoilor esenţiale prezente sau o marjă de securitate disproporţionată faţă de riscuri. În plus, instabilitatea monetară eroda puternic, în timp, valoarea reală a economiilor acumulate. În decursul secolului al XIX-lea, ţările recunoscute în prezent ca naţiuni industrializate au fost primele care au beneficiat de urmările revoluţiei industriale, revoluţie care, a transformat faţa Europei şi a reprezentat o parte importantă a istoriei Americii de Nord.Ca rezultat a dezvoltării industrializarii a apărut o clasă nouă, cea a muncitorilor industriali, a căror existenţă a fost dependentă de plata regulată a salariilor şi de cuantumul acestora. În favoarea acestei categorii sociale s-au intreprins măsuri, care ulterior s-au constituit într-un adevărat sistem, precum: facilităţii de economii sponsorizate de Guvern, obligarea patronilor de a nu înlătura muncitorii pe durata îmbolnăvirilor sau a pierderii capacităţii de muncă, în urma accidentelor sau a vârstei înaintate, desigur acestea reprezentând modalităţi limitate de protecţie. Primul sistem de asigurări sociale a fost creat de Guvernul Germaniei în timpul cancelarului Bismark, între anii 1883-1889, deşi încă din anul 1850 statele germane aveau iniţiat un mod de constituire de fonduri pentru îmbolnăvire, la care mucitorii puteau să contribuie.Asigurările sociale, aşa cum le aratã şi numele, erau finanţate prin contribuţii. Ele erau obligatorii pentru salariaţii pentru care au fost create, fie că erau salariaţi sau nu, tineri şi bãtrâni, bărbaţi şi femei neţinând seama de starea de sănătate. Principiul asigurării a reprezentat exprimarea solidarităţii muncitorilor, prin contribuţii plătite în mod regulat pentru a putea fi posibilă suportarea colegilor în timpul cât aceştia aveau nevoie, precum şi a interesului patronilor în finanţarea sistemului a cărui rezultate erau benefice atât pentru forţa de muncă cât pentru conducere. Exemplul Germaniei a fost urmat atât în Europa cât şi în alte continente, astfel că, în anii ‘30, asigurările sociale s-au răspândit în America Latină, Statele Unite şi Canada, iar după cel de-al doilea război mondial şi în ţări din Africa şi Asia. În ultimii 50 de ani sistemele de securitate ,au cunoscut importante evoluţii. Acestea au fost impuse de nevoia unei păci sociale îndeosebi în perioadele de criză sau de presiune economică, precum şi în unele ţări în perioadele de tranziţie, de la sistemele social-economice de un anumit tip la altele, democratice. Evoluţia protecţiei sociale, ca domenii de acţiune, prestaţii acordate, mecanisme de funcţionare,număr şi structură de beneficiari, eficienţă a intervenţiei, a avut loc în strânsă legãtură cu condiţiile istorice, economice şi sociale,din fiecare ţară, astfel încât, în prezent, acţiunile de protecţie socială, vizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor nu numai a riscurilor sociale, determinate de boalã, bãtrâneţe, şomaj, reducerea sau absenţa veniturilor, ci şi de lipsa locuinţei, analfabetism, incultură, degradarea ecologică a mediului, delicvenţă, etc. Asigurările sociale româneşti au vechi tradiţii, pornind de la ‘’ideea asigurărilor sociale obligatorii a muncitorilor’’, care se regăseşte în Legea minelor adoptată în anul 1985, continuând cu Legea Missir din 1902, pentru organizarea meseriilor’’ care a instituit un sistem de asigurări sociale aplicabil exclusiv meseriaşilor’’şi Legea Neniţescu,’’ pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti’’care instituia, ‘’ principiul asigurărilor obligatorii pentru accidente, boli şi bătrâneţe, a tuturor salariaţilor care făceau parte din corporaţii’’, evoluând apoi spre unificarea asigurărilor sociale la nivel naţional, prin adoptarea Legii Ioaniţescu în 1933 şi spre reevaluarea acesteia din urmă în 1938. În anul 1966 s-a aprobat Legea 27/1966, privind pensiile de

