Curs de Drept Civil Succesiuni 2012 Liviu Stanciulescu [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Curs de drept civil Succesiuni

Copyright © 2012 Editura Hamangiu SRL Editură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu Editura Hamangiu Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

Vânzări: 021.336.01.25 031.425.42.24 0788.673.209

Telefon/Fax: 021.336.04.43 031.805.80.20 031.805.80.21

E-mail: redactie@hamangiu. ro distributie@hamang iu.ro

ISBN 978-606-522-717-0

Prof. univ. dr. Liviu STĂNCIULESCU

Curs de drept civil Succesiuni

Listă de abrevieri I.C.C.J. – C.S.J. – CAS – C.C. – C.C.R. – C.J.C.E. – C.A. – T.S. – T.B. – H.G. – O.G. – O.U.G. – C. civ. – C. proc. civ. – civilă dec. – Dec. C.S.J. (C.A.)– pe anii … Dreptul C.J. – J.N. – L.P. – P.R. – S.C.J. – R.D.C. – R.R.D. – R.T.C. – C.P.J. – B.J.-C.D. – de decizii L.G.D.J. – Jurisprudence

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Curtea Supremă de Justiţie Curtea de Casaţie Curtea Constituţională Curtea de Conturi a României Curtea de Justiţie a C.E. Curtea de Apel Tribunalul Suprem Tribunalul Bucureşti Hotărârea Guvernului Ordonanţa Guvernului Ordonanţa de urgenţă a Guvernului Codul civil Codul de procedură decizia deciziile C.S.J. (Curţii de Apel) – revista „Dreptul” revista „Curierul judiciar” revista „Justiţia Nouă” revista „Legalitatea Populară” revista „Pandectele Române” revista „Studii şi Cercetări Juridice” „Revista de drept comercial” „Revista Română de drept” „Revue trimestrielle de droit civil” Culegere de practică judiciară Buletinul Jurisprudenţei – Culegere Librairie Générale de Droit et

Cupri ns Capitolul I. Moştenirea - reguli generale............15 Secţiunea I. Definire, terminologie, reglementare ......................................................................15 Secţiunea a II-a. Felurile moştenirii..................17 § 1. Moştenirea legală..................................................18 § 2. Moştenirea testamentară......................................19 § 3. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară19 Secţiunea a III-a. Deschiderea moştenirii..........20 § 1. Data deschiderii moştenirii....................................21 A....................Stabilirea momentului deschiderii moştenirii 21 B.Importanţa datei deschiderii moştenirii....................23 § 2. Locul deschiderii moştenirii...................................24 A...........................Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii 24 B.Importanţa practică a locului deschiderii moştenirii. 25 Secţiunea a IV-a. Condiţii generale ale dreptului de moştenire.......................................................27 § 1. Capacitatea de a moşteni......................................27 A..........................Persoane care au capacitate succesorală 28 B.Persoane care nu au capacitate succesorală............30 § 2. Vocaţia (chemarea) la moştenire...........................33 § 3. Nedemnitatea succesorală....................................34 A..................................... Definire, caractere, natură juridică 34 B.Felurile nedemnităţii succesorale.............................35 C.Efectele nedemnităţii................................................37 D.Invocarea nedemnităţii succesorale.........................40 Capitolul II. Moştenirea legală..........................42 Secţiunea I. Principiile moştenirii legale...........42

§ 1. Condiţiile speciale ale moştenirii legale.................42 A. Vocaţia succesorală legală.......................................43 § 2. Principiile generale ale devoluţiunii legale.............46 A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali....................................................46

Cuprin s

B.Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă...........................................................47 C.Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire...............................48 Secţiunea a III-a. Reprezentarea succesorală.....49 § 1. Definire, natură juridică şi domeniu de aplicare.....49 § 2. Condiţiile reprezentării succesorale.......................50 § 3. Modul în care operează reprezentarea...................52 § 4. Efectele reprezentării succesorale..........................53 A.................................................................................................Efe ctul general...............................................................54 B.Efectul particular al reprezentării succesorale...........55 C.Particularităţi ale moştenirii imobilelor prin reprezentare în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001.........55 Secţiunea a IV-a. Reguli aplicabile claselor de moştenitori legali...................................................................56 § 1. Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului)...................................................................56 A.................................................................................................Dr eptul la moştenire al descendenţilor.........................58 B.Caracterele juridice ale drepturilor descendenţilor....58 § 2. Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi)................................................59 A.................................................................................................As cendenţii privilegiaţi..................................................59 B.Colateralii privilegiaţi.................................................62 § 3. Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari)........................................................................64 § 4. Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari) ..................................................................................... 65 Secţiunea a V-a. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor......................................................66 § 1. Condiţiile speciale cerute soţului supravieţuitor

1 0

Cuprin s

pentru a putea moşteni............................................................67 § 2. Drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali...............................70 § 3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic..............................................72 § 4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor...........76 Secţiunea a VI-a. Moştenirea vacantă................78 § 1. Noţiunea de moştenire vacantă.............................78

1 1

§ 2. Natura juridică.......................................................80 A.................... Fundamentul vocaţiei succesorale a statului 80 B.Importanţa determinării naturii juridice. Conflictul de legi............................................................................81 § 3. Procedura atribuirii moştenirii vacante..................83 Capitolul III. Moştenirea testamentară..............86 Secţiunea I. Testamentul..................................86 § 1. Definire, caractere, cuprins...................................86 A......................................................... Noţiunea testamentului 86 B.Caracterele testamentului........................................87 C.Cuprinsul testamentului............................................88 § 2. Condiţiile validităţii testamentului.........................90 A........................................................................Condiţii de fond 90 B.Condiţii de formă......................................................94 C.Reguli de formă comune tuturor testamentelor........95 D.Sancţiunea nerespectării formei testamentului........97 § 3. Interpretarea şi proba testamentului.....................98 A..............Metoda interpretării subiective a testamentului 98 B.Proba testamentului incumbă succesibilului.............99 Secţiunea a II-a. Formele testamentelor............99 § 1. Testamentele ordinare...........................................99 A................................................................ Testamentul olograf 99 B.Testamentul autentic..............................................104 § 2. Testamentele privilegiate.....................................107 A...Testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie 108 B.Testamentele maritime şi fluviale...........................108 C.Testamentele militarilor..........................................109 D.Testamentele persoanelor internate într-o instituţie sanitară..................................................................109

E.Reguli comune testamentelor privilegiate...............110 § 3. Alte forme testamentare.....................................111 A...Dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la depunerile la bănci.......................................................................111 B.Testamentul făcut în străinătate.............................114 § 4. Testamentul internaţional....................................114 Secţiunea a III-a. Legatul................................116 § 1. Definire şi condiţii................................................116

§ 2. Clasificarea legatelor...........................................117 A. Clasificarea legatelor după modalităţile care afectează voinţa testatorului......................................................117 B.Clasificarea legatelor după obiectul lor...................119 C.Forme ale legatului cu titlu particular.....................121 § 3. Efectele legatelor................................................123 § 4. Ineficacitatea legatelor........................................124 A................................................................Revocarea legatelor 126 B.Revocarea judecătorească......................................129 C.Caducitatea legatelor..............................................131 D.Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ........133 Secţiunea a IV-a. Exheredarea (dezmoştenirea)136 A................................................................. Felurile exheredării 136 B.Efectele exheredării................................................138 C.Nulitatea exheredării..............................................138 Secţiunea a V-a. Execuţiunea testamentară. . . .139 § 1. Delimitarea execuţiunii testamentare.................139 § 2. Drepturile şi obligaţiile (puterile) executorului testamentar...............................................................140 § 3. Încetarea execuţiunii testamentare.....................142 Secţiunea a VI-a. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile succesiunii.......................142 § 1. Oprirea actelor (pactelor) asupra moştenirii nedeschise.................................................................143 § 2. Substituţia fideicomisară.....................................145 A......................................... Definire şi elemente constitutive 146 B.Condiţiile substituţiei fideicomisare........................147 C.Efectele substituţiei fideicomisare..........................148 D.Legatul rămăşiţei (liberalităţile reziduale)..............148 E.Noţiunea de substituţie ordinară (vulgară).............149 § 3. Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva

succesorală................................................................150 A...................Caracterele juridice ale rezervei succesorale 151 B.Rezerva succesorală a descendenţilor....................153 C.Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi.....155 D. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor..........158 § 4. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor ................................................................................... 159 A..............................................................Domeniul de aplicare 159

B.Liberalităţile care intră sub incidenţa art. 1090 C. civ 160

C.Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale ............................................................................... 161 § 5. Determinarea masei succesorale.........................162 A. Determinarea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii (activul brut) ................................................................................... 163 B.Determinarea activul net al moştenirii....................163 C.Reunirea fictivă la activul net a donaţiilor făcute de titularul moştenirii.....................................................164 § 6. Reducţiunea liberalităţilor excesive.....................166 A.................Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune..............................................................167 B.Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive..............168 C.Efectele reducţiunii.................................................169 Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii.............172 Secţiunea I. Dreptul de opţiune succesorală....172 § 1. Subiectele dreptului de opţiune succesorală.......173 A.........................................Succesibilii legali şi testamentari 173 B.Creditorii personali ai succesibilului........................174 § 2. Actul juridic de opţiune succesorală....................174 A.................................................................... Caractere juridice 175 B.Condiţii de validitate...............................................176 § 3. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală.......177 A.Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală 179 B.Suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie 180 § 4. Acceptarea moştenirii..........................................183 A......................Acceptarea voluntară şi acceptarea forţată 183

B.Acceptarea expresă şi acceptarea tacită................184 C.Efectele acceptării moştenirii..................................188 § 5. Renunţarea la moştenire.....................................190 A... .Condiţii de fond şi de formă cerute pentru renunţare 191 B.Efectele renunţării la moştenire..............................192 C.Revocarea (retractarea) renunţării de către succesibili ............................................................................... 193 D.Revocarea renunţării de către creditorii succesibililor 194 Secţiunea a II-a. Transmisiunea patrimoniului succesoral.....................................................194 § 1. Obiectul transmisiunii..........................................194

A.............................................. Cuprinsul activului succesoral 195

B.Cuprinsul pasivului moştenirii (datoriile şi sarcinile)196 § 2. Transmisiunea activului moştenirii......................197 § 3. Transmisiunea pasivului succesoral.....................198 A.Categorii de moştenitori care suportă pasivul moştenirii 198 B.Divizarea de drept a pasivului succesoral...............199 Secţiunea a III-a. Dobândirea posesiunii moştenirii ....................................................................200 § 1. Dobândirea de drept a posesiei moştenirii (sezina) ................................................................................... 201 A..................................................................Noţiunea de sezină 201 B.Moştenitorii sezinari................................................202 C.Efectele sezinei.......................................................202 § 2. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari ................................................................................... 203 § 3. Predarea legatelor...............................................204 A................................................. Predarea legatului universal 205 B.Predarea legatului cu titlu universal........................205 C.Predarea legatului cu titlu particular.......................206 § 4. Procedura succesorală notarială..........................207 A....................................Deschiderea procedurii succesorale 207 B.Desfăşurarea procedurii succesorale......................212 C.Suspendarea procedurii succesorale.......................213 D.Certificatul de moştenitor.......................................214 § 5. Petiţia de ereditate..............................................217 A..............Delimitarea petiţiei de ereditate de alte acţiuni 218 B.Caractere juridice....................................................219 C.Efectele petiţiei de ereditate...................................219 Capitolul V. Indiviziunea şi împărţeala moştenirii ....................................................................223 1 1

Secţiunea I. Indiviziunea succesorală..............223 § 1. Regimul juridic aplicabil indiviziunii.....................224 A........................................Principiile indiviziunii succesorale 224 B.Consecinţele juridice ale indiviziunii succesorale....224 C.Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune............................................................228 Secţiunea a II-a. Raportul donaţiilor şi al datoriilor ....................................................................230 § 1. Raportul donaţiilor...............................................230

1 0

A............................................ Definire, avantaje şi delimitare 230

B.Condiţiile obligaţiei legale de raport.......................232 C.Persoanele care pot cere raportul donaţiilor...........234 D.Donaţiile supuse raportului. Excepţii......................235 E.Modurile de efectuare a raportului..........................236 F. Evaluarea bunului raportat......................................238 G. Căile de realizare a raportului donaţiilor.................239 § 2. Plata datoriilor.....................................................240 A..................Divizibilitatea de drept a pasivului succesoral 240 B.Plata creditorilor......................................................241 C.Raportul datoriilor...................................................242 Secţiunea a III-a. Partajul (împărţeala) moştenirii ....................................................................244 § 1. Partajul moştenirii (dreptul comun).....................244 A................Partajul de drept comun, succesoral şi judiciar 245 B.Persoanele care pot cere partajul............................246 C.Capacitatea necesară pentru a cere partajul..........247 D.Obiectul partajului succesoral.................................248 E.Formele partajului succesoral.................................252 F. Efectul declarativ al partajului succesoral...............257 G. Obligaţia de garanţie între comoştenitori...............259 H. Desfiinţarea partajului............................................261 I. Drepturile creditorilor. Opoziţia la partaj..................263 § 2. Partajul de ascendent..........................................265 A................................................. Noţiune şi caractere juridice 265 B.Condiţiile partajului de ascendent...........................266 C.Efectele împărţelii de ascendent.............................269 D.Ineficacitatea partajului de ascendent....................270 Teste grilă – succesiuni...................................273 Răspunsuri....................................................288

Index............................................................289

Introducere Prin bogăţia şi complexitatea problematicii sale, materia drep- tului succesoral a fost dintotdeauna şi continuă să fie atrăgătoare pentru jurist. În condiţiile generale ale integrării europene şi ale frecventelor modificări legislative, dreptul succesoral este supus şi el unor ample şi inerente reconsiderări. În acest context, apreciem că recentele dispoziţii ale noului Cod civil şi celorlalte acte normative în materie sunt oportune şi utile. Lucrarea urmăreşte, în special, noua configuraţie a instituţiilor devoluţiunii succesorale, în baza doctrinei şi a practicii judiciare reprezentative în materie. Concepută să facă parte din categoria cursurilor universitare, accentul se pune pe sistematizarea materiei corespunzător categoriei căreia i se adresează, dar materialul poate constitui şi un punct de vedere pentru ulterioarele studii de drept succesoral. Autorul

Capitolul I. Moştenirea - reguli generale Dreptul civil cuprinde „în reţeaua deasă a normelor sale întreaga viaţă omenească. El începe prin a se pleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar în tainele concepţiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea şi urmă- rile asupra patrimoniului, adică cu succesiunea, 1 denumită şi moşte- nire sau ereditate”. Dreptul patrimonial al familiei se compune din trei părţi: regi- mul matrimonial (ce reglementează raporturile pecuniare dintre soţi), succesiunile (care reglementează consecinţele morţii asupra patrimoniului defunctului) şi liberalităţile (actele prin care, în general, per- soana dispune cu titlu gratuit de bunurile 2 sale) . Secţiunea I. Definire, terminologie, reglementare Potrivit art. 557 alin. 1 C. civ., „Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, prin moştenire legală sau testamentară ...” (s.n.). Din dispoziţiile de mai sus, rezultă că termenul de „succesiune” poate fi înţeles în două sensuri. În sens larg, succesiunea este un mod de dobândire a proprie- tăţii inter vivos (de exemplu, prin contracte sau prescripţie achizitivă). În sens restrâns (sensul său propriu) succesiunea „este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă” (art. 953 C. civ.). Din analiza definiţiei de mai sus rezultă că: a) moştenirea este o transmisiune de patrimoniu; b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu (drepturi şi obli- gaţii luate împreună); c) transmisiunea se face de la o persoană decedată, către una sau mai multe persoane (fizice sau juridice);

1

A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 13 (curs predat de autor la Facultatea de drept din Bucureşti, în anul universitar 1946-1947). 2 A se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Successions, Litec, Paris, 2001, p. 2.

M oşteni rea - reguli generale

d) persoana de la care se transmite moştenirea este numai o persoană fizică, regulile care guvernează moştenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenţei unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice); e) persoanele care dobândesc moştenirea trebuie să fie în fiinţă (să existe), neavând relevanţă dacă sunt persoane fizice, per- soane juridice sau statul. Noul Cod civil a adoptat termenul de „moştenire” (de exemplu, „Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia” - art. 954 alin. 1 C. civ.), dar nu a 1 renunţat nici la termenul de „succesiune” (de exemplu, moştenirile vacante se constată prin certificatul de „vacanţă succesorală” – art. 553 alin. 2 C. civ.). Mai rar, în doctrină, în aceeaşi accepţiune se întâlneşte şi termenul de „ereditate”. Putem admite că, în principiu, în materia dreptului de moştenire, noţiunile de „moştenire” şi „succesiune” sunt sinonime, folosi- rea lor diferenţiată pe parcursul prezentei lucrări fiind dictată exclusiv din considerente de formă. Prin moştenire, în sensul său restrâns (mortis causa) se poate înţelege: atât transmisiunea patrimoniului persoanei decedate, dar şi masa 2 succesorală (patrimoniul succesoral) . În principal, persoanele care interesează dreptul de moştenire sunt: persoana decedată (defunctul, al cărui patrimoniu se transmite) şi persoana (persoanele) care dobândeşte (dobândesc) patrimoniul lăsat de defunct.

1

Deşi noul Cod civil trimite în special la „moştenire”, termenul de „succe- siune” (lat. successio – înlocuire) este cel puţin, la fel de uzitat, în domeniu; a se vedea M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 19. Opinăm în favoarea termenului de

2 7

M oşteni rea - reguli generale „succesiune” consacrat în doctrina naţională şi europeană (dar şi legislaţia nord-americană, a se vedea Codul civil din Quebec). 2 A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 6. Aparent, s-ar putea înţelege şi că termenul de „succesiune” priveşte numai moştenirea legală (ab intestat). Interpretarea nu poate fi reţinută, printre altele, deoarece însăşi doctrina franceză recunoaşte că „el (testamentul – s.n.) este, prin esenţă, act succesoral, reglementat de dreptul de moştenire”; a se vedea M. Grimaldi, op. cit., p. 3.

2 8

Defunctul (persoana despre a cărei moştenire este vorba) se mai numeşte şi „autor” (de exemplu, autorul comun al comoşteni- torilor), dar şi de cuius, abreviere din formula dreptului roman „is de cuius succesionis (rebus) agitur” (cel despre a cărui 1 moştenire/bunuri este vorba) . Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc, în general, moştenitori sau succesori (uneori urmaşi). În cazul moştenirii testamentare, cel care lasă moştenirea se numeşte testator, iar dobânditorul legatar (universal, cu titlu univer- sal sau cu titlu particular). Precizăm că dreptul de moştenire a consacrat, dea lungul timpului, o serie de termeni „aparent arhaici”, precum: „nevrednicia” succesorală, „transmisiunea şi împărţeala” moştenirii, „exheredarea” moştenirii etc., pe care noul Cod civil, fie le-a eliminat, fie le-a „modernizat”. Apreciem că încercarea de cosmetizare (inconsecventă, uneori) a unor instituţii intrate deja în limbajul juridic curent nu este de natură să aducă avantaje (ba, din contră). Moştenirea este garantată prin dispoziţiile art. 46 din Consti- tuţia României. Cele mai importante reglementări sunt cuprinse în Codul civil, Cartea a IV-a, intitulată „Despre moştenire şi liberalităţi”, Titlul I „Dis- poziţii referitoare la moştenire în general” (art. 953-962); Titlul II „Moş- tenirea legală” (art. 963-983); Titlul III „Liberalităţile” (art. 984-1099) şi Titlul IV „Transmisiunea şi partajul moştenirii” (art. 11001163). Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii (Codul civil de la 1864). Secţiunea a II-a. Felurile moştenirii Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral „se transmite prin moştenire legală, în

măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament” (s.n.).

1

Utilizarea termenului s-a impus mai ales din cerinţe gramaticale, folo- sindu-se, de exemplu, formula „moartea lui de cuius”, fiind oarecum impropriu să se vorbească de „moartea defunctului”.

În consecinţă, după izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimoniul defunctului, moştenirea este de două feluri: legală şi testamentară. § 1. Moştenirea legală Moştenirea este legală când transmisiunea mortis causa a patrimoniului succesoral are loc în temeiul 1 legii . Moştenirea legală intervine, de regulă, numai în cazul în care cel care lasă moştenirea nu a dispus în 2 timpul vieţii de averea sa prin testament . Moştenirea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală ori cuprinde alte dispoziţii decât cele referitoare la transmiterea patri- moniului succesoral (de exemplu, înlăturarea de la moştenire a unei rude etc.). În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moştenitor rezer- vatar, el va culege totuşi o parte din moştenire împotriva voinţei tes- tatorului, în calitate de moştenitor legal rezervatar. Astfel, o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamen- tară, iar cealaltă parte prin moştenire legală (art. 955 alin. 2 C. civ.). Rezultă că moştenirea este legală atunci când patrimoniul suc- cesoral se transmite persoanelor stabilite de lege (în ordinea şi în cote strict determinate). Moştenitorii legali pot fi: universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. În doctrină, moştenirea legală mai este cunoscută ca moştenire 3 ab intestat (când defunctul nu a lăsat testament) .

1

Moştenirea legală este, „după spiritul Codului civil, modul de transmitere cel mai natural al patrimoniului unui defunct” (s.n.); a se vedea C. Hamangiu,

I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, 1928, p. 364. 2 „Moştenirea reglementată de lege este un efect al raporturilor de familie”; a se vedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p. 204-205. 3 În dreptul roman, moartea intestat era considerată o dezonoare; a se vedea D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, Bucureşti, 1926, p. 19; CS. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, 1973, p. 202.

De menţionat că termenul de moştenire ab intestat nu mai păstrează semnificaţia şi nici dimensiunea din dreptul roman, care a consacrat-o (în sensul că, în dreptul nostru, nu mai constituie o 1 excepţie) . § 2. Moştenirea testamentară Moştenirea este testamentară în cazul în care transmiterea patrimoniului defunctului (sau o parte a acestuia) are loc în temeiul voinţei testatorului, manifestată prin testament. Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea se numesc legatari. Legatarul poate fi de asemenea: universal (cu vocaţie la între- gul patrimoniu lăsat de defunct), cu titlu universal (cu vocaţie la o fracţiune din masa succesorală) şi cu titlu particular (cu vocaţie la bunuri singulare, anume determinate). § 3. Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară Cele două feluri de moşteniri prevăzute de art. 955 alin. 1 C. civ. nu se exclud reciproc, ci moştenirea legală 2 poate coexista cu cea tes- tamentară . Dacă testatorul a făcut un legat (sau mai multe) cu titlu uni- versal, dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, a lăsat numai 1/2 sau 3/4 din patrimoniu), devoluţiunea moştenirii va fi testamentară în limitele legatului (sau legatelor) şi legală pentru restul neacoperit. De asemenea, dacă defunctul a lăsat prin testament întreaga moştenire altor persoane decât moştenitorii rezervatari, aceştia din urmă vor primi (în temeiul moştenirii legale) partea din moştenire

1

În doctrină s-a apreciat că, alături de succesiunea legală „de drept comun”, există şi o „succesiune legală extraordinară sau

anormală” (s.n.) (de exemplu, bunu- rile prevăzute de art. 974 C. civ. se transmit prin moştenire, după alte reguli decât cele obişnuite); a se vedea D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 31. 2 În doctrina italiană, legătura dintre moştenirea legală şi cea testamentară este asigurată de „successione necessaria”, caracteristică moştenitorilor care dobân- desc în orice formă; a se vedea G. Falcione, Successioni e Donazioni, Simone, Napoli, 2002, p. 14.

cuvenită rezervei împotriva voinţei liberale a testatorului, astfel că devoluţiunea moştenirii va fi în parte legală şi în parte testamentară (pentru partea 1 care nu încalcă rezerva succesorală) . În consecinţă, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă: a) testatorul a instituit unul sau mai mulţi legatari universali care împreună au vocaţie la întreaga moştenire; b) nu există moştenitori rezervatari. În concluzie, prin dispoziţiile art. 955 alin. 2 C. civ., o persoană poate să culeagă o parte din moştenire în calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal (deci, acelaşi moştenitor poate să 2 cumuleze cele două calităţi) . Secţiunea a III-a. Deschiderea moştenirii Potrivit art. 954 C. civ., moştenirea unei persoane se deschide prin decesul acesteia. Per a contrario, o persoană în viaţă nu poate niciodată să transmită o moştenire şi evident că nici nu se pot dobândi drepturi succesorale de pe urma sa (nulla viventis hereditas). Mai mult, înainte de deschiderea moştenirii, nici nu se poate vorbi de moştenitori ori masă succesorală, patrimoniul succesoral şi moşteni- torii urmând să fie 3 determinaţi numai după data deschiderii moşte- nirii . Deschiderea moştenirii trebuie înţeleasă ca fiind consecinţa juridică a încetării din viaţă a unei persoane fizice. Ea are ca efect transmiterea moştenirii către succesorii acesteia. Faptul juridic care determină naşterea dreptului de moştenire îl constituie moartea naturală a unei persoane, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau care a fost declarată prin hotărâre jude-

2 0

1

A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iaşi, 2005, p. 17. 2 Doctrina face distincţie între coexistenţa calităţii de legatar şi moştenitor legal şi dublarea acestor calităţi. Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 10. 3 Numai moartea autorului îl transformă pe „moştenitorul prezumtiv” în „moştenitor efectiv”; a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 34.

2 1

cătorească (în situaţiile când constatarea fizică a 1 decesului nu este posibilă) . Declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect deschiderea moştenirii, pentru că „cel dispărut este soco- tit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă” (art. 53 C. civ.). Din punct de vedere juridic, deschiderea moştenirii presupune analizarea a două aspecte: data deschiderii succesiunii şi locul dezba- terii acesteia. § 1. Data deschiderii moştenirii

A. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii. Momentul deschiderii moştenirii coincide cu momentul morţii persoanei care lasă moştenirea (art. 954 alin. 1 C. civ.). Persoana care pretinde moştenirea sau anumite drepturi asu- pra acesteia (succesibilul) trebuie să dovedească moartea, precum şi data (uneori chiar ora şi minutul) morţii celui pe care vrea să îl moştenească. Fiind o chestiune de fapt, dovada morţii se poate face prin orice mijloc de probă. De regulă, dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat ca urmare a morţii fizic constatate de organele abili- tate de lege. În cazul în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, certificatul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (art. 49 alin. 1 C. civ.). Astfel, persoana dispărută, despre care „există indicii că a încetat din viaţă, poate fi declarată moartă prin hotărâre 1

Spre deosebire de legislaţia românească actuală, în dreptul

vechi au existat situaţii în care deschiderea moştenirii intervenea şi în timpul vieţii titularului. De exemplu, în feudalism, când o persoană se călugărea, patrimoniul său urma două destinaţii: dacă viitorul monah lăsase testament, pentru partea dispusă prin legat, moştenirea se deschidea la data intrării în călugărie (iar pentru partea pentru care nu s-a dispus prin testament, dacă era cazul, moştenirea se deschidea la moartea acestuia şi revenea mănăstirii); a se vedea Hrisovul lui Ipsilanti-Vodă din 1766, în Vl. Hanga, Istoria statului şi dreptului R.P.R., vol. I, Bucureşti, 1957, p. 461.

judecătorească, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care 1 rezultă că era în viaţă” (s.n.) . Ca excepţie, de la termenul de mai sus, potrivit art. 50 C. civ., dispărutul „în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremu- rul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndrep- tăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia” (art. 50 C. civ.). De asemenea, atunci când este sigur că decesul sa produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, „moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie” (art. 50 alin. 3 C. civ.). Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a 2 stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii (art. 52 alin. 1 C. civ.). Data decesului astfel stabilit nu trebuie confundată cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (care, cel puţin 3 practic, este posterioară) . Moartea fiind un fapt material, în ambele cazuri, dovada con- trară se va putea face prin orice mijloace de probă admise de lege. Persoanele interesate pot proba nu numai ziua morţii, ci, dacă este cazul, chiar „clipa morţii” (ora sau minutul, care au importanţă practică numai în cazul în care două sau mai multe persoane, cu voca- ţie succesorală reciprocă, au decedat la aceeaşi dată). De exemplu,

3 9

1

Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul de doi ani „se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic” (art. 49 alin. 2 C. civ.). 2 În practică s-a apreciat că termenul de acceptare a succesiunii urmează a fi calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, iar nu de la data stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a decesului; a se vedea T.S., dec. nr. 807/1959, în C.D. 1959, p. 195. 3 A se vedea G. Boroi, Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, 2008, p. 483.

4 0

cazul în care mai multe persoane decedează în „aceeaşi împrejurare”: accident auto, aviatic, feroviar etc., fără a se putea stabili clipa morţii fiecăruia, situaţie în care se instituie prezumţia că au murit în aceeaşi clipă. În cazul în care, după declararea judecătorească a morţii, se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort, orice persoană interesată poate cere anularea hotărârii (art. 55 C. civ.). Deschiderea moştenirii (momentul ei) nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate prin Legea nr. 36/1995.

B. Importanţa datei deschiderii moştenirii. Stabilirea momentului exact al deschiderii moştenirii prezintă importanţă juridică deosebită, astfel: a) în funcţie de acest moment se determină sfera persoanelor chemate la moştenire, fie în temeiul legii, fie în baza unui testament, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se cuvin asupra moş- tenirii; b) acest moment este cel până la care retroactivează accepta- rea sau renunţarea la moştenire (prin curgerea termenului de un an de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală – art. 1103 alin. 1 C. civ.); c) în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, acest moment marchează începerea stării de indiviziune între ei şi acela până la care retroactivează efectul declarativ al împărţelii moştenirii; d) din acest moment, actele (pactele) asupra moştenirii devin valabile (ştiut fiind că, în principiu, actele asupra unei moşteniri nedeschise sunt nule 1 absolut – 956 C. civ.) ; e) este momentul compunerii şi al stabilirii valorii masei succe- sorale;

1

Inclusiv partajul voluntar, care nu poate fi făcut înainte de deschiderea succesiunii; a se vedea C. Toader, Împărţeala moştenirii, în C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica în Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moş- tenirii, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 161.

f) având în vedere principiul neretroactivităţii legii, este mo- mentul în care se va stabili legea care va cârmui devoluţiunea moşte- nirii, în cazul conflictului 1 în timp al unor legi succesorale succesive . De precizat că actele juridice întocmite ulterior deschiderii moştenirii sunt guvernate de legea în vigoare la data întocmirii lor, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi (de exemplu, accep- tarea sau renunţarea la moştenire ori partajul între moştenitori etc.). § 2. Locul deschiderii moştenirii

A. Noţiunea de loc al deschiderii moştenirii. Locul deschiderii moştenirii este cel al ultimului domiciliu al defunctului, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul dece- sului (art. 954 alin. 2 C. civ.). Stabilirea ca loc al deschiderii moştenirii a ultimului domiciliu al defunctului are la bază prezumţia că în acest loc se vor rezolva mai uşor problemele puse de deschiderea moştenirii, întrucât aici pot fi obţinute 2 date cu privire la moştenitori şi patrimoniul defunctului . Potrivit art. 87, domiciliul persoane fizice „este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”. Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, care este locuinţa secundară. Când domiciliul defunctului nu a fost cunoscut, reşedinţa va fi considerată domiciliu (art. 90 alin. 1 C. civ.). Menţionăm că domiciliul convenţional sau ales nu are aplicaţie în materia locului deschiderii moştenirii, fiind instituit „în vederea exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor născute din acel act” (art. 97 C. civ.). În situaţia de mai sus, se află şi domiciliul profesional. Astfel, cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile

patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc (art. 96 C. civ.).

1

Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii. 2 A se vedea G. Boroi, op. cit. (2008), p. 453 şi urm.

Dacă ultimul domiciliu (şi nici reşedinţa) al defunctului nu este cunoscut (de exemplu, defunctul a fost nomad) sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea (art. 954 alin. 3 C. civ.). Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia nota- rului public cel dintâi sesizat. Dispoziţiile de mai sus se aplică corespunzător atunci când primul organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este instanţa de 1 judecată (art. 954 alin. 4 C. civ.) . Conform noului Cod civil, dovada ultimului domiciliu se poate face în două moduri: prin certificatul de deces şi prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte (art. 954 alin. 2 C. civ.).

B. Importanţa practică a locului deschiderii moştenirii.

2

Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferitele probleme juridice legate de moştenire: a) secretarul consiliului local al localităţii în raza căreia defunc- tul şi-a avut ultimul domiciliu sau orice persoană interesată poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale (art. 69 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale); b) procedura succesorală necontencioasă,

reglementată de Legea nr. 36/1995, competenţa notarului public din biroul

1

este

de

Potrivit art. 92 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 954 C. civ., referitoare la locul deschiderii moştenirii, se aplică numai procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea în vigoare a noului Cod civil. 2 Pentru importanţa locului deschiderii moştenirii în doctrina şi practica judiciară franceză, a se vedea J. Flour, H. Souleau, Les successions, Armand Colin, Paris, 1991, p. 16.

situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 10 lit. a din lege); ca excepţie, în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care a avut domiciliu cel din urmă autor (art. 10 lit. b din Legea nr. 36/1995); c) instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privi- toare la moştenire se determină tot în funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în 1 circumscripţia altei instanţe) . Instanţa judecătorească a ultimului domiciliu al defunctului este competentă să judece: a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; b) cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile reciproce ale moştenitorilor (petiţia de ereditate, acţiunea în reducţiune, acţiunea de partaj succesoral etc.); c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar; d) cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor eliberat de notarul public sau de ridicare ori de modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (art. 85 din Legea nr. 36/1995). Precizăm că acţiunile reale imobiliare fără legătură cu problemele succesorale (de exemplu, revendicarea unui bun care face obiectul unui legat cu titlu particular) sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află 2 imobilul (art. 13 C. proc. civ.) . Chiar dacă moştenirea este imobiliară, în ceea ce priveşte împărţeala moştenirii, competenţa aparţine instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului (art. 14

3

C. proc. civ.) .

1

A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, p. 452. 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 40-42. 3 A se vedea M. Eliescu, op. cit. (I)., p. 264.

Secţiunea a IV-a. Condiţii generale ale dreptului de moştenire Oricare ar fi temeiul prin care se transmite moştenirea (în temeiul legii sau prin dispoziţiile testamentare), pentru ca o persoană să poată moşteni, în general, trebuie să îndeplinească două condiţii pozitive, capacitatea de a moşteni şi vocaţia la moştenire, precum şi o condiţie negativă, nedemnitatea succesorală (art. 957-962 C. civ.). § 1. Capacitatea de a moşteni Potrivit art. 957 C. civ., „o persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii”. Astfel, orice persoană care există la deschiderea moştenirii are capacitate succesorală. Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi şi obligaţii pe care le presupune calitatea de moştenitor. Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu, ea definindu-se sepa- rat de acestea. Dovada „existenţei” în momentul deschiderii moştenirii incum- bă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (şi care poate să fie moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi). Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin succe- sorii săi în drepturi [în această din urmă ipoteză, dobândirea moşteni- rii are loc prin „retransmitere” (moşteniri succesive), care nu trebuie să fie confundată cu moştenirea în „nume propriu” sau 1 prin „repre- zentare”] . Menţionăm că dovada vizează atât „existenţa” persoanei în momentul deschiderii moştenirii, cât şi „corelaţia” ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea. În această ordine de idei, urmează să analizăm persoanele care au capacitate succesorală, precum şi pe cele care nu au capacitate succesorală.

1

În cazul moştenitorii cu succesorale ale moştenirii, urcând

moştenirii prin reprezentare, moştenitorul sau vocaţie succesorală legală pretind drepturile ascendentului decedat la data deschiderii în locul acestuia (art. 965 şi urm. C. civ.).

A. Persoane care au capacitate succesorală. a). Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii. Acestea au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art. 4 din Constituţie). Dovada se face cu actele de stare civilă, iar, în caz de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă decla- rativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a inter- venit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege. Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succe- siunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succe- sorală) vor trece la proprii săi moştenitori, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. De precizat că legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii moştenirii. b). Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Conform art. 36 C. civ., existenţa persoanei fizice începe în ziua naşterii, iar copilul conceput se consideră că există, cu singura con- diţie de a se naşte viu. De precizat că este suficient ca acel copil conceput să se nască viu (şi nu neapărat viabil). Fiind o chestiune de fapt, cel care pretinde moştenirea în nu- mele copilului trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înain- te de momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.

Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu este posibilă, art. 412 alin. 1 C. civ. prevede o prezumţie legală cu privire la perioada concepţiei. Timpul legal al concepţiunii reprezintă intervalul de timp „cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii

1

copilului” . De exemplu, dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul morţii lui de cuius, prin aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă, la momentul deschi- derii succesiunii, încă nu se născuse). De precizat că prezumţia timpului legal al concepţiei are carac- ter relativ, în sensul că se poate dovedi în justiţie, prin mijloace de probă ştiinţifice, faptul concepţiei copilului chiar în afara acestui interval 2 sau într-o anumită perioadă din interval . c). Persoanele dispărute. Potrivit art. 53 C. civ., „cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă defi- nitivă”. Rezultă că persoanele dispărute atât cele astfel declarate jude- cătoreşte, cât şi cele nedeclarate, dar considerate a fi dispărute au capacitate succesorală, 3 fiind prezumate de lege a fi în viaţă . Capacitatea succesorală a dispărutului este însă numai „provi- zorie”, având drept finalizare fie reapariţia persoanei, fie constatarea fizică a morţii sau declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morţii acesteia. În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată, fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte, că acesta (persoana dispărutului) nu mai exista la data morţii celui care lasă moştenirea, fiind, în această situaţie, predecedat lui de cuius. În ipoteza de mai sus, se apreciază că persoana dispărută nu a avut capacitate succesorală şi deci bunurile ce s-au primit drept

1

Prezumţia legală „are o aplicare generală şi, deci, se impune a fi luată în considerare şi în privinţa stabilirii capacităţii succesorale”; a se vedea V. Stoica, Drept succesoral, Editura Editas, Bucureşti, 2003, p. 36; Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, ed. a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 35-36. 2 Pentru amănunte privind prezumţia timpului legal al concepţiei copilului, a se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 277. 3 A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iaşi, 2005, p. 32.

moştenire în numele acesteia trebuie restituite, adică aduse la masa succesorală (sporind cotele celorlalţi comoştenitori, dacă este cazul). d). Persoanele juridice. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi moştenirea dacă sunt în fiinţă la data deschiderii acesteia, având capacitate succesorală de la data înregistrării (dacă sunt supuse înregistrării) sau de la data actului de înfiinţare ori de la data autorizării constituirii lor (art. 205 alin. 1 şi 2 C. civ.). În cazul fundaţiilor testamentare, capacitatea succesorală se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art. 208 C. civ.). Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi moştenirea însă, exclusiv prin legat cuprins în testament (deci exclusiv prin moştenire testamentară). Ca şi în cazul persoanelor fizice, legea recunoaşte şi persoa- nelor juridice o capacitate de folosinţă anticipată (care include incon- testabil şi capacitatea succesorală), de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 C. civ.). Ca o condiţie ad validitatem, dreptul care formează obiectul liberalităţii (legatului) trebuie să corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică, deci trebuie respectat principiul spe- cialităţii capacităţii de folosinţă (art. 206 alin. 1 C. civ.). Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte de deschiderea moştenirii.

B. Persoane care nu au capacitate succesorală. 3 0

a). Predecedaţii şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă. Potrivit art. 957 alin. 1 C. civ., numai persoanele care „există” la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală. Per a contrario, rezultă că nu au capacitate succesorală per- soanele fizice care nu mai sunt în viaţă (predecedate), precum şi

3 1

persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă în momentul deschiderii moştenirii. Deşi predecedatul este exclus de la moştenire în cadrul moş- tenirii legale, descendenţii săi vor putea veni la succesiune în con- diţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. De exemplu, copiii unui predecedat, la momentul morţii buni- cului lor (tatăl predecedatului), vor putea totuşi veni la noua moşte- nire deschisă, urcând în locul ascendentului lor. Dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege pentru reprezentarea succesorală, ei nu vor avea drepturi asupra păr- ţii din moştenirea lui de cuius (ce s-ar fi cuvenit persoanei predece- date, dacă ea ar fi existat la data deschiderii moştenirii), iar patri- moniul succesoral va fi cules de moştenitorii în viaţă. Copilul conceput înaintea deschiderii moştenirii, dar născut mort după aceasta, se consideră că nu a existat (şi nu mai prezintă interes în materie). b). Comorienţii şi codecedaţii. Potrivit art. 957 alin. 2 C. civ., dacă „în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”. Aceste persoane sunt cunoscute în doctrină sub numele de „comorienţi” şi „codecedaţi”. Comorienţii sunt persoane decedate în aceeaşi împrejurare şi în condiţii de natură a nu se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia. Codecedaţii sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili care a supravieţuit celeilalte. Astfel, sfera mai largă a codecedaţilor cuprinde şi categoria (mai restrânsă) a comorienţilor. Din cele de mai sus rezultă că deosebirea dintre comorienţi şi codecedaţi este dictată de împrejurările (locul) decesului, care pot fi asemănătoare sau diferite.

Asemănarea dintre codecedaţi sau comorienţi constă în impo- sibilitatea determinării ordinii în care s-au produs decesele persoa- nelor respective şi, deci, a determinării vocaţiei succesorale.

De reţinut că problema codecedaţilor (sau a comorienţilor) prezintă importanţă teoretică şi practică numai în măsura în care există vocaţie 1 (chemare) succesorală reciprocă . Precizăm că în dreptul roman, problema comorienţilor era re- zolvată diferit. Astfel, se prezuma că persoanele socotite mai pu- ternice după sex şi vârstă au supravieţuit şi, deci, fiind în viaţă la data deschiderii moştenirii, aveau capacitate succesorală. Ca excepţie, dacă între comorienţi nu exista legătură de sânge (de rudenie), se considera că ei au murit deodată. Soluţia adoptată de dreptul nostru, care a consacrat prezumţia morţii concomitente, este indiscutabil mai justă, prezumţia supravie- ţuirii în funcţie de vârstă şi sex fiind criticată chiar şi în literatura juridică a ţărilor unde legislaţia încă o mai prevede. Concret, s-a argumentat că, dacă moartea se produce cu ocazia unei catastrofe aeriene sau feroviare ori cu ocazia prăbuşirii unei construcţii din cauza cutremurului de pământ etc., ce importanţă mai prezintă rezistenţa fizică (în funcţie de vârstă sau sex) 2 a persoanelor în cauză ? Rezultă că persoanele care au decedat dar „nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia” (indiferent că sunt „codecedaţi” sau „comorienţii”) nu se vor putea moşteni deoarece, nesupravieţuind una alteia, niciuna nu dobândeşte capacitate succesorală (chiar dacă au vocaţie 3 succesorală reciprocă) . Soluţia de mai sus a fost consfinţită prin dispoziţiile art. 957 alin. 2 C. civ., care nu face distincţie, sub acest aspect, între como- rienţi şi codecedaţi. În concluzie, codecedaţii (comorienţii) sunt: – două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă:

5 9

1

A se vedea I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, Bucu- reşti, 2003, p. 38. 2 Prezumţia morţii concomitente, în acest caz, este, de cele mai multe ori, cea mai echitabilă; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 55. 3 Calitatea de comorient se constată de instanţă, pe baza probelor admi- nistrate; a se vedea C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1106/2002, în Practică judi- ciară civilă 2001-2002, p. 302.

6 0

– decedate

în împrejurări asemănătoare (comorienţi) sau dife- rite (codecedaţi); – în imposibilitate de a se stabili ordinea deceselor. § 2. Vocaţia (chemarea) la moştenire Dreptul la moştenire nu se analizează în sensul unei aptitudini generale a persoanei, ci în sensul dreptului concret asupra unei moş- teniri deschise. Pe lângă capacitatea succesorală, vocaţia (chemarea) la moşte- nire este cea de-a doua condiţie pozitivă pe care trebuie să o îndepli- nească o persoană fizică sau juridică ori statul pentru a culege moşte1 nirea lăsată de defunct . Cel care pretinde moştenirea poate dobândi vocaţie succe- sorală fie în virtutea legii (dacă nu a fost lăsat testament ori dacă a fost făcut un testament, însă este ineficace), fie în virtutea testamentului lăsat de defunct (art. 962 C. civ.). Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului, soţului supravieţuitor al defunctului şi 2 statului . Vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în prin- cipiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire. Vocaţia la moştenire are un înţeles dublu: – în sens general, desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană (în acest sens, se vorbeşte, de exemplu, despre vocaţia succesorală legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad);

1

A nu se confunda vocaţia (chemarea) la moştenire cu devoluţiunea moştenirii. Devoluţiunea succesorală este determinarea persoanelor chemate să moşte- nească patrimoniul

unei persoane fizice decedate. 2 Dovada statutului civil al unei persoane se face, de regulă, cu certificatul de stare civilă. Cu toate acestea, instanţa poate încuviinţa şi alte probe pentru stabilirea raportului de rudenie, cu condiţia ca aceste probe să nu fie contrarii certificatului de stare civilă prezentat; a se vedea T.S., dec. civ. nr. 2013/1956 în C.S. Ricu, Moştenirea legală. Partajul succesoral, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 31.

– în

sens concret (vocaţie concretă, utilă), desemnează prin devoluţiunea succesorală – ca mijloc de selecţie – acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Existenţa vocaţiei succesorale concrete presupune două condiţii: – una pozitivă: vocaţia succesorală generală şi – una negativă: persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un alt succesibil. De menţionat că nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea general abstractă a unei persoane de a se bucura, în conţinutul capacităţii sale de folosinţă, de dreptul de moştenire garantat prin art. 46 din Constituţie. Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, „devine potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale generale şi efectiv prin vocaţia concretă la 1 moştenire” (s.n.) . § 3. Nedemnitatea succesorală A. Definire, caractere, natură juridică. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire (pe lângă con- diţia vocaţiei succesorale), ea trebuie să îndeplinească şi o condiţie negativă, şi anume să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 958-961 C. civ.). Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală reprezintă decăderea moştenitorului, care s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de de- funct sau faţă de 2 memoria acestuia, din dreptul de a-l moşteni . Literatura juridică face distincţie între nedemnitatea şi incapa- citatea succesorală (între cele două instituţii ale dreptului de moşte- nire existând, 3 evident, asemănări, care însă nu le fac identice) .

1

Pentru profunzimea delimitărilor, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 58. 2 A se vedea V. Stoica, op. cit, (2003), p. 51. 3 Principalele deosebiri dintre nedemnitate şi incapacitate succesorală se referă la sfera de aplicare, caracterul efectelor şi sarcina probei; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 80-81.

1

Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă care se aplică nedemnului vinovat de săvârşirea unei fapte faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia. Sancţionarea nedemnului cu excluderea de la moştenire este opera legii sau a instanţei de judecată (şi nu a voinţei celui care lasă moştenirea). În concluzie, nedemnitatea succesorală se caracterizează prin următoarele: a). Nedemnitatea priveşte atât moştenirea legală, cât şi lega- tele cu care nedemnul a fost gratificat prin testament. b). Nedemnitatea operează de drept sau poate fi judiciară (declarată de instanţa judecătorească). c). Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. d). Nedemnitatea se aplică şi produce efecte numai în privinţa autorului faptei, nu şi faţă de alte persoane chemate la moştenirea defunctului în nume propriu sau prin reprezentare. e). Domeniul de aplicare a sancţiunii nu poate fi extins la alte moşteniri, nedemnul fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele (sub acest aspect nedemnitatea produ- când efecte relative). f). Sancţiunea nedemnităţii este prevăzută numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie, astfel că 2 moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ. B. Felurile nedemnităţii succesorale. După sursa sa, distingem între: nedemnitatea de drept şi ne- demnitatea judiciară. a). Nedemnitatea de drept. Potrivit art. 958 alin. 1 C. civ., este de drept nedemnă de a moşteni:

1

În doctrină, nedemnitatea a fost calificată şi ca pedeapsă civilă (a se vedea M.Eliescu, op. cit., p. 73). Ne raliem doctrinei majoritare potrivit căreia nedem- nitatea este o sancţiune civilă. 2 Fiind vorba despre săvârşirea unei fapte (şi nu acte juridice), se vor aplica regulile de la angajarea răspunderii civile delictuale (privind discernământul).

– persoana condamnată penal pentru săvârşirea

unei infrac- ţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea; – persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului. În cazul în care condamnarea pentru faptele de mai sus este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă (art. 958 alin. 2 C. civ.). Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea. b). Nedemnitatea judiciară. Potrivit art. 959 alin. 1 C. civ., „poate fi declarată nedemnă de a moşteni”: – persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei; – persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului; – persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testa- mentul. Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în 1 termen de un an de la data deschiderii moştenirii . Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele

prevăzute la alin. 1 lit. a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, terme1

De precizat că introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant. Ea se poate face şi de comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 959 alin. 2 şi 6 C. civ.).

nul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Atunci când condamnarea pentru faptele grave de violenţă (ce au produs moartea victimei) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, nedem- nitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii. În celelalte cazuri, termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară 1 deschiderii moştenirii (art. 959 alin. 5 C. civ.) . C. Efectele nedemnităţii. Principalul efect al nedemnităţii constă în faptul că, în puterea legii, titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat retroactiv. Se consideră că, de drept, nedemnul nu a avut niciodată drep- tul la moştenirea defunctului. În fapt, nedemnul „este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară” (art. 960 alin. 1 C. civ.). Efectele nedemnităţii prezintă particularităţi, după cum se produc faţă de nedemn, faţă de urmaşii săi sau faţă de terţi. a). Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Nedemnul nu va putea reclama partea sa de moştenire (nici măcar rezerva), întrucât titlul său de moştenitor este desfiinţat de la data deschiderii succe- siunii. Partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nedemnul se va cuveni, în temeiul legii, celor cu care ar fi venit împreună sau pe care prezenţa sa i-ar fi înlăturat de la moştenire. Rezultă că înlăturarea de la moştenire a

nedemnului va fi profitabilă pentru comoştenitorii legali sau pentru moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita şi legatarii sau donatarii,

1

Potrivit art. 93 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile referitoare la nedem- nitatea de drept sau judiciară se aplică numai faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervatar (a cărui rezer- vă putea determina reducţiunea unor liberalităţi excesive). Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii înainte de constatarea nedemnităţii, va fi obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite. Restituirea se face, în principiu, în natură (iar dacă aceasta nu mai este posibilă, întrucât bunul a pierit – din diferite motive –, ne- demnul va fi obligat să plătească despăgubiri). Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă. Astfel, nedemnul va fi obligat să restituie şi fructele naturale, industriale sau civile (iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, va restitui valoarea lor). Nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite pentru achitarea datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile. Drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire, care se stinseseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedem1 nului de la succesiune . b). Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului. Descendenţii nedemnului pot veni la moştenire în nume propriu, dar şi pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia (ascendentului lor, s.n.), prin reprezentarea succesorală. În condiţiile noului Cod civil, „nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii” poate fi reprezentat (art. 967 alin. 1 2 C. civ.) . Cu alte cuvinte, fiii şi fiicele nedemnului pot veni la moştenirea defunctului şi prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Astfel, sancţiu- nea nedemnităţii nu produce efecte şi faţă de ei (nefiind vinovaţi de fapta părintelui lor). De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este

nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic, întrucât, în lipsă de moştenitori de un grad mai apropiat, el este che1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 73. De remarcat că noul Cod civil a renunţat la condiţia ca „locul reprezentat să fie util”, în sensul că cel reprezentat trebuia să aibă chemare la moştenire, adică să nu fi fost înlăturat ca nedemn, dacă era în viaţă la data deschiderii succesiunii. 2

mat la moştenire fără ajutorul reprezentării şi cu înlăturarea de la moştenire a altor rude ale defunctului (din clase de moştenitori infe- rioare). Astfel, în general, nedemnitatea tatălui nu produce efecte asupra copiilor lui. Dacă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este nedemn, copiii nedemnului vor putea moşteni de asemenea după bunicul lor prin reprezentare (indiferent dacă tatăl lor nedemn mai este sau nu în viaţă, la data deschiderii moştenirii), deoarece repre- zentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C. civ.). Soluţiile de mai sus, referitoare la efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului, sunt valabile şi în privinţa copiilor fraţilor sau ai surorilor defunctului. De precizat că dispoziţiile art. 965 C. civ., în materia repre- zentării succesorale, vizează toţi reprezentanţii - moştenitorii legali „de un grad mai îndepărtat”, nu numai descendenţii nedemnului. Astfel, sunt incluşi în această categorie şi „descendenţii subsecvenţi ai nedemnului” (pe linie colaterală). De exemplu, strănepotul de frate al nedemnului. c). Efectele nedemnităţii faţă de terţi. Este posibil ca nedem- nul să fi încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunu- rile moştenirii (de exemplu, a vândut un bun, a constituit o ipotecă asupra unui imobil etc.), în perioada dintre deschiderea succesiunii şi constatarea nedemnităţii sale. Întrebarea care se pune este: care va fi soarta acestor acte? Întrucât nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii, în principiu şi actele subsecvente încheiate de nedemn vor fi desfiinţate cu

efect retroactiv (nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Înseamnă că, în principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie care se justifică în cazul terţilor de rea-credinţă, dar nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă, care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.

Ca excepţie, potrivit art. 960 alin. 3 C. civ., „sunt valabile” şi „se menţin”: – actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi; – actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă. În cazul în care actul juridic este menţinut, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri moştenitorilor adevăraţi, ca posesor de rea-credinţă, iar dacă actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv, nedemnul va putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune (art. 1018, art. 1748 C. civ., art. 1695 şi urm. C. civ.). d). Înlăturarea efectelor nedemnităţii. Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare „pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial” (separat), de către cel care lasă moştenirea. Înlăturarea efectelor nedemnităţii se face numai prin declara- ţie expresă. Lipsa acesteia „nu constituie înlăturare a efectelor ne- demnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea” (art. 961 alin. 1 C. civ.). De precizat că efectele nedemnităţii „nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale” (art. 961 alin. 2 C. civ.). D. Invocarea nedemnităţii succesorale. Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, cum sunt: comoştenitorii legali, moştenitorii legali sub- secvenţi, legatarii sau donatarii etc. Nedemnitatea poate fi invocată şi de creditorii acestor per- soane, pe calea acţiunii oblice, dreptul de 4 0

a invoca nefiind exclusiv personal (art. 1560 C. civ.). În doctrină şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă nedemnul poate invoca propria sa nedemnitate? Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea nedemnităţii de către nedemn, deoarece aceasta operează de drept,

4 1

nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al 1 îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii . Nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţa de judecată numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil. Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri. Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedem- nului, pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit.; Fr. Deak, op. cit., p. 79-81; D. Chirică, op. cit. (2003), p. 57.

Capitolul II. Moştenirea legală Secţiunea I. Principiile moştenirii legale § 1. Condiţiile speciale ale moştenirii legale Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege). Noţiunea de moştenire legală nu se confundă cu devoluţiunea legală a moştenirii, care reprezintă determinarea persoanelor chema- te în temeiul legii să 1 moştenească patrimoniul persoanei fizice dece- date . De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Ea poate interveni însă, ca excepţie, în cazul în care a fost lăsat testament, dar acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă (de exemplu, desemnarea unui exe- cutor testamentar, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dis- poziţii cu privire la funeralii etc.). Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte dintre moşte- nitori sunt înlăturaţi de la moştenire (fără ca testamentul să cuprindă legate în favoarea altor persoane), situaţie în care la moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţi), ce vor împărţi între ei întreaga masă succesorală. Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari), situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă după regulile moştenirii legale (art. 955 alin. 2 C. civ.). Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire, trebuie să îndeplinească, în primul rând, condiţiile generale (capacitate şi voca- ţie succesorală).

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 83.

M oşteni rea legal ă

Pentru a dobândi moştenirea în temeiul legii, trebuie însă ca persoana să îndeplinească şi următoarele două condiţii speciale: a) să aibă vocaţie succesorală legală; b) să nu fie dezmoştenită (exheredată). Când sunt întrunite condiţiile de mai sus, transmisiunea moş- tenirii se face în virtutea legii (fără însă a se înţelege că, în această situaţie, moştenitorii sunt şi obligaţi să primească moştenirea). A. Vocaţia succesorală legală. a). Vocaţia legală generală. Potrivit art. 963 alin. 1 C. civ., moştenirea legală se cuvine, în general, soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului (descendenţii, ascendenţii şi colateralii acestuia). 1 Rudele defunctului chemate la moştenire în temeiul legii pot fi: din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie (în anumite con- diţii). Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv (art. 963 alin. 2 C. civ.). Astfel, au vocaţie succeso- rală generală (nelimitată în grad), rudele defunctului în linie dreaptă: – fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc. (descendenţii) şi – părinţi, bunici, străbunici etc. (ascendenţii). Rudele colaterale au vocaţie succesorală numai până la gradul al IV-lea inclusiv. Aceştia sunt: – fraţii şi surorile defunctului – rude de gradul doi; – nepoţii de frate sau soră, precum şi unchii şi mătuşile defunc- tului - rude de gradul al III-lea; – strănepoţii de frate, verii primari, precum şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului – rude de gradul al IVlea.

8 1

Moş tenirea legală

1

Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană (rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascen- dent comun (rudenia în linie colaterală). Pentru amănunte în materie de rudenie, a se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 253 şi urm.

8 2

Soţul supravieţuitor (fostul soţ al defunctului) este chemat la moştenire împreună cu rudele acestuia. Rezultă că moştenirea legală este concepută ca o 1 moştenire de familie . Concubinajul nu creează vocaţie succesorală, pe considerentul că cei care au ales să trăiască împreună, dar să rămână străini sub aspect juridic, „din respect pentru alegerea lor, trebuie trataţi ca 2 atare” . În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, succesiunea devine vacantă, iar patrimoniul defunctului se transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 963 alin. 3 C. civ.). Precizăm că existenţa vocaţiei succesorale generale a rudelor defunctului (chemate la moştenire alături de soţul supravieţuitor) nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată, vor culege moştenirea lăsată de defunct, deoarece chemarea lor la moştenire este numai potenţială (vizând o posibilitate de principiu pentru a moşteni patri- moniul persoanei decedate). Numai vocaţia lor concretă (determinată prin devoluţiunea succesorală legală) va atrage culegerea efectivă a moştenirii. b). Reciprocitatea vocaţiei legale generale la moştenire. În virtutea acestei caracteristici, dacă o persoană are vocaţie succeso- rală legală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi această persoană are aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). Vocaţia lor concretă va depinde de ordinea în care a survenit decesul lor sau al uneia dintre ele. De exemplu, copilul are vocaţie la moştenirea lăsată de părinţii săi, dar şi aceştia din urmă (părinţii) au vocaţie la moştenirea copiilor lor (în concurs cu ceilalţi moştenitori, dacă există).

Ca excepţie, reciprocitatea vocaţiei succesorale nu vizează comuna (oraşul sau municipiul) şi nici persoanele juridice, întrucât aceştia nu pot transmite o moştenire.

1

Expresia „lien de famille” se regăseşte în tradiţionalele raporturi părinteşti, de căsătorie sau de credinţă (s.n.); a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 62. 2 A se vedea M. Grimaldi, op. cit., p. 103.