89

asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, care până în anul 1977 la apariţia Legii 3/1977 a fost modificată şi republicată în contextul socio-economic al acelor vremuri. Sistemul actual de asigurări sociale şi pensii din România, s-a caracterizat până în anul 1992, printr-un grad ridicat de diversificare, dat de existenţa a mai mult de 8 sisteme independente, proprii unor anumite sectoare de activitate sau profesiuni.La aceea dată funcţionau alături de sistemul asigurărilor sociale de stat, cel al agricultorilor şi cel al pensiilor militare, sisteme de mai mică anvergură cum ar fi, cele ale cooperaţiei meşteşugăreşti, al cultelor, al creatorilor de artă, al avocaţilor. Existenţa mai multor sisteme de asigurări sociale poate avea o influenţă negativă asupra mobilităţii forţei de muncă, putând conduce la o migrare a acesteia spre sectoare ce oferă condiţii mai bune şi beneficii mai mari. Existenţa acestor sisteme de asigurări “mai mici“, organizate pe sfere ocupaţionale, dar bazate de asemenea pe principiul redistribuirii, datorită numărului redus şi în general în scădere, al persoanelor active pentru care se plătesc contribuţii de asigurări sociale, nu au mai reuşit să-şi constitue resursele financiare necesare plăţilor. Acesta a fost motivul pentru care în perioada 1992-1995 au fost integrate în sistemul asigurărilor de stat sistemele de asigurări sociale ale Uniunilor de Creaţie (scriitori, plasticieni, muzicologi şi cineaşti ), Bisericii Ortodoxe Române, Cultului ArmeanoGregorian şi ale Cooperaţiei Mestesugăreşti. Până în aprilie 2001, legislaţia pensiilor de asigurări sociale se baza pe Legea 3/1977, lege care era un act normativ în cea mai mare parte modificat şi completat prin numeroase acte normative, de mai multe niveluri, ce au fost elaborate în cei 24 de ani câţi trecuseră de la apariţia ei (1977-2001).Datorită faptului că Legea 3/1977 prevedea o bază de calcul a pensiei din venturile salariale aferente a 5 ani consecutiv aleşi din ultimii 10 ani, în care s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, salariile realizate în ultimii ani reprezentând decalaje foarte mari în funcţie de sectorul de activitate, s-au creat diferenţe semnificative între nivelele pensiilor unor persoane aparţinând aceloraşi categorii socioprofesionale, având aproximativ aceleaşi perioade de cotizare. De asemenea s-a creat posibilitatea manipulării cuantumurilor unor pensii, pe baza inţelegerii între patroni şi viitorii pensionari. În sistemul pensiilor pentru agricultori, cuantumurile pensiilor calculate conform Legii 4/1977 şi Legii 5/1977 ajunseseră atât de mici încât, cu toate formele de indexare care se aplicau acestora, inflaţia puternică aparută după 1989 nu se mai putea acoperii. S-a încercat un mod nou de calcul al pensiilor din acest sector prin apariţia Legii 80/1992, care prevedea ca în funcţie de numărul anilor lucraţi în fostele CAP-uri aceştia să fie înmulţiţi cu o sumă care se indexa periodic. Această sumă era diferită la femei şi bărbaţi şi nu reflecta sub nici o formă realitatea. De asemenea tot prin Legea 80/1992 s-a prevăzut şi sistemul de asigurări al agricultorilor, sistem care prevedea ca persoanele care deţin suprafeţe de pământ şi realizează venituri din agricultură să poată încheia contracte de asigurare în vederea completării stagiilor de cotizare. Nici aceste contracte de asigurare nu au fost o soluţie pentru sistemul de asigurări al agricultorilor deoarece veniturile asigurate erau foarte mici, nu s-au actualizat pe parcursul a 9 ani (1992/2001) decât foarte rar, iar actualizarea lor nu a ţinut pasul cu inflaţia. Din ceea ce am arătat pe scurt mai sus în legătură cu legislaţia asigurărilor şi pensiilor, la noi, este o mică parte a motivelor care a dus la reformarea sistemului de asigurări şi pensii, dar trebuie să specificăm că, o mare parte din modificările aduse Legii 3/1977 în perioada 1990-2000, au fost preluate în Legea 19/2000, întrucât acele