De asemenea, reciprocitatea vocaţiei nu este aplicabilă nici în domeniul moştenirii testamentare (chiar dacă două persoane şi-ar conferi prin 1 testamente separate vocaţie succesorală reciprocă), întrucât cele două testamente sunt acte juridice unilaterale indepen- dente (iar vocaţia succesorală nu este, în acest caz, interdependentă). Reciprocitatea vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ. Astfel, dacă o persoană nu are vocaţie la moştenirea unei alte per- soane, nici aceasta din urmă nu va avea vocaţie la moştenirea celei dintâi (de exemplu, ginerele 2 şi socrul) . c). Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). Rudele defunctului cu vocaţie succesorală (generală) legală nu sunt chemate toate şi în acelaşi timp la moştenire. Regula se justifică prin aceea că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, „averile succesorale s-ar fărâmiţa în părţi de o valoare neînsemnată, iar instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea îndeplini rosturile ei 3 social-economice” . Pentru evitarea acestei situaţii, legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare a rudelor defunctului la succesiune (art. 963 alin. 1 C. civ.). Astfel, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moşte- nire în temeiul legii (deci să aibă vocaţie succesorală concretă), nu este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali cu vocaţie generală, ci mai trebuie să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană cu vocaţie generală (dar chemată de lege în rang preferabil). Legea stabileşte două criterii tehnico-juridice pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie generală la moştenire: clasa de 4 moştenitori şi gradul de rudenie .

1

Întrucât testamentul este un act juridic personal şi revocabil, fiecare per- soană trebuie să dispună pentru cauză de moarte numai prin testament separat (testamentul conjunctiv, prin care două sau mai multe persoane dispun prin acelaşi testament, fiind interzis de lege). 2 În dreptul italian se vorbeşte despre „la vocazione e la delazione”, în sensul că vocaţiei îi este necesară întotdeauna „oferta”; a se vedea G. Falcione, op. cit., p. 18. 3 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 86. 4 Exheredarea (dezmoştenirea) este analizată în capitolul rezervat regimului juridic al principalelor dispoziţii cuprinse în testament.

§ 2. Principiile generale ale devoluţiunii legale În temeiul legii, sunt chemaţi la moştenire: rudele defunctului, soţul supravieţuitor şi, în lipsa acestora, comuna (oraşul sau muni- cipiul). Cu ajutorul unor mijloace tehnice (clasa de moştenitori şi gra- dul de rudenie), s-au formulat trei principii în baza cărora se deter- mină persoanele cu vocaţie succesorală concretă. Operaţiunea juridică prin care se determină persoanele care vor moşteni efectiv patrimoniul succesoral, precum şi cotele din masa succesorală dobândite, poartă numele de devoluţiunea legală a moştenirii.

A. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea cla- selor de moştenitori legali. Clasa de moştenitori este categoria de rude care, în mod colec- tiv, exclude de la moştenire o altă categorie de rude (sau este exclusă de cea din urmă). Codul civil stabileşte patru clase de moştenitori legali (art. 964 alin. 1 C. civ.). – clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din fiii, nepoţii, strănepoţii etc. ai defunctului (fără limită de grad); – clasa a II-a (mixtă), clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv); – clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de grad); – clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii/surorile bunicilor defunctului). Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea

claselor. Astfel: – rudele din clasa I (chiar şi o singură persoană) înlătură de la moştenire rudele din clasele subsecvente; – rudele din clasa a II-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedem- nităţii) sau nu vor (întrucât sunt renunţători) să vină la moştenire;

– rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină; – rudele din clasa a IV-a moştenesc numai în 1 absenţa moşte- nitorilor din primele trei clase . De regulă, o rudă face parte dintr-o singură clasă. Ca excepţie, este posibil ca o persoană să facă parte şi din două clase. De exemplu, copilul născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului şi nepotul de frate al defunctului (acesta făcând parte din prima clasă, ca strănepot al defunctului, dar şi din clasa a II-a, în calitate de strănepot de frate), caz în care moştenitorul poate opta în favoarea uneia dintre cele 2 două calităţi pe care le are concomitent . Potrivit art. 964 alin. 2 C. civ., dacă în urma dezmoştenirii rude- le defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni. Soţul supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nicio clasă, dar vine în concurs cu oricare dintre aces- tea chemate la succesiune. Deci, soţul supravieţuitor nu înlătură nicio clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire (indiferent de clasa cu care vine în concurs).

B. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moşteni- torii din aceeaşi clasă. Potrivit art. 964 alin. 3 C. civ., în cadrul aceleiaşi clase, de regulă, rudele de grad mai apropiat înlătură de la moştenire pe cele mai îndepărtate în grad (proximior excludit remotiorem). De exemplu,

1

Venirea la moştenire concomitentă a rudelor din două clase deosebite este posibilă numai în caz de exheredare prin testament a moştenitorilor dintr-o clasă, care sunt şi rezervatari (de exemplu, descendenţii sau părinţii defunctului); a se vedea I. Adam, A. Rusu, op. cit., p. 82. 2 În aceeaşi situaţie este şi soţul supravieţuitor dintr-o căsătorie încheiată între veri primari. Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 82.

copiii defunctului exclud de la moştenire pe nepoţii, strănepoţii acestuia, tot aşa, fraţii şi surorile defunctului pe nepoţii şi strănepoţii de frate sau soră etc. Rezultă că, în cadrul aceleiaşi clase, vocaţia concretă la moşte- nire depinde de gradul de rudenie. Principiul proximităţii gradului de rudenie are două excepţii: – în cadrul clasei a II-a, părinţii defunctului (deşi sunt rude de gradul I cu defunctul) nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului (rude de gradul II), ci vin împreună la succesiune; – în cazul reprezentării succesorale1.

C. Principiul

egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire. Dacă moştenitorii defunctului fac parte din aceeaşi clasă şi au acelaşi grad de rudenie, ei vor împărţi moştenirea în părţi egale (art. 964 alin. 4 C. civ.). De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai defunctului, fiecare va primi o jumătate; la fel şi dacă vor fi chemaţi doi fraţi etc. De la principiul egalităţii, legea prevede două excepţii: – împărţeala moştenirii pe tulpini, în cazul venirii la moştenire prin reprezentare succesorală; – împărţeala moştenirii pe linii, în cazul în care sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi: fraţi ori surori proveniţi din părinţi diferiţi (adică fraţi buni, fraţi consangvini sau fraţi uterini cu defunctul) sau descendenţii fraţilor ori surorilor de categorii diferite (indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin repre- zentare). În raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi/surori sau descendenţii lor, pe de altă parte, nu se aplică principiul egalităţii, părinţii culegând o cotă

fixă indiferent de numărul colateralilor pri- vilegiaţi cu care vin în concurs.

1

A se vedea secţiunea următoare.

Secţiunea a III-a. Reprezentarea succesorală § 1. Definire, natură juridică şi domeniu de aplicare Prin reprezentarea succesorală, un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă în virtutea legii în locul şi gradul ascendentului său numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii (art. 965 1 C. civ.) . Prin efectele pe care le produce, reprezentarea înlătură unele consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad. De exemplu, la moartea lui A rămân ca moştenitori fiul său B şi doi nepoţi D şi E (care sunt copiii unui alt fiu al defunctului – C –, pre- decedat). În lipsa acestei instituţii, s-ar aplica principiul proximităţii în gradul de rudenie, urmând ca moştenirea lăsată de A să fie culeasă numai de fiul său B (care, fiind descendent de gradul I, îi înlătură de la moştenire pe D şi E, descendenţi de gradul al II-lea). Întrucât legiui- torul a apreciat că astfel de excludere ar fi nedreaptă, prin derogare de la principiul proximităţii în grad şi al egalităţii între rudele de acelaşi grad, s-a permis nepoţilor D şi E să urce în locul şi gradul părintelui lor predecedat (C), venind astfel la moştenire, în concurs cu unchiul lor B. Ca noutate, Codul civil 2011 dă posibilitatea reprezentării ascendentului decedat, dar şi a ascendentului nedemn faţă de defunct, decedat sau în viaţă (art. 965 C. civ.). De menţionat însă că, în caz de reprezentare, moştenirea nu se va împărţi în mod egal între succesori (pe capete), ci după numărul descendenţilor de gradul I (pe tulpini); în cazul concret de mai sus,

nepoţii defunctului vor primi părţi jumătatea moştenirii cuvenite tatălui lor.

1

egale

din

Din această definiţie rezultă că reprezentarea succesorală este deosebită de reprezentarea din dreptul comun (ce presupune reprezentarea voinţei altuia la încheierea de acte juridice).

Deşi Codul civil de la 1864 a calificat instituţia 1 drept „o ficţiune a legii” , literatura juridică contemporană a apreciat că reprezentarea succesorală este „un beneficiu al legii” de care se bucură 2 anumite categorii de moştenitori legali . Reprezentarea succesorală este admisă în privinţa descen- denţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori (art. 966 alin. 1 C. civ.). De menţionat că reprezentarea constituie o excepţie de la principiile devoluţiunii legale şi deci dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecinţă, nicio altă persoană în afara celor expres prevă- zute de lege nu poate beneficia de efectele reprezentării succesorale (de exemplu, părinţii defunctului sau soţul supravieţuitor). § 2. Condiţiile reprezentării succesorale Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori pot beneficia de reprezentarea succesorală numai dacă sunt îndeplinite două condiţii: a). Cel reprezentat să fie nedemn sau decedat, la data des- chiderii moştenirii. Potrivit art. 965 C. civ., reprezentarea operează în cazul reprezentatului „nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii”. Celor două situaţii de mai sus le sunt asimilate alte două cazuri. Astfel, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este ne- demn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el (art. 967 alin. 3 C. civ.). Potrivit art. 967 alin. 1 C. civ., „poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni, precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii”.

5 0

1

Reprezentarea „ficţiune a legii” a fost mult criticată în doctrină, pe con- siderentul că legiuitorul nu are nevoie să apeleze la „ficţiuni” pentru a crea drepturi în favoarea unor moştenitori. „Quand le législateur veut édicter une règle, il n’a pas besoin d'inventer une fiction”; a se vedea J. Flour, H. Souleau, op. cit., p. 38. 2 A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 64; V. Stoica, op. cit. (2003), p. 68.

5 1

Din dispoziţiile discutabile ale textului de mai sus, înţelegem că poate fi reprezentată atât o persoană decedată, cât şi o persoană în viaţă „lipsită de capacitatea de a moşteni” (nedemnul, renunţătorul sau dezmoştenitul). Condiţia este îndeplinită şi dacă cel care este reprezentat a decedat în aceeaşi împrejurare cu cel care lasă moştenirea, deoarece sunt prezumaţi că au murit în acelaşi moment (art. 957 alin. 2 C. civ.). În acest context admitem că şi persoana dispărută poate fi reprezentată, deoarece până la pronunţarea unei hotărâri judecăto- reşti declarative de moarte rămase definitivă este prezumată a fi în viaţă (şi poate avea calitatea de nedemn, renunţător sau dezmoştenit). Precizăm, de asemenea, că reprezentarea nu poate opera per saltum şi omisso medio, astfel că reprezentantul nu poate să sară peste un ascendent care este în viaţă pentru a ajunge la alt ascendent pe care să îl reprezinte, ci el trebuie să urce din grad în grad vacant până la gradul cel mai apropiat de defunct. b). Reprezentantul să îndeplinească condiţiile generale pentru a moşteni. În temeiul art. 967 alin. 2 C. civ., deoarece reprezentantul urmează să îl moştenească pe defunct, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile de a veni la moştenirea legală a acestuia prevăzute de art. 957 şi urm. C. civ., prezentate în continuare. – să aibă capacitate succesorală; astfel, reprezentantul trebuie să existe în momentul deschiderii moştenirii (spre deosebire de reprezentat, el nu poate să fie comorient sau persoană decedată în acelaşi timp cu defunctul); – să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu nu ar putea culege moştenirea nici prin reprezentare; astfel, descendenţii din fraţi sau surori pot veni la moştenire

prin reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv (strănepot de frate – gradul al IV-lea). În cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul şi descendenţii săi devin rudă cu adoptatorul său, dar şi cu rudele acestuia, astfel că pot beneficia de 1 reprezentare ca şi copiii din filiaţia firească .

1

A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 349.

În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât adop- tatul şi descendenţii săi devin rude numai cu adoptatorul (nu şi cu rudele acestuia), în principiu, adoptatul şi descendenţii săi nu pot beneficia de reprezentare. Ca excepţie, în situaţia de mai sus, descendenţii adoptatului pot veni la moştenire prin reprezentare 1 numai dacă adoptatorul a fost defunctul . – să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moş- tenirea acestuia şi să nu fi fost 2 exheredat (în cazul moştenitorilor nerezervatari) . De precizat că reprezentantul trebuie să îndeplinească condi- ţiile necesare pentru a-l moşteni exclusiv pe defunct (şi nu pe repre- zentat). De exemplu, reprezentantul poate fi nedemn faţă de repre- zentat, întrucât nedemnitatea produce efecte numai în raport cu per- soana faţă de care s-a săvârşit fapta (de asemenea, el poate să renunţe la moştenirea acestuia sau să fie exheredat). § 3. Modul în care operează reprezentarea Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, reprezentarea este admisă: în toate cazurile, la infinit, 3 operând de drept . 4 Reprezentarea operează „în toate cazurile” . Astfel, în clasa I (a descendenţilor), nepoţii (rude cu defunctul de gradul al II-lea) vor veni la moştenire prin reprezentare atât în cazul în care ar exista şi fii ai defunctului (descendenţi de gradul I), cât şi în cazul în care ar veni la moştenire numai nepoţi ai defunctului. Tot astfel, în clasa a II-a (a ascendenţilor şi colateralilor privi- legiaţi) nepoţii de frate şi soră (rude cu defunctul, de gradul III) vor veni la moştenire prin reprezentare, atât în cazul în care ar veni şi

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 93; D. Chirică, op. cit., p. 78.

9 9

2

Eredele care renunţă la moştenire este considerat străin de succesiune; a se vedea Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1105/1991, în C.P.J.C. 1991, p. 130. 3 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 96-98. 4 Deşi sintagma „este admisă în toate cazurile” prevăzută de art. 665 alin. 2

C.

civ. 1864 nu se mai regăseşte expres, în noua reglementare, din interpretarea generală a textului de lege, rezultă că modul de operare al reprezentării succesorale şi semnificaţia sintagmei rămân neschimbate.

1 0

fraţii sau surorile defunctului, cât şi în cazul în care la moştenire ar veni numai nepoţi de frate sau soră. Dacă rudele sunt de grad egal, împărţirea moştenirii se va face pe tulpini, „cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de grad cel mai 1 apropiat cu defunctul” , iar nu pe capete, în părţi egale, în raport cu numărul descendenţilor care vin efectiv la moştenire. De exemplu, dacă cei doi copii ai defunctului sunt decedaţi la data des- chiderii moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al doilea trei copii, moştenirea se va împărţi între nepoţii defunctului nu în părţi egale, ci în două părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă jumă- tate fiind împărţită între ceilalţi trei nepoţi. Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit), în sensul că de ea vor beneficia nu numai descendenţii de gradul al doilea spre a reprezenta pe descendenţii de gradul I, ci şi descendenţii de gradul al III-lea spre a reprezenta pe descendenţii de gradul al II-lea, precum şi cei de gradul al IV-lea pe cei de gradul al III-lea etc. Ca excepţie, în cazul descendenţilor din fraţi sau surori, repre- zentarea nu poate opera nemărginit, ci numai până la gradul al IV-lea (întrucât moştenirea în linie colaterală este admisă numai până la gradul al IV-lea). Reprezentarea operează de drept (pentru ca împărţeala să se facă pe tulpini), voinţa descendenţilor putând influenţa astfel regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire, nu şi prin accep- tarea ei cu efecte parţiale sau sub condiţie (de exemplu, împărţeala să se facă în alte cote decât cele stabilite de lege). În consecinţă, regulile reprezentării succesorale nu 2 pot fi modi- ficate prin voinţa defunctului . § 4. Efectele reprezentării succesorale Ca efect principal al reprezentării succesorale, descendentul – reprezentant urcă „în drepturile ascendentului său” – reprezentat,

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 91. În literatura de specialitate s-a susţinut că defunctul ar putea, „în limitele cotităţii disponibile şi fără a aduce atingere rezervei, să înlăture reprezentarea legală sau să o admită în alte cazuri decât cele prevăzute de lege”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 96; Pentru o opinie contrară, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 97. 2

culegând moştenirea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă „nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat” (art. 965 C. civ.). Potrivit noului Cod civil, reprezentarea succesorală produce efecte generale şi particulare.

A. Efectul general. Conform art. 968 alin. 1 C. civ., „în cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenirea se împarte pe tulpină”. Astfel, reprezentanţii, indiferent de numărul lor, vor lua partea din moşte- nire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în 1 viaţă la deschiderea moştenirii . De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, aceşti nepoţi ai defunctului vor moşteni nu în părţi egale, ci primul va lua 1/2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare. În consecinţă, în cazul reprezentării a două sau mai multor per- soane decedate sau nedemne, la data deschiderii moştenirii, repre- zentanţii lor vor împărţi moştenirea pe tulpini (şi nu pe „capete”). Potrivit art. 968 alin. 2 C. civ., prin tulpină se înţelege: – înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire; – înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire. Dacă aceeaşi tulpină a „produs mai multe ramuri, în cadrul fie- cărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită des- cendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod egal” (art. 968 alin. 3 C. civ.). De exemplu, dacă în cazul de mai sus unul dintre nepoţi ar fi decedat şi el la data deschiderii moş- tenirii, lăsând doi copii (strănepoţi ai defunctului), aceştia vor veni la

moştenire tot pe tulpini (subtulpini), adică ar primi partea cuvenită ascendentului lor. Menţionăm că, odată cu drepturile pe care le dobândesc prin reprezentare, moştenitorii răspund şi de pasivul succesiunii (având, în consecinţă, şi obligaţii în funcţie de vocaţia succesorală a fiecăruia).

1

Reprezentanţii nu pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligaţi să ia mai puţin (cu excepţia dispoziţiilor testamentare contrare).

B. Efectul particular al reprezentării succesorale. Potrivit art. 969 alin. 1 C. civ., copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus sunt obligaţi să raporteze, la moştenirea lăsată de nedemn, bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschi- derea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. De precizat că raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea nedemnului se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea aces- tora a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării (art. 969 alin. 2 C. civ.). Raportul bunurilor moştenite prin reprezentarea nedemnului este supus reglementărilor cuprinse în secţiunea dedicată „raportului donaţiilor” (art. 11461154 C. civ.).

C. Particularităţi ale moştenirii imobilelor prin reprezentare în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată, dacă proprietarul terenului reconstituit nu mai este în viaţă, „de pre- vederile legii beneficiază (…) moştenitorii acestora”. Potrivit art. 13 alin. 1 din H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, „stabilirea dreptului de proprietate (…) pentru cooperatorii decedaţi se face pe numele moştenitorilor”, iar art. 13 alin. 2 lit. a) şi b) pre- vede

că descendenţii copiilor fostului proprietar decedat, precum şi cei din fraţi şi surori pot veni la moştenire în locul părinţilor lor decedaţi anterior autorului succesiunii, deci prin reprezentare. Din textul de lege menţionat rezultă că reprezentarea nu este admisă în cazul în care reprezentantul a decedat „nu anterior, ci ulte- rior fostului proprietar al terenului, însă decesul a avut loc 1 înaintea apariţiei Legii nr. 18/1991” .

1

A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 38.

Reprezentarea se admite însă nu numai în cazul predecesului celui reprezentat, dar şi în cazul în care reprezentatul este comorient sau decedat în acelaşi timp cu autorul succesiunii. Dacă însă moartea copilului sau, după caz, a fratelui/surorii fostului proprietar a inter- venit ulterior decesului autorului (nu „anterior”), acesta va moşteni, deoarece a fost în viaţă la data deschiderii succesiunii (urmând ca, apoi, cota 1 moştenită să fie transmisă propriilor săi moştenitori) . Dispoziţii în materie sunt cuprinse şi în Legea nr. 10/2001 pri- vind regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv. Astfel, potrivit art. 4 alin. 2 din lege, de prevederile acesteia bene- ficiază şi moştenitorii persoanelor îndreptăţite, reconstituirea drep- tului de proprietate putându-se face, în condiţiile legii civile, atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare sau retransmitere. Secţiunea a IV-a. Reguli aplicabile claselor de moştenitori leg Rudele defunctului cu vocaţie legală generală (în ali linie dreaptă la infinit şi colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv) sunt organizate pe patru clase de moştenitori legali distincte, nu numai prin apro- pierea faţă de defunct, dar şi prin particularităţile lor. § 1. Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului) Prin descendenţi se înţeleg „copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit”, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite (art. 975 alin. 1 C.civ.). Copiii defunctului şi urmaşii acestora din afara căsătoriei fac de asemenea parte din clasa I de moştenitori legali, cu condiţia ca filiaţia să fie stabilită 2 potrivit legii .

Din clasa I mai fac parte şi copiii adoptaţi. Prin adopţie, adop- tatul şi descendenţii săi dobândesc aceleaşi drepturi pe care le are

1

Este cazul unei moşteniri prin retransmitere, soluţionată „în condiţiile legii civile”; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 101-104. 2 A se vedea T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 100-104.

copilul din căsătorie. După efectele produse, adopţia poate fi: cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Precizăm că distincţia dintre adopţia cu efecte depline şi cea cu efecte restrânse a avut suport legal numai până la adoptarea dispo- ziţiilor O.U.G. nr. 25/1997 şi a Legii nr. 87/1998 (azi abrogate). Potrivit art. 451 şi urm. C. civ., adopţia este asimilată în totali- tate rudeniei fireşti şi deci, în actuala reglementare, adopţia nu mai poate fi decât cu efecte depline. Adopţia cu efecte restrânse rămâne însă în actualitate (cel puţin în materia dreptului de moştenire), întru- cât actele juridice încheiate în regimul juridic anterior rămân valabile (tempus regit 1 actum) . În funcţie de felul adopţiei (cu efecte depline sau restrânse), vor fi diferenţiate şi drepturile la moştenire. a) Dacă moştenirea este lăsată de adoptator, adoptatul şi des- cendenţii săi pot veni la moştenire, indiferent de felul adopţiei. Dacă cel care lasă moştenirea nu este adoptatorul, ci o altă rudă a acestuia, adoptatul va avea vocaţie succesorală la moştenirea respectivă numai dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline (deoarece numai în această situaţie adoptatul devine rudă atât cu adoptatorul său, cât şi cu rudele acestuia din urmă – art. 451 C. civ.). b) Dacă persoana care lasă moştenirea a fost o rudă firească a adoptatului, acesta din urmă: – nu poate veni la moştenire, dacă adopţia sa a fost încheiată cu efecte depline (deoarece legăturile adoptatului cu rudele fireşti încetează în acest caz); – poate veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu familia firească, astfel că el şi descendenţii lui vor avea vocaţie succesorală faţă de ascendenţii lor fireşti. De menţionat că, în toate cazurile, adopţia este valabilă şi va produce efecte juridice numai dacă a fost 2 făcută în scopul şi cu finalitatea prevăzută de lege .

1

A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 349 şi urm. 2 Dacă adopţia s-a făcut cu scopul exclusiv de a crea adoptatului vocaţie succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate; a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2186/1984, în C.D. 1984, p. 171.

A. Dreptul la moştenire al descendenţilor. Potrivit art. 975 alin. 2 C. civ., „descendenţii defunctului înlă- tură moştenitorii din celelalte clase”. Dacă vin singuri la succesiune, descendenţii au dreptul la întreaga moştenire. În acest caz, dacă sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I (copiii defunctului sau alţi descendenţi de grade egale), fiecare va moşteni în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe capete). Dacă descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele vin la moş- tenire prin reprezentare, împărţeala se va face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se numai între ramurile din aceeaşi tulpină (art. 975 alin. 4 C. civ.). În cazul în care la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al de- functului, descendenţii, indiferent de numărul lor, vor culege 3/4 din moştenire, restul de 1/4 cuvenindu-se soţului supravieţuitor (art. 975 alin. 3 C. civ.).

B. Caracterele juridice ale drepturilor descendenţilor. Din dispoziţiile Codului civil rezultă că drepturile succesorale ale descendenţilor au următoarele caractere juridice: – descendenţii pot veni la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare (art. 965 C. civ.); – descendenţii sunt moştenitori rezervatari, adică ei benefi- ciază, în puterea legii, de o parte din moştenire, denumită rezervă, cu privire la care, sub sancţiunea reducţiunii, autorul nu poate dispune prin liberalităţi inter vivos sau mortis causa (art. 1087 C. civ.); – descendenţii sunt moştenitori sezinari; ei au „stăpânirea de fapt asupra patrimoniului succesoral”, chiar înainte de eliberarea cer- tificatului de moştenitor şi fără vreo formalitate; pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral, sezina conferă moştenitorilor

sesizari şi dreptul de a administra patrimoniul succesoral şi de a exercita drepturile şi acţiunile 1 defunctului (art. 1125-1126 C. civ.) ;

1

Potrivit art. 1127 C. civ., moştenitorii legali nesesizari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua

– descendenţii sunt obligaţi să raporteze donaţiile, adică sunt ţinuţi să readucă la masa succesorală 1 bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea (art. 1146 alin. 1 C.civ.). § 2. Clasa a II-a de moştenitori legali (ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi) Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi „nu înde- plinesc condiţiile necesare pentru a moşteni” sau nu vor să vină la moştenire, legea cheamă la succesiune rudele care fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali (art. 976 alin. 1 C. civ.). Clasa a II-a de moştenitori legali este clasa mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (ei se numesc privilegiaţi deoa- rece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali, denu- miţi ordinari, care fac parte din clase de moştenitori subsecvente). Clasa a II-a este mixtă, întrucât cuprinde două categorii de rude, ceea ce determină ca studierea problemelor legate de ascendenţii privilegiaţi să se facă separat de cele privind colateralii privilegiaţi.

A. Ascendenţii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt părinţii defunctului (tatăl şi mama) din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Drepturile succesorale ale părinţilor din căsătorie şi din afara căsătoriei sunt prevăzute expres de art. 976 şi urm. C. civ. a). Filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată. Potrivit art. 408 C. civ., filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii. Ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească. Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul pre- zumţiei de paternitate.

Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recu- noaştere sau prin hotărâre judecătorească (art. 408 alin. 3 C. civ.). Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a con-

deschiderii moştenirii. Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moşte- nitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor. 1 Dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.

vieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al 1 concepţiunii (art. 426 alin. 1 C. civ.). În doctrină s-a apreciat că, dacă stabilirea filiaţiei (prin recu- noaştere) din afara căsătoriei s-a făcut în scopul exclusiv (şi dovedit) de a crea tatălui din afara căsătoriei vocaţie succesorală la moşte- nirea copilului, 2 recunoaşterea este lovită de nulitate . b). Vocaţia succesorală a părinţilor fireşti în cazul adopţiei. În cazul adopţiei cu efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea copilului adoptat, întrucât raporturile de rudenie dintre ei încetează. În cazul în care unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ, legăturile de rudenie dintre copil şi părintele său firesc (care este soţul adoptatorului cu efecte depline) se menţin şi, în consecinţă, acesta din urmă păstrează vocaţia succesorală la moşte- nirea copilului. Dacă însă adopţia este cu efecte restrânse, vocaţia succesorală a ambilor părinţi fireşti se menţine, indiferent dacă adoptatorul este sau nu soţul unuia dintre părinţii fireşti. c). Vocaţia succesorală a adoptatorului. În cazul adopţiei cu efecte depline, situaţie în care adoptatul devine rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia, vocaţia succesorală a celui din urmă nu este 3 pusă la îndoială . În ceea ce priveşte adopţia cu efecte restrânse, sar putea pune întrebarea: are adoptatorul vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat (pe motiv că raporturile adoptatului cu familia firească nu încetează, iar adopţia consimţită de adoptator se face exclusiv în interesul celui adoptat, şi nu invers)? Apreciem că adoptatorul are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte restrânse, deoarece în

6 0

1

Prezumţia de paternitate este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil (art. 426 alin. 2 C. civ.). 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 109-110; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 3 75. Dacă adopţia a fost făcută numai de unul dintre soţi, celălalt soţ nu va avea calitatea de adoptator, indiferent de felul adopţiei.

6 1

privinţa raporturilor de rudenie dintre adoptator şi adoptat nu există deosebire între felurile adopţiei. d). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascen- denţilor privilegiaţi. Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice: – ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare; – ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari; – ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori sezinari. e). Împărţeala moştenirii între ascendenţii privilegiaţi (şi între aceştia şi colateralii privilegiaţi). Întinderea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi diferă după cum ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire sau în concurs cu colateralii privilegiaţi. Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (tatăl şi mama acestuia), moştenirea se împarte întot- deauna în mod egal, în funcţie de numărul acestora (art. 980 C. civ.). Precizăm că, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorul vine la moştenire alături de părinţii fireşti (care sunt în viaţă la data deschiderii moştenirii). Deci moştenirea se va împărţi în două, trei sau patru părţi. Potrivit art. 978 C. civ., dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, întinderea drepturilor ascendenţilor se stabileşte astfel: – când există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi; – când trăiesc ambii părinţi, vor culege 1/2 din moştenire (câte 1/4 fiecare), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi (art. 978 lit. a C. civ.); – când la moştenire vin părinţii fireşti alături de adoptator (în cazul adopţiei cu efecte restrânse), ei împreună vor culege tot 1/2 din moştenire, pe care o

vor împărţi în mod egal, iar restul de 1/2 va fi culeasă de colateralii privilegiaţi. Dacă alături de clasa a II-a de moştenitori este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota ce i se cuvine acestuia este de 1/3 sau 1/2 (după caz).

B. Colateralii privilegiaţi. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi des- cendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv (nepoţi şi stră- nepoţi de frate/soră). Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. De precizat că, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu devin rudă cu rudele adoptatorului şi, prin urmare, nici cu descendenţii săi. De exemplu, dacă soţii au doi copii şi adoptă cu efecte restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu devine frate cu copiii din filiaţia firească, astfel că, în cazul în care unul dintre copiii fireşti moare, moştenirea va fi culeasă numai de fratele său 1 din filiaţia firească . Dacă adoptatul ar muri mai întâi, niciunul dintre copiii din filia- ţia firească a adoptatorilor nu va avea vocaţie în calitate de frate/soră la moştenirea adoptatului. a). Împărţeala moştenirii între colateralii privilegiaţi. În acest caz, situaţia este diferită după cum rudele colaterale din clasa a II-a vin la moştenire „singure” sau în concurs cu ascendenţii privilegiaţi. Astfel: – când vin singuri, colateralii privilegiaţi culeg întreaga moş- tenire; – dacă vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, colateralii pri- vilegiaţi vor primi 3/4 din moştenire în concurs cu un singur părinte sau 1/2 în concurs cu doi (sau mai mulţi) părinţi ai defunctului; – când la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota-parte cuvenită acestuia va fi defalcată mai întâi. Moştenirea ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte „în mod egal” între fraţii şi surorile defunctului („pe capete” – art. 981 alin. 1 C. civ.).

1 1

Asemănător se împarte moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi surori, când vin la moştenire în nume propriu. Dacă însă des- cendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare, chiar 1

A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 349 şi urm.

1 2

dacă sunt de grad egal, împărţeala se face pe tulpini şi subtulpini (art. 981 alin. 2 C. civ.). b). Împărţeala pe linii. În cazul în care „colateralii privilegiaţi sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire ce li se cuvine se împarte, în mod egal, între linia maternă şi cea paternă” (art. 981 alin. 3 C. civ.). Din dispoziţiile de mai sus, rezultă că în cazul în care fraţii şi surorile defunctului nu sunt din aceiaşi părinţi (ci din părinţi diferiţi), împărţeala moştenirii se face pe linii, cotele fraţilor şi surorilor fiind diferite. Împărţeala pe linii constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia, în cadrul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în părţi egale. Precizăm că, atunci când fraţii şi surorile defunctului sunt din părinţi diferiţi, ei se împart în trei categorii: – fraţi buni (primari), adică fraţi cu defunctul şi după tată şi după mamă, indiferent dacă sunt din 1 căsătorie sau din afara căsă- toriei sau din adopţia cu efecte depline făcută de ambii soţi; – fraţi consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul numai după tată, indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată; – fraţi uterini, adică fraţi cu defunctul numai după mamă, indiferent dacă provin din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline (făcută numai de mamă). Ca regulă, atunci când la moştenire vin fraţi sau surori ce fac parte dintr-o singură categorie (sau din aceeaşi căsătorie), drepturile lor succesorale vor fi egale. Dacă la moştenirea defunctului vin fraţi din căsătorii diferite, moştenirea se va împărţi pe linii şi, drept consecinţă, fraţii buni vor lua o parte mai mare

decât fraţii consangvini sau uterini (art. 981 alin. 4 C. civ.).

1

În cazul în care părinţii unui copil din afara căsătoriei se căsătoresc, iar din căsătorie rezultă alţi doi copii, toţi trei copiii sunt fraţi buni, astfel că, dacă unul moare, împărţeala moştenirii se va face în mod egal; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 116-117.

Potrivit art. 981 C. civ., împărţeala pe linii se face în felul următor: moştenirea lăsată de fratele decedat se împarte în două linii, linia paternă şi linia maternă. Fraţii buni vin la moştenire în ambele linii, cei consangvini numai în linia paternă, iar cei uterini 1 numai în linia maternă . De precizat că art. 981 alin. 3 C. civ. vizează, atât ipoteza în care colateralii privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, dar şi pe aceea când moştenirea se împarte numai între colaterali privilegiaţi (şi aceştia sunt „pe linii colaterale diferite”). Regula împărţelii pe linii se aplică şi în situaţia în care descen- denţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare sau prin valorificarea unui drept 2 succesoral propriu . c). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colate- ralilor privilegiaţi. Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice: – colateralii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu; în schimb, descendenţii lor pot veni la moştenire şi prin reprezentare; – colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari; – colateralii privilegiaţi nu sunt sezinari; – colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. § 3. Clasa a III-a de moştenitori legali (ascendenţii ordinari) În situaţia în care defunctul nu are moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii sau din cauza exheredării) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea), legea cheamă la moştenire ascendenţii ordinari, adică „rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului” de gradul doi, trei ş.a. (alţii decât părinţii – art. 982 alin. 1 C. civ.).

1

De exemplu, A decedează şi lasă ca moştenitori un frate bun B, un frate consangvin C şi un frate uterin D. Moştenirea lui A se va împărţi astfel: 1/2 pentru linia paternă şi 1/2 pentru linia maternă. Întrucât B este frate bun, el moşteneşte în ambele linii câte 1/4 în fiecare linie şi deci va culege 1/2 din moştenire; C şi D vor moşteni fiecare în linia sa, paternă sau maternă, şi vor culege 2 câte 1/4 din moştenire. A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 118 şi practica: C.S.J., s. civ., dec. nr. 1031/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 107.

Ascendenţii ordinari sunt bunicii, străbunicii etc. grad (fără limită în ). Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei. Dacă însă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii ordinari se vor recruta dintre rudele sale fireşti. a). Împărţeala moştenirii între ascendenţii ordinari. Potrivit art. 982 alin. 3 C. civ., bunicii, străbunicii etc. sunt chemaţi la moşte- nire în ordinea gradelor de rudenie (în baza principiului proximităţii gradului de rudenie), astfel că bunicii (rude de gradul al IIlea) înlă- tură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul al III-lea) etc. Între ascendenţii ordinari de grad egal chemaţi la moştenire se aplică principiul egalităţii (art. 982 alin. 5 C. civ.). Dacă, alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului cota ce i se cuvine acestuia este de 3/4 din moştenire (iar ascendenţilor ordinari le revine 1/4 din moştenire – art. 972 alin. 1 lit. d C. civ.). b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascen- denţilor ordinari. Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele caractere juridice: – ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin reprezentare); – ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari; – ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari (fiind rude în linie directă).

§

olateralii ordinari)

Colateralii ordinari sunt: unchii şi mătuşile, 4 verii primari şi fraţii sau surorile bunicilor . defunctului (unchiul mare). C Dacă defunctul nu are moştenitori din l primele trei clase sau cei existenţi nu pot sau nu a vor să vină la moştenire, legea cheamă la s moştenire pe colateralii ordinari, adică „rudele a colaterale ale defunc- tului până la gradul al patrulea inclusiv” care nu sunt fraţi sau surori ori a descendenţi ai acestora (art. 983 alin. 1 C. civ.). I V a d e m o ş t e n i t o r i l e g a l i ( c

Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adop- ţiei. a). Împărţeala moştenirii între colateralii ordinari. Potrivit art. 983 alin. 3 C. civ., colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie, astfel: unchii şi mătuşile (rude de gradul al III-lea) înlătură de la moştenire pe verii primari şi fratele sau sora bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea). Între colateralii ordinari de grad egal chemaţi la moştenire se aplică principiul egalităţii (art. 983 alin. 5 C. civ.). Astfel, dacă nu există unchi sau mătuşi, verii primari şi unchiul mare împart moşte- nirea în mod egal. Dacă la moştenire, alături de colateralii ordinari, este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, cota ce i se cuvine acestuia este de 3/4 din moştenire (iar restul de 1/4 se împarte între colateralii ordi- nari, potrivit celor două principii arătate mai sus). b). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al cola- teralilor ordinari. Din dispoziţiile legale rezultă următoarele caractere juridice: – colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin reprezentare); – colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari; – colateralii ordinari nu sunt moştenitori sezinari; – colateralii ordinari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. Secţiunea a V-a. Drepturile succesorale ale soţului supra- vieţuitor După adoptarea Codului civil de la 1864, reglementarea drep- turilor succesorale ale soţului supravieţuitor a suferit importante modificări dictate, în principal, de cele două conflagraţii mondiale. Organizată exclusiv, pe principiul rudeniei, succesiunea în concepţia Codului civil de la 1964

recunoştea drepturi minime soţului supravieţuitor care dobândea moştenirea numai după ultimul cola- teral de gradul al doisprezecelea (vezi art. 679 şi art. 681684, azi

abrogate). În această situaţie, soţul supravieţuitor putea culege ave- rea soţului defunct numai înaintea 1 statului . Ulterior, prin adoptarea Legii din 28 iunie 1921 (legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni), soţul supravieţuitor venea, de regulă, la moştenire, după ultima rudă colaterală de gradul al patru- lea. În mod excepţional, văduva săracă avea dreptul la 1/3 din moş- tenire în uzufruct, dacă venea în concurs cu un descendent; la o parte de copil în uzufruct, dacă venea în concurs cu mai mulţi descendenţi; la 1/4 din moştenire în plină proprietate, în toate cazurile 2 celelalte . Recunoaşterea deplină a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor s-a făcut odată cu adoptarea Legii nr. 319/1944 (care a abrogat dispoziţiile în materie, ale Codului civil 1864). Deşi soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul, având în vedere afecţiunea reciprocă dintre aceştia, legiuitorul de la 1944 a adus o serie de îmbunătăţiri situaţiei succesorale acestuia, recunoscându-i dreptul la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva succesorală, şi anumite drepturi succesorale accesorii. Pe fond, art. 970-974 C. civ. 2011 au preluat aproape integral dispoziţiile Legii nr. 319/1944 (mult contestată). Noul cod civil (art. 970-974) recunoaşte soţului supravieţuitor trei categorii de drepturi: – un drept de moştenire în concurs cu clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase; – un drept de moştenire special cuprinzând „mobilierul şi obiectele de uz casnic” precum şi, – un drept temporar de abitaţie asupra locuinţei. §

1.

Condiţiile

speciale

cerute

soţului

supravieţuitor pentru a putea moşteni Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor tre- buie să îndeplinească condiţiile generale cerute de lege pentru a moş- teni (capacitate succesorală, să nu fie nedemn etc.), dar şi o condiţie 1

A se vedea V. Stoica, op. cit., (2000), p. 33. A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 413. 2

1

specială , şi anume să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moşte- nirii (art. 970 C. civ.).

A. Calitatea de soţ şi vocaţia sa la moştenire. Condiţia specială este îndeplinită dacă soţul supravieţuitor a avut această calitate numai la data deschiderii succesiunii, neavând relevanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă au avut copii sau nu ori dacă erau despăr- ţiţi sau nu în fapt. În schimb, concubinajul a două persoane de sex diferit, oricât de durabil ar fi fost, nu conferă vocaţie 2 succesorală legală concubi- nului supravieţuitor . Deoarece calitatea de soţ dobândită prin căsătorie se poate pierde ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ ori ca urmare a desfiinţării căsătoriei prin nulitate sau anulare, se impun unele pre- cizări. a) În cazul în care căsătoria era desfăcută prin divorţ la data deschiderii moştenirii, fostul soţ al decedatului nu mai are vocaţie succesorală (întrucât a pierdut calitatea de soţ). Potrivit art. 382 alin. 1 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea jude- cătorească a rămas definitivă. În consecinţă, dacă decesul celui care lasă moştenirea a inter- venit după pronunţarea hotărârii judecătoreşti de divorţ, dar înainte de a deveni irevocabilă, calitatea de soţ există şi, deci, soţul supra3 vieţuitor îl va putea moşteni pe soţul decedat . b) În cazul în care, anterior deschiderii moştenirii, prin hotărâre judecătorească se constatase nulitatea ori se pronunţase anularea căsătoriei, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, deoarece calitatea de soţ nu mai există. În caz de nulitate (absolută sau relativă), căsătoria se desfiin- ţează cu efect retroactiv, chiar dacă hotărârea judecătorească prin

1

În locul rudeniei cu defunctul; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 122. 2 A se vedea D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 3536. 3 În legătură cu situaţia terţului de bună-credinţă, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 124-125; D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit. (2011), p. 80 şi urm.

care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulte- rior decesului unuia dintre soţi. În mod excepţional, dacă soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, el păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti devine definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă (art. 304 C. civ., care consacră instituţia căsătoriei putative). Prin urmare, în această situaţie, nepierzând calitatea de soţ pe care o avea la data deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor va veni la moştenirea soţului decedat. În schimb, dacă nu a fost de bună-credinţă, soţul supravieţuitor nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu efect retroactiv. Evident, dacă moartea unuia dintre soţi intervine după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei, niciunul dintre soţi (fie şi de bună-credinţă) nu va putea moşteni, întrucât nu are calita- tea de soţ. În literatura de specialitate s-a pus problema capacităţii succe- sorale a soţului supravieţuitor în cazul în care aceştia (soţii) sunt fie comorienţi, fie codecedaţi, întrebările fiind: soţii se vor moşteni reciproc?; care îl va moşteni pe celălalt? Răspunsul nu poate fi decât acela că, şi în această situaţie, se va aplica regula consacrată în materie, potrivit căreia soţii nu vor avea capacitate succesorală (deci nu se vor putea moşteni unul pe celălalt). În consecinţă, ei vor lăsa două succesiuni distincte, ce vor fi culese de moştenitorii lor legali ori testamentari.

B. Comunitatea de bunuri a soţilor şi soţului supravieţuitor.

Prima problemă care se pune la moartea unuia dintre soţi este determinarea masei succesorale (adică a drepturilor şi obligaţiilor care o compun). În afara bunurilor proprii care au aparţinut soţului defunct, există şi bunurile comune ale soţilor,

deţinute în codevălmăşie (art. 339 C. civ.). Întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se determine partea cuvenită soţului defunct

din această comunitate, care, împreună cu celelalte bunuri, vor forma masa succesorală. Împărţeala comunităţii se face potrivit dispoziţiilor Codului civil prevăzute pentru desfacerea căsătoriei (bunurile comune se împart între soţi potrivit învoielii acestora, iar dacă nu se înţeleg va hotărî instanţa judecătorească). § 2. Drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali a). Cota succesorală la care are dreptul soţul supravieţuitor. Soţul supravieţuitor nu face parte din nicio clasă de moştenitori legali, dar vine în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire. El nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură rudele defunctului (indiferent de clasa din care fac parte). Soţul supravieţuitor are dreptul la o parte din moştenire a cărei întindere variază în funcţie de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs: – în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire; – în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi (clasa a II-a), de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire; – dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu ascen- denţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire; – în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu cola- teralii ordinari (clasa a IV-a), indiferent de numărul lor, în ambele cazuri, soţul supravieţuitor are dreptul la 3/4 din moştenire. În doctrină, s-a apreciat şi în sensul că partea 7 0

ce se cuvine soţului supravieţuitor duce la micşorarea părţilor ce se cuvin celorlalţi moştenitori legali. Cu alte cuvinte, partea soţului supravieţuitor s-ar imputa asupra părţilor moştenitorilor cu care acesta vine în 1 concurs .

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 128-129.

7 1

În cazul în care nu există moştenitori legali ori aceştia există, dar sunt nedemni sau renunţători, soţul supravieţuitor va culege în- treaga moştenire a soţului decedat. b). Probleme speciale. În legătură cu drepturile soţului supra- vieţuitor în concurs cu diferite clase de moştenitori legali se pun două probleme speciale. În primul rând, ipoteza existenţei a două sau mai multor per- soane care pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supra- vieţuitori (bigamie, poligamie). În situaţia de mai sus, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din această moştenire, prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din căsătoria nulă, ei fiind deopotrivă de bună-credinţă (art. 972 alin. 3 C. civ.). În al doilea rând, ipoteza în care soţul supravieţuitor concu- rează cu două clase (subclase) de moştenitori legali. Această proble- mă se pune numai în caz de exheredare a unor moştenitori legali 1 rezervatari . De exemplu, dacă au fost exheredaţi părinţii defunctului, ei culeg totuşi rezerva în calitate de moştenitori legali rezervatari. Rezultă că, în această situaţie, dacă există moştenitori din subclasa colateralilor privilegiaţi, soţul supravieţuitor va primi numai 1/3 din moştenire (deşi ascendenţii privilegiaţi au fost exheredaţi şi, conform regulilor generale, ar fi trebuit să primească 1/2). În mod deosebit se pune problema dacă nu există colaterali privilegiaţi şi, în lipsa lor şi a părinţilor exheredaţi din cotitatea disponibilă, soţul supravieţuitor concurează cu moştenitorii din clasa a III-a sau a IV-a sau, în caz de exheredare a moştenitorilor din prima clasă şi care culeg totuşi rezerva, soţul supravieţuitor concurează şi cu moştenitorii din clasa următoare chemată la moştenire

(de exemplu, părinţii defunctului).

1

În caz de exheredare a moştenitorilor legali nerezervatari, problema nu se pune, pentru că ei nu vin la succesiune (de exemplu, fraţii defunctului).

În speţa de mai sus, doctrina majoritară şi practica judiciară au apreciat că soluţia stabilirii cotei cuvenite soţului supravieţuitor în raport cu moştenitorii din clasa cea mai apropiată cu care concurează este 1 preferabilă mediei aritmetice . Soluţia de mai sus a fost preluată şi de art. 972 alin. 2 C. civ., potrivit căruia: „cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele”. c). Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Din dispoziţiile Codului civil rezultă următoarele carac- tere juridice: – soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu, nu şi prin reprezentare; – soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar; – soţul supravieţuitor este obligat, atunci când vine în concurs cu descendenţii, să raporteze la masa succesorală donaţiile primite de la soţul decedat; – soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar, în consecinţă, el trebuie să ceară punerea în posesie. § 3. Dreptul special al soţului supravieţuitor asupra mobilie- rului şi obiectelor de uz casnic Pe lângă partea succesorală pe care o culege în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali, soţul supravieţuitor mai are dreptul să primească din moştenire „mobilierul şi obiectele de uz cas- nic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor” (art. 974 C. civ.). De menţionat că soţul supravieţuitor beneficiază de acest drept numai dacă vine în concurs cu alţi moştenitori decât descen- denţii defunctului. Rezultă că, atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii defunctului, mobilierul şi obiectele de uz casnic vor intra în masa succesorală. În acest caz, soţul supravieţuitor ar putea primi aceste

1 3

1

Pentru detalii, a se vedea Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, în R.R.D. nr. 4/1989, p. 33-35.

1 4

bunuri, dar nu în temeiul dreptului său special prevăzut de art. 974 C. civ., ci numai, în cadrul cotei succesorale la care are dreptul. a). Mobilierul şi obiectele de uz casnic – definire. Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor şi obiectele care, prin natura şi afectaţiunea lor, sunt destinate să servească în 1 cadrul gospodăriei casnice şi sunt folosite în comun , corespunzător nivelului obişnuit de trai al soţilor. Intră în această categorie de bunuri: mobilierul, televizorul, obiectele de menaj, aragazul, frigiderul, 2 aspiratorul etc. Pot face parte din această categorie şi bunurile mobile necorporale (de exemplu, creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acestor bunuri). Nu intră în această categorie: – bunurile care nu sunt folosite în gospodăria casnică pro- priu-zisă: autoturismul, pianul, bunurile cu care se exercită profe- siunea unuia dintre soţi etc.; – bunurile care, deşi potrivit naturii lor ar putea fi folosite în gospodăria casnică, totuşi, nu li s-a dat această afectaţiune, fiind pro- curate în alt scop (de exemplu, bunuri dobândite pentru a face o 3 investiţie) ; – bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti, precum animale de muncă, unelte specifice gospodăriei 4 ţărăneşti etc. 1

A se vedea C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 1627/2002, în Jurisprudenţa în materie civilă pe anul 2002, p. 72; Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 180/1992, în Practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 169. 2 Raţiunea dreptului special al soţului supravieţuitor asupra acestor categorii de bunuri este aceea de a nu-l priva de bunurile pe care le-a folosit împreună cu soţul decedat. În caz contrar, condiţiile de viaţă ale soţului supravieţuitor ar putea fi modificate fără o justificare temeinică; a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2219/1971, în R.R.D. nr. 8/1972, p. 160; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., (1983), p. 417.

3

Evident că dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice priveşte numai partea cuvenită soţului decedat în urma împărţelii bunurilor comune, precum şi bunurile proprii ale defunctului din această categorie. Restul bunurilor gospodăriei casnice se cuvin soţului supravie- ţuitor în calitate de codevălmaş (şi nu în calitate de moştenitor). 4 Prin urmare, trebuie avută în vedere realizarea a două condiţii: natura intrinsecă a bunurilor şi afectaţiunea lor concretă; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 138.

Bunurile proprii (din categoria bunurilor aparţinând gospo- dăriei casnice) ale soţului decedat fac obiectul acestui drept special de moştenire numai dacă au fost aduse în gospodăria comună şi au fost folosite de soţi. b). Condiţii speciale. Pentru ca soţul supravieţuitor să culeagă aceste bunuri, trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale: – soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali), deci trebuie să vină la moştenire numai în concurs cu ascendenţii şi rudele colaterale ale defunctului (moştenitori legali din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a); – soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi inter vivos (donaţii) sau mortis causa (legate făcute prin testament); astfel, este posibil ca defunctul să fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terţe persoane ori în favoarea tuturor moştenitorilor săi; în aceste situaţii, bunurile în cauză nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul supravieţuitor în virtutea dreptului său special. De menţionat că actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind rezervatar în privinţa acestor bunuri (el fiind rezervatar numai în privinţa dreptului de moştenire ordinar). În consecinţă, dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din mobile şi bunurile aparţinând gospodăriei casnice, soţul supravieţuitor va 1 fi lipsit de această categorie de bunuri . În cazul căsătoriei putative (din cauză de bigamie), stabilirea drepturilor soţilor supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor apar- ţinând gospodăriei casnice se face în funcţie de afectaţiunea lor concretă în gospodăria casnică. Astfel, soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege bunurile pe care le-a folosit în

cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria nulă (dar putativă) va culege şi el pe cele din gospodăria comună cu defunctul. 1

În aceeaşi susţinere s-a arătat că dreptul soţului supravieţuitor nu se pierde dacă el a dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice, deoarece moştenitorii cu care vine în concurs oricum nu au niciun drept asupra acestor bunuri; a se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1349/1983, în C.D. 1983, p. 92-93.

c). Natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor. În acest domeniu au fost reţinute două teorii. În doctrină şi practica judecătorească s-a apreciat, multă vre- me, că soţul supravieţuitor culege mobilierul şi obiectele de uz casnic în virtutea unui legat prezumat. În sensul de mai sus, se considera că legea prezumă dorinţa defunctului de a lăsa soţului supravieţuitor aceste bunuri, peste par- tea sa succesorală, cu menirea de a-i asigura aceleaşi condiţii 1 de viaţă ca în timpul convieţuirii . În consecinţă, soţul supravieţuitor care vine în concurs cu moş- tenitori nerezervatari (ascendenţii ordinari şi colateralii defunctului) are dreptul la toate bunurile ce fac obiectul dreptului special, chiar dacă el 2 ar alcătui întreaga moştenire . Într-o altă concepţie, însuşită în special de practica judecă- torească, s-a avut în vedere că „în sistemul nostru succesoral este reglementată numai succesiunea legală şi cea testamentară, nu şi o a treia formă de devoluţiune succesorală, aceea a legatului prezumat”. Astfel, s-a ajuns la concluzia că dreptul special al soţului supra- vieţuitor este tot un drept de moştenire legală, dar afectat scopului prevăzut de lege (având o 3 destinaţie specială) . Pe cale de consecinţă, mobilierul şi obiectele de uz casnic se cuvin soţului supravieţuitor peste cota sa succesorală. Astfel, în concepţia dreptului special de moştenire legală, soţul supravieţuitor culege aceste bunuri în totalitate, chiar dacă ar fi singurele lăsate de soţul decedat. Comparând cele două opinii privind natura juridică a dreptului special al soţului supravieţuitor, constatăm că opinia promovată de

1

Fiind un legat prevăzut de lege, „este supus regimului liberalităţilor testa- mentare”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 140. 2 În concepţia legatului prezumat, soţul supravieţuitor (venind în concurs cu rudele defunctului) răspunde de pasivul succesoral numai în raport cu partea sa din moştenire la care este chemat în baza art. 1, fără a se adăuga la aceasta şi bunurile culese în temeiul dreptului său special, în privinţa cărora este un legatar cu titlu particular (şi deci nu răspunde de pasiv); a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 141142. 3 A se vedea practica: T.S., s. civ., dec. nr. 12/1968, în C.D. 1968, p. 30.

practica judecătorească corespunde mai bine nevoilor 1 practice şi este mai riguros argumentată . Precizăm că, prin dispoziţiile art. 974, noul Cod civil a consfinţit susţinerea practicii judecătoreşti, în sensul că dreptul special al soţului supravieţuitor este reglementat ca un drept de moştenire legală, asupra mobilierului şi a obiectelor de uz casnic (care au fost afectate folosinţei comune a soţilor). § 4. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor În timpul convieţuirii, soţul care locuieşte în locuinţa proprie- tate exclusivă a celuilalt se bucură de un drept de folosinţă asupra acesteia. După moartea unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor „care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespun- zătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii” (art. 973 alin. 1 C. civ.). Dreptul de abitaţie este un drept real care are ca obiect o casă de locuit şi care permite titularului său să posede şi să folosească locuinţa respectivă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii 2 nevoilor de locuit . De menţionat că dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor operează indiferent de moştenitorii cu care acesta vine în concurs la moştenire. a). Condiţiile dreptului de abitaţie. Soţul supravieţuitor are drept de abitaţie dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

1

Per a contrario, admiţând teoria legatului prezumat, ar trebui să admitem că soţul supravieţuitor ar putea fi considerat

moştenitor legal cu privire la unele bunuri şi moştenitor testamentar cu privire la altele, ceea ce ar fi împotriva intereselor acestuia (ştiind că legiuitorul priveşte mai favorabil dobândirea prin moştenirea legală decât prin cea testamentară); a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 146; D. Chirică, op. cit., p. 101. 2 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea Bucureşti, 1988, p. 244.

– să fi locuit la data deschiderii moştenirii în casa (aparta- mentul) care formează obiectul dreptului de 1 abitaţie ; – să nu aibă altă locuinţă proprie; – să nu devină prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei; astfel, în cazul în care soţul supravieţuitor este unicul moştenitor al defunctului, în calitate de proprietar nu poate avea, în plus, şi un dezmembrământ al aceluiaşi drept de proprietate (neminem res sua servit); – locuinţa asupra căreia se constituie dreptul de abitaţie să facă parte din masa succesorală, adică să fi aparţinut soţului decedat exclusiv sau în proprietate 2 comună cu alte persoane . Dacă soţul supravieţuitor moşteneşte locuinţa împreună cu alte persoane (este comoştenitor), dreptul de abitaţie îi va permite să o folosească potrivit necesităţilor, şi nu în raport cu cota-parte dobân- dită din moştenire. De precizat însă că, oricare dintre moştenitori poate cere: fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă cores- punzătoare (art. 973 alin. 3 C. civ.). b). Caractere juridice. Dreptul de abitaţie al soţului supravie- ţuitor are următoarele caractere: – este un drept real (ce are ca obiect casa de locuit); – este un drept temporar care durează până la ieşirea din indiviziune (dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii) sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor; – este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil, nepu- tând fi cedat sau grevat în favoarea 3 altei persoane ; 1

De regulă, condiţia este îndeplinită când soţul supravieţuitor

a avut domi- ciliul în locuinţa respectivă. Precizăm că nu este necesar ca în momentul deschiderii moştenirii soţul supravieţuitor să fi convieţuit cu defunctul în locuinţa respectivă; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 142. 2 Locuinţa poate fi şi proprietate comună (în devălmăşie) a soţilor, situaţie în care soţul supravieţuitor poate avea, de asemenea, un drept de abitaţie, care însă vizează numai partea din proprietate care a aparţinut defunctului. 3 Soţul supravieţuitor nu poate nici închiria partea sa din locuinţă care îi excede (chiar fără opoziţia moştenitorilor); a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 151-152.

– este un drept cu titlu gratuit, în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept, soţul supravieţuitor nu este obligat să plă- tească chirie moştenitorului care este proprietarul locuinţei. c). Încetarea dreptului de abitaţie. Dreptul de abitaţie al soţu- lui supravieţuitor „se stinge prin partaj” sau „chiar înainte de împli- nirea termenului de un an, în caz de recăsătorire” a acestuia (art. 973 alin. 4 C. civ.). Dacă soţul supravieţuitor va continua să folosească locuinţa şi după încetarea dreptului de abitaţie (dacă locuinţa nu a căzut în lotul său prin împărţeală sau dacă nu s-a făcut împărţeala, dar s-a recă- sătorit), acesta va fi obligat la plata chiriei dacă foloseşte mai mult decât cota sa parte din dreptul de proprietate asupra locuinţei. În cazul în care soţul supravieţuitor nu a obţinut o parte din locuinţă după împărţeală (aceasta fiind dobândită exclusiv de comoş- tenitori), el va putea fi evacuat în condiţiile contractului de închiriere a locuinţei. Potrivit art. 973 alin. 5 C. civ., toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin prezentul articol se soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii (care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu). Secţiunea a VI-a. Moştenirea vacantă § 1. Noţiunea de moştenire vacantă Potrivit art. 1135 alin. 1 C. civ., „Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă”. Datorită textului de lege mult controversat, în literatura juri- dică s-au dat alte formulări, conform cărora, „în lipsă de rude în grad succesibil şi soţ supravieţuitor şi întrucât nu există legatari, bunurile moştenirii trec în proprietatea statului” (ficus post omnes) sau, „ne- fiind moştenitori legali sau universali,

1

moştenirea este vacantă” .

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 145 şi 147.

Formularea de mai sus nu a fost considerată, de principiu, „pe deplin satisfăcătoare”, întrucât nu a reuşit să acopere toate ipotezele în care se naşte 1 dreptul statului asupra moştenirii . Într-o ultimă interpretare mai cuprinzătoare, s-a apreciat că patrimoniul succesoral trece în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului – în total sau în parte – în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie – chiar dacă aceştia există – vocaţia lor succesorală concretă nu se extinde asupra întregii mase succesorale”. De precizat că moştenirile vacante aflate pe teritoriul României „revin comunei, oraşului sau municipiului”, iar cele aflate în străină- tate „se cuvin statului român” (art. 553 alin. 3, art. 1138, art. 2636 alin. 2 C. civ.). Elementul de noutate al ultimei formulări, preluat şi de art. 1135 din noul Cod civil, îl constituie faptul că lipsa de moştenitori poate fi nu numai o lipsă totală, dar 2 şi una parţială . Astfel, dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii, şi nu există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită este vacantă (art. 1135 alin. 2 C. civ.). În concluzie, după data deschiderii lor, moştenirile vacante: – deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român; – deschise după intrarea în vigoare a noului Cod civil vor fi culese de comuna, oraşul sau municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii sau de statul român dacă se aflau în străinătate (art. 553 alin. 3 C. civ.).