90

îmbunătăţiri şi armonizări cu legislaţia occidentală au fost momentele ce au precedat reformarea sistemului. Dezvoltarea sistemelor sociale, economice şi politice nu este unitară şi nici simetrică ori armonioasă pe continentul european. În diverse zone ale acestuia există diferenţe şi contraste importante generate de mentalitate şi cultură. Tradiţional, zona occidentală a Europei a fost considerată mai dezvoltată, mai avansată în toate aceste domenii având o mentalitate mai pragmatică şi o cultură mult mai permisivă şi mai dinamică în raport cu conceptul de progres. Zonele Europei Centrale şi de Est, având o mentalitate tradiţionalistă, oarecum refractară la progres, au ramas la un mod de viaţa mai puţin avansat decât cel al civilizaţiei occidentale.Pe de altă parte modul de viaţă occidental devine un etalon de prosperitate, iar ţările Europei Orientale încep să manifeste tendinţe de imitare şi adaptare a instituţiilor specifice acestuia, la realitaţile lor. În România după 1989, rapid s-a produs o conştientizare a pericolului produs de avalanşa revendicărilor. Psihoza reparaţiilor a fost complementară cu o tot mai accentuată frustare colectivă. Fiecare revendicare satisfăcută pe un segment de populaţie, genera frustrări în toate celelalte segmente, această frustrare colectivă venea sub forma unor avalanşe: toţi în jur obţineau ceva, lucru de natură a crea o frustrare generalizată şi presiune spre noi revendicări. Întregul proces de acordare de reparaţii era din punctul de vedere al actului guvernarii incoerent şi de nestăvilit în anii de după 1989. Oferirea de beneficii s-a realizat fără nici o legătură cu cerinţele eficienţei economice şi nici pe baza considerării reale a implicaţiilor bugetare. Reparaţiile au fost acordate extrem de inegal în cadrul colectivităţii, segmente importante beneficiind doar de măsuri generale, în timp ce unele grupuri, mai ales din ramurile economice cu putere socială şi politică au avut beneficii masive. În această perioadă în sistemul de salarizare şi de pensii s-au fâcut mai multe modificări ale actelor normative existente, existând ideea că aceste sisteme trebuie modificate radical, prin reforme. Reforma sistemului de asigurări sociale şi de pensii s-a produs începând cu data de intai aprilie 2001, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Pentru reformarea sistemului românesc al asigurărilor sociale, specialiştii din Guvern şi parlament s-au documentat din materiale ce fac o prezentare sintetică a evoluţiei şi experienţei în domeniul asigurărilor sociale a unor ţări occidentale cu tradiţie în acest domeniu. Procesul de elaborare a noii Legi a început în anul 1994 şi s-a desfăşurat sub două legislaturi, formaţiunile politice aflate la guvernare aparţinând unor orientări diferite. La fel ca şi în alte ţarii democratice care şi-au reformat recent sistemele de asigurări sociale şi pensii, opţiunile pe care le implică un astfel de demers au pus în joc diverse forme de consultare, negociere şi dezbatere publică, ceea ce a permis o largă participare a unor actori diferiţi la luarea deciziilor privind viitorul sistem.La elaborarea legii care venea să modifice sistemul de asigurări şi pensii atât de radical, şi-au adus contribuţia şi şi-au susţinut punctul de vedere experţi ai Ministerului Muncii Solidaritatii Sociale şi Familiei, cercetători, experţi străini, reprezentanţi ai sindicatelor, patronatului şi asociaţiilor de pensionari. Astfel, aprobarea legii în Parlament a întrunit consensul partidelor politice parlamentare, după ce a fost supusă unei analize laborioase în comisiile de specialitate ale celor două camere. Legea 19/2000 privind sistemul public şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000,a intrat în