1

Alţi autori, fără a formula o regulă de principiu, enumeră cazurile în care succesiunea poate fi considerată vacantă; a se vedea J. Manoliu, Şt. Răuschi, Drept civil. Succesiuni, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1983, p. 122-123. 2 Prin „lipsă” trebuie să înţelegem nu numai absenţa fizică a moştenitorilor, ci şi absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori de înlă- turarea lor ca urmare a exheredării, nedemnităţii sau revocării pe cale judecă- torească a legatului; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 155.

§ 2. Natura juridică În literatura de specialitate, problema naturii juridice a dreptului comunei, oraşului sau municipiului, de a dobândi moştenirea vacantă rămâne controversată, inclusiv după adoptarea noului Cod civil.

A. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Două opinii sunt cele mai disputate. a) Într-o opinie, cunoscută ca teoria desherenţei, statul, prin instituţiile sale, culege bunurile moştenirii vacante (ut singuli) în te- meiul dreptului de suveranitate (iure imperii), după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său. În favoarea tezei suveranităţii s-au adus următoarele argu- mente: – art. 1138 C. civ. prevede că moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui „rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat” (s.n.); – art. 553 alin. 2 asimilează moştenirilor vacante şi imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate; – lipsa dreptului de opţiune succesorală a dobânditorilor; – dispoziţiile noului Cod civil, de reglementare a moştenirii vacante, nu sunt cuprinse în secţiunea privind moştenirea legală. b) Într-o altă opinie, cunoscută ca teoria dreptului de moşte- nire, statul dobândeşte moştenirea vacantă (ca universalitate) în baza unui drept de moştenire legală (iure hereditatis). Argumentele în sprijinul acestei teorii îşi au izvorul 1 mai ales în teorie şi mai puţin, în dispoziţiile noului Cod civil. Din dispoziţiile art. 1138 şi urm C. civ., rezultă că obiectul transmisiunii este întotdeauna „moştenirea”, şi 8 0

nu un patrimoniu rămas fără stăpân (abandonat).

1

A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 452; D. Chirică, op. cit. (2003), p. 69; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 100.

8 1

Deşi, potrivit art. 1137 alin. 2 C. civ., nu eliberează certificat de vacanţă succesorală, ci numai „constată că moştenirea este vacantă”, procedura îndeplinită de notar este asemănătoare. De subliniat că obiectul transmisiunii este un patrimoniu (spe- cific transmisiunilor succesorale), fapt pentru care, comuna, oraşul sau municipiul suportă pasivul moştenirii vacante „numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral” (asemenea moştenito- rilor legali – art. 1139 alin. 2 C. civ.). Mai precizăm că, anterior adoptării noului Cod civil, soluţia potrivit căreia statul dobândeşte succesiunea vacantă în calitate de moştenitor a fost susţinută fără rezerve de practica judecătorească. Astfel, instanţa supremă s-a pronunţat în mod expres în sensul că, „în cazul succesiunii vacante, statul are 1 calitatea de moştenitor” . Deoarece dobândirea moştenirii vacante nu se face cu titlu particular (caracteristic bunurilor abandonate sau părăsite), „ci cu caracter universal, bunurile fiind privite ca elemente ale unui patri- moniu 2 cuprinzând nu numai activul, dar şi pasivul” , apreciem că municipiul, oraşul sau comuna dobândeşte patrimoniul succesoral în calitate de moştenitor legal (special).

B. Importanţa determinării naturii juridice. Conflictul de legi. Determinarea naturii juridice a dreptului statului asupra moş- tenirii vacante prezintă importanţă teoretică, dar şi un deosebit inte- res practic dacă, în cadrul devoluţiunii succesorale, intervine un ele- ment de extraneitate. Astfel, dacă un cetăţean român decedează fără a avea moşte- nitori şi lasă moştenirea în străinătate sau un cetăţean străin (cu reşedinţa în România) decedează fără moştenitori şi lasă moştenirea pe teritoriul ţării noastre, moştenirea vacantă va fi culeasă:

1

A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1255/1982, în R.R.D. nr. 8/1983, p. 59-60; Notariatul de stat al sectorului IV Bucureşti, certificatul de moştenitor nr. 217/1972, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 126. 2 A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1351/1972, în C.D. 1972, p. 180-182, citată şi susţinută de Fr. Deak, Dreptul statului asupra moştenirii vacante, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 5.

– de statul al cărui cetăţean a fost defunctul, dacă se acceptă teoria statului moştenitor, sau – de statul pe teritoriul căruia se află bunurile, dacă se adoptă teoria desherenţei. În doctrină s-a apreciat că este preferabilă teza statului moşte- nitor, deoarece interesul pozitiv al statului de a putea moşteni bunu- rile vacante lăsate de cetăţenii săi în străinătate este mai mare decât cel negativ, pentru ca alt stat să nu poată moşteni bunurile „aflătoare pe teritoriul ţării noastre lăsate de cetăţenii 1 străini decedaţi fără moş- tenitori” . Precizăm că din dispoziţiile noului Cod civil nu rezultă expres care dintre cele două concepţii, de mai sus, a fost adoptată. Potrivit dispoziţiilor art. 2636 alin. 2 C. civ., atunci când „succe- siunea este vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe terito- riul naţional sunt preluate de statul român în temeiul dispoziţiilor legii române” (s.n.). În ceea ce priveşte moştenirile vacante aflate în străinătate, potrivit art. 553 alin. 3 C. civ., ele „se cuvin 2 statului român” . În cazul conflictului de legi, moştenirea este supusă legii sta- tului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită (art. 2633 C. 3 civ.) . O persoană poate să aleagă însă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are (art. 2634 alin. 1 C. civ.). Declaraţia de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce priveşte forma, condiţiile unei dispoziţii pentru cauză de moarte. Potrivit art. 2636 alin. 1 C. civ., legea aplicabilă moştenirii sta- bileşte îndeosebi: momentul şi locul deschiderii moştenirii; per-

1 5

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 161. Aceeaşi situaţie juridică au şi „imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate”, aflate în străinătate. 3 De reţinut că legiuitorul din 2011 face trimitere la „reşedinţa obişnuită”, sintagmă care nu se regăseşte nici în termenul de „domiciliu” şi nici în cel de „reşe- dinţă”, prevăzute de art. 86-88 C. civ. 2

1 6

soanele cu vocaţie de a moşteni; calităţile cerute pentru a moşteni; exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; condiţiile şi efectele opţiunii succesorale; întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul; condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei dispoziţii testamentare, precum şi incapacităţile spe- ciale de a dispune sau de a primi prin testament; partajul succesoral. § 3. Procedura atribuirii moştenirii vacante Potrivit art. 1136 alin. 1 C. civ., atât timp cât moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special al moştenirii, pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual, având drep- turile şi îndatoririle necesare pentru administrarea 1 şi conservarea bunurilor . Atunci când există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul (art. 1136 alin. 3 C. civ.). Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din patri- moniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe chel- tuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare (art. 1137 alin. 1 C. civ.). Când niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publi- caţie, „notarul va constata că 2 moştenirea este vacantă” (art. 1137 alin. 2 C. civ.).

1

Astfel,

acţiunile

împotriva

moştenirii

se

vor

îndrepta

împotriva unui curator special, numit de notarul public competent, la cererea reclamantului (art. 1136 alin. 2 C. civ.). 2 De menţionat că, potrivit legii, notarul doar „constată” şi nu precizează care este actul juridic de constatare a vacanţei succesorale (Codul civil ferindu-se să facă trimitere la un eventual „certificat de vacanţă succesorală”).

Actul de constatare a vacanţei succesorale (ori hotărârea jude- cătorească, dacă este cazul) nu are efect constitutiv, ci numai decla- rativ, dobândirea operând retroactiv de la data morţii celui care lasă moştenirea (în dreptul nostru neexistând o dispoziţie specială con- trară), deci moştenirea se dobândeşte de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale (art. 1139 alin. 1 C. civ.). După eliberarea actului de vacanţă a moştenirii, notarul nu mai poate elibera un alt act sau un certificat de moştenitor. Dacă, după ce s-a constatat vacanţa moştenirii, există moşte- nitori, atunci aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comu- nei, oraşului sau, după caz, municipiului (art. 1140 C. civ.). Dacă statul a fost gratificat prin testament (moştenirea nefiind vacantă), urmează să îi fie eliberat certificat de moştenitor. Moştenirile vacante (aflate pe teritoriul naţional) revin comu- nei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat 1 (art. 1138 C. civ.) . Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori dacă niciun moştenitor nu este cunoscut. Răspunderea comunei (oraşului sau municipiului) pentru pasi- vul moştenirii se face numai în limita activului. Comuna dobândeşte moştenirea vacantă ca pe o universalitate, cuprinzând elemente active şi pasive. În toate cazurile însă, ea suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral (art. 1139 alin. 2 C. civ.). Precizăm că noul Cod civil a adoptat soluţia, larg îmbrăţişată anterior, atât în teorie, cât şi de practica judecătorească, fiind justi-

1

Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă (art. 1138 teza a II-a C. civ.).

ficată prin aceea că ar fi inadmisibil ca societatea să 1 suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice . Precizăm că statul nu are un drept de opţiune 2 succesorală asupra moştenirii vacante . Astfel, comuna (oraşul sau municipiul) nu ar putea renunţa la moştenirea vacantă, întrucât, în baza art. 1138 C. civ., bunurile succesorale le-ar reveni tot lor.

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. I, p. 148; C. Stătescu, op. cit., p. 152; T.S., col. civ., dec. nr. 1260/1965, în J.N. nr. 3/1966, p. 158; T.S., s. civ., dec. nr. 1351/1972, în C.D. 1972, p. 182. 2 De precizat însă că ,,statul are drept de opţiune cu privire la legatele lăsate

prin testament de de cuius; pentru amănunte, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 146; Fr. Deak, op. cit., p. 164; Trib. jud. Bistriţa, sent. civ. nr. 369/1982, cu notă de E. Lipscanu, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 54.

Capitolul III. Moştenirea testamentară Secţiunea I. Testamentul § 1. Definire, caractere, cuprins

A. Noţiunea testamentului. Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul succesoral se transmi- te prin moştenire legală, dacă defunctul „nu a dispus altfel prin tes- tament”. Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit testament să dispună pentru cauză de moarte. Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este neli- mitat, legea stabilind anumite limite în care persoana care face testa- mentul (testatorul) poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există însă 1 libertate testamen- tară . Potrivit art. 1034 C. civ., „Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă”. La definiţia dată de Codul civil 2011 adăugăm că dispoziţia testatorului priveşte, în primul rând, patrimoniul lăsat la încetarea din viaţă (drepturi şi obligaţii), dar şi manifestări de voinţă (accesorii). Noţiunea de testament a fost cunoscută şi în dreptul 2 roman . Definiţia pe care dreptul roman o dădea testamentului era însă mai largă. Ea nu se mulţumea să cuprindă numai dispoziţiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect dispoziţii de ultimă voinţă de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter patrimonial). Testamentul este reglementat în Codul civil, Cartea a IV-a „Des- pre moştenire şi liberalităţi”, Titlul III „Liberalităţile”, Capitolul III „Testamentul”, art. 1034-1085.

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 196; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 334-335. 2 p. A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, 398. op. cit., vol. III,

M oşteni rea tes tam entară

În situaţia conflictului de legi, precizăm că în materia validităţii testamentului este aplicabilă legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic mortis causa, chiar dacă decesul a intervenit după data de 1 1 octombrie 2011 (art. 6 alin. 3 C. civ.) .

B. Caracterele testamentului. Testamentul este un act juridic special. Potrivit dispoziţiilor art. 1034 C. civ., testamentul are următoarele caractere juridice: – este un act juridic; în consecinţă, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil. Fiind în acelaşi timp şi o liberalitate, testamentul trebuie să în- deplinească şi condiţiile prevăzute de lege pentru liberalităţi (art. 984 alin. 2 C. civ.). – este un act juridic unilateral, deci exprimă voinţa unei singure persoane (a testatorului) şi produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta. Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind însă de accep- tarea sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari. – este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte juridice care pot fi încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât personal. Rezultă că, dacă o persoană nu are dreptul să facă un testa- ment, nicio altă persoană nu va putea încheia acest act juridic în locul său. – este un act juridic solemn, astfel că voinţa testatorului tre- buie să fie manifestată în formele anume prevăzute de lege (sub sancţiunea nulităţii 2 absolute) . Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie realizat în formă autentică (poate fi şi olograf).

1 6

M oşteni rea tes tam entară 1

Menţionăm însă că efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în vigoare la momentul deschiderii succesiunii (art. 91 din Legea nr. 71/2011). 2 În vechiul drept românesc, testamentul era, de asemenea, considerat act juridic solemn, numit diată, zapis sau izvod; a se vedea V. Stoica, op. cit., (2003), p. 12.

8 8

– este un act juridic pentru cauză de moarte

(mortis causa). Deşi este valabil încheiat încă din momentul redactării sale, el va produce efecte juridice numai după moartea testatorului. – este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă, testa- torul poate reveni asupra manifestării sale de voinţă mortis causa, modificând sau anulând dispoziţiile unui testament anterior încheiat. Revocabilitatea este de esenţa testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunţa la acest drept, orice clauză de renunţare la dreptul de revocare fiind nulă. Dreptul testatorului de a revoca liberalitatea sa mortis causa este discreţionar şi nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni 1 oricând şi oricât doreşte asupra testamentului . Ca o caracteristică generală, testamentul este un act juridic excepţional (o formă juridică), ce se 2 deosebeşte de toate celelalte acte juridice civile .

C.Cuprinsul testamentului. Potrivit art. 1035 C. civ., cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va 3 lăsa la moartea sa, adică legatele . Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o frac- ţiune din acesta sau bunuri individualizate. Testamentul poate cuprinde însă şi alte dispoziţii de ultimă voinţă: – sarcini impuse legatarului, respectiv obligaţii prevăzute în sarcina legatarului ce micşorează emolumentul liberalităţii testamen- tare;

1

A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 108.

2

În concepţia Codului civil de la 1864, legatarul (chiar universal) nu este con- siderat moştenitor veritabil (nefiind presupus de lege continuatorul persoanei defunctului), ci este un simplu dobânditor de bunuri. 3 În dreptul roman, testamentul trebuia să cuprindă o instituire de moşte- nitor, făcută la începutul testamentului. Moştenitorul instituit nu putea fi chemat decât la întreaga moştenire, moştenirea testamentară neputând coexista cu cea legală.

– exheredări (dezmoşteniri), adică înlăturarea de la

moştenire. Legea limitează posibilitatea exheredării, în sensul că moştenitorii rezervatari nu pot fi înlăturaţi cu desăvârşire de la moştenire; – desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care să vegheze la executarea dispoziţiilor testamentare; – revocarea dispoziţiilor unui testament anterior; – un partaj de ascendent; – recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei; – dispoziţii cu privire la funeralii şi înmormântare. Lista dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului nu se încheie aici, întrucât mai pot fi incluse şi altele (de exemplu, retractarea revocării dispoziţiilor unui 1 testament anterior) . După analiza cuprinsului acestui act juridic, se pune întrebarea dacă definiţia dată testamentului de art. 1034 C. civ. este acope- ritoare. 2 În doctrina anterioară adoptării noului Cod civil , s-a reţinut că definiţia dată testamentului, de Codul civil 1864, este de fapt o de- finiţie a legatului (cel mai important element cuprins în testament), şi nu una propriu-zisă a testamentului (deoarece viza exclusiv transmi- terea patrimoniului, nu şi celelalte dispoziţii de natură nepatri- monială, precum sunt recunoaşterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar etc.). Receptiv la critica de mai sus, noul Cod civil a definit testa- mentul în general (uitând în schimb că transmisiunea patrimoniului succesoral este totuşi, principală). Sub aspectul naturii juridice, în doctrină s-a apreciat că testa- mentul este mai mult decât un simplu act juridic, şi anume o formă juridică ce poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic 3 deosebit .

1

Codul civil francez prevede expres şi alte dispoziţii testamentare, de exem- plu, desemnarea unui tutore (art. 397); a se vedea, J. Maury, Succesions et libéralités, Litec, Paris, 2002, p. 177. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 199-205. 3 În doctrină, aprecierea este cunoscută ca „testament-formă juridică” (a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 173) ori ca „un tipar, o formă cuprinzând o multitudine de acte juridice” (a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 117).

Evident că interpretarea „testamentul – formă juridică” (de ne- înţeles în raporturile juridice inter vivos) a fost posibilă numai pentru că ne aflăm în materia specială, a actelor juridice mortis causa. Concluzia de mai sus este importantă şi produce efecte pe măsură. De exemplu, se admite că nulitatea unei dispoziţii testamen- tare nu atrage după sine şi nulitatea altor dispoziţii testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru forma testamentului, acesta va fi nul absolut, însă unele acte juridice cu regim juridic separat pot rămâne 1 valabile (de exemplu, recu- noaşterea unui copil) . § 2. Condiţiile validităţii testamentului A. Condiţii de fond. Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul tre- buie să îndeplinească condiţiile generale de fond şi de formă, cerute de lege. Condiţiile de fond specifice testamentului sunt: capacitatea de a dispune şi a primi prin testament, voinţa liberă şi neviciată a testa- torului şi cauza valabilă a actului juridic. Capacitatea de a dispune prin testament şi de a primi legate constituie regula în materie. Fac excepţie de la această regulă per- soanele pe care legea le 2 consideră incapabile . a). Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de lege pentru minorii care nu au împlinit 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Aceste persoane, sub nicio formă, nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviinţarea ocrotitorilor legali şi, evident, nici personal).

1

Practica judiciară a apreciat că, atunci când unul dintre legate nu este vala- bil (de exemplu, constituie o substituţie fideicomisară), testamentul va fi sancţionat cu nulitatea parţială; a 9 0

se vedea C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2964/2001, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 320. Ne exprimăm rezerva cu privire la soluţia instanţei, deoarece doctrina este unanimă în a opina că acest caz nu constituie nulitate parţială. 2 Orice persoană este capabilă de a dispune prin testament sau de a primi o asemenea liberalitate dacă legea nu o opreşte. Astfel, capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia.

9 1

De precizat că minorul între 14-18 ani are capacitate de exer- ciţiu restrânsă şi, în principiu, poate încheia personal acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, cu încuviinţarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 41 alin. 2 C. civ.). Potrivit art. 146 alin. 3 C. civ., „minorul nu poate să facă dona- ţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale”. Tot astfel, art. 988 alin. 1 C. civ. dispune că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă „nu poate dis- pune de bunurile sale prin liberalităţi”. În lipsa unei dispoziţii exprese, apreciem că interdicţia de mai sus este aplicabilă şi legatelor cuprinse în testament (ca liberalităţi mortis causa). În consecinţă, minorul nu poate dispune prin testament. Sancţiunea nerespectării capacităţii de a dispune a testatorului este nulitatea relativă, iar dreptul la acţiune al moştenitorilor este supus termenului general 1 de prescripţie . Adăugăm că „nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa”. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului (art. 988 alin. 2 C.civ.). În cazul în care minorul se căsătoreşte şi dobândeşte capaci- tate de exerciţiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalităţi (donaţii şi testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament şi minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi care a dobândit capacitate de exerciţiu anticipată, acordată de instanţa de tutelă pentru motive temeinice (art. 40 C. civ.).

1

Însă termenul de prescripţie nu curge de la data întocmirii actului, ci din momentul când succesibilii au cunoscut existenţa legatului; a se vedea C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 692/2002, în Jurisprudenţa în materie civilă pe anul 2002, p. 69.

b). Incapacitatea de a primi legate derivă din incapacităţile generale de a primi liberalităţi, dar legea instituie şi incapacităţi speciale în materia legatelor (art. 991 C. civ.). Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalităţile „făcute me- dicilor, farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care 1 este cauză a decesului” (s.n.) . În doctrină s-a opinat că legatarul (medicul sau farmacistul) trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, 2 iar tratamentul să fi fost continuu . Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. Ca excepţie, liberalităţile sunt valabile, dacă (în situaţia de mai sus) au fost făcute: – soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; – altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la în- cheierea actului, donatorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi. Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa testamentului. În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine valabil (art. 990 alin. 5 C. civ.). Potrivit art. 991 C. civ., sunt relativ incapabili de a primi prin lega – notarul public care a autentificat testamentul; t: – interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului; – martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordi- nar sau privilegiat);

1 7

1

Incapacitatea medicilor şi a farmaciştilor se întemeiază pe o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie; a se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 336. 2 A se vedea M. Mureşan, K. Josef, Succesiuni, Ed. Cordial, ClujNapoca, 1996, p. 33 şi jurisprudenţa citată de autori: T.S., s. civ., dec. nr. 875/1969, în C.D. 1969, p. 155-160.

1 8

– agenţii instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate; – persoanele care au acordat legal asistenţă juridică la redacta- rea testamentului. Sancţiunea nerespectării incapacităţii de a primi legatul este nulitatea relativă. Momentul în funcţie de care se apreciază incapa- citatea este data deschiderii 1 moştenirii . c). Voinţa testatorului, liberă şi neviciată. Persoanele care nu au o voinţă conştientă în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin 2 testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicţie . Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discer- nământ” şi „consimţământul său nu a fost viciat” (art. 1038 C. civ.). În consecinţă, în materie testamentară nu este suficient ca testatorul să aibă capacitate de exerciţiu deplină recunoscută de lege, ci mai trebuie să fi „avut 3 discernământ” la momentul încheierii testa- mentului . În principiu, voinţa testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violenţă (caz în care se vor aplica regulile dreptului comun). Particularităţi în materie prezintă însă numai dolul, căci el este viciul cel mai frecvent şi care capătă o înfăţişare deosebită. În materia legatelor, dolul se manifestă sub formă de captaţie sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dis- punător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea motiv să o facă. Captaţia este folosirea de manopere dolosive, în scopul de a înşela buna-credinţă a testatorului, pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o. Sugestia este folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 184. A se vedea I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 51/2003; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2447/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 78. 3 Astfel, în materie testamentară capacitatea este apreciată mai restrictiv (spre deosebire de donaţie, unde alienatul sau debilul mintal, nepus sub interdicţie, este prezumat a fi normal, iar actele încheiate de el vor fi valabile - până când acesta va fi pus sub interdicţie). 2

De menţionat că sugestia sau captaţia constituie o formă a dolului şi va produce anularea liberalităţii numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei sale, îndepărtarea ru- delor şi a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influenţă sau 1 de autoritate etc. În lipsa unor manevre (din categoria celor precizate mai sus), arătăm că simpla simulare făţarnică a unor sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea 2 testamentului . De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta (art. 1038 alin. 2 C. civ.). d). Cauza valabilă a actului juridic are la bază intenţia liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb. Intenţia de a gratifica este cauza abstractă şi obiectivă a oricărei obligaţii cu titlu gratuit, este voinţa dispunătorului de a juca rolul testatorului. Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Cauza ilicită şi imorală atrage după sine nulitatea absolută a testamentului (dacă este comună sau cealaltă parte a cunoscut-o sau, după caz, trebuia s-o cunoască). Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinei publice. Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

B. Condiţii de formă. În dreptul nostru, voinţa testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme impuse de lege.

1

A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 2447/1991 şi dec. nr. 1160/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 82. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 179.

Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifes- tare a voinţei testatorului, cât şi 1 certitudinea declaraţiei sale de ulti- mă voinţă . Nerespectarea formelor strict prevăzute de lege atrage sanc- ţiunea nulităţii absolute (formă cerută ad validitatem). Aceeaşi sancţiune se aplică şi codicilului (în caz de nerespecta- re a formei prevăzute de lege pentru testament). Astfel, pentru a fi valabil, codicilul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de vali- ditate ca şi 2 actul juridic principal (pe care îl însoţeşte) . Codicilul este înscrisul ce cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziţii testamentare anterioare. Dispoziţia testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn (ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică). Legiuitorul (art. 1040-1050 C. civ.) permite testatorului să aleagă între trei forme de testament numite „ordinare”, trei testa- mente autentice simplificate („testamentele privilegiate”) şi alte două forme simplificate de testamente.

C.Reguli de formă comune tuturor testamentelor. Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei scrise şi obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv). a). Forma scrisă. În dreptul nostru, legea recunoaşte valabi- litatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.

1

În vechiul drept românesc, prima formă de dispoziţie pentru cauză de moarte a fost cea orală: „limba de moarte”, care se făcea în prezenţa martorilor (de obicei feţe bisericeşti). Reglementări

amănunţite cuprind Codul Calimach şi Legiuirea Caragea; pentru amănunte, a se vedea V. Stoica, op. cit. (2003), p. 22-31. 2 În dreptul roman, codicilul avea o semnificaţie redusă, în sensul că, deşi reprezenta o cale prin care se adăugau dispoziţii la un testament anterior întocmit, „nu putea conţine nici instituire, nici substituire de moştenitori şi nici dezmoşteniri” (codicillis hereditas neque dari, neque admini potest); a se vedea Vl. Hanga, Adagii juridice latineşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 22, citându-l pe Scaevola.

Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura 1 de spe- cialitate sub denumirea de nuncupativ ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul 2 martorilor care l-ar putea confirma ). Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împie- dicată de o terţă persoană sau de forţa majoră să prezinte instanţei judecătoreşti un testament scris (prin care a fost desemnată legatar)? În această ipoteză, se disting două situaţii: a) Când reclamantul pretinde că forţa majoră sau terţa per- soană l-au împiedicat pe testator să îşi exprime voinţa de a-l gratifica într-una dintre formele testamentare scrise (de pildă, din cauza bolii a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul), apreciem că manifestarea de ultimă voinţă a defunctului, chiar dacă este probată de reclamant cu martori, nu întruneşte condiţiile de formă pentru testament. b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a existat, dar că a dispărut ulterior prin pierdere, distrugere sau dosire, soluţia depinde de situaţia în care s-a aflat testatorul, şi anume: a cunoscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului? În situaţia în care testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinţei sale în intenţia de a face o liberalitate. Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa auto- rului sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terţe persoane, fie printr-un caz de forţă majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de probă existenţa şi cuprinsul testamentului valabil încheiat. b). Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamen- tului reciproc. A doua regulă 3 de formă comună tuturor testamen- telor este cea

care opreşte testamentul reciproc (art. 1036 C. civ.).

1

Nuncupatio – lat., declarare de moştenitori. Testamentul oral a fost recunoscut de dreptul roman, dar şi de dreptul vechi românesc, fiind aplicabil şi în secolul trecut în Transilvania, prin dispoziţiile Codului civil austriac; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 243. 3 În doctrina juridică s-a pus întrebarea dacă oprirea testamentului conjunctiv este condiţie de formă sau de fond. Majoritatea autorilor au opinat în favoarea 2

Legea interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane (testa- mentul conjunctiv). Interdicţia impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral şi personal al testa- mentului, dar mai ales caracterul prin esenţă revocabil al acestuia. Fără această interdicţie, fiecare testator nu ar putea revoca 1 propriile sale dispoziţii fără consimţământul celorlalţi . În practică, problema se pune în faţa notarului public, când soţii solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin ace- laşi act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca fără consimţământul celuilalt. Interdicţia testamentului reciproc (conjunctiv) se justifică prin aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranţă, întrucât acestea ar contraveni, atât libertăţii testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voinţă pentru cauză de moarte, cât şi caracterului unilateral şi personal al testamentului.

D. Sancţiunea nerespectării formei testamentului.

Nerespectarea condiţiilor de formă cerute pentru orice fel de testament este nulitatea absolută şi va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 1041 şi urm. C. civ.). În cadrul conversiunii formei testamentare, un „testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte con- diţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară” (art. 1050, art. 1260 alin. 1 C. civ.). Cu alte cuvinte, acelaşi testament poate fi nul pentru vicii ale uneia dintre formele prevăzute de lege şi valabil dacă întruneşte condiţiile altei forme. De exemplu, testamentul autentic nul pentru

condiţiei de formă; a se vedea M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 349; M. Eliescu, op. cit., p. 432. 1 Testamentul este conjunctiv „numai dacă este, ca act juridic, o operă comună a două sau mai multor persoane, dispoziţiile fiind contopite în acelaşi context”; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 195.

vicii de formă poate avea valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime, datat şi semnat de 1 testator . În doctrină s-a apreciat că sancţiunea nulităţii 2 absolute este atenuată în anumite situaţii . Astfel, testamentul nul pentru vicii de formă dă naştere unei obligaţii imperfecte (naturale) în sarcina moştenitorilor defunctului, care poate constitui cauza unei obligaţii civile perfecte pe care şi-o asumă un moştenitor de a executa ultima voinţă a defunctului (cu toate că testamentul este nul). În contextul de mai sus, moştenitorul care, voluntar şi în cunoş- tinţă de cauză, execută legatul făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu 3 se mai poate prevala de nulitatea acelui legat . § 3. Interpretarea şi proba testamentului Potrivit art. 1039 alin. 1 C. civ., regulile de interpretare a con- tractelor sunt aplicabile şi testamentului, în măsura în care sunt com- patibile cu caracterele juridice ale acestuia. Regulile de interpretare a contractelor sunt prevăzute de art. 1266-1269 C. civ.

A. Metoda interpretării subiective a testamentului. Potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor” (s.n.). Rezultă că, inclusiv determinarea sensului clauzelor testamentului, se va face numai în raport de voinţa reală a testatorului. În interpretarea sistematică (indivizibilă) a actului juridic, „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului” (art. 1267 C. civ.).

1

Testamentul autentic, nul absolut pentru lipsa

formei

autentice, poate fi convertit într-un testament olograf (negotium şi instrumentum, în acelaşi timp); a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. II, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 335. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 247. 3 Precizăm că posibilitatea confirmării, ratificării sau executării testamentului nul absolut pentru vicii de formă, după deschiderea moştenirii de către succesori, ţinea de particularităţile raporturilor juridice mortis causa şi a fost consacrată în doctrină şi jurisprudenţă; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 196-197. În acest context, apreciem drept regretabilă „lipsa de interes” manifestată în noul Cod civil.

Potrivit art. 1039 alin. 2 C. civ., elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale (art. 1039 alin. 3 C. civ.).

B. Proba testamentului incumbă succesibilului. Astfel, orice persoană „care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege” (art. 1037 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, când testamentul a dispărut printrun caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testa- torului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă (art. 1037 alin. 2 C. civ.). Secţiunea a II-a. Formele testamentelor În dreptul nostru sunt cunoscute trei categorii de testamente în care autorul îşi poate manifesta ultima sa voinţă: – testamentele ordinare, încheiate în condiţii normale, obişnuit – testamentele privilegiate, încheiate în cazuri e; excepţionale; – alte forme testamentare. § 1. Testamentele ordinare Din categoria testamentelor ordinare fac parte: testamentul olograf şi testamentul autentic (art. 1040 C. civ.). A. Testamentul olograf. Potrivit art. 1041 C. civ., testamentul olograf trebuie să fie în întregime scris, datat şi semnat de mâna testatorului (art. 1041

C.civ.)1. Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje: – este supus formalităţilor celor mai simple;

1

Denumirea sa provine din cuvintele greceşti holos – întreg a şi graphein – scrie.

– poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui;

– permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă. Pe de altă parte, acest tip de testament prezintă şi neajunsuri, precum: – voinţa testatorului poate fi uşor influenţată (prin sugestie sau captaţie); – poate fi uşor falsificat din pricina simplităţii formelor sale; – întocmirea lui fără asistenţă juridică poate avea ca efect o redactare defectuoasă şi, ulterior, greutăţi de interpretare; – poate fi uşor dosit sau distrus. În practică, testamentul olograf este cel mai des întâlnit. Aceas- ta se datorează simplităţii formelor prevăzute de lege pentru vali- ditatea lui. a). Scrierea testamentului olograf se face în 1 întregime şi în orice limbă ştiută de testator . Testamentul olograf poate fi scris pe orice suport, de exemplu, pe hârtie cu stiloul sau creionul, pe perete cu pensula sau cărbunele, pe geam sau oglindă cu un diamant şi, în general, pe orice suport şi cu orice instrument scriptural, cu condiţia ca scrisul să fie de mână (adică să reproducă acele caracteristici grafice individuale ale fiecărei persoane în parte). Acest testament nu poate fi însă dactilografiat sau tipărit (executat prin metode mecanice de scris). Fiind un înscris sub semnătură privată, dacă scrierea sau sem- nătura nu este recunoscută de către moştenitori, se va recurge la verificare de 2 scripte (se poate dispune o expertiză grafoscopică ). În cazul dactilografierii sau al tipăririi testamentului pe baza scrisului executat de maşină, expertul grafoscop nu va putea iden- tifica autorul scrierii. Prin urmare, testamentul dactilografiat sau tipă3 rit este nul . 10 0

1

Se consideră că numai actul scris în întregime de testator este expresia liberă şi conştientă a voinţei acestuia; a se vedea C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1084/1994; C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 560/2000, în Jurisprudenţa în materie civilă pe anul 2000, p. 127. 2 Grafoscopia: ştiinţa identificării scriptorului pe baza elementelor de execuţie caracteristice scrisului. 3 A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 1409/1992, în Dreptul nr. 8/1992, p. 81.

10 1

Orice fel de scriere este permisă, chiar şi stenodactilografia sau alfabetul special pentru orbi. Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singură dată sau pe etape, poate să poarte titulatura de testament sau nu, dar este necesar să rezulte din conţinut că este un act final (şi nu un proiect). După cum am văzut, legea impune ca testamentul olograf să fie în întregime scris chiar de mâna testatorului. Ce se va întâmpla dacă testamentul va cuprinde şi o scriere străină? Sunt posibile două situaţii: a) Scrierea străină nu are nicio legătură cu dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului. În acest caz, testamentul este valabil, întrucât voinţa testatorului nu a fost afectată cu nimic. b) Scrierea străină priveşte dispoziţiile testamentare, de exem- plu, este vorba despre o ştersătură, o modificare sau o adăugire cu- prinsă în testament. În acest caz, testamentul va fi nul dacă inter- venţia străină s-a făcut cu ştirea testatorului şi va fi, dimpotrivă, valabil aşa cum a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut cunoştinţă de 1 intervenţie . Testatorul poate efectua modificări ulterioare ale actului său de ultimă voinţă, însă acestea trebuie datate şi semnate. Uneori, testamentul cuprinde adăugiri, ştersături sau modifi- cări executate chiar de mâna testatorului. Acestea trebuie datate şi semnate numai în măsura în care produc modificări de esenţă ale dispoziţiilor testamentare cuprinse în conţinutul testamentului. În ceea ce priveşte libertatea de redactare, testatorul poate fi asistat de o altă persoană, care să îl ajute la materializarea voinţei sale, însă „asistenţa materială” care viciază libertatea de ultimă voin- ţă a autorului atrage după sine nulitatea actului. Testamentul este valabil şi dacă a fost întocmit

după un model ce i-a fost pus la dispoziţie testatorului de o altă persoană, cu condiţia ca redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a autorului.

1

A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 434.

b). Data testamentului olograf trebuie să fie completă sau, cel puţin, de natură a se putea identifica 1 momentul încheierii actului . Data testamentului este importantă, întrucât în raport de ea se poate stabili capacitatea testatorului ori validitatea testamentului (în cazul în care testatorul a lăsat mai multe testamente, ultimul revo- când dispoziţiile contrare sau incompatibile cuprinse într-un testa- ment anterior). Data cuprinde, de regulă, anul, luna şi ziua când s-a redactat testamentul. Ea poate fi expresă, dar poate fi şi implicită, de pildă „Sf. Marie 2011”. Ora redactării nu este, de regulă, necesară. Dacă situa- ţia prezintă interes, de exemplu, două testamente au aceeaşi dată, dar dispoziţii contradictorii, ora se poate stabili prin orice mijloc de probă (fiind o chestiune de fapt). Data poate fi poziţionată oriunde în cuprinsul testamentului, iar când testamentul a fost redactat pe mai multe coli (suporturi), se va data o singură pagină, rezultând însă că este valabilă pentru întreg actul. Testamentul redactat la diferite intervale de timp se va data în final. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului. Când data există, dar este inexactă, deosebim două situaţii. – Data este falsă, adică a fost alterată cu bună ştiinţă de testa- tor (caz în care testamentul va fi nul). Proba falsităţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă falsificarea datei a avut drept scop frauda, şi numai prin elementele intrinseci ale testamentului, dacă nu s-a urmărit frauda legii. – Data este incompletă sau eronată, fiind rodul unei greşeli involuntare. Ea se datorează unei simple greşeli a testatorului. În acest caz, instanţele judecătoreşti o vor putea întregi sau rectifica. Fiind un element esenţial al testamentului, data va putea fi rectificată numai cu ajutorul elementelor materiale sau intelectuale rezultate din cuprinsul

19 9

actului de ultimă voinţă (căci numai astfel se consideră că figurează în testament). Proba va fi deci intrinsecă.

1

În doctrină se admite şi valabilitatea datei care este în parte tipărită şi în parte scrisă de testator; a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 505; M. Eliescu, op. cit., p. 221.

20 0

Dovada va putea fi făcută şi prin elemente extrinseci, cum ar fi moartea testatorului sau data când a fost pusă în vânzare o anumită calitate de hârtie sau când poşta a ştampilat înscrisul, însă numai dacă elementele extrinseci îşi găsesc principiul şi rădăcina în elemen- tele intrinseci şi contribuie la întărirea indicaţiilor ce decurg din conţi- nutul înscrisului de ultimă voinţă (şi nu la contrazicerea acestora). Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată ulte- rior de testator printr-un supliment la testament (codicil). Data poate fi incertă dacă testamentul cuprinde mai multe date diferite, dacă este incompletă sau dacă scrierea defectuoasă a testamentului nu permite descifrarea ei, cazuri în care se aplică aceleaşi reguli ca cele privitoare la data eronată. c). Semnătura testatorului finalizează şi întăreşte dispoziţiile cuprinse în actul juridic de ultimă voinţă. Actul nesemnat poate fi interpretat ca un simplu proiect ce nu exprimă voinţa autorului de a 1 produce efecte juridice . Semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele din actul de stare civilă al testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de obicei. Esenţial este ca semnătura să permită identificarea testa- torului. Ea trebuie, de asemenea, să fie executată de mâna testato- rului. Punerea de deget a neştiutorului de carte nu constituie o sem- nătură şi atrage nulitatea testamentului. De obicei, semnătura se execută la sfârşitul testamentului; aşezarea acesteia însă la începutul actului sau la sfârşitul acestuia, de natură să se înţeleagă că autorul acesteia şi-a însuşit astfel cuprinsul şi data, nu determină anularea lui. Când testamentul este întocmit pe mai multe foi, nu este obligatoriu semnarea pe fiecare în parte. Scrierea, data şi semnătura sunt formalităţi esenţiale pentru testamentul olograf. Lipsa oricăreia

dintre ele atrage nulitatea abso- lută a testamentului (art. 1041 C. civ.). d). Prezentarea testamentului olograf se va face, de către orice persoană care l-a găsit, în faţa „unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare” (art. 1042 alin. 2 C. civ.). 1

A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 125.

În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal (art. 1042 alin. 2 C. civ.). După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamen- tului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa aces- teia, persoanei desemnate 1 prin hotărâre judecătorească . Formalitatea prezentării testamentului olograf se deosebeşte de celelalte prin faptul că este ulterioară întocmirii testamentului. Lipsa formalităţii de prezentare nu este sancţionată, astfel că testamentul olograf îşi produce efectele şi în cazul în care nu a fost înfăţişat notarului. e). Puterea doveditoare. Testamentul olograf, deşi este un act juridic solemn, este constatat printr-un înscris sub semnătură privată. Cei cărora li se opune acest testament (moştenitorii legali) pot să conteste scrierea, datarea şi semnarea acestuia de către testator. Data indicată în testament este opozabilă însă terţilor numai până la proba contrară. Terţii (moştenitorii legali) o pot combate numai cu elemente intrinseci testamentului (se pot folosi însă, ca excepţie, orice mijloace de probă, dar numai în caz 2 de fraudă sau de incapacitate a testatorului) . B. Testamentul autentic. Potrivit art. 1043 alin. 1 C. civ., testamentul „este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”. Avantajele testamentului autentic sunt următoarele: – poate fi folosit de cei care nu pot sau nu ştiu să citească şi să scri e;

osirea mijloacelor dolosive este mai dificilă, întrucât notarul asigură realizarea voinţei testatorului în cadrul dispoziţiilor testa-

– fol

1

Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf (art. 1042 alin. 3 C. civ.). 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 210; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 127.

mentare (influenţarea prin sugestie sau captaţie este mai greu de realizat); – conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată, întrucât un exemplar este păstrat la notarul public (nefiind posibilă dosirea sau sustragerea acestuia). Dezavantajele testamentului autentic sunt: – necesită un timp mai îndelungat, precum şi cheltuieli materiale sporite, în comparaţie cu testamentul olograf; – nu asigură păstrarea deplină a secretului dispoziţiilor de ulti- mă voinţă. a). Formalităţile autentificării testamentului încep, prin prezen- tarea unui proiect de testament (care este, de regulă, şi redactorul actului), în faţa notarului public. Proiectul poate fi redactat şi de o altă persoană (de exemplu, un avocat) care, în această situaţie, tre- buie să se prezinte şi el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului. Testatorul nu este însă, obligat să prezinte notarului un proiect de testament. Testamentul poate fi întocmit, la cererea testatorului, şi de către notarul public. În această situaţie, testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi (art. 1044 alin. 1 C. civ.). Întrucât testamentul este un act juridic strict personal, nu este permisă reprezentarea testatorului. Testamentul autentic se poate încheia şi în alte locuri decât la sediul notarului public (de exemplu, la locuinţa testatorului) în situaţii bine justificate, precum ar fi: vârsta înaintată, boala testatorului etc. Împrejurările în care se va încheia testamentul în alte locuri rămân la libera apreciere a notarului public. În toate cazurile, notarul verifică identitatea testatorului, even- tual pe a redactorului şi a martorilor. Apoi, se dă citire înscrisului, cuvânt cu

cuvânt, în auzul testatorului, iar „dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă” (art. 1044 1 alin. 2 C. civ.) .

1

Mai precis, testatorul trebuie să declare că actul citit de notar exprimă voinţa sa liberă şi neviciată (şi nu neapărat „ultima sa voinţă”).

Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori. În final, testamentul este semnat de către testator (şi eventual de martori), iar încheierea de autentificare de către notar. În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Men- ţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa obligatorie a 2 martori, „această formalitate suplinind absenţa semnăturii testa- torului” (art. 1045 alin. 1 C. civ.). Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrie- rea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii „consimt la pre- zentul 1 act, pe care l-am citit” . Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare (art. 1045 alin. 4 C. civ.). După luarea consimţământului, înscrisul se semnează în faţa notarului de către testator şi de eventualul redactor. Dacă testamentul este întocmit conform dispoziţiilor legale, notarul va încuviinţa autentificarea acestuia printr-o rezoluţie pusă pe cererea testatorului. Faptul îndeplinirii autentificării testamentului se constată printr-o încheiere întocmită de notarul public. Pentru informarea persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format elec- tronic, potrivit legii. De precizat că informaţiile cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art. 1046

C.civ.).

1

Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret (art. 1045 alin. 3 C. civ.).

Potrivit art. 95 din Legea nr. 71/2011, înlăturarea efectelor nedemnităţii prin testament autentic sau printr-un act autentic este supusă înscrierii în Registrul naţional. b). Puterea doveditoare a testamentului autentic este (până la înscrierea în fals) aceea a oricărui înscris autentic. Forţa probantă a înscrisului autentic se referă şi la menţiunile procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute în limitele atribuţiilor sale de notar, prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus), cum ar fi: constatarea prezentării în persoană a testatorului şi a redactorului testamentului sau a martorilor; constatarea prezentării testamentului în două exemplare; constatarea citirii înscrisului testamentar în auzul testatorului; consemnarea decla- raţiilor acestuia, a redactorului şi a martorilor; menţiunea referitoare la locul autentificării. Rezultă că existenţa declaraţiilor făcute în faţa notarului public care autentifică şi care au fost consemnate de el în încheierea de autentificare nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals, în schimb, sinceritatea acestor declaraţii poate fi 1 combătută prin orice mijloc de probă . Sancţiunea pentru nerespectarea formalităţilor 2 esenţiale prevăzute de lege este nulitatea absolută. § 2. Testamentele privilegiate Atunci când testatorul se află în situaţii speciale, de natură a-l împiedica să îndeplinească formalităţile cerute de lege pentru tes- tament, legiuitorul a prevăzut posibilitatea întocmirii unor testamen- te autentice, simplificate, denumite „testamente privilegiate”. Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că, pe de o parte, sunt întocmite în condiţii excepţionale, iar, pe de altă parte, sunt instrumentate de persoane fără pregătire specială.

Testamentele privilegiate sunt: testamentele în caz de epide- mii, catastrofe, războaie; testamentele militarilor; testamentele per-

1

Constatările făcute personal de agentul instrumentator (notarul public), dar care depăşesc atribuţiile sale legale, vor putea fi combătute prin orice mijloc de probă. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 219.

soanelor internate într-o instituţie sanitară şi testamentele maritime şi fluviale.

A. Testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie. Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unor epidemii (în carantină) au posibilitatea să testeze în formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. a C. civ.). Pot uza de această formă simplificată toate persoanele izolate, indiferent dacă sunt contaminate sau nu, cu condiţia de a se afla în „împrejurări excepţionale”. Agentul instrumentator va fi, în acest caz, un funcţionar com- petent al autorităţii locale, asistat obligatoriu de doi martori. Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul se semnează de testator, de agentul instrumentator şi de cei 2 martori. Dacă testa- torul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.). Testamentul făcut în timp de boală contagioasă nu va putea fi folosit dacă în localitate există notar public, căci abaterea de la for- mele testamentelor ordinare nu ar avea justificare (întrucât testa- torul poate face un testament autentic în formele prevăzute de drep- tul comun).

B. Testamentele maritime şi fluviale. În cursul unei călătorii maritime sau fluviale, călătorii şi mem- brii echipajului pot testa în această formă simplificată (art. 1047 alin. 1 lit. b C. civ.). Situaţiilor de mai sus le sunt asimilate şi călătoriile la bordul unei aeronave aflate în zbor. Persoanele de mai sus se pot folosi de această formă privile- giată numai dacă vasul se află în timpul călătoriei efective (de exem- plu, pe mare). Dacă însă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-un port străin în care există un agent diplomatic sau

consular român, testamentul se poate întocmi numai în 1 formele ordinare .

1

În doctrină s-a pus problema unui vas ancorat într-un port străin în care nu se află agent diplomatic sau consular român. În acest caz, s-a opinat pentru posi- bilitatea cetăţeanului român de a testa în formă autentică simplificată (privilegiată),

Agentul instrumentator, în acest caz, este comandantul vasului sau un înlocuitor al său şi obligatoriu, în prezenţa a doi martori. Testamentul se semnează de testator, de agentul instrumen- tator şi de cei 2 martori. Când testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.

C.Testamentele militarilor. Pot uza de această formă testamentară militarii, precum şi cei asimilaţi lor (personalul salariat ori care prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României) cât timp se află sub serviciul militar şi în imposibilitate de a se „adresa unui notar public” (art. 1047 alin. 1 lit. c C. civ.). Agentul instrumentator va fi, în această situaţie, comandantul unităţii militare ori alt militar care îl înlocuieşte, asistat obligatoriu de doi martori. Testamentul se semnează de testator, de comandantul unităţii militare şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze (art. 1047 alin. 3 C. civ.). Dacă militarul este rănit sau bolnav, apreciem că agentul instrumentator va fi medicul militar-şef al spitalului ori comandantul unităţii militare, asistat de doi martori.

D. Testamentele persoanelor internate în instituţii sanitare.

Ca noutate a Codului civil 2011, bolnavii internaţi într-o instituţie sanitară pot testa în formă simplificată, dacă din cauze obiective „notarul public nu are acces” (art. 1047 alin. 1 lit. d C. civ.). Apreciem că dispoziţiile Codului civil operează numai dacă internarea bolnavului este permanentă (dar necondiţionat de durata internării). În acest caz, agentul instrumentator va fi, în această situaţie, medicul şef al instituţiei sanitare sau

medicul şef al serviciului ori, în lipsa acestora, medicul de gardă, asistat obligatoriu de doi martori.

neputând fi obligat să recurgă la aplicarea legii străine; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 225.

Testamentul se semnează de testator, de medicul şef al insti- tuţiei sanitare şi de cei doi martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.

E. Reguli comune testamentelor privilegiate. Testamentele privilegiate sunt cârmuite de trei reguli comune: a). Sub sancţiunea nulităţii, testamentele privilegiate trebuie semnate de agentul instrumentator, de testator (făcându-se men- ţiune dacă acesta nu ştie sau nu poate să semneze) şi cei doi martori care au asistat la întocmirea înscrisului. Dacă testatorul sau unul dintre cei doi martori nu poate semna se va face menţiune în testament, despre cauza care i-a împiedicat să semneze. Datarea testamentului este necesară pentru a proba întocmirea acestuia în împrejurări 1 excepţionale . b). Testamentele privilegiate sunt valabile şi produc efecte juridice numai dacă testatorul a murit în împrejurări neobişnuite (care l-au împiedicat să folosească formele testamentare ordinare). În caz contrar, testamentul îşi va pierde eficacitatea. Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putinţă să testeze (art. 1048 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie, testamentul privilegiat nu devine ineficace la împlinirea termenului prevăzut de lege, atunci când printr-o dispo- ziţie a acestuia „se recunoaşte un copil” (art. 1048 alin. 2 C. civ.). c). Dacă testatorul a decedat în cele patru situaţii speciale (pre- văzute de art. 1047 C. civ.), înainte de a fi executat, testamentul privi- legiat se va prezenta unui notar public pentru îndeplinirea procedurii de 11 0

deschidere şi „viza spre neschimbare” (asemănătoare deschiderii testamentului olograf).

1

Nu toţi autorii consideră însă data o formalitate esenţială; a se vedea A. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiunile, Cluj, 19481949, p. 140.

11 1

§ 3. Alte forme testamentare Pe lângă formele ordinare şi privilegiate prevăzute de lege, testatorul poate uza şi de alte două forme testamentare aşa-zise „speciale”. A. Dispoziţii de ultimă voinţă cu privire la depunerile la bănci. Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale apli- cabile acestor instituţii (art. 1049 alin. 1 C. civ.). Instituţiile de credit au obligaţia ca, la instituirea de către clien- ţii acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice, de îndată, menţiunea acesteia în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi în cazul modificării, revocării sau al retractării revocării dispoziţiei testamen- tare de către testator, precum şi în cazul în care, până la data dece- sului testatorului, contul curent, depozitul sau alt instrument bancar în care au fost depuse de către acesta sumele de bani, 1 valorile sau titlurile de valoare a fost lichidat . Potrivit legii, informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului (art. 1046 şi art. 1049 alin. 2 C. civ.). Potrivit Ordinului M.J. nr. 1903/2011 privind condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit, deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit „poate dispune de acestea, pentru cauză de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu instituţia de credit” (art. 1 din 2 ordin) .

1

Procedura comunicării şi înscrierii datelor în Registrul naţional notarial se stabileşte de către Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România şi va fi adusă la cunoştinţa instituţiilor de credit prin postarea pe pagina de internet a acesteia. 2 Facem precizarea că Ordinul M.J. nr. 1903/2011 modifică şi completează art. 1049 C. civ. (?) cu toate că, în cuprinsul acestuia se precizează că dispoziţiile testamentare în cauză, „sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii” (s.n.).

Pentru valabilitatea dispoziţiilor de mai sus, testatorul trebuie să completeze, „prin scriere olografă clauza cuprinzând dispoziţia tes- tamentară” (art. 2 alin. 1 din ordin). Nerespectarea scrierii olografe a clauzei testamentare atrage nulitatea absolută a dispoziţiei mortis causa. Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul, semnătura testatorului, precum şi data 1 întocmirii . Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la momentul deschiderii moş- tenirii (art. 2 3 alin. 1 din ordin) . Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se datează de către testator numai în prezenţa a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de testator (art. 4 din ordin). Având în vedere că Ordinul M.J. nr. 1903/2011 nu precizează cum va fi „încorporată” dispoziţia testamentară scrisă de mâna depo- nentului în „convenţia încheiată cu instituţia de credit”, apreciem că aceasta ar putea fi, eventual, ataşată. Predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare depuse la bănci se face numai în baza hotărârii jude- cătoreşti ori a certificatului de moştenitor, care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar (prevederile referi- toare la raport şi reducţiune fiind aplicabile, potrivit art. 1049 alin. 2 C. civ.). Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit prezintă asemănări cu testamentele olografe (fiind scrise de mâna testatorului), cu testamentele autentice (fiind „completate, semnate şi datate numai în prezenţa a 2 funcţionari ai 11 3

instituţiei de credit, special împu-

1

Modelul dispoziţiei testamentare încorporate în convenţia încheiată cu instituţia de credit este prezentat în Anexa la ordinul M.J. nr. 1903/2011. 2 Beneficiarii dispoziţiei testamentare vor fi identificaţi prin următoarele elemente: numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, pentru persoane juri- dice, denumirea şi sediul lor (art. 3 alin. 2 din ordin).

22 0

terniciţi în acest scop”) şi cu testamentele privilegiate (sub aspectul procedurii urmate). Apreciem că dispoziţiile mortis causa au natura juridică a unui legat cu titlu particular, având ca obiect sumele de bani (inclusiv dobânzile) care se vor găsi depuse la instituţia de credit, la data dece- sului 1 titularului . Clauza testamentară, reglementată de art. 1049 C. civ. şi Ordi- nul nr. 1903/2011, are următoarele caracteristici: a). Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de împuternicire. Clauza de împuternicire este un mandat care produce efecte în timpul vieţii titularului şi deci împuternicitul poate dispune de aceste sume până în clipa morţii titularului de libret. Din momentul morţii acestuia, clauza de împuternicire înce- tează a produce efecte juridice; în schimb, clauza testamentară pro- duce efecte din momentul decesului titularului. b). Clauza testamentară este o formă specială de a testa în condiţiile depunerii la instituţiile de credit a unor sume de bani, valori sau titluri de valoare. c). Clauza testamentară este un legat cu titlu particular şi, deci, în privinţa acestei dispoziţii, se aplică toate regulile care guvernează regimul juridic al legatelor cu titlu particular (mai puţin cele referitoare la formă). De exemplu: titularul are moştenitori rezervatari şi, prin această clauză (plus eventualele alte legate făcute prin alte tes- tamente), se încalcă rezerva; soluţia este că va trebui să se facă reducţiunea liberalităţilor excesive. Dacă nu se încalcă rezerva succe- sorală, clauza testamentară produce efectele generale ale unui legat. d). Clauza testamentară reprezintă un testament şi, în conse- cinţă, se aplică regulile specifice testamentului, printre care principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare până în ultima clipă a vieţii testatorului. Clauza testamentară făcută de titular nu-l obligă

pe acesta să o menţină până la moarte; el poate reveni asupra ei anulând-o sau poate anula clauza testamentară printr-un alt testament.

1

A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţa, op. cit., p. 86.

De menţionat că nu se cere o simetrie a formelor testamentare, dispoziţia de ultimă voinţă făcută în formă specială va putea fi revocată printr-un testament ordinar sau privilegiat sau invers: o dispoziţie cuprinsă într-un testament ordinar sau privilegiat va putea fi 1 revocată prin forma specială a clauzei testamentare . B. Testamentul făcut în străinătate. Pentru a înlesni exprimarea voinţei testamentare, în raportu- rile de drept internaţional privat (cu element de extraneitate), potri- vit art. 2635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamen- tului sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile urmă- toare: a) legea naţională a testatorului (lex patriae); b) legea reşedinţei obişnuite (lex domicilii); c) legea locului unde a fost întocmit, modificat sau revocat (lex loci testamenti); d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae); e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite. § 4. Testamentul internaţional Prin Convenţia de la Washington din 26 octombrie 1973 privind legea uniformă asupra formei 2 testamentului internaţional , a fost reglementată o nouă formă simplificată de testament (asemănătoare testamentului mistic sau secret, existent în dispoziţiile Codului civil de la 1864) recomandată statelor 3 aderente .

1 2

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 237. Potrivit primului articol din Convenţie, fiecare stat aderent

va trebui să introducă legea uniformă în legislaţia naţională, cel mai târziu la şase luni de la intrarea sa în vigoare (31 decembrie 1973). 3 Deşi, denumit „testament internaţional”, dispoziţiile Convenţiei au avut în vedere reglementarea exclusivă a unei forme testamentare uniforme aplicabile pe plan naţional (fără elemente de extraneitate).

Scopul reglementării internaţionale a fost acela de a asigura „într-o mai mare măsură respectul actelor de ultimă voinţă prin stabilirea unei forme suplimentare 1 de testament” . Potrivit anexei la Convenţie (care prezintă legea uniformă), testamentul „internaţional” se redactează în scris de către testator sau de o altă persoană, prin orice mijloace şi în orice limbă (art. 3 din Convenţie). În prezenţa unei persoane împuternicite şi a doi martori, testatorul trebuie să citească dispoziţiile sale de ultimă voinţă sau să declare că cele cuprinse îi aparţin şi apoi să semneze. La sfârşitul testamentului, împuternicitul trebuie să consem- neze data desfăşurării procedurii şi să semneze împreună cu cei doi martori (în prezenţa testatorului). După semnarea actului mortis causa, documentul va fi predat testatorului sau va fi încredinţat împuternicitului pentru păstrare şi conservare. Procedura se finalizează prin încheierea unui proces-verbal de către împuternicit care atestă respectarea dispoziţiilor cuprinse în legea uniformă (art. 9). Procesul-verbal se redactează în două exempla- re, dintre care unul obligatoriu se ataşează testamentului. De precizat că nerespectarea unor formalităţi impuse de Convenţie precum: forma scrisă, declaraţia şi semnătura testatorului, semnăturile împuternicitului şi a martorilor, atrag nulitatea absolută a testamentului. Desigur că, în temeiul principiului conversiunii formelor testa- mentare (reconfirmat şi de art. 1050 C. civ.), testamentul inter- naţional nul pentru vicii de formă „produce efecte dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară” (adică, poate fi valabil într-o altă formă). Nerespectarea altor formalităţi precum: semnarea fiecărei pagini sau chiar datarea testamentului nu atrag nulitatea actului (dovada lor putând fi făcută cu orice

22 5

mijloace legale de probă). Potrivit art. 14 din lege, testamentul internaţional poate fi revocat în condiţiile dreptului comun.

1

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 209 şi urm.

22 6

Testamentul internaţional „face credinţa până la proba contra- ră în privinţa menţiunilor cuprinse în testamentul propriu-zis şi până la înscrierea în fals în privinţa menţiunilor făcute de persoana abi- litată în 1 cuprinsul atestatului” . Menţionăm că testamentul internaţional nu are suport legis- lativ naţional, deoarece Convenţia de la Washington din 26 octom- brie 1973 privitoare la legea uniformă nu a fost ratificată de România. În contextul de mai sus şi în condiţiile în care testamentul mistic (secret) a „scăpat” reglementărilor noului Cod civil, deşi se adresa unei anume categorii de persoane, opinăm în favoarea ratificării Convenţiei de la Washington (pentru acoperirea spaţiului creat, nejustificat). Secţiunea a III-a. Legatul § 1. Definire şi condiţii Principalele dispoziţii cuprinse în testament sunt cele referi- toare la: legat, exheredare şi execuţiunea testamentară. Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întreg patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri deter2 minate din patrimoniul testatorului . Din definiţia dată legatului se reţin trei condiţii. a). Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, astfel că acesta trebuie să precizeze persoana legatarului (sau cel puţin să prevadă elementele necesare cu ajutorul cărora persoana legatarului să poată fi identificată). Nu este posibil ca testatorul să comunice verbal unei persoane numele şi prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată per- soana căreia i-a comunicat numele legatarului. b). Desemnarea trebuie făcută în aşa fel încât determinarea legatarului să fie posibilă la data când

se execută testamentul. De exemplu: este posibil să se facă un legat în favoarea viitorului soţ al

1

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 212. A se vedea J. Manoliu, Şt. Răuschi, op. cit., p. 53; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 443. 2

fiicei; esenţial este însă ca, în momentul executării testamentului, să se poată determina legatarul. c). Desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terţe per- soane, ci această alegere trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului (deci, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută personal de către testator). De exemplu: fiica testatorului se căsătoreşte; ea îşi alege un soţ (nu un legatar), deci desemnarea acestuia s-a făcut de către testator, şi nu de către fiica sa. Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie aleasă de o terţă persoană (legatul cu facultatea de alegere) va fi nul. Pentru desemnarea persoanei legatarului, legea nu cere anu- mite forme sacramentale, din testament trebuind să rezulte numai intenţia testatorului de a face o liberalitate în favoarea acestuia. Desemnarea legatarului poate fi directă, prin indicarea numelui şi prenumelui acestuia, sau indirectă, prin indicarea unor elemente cu ajutorul cărora va putea fi identificat. § 2. Clasificarea legatelor Legatele pot fi de mai multe feluri. De regulă, ele sunt împăr- ţite fie după modalitatea ce afectează voinţa testatorului, fie după obiectul lor. După modalităţile care afectează voinţa testatorului, legatele pot fi: pure şi simple, cu termen, sub condiţie şi cu sarcină (art. 1054 alin. 2 C. civ.).

A. Clasificarea legatelor după modalităţile

care afectează voinţa testatorului.

a). Legatul pur şi simplu este cel care îşi produce efectele la data morţii testatorului (dată la care legatarul dobândeşte şi începe să îşi exercite drepturile), nefiind afectat de nicio modalitate. b). Legatul cu termen este cel a cărui executare sau stingere depinde de împlinirea

unui termen (întotdeauna un eveniment viitor şi sigur). Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului; legatarul poate cere predarea bunului legat la data împlinirii termenului. Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul care a luat naştere şi s-a executat din momentul deschiderii succesiunii. În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la des- chiderea succesiunii (precum un legat pur şi simplu), însă la împli- nirea termenului 1 dreptul legatarului se va stinge pentru viitor . c). Legatul sub condiţie este cel a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment viitor şi nesigur că se va îndeplini. Condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, naşterea dreptului la legat; odată îndeplinită însă, dreptul legatarului ia naş- tere retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Condiţia rezolutorie, la împlinirea ei, desfiinţează retroactiv (din momentul deschiderii succesiunii) dreptul la legat. Când condiţia rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza, legatul devine definitiv, pur şi simplu. d). Legatul cu sarcină (sub modo) este cel care prevede o obli- gaţie (sarcină) de a da, a face sau a nu face, impusă de testator lega- tarului. Sarcina este specifică liberalităţilor şi poate fi prevăzută în interesu – unei terţe persoane; de exemplu: testatorul lasă l: printr-un legat averea sa legatarului, cu sarcina de a întreţine o persoană inca- pabilă de muncă; – testatorului; de exemplu, testatorul lasă o casă legatarului, cu sarcina de a-i plăti anumite datorii; – legatarului; de exemplu, testatorul lasă legatarului o sumă de bani pentru a continua o lucrare 2 de care el (legatarul) este interesat .

1

Prin derogare de la dreptul comun, în materie de legate se admite că „ter- menul incert (suspensiv) valorează condiţie”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 187; Fr. Deak, op. cit., p. 250; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 141. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 188. În acest caz, nu vom avea două liberalităţi, ci o singură liberalitate, dar cu afectaţiune specială.

B. Clasificarea legatelor după obiectul lor. După obiectul lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular (art. 1054 alin. 1 C. civ.). a). Legatul universal este cel prin care testatorul lasă uneia sau mai multor persoane întreaga masă succesorală. Precizăm că ceea ce caracterizează legatul universal nu este numai cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci şi vocaţia la întreaga universalitate pe care o oferă legatarului. Astfel, se explică faptul că 1 testatorul poate să lase mai mulţi legatari universali . În condiţiile de mai sus, legatul universal există şi în cazul în care, datorită drepturilor conferite altora de către testator, emolu- mentul moştenirii este redus considerabil. De exemplu, dacă testa- torul a lăsat mai mulţi legatari universali şi toţi acceptă moştenirea, deşi au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare va culege efectiv numai o parte din succesiune; dacă un singur legatar acceptă, el va culege întreaga moştenire în virtutea vocaţiei sale universale. În cazul în care legatarul universal nu culege foloase efective, deoarece întreg emolumentul legatului universal este absorbit de alte legate particulare sau de sarcini, în doctrină s-a pus întrebarea: ne aflăm în faţa unui legatar universal, a unui executor testamentar sau a unei simple persoane interpuse? Soluţia cea mai realistă este cea care lasă la aprecierea instan- ţei de judecată interpretarea voinţei testatorului şi, în funcţie de cir- cumstanţele cauzei, va stabili dacă testatorul a dorit să lase un legat universal, să instituie un executor testamentar sau pretinsul legatar este numai o persoană interpusă. Testatorul poate califica expres legatul său ca fiind universal sau se pot folosi şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit vocaţie asupra întregii moşteniri. Doctrina şi practica judiciară, deopotrivă, au considerat legate universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei

1

Potrivit art. 1056 alin. 1 C. civ., „Legatul universal este dispoziţia testa- mentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”. Apreciem că definiţia dată de noul Cod civil este deficitară, deoarece are în vedere exclusiv vocaţia (chemarea) la moştenire, şi nu obiectul legatului (în funcţie de care legatele se clasifică în universale, cu titlu universal sau cu titlu particular).

proprietăţi asupra întregii moşteniri, legatul cotităţii disponibile, lega- tul rămăşiţei sau prisosului succesoral etc. Problema legatarilor universali se pune numai în materia moşte- nirii testamentare, deoarece moştenitorii legali sunt dobânditori uni- versali (oricare dintre ei având vocaţia de a culege întreaga moştenire). b). Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie succesorală numai la o fracţiune din moştenirea lăsată de defunct (art. 1056 alin. 1 C. civ.). Asemănarea dintre legatul universal şi legatul cu titlu universal constă în aceea că sunt caracterizate de întinderea emolumentului, dar şi a vocaţiei succesorale. Deosebirea dintre ele este că legatul universal conferă vocaţie la întreaga moştenire, pe când legatul cu titlu universal numai la o fracţiune din moştenire (chiar dacă un alt legatar cu titlu universal nu ar putea să moştenească sau ar renunţa la moştenire). Potrivit art. 1056 alin. 2 C. civ., prin fracţiune a moştenirii se înţelege: fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta; fie un dezmem- brământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire; fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor. Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal şi legatul cu titlu particular. c). Legatul cu titlu particular are, de regulă, ca obiect unul sau mai multe bunuri individual determinate. Noul Cod civil defineşte legatul cu titlu particular prin exclu- dere, prevăzând că este singular orice legat „care nu este universal sau cu titlu universal” (art. 1057 C. civ.). Rezultă că obiectul legatului cu titlu particular excede bunurilor individual determinate. Astfel, obiectul acestuia poate fi orice bun aflat în circuitul civil cert şi individual determinat dar şi bunurile determinate generic (care sunt precis determinate cantitativ). 12 0

Obiectul legatului cu titlu particular poate fi şi un lucru incor- poral; de exemplu, testatorul lasă în favoarea legatarului o creanţă pe care o avea contra unui terţ. Caracteristica legatului cu titlu particular constă în faptul că el conferă un drept asupra unor bunuri singulare, şi nu asupra unei universalităţi (patrimoniu) sau unei fracţiuni din universalitate.

12 1

C.Forme ale legatului cu titlu particular. În practică, cele mai cunoscute legate cu titlu particular sunt: legatul uzufructului, legatul bunului altuia şi legatului bunului indiviz. a). Legatul uzufructului este asimilat situaţiei în care, testa- torul transmite nuda proprietate unui legatar şi dreptul de uzufruct asupra unui bun (sau patrimoniu) altui legatar. De regulă, legatul uzufructului este lăsat în favoarea soţului defunctului şi are caracter viager, iar nuda proprietate este lăsată în favoarea unei rude apropiate a defunctului (urmând ca la moartea soţului dreptul de proprietate transmis să se întregească prin cuprin- derea tuturor prerogativelor sale). În ceea ce priveşte natura juridică a legatului uzufructului, trebuie să facem distincţie între situaţiile următoare. În cazul în care nuda proprietate are ca obiect întregul patrimoniu, o fracţiune din acesta sau bunuri singulare, legatul va fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. Când uzufructul poartă asupra unor bunuri determinate, legatul uzufructului va fi cu titlu particular. Când însă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu succesoral sau a unei fracţiuni din acesta soluţiile doctrinare sunt diferite (conturându-se două opinii): – legatul uzufructului este cu titlu universal (art. 1 1056 alin. 2 pct. b din Noul cod civil) ; – legatul uzufructului este un legat cu titlu particular (deşi are ca obiect o universalitate sau o parte din aceasta), deoarece legatul uzufructului nu poate conferi vocaţie succesorală la întreg patri2 moniul defunctului . În situaţia contradictorie de mai sus, susţinem soluţia legatului cu titlu particular, reţinând opinia mai bine argumentată juridic potrivit

1

Soluţie împărtăşită şi în doctrina naţională; a se vedea D. Chirică, op. cit. (2003), p. 224 şi practica franceză citată de autor. 2 Astfel, în literatura de specialitate s-a susţinut că „uzufructul întregii averi nu poate constitui decât o dispoziţie testamentară cu titlu particular” (s.n.); a se vedea M.D. Bocşan, Natura juridică a legatului de uzufruct al întregii moştenirii, în Dreptul nr. 5/2001, p. 81.

căreia „cu toate că obiectul uzufructului nu este determinat, ceea ce interesează este obiectul legatului 1 care este un drept determinat” . Precizăm că legatele nudei proprietăţi şi al uzufructului nu constituie substituţii fideicomisare, deoarece cele două liberalităţi au obiecte diferite şi care nu se transmit succesiv. b). Legatul bunului altuia are în vedere situaţia în care „bunul individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu parti- cular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii” (art. 1064 alin. 1 C. civ.). În situaţia de mai sus se pune întrebarea: Ce se întâmplă dacă testatorul a făcut un legat având ca obiect bunul altuia? Problema legatului bunului altuia se pune numai dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii: – defunctul nu avea niciun drept actual sau viitor (la momentul deschiderii moştenirii) asupra bunului obiect al legatului; – obiectul legatului este un bun individual determinat. Soarta legatului va fi apreciată după cum testatorul a dispus prin testament cunoscând sau nu situaţia reală a bunului. Astfel: – dacă testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui, legatul este anulabil (art. 1064 alin. 2 C. civ.); – dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului va avea o obligaţie alter- nativă: fie de a procura bunul de la proprietarul acestuia, fie de a plăti valoarea bunului (din momentul deschiderii moştenirii) 2 şi a-l transmi- te legatarului (art. 1064 alin. 3 C. civ.) . Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela care emite o pretenţie (legatarul va trebui, deci, să probeze că testatorul ştia, la încheierea testamentului, că dispune de un lucru străin). Proba va 3 putea fi atât intrinsecă, cât şi extrinsecă .

23 9

1

În acelaşi mod de interpretare şi „legatul altor dezmembrăminte ale proprietăţii (de exemplu, uzul sau abitaţia) constituie legate cu titlul particular” se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 244. 2 „Un astfel de legat este interpretat ca o sarcină în favoarea beneficiarului testamentului instituită de testator în contul celui ţinut la executarea legatului”; a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 121. 3 A se vedea C.A. Iaşi, s. civ., dec. nr. 1309/1997, în C.P.J. 1997, p. 20.

24 0

c). Legatul bunului indiviz este asimilat situaţiei în care bunul (obiect al legatului cu titlu particular) se află în indiviziune la data deschiderii moştenirii. În acest caz, soarta juridică a legatului va fi diferită, după cum urmează: – dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce îi aparţine din bunul determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil (deoarece defunctul, coindivizar, este în drept să îşi transmită cota sa prin acte juridice mortis causa); – atunci când testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte determinată din bunul aflat în indiviziune (deci nepartajat), legatul va fi soluţionat asemănător regulilor stabilite mai sus valabile pentru legatul bunului altuia. Astfel, legatul va fi fie valabil, fie nul, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că bunul îi aparţine. § 3. Efectele legatelor Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândeşte proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii (art. 1059 alin. 1 C. civ.). Tot astfel, când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii (art. 1062 C. civ.). Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen 1 este titularul unei creanţe asupra moştenirii . Bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile sale, în starea în care se găseşte la data deschi- derii moştenirii. Legatarul are dreptul şi la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul pro- duce efecte în privinţa sa. Ca excepţie, cel care a posedat bunurile de bunăcredinţă păstrează fructele până la predare (art. 1058 C. civ.). Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunos- cut creşteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome,

lucrări adăugate sau achiziţionarea altor bunuri în cadrul

1

Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda bunuri de calitate medie (art. 1059 alin. 2 C. civ.).

unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară, 1 a viza întreg bunul ori universalitatea rezultată . În cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, el (legatarul) „se va putea libera predând beneficiarului sar- cinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor” (art. 1060 2 alin. 1 C. civ.) . În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui terţ (art. 1063 C. civ.). Ca regulă, cheltuielile predării legatului sunt în sarcina moşte- nirii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale (art. 1066 C. civ.). Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari. Potrivit art. 1067 alin. 1 C. civ., „Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari”. Reducţiunea legatelor excesive. Potrivit art. 1067 alin. 2 C. civ., dacă legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii, ele vor fi reduse în măsura depăşirii, la cererea creditorilor moştenirii sau a celui care este obligat să le execute. Restituirea excesului. Când un legat a fost executat, fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale moştenirii, moştenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate soli- cita restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmea- ză a fi redus (art. 1067 alin. 3 C. civ.). § 4. Ineficacitatea legatelor Dispoziţiile testamentare făcute cu îndeplinirea condiţiilor de validitate produc, de regulă, efecte juridice. Este posibil însă ca mani- festarea de voinţă a unei persoane, deşi a fost făcută cu respectarea condiţiilor de validitate (devenind act juridic valabil),

datorită unor

1

Legatul cuprinde şi dreptul la acţiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de către un terţ după întocmirea testamentului (art. 1061 alin. 2 C. civ.). 2 În acest caz, valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii moştenirii (art. 1060 alin. 2 C. civ.).

cauze posterioare, să nu producă totuşi efectele juridice scontate, actul juridic devenind, în aceste condiţii, ineficace. În condiţiile de mai sus, ineficacitatea actului juridic presupune două condiţii: – existenţa unui act juridic valabil încheiat; – lipsa efectelor juridice ale acestuia, datorată unor cauze pos- terioare întocmirii actului. Principalele cauze care împiedică producerea efectelor legate- lor (cauzele de ineficacitate) sunt revocarea şi caducitatea dispozi- ţiilor testamentare. Deşi doctrina prezintă (în general) şi nulitatea alături de celelalte cauze de ineficacitate a actului juridic, nu ne putem ralia acestei opinii. Argumentăm prin aceea că nulitatea sancţionează nerespectarea condiţiilor de validitate a actului juridic şi are drept consecinţă neîncheie- rea acestuia (manifestarea de 1 voinţă rămânând în acelaşi stadiu) . În acest context, stricto sensu, nulitatea nu poate fi şi cauză de ineficacitate a actului juridic (deoarece ineficacitatea presupune existenţa unui act juridic valabil încheiat, dar care, ca excepţie, nu produce efecte). În consecinţă, în caz de revocare sau caducitate, legatele au luat naştere în mod valabil, dar datorită unor cauze posterioare, nu produc efectele obişnuite (sunt ineficace). Revocarea poate fi de două feluri: revocare voluntară, care se datorează voinţei unilaterale a testatorului, şi revocarea judecăto- rească, datorată unor fapte culpabile săvârşite de legatari. Caducitatea înseamnă imposibilitatea de executare, indepen- dentă de voinţa testatorului sau de faptele culpabile săvârşite de legatar. 1

În doctrină, nulitatea este definită de cele mai multe ori ca fiind sancţiunea care lipseşte actul juridic de efecte (în caz de nerespectare a condiţiilor de validitate); a se vedea Gh. Beleiu,

Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p. 192. Apreciem că nulitatea afectează însăşi existenţa actului juridic preconizat, şi nu numai efectele lui (nulitatea constând în desfiinţarea cu efect retroactiv a actului juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor legale). Precizăm că în art. 1068-1073 dedicate ineficacităţii legatelor, noul Cod civil nu sesizează rolul distinct al nulităţii legatului (şi al actului juridic, în general).

A. Revocarea legatelor. Revocarea legatelor pentru faptele săvârşite de legatar poate fi opera voinţei testatorului sau a instanţei de judecată. a). Revocarea voluntară. Până în ultima clipă a vieţii sale, testatorul are dreptul să revină asupra dispoziţiilor testamentare printr-o manifestare de voinţă ulterioară care să aibă ca efect revo- carea totală sau parţială a dispoziţiilor făcute anterior. Acest drept decurge din caracterul esenţial revocabil al legatului. Potrivit art. 1068 alin. 1 C. civ., „Legatele sunt supuse dispo- ziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului”. Rezultă că, în concepţia noului Cod civil, revocarea voluntară a legatului are loc în aceleaşi condiţii ca şi revocarea voluntară a testamentului. După modul de manifestare a voinţei testatorului, revocarea voluntară a legatului poate fi: expresă sau tacită. Revocarea voluntară expresă este revocarea ce rezultă dintr-o declaraţie a testatorului cuprinsă întrun înscris întocmit în formă testamentară sau autentică. Înseamnă că testatorul care a făcut un testament poate ulte- rior să facă un alt testament prin care îl revocă pe primul sau, fără să facă un nou testament, printr-un act autentic revocă testamentul anterior (art. 1051 alin. 1 C. civ.). Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută a revocări Potrivit art. 1051 alin. 2 C. civ., nu se cere ca i. testamentul ce conţine revocarea să aibă aceeaşi formă cu cel pe care îl revocă (de exemplu, testamentul autentic poate fi revocat printr-un testament olograf). Astfel, în principiu, revocarea voluntară expresă nu trebuie 1 făcută în termeni sacramentali .

De precizat însă că, numai revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic

1

În practică se consideră valabilă revocarea unui testament prin scrierea cuvântului „anulat”, a datei şi a semnăturii testatorului ori se face menţiunea „nu mai este valabil” trăgând pe o pagină şi două linii în diagonală; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 258 şi T.B., s. civ., nr. 1909/1968, în R.R.D. nr. 3/1971, p. 126.

se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial (art. 1051 alin. 3 C. civ.). Când revocarea se face printr-un testament ulterior, aceasta produce efecte, chiar dacă celelalte dispoziţii din noul testament ar fi nule, indiferent din ce cauză. Revocarea voluntară tacită este manifestarea care, fără a fi fost expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau fapte săvârşite ulterior de testator. Testatorul poate revoca tacit testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea sa (art. 1052 alin. 1 C. 1 civ.) . Potrivit art. 1052 alin. 2 C. civ., „Distrugerea, ruperea sau şter- gerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de aseme- nea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă”. În consecinţă, distrugerea testamentului de către testator (în cunoştinţă de cauză) prezumă intenţia acestuia de revocare a actului juridic mortis causa (art. 1068 alin. 4 C. civ.). De precizat că distrugerea involuntară (de către testator) sau distrugerea de către alţii (fără ştirea testatorului) a bunului nu pro- duce revocarea, ci caducitatea legatului. Testamentul încheiat ulterior îl revocă tacit pe cel anterior, dacă conţine dispoziţii contrare sau incompatibile (art. 1052 alin. 3 C. civ.). Incompatibilitatea intervine în cazul în care testatorul a făcut două sau mai multe testamente care conţin dispoziţii incompatibile între ele (imposibilitatea materială sau juridică de a fi executate ambele). De exemplu, testatorul, în primul testament, lasă o creanţă (pe care el o are împotriva unei terţe persoane) în favoarea legataru- lui. Ulterior, testatorul, printr-un alt testament, prevede o iertare de datorie în favoarea

debitorului (terţa persoană) din creanţa respec- tivă. În situaţia de mai sus, produce efecte ultimul testament (debi- torul va fi iertat de datorie). Contrarietatea între cele două dispoziţii testamentare intervine în cazul în care, din punct de vedere juridic, nu ar exista incompatibili-

1

Modificările realizate prin ştergere se semnează de către testator (art. 1052 alin. 1 C. civ.).

tate, dar, din contextul dat, rezultă că al doilea testament a reprezen- tat o revocare a primului (imposibilitate rezultată din intenţia testa- torului). De exemplu, în primul testament, testatorul lasă un bun unei persoane; ulterior, printr-un alt testament, lasă acelaşi bun altei persoane. Din punct de vedere juridic, ar fi posibil ca două persoane să aibă un drept asupra aceluiaşi bun în calitate de legatari (dar în acelaşi testament). Fiind vorba de două testamente succesive, rezultă că al doilea testament reprezintă o revocare a primului. De precizat că, atât în cazul incompatibilităţii, cât şi al contra- rietăţii, revocarea se produce numai în legătură cu dispoziţiile care sunt incompatibile sau contrare, celelalte rămânând valabile (dacă testatorul nu a dispus altfel). Potrivit art. 1068 alin. 2 C. civ., „Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de modalităţi, revocă implicit lega- tul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat” (s.n.). Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului denotă voinţa testatorului de a revoca legatul făcut prin testament. Nu are importanţă felul cum s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (sub termen sau condiţie), el poate fi chiar nul. Esenţial este ca manifestarea de voinţă a testatorului din care rezultă intenţia de a înstrăina să însemne că a dorit revocarea legatului cu titlu 1 particular . Pentru ca înstrăinarea să provoace revocarea, ea va trebui să fie şi reală, adică să fie înfăptuită, nu o simplă intenţie de a înstrăina. De menţionat că ineficacitatea înstrăinării nu afectează revo- carea decât dacă este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului ori înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi „nu s-a făcut sub condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de acelea care

afectează legatul” (art. 1068 alin. 3 C.civ.).

1

Înstrăinarea nu atrage revocarea decât în cazul legatelor cu titlu particular. Ea nu priveşte legatele universale sau cu titlu universal (T.S., col. civ., dec. nr. 552/1953).

Apreciem că cele trei cazuri de revocare voluntară (prevăzute de Codul civil) nu reprezintă cazuri limitative, ci sunt numai enunţia- tive. Rezultă că, ori de câte ori din acte sau fapte săvârşite de testator se poate proba intenţia de revocare, legatele nu mai pot produce efecte. Retractarea revocării este admisă, revocarea fiind (ca şi legatul) un act de ultimă voinţă esenţialmente 1 revocabil . Retractarea revocării se face în aceleaşi condiţii ca 2 şi revocarea (prin act notarial sau prin testament) . Retractarea „unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele revo- cării, cu excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din împrejurările concrete” (art. 1053 alin. 2 C. civ.). Retractarea revocării are deci, ca efect, reînvierea dispoziţiilor testamentare revocate. În cazul testamentului distrus, retractarea revocării se va face prin întocmirea unui alt testament.

B. Revocarea judecătorească. Potrivit Codului civil, legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească, drept sancţiune pentru fapte culpabile săvârşite de către legatar faţă de defunct sau 3 faţă de memoria acestuia . Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în prin- cipiu, aceleaşi ca cele în care legea permite revocarea legală a dona- ţiei (art. 1020 C. 4 civ.) . Potrivit art. 1069 C. civ., revocarea judecătorească a legatului operează în caz de neexecutare a sarcinii şi pentru ingratitudine.

1

A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 1912/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 82. 2 Retractarea unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de

îndată de către notar în registrul naţional notarial (art. 1053 alin. 3 C. civ.). 3 Opinăm că instituţia revocării este atributul exclusiv al dispunătorului (în cazul de faţă al testatorului) şi, în consecinţă, instanţa de judecată ar putea, în cazurile prevăzute de lege, să constate pur şi simplu, ineficacitatea legatului. 4 Revocarea judecătorească a legatelor prezintă asemănări atât cu materia revocării donaţiilor, cât şi cu materia nedemnităţii succesorale (din cadrul devo- luţiunii succesorale legale).

a). Legatul poate fi revocat judecătoreşte în cazul neîndeplinirii, fără justificare, a sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un astfel de legat (art. 1069 alin. 1 C. civ.). Pentru ca legatul să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini, trebuie să fie vorba de o sarcină propriu-zisă, şi nu despre o simplă 1 recomandare cuprinsă în testament . Revocarea presupune neexe- cutarea sarcinii, şi nu o simplă întârziere. Neexecutarea sarcinii trebuie să fie culpabilă; dacă ea este datorată unui caz fortuit ori de forţă majoră, legatul nu va putea fi revocat. Ca excepţie, neîndeplinirea fortuită a sarcinii nu atrage revo- carea legatului, decât dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii. În toate cazurile, acţiunea în revocare aparţine celor care au interes ca liberalitatea testamentară să fie revocată. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunos- cut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C. civ.). b). Legatul poate fi revocat judecătoreşte şi în caz de ingratitu- dine a legatarului. În acest caz, revocarea poate fi solicitată, în două situaţii: – dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat; – dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator ori de injurii grave la adresa memoriei testatorului. În ceea ce priveşte prima cauză, pentru a îndreptăţi revocarea, atentatul trebuie să fi fost săvârşit cu intenţia de a ucide (neavând importanţă încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă). Privitor la cea de-a doua categorie de fapte de 13 0

ingratitudine, prin cruzimi înţelegem rele tratamente fizice, iar prin delicte faptele

1

A se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 1229/1959, în C.D. 1959, p. 193.

13 1

pedepsite de legea penală. Injuria desemnează 1 suferinţele morale pricinuite cu ştiinţă testatorului . Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an, de la data la care moştenitorul a cunos- cut fapta de ingratitudine (art. 1070 C. civ.).

C.Caducitatea legatelor. Deşi se întocmeşte (încheie) în timpul vieţii, testamentul pro- duce efecte numai la moartea testatorului. Întrucât între momentul încheierii testamentului şi momentul în care urmează să îşi producă efectele se scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca, în interiorul acesteia, să intervină anumite împrejurări care să împiedice executarea legatelor. Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt străine de voinţa testatorului sau de 2 vreo culpă a legatarului, legatul devine caduc . Legatul caduc se desfiinţează cu efect retroactiv. Potrivit art. 1071 C. civ., caducitatea legatului intervine în şase cazuri. a). Legatul este caduc dacă legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii. Se prezumă că legatul este o liberalitate care a fost făcută numai în considerarea persoanei legatarului, intuitu personae. Astfel, legatul nu îşi întinde, în principiu, efectele şi asupra moştenitorilor legatarului. b). Legatul este caduc dacă legatarul este „incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii”. Dacă legatarul era deja inca- pabil în momentul întocmirii testamentului, legatul nu este caduc, ci nul.

1

Injuria trebuie să fie gravă pentru a legitima

revocarea. De exemplu, infidelitatea soţului constituie o injurie gravă. 2 Potrivit art. 1073 C. civ., caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat-sarcină în favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea acestui din urmă legat. Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligaţi să execute legatul-sarcină.

De exemplu, în cazul persoanelor juridice care au încetat să mai existe după moartea testatorului sau, datorită modificării capa- cităţii de folosinţă, şi-au schimbat obiectul de activitate. c). Legatul este caduc dacă legatarul este nedemn (indiferent dacă nedemnitatea este de drept sau judiciară sau moştenirea este legală ori testamentară). Reamintim că efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau prin act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Precizăm că, după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea, efectele nedemnităţii pot fi înlăturate de testator numai prin „o declaraţie expresă” notarială (art. 961 alin. 1 C. civ.). d). Legatul este caduc dacă legatarul renunţă la legat. Condiţia este ca renunţarea legatarului să intervină numai după deschiderea succesiunii (altfel ar fi nulă, deoarece ar alcătui un pact asupra unei moşteniri viitoare). În condiţiile art. 1120 C. civ., renunţarea la moştenire, în prin- cipiu, „nu se presupune”. Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare. Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se înscrie în registrul naţional, ţinut în format electronic. Renunţarea va fi valabilă dacă legatul este sub condiţie suspen- sivă, iar legatarul renunţă după deschiderea moştenirii, dar înainte de împlinirea condiţiei. e). Legatul este caduc dacă legatarul decedează înaintea împli- nirii condiţiei suspensive şi dacă acesta avea caracter pur personal. Precizăm că, atunci când legatul este făcut sub condiţie sus- pensivă şi aceasta este sigur că nu se va realiza, legatul este caduc. În cazul în care condiţia este rezolutorie, dreptul legatarului se va naşte ca şi când ar fi pur şi simplu,

25 9

adică de la deschiderea moş- tenirii, dar se va desfiinţa retroactiv dacă se îndeplineşte condiţia. f). Legatul este caduc când bunul a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.

26 0

Din punct de vedere juridic, are importanţă dacă obiectul lega- tului a pierit în întregime înainte de deschiderea succesiunii sau după această dată. Când bunul a pierit înainte de deschiderea succesiunii, legatul este caduc ca fiind lipsit de 1 obiect . Cauza pieirii lucrului poate fi: culpa legatarului sau a testatorului, fapta unui terţ, un caz fortuit sau de forţă majoră. Acest caz de caducitate nu poate interveni decât dacă legatul este cu titlu particular, căci, dacă este universal sau cu titlu universal, pieirea bunului nu poate avea ca efect decât acela de a reduce 2 emolumentul legatului . În cazul în care bunul a pierit numai în parte, caducitatea lega- tului va fi numai parţială. Pieirea bunului după deschiderea succesiunii nu atrage cadu- citatea legatului. În această situaţie, drepturile legatarului se deose- besc în funcţie de împrejurarea în care a pierit bunul: dacă bunul a pierit din culpa debitorului legatului sau a unui terţ, legatarul are dreptul la despăgubire, iar dacă pieirea sa datorat cazului fortuit sau forţei majore, legatarul suportă riscul pieirii. Din momentul deschiderii succesiunii, legatarul dobândeşte proprietatea bunului.

D. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ. Tot în legătură cu ineficacitatea legatelor se pune şi întrebarea: ce se întâmplă cu bunurile ce făceau obiectul legatului care nu îşi produce efectele? Potrivit art. 1072 C. civ., de ineficacitatea legatului profită moş- tenitorii „ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul”. Moştenitorii care profită de ineficacitatea legatului sunt: moş- tenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal şi chiar legatarii cu titlu particular (dar numai dacă au fost însărcinaţi cu exe- cutarea

legatului în cauză). De exemplu, testatorul a desemnat doi legatari universali, iar unul nu acceptă legatul; rezultă că al doilea 1

Când bunul a pierit înainte de întocmirea testamentului, legatul va fi nul. 2 A se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 59/1963, în J.N. nr. 4/1964, p. 175.

legatar universal profită, culegând şi cealaltă parte, întrucât are voca- ţie la întreaga moştenire. Dacă ambii renunţă, moştenirea va fi culea- să de moştenitorii legali. De la principiul de mai sus, Codul civil se abate în două cazuri, când de ineficacitatea legatului profită alte persoane: – în cazul substituţiei vulgare, când de ineficacitatea legatului profită persoana stabilită subsidiar de către testator; – în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de acres- cământ (sau de adăugire) în favoarea colegatarului. Legatul conjunctiv este cel al cărui bun (determinat individual sau generic) este lăsat mai multor legatari, fără ca testatorul să indice partea fiecăruia, colegatarii având chemare (eventuală) la întregul obiect (art. 1065 alin. 1 C. civ.). În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii: – toţi legatarii acceptă legatul, caz în care chemarea la întreg a fiecăruia va fi limitată la o parte din bun, iar bunul se va împărţi în părţi egale; – unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să primească legatul, caz în care părţile acestora se vor cuveni celorlalţi colegatari care primesc legatul şi ale căror părţi vor creşte în mod corespun- zător (art. 1065 alin. 2 C. civ.); astfel, operează dreptul de 1 acrescă- mânt (sau de adăugire) . Precizăm că dreptul de acrescământ operează numai dacă legatul este conjunctiv. Caracterul conjunctiv al legatului poate fi rezultatul exclusiv al 2 voinţei testatorului . Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze, trebuie întrunite următoarele condiţii: – să existe o pluralitate de legatari; – dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;

1

Dreptul de acrescământ operează „şi atunci când obiectul legatului con- junctiv îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate” (art. 1065 alin. 3 C. 2civ.). Dreptul de acrescământ, întemeindu-se pe voinţa testatorului, poate fi acordat cu ajutorul substituţiei vulgare sau poate fi înlăturat, chiar în cazul când legea îl admite.

– să existe intenţia testatorului de a conferi fiecărui colegatar o vocaţie la întregul obiect, şi nu o vocaţie fracţionată; – unul sau mai mulţi colegatari să nu poată sau să nu dorească să primească legatul. În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă dreptul de acrescământ operează facultativ sau obli- gatoriu (dacă sunt obligaţi colegatarii ce primesc legatul să primească adaosul sau ar putea să îl refuze, păstrând totodată din legat ce li s-ar cuveni în lipsa acrescământului). Soluţia este că dreptul de acrescământ operează 1 obligatoriu şi întotdeauna cu sarcini . Astfel, în toate cazurile, dreptul de acrescă- mânt are la bază vocaţia la întregul obiect al legatului (când colega- tarii acceptă legatul, ei acceptă pentru întreg, şi nu pentru o parte a legatului). În lipsa unei stipulaţii contrare a testatorului, colegatarii care primesc legatul sunt obligaţi să execute sarcinile care reveneau cole- gatarilor care nu au putut ori nu au dorit să primească legatul (cu excepţia sarcinilor cu caracter personal). De exemplu, testatorul a lăsat 1/2 din moştenire la trei legatari; dacă toţi acceptă, va reveni fiecăruia câte 1/6 din moştenire, dacă însă unul nu poate sau nu doreşte să primească legatul, ceilalţi doi nu pot refuza surplusul, deoarece ei au acceptat legatul (de asemenea, vor suporta şi dato- riile); rezultă că fiecare dintre cei doi va primi 1/4 din moştenire. Dreptul de acrescământ se aplică şi în cazul moştenirii legale. Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali, partea celui care, fiind renunţător, nu doreşte să vină la moştenire sau care, fiind nevrednic, este îndepărtat de la moştenire prin puterea legii se va dobândi de ceilalţi moştenitori legali care au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare profitând potrivit cotelor prevăzute de lege. În cazul reprezentării, partea reprezentatului decedat se

împarte între reprezentanţii lui. Dreptul de acrescământ operează şi în cazul moştenirii legale (întotdeauna obligatoriu şi cu sarcini). 1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 282; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 455.

Secţiunea a IV-a. Exheredarea (dezmoştenirea) O altă dispoziţie testamentară principală ce poate fi cuprinsă în cadrul testamentului este exheredarea (dezmoştenirea). Exheredarea este acea dispoziţie testamentară prin care testa- torul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali (art. 1074 alin. 1 C. civ.). Astfel, orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii, să înlă- ture de la moştenire persoana sau persoanele neagreate (indiferent de motive). Exheredarea este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar care nu se poate exercita nelimitat. Astfel, moştenitorii rezervatari nu vor putea fi înlăturaţi în totalitate de la moştenire, neputând fi astfel lipsiţi de rezerva succesorală (care li se cuvine în temeiul legii, 1 chiar împotriva voinţei testatorului) . În consecinţă, testatorul poate dezmoşteni numai parţial moş- tenitorii rezervatari (cât priveşte cotitatea disponibilă). Ceilalţi moşte- nitori, nerezervatari, pot fi dezmoşteniţi fără nicio limită.

A. Felurile exheredării. După modul de manifestare, voinţa de a dezmoşteni poate fi directă sau indirectă (art. 1074 alin. 2 C. civ.). a). Exheredarea directă este acea dispoziţie prin care testato- rul declară, în mod expres, prin testament, voinţa sa de a înlătura de la moştenire anumiţi moştenitori. Exheredarea directă poate fi parţială sau totală. Exheredarea directă este parţială când testatorul înlătură de la moştenire anumiţi moştenitori legali. În acest caz, voinţa testatorului se întregeşte cu cea a legiuitorului, în sensul că succesiunea se va cuveni moştenitorilor legali după înlăturarea celor

dezmoşteniţi. Prin dezmoştenirea unuia sau mai multor moştenitori (dar nu a tuturor), testatorul a acceptat indirect sporirea părţilor celorlalţi moş- tenitori legali. 1

Instituţia rezervei succesorale va fi analizată în cadrul capitolului rezervat limitelor dreptului de a dispune prin act juridic de bunurile succesiunii.

Deci, exheredarea directă parţială poate fi 1 interpretată şi ca o instituire indirectă de legatari . Exheredarea directă este totală în cazul în care testatorul îi dezmoşteneşte pe toţi moştenitorii legali (rude cu vocaţie succeso- rală legală şi soţul supravieţuitor). De precizat că validitatea unei dispoziţii testamentare, care înlătură în totalitate devoluţiunea legală (dacă nu există moştenitori rezervatari), fără a o înlocui printruna testamentară, dificil de acceptat din punct de 2 vedere juridic, a fost totuşi, recunoscută în doctrină . În cazul exheredării totale, bunurile ce alcătuiesc moştenirea rămân bunuri vacante şi cu acest titlu revin comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschi- derii moştenirii (singurul moştenitor legal ce nu poate fi exheredat), în temeiul art. 1138 C. civ. b). Exheredarea indirectă se realizează prin instituirea unor legate care epuizează întreaga moştenire. În felul acesta, în limitele cotităţii disponibile, moştenitorii legali sunt înlăturaţi de la succesiu- ne, întrucât a institui legatari înseamnă, în aceeaşi măsură, a exhe- reda moştenitorii legali. O situaţie specială intervine în cazul în care testatorul a lăsat un legat universal în favoarea unui terţ, dezmoştenind astfel pe toţi moştenitorii legali, iar legatul este caduc. Întrebarea care se pune, în acest caz, este cui i se vor cuveni bunurile moştenirii: moştenitorilor legali sau unităţii administrativ-teritoriale locale ? Apreciem că rezolvarea problemei de mai sus depinde de inter- pretarea voinţei testatorului. Astfel, dacă testatorul a dorit să înde- părteze necondiţionat moştenitorii legali de la succesiune, bunurile devin vacante; dacă testatorul s-a mulţumit să prefere persoana insti- tuită legatar universal altor moştenitori,

bunurile vor reveni acestora din urmă.

1 2

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 286. A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 168-169.

B. Efectele exheredării. Ca efect al exheredării, moştenitorul legal nu mai are vocaţie la succesiune. În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urma- re a dezmoştenirii (art. 1075 alin. 1 C. civ.). Când, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit (art. 1075 alin. 2 C. civ.). Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit (art. 1075 alin. 3 C. civ.). Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor sub- secvenţi (art. 1075 alin. 4 C. civ.). C. Nulitatea exheredării. Dezmoştenirea este un act juridic (o manifestare de voinţă) distinct, cuprins, de regulă, într-un testament. Ca orice act juridic, exheredarea trebuie să se conformeze condiţiilor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ. În caz contrar, „este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege” (art. 1076 alin. 1 C. civ.). Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispo- ziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme

de data deschiderii moştenirii (art. 1076 alin. 2 C. civ.). Deoarece textul de lege nu stabileşte şi durata termenului, în- semnă că se aplică dreptul comun, deci termenul este cel de trei ani. În schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescrip- tibilă extinctiv.

Secţiunea a V-a. Execuţiunea testamentară Dreptul şi îndatorirea de a executa dispoziţiile testamentare revin, în temeiul legii, moştenitorilor legali şi legatarilor universali. Pentru a asigura îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, testatorul poate însă desemna unul sau mai mulţi executori testa- mentari. Executorul testamentar „poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament”. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi execu- tori testamentari, oricare dintre ei poate acţiona fără concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care testatorul a dispus altfel sau le1 a împărţit atribuţiile (art. 1077 alin. 1 şi 2 C. civ.) . Potrivit art. 97 din Legea nr. 71/2011, execuţiunile testamen- tare începute înainte de data intrării în vigoare a noului Cod civil nu pot dura mai mult de 2 ani calculaţi de la această dată, cu posibi- litatea de prelungire în condiţiile dreptului de administrare (art. 1079 C.civ.). § 1. Delimitarea execuţiunii testamentare Execuţiunea testamentară se prezintă ca un mandat în care executorul testamentar este mandatarul, iar testatorul mandantul. Execuţiunea testamentară nu este însă un mandat de drept comun, ci un mandat supus unor reguli speciale. Pentru aceste consi- derente, execuţia testamentară prezintă unele particularităţi faţă de mandatul de drept comun. a) Executorul testamentar este instituit sau revocat de testator printr-un înscris în formă testamentară sau prin declaraţie autentică notarială (art. 1077 alin. 3 C. civ.). Spre deosebire, mandatul de drept comun poate fi conferit prin orice înscris sau chiar tacit. b) Execuţiunea testamentară începe să producă efecte de la moartea testatorului (mandantului).

Mandatul (de drept comun) încetează însă la moartea man- dantului. 1

Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială (art. 1077 alin. 3 C. civ.).

c) Puterile (atribuţiile) executorului testamentar sunt stabilite de lege. În dreptul comun, mandantul stabileşte atribuţiile mandatarulu d) Executorul testamentar, după ce a acceptat i. sarcina, nu mai poate, în principiu, să renunţe la ea. Mandatarul poate întotdeauna să renunţe la mandat. e) Termenul limită al împuternicirii executorului testamentar cu sezină este stabilit de lege (doi ani). Astfel, executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral „pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest 1 drept” (art. 1079 alin. 1 C. civ.) . Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt. Durata mandatului din dreptul comun este liber convenită de părţ Ca o incapacitate specială în materie, persoana i. lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi executor testamentar (art. 1078 C. civ.). § 2. Drepturile şi obligaţiile (puterile) executorului testamentar Executorul testamentar are sarcina de a asigura executarea dispoziţiilor testamentare. Potrivit art. 1080 alin. 1 C. civ., executorul testamentar este obligat: – să ceară punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute; 14 0

– să facă inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor; – să ceară instanţei încuviinţarea vânzării bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea 2 legatelor ;

1

Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an (art. 1079 alin. 3 C. 2civ.). De precizat că instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari (art. 1080 alin. 1 lit. c C. civ.).

14 1

– să depună toate diligenţele pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa; – să plătească datoriile moştenirii, dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament (în lipsa unei asemenea împuterniciri, exe- cutorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei); – să încaseze creanţele moştenirii. De precizat că testatorul poate dispune ca executorul testa- mentar să procedeze la partajarea bunurilor moştenirii. În acest caz, partajul produce însă efecte „numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost aprobat de toţi moştenitorii” (art. 1080 alin. 2 C. civ.). De precizat că dispoziţiile art. 1080 C. civ., sunt aplicabile şi în cazul moştenirilor care se deschid după data intrării în vigoare a noului Cod civil, caz în care executorii cu sau fără sezină instituiţi prin testamente anterioare acestei date au atribuţiile prevăzute de noua reglementare, „cu excepţia cazului în care au fost limitate expres de testator” (art. 98 din Legea nr. 71/2011). În principiu, drepturile executorului testamentar nu pot fi cesionate. Ca excepţie, „misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii determinate poate fi continuată de către persoana care preia acea funcţie” (art. 1081 C. civ.). Potrivit art. 1082 alin. 1 C. civ., „la sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari”. Obligaţia se transmite moştenitorilor executorului. Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. În cazul pluralităţii de executori testamentari, „răspunderea acestora este solidară, cu excepţia

cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată” (art. 1082 alin. 2 şi 3 C. civ.). Activitatea executorului testamentar este gratuită, dacă testato- rul nu a stabilit o remuneraţie în sarcina moştenirii (art. 1083 C. civ.). Cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina moştenirii (art. 1084 C. civ.).

§ 3. Încetarea execuţiunii testamentare Potrivit art. 1085 C. civ., execuţiunea testamentară încetează în următoarele cazuri: – prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite; – prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale; – prin decesul executorului testamentar; – prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar; – prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necores- punzător; – prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de admi- nistrare, afară de cazul în care instanţa decide prelungirea terme- nului. Secţiunea a VI-a. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile succesiunii În principiu, orice persoană fizică poate dispune aşa cum doreşte de bunurile sale şi pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. Astfel, „legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul 1 său” mortis causa (s.n.) . Dreptul persoanei fizice de a dispune prin acte juridice de bunurile ce vor alcătui moştenirea a fost 2 însă recunoscut numai în anumite limite . Astfel, s-au impus următoarele reguli: – dispoziţia mortis causa este un act juridic ce poate îmbrăca numai forma unor testamente esenţialmente revocabile; – sunt interzise actele juridice asupra moştenirilor viitoare, nedeschise (art. 956 C. civ.).

27 9

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 320. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii sunt dictate de „ordinea publică succesorală”; a se vedea M. Grimaldi, op. cit. (2001), p. 273. 2

28 0

– testatorul

poate face, în principiu, orice liberalităţi, cu condi- ţia de a nu încălca rezerva succesorală (art. 1086 C. civ.). Rezerva succesorală este o parte a moştenirii pe care legea o atribuie unor persoane apropiate defunctului (moştenitori rezer- vatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului. Acesta, în prezenţa moştenitorilor rezervatari, nu poate dispune prin liberalităţi decât de o parte din moştenire, numită cotitate disponibilă. Prezentăm, în continuare, succint, cele trei limite ale dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile succesiunii. § 1. Oprirea actelor (pactelor) asupra moştenirii nedeschise Potrivit art. 956 C. civ., sunt interzise „actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar 1 putea dobândi la deschiderea moştenirii” . Justificarea interdicţiei impuse de art. 956 C. civ., în privinţa actelor asupra succesiunilor nedeschise este de natură morală, contravenind regulilor de convieţuire socială. Astfel, în doctrină s-a apreciat că 2 „ele trezesc dorinţa morţii celui care lasă moştenirea” . Precizăm că, potrivit art. 1228 C. civ., ca regulă, „contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare”. În categoria bunurilor viitoare nu este însă cuprinsă şi moştenirea. Astfel, obiectul unui contract nu poate „purta” asupra bunurilor cuprinse într-o moştenire eventuală (care nu a fost deschisă deoarece autorul ei este în viaţă).

A. Condiţii. Potrivit art. 956 C. civ., oprirea actelor „asupra unei moşteniri nedeschise” presupune îndeplinirea a

patru condiţii.

1

Precizăm că în doctrina naţională interdicţia de faţă a fost consacrată sub denumirea de „oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare” (nepreluată însă şi de dispoziţiile noului Cod civil). 2 A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 460.

a). Să existe un act (o convenţie) cu privire la o moştenire, inclusiv actele juridice unilaterale de acceptare sau renunţare asupra unei moşteniri 1 viitoare . b). Obiectul actului (convenţiei) să fie o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii, succesorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin moştenire. Data deschiderii moştenirii este momentul în raport cu care se apreciază valabilitatea actului. c). Dreptul „ce se dobândeşte sau la care se renunţă trebuie să fie un drept succesoral eventual, o simplă expectativă, iar nu un drept actual şi 2 nenăscut”. Până în momentul deschiderii succesiunii, drepturile celui care ar urma să moştenească sunt simple nădejdi, deoarece titularul are dreptul de a dispune şi a schimba discreţionar şi nesusceptibil de abuz, oricând în timpul vieţii sale, dispoziţiile mortis causa. Dreptul succesoral eventual prezintă asemănări cu dreptul sub condiţie suspensivă (a cărui naştere este condiţionată de un eveni- ment viitor şi nesigur). Având în vedere că evenimentul în cauză este moartea (care, mai devreme sau mai târziu, este sigură), între 3 cele două există şi deosebiri . În consecinţă, dreptul eventual este acel drept căruia îi lipsesc atât obiectul, cât şi subiectul, neştiindu-se în viitor dacă obiectul va exista şi dacă dreptul va aparţine unei alte persoane. d). Actul juridic să nu facă parte dintre cele permise, în mod excepţional, de lege. De exemplu, este valabilă împărţeala de ascen- dent făcută prin acte inter vivos, dacă s-au respectat condiţiile de 4 fond şi de formă prevăzute de art. 1160-1162 C. civ.

B. Nulitatea actelor asupra moştenirilor nedeschise.

În actele

conformitate prevederile art. 956 (pactele) asupra succesiunilor

C. civ., viitoare

(nedeschise) sunt sancţionate cu nulita- tea absolută.

1

A se reţine că interdicţia vizează deopotrivă atât actele juridice de formaţie bilaterală (contractele), cât şi pe cele unilaterale; a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, op. cit., p. 488. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 299-302. 3 Pentru amănunte, a se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 188. 4 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 32-324.

Sunt deci nule absolut: – cesiunea drepturilor succesorale ale unui eventual moşteni- tor făcută înaintea morţii lui de cuius; – împărţeala între moştenitori a unei succesiuni nedeschise; – actul (pactul) prin care eventualii moştenitorii convin că nu vor aplica testamentul titularului lor sau că îl vor respecta. Sancţiunea nulităţii absolute se justifică prin aceea că aseme- nea convenţii (prin caracterul lor irevocabil) aduc atingere dreptului celui care lasă moştenirea de a dispune de bunurile sale până în ultima clipă a vieţii sale, prin acte juridice esenţialmente revocabile. În doctrină s-a pus întrebarea dacă nulitatea pactului asupra unei succesiuni viitoare poate fi acoperită prin confirmarea actului mortis causa de către moştenitori după moartea testatorului. Considerăm corect răspunsul potrivit căruia validarea actului prin confirmare sau ratificare nu este 1 posibilă . § 2. Substituţia fideicomisară În principiu, legea permite celui care lasă moştenirea să dispu- nă liber, de bunurile sale (prin legat cuprins în testament). În general, testatorul dispune printr-un singur legat încheiat în favoarea unuia sau mai multor legatari, care produce efecte faţă de toţi legatarii (la momentul deschiderii moştenirii). Ca excepţie, testatorul poate lăsa moştenirea la doi sau mai mulţi legatari succesivi (prin care moştenirea să fie transmisă de la unul la celălalt, potrivit voinţei testatorului). Potrivit noului Cod civil, liberalitatea care constă în obligaţia celui gratificat (numit instituit), de a administra bunurile lăsate cu titlu gratuit şi de a le transmite altei persoane desemnată de dispu- nător

(numită substituit) nu produce efecte („decât în cazul 2 în care este permisă de lege” – art. 993 C. civ.). În consecinţă, este interzis legatul prin care testatorul dispune de patrimoniul său în favoarea succesivă a doi legatari (instituitul

1

Pentru opinie contrară, E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, Ed Graphix, Iaşi, 1995, p. 287. 2 A se înţelege că, în acest caz, în principiu, liberalitatea nu este valabilă.

fiind obligat să administreze şi să le transmită, apoi în timpul vieţii, substituitului). Ce excepţie, la interdicţia impusă de art. 993 C. civ., substituţia fideicomisară este permisă de lege.

A. Definire şi elemente constitutive. Substituţia fideicomisară este o dispoziţie (sarcină) cuprinsă într-o liberalitate (testament ori donaţie) permisă de lege, prin care dispunătorul obligă pe instituit să administreze bunurile primite şi să le transmită la moartea sa, altei persoane (desemnat tot de dispu- nător) numită substituit (art. 994 alin. 1 C. civ.). De exemplu, dispunătorul A (testatorul) lasă un imobil lui B (numit instituit), cu obligaţia pentru B de a păstra şi conserva imobilul (şi a nu-l înstrăina ori greva) şi apoi a-l transmite, la moartea sa, lui C (numit substituit), pe care l-a desemnat tot dispunătorul A. Rezultă că, în concepţia noului Cod civil, ceea ce diferenţiază substituţia fideicomisară (permisă de lege) de liberalitatea prevăzută de art. 993 C. civ. (prohibită de lege) este momentul transferului bu- nului către 1 substituit, în timpul vieţii sau la moartea instituitului. Prin substituţia fideicomisară, testatorul dispune atât pentru propria-i moarte, cât şi pentru moartea instituitului. Astfel dispună- torul stabileşte ordinea succesorală a bunurilor sale nu numai pentru propria sa moarte, cât şi a gratificatului său. Substituţia fideicomisară presupune existenţa unui dispunător (testatorul sau donatorul) şi a cel puţin doi legatari succesivi: insti- tuitul şi substituitul. Potrivit art. 994 alin. 2 C. civ., „instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar”, în

1

Ne exprimăm nedumerirea faţă de dispoziţiile imprecise şi

contradictorii ale art. 993-994 alin. 1 C. civ. Astfel, potrivit titlului secţiunii a 3-a „Substituţiile fideicomi- sare” s-ar putea interpreta că „ele” sunt (cel puţin) două: cea prevăzută de art. 993 şi cea prevăzută de art. 994 alin. 1 C. civ; în schimb, denumirile marginale „noţiune” şi respectiv „substituţia fideicomisară” lasă impresia unei singure instituţii. În ceea ne priveşte, în conformitate cu accepţiunea consacrată în doctrină şi practică, opinăm în favoarea celei reglementate (şi permise de această dată) de art. 994 alin. 1 C. civ.

consecinţă el trebuie să prezinte garanţiile legale pentru asigurarea administrării şi a transferului către substituit. Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispu- nătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul (art. 994 alin. 3 C. civ.). Substituţia fideicomisară poate fi numai unică, adică poate fi stabilit un singur substituit (şi deci nu poate fi graduală, când dispu- nătorul grevează pe primul substituit cu o substituţie în favoarea unui al 1 doilea, al treilea substituit etc.) . Astfel, „substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a bunurilor” (art. 996 alin. 3 C. civ.).

B. Condiţiile substituţiei fideicomisare. Existenţa substituţiei fideicomisare presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii: a). Dispunătorul să fi făcut două sau mai multe liberalităţi, ce urmează să fie executate succesiv, având acelaşi obiect, către două sau mai multe persoane diferite. Deci, substituţia fideicomisară presupune două sau mai multe transmisiuni succesive, cu titlu gratuit, „despărţite una de cealaltă printr-o scurgere de timp” 2 (s.n.) ; b). Instituitul să fie obligat de dispunător a păstra şi conserva (şi a nu înstrăina ori greva) bunurile primite, pentru a le transmite apoi substituitului. Astfel, bunurile moştenirii vor fi lovite de indisponibilitate. Facem însă precizarea că, potrivit art. 44 din Constituţie, dreptul proprietarului de a dispune liber de bunurile sale este garan- tat de lege; c). Dreptul substituitului se naşte numai la decesul instituitului. Precizăm că dispoziţia prin care instituitul este obligat să transmită bunul substituitului, în timpul vieţii sale (şi nu la data morţii lui), nu constituie substituţie fideicomisară în sensul art. 994 alin. 1 C. civ. şi, în consecinţă, se supune 3 dispoziţiilor prohibitive ale art. 993 C. civ.

1

În consecinţă, nu este posibil ca substituţia să fi fost făcută în folosul tuturor descendenţilor (la infinit) şi, deci, substituţia fideicomisară nu poate fi nici veşnică (perpetuă). 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 327. 3 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 316.

C.Efectele substituţiei fideicomisare. Potrivit art. 995 alin. 1 C. civ., sarcina produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său. Ca excepţie, de la regula de mai sus, atunci „când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valo- rilor mobiliare care le înlocuiesc” (art. 995 alin. 2 C. civ.). În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciar Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului. Substiă. tuitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului (şi poate dispune de acestea). În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare (art. 997 C. civ.). Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală (art. 998 C. civ.). În caz de caducitate, prin predecesul substituitului (ori prin renunţarea acestuia „la beneficiul liberalităţii”), „bunul revine insti- tuitului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit” (art. 1000 C. civ.).

D. Legatul rămăşiţei (liberalităţile reziduale). Potrivit art. 1001 C. civ., într-o liberalitate „se poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă”.

Legatul rămăşiţei, cunoscut în doctrină şi ca fideicomis fără inalienabilitate, este o liberalitate care nu obligă legatarul să con- serve bunurile, putând în timpul vieţii să le înstrăineze însă, la moar- tea sa, este obligat să transmită patrimoniul său succesoral unei terţe persoane desemnate de dispunător.

În consecinţă, legatul rămăşiţei „nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros” (s.n.) şi nici să reţină bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora (art. 1002 C. civ.). Instituitul nu poate însă să dispună prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale (art. 1003 alin. 1 C. civ.). Tot astfel, dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale (art. 1003 alin. 2 C. civ.). De precizat că instituitul se bucură de aşa-zisa „independenţă patrimonială”, întrucât „nu este ţinut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia” de modul în care a dispus de bunurile legatului (art. 1004 C. civ.). În contextul general, precizăm că substituţia fideicomisară mai prezintă asemănări şi cu alte instituţii apropiate (fără însă a se con- funda cu acestea), cum ar fi: fideicomisul fără obligaţie şi dublul legat condiţional. Dublul legat condiţional (legatul alternativ) este o dispoziţie a testatorului prin care acesta face două liberalităţi sub aceeaşi con- diţie şi având acelaşi obiect. Cele două condiţii se deosebesc, întrucât cea impusă instituitului este rezolutorie, iar cea impusă 1 substituitului este suspensivă . Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratifica- tului fără obligaţia de a conserva bunurile şi a le transmite la moartea sa altei persoane. Dispunătorul adresează legatarului numai o rugăminte de a gratifica altă persoană şi numai dacă 2 bunurile moştenirii vor mai exista la moartea ultimului . E. Noţiunea de substituţie ordinară (vulgară).

Substituţia ordinară este o dispoziţie cuprinsă într-o liberalitate (donaţie sau testament), prin care dispunătorul desemnează, în mod subsidiar, unul sau mai mulţi substituiţi pentru ipoteza în care primul 1 2

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 126 şi urm. A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 329 şi urm.

gratificat nu ar putea sau „renunţă la beneficiul liberalităţii” (art. 1000 C. civ.). Substituţia ordinară (vulgară) este o măsură de prevedere a dispunătorului pentru cazul în care legatul devine ineficace şi este permisă de lege (ca şi substituţia fideicomisară). În principiu, substituţia ordinară poate îmbracă trei forme: – simplă, în care dispunătorul substituie legatarului principal un alt legatar; de exemplu, A (testatorul) instituie legatar universal pe B, dar prevede totodată că, dacă B va predeceda, patrimoniul succe1 soral să revină lui C ; – multiplă, în care dispunătorul desemnează, pe lângă instituit, mai mulţi legatari în subsidiar; de exemplu, A (testatorul) instituie legatar universal pe B, dar prevede că, dacă B nu acceptă moştenirea, patrimoniul succesoral să revină lui C şi D; – reciprocă, în care, dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari în cote diferite, se prezumă că şi legatarilor substituiţi le vor reveni aceleaşi cote; de exemplu, dacă A (testatorul) instituie legatari pe B cu 1/3 din moştenire şi pe C cu 2/3 din moştenire şi, în subsidiar acestora, pe D şi E, în cazul în care B şi C nu pot primi moştenirea, aceasta se va transmite lui D şi E tot în cotele de 1/3, respectiv 2/3 din moştenire. Principala deosebire dintre substituţia fideicomisară şi cea vulgară constă în aceea că, în ultimul caz, cei doi legatari nu vin suc- cesiv la moştenire (ci alternativ). În consecinţă, în cazul substituţiei ordinare, atât dreptul substi- tuitului, cât şi al instituitului se nasc la moartea dispunătorului şi dintre cei doi legatari se va alege numai unul. Astfel, dacă instituitul va primi legatul, dreptul substituitului nu se va mai naşte (pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive). § 3. Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva 15 0

succesorală În principiu, o persoană fizică poate dispune, în timpul vieţii, liber şi neîngrădit de averea sa. Astfel, ea poate, prin acte inter vivos,

1

A se vedea D. Mureşan, K. Josef, op. cit. (1996), p. 61 şi jurisprudenţa citată de autori.