91

vigoare la data de 1 aprilie 2001, în întregul ei, respectiv, în termen de un an de la data publicării în Monitorul Oficial al României. O parte din prevederile legii sus menţionate au intrat în vigoare la data publicării ei, urmare a acestui fapt, amintim doar câteva dintr-e ele: s-au recorelat pensiile în anul 2000 în conformitate cu H.G. nr. 332/27 aprilie 2000, s-a înfiinţat Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS) şi Casele Judeţene de Pensii, în conformitate cu art.3 din Legea 19/2000, s-a elaborat şi s-a publicat Statutul CNPAS. Intrarea în vigoare a unor prevederi la data publicării ei a reprezentat crearea unui cadru necesar pentru implementarea acestui act normativ deosebit de important şi complex. Legea 19/2000 este un pas important pe drumul reformei sistemului de asigurări sociale din ţara noastră şi răspunde politic şi social la problemele dificile cu care se confruntă de mai multă vreme pensionarii şi tot sistemul de asigurări sociale de stat.Este cunoscut faptul că numărul beneficiarilor (pensionari şi alte persoane cu drepturi de asigurări sociale) depăşeşte pe cel al contribuabililor, că nivelul cotribuţiei la fondul de asigurări sociale este în continuă creştere cu efecte negative privind politicile de angajare a forţei de muncă, că bugetul fondului de asigurări sociale înregistrează an de an deficite, că rata de înlocuire a venitului prin pensie se diminuează, că populaţia ţării este îmbatrânită şi sporul demografic redus. Ţinând seama de aceste fenomene sociale şi economice Legea 19/2000 promovează o serie de mecanisme legislative şi instituţionale cu scopul de a rezolva disfuncţiile, neajunsurile arătate mai sus. Vom aminti câteva dintre modificările esenţiale care vin în întâmpinare şi încearcă rezolvarea crizei în care s-a aflat sistemul de asigurări sociale de stat. • Administrarea fondului de asigurări sociale prin Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi prin Casele Judeţene de Pensii. Prin Ordonanţa de Urgenţă nr.294/ 30 decembrie 2000, de modificare a Legii 19/2000 şi prin HGR.nr.5/4 ianuarie 2001, s-a legiferat faptul că Preşedintele CNPAS este secretar de stat în cadrul Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei • Lărgirea bazei contribuabililor, prin extinderea asigurării obligatorii asupra tuturor persoanelor care realizează venituri profesionale, într-un cuantum determinat de lege. • Contribuţia de asigurări sociale este împărţită între angajator şi angajaţi. Va exista o percepţie clară a fiecărui angajat că el plăteşte pentru asigurarea lui şi numai aşa îl va responsabiliza şi pe angajatorul său să-i plătească partea de contribuţie care îi revine. • Se specifică foarte clar care sunt locurile de muncă în condiţii speciale şi criteriile de încadrare a locurilor de munca în condiţii deosebite. • Plafonarea venitului asigurat pentru care se achită contribuţia de asigurări sociale. • Noţiunea de stagiu de cotizare în locul denumirii de vechime în muncă Aşa cum în toate sectoarele de activitate, se urmăreşte introducerea informatizării, şi în domeniul asigurărilor sociale de stat este în plină desfăşurare procesul de informatizare. S-au întocmit programe pentru stabilirea drepturilor de asigurări sociale şi pensii şi pentru evidenţa plaţii şi încasării contribuţiilor de asigurări sociale,iar în prezent informatizarea sistemului la cel mai înalt grad este în curs de desfăşurare în conformitate cu noua legislaţie atât la nivelul CNPAS cât şi în teritoriu .

92

Modificările aduse legislaţiei asigurărilor sociale de stat După cum am spus, apariţia Legii 19/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale, a adus de fapt reforma în asigurările sociale de stat. Aşa cum a fost concepută iniţial la publicarea ei, s-a constatat că, conţinea anumite lacune sau avea reglementări care duceau la interpretări ale legii, de aceea pe parcursul a aproape 7 ani de la aplicarea ei, s-a modificat şi completat, dar fără modificări majore, ci modificări menite să completeze şi să adapteze legea iniţială la situaţiile care au intervenit pe parcurs. Una din modificările majore cu privire la organizarea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale a fost adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr 147/31.10.2002 prin care la art.15 a hotarât : „Începând cu data de 1 ianuarie 2004, stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea contribuţiei de asigurări sociale, contribuţiei pentru somaj, contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate şi contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, se vor realiza sub coordonarea Agenţiei de Colectare a Contribuţiilor, instituţie publică cu personalitate juridică ce se va înfiinţa prin hotărâre a Guvernului, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice. Până la data de 31 august 2003 Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Casa Naţională pentru Asigurări de Sănătate vor aproba metodologiile de stabilire, evidenţă, plată, control şi raportare a datelor precum şi lista bunurilor şi persoanelor care urmează să fie preluate de către Ministerul Finanţelor Publice pe bază de protocol de predare-primire respectiv prin protocol.” Sursele de constituire a fondurilor de Asigurări Sociale În majoritatea ţărilor, fondurile asigurărilor sociale se constituie din contribuţia agenţilor economici, instituţiilor, salariaţiilor şi statului (uneori prin subvenţii dacă este cazul). De pildă, în Austria angajaţii plătesc circa 13% din salariu, patronii plătesc o contribuţie de 12,54% iar statul subvenţionează orice deficit. În Belgia angajaţii, plătesc 14,5% din salariu, patronii suportă o cotă de 15% calculată asupra salariilor, iar statul suportă diferite cote din cheltuieli. În Elveţia, asiguraţii plătesc 6% din câştiguri, patronii datorează 5% din statul de plata iar guvernul acordă subvenţii reprezentând 20% din costul pentru bătrâneţe şi 50% din cel pentru invaliditate. În Germania, fondurile asigurărilor sociale de stat se constituie din următoarele proporţii: cotizaţii ale salariaţilor- 15,8%, contribuţii ale patronilor 19% şi subvenţii din partea statului. În Canada, fondurile asigurărilor sociale de stat se constituie din urmatoarele surse: cotizaţii ale salariaţilor- 4,7%,cotizaţii patronale–8,5% şi subvenţii din partea statului. În SUA, fondurile asigurărilor sociale se constituie din urmatoarele izvoare: cotizaţiile salariaţilor11,1%, cotizaţii patronale 17,3% şi subvenţii din partea statului. În Japonia, fondurile asigurărilor sociale sunt constituite astfel: 10,7% cotizaţii ale salariaţilor, 15,4% contribuţii ale patronilor şi subvenţii din partea statului. Izvoarele de formare a fondurilor sociale sunt contribuţiile care se plătesc de către agenţii economici şi instituţii, precum şi din contribuţiile individuale plătite de către asiguraţi.Cuantumul asigurărilor sociale depinde de mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, deoarece contribuţiile de asigurări sociale se plătesc în funcţie de aceste venituri. Creşterea veniturilor personalului a determinat şi sporirea continuă a veniturilor asigurărilor sociale de stat. Contribuabilii sistemului de asigurări sociale