15 1

să-şi înstrăineze toată averea (întrucât nimeni nu este obligat să lase o moştenire). Libertatea persoanei nu poate fi însă nelimitată. Prin excepţie, dreptul acesteia de a dispune liber de bunurile sale prin liberalităţi este îngrădit de lege în privinţa rezervei succesorale şi a cotităţii dis- ponibile 1 (art. 1086-1090 C. civ.) . Astfel, în vederea protejării unor apropiaţi ai defunctului împotriva liberalităţilor excesive ale acestuia, legiuitorul a stabilit imperativ un drept la succesiune în favoarea moş- tenitorilor legali rezervatari. Rezerva succesorală este o parte a moştenirii pe care legea o atribuie unor persoane apropiate defunctului (moştenitorii rezerva- tari), chiar împotriva voinţei dispunătorului „manifestată prin liberali- tăţi ori dezmoşteniri” (art. 1086 C. civ.). Astfel, în prezenţa rezer- vatarilor, o persoană nu poate dispune prin liberalităţi decât de o parte din moştenirea sa, numită cotitate disponibilă. Cotitatea disponibilă este partea din moştenire asupra căreia defunctul poate dispune liber, atât prin 2 liberalităţi, cât şi prin acte cu titlu oneros . Cotitatea disponibilă se obţine prin scăderea din masa succesorală a rezervei. În lipsa moştenitorilor legali nerezervatari, testatorul poate dis- pune de bunurile moştenirii după cum doreşte, fără limite, atât prin acte cu titlu oneros, cât şi gratuit. În consecinţă, când există moştenitori rezervatari, iar defunctul a dispus de bunurile sale prin donaţii şi/sau testament, masa succeso- rală se împarte în două părţi: rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.

A. Caracterele juridice ale rezervei succesorale. Rezerva succesorală se particularizează prin cele două caracte- re juridice: este o parte a moştenirii şi este lovită de indisponibilitate.

1

Facem precizarea că legea îngrădeşte numai dreptul de dispoziţie al titularului dreptului de proprietate asupra liberalităţilor, şi nu dreptul de dispoziţie asupra actelor cu titlu oneros. 2 Potrivit art. 1089 C. civ., „cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi”.

a). Rezerva este o parte a moştenirii şi anume, aceea pe care legea o deferă, în mod imperativ, moştenitorilor rezervatari, împotriva voinţei defunctului. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut la data des- chiderii moştenirii, şi nu un drept dobândit 1 de la defunct pe cale suc- cesorală . Altfel, toate actele defunctului ar fi opozabile moştenito- rului rezervatar, inclusiv cele prin care se aduce atingere rezervei, şi deci ocrotirea legală a rezervatarilor nu ar mai putea fi eficientă. Rezerva nu este o parte din moştenirea pe care defunctul o lasă efectiv, ci o porţiune din moştenirea 2 pe care acesta ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii . Din caracteristica rezervei de parte a moştenirii rezultă urmă- toarele consecinţe juridice: – rezerva poate fi pretinsă numai de către moştenitorii care au vocaţie şi care vin efectiv la moştenire. Astfel, vin efectiv la moştenire numai persoanele care fac parte din clasa de moştenitori sau grupul de rudenie cu vocaţie succesorală utilă (concretă), au capacitate succesorală, nu sunt 3 nedemne şi nici nu au renunţat la moştenire ; – acceptarea sau renunţarea la rezervă a eventualilor moşte- nitori rezervatari, făcută înainte de deschiderea moştenirii, este nulă absolut (acte asupra unei succesiuni viitoare); – când există o pluralitate de moştenitori rezervatari, rezerva succesorală este colectivă, globală (şi nu individuală). Excepţie face rezerva soţului supravieţuitor, care se atribuie în mod individual, chiar dacă vine la moştenire în concurs şi împreună cu alţi moşte- nitori rezervatari. De menţionat că rezerva se calculează în raport de numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;

1

A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 466.

29 9

2

A se vedea R. Popescu, Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii, în C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, op. cit., p. 55. 3 De exemplu, „părinţii defunctului nu au dreptul la rezervă în prezenţa descendenţilor, pentru că, în acest caz, ei nu au vocaţie succesorală utilă (concretă), întrucât fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali”. De asemenea, moştenitorul rezervatar care renunţă la moştenire pierde şi dreptul asupra rezervei ce i se cuvenea, întrucât devine, prin renunţare, o persoană străină de moştenire; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 56.

30 0

– moştenitorii rezervatari au dreptul la rezerva legală în natură (nu sub forma unui echivalent în bani). Dacă prin actele liberale ale titularului s-a încălcat rezerva, aceasta va fi reîntregită, de asemenea, în natură, şi nu prin echivalent. În cazuri de excepţie şi numai în condiţiile expres prevăzute de lege, rezerva va putea fi atribuită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea moştenirii. b). Rezerva succesorală este indisponibilă în sensul că partea din moştenire care constituie rezerva succesorală „nu poate fi ştirbită prin donaţii sau 1 legate” . Indisponibilitatea rezervei succesorale este relativă şi parţială. Indisponibilitatea este relativă, deoarece dreptul de a dispune al celui ce lasă moştenirea este limitat numai în prezenţa moştenito- rilor rezervatari şi numai în folosul lor. Numai moştenitorii rezervatari pot invoca atingerea adusă rezervei şi numai ei pot pretinde reîntre- girea acesteia. Indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect: – ea loveşte numai o fracţiune a moştenirii (rezerva succeso- rală), nu şi cotitatea disponibilă; – actele cu titlu oneros săvârşite de titular sunt valabile şi opo- zabile moştenitorilor rezervatari (deoarece nu intră în masa succe- sorală); astfel, nu toate actele defunctului vor fi raportate la cotitatea disponibilă, ci numai donaţiile şi legatele. Precizăm că problema caracterelor rezervei succesorale este una disputată în doctrina de specialitate. În acest context, se apre- ciază că la cele de mai sus se pot adăuga şi alte caractere precum: caracterul imperativ, caracterul colectiv, caracterul de ordine publică etc.

B. Rezerva succesorală a descendenţilor. Potrivit

art.

1087

C.

civ.,

sunt

moştenitori

rezervatari: soţul supravieţuitor, descendenţii (fără limită în grad) şi ascendenţii privile- giaţi (tatăl şi mama) ai defunctului.

1

A se vedea M Eliescu, op. cit. (I), p. 325.

Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dez- moştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal (art. 1088 C. civ.). În consecinţă, rezerva se va calcula din masa de bunuri pe care defunctul ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii (şi nu aceea pe care a lăsat-o efectiv). Descendenţii care culeg rezerva sunt rudele în linie dreaptă descendentă ale defunctului. În acest sens, prin descendenţi se înţe- leg nu numai descendenţii de gradul I, dar şi ceilalţi descendenţi 1 (nepoţi, strănepoţi etc.) . Descendenţii pot proveni din căsătorie, cei din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi. Prin adopţia încheiată după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997 şi, în prezent, în condiţiile art. 469 şi urm. C. civ., filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii săi naturali încetează (deci el nu va putea cere rezerva din moştenirea părinţilor naturali). În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, valabil încheiată înainte de 12 iunie 1997 (adică înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997), adoptatul avea un drept la rezervă atât faţă de moştenirea lăsată de rudele lui fireşti, cât şi faţă de averea adoptatorilor 2 săi . Descendenţii pot veni la moştenire atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare, fără consecinţe diferite în planul rezervei succe- sorale. Când rezervatarii vin la moştenire în nume propriu, rezerva se va împărţi între ei, pe capete. Când rezervatarii vor veni la moştenire prin reprezentare, rezerva se va împărţi între ei, pe tulpini. De exemplu, dacă defunctul a lăsat un fiu A şi doi nepoţi C şi E, copii ai lui B (alt fiu predecedat al defunctului), rezerva acestora va fi de 1/2 din moştenire, din care A

1

Precizăm că, potrivit Codului civil de la 1864 (art. 842) termenul de „copii” desemna „descendenţii de orice grad”. Noul Cod civil foloseşte, sporadic, termenul în aceeaşi accepţiune. 2 Adoptatul cu efecte restrânse nu va putea însă pretinde dreptul la rezervă faţă de averea lăsată de ascendenţii adoptatorilor săi, cu care nu are legături de rudenie.

va culege jumătate, adică 1/4 din moştenire, iar C şi E câte 1/8 din moştenire. În consecinţă, atunci când sunt singurii moştenitori rezervatari, rezerva descendenţilor va fi 1/2 din moştenire, iar când vin împreună cu soţul supravieţuitor rezerva acestora va fi de 3/8 din moştenire.

C.Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi. În categoria ascendenţilor privilegiaţi intră tatăl şi mama defunctului indiferent dacă acesta s-a născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau este din adopţie (fără a deosebi dacă adopţia a fost făcută cu efecte depline sau restrânse; situaţie aplicabilă adopţiilor efectuate până la apariţia O.U.G. nr. 25/1997). Ascendenţii privilegiaţi fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali, alături de colateralii privilegiaţi. Dintre aceştia, numai ascen- denţii privilegiaţi (părinţii defunctului) sunt moştenitori rezervatari. De precizat că ascendenţii privilegiaţi culeg rezerva numai în lipsa descendenţilor (rude ale defunctului din clasa I de moştenitori legali). a). Cuantumul rezervei ascendenţilor privilegiaţi. Potrivit dis- poziţiilor art. 1088 C. civ., rezerva succesorală este de jumătate (1/2) din cota ce „i s-ar fi cuvenit (rezervatarului, s.n.) ca moştenitor legal”. În cadrul clasei a II-a, părinţii defunctului culeg o cotă legală variabilă, după cum vin la moştenire singuri sau în concurs cu colate- ralii privilegiaţi şi/sau cu soţul supravieţuitor. În consecinţă, cota rezervei cuvenită ascendenţilor privilegiaţi este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă variabilă (cota legală). Faţă de cele de mai sus, la calculul rezervei părinţilor se con- turează patru situaţii: a) când vin singuri la moştenire (în lipsa soţului supravieţuitor şi a colateralilor privilegiaţi) ascendenţii privilegiaţi culeg întreaga moş- tenire, iar rezerva lor

este de 1/2; b) când vin la moştenire în concurs numai cu soţul supra- vieţuitor, ascendenţii privilegiaţi culeg o cotă legală de 1/2, iar rezerva lor va fi de 1/4 din moştenire;

c) când vin la moştenire în concurs, numai cu colaterali pri- vilegiaţi, părinţii defunctului culeg o cotă 1 de 1/4 sau 1/2 (după numă- rul lor ) şi deci, rezerva lor va fi de 1/8 sau 1/4 din moştenire; d) când vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor şi cu colateralii privilegiaţi, părinţii vor culege o cotă de 1/4 din 2/3 sau de 1/2 din 2/3 (după numărul lor) şi deci, rezerva lor va fi de 1/12 sau de 1/6 din moştenire; rezultă că în această situaţie, dacă defunctul a instituit legatar universal o terţă persoană la moştenirea de 120.000 lei, dar a lăsat şi un părinte, un frate şi soţul supravieţuitor, rezerva succesorală a părintelui va fi de 10.000 de lei. b). Calculul rezervei ascendenţilor privilegiaţi şi conflictul de legi civile. Când la moştenire vin atât părinţii adoptatori, cât şi părinţii fireşti (dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, situaţie în care putea avea trei sau chiar patru părinţi) se pune întrebarea: cum se va calcula rezerva părinţilor? De exemplu, defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse în anul 1980, a instituit legatar universal o terţă persoană în anul 2010, moştenirea s-a deschis după intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar părinţii acestuia pretind rezerva succesorală. Din speţa dată mai sus, rezultă că defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse în condiţiile Codului familiei din 1953 (azi abrogat), testamentul a fost încheiat potrivit Codului civil de la 1964 (azi abro- gat), iar rezerva datorată părinţilor urmează a fi calculată sub impe- riul noului Cod civil. În situaţia unui conflict de legi civile, avem în vedere în primul rând, principiul potrivit căruia, legea civilă „nu are putere retroac- tivă”, iar actele juridice „săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice” (art. 6 alin. 1 şi 2 C. civ.).

Răspunzând la întrebare, rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi se cuvine (în acest caz) părinţilor adoptatori şi fireşti aflaţi în viaţă la data deschiderii moştenirii (şi va avea drept consecinţă

1

Reamintim că, potrivit art. 978 C. civ., în cadrul clasei a II-a de moştenitori legali, ascendenţii privilegiaţi în concurs cu colateralii privilegiaţi culeg o cotă legală 1/4 sau 1/2 din moştenire (după cum vin la moştenire unul sau mai mulţi părinţi).

reducţiunea liberalităţii excesive săvârşite de defunct prin legatul universal). Calculul rezervei succesorale a părinţilor, în speţa de mai sus, se va efectua însă, în condiţiile noului Cod civil, corespunzător „situaţii- lor juridice născute după intrarea sa în vigoare” (art. 6 alin. 5 C. civ.). Astfel, în cazul moştenirii testamentare, trebuie deosebit între vali- ditatea testamentului (pentru care se aplică legea în vigoare la mo- mentul încheierii sale) şi efectele dispoziţiilor testamentare (care sunt guvernate de legea în vigoare la momentul deschiderii succesiunii, 1 potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011) . În condiţiile speţei date, rezerva părinţilor va fi: – de 1/8 din moştenire, dacă la moştenire vine un singur părinte (indiferent dacă acesta este adoptator sau părinte firesc); – de 1/4 din moştenire, dacă la moştenire vin doi, trei sau patru părinţi (adoptatori şi părinţi fireşti). De menţionat că rezerva cuvenită mai multor părinţi se atri- buie colectiv şi se împarte în mod egal (pe capete). În literatura de specialitate s-a pus de asemenea, problema: ce se întâmplă dacă defunctul are doi părinţi în viaţă, dar unul dintre aceştia este nedemn sau renunţător: rezerva este de 1/8 sau de 1/4? În această situaţie, împărtăşim opinia potrivit căreia rezerva va fi de 1/8, întrucât renunţătorul sau nedemnul este străin de moşte- nire şi vor fi luaţi în calcul părinţii efectiv chemaţi la moştenire, iar nu acela 2 de părinţi rămaşi în viaţă” (s.n.) .

1

De exemplu, dacă între momentul întocmirii testamentului şi cel al morţii testatorului intervine o lege care modifică forma testamentului, legea nouă nu se va aplica actului deja făcut. În schimb, dacă în acelaşi interval de timp, legea nouă sta- bileşte o

altă cotitate disponibilă, ea se va aplica şi testamentului anterior fără a fi considerată retroactivă, deoarece „drepturile legatarilor se nasc în momentul des- chiderii succesiunii”. Astfel, dispoziţiile art. 1088 C. civ. care stabilesc o altă moda- litate de determinare a rezervai descendenţilor şi ascendenţilor privilegiaţi, „influenţează şi legatele făcute înainte de 1 octombrie 2011”, dacă moştenirea s-a deschis după cu această dată; a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2011), p. 35. 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 349.

D. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor. Potrivit legii, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală care i se cuvine în calitate de moştenitor legal. Cota-parte din moştenire cuvenită soţului supravieţuitor diferă însă în funcţie de clasa de moştenitori cu care el vine în concurs, astfel că şi întinderea rezervei va fi diferită în funcţie de clasa de moş- tenitori cu care vine la moştenire. Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi: – 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali); deci 1/2 din 1/4 = 1/8, cu menţiunea că numărul descendenţilor şi gradul de rudenie a acestora cu defunctul (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) nu afectează cuantumul rezervei; – 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de număr, cât şi cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/3 = 1/6; – 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/2 = 1/4; – 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordi- nari (clasa a III-a) sau colateralii ordinari (clasa a IV-a), deci 1/2 din 3/4; – 1/2 din moştenire, în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, deci 1/2 din întreg. De menţionat că soţul supravieţuitor este rezervatar numai în privinţa cotei de moştenire legală (nu şi în privinţa dreptului special asupra mobilierului şi a obiectelor de uz casnic, precum şi a dreptului de abitaţie). În contextul de mai sus, rezerva se va calcula prin raportare la valoarea integrală a moştenirii (deci incluzându-se şi valoarea mobi- lierului casnic). De exemplu, masa succesorală la moartea unui soţ este

de 100 milioane lei şi se compune dintr-o casă în valoare de 80 milioane lei şi bunuri aparţinând gospodăriei casnice în valoare de 20 milioane lei. Dacă defunctul a lăsat prin testament toată averea unei terţe persoane, soţul supravieţuitor (în lipsa rudelor defunctului) are dreptul la rezerva de 1/2 din moştenire, care se va calcula prin rapor-

tare la valoarea integrală a moştenirii (şi nu la valoarea de 80 milioane rămasă prin scăderea valorii mobilierului şi a bunurilor de uz casnic). Rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv, ci se atribuie individual, calculându-se distinct, chiar dacă sunt mai mulţi moştenitori rezervatari. § 4. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor Potrivit art. 1090 C. civ., „liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu alţi des- cendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin”. A. Domeniul de aplicare. În vederea protejării unei categorii de descendenţi ai defunc- tului, atunci când vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, legiuitorul a intervenit instituind anumite limite în care acesta din urmă poate fi grevat. Textul de lege se referă la „alţi descendenţi decât cei comuni lor”, înţelegându-se prin aceştia alţi copii ai defunctului, decât cei pe care acesta i-a avut cu soţul supravieţuitor. Astfel, art. 1090 alin. 1 C. civ. se referă la copiii defunctului dintr-o altă căsătorie, a copiilor din afara căsătoriei, cât şi a celor adoptaţi (atât cu efecte restrânse, cât şi cu efecte depline, cu singura condiţie ca, în acest din urmă caz, adopţia să fi fost încuviinţată anterior încheierii căsătoriei adopta- torului). Pentru a se prevala de dispoziţiile art. 1090 alin. 1 C. civ., copiii defunctului din afara căsătoriei cu soţul supravieţuitor trebuie să existe la data deschiderii succesiunii şi să nu fie nedemni sau renun- ţători, întrucât textul de lege ocroteşte pe acei descendenţi care vor şi pot să vină la moştenire.

Prin copii trebuie să înţelegem atât descendenţii de gradul I, cât şi descendenţii de gradul al II-lea şi al III-lea etc. Este asimilat descendenţilor protejaţi de lege şi descendentul „dezmoştenit direct” de defunct, căruia i „se aplică în mod corespun- zător” dispoziţiile referitoare la cotitatea disponibilă specială, dar

numai atunci când „de această dezmoştenire ar beneficia soţul supra- vieţuitor” (art. 1090 alin. 3 C. civ.). În consecinţă, dacă există descendenţi dintr-o căsătorie ante- rioară a defunctului, soţul din ultima căsătorie nu poate fi gratificat de către cel care lasă moştenirea (testatorul) în limitele cotităţii dis- ponibile ordinare, ci numai în limitele unei cotităţi disponibile spe- ciale, care are un maximum variabil (partea copilului care a luat mai puţin) şi, în acelaşi timp, un 1 maxim fix (un sfert din moştenire) .

B. Liberalităţile care intră sub incidenţa art. 1090 C. civ. . Domeniul de aplicare al dispoziţiilor art. 1090 alin. 1 C. civ. îl constituie „liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor”. Astfel, limitarea impusă de legiuitor are ca obiect donaţiile scutite de raport 2 făcute soţului supravieţuitor , dar şi legatele defunctului. Precizăm că şi anterior adoptării noului Cod civil, cotitatea dis- ponibilă specială a vizat şi legatele, ca liberalităţi ce ar putea fi rodul influenţei şi presiunilor exercitate de soţul din căsătoria subsecventă asupra celui care lasă moştenirea (pentru a-l determina să îi facă libe- ralităţi în detrimentul copiilor dintr-o altă căsătorie). În consecinţă, liberalităţile supuse cotităţii speciale sunt: – donaţiile scutite de raport făcute în timpul căsătoriei soţului din a doua sau subsecventa căsătorie; – donaţiile scutite de raport făcute anterior căsătoriei soţului din ultima căsătorie (dacă au fost făcute în vederea căsătoriei); – legatele în folosul soţului din ultima căsătorie, indiferent de data testamentului.

16 0

1

Dispoziţiile referitoare la cotitatea disponibilă specială (defavorabile soţului supravieţuitor) urmăresc să ocrotească dreptul la moştenire al copiilor dintr-o căsă- torie anterioară „împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui care s-a recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să îi facă liberalităţi în detrimentul copiilor”; a se vedea R. Popescu, op. cit., p. 65. 2 Precizăm că, potrivit art. 1146 alin. 1 C. civ., raportul donaţiilor este „obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate” (fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea).

16 1

C.Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale . Potrivit art. 1090 alin. 2 C. civ., dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită „ordi- nară” şi cotitatea disponibilă specială, atunci această diferenţă revine descendenţilor. În contextul legal de mai sus, calculul urmează o 1 anumită ordine. a) Mai întâi se deduce rezerva soţului supravieţuitor, cât şi a descendenţilor, stabilindu-se cotitatea disponibilă ordinară; b) Apoi, din cotitatea disponibilă ordinară se deduce cotitatea disponibilă specială, în conformitate cu dispoziţiile art. 1090 alin. 2 C. civ. (aceasta trebuie să respecte două limite: să nu fie mai mare decât partea descendentului care a luat mai puţin şi să nu depăşească 1/4 din moştenire); c) Diferenţa rămasă dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială revine descendenţilor (dacă defunctul nu a dispus de această diferenţă prin liberalităţi). De exemplu, atunci când soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal şi vine la moştenire în concurs cu un copil dintr-o căsătorie anterioară, moştenirea se va împărţi astfel: – rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8, iar rezerva copi- lului de 3/8 (1/2 din 3/4), deci rezervele cumulate vor fi de 1/8 plus 3/8 = 1/2 din moştenire. Scăzând rezervele cumulate din masa succe- sorală, se va obţine cotitatea disponibilă ordinară, care este de 1/2 din moştenire; – din cotitatea disponibilă ordinară, soţul supravieţuitor va putea primi numai 1/4 din moştenire (deci, mai puţin decât toată cotitatea disponibilă ordinară de 1/2);

– diferenţa de 1/4 din moştenire va reveni copilului. În concluzie: – soţul supravieţuitor va cumula: 1/8 rezerva succesorală şi 1/4 cotitatea disponibilă specială, deci, în total, 3/8 din moştenire.

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 362-364.

Copilul din căsătoria anterioară va cumula 3/8 rezerva succe- sorală şi 1/4 diferenţa cuvenită, deci, în 1 total, 5/8 din moştenire . În ceea ce priveşte raportul dintre cotitatea disponibilă specia- lă şi cotitatea disponibilă ordinară, precizăm că acestea nu se cumu- lează. Cu alte cuvinte, defunctul care a lăsat copii dintr-o altă căsătorie nu poate, pe de o parte, să facă liberalităţi soţului supravieţuitor în limitele cotităţii speciale disponibile, iar, pe de altă parte, să facă liberalităţi unor terţi în limitele cotităţii disponibile ordinare (deoa- rece s-ar încălca rezerva copiilor defunctului). În consecinţă, în toate cazurile, cotitatea disponibilă specială este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară şi se impută asu- pra celei din urmă. În niciun caz, liberalităţile făcute soţului supravieţuitor nu pot depăşi cotitatea disponibilă specială. § 5. Determinarea masei succesorale Operaţiunea premergătoare reducţiunii liberalităţilor excesive şi a partajului succesoral (în general) este stabilirea masei succesorale. Mase succesorală constituie şi „masa de calcul”, în funcţie de care se individualizează rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă (art. 1091 alin. 1 C. civ.). Masa de calcul se apreciază, atât în raport de bunurile exis- tente (efective) în patrimoniul defunctului la data deschiderii moşte- nirii, cât şi în funcţie de liberalităţile inter vivos făcute de acesta. Astfel, patrimoniul lăsat de defunct urmează să fie întregit fictiv, aşa cum ar fi arătat el dacă cel care lasă moştenirea nu ar fi făcut liberalităţi (donaţii şi 2 legate) . Potrivit art. 1091 alin. 1 C. civ., pentru determinarea masei de calcul se vor efectua succesiv trei operaţii:

31 9

1

Pentru amănunte privind logica de calcul a cotităţii disponibile speciale, a se vedea E. Boroi, G. Boroi, Corelaţia dintre prevederile art. 939 din Codul civil şi Decretul-lege nr. 319/1944, în R.R.D nr. 9-12/1989, p. 30-31. 2 Precizăm că instituţia juridică a rezervei succesorale îl ocroteşte pe moştenitorul rezervatar nu numai împotriva legatelor, dar şi împotriva donaţiilor (când depăşesc limitele disponibilului).

32 0

– stabilirea

activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moş- tenirii; – scăderea pasivului succesoral din activul brut, pentru a obţine activul net al moştenirii; – reunirea fictivă (pentru calcul), la acest activ net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către cel care lasă moştenirea.

A. Determinarea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului succesiunii (activul brut).

la

data

deschiderii

În primă etapă se identifică toate bunurile existente în patri- moniul defunctului la data deschiderii succesiunii: bunuri mobile, imobile, drepturi de creanţă etc., pentru obţinerea activului brut. Sunt cuprinse, de asemenea, şi bunurile care constituie obiectul unor legate, întrucât acestea se află în patrimoniul succesoral. În schimb, nu se vor cuprinde în valoarea bunurilor existente la data deschiderii moştenirii: – bunurile lipsite de valoare patrimonială (de exemplu, foto- grafii de familie, diplome etc.); – drepturile care s-au stins la moartea titularului (de exemplu, o creanţă de întreţinere, de rentă viageră etc.); – bunurile care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului (de exemplu, fructele naturale percepute după data deschiderii suc- cesiunii, fructele civile şi cele naturale ajunse la scadenţă ori indemni- zaţia de asigurare plătită de asigurător terţului beneficiar al 1 asigurării de persoane ). Evaluarea bunurilor se face la momentul deschiderii succesiunii.

B. Determinarea activul net al moştenirii. În cea de-a doua etapă a constituirii masei succesorale se obţine activul net al moştenirii, prin

scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente.

1

Potrivit art. 2230 C. civ., în cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desem- nat un terţ beneficiar, indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor legali ai asiguratului, dreptul la indemnizaţie făcând parte din patrimoniul succesoral.

Activul net trebuie individualizat, întrucât rezerva succesorală (dar şi cel al legatarului) este o parte din acesta (şi nu din activul brut). Practic, vor fi scăzute din valoarea moştenirii toate obligaţiile existente în patrimoniul defunctului la 1 data deschiderii succesiunii . Conform art. 1090 alin. 2 C. civ., mai întâi se scade pasivul succesoral şi după aceea are loc reunirea fictivă a valorii donaţiilor la valoarea bunurilor existente. Precizăm că ordinea operaţiilor nu are însă nicio importanţă în cazul în care moştenirea este solvabilă. În schimb, dacă moştenirea este insolvabilă (valoarea pasivului este mai mare decât valoarea activului), ordinea operaţiilor este importantă. De exemplu, defunctul a lăsat bunuri în valoare de 50 milioane lei şi datorii în valoare de 100 milioane lei, iar în timpul vieţii a făcut o donaţie de 50 milioane lei, urmând ca la moştenirea sa să fie chemat un descendent. Respectând ordinea impusă de art. 1090 alin. 1 C. civ.: – mai întâi, din activul brut de 50 milioane lei se scade pasivul de 100 milioane lei, rezultatul fiind 0 (deficitul de 50 milioane lei rămânând în sarcina 2 creditorilor ); – apoi, la activul net al moştenirii (0) se va reuni fictiv valoarea donaţiei de 50 milioane lei şi se va obţine o masă de calcul de 50 milioane lei. Întrucât rezerva copilului este de 1/2 din moştenire, adică 25 3 milioane lei, înseamnă că donatarul va restitui la masa succesorală 25 milioane lei, iar restul de 25 milioane lei îi va rămâne lui, în limitele cotităţii disponibile.

C. Reunirea fictivă la activul net a donaţiilor făcute de titu- larul moştenirii. Moştenitorii rezervatari sunt apăraţi nu numai împotriva dispo- ziţiilor testamentare ale defunctului, dar şi împotriva liberalităţilor inter vivos ale acestuia.

1

Excepţie fac obligaţiile care se sting prin moartea defunctului (de exemplu, pensia de întreţinere datorată de defunct, obligaţiile civile imperfecte, obligaţiile morale etc.). 2 Creditorii nu pot urmări bunul donat pentru că nu face parte din patrimoniul defunctului; a se vedea R. Popescu, op. cit., p. 72. 3 Prin mecanismul instituţiei reducţiunii liberalităţilor excesive.

Reunirea valorii bunurilor donate nu este efectivă, fiind numai fictivă (doar pentru calcul). Sunt supuse reuniunii fictive toate donaţiile făcute de defunct, indiferent de forma de realizare: act autentic, donaţii deghizate, donaţii indirecte sau daruri manuale. Nu vor face obiectul reunirii fictive darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, atunci când nu sunt excesive, „nici sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profe- sională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă” (art. 1091 alin. 3 C. civ.). Tot astfel, dacă bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive (art. 1091 alin. 2 C. civ.). De precizat că înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezu- mată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Prezumţia de mai sus operează numai în favoarea descenden- ţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare (art. 1091 alin. 4 C. civ.). Conform art. 1091 alin. 2 C. civ., donaţiile cuprinse în operaţia de reunire fictivă se evaluează la data deschiderii moştenirii, ţinându- se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. De exemplu, dacă un imobil donat valora 100 milioane lei şi, ulterior, datorită creşterii preţului imobilelor, el va valora 200 milioa- ne lei, imobilul va fi preţuit la 200 milioane lei, pentru că o asemenea creştere s-ar fi înregistrat şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului.

Dacă, dimpotrivă, imobilul valora la data donaţiei 100 milioane lei şi la data deschiderii succesiunii valorează 200 milioane lei datorită îmbunătăţirilor aduse de donatar, imobilul se va evalua pentru operaţia de reunire fictivă a donaţiilor la 100 milioane lei. Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării, iar dacă bunurile donate au fost înlo-

cuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunu- rilor nu este luată în considerare. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele infla- ţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patri- moniul donatarului şi data deschiderii moştenirii (art. 1091 alin. 2 C.civ.). Precizăm că rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se cal- culează în funcţie de valoarea masei succesorale. La stabilirea rezer- vei nu se ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport (art. 1091 alin. 5 C. civ.). § 6. Reducţiunea liberalităţilor excesive În cazul în care defunctul a dispus prin testament peste limita cotităţii disponibile, dreptul moştenitorilor rezervatari este afectat. Sancţiunea care se aplică, în cazul în care liberalităţile făcute de cel care lasă moştenirea aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezer- vatari, este reducţiunea. Potrivit art. 1092 C. civ., „liberalităţile care încalcă rezerva suc- cesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere”. Acţiunea prin care moştenitorii rezervatari vor putea solicita reducerea liberalităţilor este acţiunea în reducţiune. Dreptul de a pre- tinde reducţiunea ia naştere odată cu rezerva (deci la data deschiderii succesiunii) şi este un drept propriu, personal al moştenitorului rezer- vatar (şi nu dobândit pe cale succesorală de la defunct), împrejurare ce face ca liberalităţile consimţite de către defunct, prin care se încal- că rezerva, să nu fie opozabile rezervatarului. Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi

cerută numai de către moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari (art. 1093 C. civ.). În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea ope- rează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acestuia (art. 1094 alin. 3 C. civ.).

De menţionat că donatarii şi legatarii defunctului nu pot beneficia de reducţiune (reducţiunea operând împotriva acestora).

A. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune. Dreptul la reducţiune se poate realiza pe două căi: amiabil (prin bună-învoială) sau pe cale judecătorească. Potrivit art. 1094 C. civ., reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin buna învoială a celor interesaţi sau poate fi invocată în faţa instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune. În conformitate cu dispoziţiile de mai sus, titularii dreptului la rezervă au la dispoziţie două căi procedurale, după cum obiectul libe- ralităţii excesive se află în posesia gratificatului sau în posesia moştenitorilor rezervatari (respectiv acţiunea în reducţiune şi excepţia în reducţiune). a). Acţiunea în reducţiune va fi folosită de moştenitorii rezer- vatari în cazul în care bunurile ce fac obiectul liberalităţii se află în posesia celui gratificat (de exemplu, în cazul unei donaţii). Acţiunea în reducţiune nu operează de drept, urmând a fi obli- gatoriu invocată. Ea este o acţiune 1 personală patrimonială , fiind supusă prescripţiei de 3 ani, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii succesiunii. Ca excepţie de la regula de mai sus (a momentului începerii ter- menului), termenul de prescripţie curge „de la data la care moşte- nitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităţilor” (art. 1095 alin. 1 C. civ.). În cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv (art. 1095 alin. 2 C. civ.).

1

A se vedea I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 1547/2005, în Jurisprudenţa Secţiei civile pe anul 2005, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 414.

Menţionăm că acţiunea în reducţiune este divizibilă, ceea ce înseamnă că de ea urmează să beneficieze doar moştenitorul rezer- vatar care a 1 invocat-o, pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune . b). Excepţia în reducţiune poate fi invocată de către moşteni- torii rezervatari numai în cazul în care bunul se află în posesia moşte- nitorului rezervatar (deşi beneficiarul liberalităţii are un drept asupra lui). În acest caz, dacă rezerva succesorală a fost încălcată prin efectuarea de liberalităţi excesive, moştenitorii rezervatari se vor putea apăra invocând excepţia în reducţiune. Excepţia în reducţiune este imprescriptibilă extinctiv (art. 1095 alin. 3 C. civ.). În toate cazurile, dovada depăşirii cotităţii disponibile revine moştenitorilor rezervatari. Ei pot folosi orice mijloc de probă admis de lege.

B. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Dacă titularul succesiunii a făcut mai multe liberalităţi, donaţii sau legate, care depăşesc cotitatea disponibilă, ele vor fi supuse re- ducţiunii după o anumită ordine (fiind fără relevanţă dacă de acestea au beneficiat una sau mai multe persoane). Ordinea reducţiunii este dată de regulile consacrate de Codul civi a). Potrivit art. 1096 alin. 1 C. civ., legatele se l. reduc înaintea donaţiilor. Regula se justifică prin aceea că legatele sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct şi, deci, ele sunt cele care au depăşit cotitatea dis- ponibilă, încălcând rezerva (liberalităţile anterioare prezumându-se că s-au făcut în limitele cotităţii disponibile). Dacă donaţiile s-ar reduce înaintea legatelor sau odată cu ele, ar însemna că testatorul a luat înapoi ceea ce donase, pentru a reface cotitatea disponibilă,

urmând ca ulterior să dispună de aceleaşi

1

A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 473; T.S., s. civ., dec. nr. 780/1973, în R.R.D. nr. 1/1974, p. 159.

bunuri pe cale de legat. O asemenea soluţie ar încălca 1 principiul ire- vocabilităţii donaţiilor . Regula de mai sus are caracter imperativ şi deci orice clauză contrară este nulă. b). Potrivit art. 1096 alin. 2 C. civ., legatele se reduc toate deodată şi proporţional, întrucât toate liberalităţile mortis causa îşi produc efectele numai după deschiderea moştenirii. Regula de mai sus are numai un caracter dispozitiv (nu impe- rativ), întemeindu-se pe prezumţia că defunctul nu a dorit să stabi- lească o anumită ordine în reducţiunea legatelor. Ordinea poate fi stipulată în mod expres sau poate fi implicită. c). Potrivit art. 1096 alin. 3 C. civ., donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă. Se prezumă că ultima sau ultimele donaţii au depăşit această cotitate, încălcând rezerva (cele mai vechi făcându-se din cotitatea disponibilă). Dacă donaţiile au aceeaşi dată, ele se reduc proporţional. Dispoziţiile de mai sus au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate prestabili o altă ordine a reducţiunii. Potrivit art. 1096 alin. 4 C. civ., donaţiile concomitente se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă donatorul a dispus că anu- mite donaţii vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi 2 celelalte donaţii .

C.Efectele reducţiunii. După cum reducţiunea se referă fie la legate sau exheredări, fie la donaţii, efectele reducţiunii se realizează diferit. a). În cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea totală sau parţială, după cum legatul depăşeşte cotitatea disponibilă în întregul său ori numai în parte (art. 1097 alin. 1 C. civ.).

Ineficacitatea intervine şi dacă s-a produs exheredarea directă a unui moştenitor rezervatar.

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 368. Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare (art. 1096 alin. 5 C. civ.). 2

b). În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect „desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii rezervei” (s.n.). După cum afectează rezerva, desfiinţarea donaţiei poate fi totală sau parţială şi, în consecinţă, moştenitorul rezervatar devine retroactiv proprietar al bunului, de la data deschiderii succesiunii (nu de la 1 data încheierii contractului) . Ca urmare a celor de mai sus, se produc următoarele consecinţ – în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul e: păstrează fructele naturale percepute şi pe cele civile, scadente ante- rior deschiderii succesiunii. El va trebui să restituie fructele percepute sau scadente numai după ce va deveni posesor de rea-credinţă (prin cererea de reducţiune); – în ceea ce priveşte actele de înstrăinare sau de grevare a bunurilor consimţite de către donatar faţă de terţi înainte de deschi- derea succesiunii, rămân valabile; numai actele de înstrăinare sau grevare consimţite de către donatar după deschiderea succesiunii vor fi desfiinţate, ele neputând fi opuse moştenitorilor rezervatari. Ca urmare a reducţiunii, moştenitorul rezervatar are dreptul la restituirea în natură a bunurilor („Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură” – art. 1097 alin. 2 C. civ.). În cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează fructele părţii din bun care depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea. Ca excepţie la principiul restituirii în natură, reducţiunea dona- ţiilor se face prin echivalent atunci când, înainte de deschiderea moş- tenirii: – donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drep- turi reale, precum şi – bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului (art. 1097 alin. 3 C. civ.). 17 0

Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat la raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea dispo- nibilă (art. 1097 alin. 4 C. civ.).

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 389.

17 1

Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent bănesc (art. 1097 alin. 5 C.civ.). Potrivit art. 1098 alin. 1 C. civ., în cazul reducţiunii unor „libera- lităţi speciale”, precum donaţia sau legatul ce are ca obiect un uzu- fruct, uz ori abitaţie sau o rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potri- vit dreptului comun. În acest caz, dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun. Potrivit art. 1099 C. civ., imputarea liberalităţilor se face după următoarele reguli: – dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar, liberalitatea primită se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte, este supusă reducţiunii; – dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea nu este supusă raportului, ea se impută asupra cotităţii disponibile (excedentul se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gra- tificatul şi, dacă o depăşeşte, este supus reducţiunii); – dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea este supusă raportului, ea se impută asupra rezervei celui gratificat, iar dacă există, excedentul se impută asupra cotităţii disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. În acest ultim caz, numai partea care excedează rezervei globale se impută asupra cotităţii disponibile. În toate cazu- rile, dacă se depăşeşte cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă reducţiunii. – când există mai multe liberalităţi, imputarea se

face, ţinându- se seama şi de ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive (art. 1099 alin. 4 C. civ.).

Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii Secţiunea I. Dreptul de opţiune succesorală La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite moş- tenitorilor legali sau testamentari. Transmiterea patrimoniului celui care decedează se realizează fără manifestarea de voinţă a moştenitorilor (adică operează de drept din clipa morţii persoanei care lasă succesiunea) şi indiferent dacă moştenirea este legală sau testamentară. Faptul că de la data des- chiderii succesiunii şi până la exercitarea dreptului de opţiune succe- sorală trece un timp (mai îndelungat sau mai scurt) nu produce con- secinţe importante asupra transmiterii patrimoniului succesoral. Potrivit art. 1100 alin. 1 C. civ., „cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea”. În condiţiile dispoziţiilor de mai sus, persoanele cu vocaţie generală la dobândirea patrimoniului succesoral (succesibilii) îşi pot exercita dreptul de opţiune succesorală, alegând între două posibilităţi: – să accepte moştenirea; – să renunţe la moştenire. În consecinţă, dreptul de opţiune succesorală este un drept subiectiv al moştenitorilor cu vocaţie succesorală, din momentul deschiderii succesiunii. Potrivit art. 1106 C. civ., „Nimeni nu poate fi 1 obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine” . Astfel, dintre posibilităţile persoanei cu vocaţie succesorală de a opta la moştenirea defunctului, cea mai importantă o reprezintă posibilitatea de a nu accepta 2 moştenirea (deci, de a renunţa la moştenire) . Principalele probleme în materie privesc subiectele, prescrip- ţia, ineficacitatea şi formele actului de opţiune succesorală.

1

Dreptul de opţiune succesorală reprezintă „o simplă aplicaţie a opririi pactelor asupra succesiunilor viitoare”; a se vedea M. Grimaldi, op. cit., p. 443. 2 Legiuitorul poate interveni în materie succesorală prin anumite limitări ale drepturilor la moştenire, dar nu poate impune vreunei persoane să accepte moşte- nirea dacă aceasta nu o doreşte; a se vedea V. Stoica, op. cit. (2003), p. 240.

Transm is iunea m oşteni ri i

§ 1. Subiectele dreptului de opţiune succesorală În principiu, dreptul de opţiune succesorală aparţine tuturor moştenitorilor cu vocaţie generală la moştenire (indiferent dacă, în concret, persoana are sau nu vocaţie). A. Succesibilii legali şi testamentari. La data deschiderii succesiunii, patrimoniul succesoral se transmite moştenitorilor defunctului, pentru fiecare dintre aceştia născându-se un drept subiectiv de opţiune succesorală. Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat, în termenul de prescripţie prevăzut de lege, de toţi succesibilii. A nu se înţelege însă că toţi moştenitorii care şi-au exercitat acest drept (indiferent de clasa din care fac parte) vor primi şi bunurile moştenirii. Astfel, moş- tenirea va fi culeasă în ordinea stabilită de lege (sau de defunct). De exemplu, dacă există moştenitori acceptanţi atât din clasa I, cât şi din clasa a II-a de moştenitori, moştenirea se va deferi numai celor din clasa I. În cazul moştenirilor succesive, când titularul dreptului de opţiune succesorală decedează înainte de a-l fi exercitat, dreptul său de opţiune se transmite moştenitorilor săi. Astfel, moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor (art. 1105 alin. 1 C. civ.). Dacă succesorii titularului nu se înţeleg între ei asupra modului de exercitare a dreptului de opţiune succesorală (unii dorind să accepte moştenirea, alţii renunţând la ea), atunci, de partea succesi- bilului care renunţă, vor profita ceilalţi moştenitori ai autorului său (art. 1105 alin. 2 C. civ.). În concluzie, noul Cod civil a modificat regula

34 1

1

Trans mi si unea moş tenirii

anterioară , instituind că, atunci când moştenitorii primesc o succesiune prin retransmi-

1

Precizăm că, potrivit dispoziţiilor anterioare (ale art. 693 din Codul civil de la 1864), în caz de retransmitere, dreptul de opţiune nu se împărţea între moştenitori, transmiţându-se astfel un singur drept (pe considerentul că ei moştenesc numai pe acela care le transmite moştenirea, şi nu pe de cuius).

34 2

tere, dreptul de opţiune se împarte între ei, fiecare putându-l exercita separat (dar în termenul aplicabil autorului lor). Tot astfel, dacă mai multe persoane vin la moştenire prin reprezentare succesorală, fiecare are dreptul să se pronunţe asupra acceptării sau renunţării la moştenire, întrucât reprezentanţii moştenesc personal. B. Creditorii personali ai succesibilului. Potrivit art. 1107 C. civ., dreptul de opţiune succesorală (accep- tarea moştenirii) poate fi exercitat şi de către creditorii personali ai succesibilului, pe 1 calea acţiunii oblice . Precizăm că dreptul de opţiune al creditorilor personali ai succesibilului (instituit de lege) este cel puţin discutabil. De exemplu, s-ar putea interpreta că el contravine principiului libertăţii acceptării moştenirii, potrivit căruia „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine” (art. 1106 C. civ.). De remarcat că posibilitatea legală este dată exclusiv credi- torilor personali ai succesibilului, nu şi creditorilor moştenirii (care nu pot opta pe cale oblică în locul şi în numele succesibililor, motivul fiind acela că, atâta timp cât nu au optat, aceştia din urmă sunt 2 străini de moştenire”) . § 2. Actul juridic de opţiune succesorală Dreptul de opţiune succesorală se exercită prin intermediul actului juridic de opţiune succesorală. Acesta reprezintă manifestarea de voinţă prin care titularul dreptului subiectiv de opţiune succeso- rală are posibilitatea de alegere între a accepta sau a renunţa la moştenire.

1

În doctrină s-a apreciat că de această posibilitate nu pot beneficia însă creditorii personali ai legatarului „în cazul în care exerciţiul dreptului de opţiune ar implica o apreciere morală”; a se vedea M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 89. 2 A se vedea D. Chirică, op. cit., (2003), p. 369 şi doctrina franceză citată de autor.

A. Caractere juridice. Actul juridic de opţiune succesorală se individualizează prin caracteristicile sale juridice. a) Este un act juridic unilateral, întrucât reprezintă voinţa unei singure persoane (a succesibilului); act încheiat personal sau prin mandatar cu procură specială. b) Este un act juridic indivizibil (unitar), deoarece succesibilul are dreptul să opteze între a renunţa sau a accepta moştenirea (în întregul ei, nimeni neavând posibilitatea de a accepta o anumită parte din moştenire şi de a renunţa la altă parte). Astfel succesibilul, moştenitor legal sau testamentar, trebuie să accepte în întregime moştenirea sau „trebuie să rămână pe de-a dreptul străin de ele”, prin efectul 1 renunţării . Ca excepţie, când moştenitorul întruneşte atât calitatea de moştenitor legal, cât şi pe aceea de beneficiar al unui testament, el poate opta diferit în privinţa moştenirii legale faţă de moştenirea testamentară. Astfel, „moştenitorul care, în baza legii sau a testamen- tului, cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct” (s.n.). În contextul de mai sus, legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre aceste calităţi. Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar (art. 1102 C. civ.). c) Este un act juridic pur şi simplu, neputând fi afectat de modalităţi (termen sau condiţie). Astfel, opţiunea subiectului înseam- nă exclusiv pronunţarea pentru una dintre cele două posibilităţi (art. 1101 C. civ.). Sancţiunea actului încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor de mai sus este nulitatea absolută.

1

Indivizibilitatea, ca expresie a regulei nemo pro parte heredes (totul sau nimic) priveşte atât moştenirea legală, cât şi moştenirea testamentară; a se vedea Fl. Vădeanu, Transmisiunea moştenirii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 49.

d) Este un act juridic, în principiu, irevocabil, prin aceasta înţe- legându-se că, odată ce s-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, nu se mai poate reveni asupra opţiunii făcute. Ca excepţie, în cazul renunţării la moştenire, se poate reveni asupra acesteia. e) Este un act juridic declarativ, adică efectele opţiunii operea- ză retroactiv, de la data deschiderii succesiunii. 1 În doctrină, s-a opinat că dreptul de opţiune succesorală are la bază principiul libertăţii opţiunii (în raport de care sunt influenţate toate celelalte caractere juridice).

B. Condiţii de validitate. Actul de opţiune succesorală este, în primul rând, un act juridic şi deci, trebuie să întrunească condiţiile de validitate de fond şi de formă prevăzute de lege (art. 1179 C. civ.). În continuare, vom face trimitere numai la cele care prezintă particularităţi. a). Capacitatea necesară exercitării dreptului de opţiune succe- sorală. Întrucât opţiunea succesorală este un act de dispoziţie, succe- sibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Astfel, subiectul dreptului de opţiune succesorală trebuie să fie, în principiu, major şi să nu fie interzis judecătoresc. În aceste condiţii, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc nu îşi pot exercita dreptul de opţiune succe- sorală, întrucât sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu (dreptul lor de opţiune fiind exercitat de către reprezentantul legal, art. 43 C. civ.). Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (peste 14 ani) îşi poate exercita personal dreptul de opţiune succesorală, însă cu încu- viinţarea părinţilor sau a tutorelui şi în unele cazuri, cu autorizarea 2 instanţei de tutelă . Precizăm că, în condiţiile art. 40 C. civ., pentru

motive temei- nice, instanţa de recunoaşte minorului care a împlinit 1

tutelă

poate

A se vedea D. Chirică, op. cit. (2003), p. 371 şi urm. Regulile privitoare la acceptare se aplică şi în privinţa renunţării la moşte- nire; a se vedea C. Bîrsan, O. Gâdei, Este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare pentru acceptarea succesiunii de un minor, în R.R.D. nr. 5/1982, p. 23-24. 2

vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (caz în care acesta îşi va putea exercita nestingherit şi dreptul de opţiune succesorală).

b) Consimţământul valabil înseamnă că voinţa exprimată în actul de opţiune succesorală nu trebuie viciată (în condiţiile dreptului comun – art. 1206 C. civ.). Dintre viciile consimţământului, sunt caracteristice actului de opţiune succesorală: eroarea, 1 dolul şi violenţa . În doctrină s-a opinat că dolul poate vicia deopotrivă nu „nu- mai actul acceptării, dar şi al 2 renunţării şi poate proveni de la orice persoană” . Diferit, se apreciază că, în cazul în care voinţa succesibilului a fost viciată prin eroare, actul este anulabil numai în cazul în care moş- tenitorul acceptant descoperă un legat de care nu a avut cunoştinţă la data acceptării „şi ale cărui dispoziţii absorb mai mult 3 de jumătate din ea” . c) Sub aspectul formei, în principiu, actul de opţiune succe- sorală este consensual (deci, care nu trebuie să îmbrace o anumită formă, nici măcar ca o cerinţă ad probationem). Ca excepţie, declaraţia de acceptare (supusă înscrierii în regis- trul naţional notarial) şi de renunţare la moştenire sunt acte autentice (art. 1109, art. 1120 alin. 2 C. civ.). Nerespectarea condiţiilor de validitate a actului de opţiune succesorală se sancţionează cu: nulitatea relativă (de exemplu, dacă nu s-au respectat condiţiile privind capacitatea) ori cu nulitatea absolută (când nu s-au respectat condiţiile privind forma solemnă, obiectul, cauza etc.). § 3. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală „Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii” (art. 1103 alin. 1 C. civ.).

1

În doctrina franceză s-a pus şi problema leziunii în actul de opţiune succe- sorală; pentru amănunte a se vedea J. Maury, op. cit., p. 84-86. 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 428. 3 Soluţia de mai sus pentru acceptarea moştenirii fiind valabilă şi pentru cazul renunţării la moştenire (deşi textul de lege nu face precizări cu privire la aceasta); a se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 94.

În consecinţă, legea prevede un termen de prescripţie de un an, termen în care succesibilul trebuie să se pronunţe cu privire la dreptul său de opţiune 1 succesorală . În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere (art. 1104 alin. 1 C. 2 civ.) . Deoarece Codul civil face trimiteri exclusiv la „moştenire”, în sensul unei universalităţi (a unui patrimoniu), rezultă că termenul de un an vizează numai transmisiunile succesorale universale sau cu titlu universal. Per a contrario, legatarilor cu titlu particular le vor fi aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie, astfel că dreptul de opţiune succesorală cu privire la aceste legate se exercită în cadrul termenului general 3 de prescripţie de 3 ani (art. 2517 C. civ.). Termenul (special) de prescripţie de un an se explică prin necesitatea lichidării într-un termen scurt a cauzelor succesorale, pentru stabilirea drepturilor cuvenite moştenitorilor şi eliberarea certificatelor de moştenitor (sau declararea succesiunilor vacante, în cazurile când nu există moştenitori ori când 4 moştenitorii existenţi au renunţat la drepturile lor) . În doctrină s-a opinat că termenul de un an are natura juridică a unui un termen de decădere deoarece, pe de o parte stinge dreptul respectiv, iar pe de altă parte, dacă ar fi calificat ca termen de prescripţie atunci ar deveni inutilă dispoziţia potrivit căreia termenul se aplică Codului civil, Cartea a VI referitoare la suspendarea şi

1

Termenului de opţiune succesorală i se aplică prevederile cuprinse în Cartea a VI-a referitoare la suspendarea şi repunerea în

termenul de prescripţie extinctivă (art. 2522, art. 2532 şi urm. C. civ.). 2 De precizat că, pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea (art. 1104 alin. 2 C. civ.). 3 A se înţelege că legiuitorul din 2011 a preluat soluţia anterioară a doctrinei şi practicii, instituind un termen distinct pentru legatul cu titlu particular; a se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 875/1969, în R.R.D. nr. 8/1970, p. 117. 4 A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 188.

repunerea în termenul de prescripţie extinctivă (art. 1103 alin. 3 1 C. civ.) . Reducerea termenului de opţiune. Potrivit art. 1113 alin. 1 C. civ., pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane inte- resate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevă- zute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa jude- cătorească” (mai scurt decât cel de un an).

A. Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală. De regulă, termenul de opţiune de un an începe să curgă de la data deschiderii moştenirii (art. 1103 alin. 1 C. civ.). De menţionat că nu are relevanţă dacă moştenitorul a cunos- cut sau nu despre moartea celui care lasă moştenirea, termenul calculându-se de la data deschiderii succesiunii. În cazul moştenirii prin retransmitere, termenul se calculează tot de la data deschiderii succesiunii, astfel că succesibilii care moştenesc prin retransmitere au la dispoziţie pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală termenul rămas de la data morţii succesi- bilului şi până la expirarea termenului legal (un an sau 3 ani). Ca excepţie, potrivit dispoziţiilor art. 1103 alin. 2 C. civ., terme- nul de opţiune de un an începe să curgă: a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii; b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de decla- rare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a

morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge 2 de la această din urmă dată ; c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cu- noască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;

1

A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit. (2011), p. 288. A se vedea C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei în drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 35-36. 2

d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cu- noască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moş- tenire (dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii).

B. Suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie. a). Suspendarea prescripţiei. Potrivit art. 2532 C. civ., „Prescrip- ţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă”, în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, cursul prescripţiei se suspendă în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război (art. 2532 pct. 8 C. civ.). Cursul prescripţiei se suspendă şi în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare. Ca excepţie, „forţa majoră, când este tempo- rară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescrip- ţie” (art. 2532 pct. 9 C. civ.). În materie succesorală, suspendarea prescripţiei prezintă unele particularităţi (art. 2533 C. civ.). Astfel, prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succe- sibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. Prescripţia nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii (de la data acceptării moştenirii şi 1 până la data lichidării ei) . 18 0

Potrivit dreptului comun în materie, „când cauza de suspenda- re a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare”. Totuşi, prescripţia

1

A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 72-75.

18 1

nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat (cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui ter- men de o lună de la încetarea suspendării – art. 2534 alin. 1 C. civ.). Mai precizăm că suspendarea prescripţiei poate fi invocată nu- mai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupe- re, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 2535 C. civ.). b). Repunerea în termenul de prescripţie. Potrivit art. 1103 alin. 3, termenului de opţiune succesorală i se aplică prevederile Co- dului civil „referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă”. Potrivit dispoziţiilor art. 2522 C. civ., „Cel care, din motive te- meinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescrip- ţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei” (s.n.). Din textul de lege de mai sus se conturează două situaţii ce privesc exercitarea dreptul de opţiune succesorală: – când, datorită cazului „de forţă majoră”, succesibilul a fost împiedicat să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală; – când „din motive temeinice” a fost împiedicat să 1 îşi exercite acest drept . În prima ipoteză, dacă succesibilul a fost împiedicat din cauză de forţă majoră să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală, atunci se aplică regulile cunoscute de la prescripţia extinctivă, potrivit cărora forţa majoră suspendă de drept curgerea termenului de prescripţie (în perioada cât acţionează cauza de forţă majoră). Astfel, în caz de for- ţă majoră, intervine 2 suspendarea de drept a termenului de prescripţie . Când împiedicarea nu s-a datorat unei cauze de forţă majoră, ci din motive temeinice, instanţa de

judecată va putea dispune repune- rea în termenul de opţiune succesorală (în condiţiile art. 2522 alin. 2 C.civ.). 1

Între cazul de forţă majoră şi „motive temeinice” există o deosebire esen- ţială; forţa majoră produce de drept suspendarea termenului de prescripţie, pe când, în cazul motivelor temeinice, instanţa de judecată admite sau respinge cererea de repunere în termen; a se vedea V. Stoica, op. cit. (2003) p. 250-251. 2 A se vedea C. Stătescu, op. cit. (1967), p. 217.

În practică s-a apreciat că instanţa de judecată poate dispune repunerea în termen numai atunci când constată că împrejurările ce l-au împiedicat pe cel chemat la moştenire să îşi exercite dreptul de opţiune 1 nu îi sunt imputabile . Astfel, repunerea în termen nu îi poate fi acordată succesibilului atunci când depăşirea termenului de prescrip- ţie se datorează unei culpe 2 proprii . Cererea de repunere în termen trebuie făcută de succesibil în termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie (art. 2522 alin. 2 C. civ.). Admiterea cererii de repunere în termen constituie o acceptare implicită a moştenirii, nefiind necesară acordarea unui nou termen pentru exercitarea 3 dreptului de opţiune succesorală . Dispoziţii speciale referitoare la repunerea în termenul de prescripţie sunt prevăzute de art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată (Legea fondului funciar), art. 5 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 şi art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispoziţiilor de mai sus, calitatea de moştenitor se re- cunoaşte nu numai persoanelor care au acceptat moştenirea lăsată de proprietar (repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine), dar şi moştenitorilor ce nu acceptaseră moşte- nirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei fiind consideraţi acceptanţi prin cererea făcută comisiei constituite potrivit legii şi repuşi de drept în termenul de acceptare. În schimb, moştenitorul acceptant al moştenirii lui de cuius, care nu a făcut cerere, nu poate pretinde drept de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

35 9

1

Repunerea în termen este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată; a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 452. 2 A se vedea T.B., s. a IV-a civ., dec. nr. 389/1990, în C.D. 1990, p. 94; T.S., col. civ., dec. nr. 1723/1957, în C.D. 1957, p. 64-65; T.S., s. civ., dec. nr. 213/1987, în C.D. 1987, p. 113-116; C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1633/2001. 3 A se vedea I. Turculeanu, Repunerea în termenul de opţiune succesorală a moştenitorilor, în Dreptul nr. 5/2000, p. 61.

36 0

§ 4. Acceptarea moştenirii Acceptarea moştenirii este un act unilateral de voinţă prin care succesibilul îşi însuşeşte calitatea de moştenitor al defunctului (în limitele activului 1 succesoral) . Acceptarea moştenirii poate fi făcută şi de creditorii succesibilu- lui, pe cale oblică (în limitele îndestulării creanţei lor – art. 1107 C. civ.).

A. Acceptarea voluntară şi acceptarea forţată. După raportul în care se află voinţa subiectului şi dispoziţiile legale în materie, acceptarea poate îmbrăca două forme: acceptarea voluntară şi acceptarea forţată. Acceptarea voluntară a moştenirii constă în actul sau faptul unilateral şi necondiţionat al succesibilului de a păstra moştenirea. Acceptarea forţată este impusă de lege, în anumite cazuri strict reglementate. Astfel, succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie su- pusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moşte- nirea, chiar dacă anterior renunţase la ea (art. 1119 alin. 1 C. civ.). În consecinţă, acceptarea forţată intervine când succesibilul a dat la o parte sau a ascuns lucruri din succesiune, fiind o sancţiune prin care moştenitorii pierd dreptul de opţiune. Pentru ca acceptarea forţată să opereze, este necesară înde- plinirea următoarelor condiţii: – să existe o intenţie frauduloasă sau rea-credinţă din partea moştenitorului; – sustragerea frauduloasă să fie imputabilă moştenitorului; – să existe o dosire sau dare la o parte a unor bunuri ce aparţin succesiunii, ca urmare a unei 2 sustrageri sau tăinuiri şi se realizează o

1

A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 82. În practica judiciară, ascunderea sau dosirea bunurilor moştenirii este interpretată în sens larg (de exemplu, nedeclararea unor datorii ale succesibilului, ascunderea primirii unor donaţii supuse reducţiunii etc.); a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 130; Fr. Deak, op. cit., p. 47; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1238/1955, în C.D. 1955, p. 187. 2

1

împosedare ascunsă a unui comoştenitor, în dauna celorlalţi comoş- tenitori (ascunderea de lucruri din succesiune poate rezulta din orice fraudă sau mijloace dolosive comise de moştenitor); – bunurile sau lucrurile dosite să facă parte din masa succe- sorală. Dispoziţiile art. 1119 C. civ. sunt aplicabile atât în cazul moşte- nirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare.

B. Acceptarea expresă şi acceptarea tacită. După forma de exteriorizare, acceptarea poate fi expresă sau tacită (art. 1108 C. civ.). Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 1108 alin. 2 C. civ.). Acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiţii. Astfel, succesibilul trebuie să îşi însuşească calitatea de moştenitor în formă scrisă, iar din înscrisul respectiv să rezulte că înţelege să îşi exercite 2 drepturile succesorale , dobândind ceea ce i se 3 cuvine în virtutea legii sau testamentului. Înscrisul acceptării poate fi chiar şi o simplă scrisoare adresată unui alt moştenitor sau unui creditor al succesiunii din care însă tre- buie să rezulte, neîndoielnic, voinţa succesibilului de a accepta moş4 tenirea . Rezultă că pentru valabilitatea acestui act juridic trebuie ca: – manifestarea de voinţă a moştenitorului să fie constatată numai printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, nefiind posibilă o acceptare verbală.

1

Acţiunea de împosedare ascunsă trebuie să fie comisă de către un erede cu vocaţie universală sau cu titlu universal la moştenire; a se vedea D. Chirică, op. cit.,

p. 372 şi urm. 2 A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 197. 3 „Legiuitorul a înlăturat acceptarea orală, atât pentru ca succesibilul să nu fie legat printr-un cuvânt rostit la întâmplare, cât şi pentru a evita dovada prin martori a unei acceptări date prin viu grai”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 122. 4 Nu este obligatoriu ca înscrisul să fie întocmit special pentru acceptarea succesiunii, putând ca aceasta să se facă printr-un înscris întocmit în alt scop; a se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 236.

– succesibilul trebuie să îşi fi însuşit, în mod neechivoc, titlul sau calitatea de moştenitor (din înscris trebuie să rezulte că succesi- bilul înţelege să îşi exercite drepturile şi să îşi asume obligaţiile rezul- tate din calitatea sa de moştenitor). Acceptarea este tacită când succesibilul a făcut un act sau fapt, pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor (art. 1108 alin. 3 C. civ.). În consecinţă, esenţa acceptării tacite o constituie manifesta- rea intenţiei neîndoielnice de a accepta moştenirea (prin acte juridice săvârşite de moştenitor, ce pot privi atât bunuri succesorale singulare, cât şi bunuri succesorale ca universalitate). Prin dispoziţiile art. 1108 C. civ., au fost instituite două condiţii pentru acceptarea tacită a moştenirii: – actul să nu poată fi făcut decât în calitate de moştenitor; – actul îndeplinit să presupună neapărat intenţia de a accepta. Când un asemenea act este echivoc (adică în măsură să primească şi o altă interpretare), el nu mai are valoare de 1 acceptare tacită . Pentru delimitarea actelor care se circumscriu condiţiilor acceptării tacite, în doctrina şi în practica anterioară, s-au pus unele întrebări precum: Care sunt actele ce vor putea fi considerate acte de acceptare tacită a moştenirii? Orice act poate constitui o acceptare? În întâmpinarea întrebărilor de mai sus, noul Cod civil a realizat o departajare a actelor juridice (în raport de semnificaţia acceptării tacite). a). Acte juridice „cu valoare de acceptare tacită”. Potrivit art. 1110 alin. 1 C. civ., actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia (art. 1110 alin. 1 C. civ.). Sunt acte de dispoziţie care valorează acceptare

tacită a succesiunii: înstrăinarea bunurilor succesorale şi constituirea de drepturi reale asupra lor; dărâmarea şi reparaţiile care nu au un caracter 1

Nu toate actele legate de patrimoniul succesoral presupun intenţia de acceptare. De exemplu, în practică s-a apreciat că achitarea taxelor fiscale pentru un imobil din succesiune nu reprezintă un act de dispoziţie, ci constituie un act de administrare ce nu poate fi interpretat în sensul art. 689 C. civ.; a se vedea Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 326/1992, în C.P.J.C. 1992, p. 167.

urgent, făcute la imobilele succesorale; exercitarea în justiţie a acţiu- nilor privitoare la succesiune, în afară de cele cu caracter conservator (art. 1110 alin. 1 lit. a C. civ.). Practica judecătorească a statuat că reprezintă, de asemenea, acte de acceptare tacită a moştenirii: 1 achitarea taxelor succesorale ; plata impozitelor asupra masei succesorale; solicitarea inventarierii bunurilor; constituirea unor drepturi reale asupra imobilului succe- soral (servitute, ipotecă); fapta succesibilului de a construi după des- chiderea succesiunii, dar în termenul legal de opţiune, pe terenul defunctului, un şopron şi un trotuar din beton; arendarea pământului succesoral; contractul de valorificare a dreptului de autor încheiat de succesibil în termenul de opţiune succesorală etc. Actele săvârşite de succesibil asupra universalităţii bunurilor moştenirii au semnificaţia unei acceptări tacite, după cum urmează. Astfel, donaţia, vânzarea sau cesiunea drepturilor succesorale către un terţ sau către unul sau toţi comoştenitorii constituie acte de acceptare a succesiunii. De precizat că terţul căruia moştenitorul îi vinde drepturile sale succesorale nu are dreptul să opteze pentru acceptarea sau renun- ţarea la succesiune, întrucât cesiunea drepturilor succesorale consti- tuie prin ea însăşi o acceptare tacită a succesiunii. Renunţarea la moştenire în favoarea unuia sau mai multor suc- cesori (renunţare in favorem) înseamnă acceptarea moştenirii urmată de transmiterea ei cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (art. 1110 alin. 1 lit. b C. 2 civ.) . Renunţarea cu titlu oneros în folosul tuturor comoştenitorilor (sau a moştenitorilor subsecvenţi) constituie o vânzare şi, deci, o acceptare tacită a 3 succesiunii (art. 1110 alin. 1 lit. c C. civ.) . Ca excep-

1

A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 256 şi practica judiciară: Trib. reg. Dobrogea, dec. nr. 25/1962, în J.N. nr. 2/1963, p. 150; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 355/1972, în R.R.D. nr. 11/1972, p. 168. 2 A se vedea Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 217-218. 3 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 465.

ţie, atunci când succesibilul renunţă impersonal şi cu titlu gratuit, ne aflăm în faţa unei renunţări pur 1 abdicative . De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moşte- nirii actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire. Intră în această categorie, actele de adminis- trare cele care angajează viitorul (nu cele cu caracter urgent), cum sunt actele de folosinţă a bunurilor succesorale; socotite acte de acceptare pentru că succesibilul s-a comportat ca un proprietar şi deci, se prezumă că nu a putut săvârşi aceste acte fără să fi voit acceptarea moştenirii. Rezultă că, potrivit noului Cod civil, actele de administrare şi conservare a patrimoniului succesoral pot fi considerate manifestări de acceptare tacită moştenirii, numai dacă „angajează viitorul” iar succesibilul şi-a „însuşit calitatea de moştenitor”. Declaraţia de neacceptare. Potrivit art. 1111 C. civ., „succe- sibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea sem- nificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior înde- plinirii actului, o declaraţie autentică notarială” (s.n.). b). Acte juridice care nu valorează acceptare. Actele de con- servare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor. Constituie acte de conservare: „cererile de punere 2 şi ridicare a sigiliilor şi de facere a inventarului” , întreruperea prescripţiei, luarea unei inscripţii ipotecare sau cererea de reînnoire a unei ipoteci înscrise, cheltuielile de înmormântare. Potrivit legii, sunt considerate „a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a

căror îndeplinire este necesară pentru

1

În practică s-a apreciat că pârâtul a acceptat tacit succesiunea prin supor- tarea unei părţi din sarcinile moştenirii, plătind suma în contul cheltuielilor de înmor- mântare şi luând din bunurile defunctei unele lucruri; a se vedea D.M. Munteanu, Cu privire la acceptarea tacită a succesiunii prin contribuirea la cheltuielile de înmormântare şi preluarea unui bun mobil de valoare redusă, în Dreptul nr. 1/2005, p.53 şi Trib. Bistriţa Năsăud, s. civ., dec. nr. 250/A din 20 iunie 2003. 2 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 450-454.

normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii” (art. 1110 alin. 4 C. civ.). În practica judiciară s-a considerat că nu atrag acceptarea tacită a moştenirii: luarea din patrimoniul moştenirii a unei amintiri de familie, bibelouri etc., preluarea de către unii moştenitori legali, imediat după deces, a unui singur bun de valoare redusă (în raport cu 1 obiceiul locului) . De asemenea, încasarea de către unul dintre copiii mamei defuncte a chiriei imobilului şi, în absenţa unei locuinţe proprii, ocu- parea temporară a casei părinteşti nu pot fi considerate acte de acceptare a succesiunii, deoarece prima împrejurare are caracterul unui act de conservare şi administrare care nu implică în mod necesar acceptarea, iar cea de-a doua a fost determinată de o situaţie vremel- nică şi personală ce 2 exclude ideea preluării bunurilor ca proprietar . În concluzie, apreciem că determinarea acceptării tacite a moştenirii este o operaţie dificilă, ce presupune o examinare atentă a actelor săvârşite de succesibil, în vederea stabilirii intenţiei sale reale de a păstra sau nu 3 calitatea de moştenitor .

C.Efectele acceptării moştenirii. În doctrină, efectele acceptării moştenirii se împart în: efecte generale (comune) ce se produc indiferent dacă acceptarea s-a făcut voluntar sau forţat şi efecte speciale (proprii acceptării forţate a moştenirii). a). Efectele generale ale acceptării moştenirii sunt: – succesibilul acceptant îşi „consolidează” titlul de 4 moştenitor ;

1

A se vedea practica: T.S., s. civ., dec. nr. 110/1975, în R.R.D. nr. 11/1976, p. 62; T.S., s. civ., dec. nr. 830/1983, în R.R.D. nr. 1/1984, p. 59.

2

A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1092/1972, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 72. 3 Se impune să facem distincţie între bunurile succesiunii privite ut singuli şi actele juridice care privesc moştenirea ca universalitate. Astfel, bunurile succesorale singulare pot face obiectul unor acte de conservare, de administrare şi acte de dispoziţie. 4 A nu se înţelege că exercitarea actului de opţiune prin acceptarea moştenirii şi deci, „consolidarea” titlului de moştenitor ar însemna şi momentul dobândirii calităţii de moştenitor (probată cu certificatul de moştenitor).

– bunurile ce au aparţinut defunctului intră în

patrimoniul moştenitorului; – moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia; – legatarul cu titlu particular, în principiu, nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Ca excepţie, potrivit art. 1114 alin. 3 C. civ., legatarul cu titlu particular răspunde pentru pasivul moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului, dacă: – testatorul a dispus în mod expres în acest sens; – dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul 1 răspunde pentru pasivul acelei universalităţi ; – celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii. În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii (art. 1114 alin. 4 C. civ.). Ca efect (general) al acceptării moştenirii se produce confuziu- nea dintre patrimoniul succesoral şi patrimoniul succesibilului. Situa- ţia este aceeaşi şi în cazul în care succesibilii, creditorii ori alte per- soane interesate au cerut efectuarea inventarului bunurilor succe- siunii (art. 1115 alin. 1 C. civ.). În concluzie apreciem că, în condiţiile noului Cod civil, efectuarea inventarului nu este de natură să determine separaţia de patrimonii. În sprijinul opiniei de mai sus, a se reţine şi că, potrivit art. 1156 alin. 5 C. civ., din bunurile moştenirii, „creditorii moştenirii vor fi plă- tiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului” (s.n.). Astfel, în cazul insolvabilităţii moştenitorului, creditorii săi

personali vor putea urmări bunurile moştenirii atribuite la partaj însă, numai după îndestularea creditorilor moştenirii.

1

Reamintim că, potrivit art. 1057 din noul Cod civil, „orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular”.

b). Efectele speciale ale acceptării (specifice sun acceptării forţate) t: – moştenitorul care a acceptat forţat succesiunea, „nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat” (art. 1119 alin. 1 C. civ.); – moştenitorul aflat în situaţia de mai sus „este ţinut să plă- tească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri”, deci succesibilul va răs- punde faţă de creditori, proporţional cu partea sa succesorală de care ar fi beneficiat dacă 1 nu ar fi fost sancţionat (art. 1119 alin. 2 C. civ.) ; – întrucât acceptarea pură şi simplă forţată constituie o pe- deapsă civilă, ea va fi suportată de către toţi moştenitorii ce se fac vinovaţi de comiterea faptelor de sustragere şi va fi aplicată atât succesibililor cu capacitate de exerciţiu, cât şi celor lipsiţi de o aseme- nea capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, în măsura în care aceştia au avut capacitate delictuală la momentul dosirii sau 2 dării la o parte a bunurilor din succesiune . § 5. Renunţarea la moştenire Renunţarea la moştenire este un act unilateral, expres şi solemn prin care succesibilul declară că nu doreşte (renunţă la) calitatea de moştenitor. Ca urmare a renunţării, vocaţia succesorală a succesibilului este desfiinţată retroactiv, iar el devine străin de moştenire. Dreptul de a renunţa la moştenire îl au toţi moştenitorii, indife- rent dacă sunt legali sau testamentari, rezervatari ori nerezervatari, universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. 19 0

M t întâlnite în practică. oti Rezultă că renunţarea la moştenire este o ve manifestare de voin- ţă a moştenitorului prin care le acesta declară că înţelege a nu se folosi de pe drepturile succesorale pe care vocaţia sa i le nt oferă. ru ca re 1 su În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori care au ascuns în complicitate lucruri succesorale, ei vor fi obligaţi la cc restituire în mod solidar. es 2 A se vedea C. Stătescu, op. cit. (1967), p. 222. ibi lul ar pu te a re nu nţ a la m oş te nir e su nt di ve rs e şi fre cv en 19 1

A. Condiţii de fond şi de formă cerute pentru renunţare. Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiată (şi deci, a pro- duce efecte), renunţarea la succesiune trebuie să îndeplinească unele condiţii. Potrivit art. 1120 C. civ., renunţarea la moştenire trebuie să fie solemnă şi expresă (spre deosebire de acceptarea succesiunii, care poate fi tacită). Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consu- lare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, 1 potrivit legii (art. 1120 alin. 3 C. civ.) . În consecinţă, ca regulă, „Renunţarea la moştenire nu se presu- pune” (art. 1120 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie de la regula de mai sus, este prezumat că a renun- ţat la moştenire: – succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi cali- tatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în 2 termenul legal de un an (în acest caz, pre- zumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală); – succesibilul care nu optează în termenul (de opţiune redus) stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire (art. 1112 şi art. 1113 alin. 2 C. civ.). Nerespectarea formei solemne prevăzute de lege atrage nuli- tatea absolută a actului de renunţare, fapt care determină, în cadrul

1

Declaraţiile de acceptare sau renunţare la succesiune se fac în formă autentică şi se înscriu pentru opozabilitate în Registrul naţional de evidenţă a opţiu- nilor succesorale. 2 Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul legal, va fi prezumat că renunţă la moştenire (art. 1112 alin. 1 C. civ.).

termenului de un an, posibilitatea acceptării succesiunii de către succesibilul în cauză, alături de 1 alţi moştenitori (dacă este cazul) . Renunţarea este valabilă numai dacă, anterior, succesibilul nu şi-a exercitat dreptul său de opţiune succesorală prin acceptare. Cel care a acceptat o moştenire nu mai poate reveni asupra sa, fiind considerat că a acceptat-o pentru totdeauna, conform 2 principiului semel heres semper heres. Ca şi acceptarea moştenirii, renunţarea este un act juridic indi- vizibil, în sensul că succesibilul nu poate accepta o parte a moştenirii şi renunţa la restul. Ea trebuie să fie impersonală şi cu titlu gratuit (pur abdicativă), neputând fi făcută în favoarea altor 3 moştenitori (renunţare in favorem) .

B. Efectele renunţării la moştenire. Ca urmare a renunţării în condiţiile legii, succesibilul care renunţă la moştenire este considerat că nu a fost niciodată moşte- nitor (art. 1121 alin. 1 C. civ.). Astfel, moştenitorul renunţător este lipsit de toate avantajele care ar fi decurs din moştenire dar, în acelaşi timp, este descărcat şi de orice obligaţie 4 potrivit calităţii sale de moştenitor . În consecinţă, renunţătorul este considerat o persoană străină de moştenire. Din cele de mai sus, se desprind următoarele consecinţe: – renunţătorul nu beneficiază de niciun drept al moştenirii; el nu poate fi nici reprezentat (descendenţii săi putând culege moşte- nirea numai în nume propriu); – drepturile şi obligaţiile succesibilului renunţător faţă de de- funct, stinse prin confuziune, vor renaşte;

1

A se vedea G. Boroi, op. cit., (2008), p. 311.

37 9

2

În consecinţă, declaraţia de renunţare la moştenire după acceptarea ei este lipsită de orice efecte juridice; ase vedea TMB, s. civ. dec. nr. 1325/1992 în C.S. Ricu, op. cit. (2009), p. 135. 3 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 481-482. 4 A se vedea T. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiuni şi liberalităţi, Bucureşti, 1943, p. 152.

38 0

– partea renunţătorului „profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea” (art. 1121 alin. 2 C. civ.); – renunţătorul nu are obligaţia de plată a taxelor succesorale; – moştenitorul renunţător nu mai poate fi obligat la raportarea liberalităţilor primite de la defunct (în caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii dispo1 nibile – art. 1147 alin. 1 C. civ.) .

C.Revocarea (retractarea) renunţării de către succesibili. Potrivit art. 1123 alin. 1 C. civ., „în tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar 2 reveni” . Revocarea renunţării la moştenire este supusă aceloraşi forma- lităţi ca şi renunţarea la moştenire (declaraţia de revocare în formă autentică, informarea terţilor şi înscrierea în registrul naţional nota- rial). În condiţiile de mai sus, revocarea renunţării la moştenire, trebuie să îndeplinească două condiţii de fond: – să nu fi expirat termenul de un an pentru exercitarea drep- tului de opţiune succesorală; – moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de alţi succe- sori ai defunctului. Ca efect principal al revocării renunţării, moştenitorul în cauză este considerat că a acceptat moştenirea de la data deschiderii succe- siunii („revocarea renunţării valorează acceptare” – art. 1123 alin. 2 C. civ.).

1

Ca excepţie, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire (art. 1147 alin. 2 C. civ.). 2 Spre deosebire de moştenitorul care a acceptat moştenirea şi care nu mai poate reveni asupra acceptării, aceasta având un caracter irevocabil; a se vedea C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1858/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 293.

De menţionat că, deşi retractarea renunţării operează retro- activ, bunurile moştenirii sunt „preluate în starea în care se găsesc”, iar drepturile pe care terţii de bună-credinţă le-au dobândit asupra bunurilor moştenirii anterior retractării rămân valabile (art. 1123 alin. 2 C. civ.). D. Revocarea renunţării de către creditorii succesibililor. Potrivit art. 1122 alin. 1 C. civ., revocarea renunţării poate fi şi judiciară. În condiţiile legii, creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte. În acest caz, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 luni de la data la care creditorul a cunoscut actul succesibilului de renun- ţare la moştenire. De precizat însă că admiterea „acţiunii în revocare” în acest caz produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei 1 acestuia (art. 1122 alin. 2 C. civ.) . Secţiunea a II-a. Transmisiunea patrimoniului succesoral La moartea unei persoane fizice, patrimoniul acesteia (moşte- nirea) se transmite succesorilor ei, în puterea legii sau testamentului (de la data încetării din viaţă a autorului). § 1. Obiectul transmisiunii Transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul defunc- tului (alcătuit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care au aparţinut acestuia). De precizat că obiectul transmisiunii succesorale îl formează numai drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale

defunctului, nu şi 1

Spre deosebire de dreptul comun instituit în teoria obligaţiilor, potrivit căruia acţiunea revocatorie produce efecte în favoarea creditorului care a introdus acţiunea, dar şi a creditorilor care au intervenit în cauză (art. 1565 alin. 1 C. civ.), precizăm că noul Cod civil a preluat mot à mot dispoziţiile art. 1631 din Codul civil Quebec ce privesc „acţiunea în inopozabilitate” (cunoscută în dreptul mai vechi ca, „pauliană” sau „revocatorie”).

drepturile personale nepatrimoniale, care sunt strâns legate de per- soană şi care încetează în momentul 1 morţii celui care lasă moşte- nirea . În consecinţă: – activul moştenirii este alcătuit din drepturile ce formează patrimoniul succesoral, în principiu, numai drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moştenirii; – pasivul este format din obligaţiile pe care le avea cel care lasă moştenirea. Pentru stabilirea activului şi pasivului succesoral, succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată „pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul 2 succesoral” (art. 1115 alin. 1 C. civ.) .

A. Cuprinsul activului succesoral. Activul succesoral cuprinde toate drepturile reale şi de creanţă ale celui care lasă moştenirea, după cum urmează: – dreptul de proprietate asupra imobilelor din intravilan sau extravilan, indiferent de localitatea în care sunt amplasate, şi dreptul asupra bunurilor mobile; – alte drepturi reale principale care au aparţinut defunctului şi care nu se sting la moartea lui (de exemplu, dreptul de servitute sau de superficie) şi drepturi reale accesorii: ipoteca, gajul etc.; – drepturile patrimoniale de autor: dreptul de a trage foloase materiale din valorificarea operei etc.; – acţiunile patrimoniale care au aparţinut defunctului: acţiunea în revendicare, acţiunea în reziliere sau rezoluţiune, în revocare pentru ingratitudine, acţiuni care nu au fost intentate sau soluţionate în timpul vieţii celui care lasă moştenirea şi care vor fi pornite sau continuate de către succesorii acestuia potrivit regulilor aplicabile. Anumite drepturi nu intră în activul succesoral, cum ar fi: drep- turile viagere care rezultă dintr-un

contract de întreţinere sau de rentă viageră sau dreptul la indemnizaţia de asigurare stipulată în 1

A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 200. Întocmirea inventarului şi măsurile speciale de conservare a bunurilor vor fi analizate în cadrul procedurii succesorale notariale. 2

favoarea moştenitorului (întrucât acesta este un drept 1 propriu care rezultă dintr-un contract aleatoriu ). Facem precizarea că, în cazul decesului titularului contractului de închiriere, membrii familiei pot opta pentru continuarea contrac- tului de închiriere, în condiţiile art. 1834 alin. 2 şi 3 C. civ. (inde- pendent de calitatea lor de moştenitori).

B. Cuprinsul pasivului moştenirii (datoriile şi sarcinile).

Pe lângă activul succesiunii, patrimoniul succesoral cuprinde şi datoriile şi sarcinile moştenirii (acestea din urmă formează pasivul succesoral). În primul rând, pasivul succesoral va cuprinde datoriile lăsate de defunct (obligaţiile sale patrimoniale). Datoriile moştenirii sunt obligaţii născute în timpul vieţii auto- rului şi care se află în plată la data deschiderii succesiunii. Datoriile succesiunii pot avea izvor diferit: – delictual (născute ca urmare a săvârşirii de către defunct a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unei terţe persoane); – contractual (asumate prin contracte ce nu au caracter intuitu personae, cum sunt, de exemplu, vânzarea, împrumutul, schimbul etc.). Sarcinile moştenirii sunt obligaţii care se nasc după deschiderea succesiunii şi care decurg din faptul autorului patrimoniului mortis causa. Sarcinile moştenirii pot fi: cheltuieli care au loc cu ocazia inventarierii, conservării, administrării, lichidării succesiunii, cheltuieli de înmormântare, legatele cu titlu particular care au ca obiect bunuri generice etc. De precizat că, potrivit doctrinei, nu pot fi incluse în pasivul moştenirii cheltuielile suportate de unul dintre viitorii succesori cu întreţinerea defunctului 2 (pe timpul vieţii acestuia) .

1 2

A se vedea T. S., s. civ., dec. nr. 427/1971, în C.D. 1971, p. 121. A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 421; Fr. Deak, op. cit., p. 507.

§ 2. Transmisiunea activului moştenirii Transmisiunea drepturilor succesorale poate fi: universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Transmisiunea activului succesoral (ca şi a pasivului) operează de drept, de la data deschiderii succesiunii (din momentul încetării din viaţă a celui 1 care lasă moştenirea) . a) Transmisiunea universală are ca obiect totalitatea dreptu- rilor care formează patrimoniul defunctului. De precizat că transmisiunea universală conferă moştenitorului vocaţie (chemare) la întreg patrimoniul succesoral. Astfel, datorită vocaţiei universale, moştenitorii pot deveni titularii întregului patri- moniu (chiar dacă emolumentul cules efectiv nu va cuprinde tot patrimoniul succesoral).

b) Transmisiunea cu titlu universal are drept obiect numai o cotă-parte (fracţiune) din totalitatea drepturilor patrimoniale (care alcătuiesc activul succesoral). Transmisiunea universală şi cea cu titlu universal operează în cazul moştenitorilor legali, legatarilor universali sau a celor cu titlu universal. De la regula potrivit căreia prin moştenire se transmit toate drepturile existente la data deschiderii succesiunii în patrimoniul defunctului există şi anumite derogări, astfel: – unele drepturi care existau în patrimoniul defunctului, dar care se sting la moarte, nu se transmit moştenitorilor, cum ar fi, de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere primită de defunct; – unele drepturi care nu existau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii se reîntorc în acest patrimoniu, ca efect al raportului sau reducţiunii donaţiilor etc. c) Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect dreptul asupra unui bun sau asupra unor bunuri care

au aparţinut defunctului (pri- vite ut singuli). Dacă obiectul legatului cu titlu particular este un lucru indi- vidual determinat, atunci dreptul real asupra acelui bun se transmite,

1

A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., 2005, p. 205.

ca şi în cazul transmisiunilor universale sau cu titlu universal, în momentul deschiderii succesiunii. În cazul în care obiectul legatului îl constituie un bun deter- minat generic, atunci legatul va fi cuprins în pasivul succesoral, iar legatarului i se va transmite, până în momentul predării bunului, „decât un drept de creanţă” împotriva moştenitorului obligat să îl plătească, iar din acest moment va dobândi dreptul de proprietate asupra bunului 1 respectiv . La deschiderea moştenirii, creanţele defunctului se divid, prin efectul legii, între comoştenitori şi terţi, proporţional. Astfel, fiecare moştenitor va putea urmări 2 pe debitor numai pentru partea sa de creanţă . § 3. Transmisiunea pasivului succesoral Pasivul succesiunii cuprinde stricto sensu datoriile defunctului (obligaţiile sale cu caracter patrimonial), ce decurg din contracte, delicte, cvasicontracte, cvasidelicte şi sarcinile succesiunii (obligaţiile ce iau naştere ulterior morţii lui de cuius, cum sunt cheltuielile de înmormântare, cheltuielile de administrare, conservare şi lichidare a moştenirii). Precizăm că moştenitorii legali şi legatarii (universali sau cu titlu universal) nu pot accepta numai drepturile succesiunii (şi deci, să refuze plata datoriilor pe care de cuius le-a făcut în timpul vieţii). Potrivit art. 1101 C. civ., „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate” (s.n.).

A. Categorii de moştenitori care suportă pasivul moştenirii.

Obligaţia de a suporta pasivul moştenirii revine moştenitorilor universali sau cu titlu universal, deoarece ei dobândesc întreg patri- moniul sau numai o fracţiune din patrimoniul defunctului (art. 1114 alin. 3 2 C. civ.) .

1

A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 170. A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 507. 3 Cu privire la suportarea datoriilor pe care defunctul nu le onorase până la data deschiderii succesiunii, tradiţional, în doctrina mai veche, se făcea deosebire între moştenitorii regulaţi şi moştenitorii neregulaţi. 2

Legatarii cu titlu particular, nefiind decât dobânditorii unui anumit drept, în principiu, nu răspund pentru pasivul moştenirii. Ca excepţie, legatarul cu titlu particular va fi obligat la plata pasivului moştenirii, „însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului” şi în următoarele situaţii: – când testatorul a dispus astfel, în mod expres; – când legatul are ca obiect o moştenire dobândită de testator, nelichidată până la decesul lui şi care 1 cuprinde atât drepturi, cât şi obligaţii ; – când celelalte bunuri sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor (art. 1114 alin. 3 lit. a-c C. civ.). În cazul moştenirii vacante, comuna, oraşul sau, după caz, mu- nicipiul răspunde de pasivul moştenirii vacante „numai în limita va- lorii bunurilor din patrimoniul succesoral”, deci răspunderea pentru plata pasivului este limitată în toate cazurile la valoarea activului dobândit (art. 1139 alin. 2 C. civ.). De menţionat că sarcinile născute după deschiderea succesiunii sunt asimilate datoriilor şi se suportă de toţi moştenitorii obligaţi la plata pasivului, în condiţiile arătate.

B. Divizarea de drept a pasivului succesoral. Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii, proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia 2 (art. 1155 alin. 1 C. civ.) . Prin „cota fiecăruia” trebuie să înţelegem în primul rând, voca- ţia la succesiune a moştenitorilor (şi nu 3 ceea ce ei efectiv au cules) . Diviziunea de drept a pasivului succesoral între comoştenitori influenţează dreptul de urmărire al creditorilor succesorali (astfel, va trebui ca aceştia să îşi divizeze urmărirea, îndreptându-se împotriva fiecărui comoştenitor proporţional cu partea lui

ereditară şi, în conse-

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 144. Tot astfel, potrivit art. 1114 alin. 2 C. civ., „Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii (....), proporţional cu cota fiecăruia” (s.n.). 3 A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 478/1989, în Dreptul nr. 12/1990, p. 128. 2

cinţă, riscul insolvabilităţii unuia dintre coindivizari va fi suportat de către creditor, iar nu de ceilalţi moştenitori). Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita execu- tarea silită asupra acestor bunuri (art. 1155 alin. 2 C. civ.). Ca excepţie, regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă: – obligaţia este indivizibilă; – obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată asupra unui astfel de bun; – obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar parti- ciparea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător; – unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia (în acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scu- tirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reducţiunii dacă este cazul). Secţiunea a III-a. Dobândirea posesiunii moştenirii Drepturile succesorale cuvenite moştenitorilor se transmit acestora din momentul deschiderii moştenirii. Problemele legate de transmisiunea drepturilor succesorale se află în strânsă legătură şi cu dobândirea exerciţiului acestor drepturi, aspect cunoscut în materie drept dobândirea posesiunii 1 moştenirii . Potrivit art. 1126 C. civ., soţul supravieţuitor, descendenţii şi as- cendenţii privilegiaţi au posesiunea de drept a moştenirii, din momen- tul deschiderii 20 0

acesteia, restul moştenitorilor, fără deosebire dacă sunt legali sau testamentari, fiind obligaţi să ceară trimiterea în posesie. Din acest punct de vedere, Codul civil distinge trei categorii de moştenitori: – moştenitorii care au sezină (sezinari); 1

A se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, p. Bucureşti, 1997, 296.

20 1

– moştenitorii care nu au sezină (care trebuie să ceară trimi- terea în posesie); – legatarii, care trebuie să ceară predarea legatelor. În continuare, ne vom ocupa de prezentarea problemelor lega- te de dobândirea posesiunii, sub cele 1 trei aspecte . § 1. Dobândirea de drept a posesiei moştenirii (sezina) A. Noţiunea de sezină. Potrivit art. 1125 C. civ., sezina conferă unor moştenitori legali, pe lângă stăpânirea de fapt 2 exercitată asupra patrimoniului succe- soral , „şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a 3 exercita drepturile şi acţiunile defunctului” . Precizăm că noţiunea de sezină, reglementată de noul Cod civil, constituie posesiunea de drept a moştenirii, termenul de pose- siune având, în acest text, un înţeles special, diferit de cel din art. 916 C.civ.4 Posesiunea bunurilor succesorale trece deci, de la defunct la moştenitorii cu sezină (de la data deschiderii succesiunii), fără nicio manifestare de voinţă din partea lor (fără vreo verificare prealabilă şi chiar dacă nu au dreptul la acestea).

1

Enumerarea cuprinsă în art. 1126 C. civ. este limitativă şi imperativă, acordarea sau retragerea sezinei neputându-se face prin testament. 2 Reamintim că, potrivit art. 916 alin. 1 C. civ., „Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar” (s.n.). Cu privire la noţiunea de posesie ca stare de fapt, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale princi- pale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 147 şi urm. 3 Sezina reprezintă „un beneficiu al legii în virtutea căruia

anumiţi moştenitori au posesiunea de drept a bunurilor succesorale de la data deschiderii moştenirii şi se bucură fără nicio formalitate de exerciţiul drepturilor şi acţiunilor defunctului”; a se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 60. 4 Sezina fiind independentă de posesiunea de fapt a bunurilor succesorale, este posibil ca moştenitorul sezinar să nu aibă această posesiune, iar bunurile să fie posedate de persoane ce nu au această calitate (şi nici măcar nu sunt succesori); a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, (1988), p. 66.

În doctrină s-a opinat că sezina reprezintă deci, „o ficţiune a legii”, pentru că „ea presupune că unii moştenitori posedă moşte- nirea, deşi în fapt ei nu o 1 posedă încă” . Calitatea de moştenitor sezinar nu conferă însă celui în cauză dreptul de a reclama posesiunea de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte persoane cu care se găseşte în indiviziune şi care, ca atare, posedă în condiţiile legii.

B. Moştenitorii sezinari. Potrivit dispoziţiilor art. 1126 C. civ., moştenitorii sezinari sunt: soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunc- tului. Astfel, toţi moştenitorii de mai sus se bucură de sezină (dar nu o au toţi, deodată, în mod colectiv, ci pe rând, în ordinea în care au vocaţie la succesiune). Aşadar, potrivit noului Cod civil, moştenitorii sezinari sunt moş- tenitorii legali: – soţul supravieţuitor; – descendenţii din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie (rude în linie dreaptă descendentă cu defunctul; intră în această categorie nu numai rudele de gradul întâi, ci şi rudele de grad mai îndepărtat, indiferent de clasa din care fac parte); – ascendenţii privilegiaţi (rude în linie dreaptă ascendentă cu defunctul) deci, părinţii defunctului;

C.Efectele sezinei. Principalul efect al sezinei constă în faptul că moştenitorii sezinari au dreptul de a administra patrimoniul succesoral şi de a exercita toate acţiunile patrimoniale ale defunctului, fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi. Dreptul de administrare a patrimoniului succesoral include şi dreptul asupra fructelor bunurilor succesiunii (din momentul des- chiderii moştenirii şi în limitele drepturilor moştenitorului sezinar).

39 9

1

A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 54-55.

40 0

Dreptul sezinarului de a exercita, în mod activ şi pasiv, toate drepturile defunctului se rezumă la: – dreptul de a-i urmări pe toţi debitorii succesiunii şi deţinătorii bunurilor succesorale; – dreptul de a exercita acţiunile posesorii cu privire la bunurile succesorale (chiar dacă nu le-a posedat în fapt) şi orice alte acţiuni cu caracter patrimonial care aparţineau celui care lasă moştenirea; – dreptul de a se apăra, ca pârât, faţă de terţii reclamanţi, cu pretenţii referitoare la moştenire. § 2. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari Potrivit art. 1126 C. civ., moştenitorii sezinari sunt soţul supra- vieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. Rezultă, per a contrario, că moştenitorii nesezinari sunt toţi ceilalţi moştenitori legali cu vocaţie succesorală (adică rudele defunc- tului ascendenţi ordinari şi colaterali). Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii (art. 1127 alin. 1 C. civ.). Potrivit art. 1139 alin. 1 C. civ., „comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire” sau „niciun moşte- nitor nu este cunoscut”. În completarea celor de mai sus, precizăm că în doctrină s-a apreciat că „statul nu are nevoie de trimitere în posesie, deoarece el intră în posesia bunurilor moştenirii prin certificatul de vacanţă 1 succesorală” . Rezultă că, în cazul moştenirii vacante, comuna, oraşul sau municipiul poate să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile şi înainte de eliberarea certificatului de vacanţă succesorală. Procedura de trimitere în posesie este

necontencioasă şi se realizează de către notarul public de la locul deschiderii moştenirii, la cererea 2 moştenitorilor legali nesezinari .

1

A se vedea Fl. Vădeanu, op. cit., p. 225. Într-o altă opinie, „moştenitorul nu este obligat să ceară eliberarea cer- tificatului de moştenitor, acest act fiind facultativ”, cererea pentru trimiterea în 2

Pentru a fi puşi în posesiune, moştenitorii trebuie să facă dova- da calităţii lor, adică a vocaţiei succesorale, precum şi a întinderii drepturilor fiecăruia. Actul doveditor al trimiterii în posesie îl constituie certificatul de moştenitor. Când eliberarea certificatului de moştenitor nu este posibilă pe cale necontencioasă, din cauza neînţelegerilor dintre părţi, trimiterea în posesie se 1 solicită instanţei de judecată . Până la trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari, aceştia nu au exerciţiul acţiunilor patrimoniale ale defunctului şi nici dreptul de administrare a bunurilor succesorale. În consecinţă, până la intrarea în stăpânirea de fapt a moş- tenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor (art. 1127 alin. 2 C. civ.). Ca urmare a trimiterii în posesie a moştenitorilor legali nese- zinari, se produc aceleaşi efecte ca şi în cazul moştenitorilor legali sezinari (dreptul de a urmări debitorii succesiunii, dreptul de a exer- cita acţiunile posesorii, dreptul de a se apăra ca pârât faţă de terţii reclamanţi). Certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească (dacă este cazul) dovedeşte că moştenitorul nesezinar a dobândit posesiu- nea bunurilor succesiunii retroactiv, de la data deschiderii moştenirii. § 3. Predarea legatelor Legatarii nu sunt moştenitori sezinari şi, de aceea, pot obţine posesiunea bunurilor ce formează obiectul legatului cu care au fost gratificaţi numai 2 cerând predarea legatului (art. 1128-1129 C. civ.) . Predarea legatului constă, fie în remiterea materială a pose- siunii bunurilor care formează obiectul legatului, fie în învoirea la luarea lor în stăpânire.

posesie putând fi adresată direct instanţei (care va stabili şi întinderea drepturilor succesorale); a se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 140. 1 A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 65. 2 Până la predarea legatului, legatarului îi este permis a face numai acte de conservare. El nu poate exercita niciun drept sau o acţiune, cu excepţia dreptului de a pretinde predarea legatului.

Dacă obiectul legatului îl formează bunuri generice sau obli- gaţii, predarea se face prin plată. Legatarul devine proprietarul lucrurilor şi dobândeşte calitatea de titular al drepturilor cuprinse în legat de la data deschiderii succe- siunii, însă posesiunea acestor bunuri o dobândeşte numai de la data când i-au fost predate sau în ziua cererii de predare. Potrivit dispoziţiilor art. 1128-1129 C. civ., predarea legatelor diferă după cum acestea sunt: legate universale, cu titlu universal sau particular.

A. Predarea legatului universal. Potrivit art. 1128 alin. 1 C. civ., când există moştenitori rezer- vatari, legatarul universal va cere acestora predarea posesiunii bunu- rilor cuprinse în 1 legat . Precizăm că, prin noile dispoziţii ale Codului civil, toţi moşte- nitorii rezervatari sunt şi moştenitori sezinari (soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi). Atunci când nu există moştenitori rezervatari (sau refuză pune- rea în posesie), legatarul universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor. Predarea legatului universal se poate face de bunăvoie, fără nicio formalitate. Ea poate fi acceptată expres, tacit sau numai prin lăsarea legatarului în 2 stăpânirea bunurilor . Legatarul universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale din momentul în care a cerut punerea în posesie sau de când i-a fost predat de bunăvoie.

B. Predarea legatului cu titlu universal. Potrivit art. 1128 alin. 2 C. civ., legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la:

1

Predarea legatului universal se va cere de la erezii rezervatari şi atunci când testatorul ar fi desemnat un executor testamentar căruia i s-ar fi încredinţat sezina bunurilor mobile; a se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 141. 2 Predarea de bunăvoie se poate realiza şi prin consimţirea la eliberarea certificatului de moştenitor în cadrul procedurii succesorale notariale; Al Bacaci, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 238.

– moştenitorii rezervatari; – legatarul universal intrat în stăpânirea moştenirii; – moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moştenirii (fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moşte- nitor). Dacă nu există moştenitori rezervatari (şi nici legatar universal ori nerezervatari intraţi în stăpânirea moştenirii) sau aceştia refuză punerea în posesie, „legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor” (art. 1128 alin. 2 C. civ.). Legatarul cu titlu universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale din momentul în care a solicitat punerea în posesie sau de când i-a fost predat legatul (de către persoanele obligate la exe- cutare).

C.Predarea legatului cu titlu particular. Legatul cu titlu particular va fi predat de către moştenitorii legali sau legatarii universali ori cu titlu universal. Predarea legatului se poate cere din momentul deschiderii moştenirii, fără a se aştepta efectuarea 1 împărţelii moştenirii . Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţă a cererii de predare (art. 1129 C. civ.). Spre deosebire de legatarul universal sau cu titlu universal, legatarul cu titlu particular nu are la îndemână petiţia de ereditate sau acţiunea în împărţeală în vederea intrării în stăpânirea bunului care formează obiectul legatului. În schimb, el poate uza de alte două acţiuni: – o acţiune personală, care are ca temei testamentul, dacă legatul are ca obiect bunuri generice sau obligaţii; – o acţiune reală, care poate fi o acţiune în revendicare, dacă obiectul legatului îl constituie dreptul

de proprietate asupra unui bun individual determinat, sau acţiunea confesorie (dacă i s-a lăsat un alt drept 2 real) . 1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 83-84. A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 875/1969, în R.R.D. nr. 2/1970. 2

Precizăm că legatarul poate intenta o acţiune reală, întrucât a dobândit dreptul real de la deschiderea moştenirii. § 4. Procedura succesorală notarială Procedura succesorală notarială este reglementată de dispozi- ţiile Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a 1 activităţii notariale , pre- cum şi de Regulamentul de punere în aplicare a legii (adoptat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al ministrului justiţiei). În completarea regle- mentărilor speciale, sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil (care este astfel, dreptul comun în materie). Procedura succesorală notarială este o procedură neconten- cioasă, activitatea notarială întemeindu-se pe acordul moştenitorilor asupra tuturor aspectelor stabilite de notarul public. Procedura suc- cesorală notarială nu este obligatorie pentru moştenitori, ea având caracter facultativ (în caz de litigiu aceştia 2 putându-se adresa direct instanţei de judecată) .

A. Deschiderea procedurii succesorale. Potrivit art. 69 alin. 1 din lege, procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care pretinde a avea vocaţie succesorală) şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moş- tenirii. În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi men- ţionate datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi domiciliul moştenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului şi valoarea acestora, precum şi pasivul succesoral (art. 70 alin. 1 din lege). Notarul public va dispune înregistrarea cererii, după care va efectua cercetări în opisul succesoral, astfel încât să nu se fi întocmit un alt dosar în aceeaşi cauză.

1

Dispoziţiile Legii nr. 36/1995 au fost modificate prin Legea nr. 71/2011 pen- tru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi, ulterior, repu- blicată. 2 A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 219.

a). Verificarea evidenţelor succesorale. Prin Legea nr. 202/2010 s-a introdus obligativitatea îndeplinirii unei proceduri prealabile în cazul proceselor având ca obiect dezbateri succesorale, procedura constând în verificarea evidenţelor succesorale ţinute de notarii publici. În doctrină s-a arătat că „scopul acestei reglementări este de a împiedica derularea în instanţă a unei proceduri succesorale paralele sau ulterioare celei notariale, eventual cu riscul de a se stabili diferit, în una şi aceeaşi succesiune, care sunt moştenitorii, cotele, masa suc- cesorală etc.” Sancţiunea neîndeplinirii procedurii prealabile urmează să fie inadmisibilitatea acţiunii (pe care 1 instanţa o poate invoca şi aplica şi din oficiu) . 1 Potrivit art. 106 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2923/C/2010, notarul public va elibera, la cererea oricărei persoane interesate, în termen de 3 zile lucrătoare de la solicitare, o încheiere cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de evidenţă a procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici şi în registrele unice ale Uniunii Naţionale a Notarilor 2 Publici . În încheiere se vor înscrie rezultatele verificării menţiunilor cuprinse în certificatele sau adeverinţele eliberate. Notarul public va proceda mai întâi la „interogarea Registrului de evidenţă a procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici în a cărei circumscripţie defunctul a avut ultimul domiciliu”. În cazul în care în urma verificării se constată că succesiunea este soluţionată, se va face menţiune despre acest fapt în încheiere, fără a se mai proceda la verificarea registrelor unice ale Uniunii Naţionale a 1 Notarilor Publici (art. 106 alin. 3 din ordin).

1

A se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit, p. 219. Competenţa eliberării încheierii revine notarului public din camera în a cărei circumscripţie teritorială defunctul a avut ultimul domiciliu. 2

Dacă se constată că succesiunea defunctului nu se află pe rolul niciunui birou notarial, se vor efectua verificări şi în registrele unice ale Uniunii Naţionale a 1 Notarilor Publici . Dacă se constată că succesiunea se află pe rolul unui birou notarial, se va proceda şi la verificarea registrelor unice ale Uniunii Naţionale a Notarilor Publici, făcându-se menţiune despre acestea în încheiere. Cererea prin care se solicită efectuarea verificărilor, împreună cu încheierea eliberată de notarul public în urma efectuării verifi- cărilor, se înregistrează în Registrul general notarial, iar un exemplar al încheierii se eliberează solicitantului personal sau, la cererea aces- tuia, se comunică prin 1 poştă” (art. 106 alin. 6 din ordin). b). Întocmirea inventarului. Potrivit art. 71 alin. 1 din lege, „în cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesaţi, notarul public, personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale”. Succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care se vor face în acest scop fiind în sarcina moştenirii (art. 1115 alin. 1 C. civ.). Dacă succesibilii sau persoanele care deţin bunuri din patrimo- niul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către instanţa judecătorească de la locul deschiderii moştenirii (art. 1115 alin. 2 C. civ.). Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor şi al creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de către persoana desemnată fie de notar, fie, după caz, de instanţa de judecată competentă. Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrie- rea şi evaluarea provizorie a

bunurilor care se aflau în posesia lui de cuius la data decesului. Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menţiona separat (art. 1116 alin. 1 şi 2 C. civ.).

1

Interogarea Registrului naţional de evidenţă a succesiunilor se va face numai în situaţia în care defunctul a avut ultimul domiciliu în străinătate, dar a deţi- nut bunuri imobile pe teritoriul României.

Inventarul va cuprinde şi menţiunile referitoare la pasivul succesoral. Bunurile moştenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate „cu precizarea locului unde se află şi a motivului pentru care se găsesc acolo” (art. 1 1116 alin. 4 C. civ.) . 2 Potrivit art. 1116 alin. 6 C. civ. „inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori”. c). Măsuri de conservare a bunurilor. Dacă există pericol de înstrăinare, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul public va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode. Sigiliile se vor aplica pe dulapurile şi sertarele în care se găsesc bunurile suc- cesorale, pe uşa de la intrare a încăperii sau pe magazii, garaje etc. Potrivit art. 1117 C. civ., poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesaţi, unul dintre succesibili, iar în caz contrar, o altă persoană aleasă de către notar. Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal semnat de notar şi de custode sau curator. Dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face menţiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau curatorului. Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau admi- nistrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar (art. 1117 alin. 2, 4 şi 5 C. civ.). Toate măsurile de conservare luate de notarul public se vor comunica moştenitorilor legali, legatarilor şi, dacă este cazul, execu- torilor testamentari, dovada 3 comunicării anexându-se la dosar . 21 0

1

În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi va fi depus în depozit la biroul notarului public (art. 1116 alin. 5 C. civ.). 2 Art. 1116 C. civ. a preluat în mare parte dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 36/1995, abrogat prin Legea nr. 71/2001, forma înaintea republicării. 3 A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 214.

21 1

Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare şi administrare luate de notarul public poate face plângere la instanţa judecătorească competentă (art. 1117 alin. 6 C. civ.). Sumele de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, găsite pe timpul efectuării inventarului se depun în depozitul notarial sau la o instituţie specializată, făcându-se menţiune despre aceasta şi în procesulverbal de inventariere (art. 1118 alin. 1 C. civ.). Potrivit art. 1118 alin. 2 C. civ., din sumele de bani găsite la in- ventariere se vor lăsa moştenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul şi gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru: – întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat (pentru maximum 6 luni); – plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale; – acoperirea cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor moştenirii. d). Înregistrarea cauzei şi citarea părţilor. Potrivit art. 72 din lege, după ce constată că este legal sesizat, notarul public va înre- gistra cauza succesorală şi va dispune citarea persoanelor care au vocaţie la moştenire. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi preci- zarea că, dacă succesibilul nu-şi exercită dreptul de a accepta în ter- menul prevăzut la art. 1103 C. civ., va fi prezumat că renunţă la moştenire (art. 72 alin. 2 din lege). Citarea moştenitorilor de către notarul public nu este obliga- torie în cazul în care certificatul de moştenitor se întocmeşte pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, decât dacă notarul consideră necesare anumite lămuriri din partea moştenitorilor.

În cazul în care succesiunea urmează să fie declarată vacantă, notarul public va cita autoritatea administraţiei publice competentă a prelua bunurile moştenirii. Nerespectarea formelor legale de citare este sancţionată cu nulitatea actelor de procedură, conform art. 105-108 C. proc. civ., şi atrage nulitatea certificatului de moştenitor.

B. Desfăşurarea procedurii succesorale. Potrivit art. 73 alin. 1 din lege, notarul public stabileşte calita- tea moştenitorilor şi a legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale. În ceea ce priveşte stabilirea numărului şi a calităţii moştenito- rului, notarul public va ţine cont de regulile stabilite de art. 957 C. civ. (cu trimitere şi la art. 36, art. 53 şi art. 208 C. civ.). Astfel, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă 1 de moarte rămasă definitivă . Vocaţia succesorală legală sau testamentară, calitatea şi numă- rul moştenitorilor se stabilesc cu certificate de stare civilă, testament şi, la nevoie, pe baza depoziţiilor martorilor audiaţi; la dosarul succesoral se vor ataşa copii de pe actele de stare civilă 2 ale celor care au acceptat succesiunea . Dovada bunurilor ce compun masa succesorală se face prin înscrisuri sau orice alte mijloace de probă admise de lege. În cazul în care se constată că în masa succesorală nu există bunuri, se dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale şi se clasează cauza ca fiind fără obiect (art. 77 din Legea nr. 36/1995). Potrivit art. 79 alin. 3, notarul public, cu acordul tuturor moş- tenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor, până la limi- tele prevăzute de lege. Dacă s-a realizat acordul moştenitorilor cu privire la bunurile care alcătuiesc patrimoniul succesoral şi drepturile ce li se cuvin şi au fost administrate probe suficiente, notarul public va întocmi încheie- rea finală a procedurii succesorale. Încheierea finală va cuprinde numele, prenumele şi ultimul domiciliu al celui despre a cărui moş- tenire este vorba, data decesului, numele, domiciliul şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor legali şi ale legatarilor, bunurile şi

41 9

1

Dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor, sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal. 2 Dacă sunt mai multe succesiuni, fiecare se dezbate în parte; a se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 753/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 127.

42 0

datoriile succesiunii, taxele de timbru, onorariul, precum şi alte date care au fost necesare la soluţionarea cauzei. Încheierea procedurii succesorale se poate face şi înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală dacă nu există îndoială că nu mai sunt şi alte persoane 1 îndreptăţite la moştenire .

C.Suspendarea procedurii succesorale. Potrivit art. 75 din Legea nr. 36/1995, „procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri: a) a trecut un an de la deschiderea moştenirii şi, deşi au fost legal citaţi, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moştenitor şi există dovada că cel puţin unul dintre ei a acceptat moştenirea; b) succesibilii îşi contestă unii altora calitatea sau nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale şi întinderea drepturilor ce li se cuvin; c) moştenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor”. În încheierea de suspendare se consemnează elementele care au rezultat din dezbateri, până la momentul suspendării, cu privire la identitatea celor prezenţi, opţiunea succesorală a acestora şi compunerea masei succesorale. În cazurile prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. b, notarul public sta- bileşte prin încheiere masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestă, întinderea drepturilor moştenitorilor şi motivele neînţelegerii, îndrumând părţile să soluţioneze neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească. În cazurile de suspendare a procedurii succesorale prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. a şi b, dacă nu s-a făcut dovada că cei în cauză s-au adresat instanţei sau cei interesaţi nu au cerut repunerea pe rol

a cauzei, notarul public va stabili taxele succesorale provizorii şi ono- rariile şi le va comunica organelor financiare.

1

Procedura se poate încheia şi de îndată, în temeiul unui testament încheiat în condiţiile legale de formă şi de fond, care nu aduce atingere moştenitorilor rezer- vatari sau în legătură cu care există acordul acestora.

Suspendarea poate fi cerută doar de moştenitori; creditorii succesiunii nu au dreptul de a cere suspendarea procedurii succeso- rale, doar dacă toţi moştenitorii recunosc existenţa creanţei în pasivul 1 moştenirii .

D. Certificatul de moştenitor. Au calitatea de moştenitori persoanele chemate la succesiune în temeiul legii sau prin testament. Potrivit art. 1132 C. civ., certificatul de moştenitor se elibe- rează de către notarul public şi cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege. Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se 2 cuvine fiecăruia (art. 1133 alin. 1 C. civ.) . Certificatul de moştenitor reflectă acordul părţilor cu privire la calitatea lor de moştenitori, întinderea drepturilor acestora şi bunurile succesorale. a). Eliberarea certificatului de moştenitor. Procedura de elibe- rare a certificatului de moştenitor se face de notarul public de la locul deschiderii succesiunii, la cererea oricărui moştenitor legal sau tes- tamentar. În principiu, notarul public competent eliberează certificatul de moştenitor după trecerea termenului de opţiune succesorală de un an de la data deschiderii succesiunii. Încheierea procedurii succesorale notariale se poate face şi înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii, „dacă

1

A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit., 2011, p. 457 şi urm. 2 De menţionat că atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au reţinut în mod constant că certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate (ce ar putea fi opus terţilor).

este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la succesiune” (art. 79 alin. 1 din Legea nr. 1 36/1995) . Certificatul de moştenitor se poate elibera numai dacă între comoştenitori nu există neînţelegeri cu 2 privire la menţiunile pe care urmează să le cuprindă . Certificatul de moştenitor eliberat în procedura succesorală necontencioasă notarială cuprinde constatări referitoare la calitatea, cotele moştenitorilor, masa succesorală şi face dovada deplină între moştenitori cu privire la aceste constări, având între ei valoarea unei convenţii. În cazul moştenirilor succesive, care se dezbat în acelaşi timp, notarul public va elibera un singur certificat de moştenitor, în care însă se va specifica cine sunt moştenitorii şi care sunt bunurile moşte- nite, pentru fiecare moştenire în parte. b). Cuprinsul certificatului de moştenitor. Potrivit prevederilor art. 80 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, certificatul de moştenitor sau de legatar va cuprinde constatările din încheierea motivată referitoare la cel care lasă moştenirea, calitatea moştenitorilor, activul şi pasivul moştenirii, cota care revine fiecărui moştenitor, precum şi date refe- ritoare la data eliberării, notarul public competent, domiciliul moş- tenitorilor, taxele de timbru etc. În ipoteza în care moştenitorii s-au înţeles asupra modului de onorare a datoriilor succesiunii, notarul are obligaţia să facă men- ţiunile respective în 3 certificatul de moştenitor . Certificatul de moştenitor are o funcţie dublă: – este un mijloc de însezinare; astfel, moştenitorii nesezinari pot dobândi trimiterea în posesie numai prin eliberarea certificatului

1

Acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor pentru vicii de consim- ţământ este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani; a se vedea C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2203/2001, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 298. 2 Dacă există neînţelegeri între comoştenitori cu privire la menţiunile făcute în certificat, procedura succesorală notarială se suspendă. 3 A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 844/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 57.

de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii (art. 1127 alin. 1 C. civ.); – este un instrument probator care, până la anularea pe cale judecătorească, face dovada drepturilor dobândite prin moştenire. c). Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor. Certifi- catul de moştenitor face deplină dovadă, până la anularea sa pe cale judecătorească, a calităţii de moştenitor, cota sau bunurile care revin 1 fiecărui succesor (art. 1133 alin. 1 C. civ.) . Certificatul de moştenitor, prin constatările făcute în el, nu are deci, 2 putere de lucru judecat . În consecinţă, certificatul de moştenitor nu face dovada drep- tului de proprietate (nici faţă de moştenitori, nici faţă de terţi), ci numai calitatea moştenitorilor de a intra în posesia bunurilor care au aparţinut defunctului, făcând parte din masa 3 succesorală . Între moştenitori, certificatul de moştenitor face dovada cu- prinsului său (datorită caracterului său convenţional). Astfel, urmează ca menţiunile pe care le cuprinde să facă dovada deplină împotriva succesorilor (atât timp cât nu s-a invocat un viciu de 4 consimţământ sau alt motiv de anulare) . Faţă de terţi, certificatul de moştenitor nu poate face dovadă (chiar dacă este un singur moştenitor), decât cu privire la calitatea sa de a fi dobândit bunurile ce constituie masa succesorală, dar nu şi cu privire la componenţa ei (chiar dacă o menţionează). Astfel, dacă defunctul era obligat să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale, nu se poate susţine că trecerea unor bunuri în masa succesorală, cu ocazia dezbaterilor în faţa notarului public, ar constitui proba în ceea ce priveşte dreptul de 5 proprietate al moşte- nitorilor asupra lor . Astfel, menţiunile din certificatul de moştenitor

1

A se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1070/2001, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 299. 2 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1733/1957, în C.D. 1957, p. 166. 3 Potrivit art. 888 C. civ., „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza (…) certificatului de moştenitor (...)”. 4 A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 624/1978, în Repertoriu 1975-1980, p. 134. 5 A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 672/1976, în C.D. 1976, p. 150.

nu au putere probantă împotriva terţilor în ceea ce priveşte drep- turile moştenitorilor. Menţiunile certificatului de moştenitor pot fi contestate pe calea acţiunii în anulare. Potrivit art. 85 alin. 1 din lege, terţele per- soane care au pretenţii la moştenire sau persoanele care au fost vătă- mate în drepturile lor ca urmare a menţiunilor făcute în certificat sau prin eliberarea lui pot cere anularea pe cale judecătorească. Împo- triva lor, certificatul de moştenitor face dovada drepturilor succe- sorale până la proba contrară. După eliberarea certificatului de moştenitor, notarul public va putea elibera un supliment de certificat, atunci când se constată că nu au fost cuprinse în certificatul iniţial toate bunurile succesorale (art. 83 alin. 2 din lege). Astfel, omisiunea unor bunuri din certificat, a unor bunuri aparţinând succesiunii nu constituie cauză de anulare a certificatului, acestea urmând a fi incluse în masa partajabilă. Supli- mentul de certificat se va putea elibera de către notar numai cu „acordul tuturor moştenitorilor” (art. 83 alin. 2 din lege). În situaţia în care nu s-a eliberat un certificat de moştenitor, dovada calităţii de moştenitor poate fi făcută şi prin alte mijloace de probă admise de lege, cum ar fi actele de stare civilă, proba cu martori, 1 recunoaşterea pârâţilor chemaţi la interogatoriu etc. Potrivit art. 1134 C. civ., „Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin eliberarea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti constatarea sau, după caz, declararea nulităţii acestuia 2 şi stabilirea drepturilor lor, conform legii” (s.n) . § 5. Petiţia de ereditate De regulă, odată cu deschiderea moştenirii, patrimoniul succe- soral se transmite succesorilor de drept ai defunctului.