93

În sistemul public de asigurări sociale sunt asigurate persoanele fizice numite conform legii asiguraţi.Asiguraţii, au obligaţia să plătească contribuţii de asigurări sociale şi au dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale. Aceştia pot fii cetăţeni români, străini sau apatrizi, pe perioada cât au domiciliul în România. Contribuabilii sistemului public de asigurări sociale sunt: asiguraţii care datorează contri-buţia de asigurări sociale, angajatorii, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, care administrează bugetul fondului pentru plata ajutorului de somaj. Sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii următoarele categorii: persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici, persoanele are îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti pe durata mandatului, membrii cooperatori din cooperativele meste-şugăreşti a căror membrii sunt angajaţi cu contract de muncă, şomerii, persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin trei salarii medii brute aceştia putând fii: asociat unic, asociaţi, comanditarii sau acţionarii, administratorii sau manageri care au încheiat contracte de administrare sau de management, membrii asociaţiilor familiale, persoane autorizate să desfăşoare activităţii independente, persoane angajate în instituţii internaţionale dacă nu au încheiate contracte cu acestea, persoanele care realizează venituri din activităţii profesionale. De asemenea plătesc contribuţii de asigurări sociale şi persoanele care realizează venituri brute pe an calendaristi echivalente cu cel puţin trei salarii medii brute prin cumul, persoane care pot fi în acelaşi timp manageri şi acţionari, membrii ai unei asociaţii familiale şi comanditari etc. O prevedere a actualei legii , extrem de importantă, este cea cu privire la prevedere a actualei legii , extrem de importantă, este cea cu privire la persoanele care nu se regăsesc în nici una din situaţiile arătate mai sus.Aceste persoane se pot asigura în sistemul de asigurări sociale cu condiţia să nu beneficieze de nici un fel de prestaţii de asigurări, în perioada cât cotizează la sistemul de asigurări. În codiţicile Legii 19/2000, acestea sunt asigurate iar în cazul ivirii unui risc pentru care s-a asigurat va beneficia de prestaţiile care i se cuvin, în funcţie de perioada asigurată. Aceste asigurări se fac în baza unui contract de asigurare încheiat cu Casele Judeţene de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. Din cele spuse mai înainte, reiese că, prin reforma adusă sistemului de asigurări sociale, pensii şi alte drepturi s-a încercat lărgirea bazei contribuabililor, prin exinderea asigurării obligatorii asupra tuturor persoanelor care realizează venituri într-un cuantum determinat de lege. Avându-se în vedere că datorită schimbării profunde care a apărut în sistemul economic după 1989; scăderea numărului de contribuabili şi creşterea numărului de beneficiari de prestaţii de asigurări sociale (pensii, indemizaţii, etc), creşterea numărului de persoane care desfăşoara activităţii pe cont propriu, apariţia fenomenului de somaj,care temporar scotea din sistemul de contribuţii un număr tot mai mare de persoane, amploarea care a luat-o munca la negru favorizată de gradul mare de fiscalitate,modificările care au intervenit în sistemul de asigurări sunt binevenite şi cu scopul de a stopa fenomenele negative apărute după 1989. Cotele de contribuţii şi condiţiile de muncă După cum am amintit în capitolul anterior, una din modificările aduse cu privire la contribuţia de asigurări sociale de către Legea 19/2000, este şi aceea care prevede plata contribuţiei atât de către angajat cât şi de către angajator. O modificare binevenită, în

94

primul rând pentru angajaţi, deoarece este binecunoscut faptul că foarte mulţi angajaţi au rămas cu contribuţiile pentru asigurări sociale neplătite deoarece angajatorul reţinea din drepturile băneşti ale salariatului dar nu mai vira către fondul de asigurări sociale aceste reţineri. O bună perioadă de timp aceste perioade de contribuţii nu erau valorificate nici la stabilirea pensiei şi frustau angajaţii şi de alte prestaţii la care aveau dreptul. Acestă prevedere a legii este şi o facilitate pentru angajaţi, deoarece cotele de contribuţii crescând tot mai mult, pentru a compensa scăderea numărului de contribuabili, afectau în primul rând angajaţii, diminuându-le considerabil veniturile salariale. Cotele de contribuţii sunt aprobate în fiecare an prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Această cotă este suportată atât de către angajat cât şi de către angajator. Contribuţia de asigurări datorată de către angajator reprezintă diferenţa faţă de contribuţia individuală de asigurări sociale, până la nivelul cotelor de asigurări sociale stabilite de stat, în funcţie de condiţiile de muncă. Locurile de muncă în condiţii deosebite şi în condiţii speciale de muncă, sunt stabilite prin hotărârea guvernului, pe baza propunerilor Ministerului Muncii, Solidarităţi Sociale şi Familiei, a Ministerului Sanătăţii şi Familiei după consultarea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. Locurile de muncă în condiţii deosebite,sunt acele locuri care, în mod permanent sau numai periodic, pot afecta capacitatea de muncă a salariaţilor, datorită gradului mare de expunere la risc. Acestea se stabilesc prin contractul colectiv de muncă, prin decizia organelor de conducere legale, cu respectarea normelor, criteriilor şi metodologiei de încadrare impusă de către lege, cu avizul obligatoriu al Inspectoratului Teritorial de Muncă. Locurile de muncă în condiţii speciale sunt acele locuri unde activitatea de muncă se desfăşoară în condiţii de mare risc. Aceste locuri de muncă sunt reglementate de Legea 19/2000, după cum urmează: unităţile miniere unde personalul îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50% din timpul de lucru, aviaţia civilă, personalul navigant, personalul din activitatea artistică,balerini, dansatori, acrobaţi, călăreţi de circ, dresori de animale, cascadorii, solişti de operă si operetă, instrumentiştii la instrumente de suflat. Activităţile de muncă care nu sunt încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sau deosebite sunt considerate locuri de muncă în condiţii normale. Pentru anul 2010, prin Legea 519/2003 a bugetului asigurărilor sociale de stat, cotele de contribuţii stabilite sunt: 31,30% pentru condiţii normale de muncă, 36,30% pentru condiţii deosebite de muncă, 41,30% pentru condiţii speciale de muncă. Potrivit aceleeaşi legii cota contribuţiei individuale(datorată de angajat) este de 10,5%, indiferent de condiţiile de muncă. Diferenţa dintre cota stabilită de lege şi contribuţia individuală se suportă de către angajator: 20,80% pentru condiţii normale de muncă, 25,80% pentru condiţii deosebite de muncă şi 30,80% pentru condiţii speciale de muncă. Contribuţia şi baza de calcul lunară Contribuţia individuală În cazul persoanelor asigurate care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi al funcţionarilor publici, baza de calcul lunară a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile reglementate prin lege sau prin contractul individual de muncă.

95

În cazul persoanelor asigurate care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, al membrilor cooperatori, baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie veniturile brute de natura drepturilor salariale realizate lunar. În cazul personalului român trimis în misiune permanentă în străinătate de către persoanele juridice din România, baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale o constituie salariul brut lunar în lei, corespunzător funcţiei în care persoana respectivă este încadrată în ţară, inclusiv sporurile şi celelalte adaosuri care se acordă potrivit legii. Pentru persoanele asigurate care au depus declaraţie sau contract de asigurare, baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale o constituie venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau contractul de asigurare socială, care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar şi mai mare de cinci salarii medii brute lunare. Conform Legii 519/2003 legea Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat (BASS), salariul mediu brut prognozat pentru anul 2010 este de 1.836 lei. În conformitate cu prevederile articolelor 23 şi 24 din Legea 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea plafonului maxim al bazei de calcul a contribuţiei de asigurări sociale se are în vedere valoarea corespunzătoare a cinci salarii medii brute lunare pe economie. Nivelul minim al venitului asigurat lunar în cazul asiguraţilor care depun declaraţie de asigurare sau încheie contact de asigurare este de o pătrime din salariul mediu brut, deci 600 lei, iar nivelul maxim este de cinci salarii medii brute. Prin adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă se înţelege: • salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal şi suplimentar (inclusiv indexări, compensaţii, indemnizaţii de conducere, salarii de merit şi alte drepturi, care potrivit actelor normative, fac parte din salariul de bază) • sporurile, indemnizaţiile şi sumele acordate sub formă de procent din salariul de bază brut sau sume fixe, indiferent dacă au caracter permanent sau nu. • sumele plătite din fondul de salarii pentru timpul nelucrat (concedii de odihnă, indiferent de perioada efectuării, concedii de studii, zile de sărbători, evenimente familiale deosebite, întreruperi ale lucrului din motive neimputabile salariaţilor) ; • sumele acordate cu ocazia ieşirii la pensie, plătite din fondul de salarii • premiile anuale şi cele din cursul anului sub diferite forme, altele decât cele reprezentând participarea salariaţilor la profit ; • drepturile în natură acordate salariaţilor sub formă de renumeraţie ; • sumele plătite din fondul de salarii conform legii sau contractelor colective de muncă (al 13-lea salariu, prime de vacanţă, aprovizionare de iarnă, prime acordate cu ocazia sărbătorilor naţionale sau religioase) ; • alte adaosuri la salarii, aprobate prin lege sau stabilite prin contracte colective de muncă, plătite din fondul de salarii. Contribuţia angajatorului Baza lunară de calcul, la care angajatorul sau asimilatul acestuia datorează contribuţia de asigurări sociale, o constituie fondul total de salarii brute lunare realizate de asiguraţii care îşi desfăşoară activitatea pe bază de contact individulal de muncă sau de asimilaţi ai acestora.