1

Această procedură este admisibilă atât în faţa notarului public, cât şi în faţa instanţei de judecată; a se vedea practica: C.S.J., s. civ., dec. nr. 90/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 55; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2588/1973, în R.R.D. nr. 7/1974. 2 Faţă de dispoziţiile „discutabile” ale art. 1134 C. civ., precizăm că nulitatea sancţionează certificatul de moştenitor încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate prevăzute de 1179 C. civ. şi are drept efect desfiinţarea actului juridic (în consecinţă, „stabilirea drepturilor” celor vătămaţi excede acţiunii în anulare).

În practică există situaţii când bunurile moştenirii sunt stă- pânite în fapt de alte persoane (decât cele cărora le reveneau de drept). În cazul de mai sus, persoanele care pretind că sunt adevăraţii moştenitori au la îndemână o acţiune (petiţia de ereditate) pentru a intra în posesia moştenirii. Petiţia de ereditate este acţiunea prin care reclamantul solicită instanţei recunoaşterea calităţii 1 sale de moştenitor sau legatar pre- cum şi obligarea celui în posesia căruia se află bunurile succesorale la restituirea lor (drepturile pretinse de cele două părţi fiind incon- ciliabile). În consecinţă, moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moşte- nitor contra oricărei persoane care, „pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral” (art. 1130 C. civ.). Petiţia de ereditate nu este supusă prescripţiei extinctive (ca acţiune prin care se solicită constatarea calităţii de moştenitor).

A. Delimitarea petiţiei de ereditate de alte acţiuni. Petiţia de ereditate prezintă elemente de asemănare cu alte acţiuni, de care însă se deosebeşte, întrucât are un obiect distinct. a) Petiţia de ereditate se deosebeşte de acţiunea 2 în revendi- care , prin care se contestă nu calitatea de moştenitor a reclaman- tului, ci calitatea de proprietar a celui care a lăsat moştenirea, pe când, în cazul petiţiei de ereditate, pârâtul care deţine bunurile succesorale contestă calitatea de moştenitor a reclamantului. b) Petiţia de ereditate se deosebeşte şi de acţiunea în împăr- ţeală, prin care moştenitorul reclamant pretinde partea sa din moşte- nire, pârâtul necontestând nici calitatea de moştenitor a recla-

mantului şi nici întinderea vocaţiei sale succesorale.

1

Legatarii cu titlu particular cărora li se contestă calitatea (şi, în consecinţă, nu primesc obiectul legatului) au la îndemână acţiunea în revendicare sau confesorie, şi nu acţiunea în petiţie de ereditate. 2 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1988), p. 196; Fl Vădeanu, op. cit., p. 257.

c) Petiţia de ereditate se deosebeşte şi de acţiunea personală, prin care reclamantul, a cărui calitate de moştenitor nu este con- testată, pretinde că o anumită persoană are o datorie către moşte- nire şi cere să fie plătită această datorie. Deci, pârâtul în acţiunea personală contestă existenţa datoriei pe care pretinde că o avea faţă de de cuius.

B. Caractere juridice. Petiţia de ereditate are următoarele caractere juridice: – este o acţiune reală, întrucât moştenitorul apare ca un ade- vărat proprietar al moştenirii deschise şi are ca scop deposedarea moştenitorului aparent de 1 moştenirea pe care o deţine ; – este o acţiune divizibilă între moştenitorii reclamanţi, care au dreptul să o introducă fiecare proporţional cu partea sa succesorală, şi între moştenitorii pârâţi, fiind pornită împotriva fiecăruia; – este o acţiune imprescriptibilă extinctiv (ca acţiune prin care se solicită constatarea calităţii de 2 moştenitor) .

C.Efectele petiţiei de ereditate. Dacă petiţia de ereditate este admisă de către instanţa com- petentă, recunoaşterea titlului de moştenitor al reclamantului se pro- duce retroactiv, din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de momentul introducerii acţiunii sau al pronunţării hotărârii. Hotărârea instanţei de judecată prin care se recunoaşte recla- mantului titlul de moştenitor poate fi cerută şi pronunţată însă numai după data deschiderii moştenirii. Admiterea petiţiei de ereditate produce efecte distincte în raporturile dintre adevăratul moştenitor şi deţinătorul fără titlu al

1

A se vedea T. Ionaşcu, Introducere la un curs aprofundat despre ideea de aparenţă şi rolul său în dreptul civil modern, în C.J., Bucureşti, 1943, p. 520. 2 Potrivit doctrinei recente termenul de un an are natura juridică a unui un termen de decădere, iar petiţia de ereditate nu este supusă prescripţiei extinctive; a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., (2011), p. 288-289. Precizăm însă că alţi autori califică petiţia de ereditate drept o acţiune prescriptibilă; a se vedea M. Eliescu, op. cit. (II), p. 192; Fr. Deak, op. cit., p. 537 şi practica: C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 3583/2001, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 313.

bunurilor succesorale, pe de o parte, şi în raporturile dintre adevă- ratul moştenitor şi terţi, pe de altă parte. a). Efectele produse în raporturile dintre adevăratul moşte- nitor şi deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale. Principalul efect ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate constă în obligarea deţinătorului fără titlu la restituirea bunurilor succesorale adevă- ratului moştenitor. Restituirea se face, în principiu, în natură; dacă restituirea în natură nu mai este însă posibilă, întrucât bunul succe- soral a fost înstrăinat sau a pierit, atunci deţinătorul fără titlu va fi obligat la restituirea prin echivalent (art. 1131 alin. 1 C. civ.). Întinderea obligaţiei de restituire diferă după cum pârâtul a fost de bună-credinţă sau a fost de reacredinţă. În privinţa fructelor produse de bunurile succesorale, dacă deţinătorul fără titlu al acestora a fost de bună-credinţă, atunci el va păstra fructele produse de bunul supus restituirii şi va suporta şi cheltuielile angajate cu producerea lor, în condiţiile arătate la art. 1645 alin. 1 teza I. Însă, când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, potrivit alineatului următor din acelaşi text de lege, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura, având dreptul la restituirea cheltuielilor angajate cu producerea lor. b). Efectele produse între adevăratul moştenitor şi terţi. Este posibil ca, în timpul cât a deţinut bunurile succesorale (în perioada cuprinsă între momentul intrării în posesia moştenirii şi până în momentul soluţionării acţiunii intentate de adevăratul moştenitor), deţinătorul fără titlu să fi încheiat acte juridice cu terţii, acte ce au avut ca obiect aceste bunuri. Se pune deci întrebarea ce se întâmplă cu aceste 22 0

acte juridice încheiate de către deţinătorul fără titlu? În soluţionarea acestei probleme, trebuie făcută distincţia între actele de administrare sau de conservare şi actele de dispoziţie pe care deţinătorul 1 fără titlu le-a încheiat cu terţii .

1

Pentru analiza situaţiei juridice a moştenitorului aparent; a se vedea Fl. Vădeanu, op .cit., p. 282-284.

22 1

Cu privire la actele de conservare şi de administrare a bunurilor moştenirii, acestea se menţin, cu toate că deţinătorul fără titlu nu era titularul dreptului. Menţinerea lor este justificată, pentru că de ele profită, în final, adevăratul moştenitor şi este în interesul lui să rămână valabile (art. 960 alin. 3 C. civ.). În ceea ce priveşte actele de dispoziţie, ca şi în cazul nedem- nităţii succesorale, trebuie făcută deosebirea după cum actele de dispoziţie au avut ca obiect bunuri mobile sau imobile. a) Dacă obiectul actului de dispoziţie îl reprezintă un bun mobil şi dacă a fost înstrăinat unui terţ de bună-credinţă, terţul păstrează bunul respectiv în virtutea principiului „posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate” (art. 937 alin. 1). b) Cu privire la actele de dispoziţie făcute de deţinătorul fără titlu asupra imobilelor, în vechea reglementare, doctrina şi jurispru- denţa recunoşteau valabilitatea teoriei moştenitorului aparent, potri- vit căreia, dacă erau îndeplinite următoarele condiţii, actul 1 respectiv încheiat se menţinea : – actul de înstrăinare să fi fost făcut cu titlu particular; – actul de înstrăinare să fi fost cu titlu oneros; – terţul care a contractat cu moştenitorul aparent să fie de bună-credinţă; – să fi existat o eroare comună (error communis facit ius); – eroarea terţului să fie scuzabilă, „căci altfel 2 terţul şi-ar înte- meia pretenţia pe propria sa culpă” , sau invincibilă (terţul neavând cum să descopere că moştenitorul aparent nu este adevăratul suc- cesor). În prezent, noul Cod civil a consacrat principiul efectului consti- tutiv al înscrierilor imobilelor în cartea funciară: dacă legea nu pre- vede altfel, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea fun- ciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai

prin înscrierea lor în cartea funciară (art. 885 C. civ.). În aceste condiţii, teoria moştenitorului aparent nu mai este de actualitate, nemaipu-

1 2

A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. (1988), p. 210. A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 200.

tând-o considera ca fiind o aplicaţie a principiului error communis facit ius, având în vedere şi dispoziţiile alin. 4 al art. 17 C. civ. Actele de înstrăinare a imobilelor cu titlu oneros către terţul de bună-credinţă nu vor fi desfiinţate aşadar doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile din materia cărţii funciare (art. 1131 alin. 2 coroborat cu art. 960 alin. 3), respectiv art. 901 C. civ., ţinând cont şi de prevederile art. 76 şi 79 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestui articol.

43 9

Capitolul V. Indiviziunea şi împărţeala moştenirii Secţiunea I. Indiviziunea succesorală Când dreptul de proprietate asupra unui bun aparţine unei sin- gure persoane, exercitarea atributelor acestuia nu creează probleme juridice deosebite. Astfel, dacă la moştenirea unei persoane vine un singur moştenitor, acesta va stăpâni întreg patrimoniul succesoral (ca şi defunctul însuşi). Atunci când însă la moştenire vin mai mulţi succesori cu voca- ţie universală, patrimoniul defunctului se va transmite acestora în indiviziune, fiecare dintre moştenitori dobândind „o cotă-parte 1 ideală şi abstractă din moştenire” (s.n.) . În această situaţie, proprietatea moştenitorilor asupra patrimoniului succesoral va fi comună. Astfel, atât drepturile, cât şi obligaţiile care compun patrimoniul succesoral se vor împărţi, de plin drept, între succesorii 2 lui de cuius (din momen- tul deschiderii moştenirii) . În general, atunci când mai multe persoane au un drept de pro- prietate asupra unui bun, se foloseşte termenul de „indiviziune”. Ceea ce distinge însă, în particular, starea de indiviziune de proprie- tatea pe cote-părţi este faptul că obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi îl constituie un bun individual, pe când obiectul indiviziunii îl formează o universalitate de 3 bunuri . Codul civil 2011 face referiri la indiviziune în partea destinată succesiunilor, respectiv Cartea a IV-a, Titlul IV „Transmisiunea şi par- tajul moştenirii”, Capitolul IV „Partajul succesoral şi raportul”, Secţiunea 1 „Dispoziţii generale referitoare la partajul succesoral”. Fără să definească noţiunea de indiviziune (art. 1143 alin. 1 C. civ., fiind singurul destinat „stării de indiviziune”), Codul civil pre-

1

Prin cota ideală sau abstractă înţelegem că fiecare copărtaş nu are o parte concretă din moştenire. Această soluţie este „tradiţională, unanim admisă în dreptul nostru”; a se vedea M. Eliescu, op. cit. (II), p. 207. 2 În acest sens, a se vedea şi doctrina franceză: J. Maury, Successions et libéralités, Litec, Paris, 2002, p. 121. 3 A se vedea D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi aplicaţiile sale practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 10; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale, Universitatea Bucureşti, 1988, p. 177.

Indivi zi unea ş i împărţeal a moş tenirii

vede doar că „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau 1 clauze testamentare care prevăd altfel” . În condiţiile de mai sus definim indiviziunea succesorală ca fiind o formă a proprietăţii comune ce are ca obiect patrimoniul succe- soral, în care drepturile titularilor nu sunt divizate fizic, ci numai ideal (nici unul dintre ei neavând drepturi exclusive, ci doar 2 comune) . § 1. Regimul juridic aplicabil indiviziunii Deoarece regimul juridic al indiviziunii succesorale nu este reglementat prin norme speciale de Codul civil, urmând a se face trimitere la regulile statuate de doctrină şi jurisprudenţă, dar şi ale art. 634-645 C. civ. privind coproprietatea obişnuită şi art. 669-686 C.civ. privind partajul coproprietăţii.

A. Principiile indiviziunii succesorale. Potrivit spiritului general instituit de normele Codului civil, indiviziunea succesorală este guvernată 3 (ca oricare altă indiviziune, indiferent de izvorul ei) , de două principii: a) niciun comoştenitor (coindivizar) nu are un drept exclusiv asupra vreunui bun din succesiune; b) fiecare comoştenitor are un drept exclusiv asupra unei cote-părţi ideale ce i se cuvine din indiviziune.

B. Consecinţele juridice ale indiviziunii succesorale. Având în vedere că fiecare coindivizar nu are un drept exclusiv asupra unui anumit bun din indiviziune, actele juridice cu privire la acesta nu pot fi făcute de către un singur comoştenitor (coindivizar), ci numai cu consimţământul tuturor celorlalţi comoştenitori. S-au conturat, astfel, două reguli.

44 2

Indi vi ziunea ş i îm părţeala m oşteni ri i 1

Regulile cuprinse în art. 1143 alin. 1 C. civ. (ce preiau fidel dispoziţiile ante- rioare ale art. 728 C. civ.) au caracter de generalitate, aplicându-se indiviziunilor izvo- râte nu numai din moştenire, ci şi din alte acte juridice; a se vedea E. Safta-Romano, op. cit. (1995), p. 185. 2 Potrivit art. 631 C. civ., proprietatea este comună când „dreptul de proprietate privată are 2 sau mai mulţi titulari.” 3 A se vedea D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 250.

44 3

a). Actele juridice referitoare la bunurile succesorale privite individual sunt guvernate, în principiu, de regula unanimităţii, con- form căreia niciun coindivizar nu va putea efectua acte fără acordul tuturor celorlalţi coindivizari. Trebuie însă, să facem distincţie între actele materiale, pe de o parte, şi actele juridice, pe de altă parte. Regula unanimităţii nu operează în cazul actelor 1 materiale efectuate de fiecare moştenitor . Astfel, un comoştenitor va putea conserva sau folosi bunurile succesorale aflate în indiviziune fără acordul celorlalţi şi va putea culege fructele „proporţional cu cota lor parte” (art. 637 C. civ.). Aceasta nu va putea împiedica însă pe ceilalţi coindivizari să pretindă partea din fructe care li se cuvine sau să li se plătească contravaloarea folosinţei, proporţional cu cota ideală şi abstractă a 2 fiecăruia . Actele de conservare pot consta în efectuarea unor lucrări de întreţinere a bunului succesoral pentru a preveni deteriorarea, insti- tuirea unei inscripţii ipotecare etc. În doctrină, s-a admis că, în temeiul gestiunii de afaceri, de actele de administrare şi de conservare făcute numai de unul dintre copărtaşi asupra unui imobil aflat în indiviziune profită şi ceilalţi (înlăturând, 3 de exemplu, caracterul de imobil abandonat ). Regula unanimităţii se aplică atât actelor de dispoziţie (vân- zare-cumpărare, schimb, donaţie etc.), cât şi actelor de administrare. Actele de dispoziţie privind un anumit bun nu pot fi încheiate de un singur coindivizar (decât cu acordul unanim). Astfel, „Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv

1

De precizat că, prin actele materiale săvârşite de coindivizari, nu trebuie să fie lezate drepturile celorlalţi comoştenitori. 2 Dacă unul singur dintre coindivizari a cules fructele bunului indiviz, ceilalţi coindivizari au dreptul să pretindă cotele ce li se cuvin din acele fructe, independent de împărţeală; a se vedea; L. Mihai, În legătură cu obiectul partajului succesoral, în R.R.D. nr. 2/1987, p. 24; T.S., s. civ., dec. nr. 818/1980, în Repertoriu ... 1975-1980, p. 147. 3 A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 525.

înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor” (art. 641 alin. 4 C. civ.). În contextul de mai sus, orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie. Actele juridice făcute de un singur coindivizar fără acordul una- nim, sunt inopozabile coindivizarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului (art. 642 alin. 1 C. civ.). Astfel, coproprieta- rului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii 1 actului . Dacă totuşi, unul dintre coindivizari (fără acordul celorlalţi) a încheiat un de act de dispoziţie privind un bun al moştenirii, valabi- litatea actului va depinde de rezultatul împărţelii. Astfel, dacă la par- taj, bunul va cădea în lotul celui care a dispus de bun, actul va fi, retroactiv, valabil, iar dacă bunul va intra în lotul altui 2 coindivizar, actul va fi, retroactiv, desfiinţat . De precizat că situaţia de mai sus este valabilă numai dacă comoştenitorul dispune de un anumit bun (concret) din moştenire. În schimb, oricare dintre coindivizari poate dispune liber, fără acordul celorlalţi, de cota sa ideală de drept asupra universalităţii. În consecinţă, în cazul înstrăinării unui bun aflat în indiviziune (proprietate comună pe cote-părţi), nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci 3 regulile proprii stării de indiviziune . Regula unanimităţii este aplicabilă şi unor acte de administrare privitoare la bunurile indiviziunii. Astfel, acte precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imo-

1

În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor copro- prietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului (art. 642 alin.

2 C. civ.). 2 Pentru detalii în legătură cu „vânzarea lucrului altuia”, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 56-59; C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei de drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 33 şi urm. 3 Practica judecătorească a validat însă actele juridice încheiate de un coindivizar (în virtutea unui mandat tacit sau a gestiunii de afaceri); a se vedea C. Toader, op cit. (1996), p. 144.

biliare şi altele asemenea, pot fi făcute „numai cu acordul coindivi- zarilor ce deţin majoritatea cotelor 1 părţi” (art. 641 C. civ.) . Precizăm că, pe timpul indiviziunii, schimbarea modului de folosinţă a bunurilor se poate face numai cu acordul tuturor comoş- tenitorilor. În materia acţiunilor în justiţie, fiecare coindivizar „poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, 2 inclusiv în cazul acţiunii în revendicare . Când acţiunea de mai sus, nu este introdusă de toţi coproprie- tarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi con- diţiile prevăzute în Codul de procedură civilă (art. 643 alin. 3 3 C. civ.) . Ca element de noutate al Codului civil, în condiţiile art. 644 C. civ., coindivizarii pot încheia (cu acord unanim) un contract de ad- ministrare a bunurilor succesorale pe timpul stării indiviziune. Drept consecinţă, actele juridice încheiate pe seama succesiunii se vor supune exclusive regulilor contractului (derogând astfel, de la dispo- ziţiile legale impuse de art. 635-642 C. civ.). În temeiul contractului de administrare a bunurilor succesorale prevăzut de art. 644 C. civ., oricare dintre coproprietari poate de- nunţa unilateral contractul de administrare. Ca urmare a încetării contractului de administrare a bunurilor aflate în indiviziune, actele juridice încheiate pe seama moştenirii urmează să reintre sub regimul instituit de dispoziţiile legale (art. 634 şi urm.).

1

În acest context apreciem că, un coindivizar nu va putea promova singur acţiunea în evacuare, dacă nu are consimţământul celorlalţi comoştenitori.

2

De remarcat, în acest context noua orientare a Codului civil 2011. Precizăm că în practica anterioară, acţiune în revendicarea unui bun aflat în indiviziune a fost respinsă ca inadmisibilă, în lipsa acordului unanim al coindivizarilor; a se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 1474/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 91; CAS I, dec. nr. 1430/1935, în Jurisprudenţa generală 1936, p. 526. 3 Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opoza- bile celorlalţi coproprietari (art. 643 alin. 2 C. civ.).

b). Coindivizarii pot dispune liber şi fără consimţământul celorlalţi de cota-parte ideală de drept ce li se cuvine din bunurile succesorale. Dreptul coindivizarilor liber şi neîngrădit, se referă exclusiv la cota-parte ideală de drept din bunurile succesiunii (şi deci, nu se con- fundă cu bunurile succesorale privite în individualitatea lor). Astfel, dacă un coindivizar are o cotă dintr-un bun al moştenirii (de exemplu, un imobil) el poate dispune liber de această cotă, dar nu va putea înstrăina o parte din bun în materialitatea lui (de exem- plu, etajul I al imobilului) chiar dacă valoarea bunului ar fi mai mică decât valoarea cotei ideale de drept din moştenire. Precizăm că, potrivit legii, cotele-părţi ideale sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri (art. 634 alin. 2 C. civ.). C. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indi- viziune. Codul civil consacră principiul imprescriptibilităţii dreptului de a cere ieşirea din indiviziune. Astfel, potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ., nimeni „nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”, iar moştenitorii pot „cere oricând ieşirea din indiviziune”. În temeiul celor de mai sus şi indiferent de cât timp a trecut de la deschiderea succesiunii, starea de indiviziune poate înceta oricând, fiecare dintre coindivizari putând să ceară ieşirea din indiviziune (dreptul lor fiind imprescriptibil din punct de vedere extinctiv). Ca excepţie, deşi dreptul de a cere împărţeala moştenirii este imprescriptibil (din punct de vedere extinctiv), el poate fi „paralizat” prin uzucapiune. Astfel, în condiţiile art. 930 C. civ., dacă unul dintre coindivizari exercită timp de 10 de ani o posesie utilă pentru sine a unor bunuri ale moştenirii, aflate în

indiviziune, el va putea opune celorlalţi dobândirea 1 proprietăţii exclusive asupra acelor bunuri. În acelaşi context Codul civil dispune că „partajul poate fi cerut chiar şi 1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 215 şi urm.; E. Safta-Romano, op. cit., p. 190; Fr. Deak, op. cit., p. 550; T.S., s. civ., dec. nr. 726/1977, în R.R.D. nr. 11/1977, p. 61.

atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta l-a uzucapat” (art. 675 C. civ.). În acelaşi context, partajul poate fi suspendat convenţional sau judiciar. a). Dacă rămânerea în indiviziune prezintă interes pentru coindivizar, legea permite acestora să încheie o convenţie de menţi- nere a stării de indiviziune pe un termen de maximum 5 ani (art. 672 C.civ.)1. Convenţia de mai sus are ca efect, de regulă, realizarea unui partaj provizoriu (adică o împărţeală care are ca obiect numai posesia şi folosinţa, nu şi 2 proprietatea) . Precizăm însă că partajul folosinţei (mult disputat în doctrină şi practica judiciară) este admis numai prin acordul tuturor coindivi- zarilor, el neputând fi cerut prin acţiune în justiţie. Astfel, singura cale pentru coindivizar de a ieşi din indiviziune este împărţeala 3 definitivă . b). Potrivit art. 673 C. civ., instanţa sesizată cu cererea de partaj „poate suspenda pronunţarea partajului” (?), pentru cel mult un an (pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi copro- prietari). Dacă în cadrul termenului de suspendare, pericolul prejudi- cierii coproprietarilor este înlăturat, la cererea părţii interesate, instanţa poate reveni asupra măsurii (scurtând termenul). Conform dispoziţiilor art. 1143 alin. 1 C. civ., imprescriptibilita- tea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune este imperativă. Astfel, orice manifestare de voinţă (fie că vine din partea testatorului, fie că este o convenţie a comoştenitorilor) care are ca obiect renunţarea la

1

În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi supu- se formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art. 672 C. civ.). 2 Imprescriptibilă este şi „cererea de împărţeală a fructelor produse de bunurile imobile aflate în indiviziune, dacă există în materialitatea lor”; a se vedea T.S, s. civ., dec. nr. 860/1983, în C.D. 1983, p. 87. 3 Într-o opinie contrară soluţiei instanţei supreme, s-a susţinut că „raţiunile practice ar trebui să determine admisibilitatea partajului de folosinţă judiciar”; a se vedea C. Toader, op. cit., p. 148; D.M. FruthOprişan, Examen teoretic al practicii Tri- bunalului Suprem în materia partajului (I), în R.R.D. nr. 5/1988, p. 39. Nu împărtăşim opinia de mai sus, întrucât coindivizarul care nu a primit acordul celorlalţi pentru partajul de folosinţă are la dispoziţie acţiunea în împărţeală.

dreptul de a cere împărţeala şi asumarea obligaţiei de a rămâne în indiviziune este nulă. În final, precizăm că dreptul fiecărui indivizar cu privire la indi- viziunea succesorală este un drept real (şi nu un drept de creanţă) ce poartă asupra unei cote1 părţi ideale din întreaga moştenire . Secţiunea a II-a. Raportul donaţiilor şi al datoriilor § 1. Raportul donaţiilor

A. Definire, avantaje şi delimitare. Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea 2 (art. 1146 alin. 1 C. civ.) . De exemplu, dacă defunctul lasă trei copii şi un patrimoniu în valoare de 100 milioane lei, iar în timpul vieţii a făcut o donaţie (ne- scutită de raport) de 20 milioane lei unuia dintre copii, moştenirea se va împărţi astfel: la masa succesorală de 100 milioane se va adăuga donaţia de 20 milioane lei, după care suma totală (120 milioane lei) se va împărţi egal între cei trei descendenţi (revenind fiecăruia câte 40 milioane lei). În acest fel, copilul gratificat va primi efectiv din moştenire numai 20 milioane lei (ce se vor adăuga celor 20 milioane lei primite în timpul vieţii autorului). Astfel, în baza prevederilor art. 1146 alin. 1 C. civ., sunt obligaţi la raportul datoriilor descendenţii defunctului, precum şi soţul supra- vieţuitor, cu excepţia cazului în care donatorul a dispus scutirea de raport a donaţiei făcute acestuia.

1

„Cât şi asupra fiecărei particule din fiecare bun succesoral”; a se vedea 23 1

I. Adam, A. Rusu, op. cit. (2003), p. 492. 2 Deşi noul Cod civil reglementează raportul donaţiilor în Cartea a IV-a, Titlul IV, Capitolul IV intitulat „Partajul şi raportul” (preluând ordinea instituită de legiui- torul de la 1864) şi potrivit art. 1152 alin. 1 „se realizează în cadrul partajului”, opi- năm că locul raportului ar fi mai potrivit alături de rezerva succesorală, determinarea masei succesorale şi reducţiunea liberalităţilor excesive (de care nu poate fi separat). În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 397-399.

23 0

Raportul donaţiilor se justifică prin aceea că, atunci când de- functul face o donaţie unui viitor moştenitor, care este un descen- dent sau soţul supravieţuitor, se prezumă că el nu are intenţia de a-l favoriza pe acesta în detrimentul celorlalţi moştenitori (din aceleaşi categorii, arătate), ci doreşte să facă numai o anticipare a transmisiunii de drepturi, urmând ca aceasta să fie imputată asupra părţii din moş- tenire ce-i va reveni celui gratificat odată cu deschiderea 1 moştenirii . Raportul donaţiilor obligă donatarul bunurilor raportabile să le readucă la masa succesorală. Donatarul are însă şi unele avantaje de pe urma 2 donaţiei ac- ceptate : – donatarii dobândesc imediat posesia şi folosinţa bunurilor donate, inclusiv dreptul de a culege fructele acestora (până la data deschiderii succesiunii); – la deschiderea succesiunii, donatarul are dreptul să opteze între a veni la moştenire (raportând bunul) sau a renunţa la succe- siune (păstrând bunul susceptibil de raport); – donatarul are dreptul să păstreze în natură bunul primit ca donaţie (în cazul în care este posibil raportul prin echivalent). Raportul donaţiei prezintă asemănări cu reducţiunea liberalită- ţilor şi cu împărţeala moştenirii. a). Raportul donaţiilor se aseamănă cu reducţiunea liberalităţi- lor excesive prin aceea că amândouă au ca efect principal readucerea bunului care formează obiectul liberalităţii la masa succesorală. Cele două instituţii ale dreptului succesoral nu se confundă îns Reducţiunea operează numai când s-a încălcat ă. rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari, se răsfrânge asupra tuturor celor gratificaţi, indiferent dacă sunt moştenitori legali sau nu, şi priveşte atât donaţiile, cât

şi legatele.

1

În doctrină, se precizează că instituţia raportului donaţiilor are ca scop asigurarea egalităţii între descendenţii defunctului, precum şi între aceştia şi soţul supravieţuitor; a se vedea M. Eliescu, op. cit. (II), p. 236; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 535. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 236.

Raportul donaţiilor operează chiar dacă nu s-a încălcat rezerva succesorală, priveşte numai o parte de moştenitori (descendenţii şi soţul supravieţuitor) şi are ca obiect numai donaţiile. b). Raportul donaţiilor prezintă asemănări şi cu partajul succesoral (împărţeala moştenirii), considerente pentru care, de cele mai multe ori, în doctrină, sunt tratate împreună. Abordarea separată a celor două instituţii din prezenta lucrare are în consideraţie şi deosebirile 1 principale dintre ele : – dacă raportul donaţiilor poate fi pretins atât printr-o acţiune de ieşire din indiviziune, dar şi printr-o acţiune separată (extrapartaj) şi este o acţiune personală patrimonială supusă termenului general de prescripţie (ce curge de la data deschiderii moştenirii), în schimb – partajul se solicită printr-o acţiune total independentă şi care este, potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ., imprescriptibilă. Raportul donaţiilor nu se confundă nici cu operaţiunea de sta- bilire a masei de calcul; dacă raportul înseamnă o readucere efectivă la masa succesorală a bunurilor donate, stabilirea masei de calcul este numai fictivă.

B. Condiţiile obligaţiei legale de raport. Pentru ca obligaţia de raport al donaţiilor să fie valabilă, se cer să fie întrunite patru condiţii. a). Succesorul să aibă calitatea de descendent al defunctului sau calitatea de soţ supravieţuitor (în acest ultim caz, numai dacă soţul vine în concurs cu descendenţii defunctului). Ceilalţi moştenitori legali şi legatari nu au obligaţia 2 de raport . De menţionat că descendenţii şi soţul supravieţuitor sunt obli- gaţi la raport „numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în

45 8

cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei” (art. 1146 alin. 2 C. civ.). Rezultă că, potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, dacă de exem- plu, soţul supravieţuitor nu era căsătorit cu defunctul la data în- cheierii donaţiei, el nu are obligaţia de raport.

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 398 şi practica judiciară citată de autor. 2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., vol. II, p. 237.

45 9

Prin descendenţi trebuie înţeles nu numai pe cei din căsătorie, dar şi cei din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi. Precizăm că descendenţii îşi datorează raportul chiar dacă sunt de grade de rudenie diferite (de exemplu, când descendentul donatar vine la moştenire prin reprezentare în concurs cu un alt descendent de un grad de rudenie mai apropiat). b). Moştenitorul (descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu descendenţii) să fi acceptat moştenirea. Nu prezintă relevanţă dacă acceptarea este pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar. În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra libera- litatea primită în limitele cotităţii disponibile (art. 1147 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie la regula de mai sus, prin stipulaţie expresă în con- tractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire „numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal” (art. 1147 alin. 2 C. civ.). c). Moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar. Pentru ca obligaţia de raport să existe, trebuie să fie cumulate calitatea de moştenitor legal cu acea de donatar de către aceeaşi per- soană. Cele două calităţi trebuie să coexiste la momentul deschiderii succesiunii, şi nu la momentul efectuării donaţiei (art. 1146 alin. 1 C. civ.). Precizăm că moştenitorul datorează raportul „numai pentru donaţiile pe care le-a primit personal de la donator” (art. 1149 alin. 1 C. civ.). Rezultă că raportul nu este datorat pentru

altul, ci numai pentru donaţiile primite personal de către cel care este obligat la raport. Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la moşte- nirea donatorului, nu este obligat să raporteze donaţia făcută ascen- dentului său, chiar dacă a acceptat moştenirea acestuia din urmă (art. 1149 alin. 2 C. civ.). În schimb, descendentul donatarului care vine la moştenire prin reprezentare succesorală este obligat să raporteze donaţia primi-

tă de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar dacă nu l-a moştenit pe acesta din urmă (art. 1149 alin. 3 C. civ.). d). Donaţia să nu fi fost scutită de raport (prin voinţa defunctu- lui sau a legii). Precizăm că scutirea de raport nu trebuie să aducă atingere re- zervei succesorale a moştenitorilor rezervatari. Dacă prin donaţia făcu- tă cu scutire de raport s-a încălcat rezerva succesorală a comoştenitorilor, donatarul-moştenitor nu va suporta raportul, dar donaţia va fi supusă reducţiunii în limitele cotităţii disponibile (art. 1147 alin. 2 C.civ.).

C.Persoanele care pot cere raportul donaţiilor. Obligaţia de raport revine descendenţilor şi soţului supra- vieţuitor (când vine în concurs cu descendenţii) şi este reciprocă. Potrivit art. 1148 C. civ., raportul poate fi cerut numai: a) de descendenţii defunctului, când vin în concurs cu alţi des- cendenţi sau cu soţul supravieţuitor gratificat; b) de soţul supravieţuitor, când vine în concurs cu 1 descendenţii ; c) de creditorii personali ai descendenţilor şi soţului supravie- ţuitor, pe cale oblică. Precizăm că dispoziţia noului Cod civil privind dreptul credi- torilor personali a preluat soluţia 2 doctrinei anterioare , care a admis unanim că, pe cale oblică, creditorii personali ai moştenitorilor pot exercita acţiunea de raport în numele şi pe seama debitorilor lor (atunci când moştenirea a fost acceptată pur şi simplu). În acest context apreciem că legatarii, fără deosebire dacă sunt universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, nu pot cere rapor- tul donaţiilor şi nici nu pot trage foloase de pe urma efectuării rapor- tului

3

solicitat de alte persoane .

1

A se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 185/1965, în J.N. nr. 19/1965, p. 160. 2 A se vedea D. Alexandresco, op. cit., tom III, partea a II-a, p. 282; M. Eliescu, op. cit., p. 242; C. Stătescu, op. cit., p. 244; Fr. Deak, op. cit., p. 403. 3 Soluţia se impune, deoarece dreptul legatarilor asupra bunurilor testate se naşte numai la moartea testatorului, iar „a permite legatarilor să ceară raportul donaţiilor făcute de către defunct ar însemna să se încalce principiul irevocabilităţii donaţiilor”; a se vedea R. Popescu, op. cit. (1996), p. 88.

Proba donaţiilor raportabile se va face, în toate cazurile, de către cel care cere raportul. Cel care solicită raportul va fi obligat deci, să facă şi dovada. Întrucât valorifică un drept propriu prevăzut de lege şi nu este parte în contractul de donaţie (fiind terţ în raport cu părţile contrac- tante), cel care solicită raportul va putea folosi orice mijloc de probă admis de lege.

D. Donaţiile supuse raportului. Excepţii. Potrivit art. 1146 alin. 1 C. civ., soţul supravieţuitor şi descen- denţii defunctului sunt obligaţi să readucă la moştenire bunurile pe care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel care lasă moştenirea. Din formularea mai largă a textului de lege, rezultă că în prin- cipiu, toate donaţiile sunt raportabile, indiferent de forma lor. Astfel, sunt raportabile: donaţiile făcute prin act autentic; darurile manuale; donaţiile indirecte (acte juridice inspirate din voinţa de a gratifica, însă înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donaţia propriu-zisă); de exemplu, renunţarea la un drept, remiterea de datorie etc. După cum am arătat, numai donaţiile ca liberalităţi sunt supuse raportului. Există însă şi gratuităţi care deşi, sunt calificate ca donaţii, sunt exceptate de la raportul donaţiilor. Astfel, potrivit art. 1150 alin. 1 C. civ., nu sunt supuse raportulu a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de 1 i: raport . b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse (cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport); c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în

măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părin-

1

Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printrun act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi (art. 1150 alin. 1 lit. a C. civ.).

ţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel; d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat. În cazul de mai sus, scutirea de raport se explică prin pre- zumţia că donatorul a dorit să procure donatarului folosinţa antici- pată a bunurilor donate (ceea ce nu s-ar realiza dacă donatarul ar fi 1 obligat să raporteze şi fructele) . Potrivit art. 1150 alin. 2 C. civ., raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Ca excepţie la dispoziţia de mai sus, dacă bunul a fost reconsti- tuit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indem2 nizaţia a servit la reconstituirea acelui bun .

E. Modurile de efectuare a raportului. Potrivit art. 1151 alin. 1 C. civ., „raportul se face sau prin echi- valent”, adică prin luare mai puţin. De precizat că, prin dispoziţiile noului Cod civil, raportul în natură (care constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului obiect al liberalităţii) este prohibit. Astfel, este „considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură” (art. 1151 alin. 1 C. civ.). Ca excepţie la interdicţia de mai sus, „donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani” (art. 1151 alin. 2 C. civ.).

1

Toate acestea justifică dispoziţia derogatorie a legii şi caracterul ei impe- rativ; a se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 537. 2 În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este supusă raportului, iar dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar (art. 1150 alin. 2 C. civ.).

Raportul prin luare mai puţin (prin echivalent) dă posibilitatea moştenitorului obligat la raport să păstreze bunul donat, restituind valoarea lui şi se 1 poate realiza pe trei căi (1151 alin. 3 C. civ.) . a). Prin preluare. Conform prevederilor art. 1151 alin. 4 C. civ., raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală de către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi calitate cu cele care au format obiectul donaţiei, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia. Deci, comoştenitorii cărora li se datorează raportul iau din ma- sa succesorală o parte egală cu valoarea donaţiei raportabile, pe cât posibil formată din obiecte de aceeaşi natură cu cele donate, după care restul bunurilor moştenirii se împarte între toţi comoştenitorii. Regula cuprinsă de art. 1151 alin. 4 C. civ. este aplicabilă atât bunurilor mobile, cât şi celor imobile. De exemplu, defunctul a lăsat doi copii A şi B şi bunuri în valoare de 10 milioane lei (iar în timpul vieţii a donat copilului A un bun în valoare de 2 milioane lei). Copilul B va lua din masa succesorală bunuri în valoare de 2 milioane lei, iar restul de 8 milioane lei se va împărţi, în mod egal, între copiii A şi B, fiecare luând câte 4 milioane lei. În final, copilul A va lua 4 milioane lei, plus donaţia de 2 milioane lei, iar copilul B va lua 6 milioane lei. b). Prin imputaţie. În această situaţie, valoarea bunurilor ce urmează a fi supuse raportului va fi reunită fictiv la masa succesorală. Valoarea donaţiei se scade din partea cuvenită moştenitorului obligat la raport, astfel încât acesta din urmă va culege o porţiune care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei (art. 1151 alin. 5 C. civ.). De exemplu, masa succesorală va fi de 12 milioane lei, din care 10 milioane lei activul brut şi 2 milioane lei donaţia supusă raportului. Cei doi copii ai defunctului au dreptul la câte 6 milioane lei. În cazul

copilului A (care a primit donaţia), valoarea bunului donat (2 milioane lei) se scade din partea sa succesorală (6 milioane lei), el urmând să primească bunuri în valoare de 4 milioane lei. Astfel, copilul A va primi bunuri în valoare de 4 milioane lei şi va rămâne cu donaţia raportabilă de 2 milioane lei, iar copilul B va

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 406-408.

primi bunuri în valoare de 6 milioane lei, în acest fel egalitatea dintre comoştenitori fiind asigurată. c). Prin bani. În acest caz, cel obligat la raport va aduce la masa succesorală o sumă de bani ce reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare ce corespunde cotei sale succesorale (art. 1151 alin. 6 C. civ.). În această situaţie, este de presupus ca valoarea donaţiei să fie mai mare decât valoarea părţii din 1 moştenire cuvenite moştenitorului gratificat . De exemplu, defunctul a lăsat doi copii A şi B, a lăsat bunuri în valoare de 10 milioane lei, iar în timpul vieţii a donat copilului A un bun în valoare de 12 milioane lei. În baza prevederilor art. 752 C. civ., copilul A poate renunţa la moştenire păstrând bunul donat. În cazul acceptării forţate sau a decăderii din beneficiul de inventar însă, copilul A va depune la masa succesorală suma de 12 milioane lei, care reprezintă valoarea bunului donat.

F. Evaluarea bunului raportat. În vederea efectuării raportului prin echivalent, pentru eva- luarea bunului donat, în principal se va lua în considerare valoarea acestuia la momentul judecăţii. În subsidiar, se va ţine cont şi de starea bunului din momentul încheierii donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie (art. 1153 alin. 1 C. civ.). Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data rapor-

1

De obicei, în acest caz, donatarul renunţă la moştenire pentru a păstra donaţia, dar în cazul unei acceptări forţate, ca urmare a dosirii unor bunuri succe- sorale; în cazul decăderii din beneficiu de inventar, raportul se face în bani şi are caracterul unui raport prin luare mai puţin; a se vedea R. Popescu, op. cit. (1996), p. 93-94.

tului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui 1 la momentul dobândirii (art. 1153 alin. 2 C. civ.). Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului (art. 1153 alin. 3 C. civ.). În cazul în care bunul donat (raportat în natură) a suportat ameliorări sau degradări, donatarul are drepturi şi obligaţii aferente, corespunzător situaţiei date (art. 1154 C. civ.). În contextul de mai sus, donatarul are dreptul să recupereze, proporţional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile până la data raportului (art. 1154 alin. 1 C. civ.). În schimb, donatarul este răspunzător de toate degradările şi deteriorările care au micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile. (art. 1154 alin. 2 C. civ.). Donatarul are un drept de retenţie asupra bunul donat până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru cheltuielile justifi- cate, afară de cazul în care creanţa lui se compensează cu despăgu- birile pe care le datorează (art. 1154 alin. 3 C. civ.). G. Căile de realizare a raportului donaţiilor. În general, raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească (art. 1152 alin. 1 C. civ.). În baza principiului libertăţii de voinţă, nimeni nu poate împie- dica pe succesori să aplice reglementările referitoare la raportul do- naţiilor, prin bună învoială, în cadrul procedurii succesorale notariale (art. 81 alin. 3 din Legea nr. 36/1995). Dacă însă între părţi există neînţelegeri, ele vor fi soluţionate de instanţa de judecată în cadrul acţiunii pentru raportul donaţiilor (art. 78 din Legea nr. 36/1995).

1

Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în consi- derare (art. 1153 alin. 2 C. civ.).

Ca efect al raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu excepţia ce- lor care au renunţat în mod expres la raport (art. 1152 alin. 2 C. civ.). Acţiunea pentru raportul donaţiilor poate fi făcută fie în cadrul unei acţiuni pentru partaj, fie separat (înainte sau ulterior partajului), ea având un caracter personal, deoarece poate fi intentată exclusiv împotriva moştenitorilor donatari, nu şi împotriva terţilor. Fiind o acţiune personală cu caracter patrimonial, acţiunea de raport se prescrie în termen de 3 ani (fiind supusă prescripţiei chiar atunci când este formulată în cadrul acţiunii de partaj, care este im- prescriptibilă). Termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii moştenirii. § 2. Plata datoriilor În principiu, plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii se face după efectuarea partajului succesoral.

A. Divizibilitatea de drept a pasivului succesoral. Obligaţia de plată a datoriilor şi sarcinilor moştenirii revine moştenitorii universali şi cu titlu universal, proporţional cu cota suc- cesorală ce îi revine fiecăruia (art. 1155 alin. 1 C. civ.). Creditorii ale căror creanţe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut înainte de deschi- derea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile aflate în indivi- ziune, înainte de 1 partajul succesoral (art. 1155 alin. 2 C. civ.) . Potrivit art. 1155 alin. 1 C. civ., regula divizării de drept a pasi- vului succesoral nu se aplică dacă: a) obligaţia este indivizibilă; b) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată asupra unui astfel de bun; 24 1

c) obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei 1

De asemenea, creditorii creanţelor ce provin din conservarea sau admi- nistrarea moştenirii pot solicita executarea silită asupra acestor bunuri (art. 1155 alin. 2 C. civ.).

24 0

va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător; d) unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia. În acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reduc- ţiunii dacă este cazul.

B. Plata creditorilor. Creditorii personali ai moştenitorilor pot urmări partea aces- tora din bunurile moştenirii, numai după efectuarea partajului succe- soral (art. 1156 alin. 1 C. civ.). Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice persoană ce justi- fică un interes legitim pot să ceară partajul în numele debitorului lor, pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială sau pot să intervină în procesul de partaj (art. 1156 alin. 2 C. civ.). Potrivit art. 1156 alin. 3 C. civ., ceilalţi moştenitori pot obţine respingerea acţiunii de partaj introduse de către creditor, plătind datoria în numele şi pe seama moştenitorului debitor. Creditorii personali ai moştenitorilor pot solicita revocarea partajului fără a fi obligaţi să dovedească frauda copărtaşilor însă numai dacă, deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fără să fi 1 fost convocaţi. Din bunurile moştenirii atribuite la partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului (art. 1156 alin. 5 C. civ.). Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii este aplicabil şi legatarilor cu titlu particular atunci când obiectul legatului nu constă într-un bun individual determinat (art. 1156 alin. 6 C. civ.). Dacă un moştenitor universal sau cu titlu

universal care, din cauza garanţiei reale sau din orice altă cauză, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa (din cauza garanţiei reale sau din orice altă cauză), el are un drept de regres împotriva celorlalţi moşte- nitori. 1

În toate celelalte cazuri, acţiunea în revocarea partajului rămâne supusă dispoziţiilor privitoare la acţiunea revocatorie (art. 1156 alin. 4 C. civ.).

Dreptul de regres, în situaţi de mai sus, operează însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor (art. 1157 alin. 1 C. civ.). Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal este insolvabil, partea lui din pasivul moştenirii se împarte între toţi ceilalţi în proporţie cu cotele succesorale ale fiecăruia (art. 1157 alin. 2 C. civ.). De precizat că moştenitorul are dreptul de a cere plata crean- ţelor pe care le are faţă de moştenire de la ceilalţi moştenitori, ca orice alt creditor al 1 moştenirii.

C.Raportul datoriilor. În doctrină, readucerea bunurilor donate de defunct şi a dato- riilor pe care anumiţi moştenitori leau avut faţă de acesta, la masa succesorală, este cunoscută sub denumirea de obligaţie de raport. Astfel, dacă un moştenitor are o datorie faţă de succesiune, ea se lichidează „nu prin plată sau prin dare în plată, ci prin instituţia rapor- tului în modalitatea 2 luării mai puţin” . Pentru ca raportul datoriilor să existe, trebuie să fie îndeplinite două condiţii: a) să existe mai mulţi moştenitori (comoştenitori); b) comoştenitorul să aibă o datorie faţă de moştenire. Prin raportul datoriilor se urmăreşte realizarea egalităţii dintre comoştenitori. Natura juridică a raportului datoriilor este o problemă contro- versată în literatura de specialitate. Apreciem că raportul datoriilor „se aplică tuturor succesorilor universali sau cu titlu universal care vin la împărţeală, iar nu numai descendenţilor sau soţului supravieţuitor în concurs cu 3 descendenţii” .

47 8

1

În privinţa părţii din datorie care îi revine, moştenitorului îi sunt aplicabile dispoziţiile pertinente din materia stingerii obligaţiilor. 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 412. 3 A se vedea C. Toader, op. cit. (1996), p. 160-161.

47 9

Potrivit legii, dacă la data partajului succesoral, un moştenitor are o datorie certă şi lichidă faţă de moştenire, aceasta se lichidează prin luare mai puţin (art. 1158 alin. 1 C. civ.). Când un moştenitor are mai multe datorii faţă de moştenire care nu sunt acoperite cu partea sa din bunurile moştenirii, acestea „se sting proporţional prin raport în limita părţii respective” (art. 1158 alin. 2 C. civ.). De precizat că raportul datoriilor nu operează în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are faţă de moştenire. Însă în cazul în care moştenitorul este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii se poate prevala de compensaţia legală, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile acesteia (art. 1158 alin. 3 C. civ.). Ca excepţie, prin acordul tuturor moştenitorilor, raportul datorii- lor se poate realiza şi înainte de partajul succesoral (art. 1158 alin. 4 C.civ.)1. În concluzie raportul datoriilor nu este o simplă plată, ci repre- zintă o lichidare în cadrul împărţelii. Raportul datoriilor creează următoarele avantaje pentru co- moştenitori: a) înlătură concursul creditorilor moştenitorului debitor; b) comoştenitorii au dreptul la dobândă pentru datorie, din momentul deschiderii succesiunii; c) raportul este permis şi pentru datoriile neajunse 2 încă la scadenţă . De exemplu, într-un caz defunctul a lăsat trei fii (A, B şi C) şi bunuri în valoare de 30 milioane lei, iar unul dintre fii (A) era dator tatălui său cu suma de 3 milioane lei. Suma de 3 milioane lei reprezintă o creanţă succesorală care se divide între cei trei fii, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din datorie (un milion). În acest fel, fiul A este debitor pentru 3 milioane lei şi creditor pentru 1 milion lei (datorând lui B şi C 2 milioane lei).

1

Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului pot fi executate şi împotriva moştenitorilor săi, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă (art. 1159 C. civ.). 2 A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 514.

Dacă s-ar aplica dreptul comun, pentru cota de 1/3 (1 milion lei) ce-i revine fiului A, ar opera confuziunea, iar fiii B şi C, ca simpli cre- ditori, vor suporta concursul celorlalţi creditori şi chiar riscul insolvabilităţii fiului A. Deoarece soluţia dreptului comun ar fi nedreaptă, legea a prevăzut instituţia raportului, conform căreia se va lichida datoria copilului A. Astfel, fie fiii B şi C vor lua bunuri din masa succesorală până la concurenţa sumei de 2 milioane lei, înainte de împărţeală (partaj), fie creanţa de 3 milioane lei va fi cuprinsă în lotul debito- rului, care va lua mai puţin din 1 alte bunuri . Secţiunea a III-a. Partajul (împărţeala) moştenirii În mod tradiţional partajul moştenirii se studiază sub două aspecte: partajul de drept comun şi partajul de ascendent. § 1. Partajul moştenirii (dreptul comun) 2

Prin împărţeală ia sfârşit indiviziunea succesorală, bunurile aflate în indiviziune trecând în proprietatea exclusivă a coindiviza- rilor, potrivit cotei-părţi la care are dreptul fiecare. Împărţeala (partajul) succesoral este operaţiunea juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui coindivizar 3 şi determinate în materialitatea lor . În conformitate cu prevederile art. 1143 alin. 1 C. civ., nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce înseamnă că în dreptul naţional indiviziunea silită este exclusă. În condiţiile legii, este însă admisă indiviziunea voluntară. Încetarea stării de indiviziune prin partaj poate fi cerută ori- când (afară de cazul când partajul a fost suspendat) prin lege, prin act juridic ori prin hotărâre judecătorească (art. 669 C. civ.).

Ca excepţie la regula de mai sus, prin dispoziţiile noului Cod civil, părţile sau instanţa de judecată pot suspenda temporar partajul. 1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 257. În materie succesorală termenii de „partaj” şi „împărţeală” au acelaşi înţeles (sunt sinonimi). Opinăm în favoarea termenului de „împărţeală”, consacrat în timp. 3 A se vedea C. Stătescu, op. cit. (1967), p. 234. 2

Astfel, potrivit art. 672 C. civ., convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi 1 supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege . Tot astfel, potrivit art. 673 C. civ., instanţa de judecată sesizată cu cererea de partaj „poate suspenda pronunţarea partajului” (s.n.) pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, poate reveni asupra măsurii.

A. Partajul de drept comun, succesoral şi judiciar. Împărţeala (partajul) este o modalitate prin care moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul nu este însă singura modalitate de încetare a indiviziunii (el este cel mai des întâl- nit în practică), însă partajul constituie dreptul comun aplicabil orică- rei forme de împărţeală. Împărţeala poate avea loc prin bună învoială, iar, 2 în caz con- trar, va putea fi realizată pe cale judiciară . Partajul inter vivos (care constituie şi dreptul comun în materie) este reglementat în Cartea a III-a, Capitolul IV, Secţiunea a 5-a „Par- tajul” art. 669-686 C. civ. Partajul succesoral este reglementat în Cartea a IV-a, Titlul IV, Capitolul IV „Partajul succesoral şi raportul”, art. 1143-1145 şi art. 1160-1163 C. civ. Partajul judiciar este reglementat ca o procedură 1 14 3 specială în art. 673 -673 C. proc. civ.

1

Potrivit art. 678 alin. 4 C. civ., convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi opuse creditorilor numai dacă, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată certă în cazul bunurilor

mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege. 2 Acţiunea de ieşire din indiviziune nu trebuie confundată cu acţiunea în petiţie de ereditate. Deosebirea constă în faptul că la partaj nu se contestă calitatea de moştenitor; în schimb, ori de câte ori într-o acţiune de partaj se contestă această calitate, va trebui introdusă o acţiune în petiţie de ereditate. 3 1 Potrivit art. 673 C. proc. civ., partajul judiciar se realizează după aceleaşi norme indiferent că este vorba de o proprietate comună în indiviziune (care are ca

B. Persoanele care pot cere partajul. Partajul moştenirii se face cu respectarea unor condiţii genera- le de fond ce privesc: persoanele care pot cere împărţeala; capacita- tea cerută de lege pentru a cere partajul; autorizaţii (dacă este cazul). Ieşirea din indiviziune poate fi cerută astfel de: coindivizarii (comoştenitorii), creditorii personali ai moştenitorilor, cesionarii drepturilor succesorale şi procurorul (art. 45 alin. 1 C. proc. civ.). Comoştenitorii, moştenitori legali şi testamentari aflaţi în indiviziune pot cere împărţeala. Astfel, legitimitatea procesuală activă aparţine oricăruia dintre 1 titularii dreptului de proprietate comună . Precizăm că, dintre moştenitorii testamentari, doar legatarii universali şi cei cu titlu universal au 2 această posibilitate . În principiu, exercitarea acţiunii de împărţeală nu este condiţio- nată de înscrierea în cartea funciară, partajul având efecte decla- rative, şi nu translative de proprietate. Creditorii personali ai succesorilor pot cere, de asemenea, împărţeala. Ei au dreptul de a cere partajul în numele debitorului lor sau pot continua acţiunea de 3 împărţeală pe care debitorul lor o începuse .

obiect o universalitate de bunuri), de o coproprietate (care are ca obiect un bun indi- vidual) sau de o proprietate comună în devălmăşie (care are ca obiect bunurile comune ale soţilor); a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011), p. 451. 1 Cel care ia iniţiativa declanşării procedurii judiciare va trebui să cheme în judecată pe toţi coindivizarii sau coproprietarii, deoarece, altfel, potrivit art. 797 C. civ., împărţeala este nulă; a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011), p. 452.

2

Legatarii cu titlu particular dobândesc, de la data deschiderii succesiunii, un drept privit ut singuli; a se vedea D. Chirică, op. cit, (2003), p. 517. 3 Creditorii personali ai moştenitorilor trebuie să ceară partajul deoarece în faza indiviziunii succesorale nu pot urmări partea acestora din bunurile moştenirii (art. 1156 alin. 1 C. civ.). pentru ca acţiunea să nu fie considerată prematură, ei trebuie să facă dovada lipsei oricăror bunuri personale ale debitorului; a se vedea CAB, sec. a III-a civ., dec. 273/2008 în M. Paraschiv, Partajul judiciar. Practică judi- ciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 121.

În general, literatura de specialitate a apreciat că acest dreptul creditorilor personali de a cere împărţeala este o aplicaţie a acţiunii oblice, prevăzută de art. 1560 1 C. civ. Potrivit art. 679 alin. 1 C. civ., creditorii personali ai coindiviza- rilor vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coindivizari ori de un alt creditor. Cesionarii de drepturi succesorale ale comoştenitorilor au drep- tul să ceară împărţeala moştenirii, întrucât ei se subrogă coindivizari- lor 2 cedenţi . În schimb dobânditorul unor bunuri privite ut singuli nu are acest drept deoarece el nu îl înlocuieşte pe autorul său în indiviziune. Întrucât acţiunea în partaj nu are un caracter strict personal, putând fi promovată şi de alte persoane decât coindivizarii, ea va putea fi introdusă şi de procuror, în temeiul art. 45 C. proc. civ. Mai precizăm că în procesul de partaj mai pot interveni şi terţe persoane, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea uneia din părţile ini- ţiale. De exemplu, Ministerul Public va putea cere împărţeala pentru asigurarea protecţiei unor interese generale.

C.Capacitatea necesară pentru a cere partajul. Întrucât împărţeala are numai caracter declarativ (şi nu translativ), prin această operaţiune comoştenitorii nu înstrăinează şi nici nu dobândesc drepturi noi. Datorită însă consecinţelor pe care le poate provoca asupra patrimoniilor, legea asimilează împărţeala, sub aspectul capacităţii, unui act de dispoziţie. Astfel, pentru a participa valabil la împărţeală, coindivizarii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

1

În doctrină s-a susţinut că, dacă creditorii au un titlu executoriu, ei acţio- nează în nume propriu, şi nu pe calea acţiunii oblice, consecinţa fiind inopozabilitatea faţă de creditori a convenţiilor de menţinere a stării de indiviziune (în temeiul art. 728 alin. 2 C. civ.); a se vedea C. Turianu, V. Stoica, Partajul bunurilor care for- mează obiect de executare silită sau asupra cărora au fost luate măsuri asigurătorii, în R.R.D. nr. 3/1985, p. 2529. 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 553; T.S, s. civ., dec. nr. 1941/1986, în C.D. 1986, p. 101.

În consecinţă, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie) nu pot cere împărţeala decât prin reprezentant legal (părinte sau tutore). Potrivit art. 144 alin. 2 C. civ., tutorele poate să facă acte de împărţeală pe seama minorului numai cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Actele încheiate cu nerespec- tarea 1 dispoziţiilor în cauză sunt anulabile . Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14-18 ani) pot cere personal împărţeala moştenirii, dar cu încuviin- ţarea prealabilă a ocrotitorilor legali. Astfel, când un coindivizar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal (art. 674 C. civ.). Dacă unul dintre coindivizari este dispărut, instanţa de jude- cată este obligată să sesizeze autoritatea tutelară pentru numirea unui curator, după care procesul va continua, în contradictoriu şi cu cel 2 care este numit curator (art. 178 pct. c C. civ.) . De menţionat că legea nu impune existenţa vreunei autorizaţii administrative pentru efectuarea partajului. Dacă însă prin împăr- ţeala în natură a unor construcţii se ajunge la modificări arhitecto- nice, este necesară obţinerea unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, eliberată de primărie sau prefectură, în condiţiile Legii nr. 50/1991, republicată şi modificată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.

D. Obiectul partajului succesoral. Obiectul material al împărţelii îl constituie masa indiviză alcă- tuită, în principiu, din toate bunurile

asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului (existente la data deschiderii moştenirii).

1

În acest caz, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă (art. 143 alin. 3 C. civ.). 2 A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1163/1970, în Repertoriu... 1969-1975, p. 218.