96

Baza lunară de calcul la care persoana juridică din România datorează contribuţia de asigurări sociale pentru personalul român trimis în misiune permanentă în străinătate, o constituie fondul total de salarii rezultat din însumarea salariilor brute individuale, la care s-a calculat contribuţia de asigurări sociale. Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri o constituie cuantumul drepturilor băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj. Baza lunară de calcul a contribuţiilor datorate de angajatori sau asimilaţii acestora nu poate fi mai mare decât produsul dintre numărul mediu al asiguraţilor din luna pentru care se calculează contribuţia şi valoarea corespunzătoare a cinci salarii medii brute lunare. Contribuţia de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând : • Prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor sociale sau din fondurile angajatorului şi care se plătesc direct din acestea ; • Drepturile plătite în cazul încetării raporturilor de muncă, încetării raporturilor de muncă a funcţionarilor publici, a încetării mandatului sau a încetării calităţii de membru cooperator, altele decît acele drepturi acordate în perioada de preaviz ; • Diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare şi transfer precum şi drepturile de autor ; • Sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit ; • Premii şi alte drepturi exceptate prin legii speciale ; Prin ‘’premii şi alte drepturi exceptate prin legii speciale’’ se înţelege, sumele care se acordă din fondul de salarii şi pentru care se prevede expres prin acte normative cu caracter special că, pentru acestea nu se datorează contribuţie de asigurări sociale. Sumele reprezentând prestaţii de asigurări sociale (indemizaţii de boală de maternitate de creştere copil pîna la doi ani etc.) care se plătesc de către angajator asiguraţilor, se reţin de către acesta din contribuţiile de asigurări sociale pentru luna respectivă. În cazul în care sumele reprezentând prestaţii de asigurări sociale plătite de angajator asiguraţilor, depăşesc suma contribuţiilor datorate de acesta în luna respectivă, se recuperează din contul asigurărilor sociale de la Casa Teritorială de Pensii în raza căreia se află sediul acestuia. Plata contribuţiilor de asigurări sociale Începînd cu 1 ianuarie 2004, activitea privind colectarea creanţelor bugetare privind sumele reprezentând contribuţiile de asigurări sociale se face de catre Ministerul Finanţelor Publice prin unităţile fiscale teritoriale, pentru persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau asiguraţi. Pentru persoanele fizice care au încheiat contract de asigurare individual cu Casa Teritorială de Pensii şi Alte Drepruri de Asigurări Sociale, plata contribuţiei datorate la suma asigurată se face la caseria acesteia, lunar, trimestrial sau semestrial după cum este prevăzut în contractul de asigurare. Declaraţia nominală În afara virării contribuţiilor de asigurări sociale şi a contribuţiilor individuale ale salariaţilor, angajatorii au obligaţia să depună lunar la Casa Teritorială de Pensii ‘’Declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către

97

bugetul asigurărilor sociale de stat’’.Această declaraţie se depune pe suport magnetic sau electronic. Prima Declaraţie nominală depusă reprezintă înregistrarea în sistemul public de asigurări sociale. Angajatorii au obligaţia de a depune o declaraţie de modificare ori de câte ori intervin mo-dificări cu privire la contribuţiile datorate sau cu privire la fluctuaţiile de pesonal (plecări sau veniri în unitate). Stagiul de cotizare Pe baza Declaraţiilor nominale depuse se constituie stagiul de cotizare. Acesta este constituit prin însumarea perioadelor pentru care s-a datorat şi plătit contribuţia de asigurări sociale atât de către angajator cît şi de către angajat. Conform Legii 19/2000 după data de 01.04.2001 stagiul de cotizare ar trebui atestat prin certificatul de stagiu de cotizare emis de către CNPAS, prin structurile sale teritoriale. Datorită unor condiţii obiective nu s-a respectat aceasta prevedere a legii. Abia în luna martie a acestui an s-a început distribuirea certificatelor de stagiu de cotizare pentru anul 2001. Datorită faptului că, migrarea forţei de muncă de la o societate la alta încă nu a încetat drumul acestor certificate pâna la beneficiarii acestora este foarte lung. Să sperăm că atâta timp cât carnetele de muncă mai au valabilitate şi circulă în paralel cu declaraţiile pentru asigurări sociale de stat, aceste certificate vor ajunge la cei care în viitor vor avea nevoie de ele la certificarea stagiului de cotizare. Forme de ocrotire a cetăţenilor prin Asigurările Sociale de Stat Drepturile sociale, stabilite în vederea asigurării existenţei tuturor cetăţenilor şi interzicerea excluderilor, au o importanţă capitală şi de aceea sunt prevăzute în Constituţie, legea fundamantală a statului. Constituţia României la art. 47 prevede : 1. Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. 2. Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit , la asistenţă medicală în unitaţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.’’ Pe măsură ce îmbătrânim muncim, producem şi câştigăm mai puţin şi de aceea avem nevoie să ne asigurăm o sursă de venit până la sfârşitul vieţii. Societăţile şi guvernele au elaborat mecanisme de securitate a veniturilor cetăţenilor, ca parte a relaţiei de siguranţă socială, pentru reducerea sarăciei. Odată cu marile schimbări intervenite după 1989, în ţara noastră au avut loc modificări majore în toate domeniile. Dar schimbările din industrie şi economie : falimentarea anumitor intre-prinderi, privatizarea altora, desfinţarea fostelor CAP-uri, scăderea membrilor cooperaţiei meşteşu-găreşti etc. au dus la creşterea numărului de pensionari. Astfel, dacă în anul 1990 numărul de contri-buabili la sistemul de asigurări sociale era de peste 10,5 milioane la o populaţie activa de peste 11,2 milioane, existând un grad de acoperire de peste 93%, la finele anului 1997, numărul contri-buabililor reprezenta cca. 5,8 milioane de persoane, la cca.10,8 milioane populaţie activă, reprezentând un grad de acoperire de 53,7%. Sporul demografic redus, îmbătrânirea populaţiei, bolile profesinale şi cele obişnuite, scăderea nivelului de trai în rândul anumitor categorii de pesoane, rata

98

şomajului tot mai ridicată, sunt doar câţiva dintre factorii care au dus la suprasolicitarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Prin asigurările sociale de stat, având ca domeniu, asigurarea unei vieţi liniştite pensionarilor, protejarea sanătăţii asiguraţilor prin prevenirea îmbolnăvirilor, acordarea de indemnizaţii în cazul îmbolnăvirilor şi nu în ultimul rând acţionând şi în cazul acordării de indemnizaţii pentru naştere şi creşterea copilului, s-a încercat tot timpul protejarea acestor categorii de persoane care şi-au plătit contribuţiile de asigurări sociale de stat, încurajarea creşterii natalităţii, scăderea mortalităţii, creşterea speranţei de viaţă. Fondurile asigurărilor sociale de stat au fost folosite pentru protecţia cetăţenilor prin princi-palele forme de ocrotire – prestaţiile. Prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului. Potrivit prevederilor Legii 19/2000, cu modificările ulterioare, aceste prestaţii se acordă sub formă de pensii, indemnizaţii, trimiteri la tratament şi odihnă, ajutoare şi alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelativ cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale. Legea a de-limitat aceste prestaţii în două categorii – prestaţii pe termen scurt şi prestaţii pe termen lung. ♦Prerstaţiile pe termen scurt : •indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capaciăţii de muncă •indemnizaţia în caz de incapacitate temporară de muncă •indemnizaţia în caz de maternitate •indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la doi ani •indemnizaţia de creştere a copilului bolnav •indemnizaţia de risc maternal •ajutorul de deces •trimiterile la tratament balnear şi odihnă ♦Prestaţiile pe termen lung : • pensia pentru limită de vârstă • pensia anticipată • pensia anticipată parţial • pensia de invaliditate • pensia de urmaş

Întrebări recapitulative: Cum se organizează finanţele locale? Care sunt facilităţile fiscale? Formele evaziunii fiscale Rolul asigurărilor sociale

99