Deoarece patrimoniul succesoral este compus dintr-un activ şi un pasiv, împărţeala ar trebui să aibă în vedere toate elementele active şi pasive ale acestui patrimoniu. Împărţeala nu are însă ca obiect toate aceste elemente, deoarece sunt bunuri care au existat în patrimoniul defunctului, dar care nu vor face obiectul împărţelii şi bunuri care nu se aflau în patrimoniul lui de cuius, dar care vor fi supuse împărţelii. Creanţele şi datoriile celui decedat nu fac obiectul împărţelii, întrucât, în principiu, ele se împart în momentul deschiderii moşte- nirii, de plin drept, între comoştenitorii universali sau cu titlu univer- sal 1 proporţional cu cota fiecăruia (art. 1155 alin. 1 C. civ.) . a). Bunurile care pot face obiectul împărţelii. În principiu, pot face obiectul partajului toate bunurile care există în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii. Astfel, drepturile reale cu privire la bunurile aflate în patri- moniul defunctului (de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de superficie etc.) la data deschiderii moştenirii vor intra, în principiu, la împărţeală. Tot aşa şi drepturile de creanţă referitoare la: restituirea unui împrumut acordat de defunct, obligaţia de plată a preţului pentru un bun vândut de defunct etc. Dacă bunurile ce urmează a fi împărţite fac parte din două sau mai multe moşteniri diferite, instanţa va fi obligată să stabilească bu- nurile care intră în masa fiecărei succesiuni, apoi partajul se va face în ordinea deschiderii succesiunilor (separat sau în cadrul aceluiaşi proces). Bunuri care fac obiectul partajului, deşi nu existau la data deschiderii moştenirii. În această categorie intră următoarele bunuri: – fructele naturale, civile şi industriale produse de un bun succesoral după data deschiderii succesiunii; Doctrina şi practica judecătorească au apreciat că

fructele sporesc masa succesorală prin

1

Dacă drepturile şi obligaţiile defunctului faţă de terţi se împart între moştenitori şi nu vor forma obiectul împărţelii; în schimb, vor fi partajate drepturile şi obligaţiile între comoştenitori.

accesiune şi s-a admis că acestea se cuvin coindivizarilor, urmând ca fiecare comoştenitor să le 1 culeagă potrivit cotei sale de proprietate ; – bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducţiunii liberalităţilor excesive; – bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al raportului donaţiilor; – bunuri care sunt aduse la masa succesorală ca urmare a sub- rogaţiei cu titlu universal (de exemplu, preţul bunurilor moştenirii care au fost înstrăinate). b). Bunuri care nu pot face obiectul împărţelii. Deşi existau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, nu sunt supuse partajului următoarele bunuri: – bunurile individual determinate sau creanţele lăsate de defunct cu titlu de legat particular (acestea cuvenindu-se legatarului, la deschiderea succesiunii); – adăugirile şi îmbunătăţirile efectuate bunurilor de către unul sau unii dintre copărtaşi; – bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate comună forţată sau perpetuă. c). Bunuri cu regim special de partajare. În această categorie intră bunurile care constituie amintiri de familie (bunuri ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mărturie istoriei acesteia). Sunt incluse categoria amintirilor de familie bunuri precum corespondenţa purtată de membrii familiei, arhivele familiale, deco- raţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele, pre- cum şi orice alte bunuri cu semnificaţie morală deosebită pentru respectiva familie (art. 1141 alin. 2 C. civ.). Potrivit art. 1142 alin. 1 C. civ., moştenitorii pot ieşi din indi- viziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie numai prin partaj voluntar.

25 1

1

A se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 208-210; L. Mihai, loc. cit., p. 23-25; Fr. Deak, op. cit., p. 560.

25 0

În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în indiviziune (art. 1142 alin. 2 C. civ.). Pe durata indiviziunii, prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea instanţei, amintirile de familie sunt depo- zitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre moştenitori sau în 1 locul convenit de ei (art. 1142 alin. 3 C. civ.) . Mai precizăm că în doctrină şi în practica judiciară, a fost mult disputată problema protejării construcţiile edificate de defunct pe terenul proprietatea altei persoane. Ne raliem opiniei după care se impune să se facă distincţia între situaţia când defunctul a construit pe terenul altuia cu acordul proprietarului terenului, de situaţia când a construit fără acordul lui. Astfel, în prima situaţie, constructorul va dobândi un drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra tere- nului (aflându-ne în prezenţa unui drept de superficie) şi deci construcţia va intra în masa succesorală. În cea d-a doua situaţie, proprietarul terenului, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, va dobândi 2 şi proprietatea construc- ţiei . În acest caz, dreptul constructorului este un drept de creanţă, astfel că ceea ce se va împărţi între comoştenitori va fi valoarea construcţiei (obiectul împărţelii fiind valoarea 3 construcţiei, şi nu dreptul de proprietate asupra ei) . În legătură cu evaluarea bunurilor ce formează masa succe- sorală supusă partajului, contribuţia principală revine practicii judi- ciare. Apreciem însă că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile perti- nente privind evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent dar şi cele privind ameliorările şi degradările bunului în cazul rapor- tului în natură (art. 1153 şi 1154 C. civ.).

1

De precizat în acest context că, moştenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locaţiune fără acordul unanim al coindivizarilor (art. 1142 alin. 3 C. civ.). 2 A se vedea V. Stoica, Momentul în care se naşte dreptul de accesiune imobiliară artificială, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 33; E. Safta-Romano, op. cit., p. 211. 3 A se vedea T. S., s. civ., dec. nr. 1378/1986, în R.R.D. nr. 5/1987, p. 62.

În general cu ocazia evaluării, părţile sunt libere să stabilească ele însele valoarea bunurilor supuse împărţelii sau să aleagă orice mod de evaluare neutru (conform criteriilor valorii de circulaţie). Practica judiciară a statuat că o evaluare corectă şi reală tre- buie să aibă în vedere starea fizică în care se aflau bunurile în momentul deschiderii succesiunii, dar valoarea luată în calcul este cea de la data 1 partajului . La evaluarea terenurilor se va ţine seama de unele criterii, pre- cum: categoria de folosinţă şi clasa, calitatea, fertilitatea, importanţa economică, destinaţia, amplasamentul construcţiilor, preţurile prac- ticate în 2 zonă etc. Când obiectul partajului este un bun de valoare (construcţii, bijuterii etc.), la împărţeală va trebui să se ţină seama de valoarea de circulaţie din momentul evaluării, în vederea asigurării unei egalităţi a părţilor 3 interesate în efectuarea partajului . Valoarea bunurilor supuse partajului se determină, de regulă, prin expertiză. În încheierea precizăm că partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune. Astfel, pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar (art. 684 alin. 3 C. civ.). E. Formele partajului succesoral. Potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ., „nimeni nu poate 4 fi obligat a rămâne în indiviziune” , astfel, împărţeala moştenirii poate fi cerută oricând. Partajul moştenirii se poate face „prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească” – art. 670 C. civ.).

1

A se vedea T. S., s. civ., dec. nr. 1930/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 93. 2 A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 600/1992, în Dreptul nr.

49 8

10/1992, p. 92; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1288/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 94-95. 3 Pentru detalii privind evaluarea construcţiilor, a se vedea şi A. Cristian, Fl. Baias, Consideraţii referitoare la preţurile actuale ale locuinţelor, în Dreptul nr. 1/1993, p. 47. 4 Dispoziţia art. 728 este de aplicare generală (deci nu numai indiviziunilor succesorale) şi, întrucât este de ordine publică, nu poate fi modificată prin convenţia părţilor.

49 9

a). Partajul voluntar (împărţeala prin bună învoială). În conformitate cu dispoziţiile art. 1144 alin. 1 C. 1 civ., partajul voluntar prin convenţia părţilor) se realizează când sunt îndeplinite trei condiţii: a) sunt prezenţi toţi comoştenitorii; b) comoştenitorii au capacitatea deplină de exerciţiu; c) toţi comoştenitorii sunt de acord cu realizarea împărţelii pe această cale. Precizăm că cea de a treia condiţie nu se regăseşte expres în dispoziţiile art. 1144 alin. 1 C. civ. Deoarece însă, în cazul îndeplinirii primelor două condiţii, în condiţiile legii „partajul se poate realiza prin bună învoială”, înţelegem că prin acordul comoştenitorilor se poate realiza şi pe cale 2 judecătorească . Neîndeplinirea condiţiilor de mai sus se sancţionează cu nuli- tatea actului de partaj voluntar. De precizat că nulitatea relativă a partajului prin bună învoială nu poate fi invocată de coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite (art. 685 C. civ.). Potrivit noului Cod civil, în situaţia în care nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, atunci „se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai scurt termen”, „iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

1

Prin partajul amiabil, copartajanţii îşi repartizează, de comun acord, moşte- nirea; a se vedea Fr. Terré, Y. Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 739. 2 Apreciem că dispoziţia anterioară (corespunzătoare) avea o formulare mai

precisă. Astfel, potrivit art. 730 din Codul civil de la 1864 „(1) Dacă toţi erezi sunt pre- zenţi şi majori, se poate împărţi între dânşii, oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi” (s.n.). „(2) Dacă toţi erezii nu sunt prezenţi sau dacă între dânşii sunt minori sau interzişi, atunci se vor putea pune peceţi pe efectele succesiunii în cel mai scurt termen, sau după cererea erezilor sau după aceea a procurorului tribunalului de primă instanţă”. Rezultă că reglementarea de la alin. 2 privea exclusiv partajul judiciar.

exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele 1 dispărute” (art. 1144 alin. 2 C. civ.) . Ca regulă, potrivit art. 1144 alin. 1 C. civ., partajul prin bună învoială se poate realiza în forma şi prin actul pe care părţile le convin (chiar şi verbal, proba lui urmând a fi făcută în condiţiile art. 1191 2 C. civ.) . Când împărţeala prin bună învoială se realizează în cursul procedurii necontencioase notariale actul de împărţeală executat de notarul public constituie înscris autentic (art. 81 alin. 3 din Legea nr. 36/1995). Dacă printre bunurile succesorale se află imobile, şi convenţia de partaj trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nuli- tăţii absolute. Partajul voluntar se poate realiza şi în faţa instanţei de jude- cată. În această situaţie, dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţeala bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este 3 cazul, a ocrotitorului legal . În cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anu- mitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri (art. 4 673 alin. 3 C. proc. civ.). b). Partajul judiciar. Când împărţeala prin bună învoială nu se doreşte sau nu se poate face, partajul bunurilor succesorale urmează a fi făcut pe cale judecătorească.

1

Din dispoziţiile contradictorii ale art. 1144 alin. 2 C. civ., nu se înţelege dacă situaţia reglementată este supusă partajul voluntar sau partajului judiciar.

2

În cazul partajului verbal, existenţa lui va trebui dovedită neîndoielnic, 2 neputând fi dedusă din stări de fapt echivoce ; a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1238/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 68; C.S.J., s. civ., dec. nr. 884/1992, în Dreptul nr. 11/1992, p. 84. 3 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011), p. 456.

Comoştenitorii pot cere direct împărţeala pe cale judecăto- rească (fără o prealabilă încercare de 1 împărţeală prin bună învoială) . Partajul judiciar este obligatoriu: – când vreunul din titularii dreptului de proprietate comună lipseşte; – când printre proprietari se găsesc persoane lipsite de capa- citate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorităţi tutelare pentru un partaj voluntar; În principiu, competenţa (materială) aparţine judecătoriei. Dacă însă obiectul cererii are o valoare de peste 1 miliard lei, com- petenţa pentru judecata în 2 primă instanţă aparţine tribunalului . Competenţa teritorială este stabilită în favoarea instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului (art. 14 C. proc. civ.), chiar dacă în masa succesorală s-ar afla un bun imobil situat în raza altei instanţe. În principiu, sesizarea instanţei de judecată va avea loc printr-o cerere de chemare în judecată, în care vor figura toţi comoştenitorii. 3 În conformitate cu dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. , împărţeala judecătorească poate avea loc şi la cererea a cel puţin unuia din coindivizari, însă partajul nu se poate 4 judeca în lipsa unuia dintre comoştenitori . Cererea de partaj va cuprinde numele defunctului, averea acestuia, numele şi prenumele moştenitorilor, cotele cuvenite aces- tora, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct etc. Cererea de partaj va fi admisă, în principiu, printro încheiere care constată calitatea de comoştenitori a părţilor, cotele ce li se cuvin, bunurile care alcătuiesc masa succesorală, precum şi dacă 1

A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 1401/1985, în R.R.D. nr. 5/1986, p. 82. 2 Tribunalul este competent să judece chiar şi o cerere sub

această valoare, în temeiul art. 17 C. proc. civ., când se formulează o cerere accesorie sau incidentală într-o cerere de chemare în judecată ce este de competenţa tribunalului ca primă instanţă; a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011) p. 452-453. 3 În practica judiciară s-a pus întrebarea dacă pârâtul s-ar putea opune la admiterea acţiunii în împărţeală. Soluţia este că, odată învestită, instanţa trebuie să procedeze la împărţeală (conform art. 728 C. civ., „nimeni nu este obligat a rămâne în indiviziune”); a se vedea, C. Toader, op. cit., p. 163. 4 Cel lipsă putând formula o nouă acţiune de împărţeală; a se vedea, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 673/1982, în R.R.D. nr. 3/1983, p. 66.

împărţeala se va face prin tragere la sorţi, prin atribuire în natură sau dacă bunurile vor fi scoase la licitaţie. Instanţa de judecată nu are latitudinea de a efectua partajul succesoral numai pentru o parte din comoştenitori (urmând ca cealaltă parte să rămână în 1 indiviziune) . Procedura partajului judiciar se desfăşoară, în principiu, în două etape: cea de admitere în principiu şi cea a pronunţării hotărârii de ieşire din indiviziune. Când cauza este simplă şi când instanţa are suficiente ele- mente probatorii, nu este necesară pronunţarea unei încheieri de admitere, putându-se 2 trece direct la soluţionarea în fond . Cererea de partaj poate fi introdusă oricând, deoarece este imprescriptibilă extinctiv şi împotriva ei se pot opune numai existenţa unui partaj voluntar şi prescripţia achizitivă (dacă posesia întruneşte condiţiile prevăzute de lege). În ceea ce priveşte modalităţile de realizare a partajului, instanţa de judecată va hotărî, prin încheierea de admitere în principiu, dacă partajul se va face prin tragerea loturilor la sorţi, prin atribuire sau 5 dacă bunurile vor fi scoase la vânzare (art. 673 alin. 2, 10 11 art. 673 şi art. 673 C. proc. civ.). Potrivit art. 676 alin. 1 C. civ., partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar. Dacă bunul este „indivizibil ori nu este comod partajabil” în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri: – atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la 3 cererea acestora ; – vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea 1

Comoştenitorul reclamant are obligaţia să-i cheme, în

calitate de părţi, pe toţi comoştenitorii; a se vedea C.A.B., s. a IVa civ., dec. nr. 715/2002, în Practică judiciară civilă 2001-2002, p. 257. 2 De precizat că în prezent, nu se mai vorbeşte expres de admiterea în principiu (dar practic soluţia este aceeaşi cu cea consacrată în doctrina şi jurispruden- ţa mai veche); a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit. (2011), p. 457. 3 Atribuirea va ţine cont de natura bunului, cota-parte disproporţionată şi folosinţa îndelungată a unuia dintre moştenitori, sumele de bani investite pe cont propriu etc.

preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei. Precizăm că atribuirea bunului unui copărtaş intervine în situaţia în care împărţirea lui în natură nu este posibilă, fie datorită unei imposibilităţi fizice, când bunul nu este comod partajabil, fie datorită unei imposibilităţi economice, deoarece s-ar ajunge la îmbu1 cătăţirea peste măsură a bunului . Hotărârea de partaj rămasă definitivă ori 2 irevocabilă constituie titlu executoriu , dacă a fost învestită cu formulă executorie. Hotărârea de partaj prin care se dispune predarea bunurilor instituie o obligaţie simplă, chiar dacă în dispozitiv se indică şi valoa- rea fiecărui bun, astfel că nu se poate face executarea prin echi3 valent . Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută în termenul prevăzut de art. 405 alin. 1 C. proc. civ., respectiv 3 sau 10 ani, după cum hotărârea de partaj se referă la bunuri mobile sau 4 imobile . F. Efectul declarativ al partajului succesoral. Potrivit art. 680 alin. 1 C. civ., fiecare coproprietar devine pro- prietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite la partaj. Indiferent de forma împărţelii, fiecare comoştenitor este pre- zumat că a moştenit singur şi imediat toate bunurile ce compun par- tea sa şi că nu a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii (atribuite celorlalţi succesori). Spre deosebire de partajul bunurilor comune (inter vivos), partajul succesoral produce efecte retroactive, moştenitorii dobân- dind patrimoniul succesoral din momentul deschiderii moştenirii.

1

A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 418/1989, în Dreptul nr. 1-

2/1990, p. 134. 2 Chiar dacă hotărârea nu a dispus predarea bunurilor către comoştenitori; a se vedea T. S., s. civ., dec. nr. 1805/1980, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 84. 3 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 318. 4 Pentru o analiză a prevederilor art. 405 C. proc. civ., a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 216217.

Din cele de mai sus rezultă că, deşi între momentul deschiderii succesiunii şi momentul efectuării partajului între comoştenitori a subzistat o stare de indiviziune, prin împărţeală, succesorii nu înstrăi- nează şi nu dobândesc drepturi şi se consideră că ele sunt dobândite direct de la defunct, din momentul morţii acestuia. Astfel, partajul succesoral 1 are un efect declarativ, şi nu translativ de drepturi . În doctrină s-a apreciat astfel că efectul declarativ al partajului este o „ficţiune a legii”, considerându-se că numai aşa se poate expli- ca cum fiecare moştenitor nu dobândeşte prin împărţeală niciun drept de la ceilalţi comoştenitori, el nefiind succesorul lor în drepturi, ci 2 toţi au un singur autor: de cuius . Efectul operează indiferent dacă împărţeala se 3 face pe cale judecătorească sau prin bună învoială . În principal, efectul declarativ produce consecinţele juridice prezentate în continuare. a). Actele de dispoziţie făcute de un comoştenitor asupra unui bun din indiviziune pot fi valabile în funcţie 4 de rezultatul partajului : – dacă bunul cade în lotul comoştenitorului care a înstrăinat, actul juridic este valabil şi îi sunt opozabile acestuia (deoarece înstrăi- nătorul, prin efectul partajului, a devenit retroactiv proprietar exclu- siv – art. 681 C. civ.); – dacă însă a căzut în lotul altuia, actul se desfiinţează retroactiv, considerându-se că moştenitorul nu a avut niciun drept asupra acelui bun.

1

În dreptul român anterior Codului civil, partajul avea un caracter translativ, asemenea dreptului roman. Astfel, art. 1092 din Codul Calimach prevedea că: „făcându-se împărţeala moştenirii şi luând fiecare moştenitor partea cuvenită lui, se face desăvârşit proprietar, pentru că împărţeala moştenirii are putere de cum- părare”; a se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 269 şi lucrarea citată.

2

A se vedea N. Titulescu, Împărţeala moştenirilor, Bucureşti, 1907, p. 124 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., p. 282. 3 Regula instituită de legiuitor privind caracterul declarativ este supletivă, astfel încât comoştenitorii pot deroga de la ea, stipulând un efect translativ al par- tajului. 4 Pentru amănunte privind înstrăinarea unui bun determinat aflat în indi- viziune, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 59-62.

b). În principiu, actul de partaj succesoral nu este supus înscrie- rii în registrele de publicitate imobiliară 1 pentru opozabilitate faţă de terţi (art. 711 C. proc. civ. şi art. 26 din Legea nr. 7/1996), întrucât împărţeala succesorală este declarativă, şi nu translativă de 2 proprie- tate . În acelaşi context, art. 887 alin. 1 C. civ. dispune că drepturile reale ce provin din moştenire „se dobândesc fără înscriere în cartea funciară” însă titularul drepturilor astfel dobândite, „nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea” (art. 887 alin. 3 C. civ.). c). Garanţiile constituite de un coindivizar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj (art. 682 C. civ.) d). Comoştenitorii nu pot folosi acţiunea în rezoluţiune (când unii dintre ei nu execută obligaţiile rezultând din împărţeală), deoa- rece nu sunt succesori în drepturi unii faţă de alţii. În mod excepţional, rezoluţiunea poate fi cerută dacă a existat o convenţie între comoştenitori ori în cazul neplăţii preţului pentru bunul dobândit de unul dintre ei, prin licitaţie publică. G. Obligaţia de garanţie între comoştenitori. Având în vedere necesitatea egalităţii în drepturi a comoşte- nitorilor şi după momentul realizării partajului, legiuitorul a dispus ca, atunci când unul dintre ei suferă o pierdere (privind bunurile succesorale) datorată unei cauze anterioare efectuării partajului, toţi ceilalţi să fie ţinuţi la suportarea ei, proporţional cu partea primită, aceasta, deşi împărţeala produce efecte declarative (dar dictată de raţiuni practice).

1

Potrivit Legii nr. 7/1996, art. 711 C. proc. civ. se abrogă după definitivarea cadastrului la nivelul ţării. 2 Spre deosebire de partajul inter vivos care, în cazul imobilelor, produce efecte numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă au fost înscrise în cartea funciară (art. 680 alin. 2 C. civ.).

Potrivit art. 683 alin. 1 C. civ., coindivizarii îşi datorează, în limita cote lor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse. În doctrină s-a considerat, pe bună dreptate, că obligaţia de garanţie este indispensabilă pentru 1 menţinerea egalităţii între co- moştenitori . Menţionăm că obligaţia de garanţie din materia împărţelii moş- tenirii este asemănătoare cu obligaţia de garanţie a vânzătorului din materia contractului de vânzare-cumpărare (art. 686 alin. 1 C. civ.). Obligaţia de garanţie se aplică atât partajului voluntar, cât şi partajului judiciar şi operează în aceleaşi condiţii pentru moştenitorii legali şi testamentari. Garanţia operează de drept şi nu trebuie stipulată 2 în actul de partaj . Conform art. 683 C. civ., obligaţia de garanţie operează când sunt întrunite două condiţii. a). Unul dintre coindivizari a fost evins. Precizăm că prin evic- ţiune (stricto sensu) se înţelege „deposedarea prin judecată a copăr- taşului de dreptul 3 său asupra unui bun din lotul său” . Potrivit noului Cod civil în categoria generală a tulburărilor sunt incluse şi viciile ascunse ale bunurilor supuse partajului succesoral. b). Tulburarea determinată prin evicţiune sau vicii ascunse să aibă o cauză anterioară împărţelii. Potrivit art. 683 alin. 3 C. civ., nu se datorează garanţie, atunci când: comoştenitorii au fost scutiţi (de 4 garanţie) prin actul de partaj sau evicţiunea este urmarea faptei săvârşite de un alt coproprietar. Ca efect al obligaţiei de garanţie, potrivit art. 683 alin. 3 C. civ., fiecare comoştenitor este obligat să îl despăgubească pe comoşte- nitorul prejudiciat (prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns).

1

A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, 26 1

op. cit., p. 549. 2 Acţiunea în garanţie nu va putea fi exercitată decât în cazul tulburărilor de drept, nu a celor de fapt (împotriva cărora comoştenitorul are obligaţia să se apere singur). 3 A se vedea Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 522 şi autori citaţi. 4 Precizăm că aceste clauze trebuie întotdeauna să fie exprese şi speciale. Aşa cum nu este posibilă o clauză tacită, tot astfel nu este valabilă nicio clauză generală de încetare a garanţiei pentru orice fel de evicţiune.

26 0

1

Astfel, dacă tulburarea sau evicţiunea s-a produs , fiecare coindivizar este obligat să suporte paguba suferită, proporţional cu partea din moştenire cuvenită (la valoarea bunului din momentul tulburării sau a evicţiunii, şi nu din momentul împărţelii). Soluţia dată de art. 683 alin. 2 C. civ. are ca justificare menţi- nerea partajului, întrucât altfel ar trebui ca eredele evins să ceară rezoluţiunea împărţelii (în vederea restabilirii egalităţii comoştenitorilor). Despăgubirea comoştenitorului evins va fi suportată de toţi comoştenitorii, chiar şi de copărtaşul 2 evins . Din acest punct de vede- re, partajul moştenirii se deosebeşte de vânzare-cumpărare, deoa- rece comoştenitorul nu va fi despăgubit pe deplin (pentru că par- ticipă şi el la propria-i despăgubire). Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat (art. 683 alin. 2 C. civ.). Acţiunea de garanţie pentru evicţiune este prescriptibilă în termen de 3 ani, termenul curgând de la data naşterii dreptului la acţiune (momentul evicţiunii).

H. Desfiinţarea partajului. Împărţeala moştenirii, ca orice act juridic, este supusă regulilor nulităţii, indiferent dacă partajul a fost voluntar sau judiciar. Potrivit art. 684 alin. 1 C. civ., „partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele”. Astfel, încălcarea unei norme imperative a legii va atrage nuli- tatea absolută a împărţelii moştenirii. De exemplu, partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută (art. 684 alin. 2 C. civ.).

1

Dacă tulburarea nu s-a produs încă (dar există temeri că se va produce pentru unul dintre coindivizari), ceilalţi copărtaşi au obligaţia să-l apere. 2 Soluţia se impune datorită faptului că o pagubă suportată prin evicţiune este o pierdere comună suportată de masa succesorală, la care trebuie să participe toţi comoştenitorii.

Nulitatea relativă intervine când împărţeala moştenirii s-a făcut cu încălcarea drepturilor coindivizarilor. Astfel, un coindivizar va putea cere anularea în anumite condiţii, în cazul în care: – nu a participat la împărţeala făcută prin bună învoială, deşi conform legii trebuia făcută pe cale 1 judecătorească ; – împărţeala s-a făcut cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru ocrotirea incapabililor; după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu (de către incapabil), actul anulabil de partaj poate fi ratifi- cat; – consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă. Ulterior descoperirii dolului sau încetării violenţei, coindivizarul nu va mai putea cere anularea împărţelii (art. 793 C. civ.), dacă şi-a înstrăinat total sau parţial partea sa ereditară. Conform art. 684 alin. 3 C. civ., „partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune”. Astfel, în cazul în care un comoştenitor a fost în eroare asupra alcătuirii masei succesorale, împărţeala nu va fi anulată, ci se va face un supliment de împărţeală (partaj suplimentar). Ca efect al desfiinţării împărţelii pentru nulitate absolută sau relativă, renaşte starea de indiviziune între comoştenitori, retroactiv, de la data efectuării partajului. Potrivit art. 685 C. civ., comoştenitorul care, cunoscând cauza de nulitate înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite, nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială. Ca urmare a desfiinţării actului de partaj, comoştenitorii vor trebui să restituie la masa succesorală indiviză bunurile primite cu ocazia împărţelii. De asemenea, vor fi restituite şi fructele, indiferent dacă moştenitorul a fost sau nu de bunăcredinţă (pe considerentul că nu se poate spune că moştenitorul care a posedat în temeiul partajului

51 8

2

desfiinţat a fost posesor de bună-credinţă) .

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 302. A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 304; Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. (1983), p. 555. 2

51 9

Dacă nulitatea partajului este absolută, fructele vor fi restituite de la data împărţelii, iar dacă nulitatea este relativă, fructele vor fi restituite de la data înregistrării cererii în anulare. Înstrăinările consimţite de copărtaşi după împărţeală, precum şi drepturile reale constituite în favoarea terţilor sunt retroactiv desfiinţate (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). În cazul terţilor dobânditori de bună-credinţă ai unor bunuri mobile, comoştenitorul (înstrăinător) va trebui să restituie numai valoarea bunului (la data înstrăinării). Când moştenitorul a înstrăinat imobilul căzut în lotul său anterior desfiinţării împărţelii, terţii dobânditori de bună-credinţă îl vor reţine, apărându-se prin invocarea uzucapiunii de 10-20 ani sau a 1 principiului error communis facit ius . Când actul este menţinut, copărtaşul va fi obligat la restituirea prin echivalent bănesc (după cum a fost de bună sau de 2 rea-credinţă) .

I. Drepturile creditorilor. Opoziţia la partaj. Potrivit art. 678 alin. 1 C. civ., creditorii unui comoştenitor „pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”. În cazul vânzării silite a unei cote-părţi patrimoniul succesoral, executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin două săptămâni înainte de data stabilită pentru vânzare, înştiin- ţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La preţ egal, comoştenitorii au drept de preempţiune la adjudecarea cotei-părţi (art. 678 alin. 2 C.civ.). Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau admi- nistrarea acestuia

au dreptul să urmărească silit bunul, în mâinile oricui s-ar găsi, atât înainte, cât şi după partaj (art. 678 alin. 3 C. civ.). Convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi opuse creditorilor numai dacă, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată certă în 1

A se vedea p. 221-222, supra, privind aplicabilitatea acestui principiu. 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 574.

cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul (art. 678 alin. 4 C. civ.). Potrivit art. 679 alin. 1 C. civ., creditorii personali ai unui comoştenitor pot să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de comoştenitori ori de un alt 1 creditor . În condiţiile de mai sus, în principiu, creditorii personali nu pot însă să atace un partaj efectuat. Ca excepţie, ei pot contesta partajul făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces (art. 679 alin. 1 C. civ.). Dispoziţiile art. 679 C. civ. au menirea de a pune pe creditorii personali ai coindivizarilor la adăpost de eventualele fraude pe care aceştia din urmă le-ar putea face în dauna lor, cu prilejul împărţelii. Astfel, creditorii personali ai copărtaşilor pot fi păgubiţi de debitori prin felul în care aceştia fac împărţeala. Opoziţia la partaj a creditorilor personali se realizează, practic, pe două căi: direct, printr-o declaraţie formală, ori indirect, prin orice act din care se poate deduce intenţia creditorului de a participa la partaj. Opoziţia la partaj produce următoarele efecte: a) creditorul oponent trebuie să fie chemat la operaţiunile de împărţeală. Dacă nu a fost chemat, el o poate ataca pe calea acţiunii pauliene; b) creditorul oponent are dreptul să supravegheze regularita- tea operaţiilor împărţelii, dar nu poate pretinde ca împărţeala să se facă potrivit intereselor sale; c) opoziţia valorează poprire, bunurile succesorale ce cad în lotul copărtaşului debitor devenind indisponibile.

1

Dispoziţiile art. 679 alin. 1 C. civ., sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia (art. 679 alin. 2 C. civ.).

Faţă de cele de mai sus, rezultă că creditorii care nu s-au folosit de dreptul lor de opoziţie la împărţeală nu mai au dreptul să atace partajul efectuat. Dacă în baza art. 679 C. civ. s-a făcut opoziţie la partaj, dar procedura împărţelii s-a făcut în lipsa creditorului oponent, acesta are dreptul să ceară desfiinţarea partajului (care, în această situaţie, este 1 prezumat fraudulos) . § 2. Partajul de ascendent În vederea preîntâmpinării stării de indiviziune între descen- denţii defunctului, legiuitorul a permis ascendentului să-şi împartă bunurile descendenţilor săi.

A. Noţiune şi caractere juridice. Potrivit art. 1160 C. civ., „ascendenţi pot face partajul bunurilor lor între descendenţi”. Partajul de ascendent poate fi făcut prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa (cu respectarea condiţiilor de fond şi formă ale liberalităţilor: donaţii şi legate cuprinse în testamente). Astfel, putem defini partajul de ascendent drept actul juridic prin care ascendentul, printr-un act juridic între vii sau pentru cauză de moarte, împarte în întregime sau parţial bunurile sale între des- cendenţii săi. Partajul de ascendent este o formă de împărţeală (special pre- văzută de lege), care nu se confundă cu partajul propriu-zis (conform căreia împărţeala unei moşteniri nedeschise nu este posibilă, întrucât ar 2 constitui un act succesoral interzis de lege) . În condiţiile împărţelii de ascendent, la moartea ascendentului, moştenirea va trece asupra moştenitorilor săi deja împărţită. Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt:

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 575; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 275. 2 În doctrina franceză, operaţia este cunoscută sub numele de „donation-par- tage”, semn al legăturii dintre actele juridice inter vivos şi cele mortis causa; a se vedea J. Flour, H. Souleau, op. cit, (1991), p. 375.

– pe

de o parte, are caracteristicile unei liberalităţi făcute de defunct, sub forma şi în condiţiile de validitate ale donaţiei sau tes- tamentului, iar, – pe de altă parte, are caracteristicile unui act de împărţeală (ce are ca scop evitarea stării de indiviziune succesorală). Pe lângă asemănările faţă de partajul propriu-zis al moştenirii, împărţeala de ascendent prezintă câteva deosebiri esenţiale: – împărţeala de ascendent este rezultatul exclusiv al voinţei ascendentului; – moştenirea se transmite descendenţilor divizată, şi nu în stare de indiviziune; – între descendenţi se nasc raporturi de împărţeală, cu toate că ei au rămas străini de actul de împărţeală; – împărţeala de ascendent nu pune capăt unei stări de indivi- ziune (deoarece aceasta nu a apucat să existe), ci „preîntâmpină naşterea unei astfel de 1 stări între descendenţii lui de cuius” (s.n.) . Precizăm că instituţia partajului de ascendent de ascendent este foarte veche, fiind cunoscută şi în 2 dreptul roman .

B. Condiţiile partajului de ascendent. Pentru a fi valabilă, împărţeala de ascendent trebuie să întru- nească condiţii de fond şi de formă. a). Condiţii de fond. Întrucât partajul de ascendent se poate realiza numai prin donaţie sau legat cuprins în testament, acestea trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de lege referitoare la consimţământ, capacitate, obiect şi cauză. Pe lângă condiţiile de fond consacrate, partajul de ascendent trebuie să întrunească şi unele condiţii specifice, referitoare la subiec- tele, obiectul şi cerinţele partajul.

1

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 543. În dreptul roman, împărţeala de ascendent putea fi făcută, iniţial, numai de tată (în virtutea puterilor sale părinteşti); ulterior, acest drept a fost recunoscut şi mamei (de către împăratul Constantin) şi apoi extins şi la ceilalţi ascendenţi. A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 305; E. Safta-Romano, op. cit., p. 285. 2

Subiectele partajului de ascendent cuprind toţi ascendenţii (tatăl şi mama dispunătorului precum şi ascendenţii ordinari ai aces- tuia). Ascendenţii pot fi cei fireşti, din căsătorie sau din afara căsăto- riei, precum şi cei din adopţie. Persoana care face împărţeala de ascendent (dispunătorul) trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalităţi: donaţii sau testamente. Potrivit art. 1160 C. civ., persoanele beneficiare ale împărţelii de ascendent sunt fii şi fiicele dispunătorului, precum şi ceilalţi des- cendenţi ai acestuia. Descendenţii între care se face împărţeala de ascendent pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei, precum şi din adopţie. Ei trebuie să aibă vocaţie la moştenirea dispunătorului, capacitate succesorală şi să nu fie nedemni. Potrivit art. 1163 alin. 1 C. civ., partajul de ascendent care nu cuprinde toţi ascendenţii este 1 sancţionat cu nulitatea absolută . Precizăm că dispoziţiile de mai sus privesc numai pe descen- denţii care există în momentul deschiderii moştenirii (pentru că numai ei au capacitate la moştenirea ascendentului). Soţul supravieţuitor nu face parte din categoria beneficiarilor partajului de ascendent, deşi este moştenitor legal şi rezervatar, iar Codul civil i-a 2 conferit drepturi succesorale importante . Obiectul partajului de ascendent îl constituie bunurile succesiuni Împărţeala de ascendent poate avea ca obiect toate bunurile i. succesiunii sau numai o parte din ele (art. 1162 C. civ.).

1

Dacă totuşi un descendent a fost omis de la împărţeală, dar nu a făcut acte de acceptare expresă sau tacită a moştenirii, „el nu se poate plânge de neregulari- tatea partajului de ascendent,

întrucât prin neacceptarea succesiunii a înţeles să renunţe la ea şi nu mai are niciun drept”. A se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p. 289 şi jurisprudenţa citată de autor. 2 Într-o opinie, s-a considerat că soţul supravieţuitor poate fi asimilat clasei I de moştenitor şi, în consecinţă, ar trebui inclus în partajul de ascendent; a se vedea T. Pop, Despre testamentul care cuprinde o împărţeală de ascendent cu omiterea soţului supravieţuitor, în L.P. nr. 2/1961, p. 60. Cu toate acestea noul Cod civil nu a inclus soţul supravieţuitor în categoria beneficiarilor partajului de ascendent.

Bunurile necuprinse în partajul de ascendent vor fi supuse împărţelii de drept comun. Când împărţeala de ascendent s-a făcut prin acte inter vivos, „partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente” (care există efectiv în patrimoniul său, nu şi cele viitoare – art. 1161 alin. 2 C. civ.). În consecinţă, ascendentul-dispunător poate să-şi reţină o parte din bunuri (adică să supună partajului de ascendent numai o parte din bunurile succesiunii). El poate, de asemenea, să facă mai multe partaje succesive ale bunurilor sale, atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de moarte. Omisiunea unor bunuri (voluntară sau nu) din actul de împăr- ţeală de ascendent nu atrage nulitatea acestuia, ci permite realizarea unui partaj suplimentar. La realizarea partajului de ascendent se va ţine cont de urmă- toarele cerinţe: – atribuirea bunurilor trebuie făcută efectiv (nu în forma unei cote ideale asupra bunurilor); – rezerva succesorală a descendenţilor va trebui respectată, întrucât, în caz contrar, moştenitorii rezervatari vor putea să uzeze de acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive. De precizat că ascendentul-dispunător va putea să favorizeze pe unii dintre moştenitori, derogând astfel de la principiul privind egalitatea între comoştenitori. b). Condiţii de formă. Potrivit art. 1161 alin. 1 C. civ., partajul de ascendent „se poate realiza prin donaţie sau prin testament cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege”. Dacă partajul de ascendent se realizează prin act juridic inter vivos, donaţia va fi întocmită în formă autentică, iar descendenţii donatari vor trebui să accepte liberalitatea făcută.

Când împărţeala se face prin testament, ea trebuie să îmbrace una din formele testamentare 1 prevăzute de lege .

1

A se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 1409/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 81.

Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea 1 absolută a actului de partaj .

C.Efectele împărţelii de ascendent. Efectele împărţelii de ascendent sunt diferite, după cum aceasta s-a realizat pe calea unui act juridic inter vivos (donaţie) sau printr-un act mortis causa (testament). a). Împărţeala pe calea donaţiei produce efecte diferite, în timpul vieţii ascendentului şi după deschiderea succesiunii. Din momentul încheierii actului de împărţeală, între ascendent şi descendent iau naştere raporturi specifice contractului de donaţie. Astfel, bunurile care au făcut obiectul împărţelii trec, irevocabil, din patrimoniul ascendentului în cel al descendentului. Descendenţii donatari sunt succesori în drepturi cu titlu parti- cular şi nu sunt ţinuţi pentru datoriile ascendentului lor (cu excepţia cazului când donaţia a fost cu sarcina plăţii datoriilor existente în momentul încheierii contractului). Prin împărţeala de ascendent iau naştere raporturi între des- cendenţi, ei având, unii faţă de ceilalţi, calitatea de copărtaşi. Rapor- turile dintre copărtaşi vor fi astfel guvernate de regulile rezultate din împărţeală. Potrivit legii, revocarea donaţiei se face de către instanţa de judecată, la cerere, în cazurile anume prevăzute. După moartea ascendentului, împărţeala de ascendent devine o împărţeală propriu-zisă, iar descendenţii devin moştenitori (păs- trând şi calitatea de donatari). În calitate de moştenitori, descendenţii pot accepta succe- siunea sau pot renunţa la ea. Bunurile succesiunii care nu au format obiectul împărţelii de ascendent (au fost reţinute de ascendentul dispunător) vor fi transmise descendenţilor în

indiviziune şi vor face obiectul unui partaj pro- priu-zis. Dacă prin împărţeala de ascendent s-a încălcat rezerva unui

1

Nulitatea absolută pentru vicii de formă a actului de partaj poate fi aco- perită de descendenţii defunctului (ca o excepţie de la regula instituită inter vivos).

copărtaş, acesta va avea dreptul la reducerea loturilor realizate cu depăşirea cotităţii disponibile. b). Dacă împărţeala de ascendent s-a realizat prin testament, nu se vor produce efecte juridice în timpul vieţii ascendentului dispunător. În această perioadă, împărţeala de ascendent va putea fi revocată, ca orice dispoziţie testamentară. La deschiderea succesiunii, bunurile care au făcut obiectul împărţelii de ascendent se transmit, divizate, descendenţilor (care le dobândesc nu în calitate de 1 legatari, ci de moştenitori legali ). De la moartea ascendentului dispunător, între descendenţi se nasc numai raporturi de împărţeală. Descendenţii vor trebui însă să accepte sau să renunţe la moştenire, aşa cum a fost împărţită de către ascendentul dispunător. Indiferent dacă partajul a fost făcut prin donaţie sau prin testament, descendenţii se vor garanta reciproc pentru evicţiune (această garanţie existând la orice fel de împărţeală).

D. Ineficacitatea partajului de ascendent. Actului juridic de partaj poate deveni ineficace datorită unor cauze de drept comun, dar şi unor cauze specifice partajului de ascendent. Precizăm că în accepţiunea sa extinsă, ineficacitatea actu- lui juridic desemnează deopotrivă, nulitatea (sancţiunea neîndeplinirii cerinţelor de validitate) dar şi sancţiunile posterioare precum rezoluţiunea, revocarea, caducitatea etc. a). Cauze comune de ineficacitate. În acest context, partajului de ascendent îi vor fi aplicabile regulile generale privind nulităţile (relative şi absolute). Astfel, încălcarea normelor imperative privitoare la forma donaţiilor şi testamentelor va atrage 2 sancţiunea nuli- tăţii absolute a actului de partaj . 27 1

1

A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 326; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 764; Fr. Deak, op. cit., p. 586-587. 2 A se vedea C. Toader, op. cit., p. 181-182 şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 1409/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 81.

27 0

Incapacitatea ascendentului sau vicierea voinţei sale (prin dol, eroare sau violenţă) va atrage sancţiunea nulităţii relative a împărţelii de ascendent. În schimb, neexecutarea sarcinii sau ingratitudinea va atrage revocarea împărţelii de ascendent (dar numai în ce-l priveşte pe descendentul vinovat). Partajul făcut prin donaţie cu scopul fraudării creditorilor va putea fi revocat de aceştia pe calea acţiunii revocatorii (art. 1560- 1562 C. civ.). b). Cauzele speciale de ineficacitate. Potrivit art. 1163 alin. 1 C. civ., „este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moşte- nire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală”. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că necuprinderea tuturor descendenţilor la partajul de ascendent atrage sancţiunea nulităţii absolute a împărţelii. Prin descendenţi, în accepţiunea art. 1163 C. civ., se înţeleg fii şi fiicele dispunătorului, în viaţă la deschiderea succesiunii, precum şi descendenţii existenţi ai celor predecedaţi. Potrivit art. 1163 alin. 2 C. civ., condiţia cuprinderii tuturor descendenţilor este îndeplinită şi în cazul „partajului în care nu a fost inclus un descendent care vine la moştenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins acela pe care îl reprezintă”. Dacă un descendent a fost omis de la partaj, însă nu a făcut acte de acceptare tacită sau expresă a moştenirii, acesta nu mai poate ataca împărţeala de 1 ascendent, deoarece a devenit străin de moştenire . În caz de omisiune a unui descendent, instanţa, la cererea acestuia, va constata nulitatea partajului (după care se va efectua o nouă împărţeală).

1

Descendentul omis de la partaj trebuie să aibă vocaţie succesorală utilă la data deschiderii moştenirii (simpla omisiune a unui descendent nefiind suficientă pentru constatarea nulităţii partajului).

În temeiul art. 1163 alin. 3 C. civ., partajul de ascendent poate fi atacat şi atunci când, prin efectuarea lui, s-a adus atingere rezervei unuia dintre descendenţi sau a soţului supravieţuitor. Acţiunea pe care un descendent o are la dispoziţie este acţiu- nea în reducţiune (pentru diminuarea rezervei numai împotriva des- cendenţilor care au fost avantajaţi). Rezultă că, în această materie, acţiunea în reducţiune are rol de rectificare a împărţelii (adică reîn- tregirea rezervei prin micşorarea loturilor 1 copărtaşilor avantajaţi) . Acţiunea în reducţiune prevăzută de art. 1163 alin. 3 C. civ. este supusă termenului general de prescripţie, care curge de la data deschiderii succesiunii.

53 8

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 588.

53 9

Teste grilă – succesiuni Capitolul I. Reguli generale

1. Moştenirea este o transmisiune: a) de bunuri ale defunctului; b) de patrimoniu; c) de drepturi şi obligaţii (în limita activului). 2. Cel care lasă moştenirea se numeşte: a) erede sau defunct; b) testator sau legatar; c) de cuius sau autor. 3. Moştenirea se supune legii în vigoare: a) la data acceptării moştenirii; b) la data deschiderii moştenirii; c) la data deschiderii testamentului. 4. Moştenirea este ab intestat când: a) când revine statului; b) când defunctul nu a lăsat testament; c) când se transmite potrivit legii sau este vacantă. 5. Moştenirea este de două feluri: a) legală şi testamentară; b) ordinară şi autentică; c) acceptată sau vacantă. 6. Moştenirea poate fi: a) legală sau testamentară; b) legală şi testamentară; c) numai legală sau numai testamentară. 7. Faptul juridic care determină deschiderea moştenirii este:

a) moartea declarată prin hotărâre judecătorească;

Teste grilă

b) dispariţia definitivă sau moartea lui de cuius; c) deschiderea testamentului autentic. 8. Deschiderea moştenirii are drept efect automat: a) deschiderea procedurii notariale; b) selectarea moştenitorilor; c) transmiterea moştenirii către succesori. 9. Dovada morţii testatorului se face cu: a) orice mijloc de probă; b) numai cu certificatul de deces; c) numai cu certificatul de deces şi hotărârea judecătorească.

10. Declararea morţii prin hotărâre judecătorească poate interveni: a) numai după 6 luni sau numai după 2 ani de la dispariţie; b) oricând (în unele cazuri); c) în termenul general de prescripţie.

11. Nedemnitatea succesorală: a) desfiinţează toate actele juridice, referitoare la bunurile moştenirii, încheiate de nedemn cu terţe persoane; b) produce efecte şi faţă de descendenţii nedemnului; c) produce efecte de la data deschiderii moştenirii.

12. În raport de data deschiderii moştenirii: a) se apreciază valabilitatea testamentului; b) actele asupra moştenirii devin valabile; c) se stabileşte locul procedurii notariale. 13. Moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse: a) dispoziţiilor anterioare, dacă nu contravin noului Cod

54 2

Teste grilă

civil; b) legii în vigoare la data deschiderii moştenirii; c) noului Cod civil, dar numai în privinţa efectelor.

54 3

14. Ca efect al nedemnităţii succesorale: a) copiii nedemnului pot veni la moştenirea

defunctului prin re- prezentarea tatălui lor nedemn;

b) toate actele juridice încheiate de nedemn cu terţe persoane, referitoare la bunurile moştenirii, sunt desfiinţate retroactiv; c) posesia nedemnului este considerată de bună-credinţă.

15. În sens concret, vocaţia la moştenire desemnează:

a) persoanele care vor culege succesiunea; b) partea din moştenire culeasă de fiecare persoană; c) capacitatea fiecărui moştenitor în parte. 16. Nedemnul este înlăturat: a) numai de la moştenirea legală; b) numai de la moştenirea testamentară; c) atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.

17. Nedemnitatea de drept poate fi constatată: a) numai în baza unei hotărâri judecătoreşti; b) numai la cererea moştenitorilor legali; c) numai din oficiu, de instanţa de judecată sau de notarul public.

18. Introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii constituie:

a) un act de conservare a patrimoniului succesoral; b) un act de acceptare tacită a moştenirii; c) un act de administrare a patrimoniului succesoral. 19. Nedemnitatea succesorală este: a) o incapacitate succesorală; b) opera legii sau a voinţei testatorului; c) o sancţiune civilă.

20. Nu au capacitatea succesorală: a) persoanele decedate şi persoanele dispărute; b) comorienţii şi codecedaţii; c) persoanele juridice.

Capitolul II. Moştenirea legală

21. Au vocaţie legală generală: a) colateralii defunctului în grad nelimitat; b) ascendenţii defunctului în grad nelimitat; c) descendenţii şi colateralii defunctului până la gradul patru.

22. Principiul proximităţii gradului de rudenie: a) operează numai în clasa I de moştenitori legali; b) operează în toate clasele de moştenitori legali; c) operează numai între rudele în linie dreaptă. 23. Reciprocitatea vocaţiei este aplicabilă: a) moştenirii legale; b) moştenirii testamentare; c) moştenirii legale şi testamentare. 24. Reprezentarea succesorală este admisă: a) numai parţial; b) la infinit în toate cazurile; c) la infinit şi de drept. 25. Prin efectele sale, reprezentarea succesorală: a) înlătură consecinţele injuste ale principiului proximităţii; b) dă posibilitatea culegerii moştenirii în nume propriu; c) se aseamănă cu mandatul (împuternicirea).

26. Reprezentarea succesorală nu este admisă în privinţa:

a) descendenţilor din fraţi şi surori ai defunctului; b) ascendenţilor privilegiaţi ai defunctului; c) descendenţilor defunctului. 27. Reprezentantul trebuie: a) să aibă capacitate succesorală şi vocaţie concretă;

b) să aibă vocaţie succesorală concretă şi să nu fie nedemn;

c) să aibă vocaţie generală proprie şi să nu fie nedemn.

28. Fratele bun în concurs cu doi fraţi consangvini ai defunctului:

a) are dreptul la 2/3 din moştenire; b) are dreptul la 1/2 din moştenire; c) are dreptul la 1/6 din moştenire. 29. În concurs cu mama defunctului, soţia supravieţuitoare:

a) dobândeşte 1/4 din moştenire; b) dobândeşte 1/3 din moştenire; c) dobândeşte 1/2 din moştenire. 30. Descendenţii de gradul II pot veni la moştenire: a) numai în nume propriu; b) numai prin reprezentare; c) în nume propriu sau, după caz, prin reprezentare. 31. Ascendenţii privilegiaţi: a) sunt moştenitori rezervatari; b) sunt obligaţi la raportul donaţiilor; c) nu sunt moştenitori sezinari. 32. Colateralii privilegiaţi: a) nu sunt moştenitori sezinari; b) vin la moştenire numai în nume propriu; c) sunt moştenitori rezervatari. 33. Soţul supravieţuitor are un drept special asupra: a) mobilierului folosit pentru practicarea profesiei; b) mobilierului şi obiectelor de uz casnic; c) obiectelor de uz casnic – bunuri proprii. 34. Colateralii ordinari: a) nu sunt moştenitori sezinari; b) pot veni la moştenire prin reprezentare; c) sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

35. Soţul supravieţuitor: a) poate veni la moştenire prin reprezentare; b) nu este obligat la raportul donaţiilor; c) nu este moştenitor sezinar. 36. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor: a) este un drept de creanţă; b) durează cel mult un an; c) este inalienabil şi insesizabil. 37. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este recunoscut:

a) numai în concurs cu descendenţii; b) chiar dacă are o altă locuinţă proprie; c) în concurs cu orice clasă de moştenitori. 38. Împărţirea pe linii se aplică: a) descendenţilor defunctului; b) colateralilor privilegiaţi; c) fraţilor şi surorilor defunctului din părinţi diferiţi. 39. Moştenirile aflate în străinătate vacante revin: a) comunei, oraşului sau municipiului de la locul deschiderii; b) statului în care se află bunurile principale; c) statului român.

40. Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina: a) la deschiderea moştenirii; b) odată cu calitatea de moştenitor; c) când acceptă tacit moştenirea (săvârşind acte de administrare). Capitolul III. Moştenirea testamentară

41. Testamentul este revocabil: a) prin natura sa;

b) prin esenţa sa; c) nu este revocabil.

42. Cuprinsul principal al testamentului îl constituie: a) dispoziţiile cu privire la înmormântare; b) sarcinile impuse legatarilor; c) legatele. 43. Nu sunt moştenitori rezervatari: a) descendenţii defunctului; b) colateralii privilegiaţi ai defunctului; c) ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. 44. Testamentul olograf trebuie: a) scris de mâna testatorului, cel puţin parţial; b) datat de mâna testatorului; c) scris prin orice mijloace, dar semnat de mâna testatorului.

45. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor: a) este de 1/4 în concurs cu descendenţii; b) este 1/4 în concurs cu ascendenţii privilegiaţi; c) este de 1/8 în concurs cu ascendenţii ordinari. 46. Sunt supuse reducţiunii: a) numai legatele; b) numai donaţiile; c) atât legatele, cât şi donaţiile. 47. Potrivit dispoziţiilor imperative: a) legatele se reduc toate deodată şi proporţional; b) legatele se reduc înaintea donaţiilor; c) donaţiile concomitente se reduc proporţional. 48. Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută de: a) moştenitorii rezervatari sau succesorii lor; b) creditorii moştenirii; c) dobânditorii cu titlu particular de la moştenitorii

rezervatari.

49. Legatul universal este dispoziţia testamentară care:

a) transferă toate bunurile succesiunii; b) transferă toate drepturile şi obligaţiile; c) conferă vocaţie la întreaga moştenire. 50. Moştenitori rezervatari sunt: a) soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi; b) descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi; c) descendenţii, ascendenţii şi soţul supravieţuitor.

51. Legatul alternativ priveşte pe: a) legatarul cu titlu universal; b) legatarul universal; c) legatarul cu titlu particular. 52. Cheltuielile predării legatului: a) sunt datorii ale moştenirii; b) sunt în sarcina moştenirii; c) sunt datorii sau sarcini ale moştenirii, după caz. 53. Codicilul testamentului olograf este valabil: a) dacă este scris, datat şi semnat de mâna testatorului; b) dacă este semnat de testator; c) dacă este, cel puţin, datat şi semnat de mâna testatorului.

54. Caducitatea legatarului intervine: a) în cazul predecesului legatarului; b) în cazul pieirii bunului după deschiderea moştenirii; c) în caz de revocare a legatului. 55. Testamentul internaţional este: a) testamentul făcut în străinătate; b) o formă simplificată de testament; 28 0

c) valabil în orice stat.

28 1

56. Legatarul cu titlu particular: a) conferă drepturi asupra unei universalităţi; b) conferă drepturi asupra unor fracţiuni de universalităţi; c) conferă drepturi asupra unor bunuri singulare. 57. Execuţiunea testamentară poate înceta: a) prin renunţare tacită a executorului; b) prin decesul executorului testamentar; c) prin renunţare expresă şi scrisă a moştenitorilor. 58. Sunt condiţii ale dreptului de acrescământ: a) pluralitatea de legatari; b) pluralitatea de obiecte; c) vocaţia fiecărui legatar la o fracţiune din moştenire. 59. Testamentul militarilor devine caduc: a) la 15 zile de la încetarea împrejurărilor neobişnuite; b) la 3 luni de la încetarea împrejurărilor neobişnuite; c) la 6 luni de la încetarea împrejurărilor neobişnuite. 60. Cotitatea disponibilă specială: a) reprezintă jumătate din cotitatea disponibilă ordinară; b) nu poate depăşi partea ascendentului care a primit cel mai puţin; c) nu poate depăşi un sfert din moştenire. Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii

61. Actul juridic de opţiune succesorală are caracter:

a) întotdeauna indivizibil; b) întotdeauna pur şi simplu; c) întotdeauna irevocabil. 62. Termenul de opţiune succesorală poate fi redus: a) de moştenitori, cu acordul unanim; b) de notarul public pentru motive întemeiate;

c) de instanţa de judecată.

63. Acceptarea expresă este valabilă când: a) s-a făcut printr-un înscris autentic; b) când a fost făcută verbal; c) s-a făcut exclusiv prin înscris sub semnătură privată. 64. Acceptarea moştenirii este forţată când: a) există o dare la o parte, fără împosedare; b) există o dosire a bunurilor moştenirii; c) se ascunde orice donaţie. 65. Ca efect al renunţării la moştenire: a) renunţătorul nu are obligaţia de plată a taxelor succesorale; b) renunţătorul rămâne obligat la raportul donaţiilor; c) descendenţii renunţătorului pot veni la moştenire prin repre- zentare.

66. Ca efect al acceptării moştenirii: a) moştenitorul face proba calităţii sale; b) moştenitorul preia datoriile şi sarcinile moştenirii; c) opţiunea moştenitorului este definitivă. 67. Renunţarea la moştenire se face: a) prin înscris autentic sau în formă privată; b) numai prin declaraţie în formă autentică; c) la locul deschiderii moştenirii. 68. Termenul de prescripţie de un an vizează: a) transmisiunile succesorale universale; b) numai transmisiunile succesorale cu titlu universal; c) transmisiunile succesorale cu titlu particular. 69. Renunţarea la moştenire este valabilă: a) când moştenirea a fost acceptată parţial; b) când s-a făcut în favoarea altor moştenitori; c) dacă nu s-a acceptat moştenirea anterior. 55 7

70. Revocarea renunţării poate fi făcută: a) în termenul de opţiune succesorală; b) numai de toţi moştenitorii; c) numai de moştenitorii legali. 71. Actul de opţiune succesorală este: a) în general consensual; b) întotdeauna consensual; c) întotdeauna solemn. 72. Datoriile moştenirii sunt: a) obligaţii create cu ocazia deschiderii moştenirii; b) obligaţii aflate în plată la data deschiderii moştenirii; c) obligaţii aflate în sarcina moştenitorilor. 73. Sunt sarcini ale moştenirii: a) cheltuielile de înmormântare; b) ratele bancare neachitate de defunct; c) acceptarea afectată de modalităţi. 74. Sunt subiecte ale dreptului de opţiune succesorală: a) numai moştenitorii legali; b) creditorii personali ai succesibilului; c) creditorii moştenirii.

75. Certificatul de moştenitor face dovada: a) deschiderii moştenirii; b) deschiderii moştenirii şi a calităţii de moştenitor; c) dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi. 76. Certificatul de moştenitor are: a) o funcţie constitutivă; b) o funcţie supletivă; c) o funcţie de însezinare.

77. Petiţia de ereditate: a) nu este prescriptibilă extinctiv; b) se prescrie în termenul de un an; c) se prescrie în termenul general. 78. Certificatul de moştenitor: a) are putere de lucru judecat; b) face dovada calităţii de moştenitor; c) nu poate fi anulat pe cale judecătorească. 79. Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică: a) moştenitorilor universali; b) când obligaţia este indivizibilă; c) moştenitorilor cu titlu universal.

80. Sunt moştenitori sezinari: a) soţul supravieţuitor şi ascendenţii; b) ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi; c) ascendenţii privilegiaţi. Capitolul V. Partajul succesoral

81. Contractul de administrare a bunurilor succesorale:

a) poate fi denunţat unilateral de orice indivizar; b) poate fi denunţat unilateral cu acordul unanim al indivizarilor;

c) poate fi denunţat în condiţiile dreptului comun. 82. Dreptul de acrescământ operează când: a) există mai mulţi legatari; b) toţi legatarii acceptă moştenirea; c) fiecare legatar are vocaţie fracţionată. 83. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune:

a) este dispozitivă b) este supletivă; c) este imperativă.

84. Moştenitorul poate ieşi din indiviziune: a) numai în lipsa unor clauze testamentare contrare; b) în lipsa unor convenţii contrare; c) oricând înainte de dobândirea calităţii de moştenitor. 85. Raportul donaţiilor poate fi cerut de: a) de descendenţi şi creditorii lor personali; b) numai de soţul supravieţuitor; c) numai de descendenţi şi soţul supravieţuitor. 86. Opoziţia la partaj a creditorilor personali se poate realiza: a) numai direct, printr-o declaraţie formală; b) indirect, prin orice act de partaj al creditorului; c) numai indirect.

87. Actele unui singur coindivizar sunt inopozabile: a) coindivizarului care s-a opus în orice fel încheierii lui; b) coindivizarului care a consimţit tacit la încheierea actului;

c) coindivizarului care s-a opus expres la încheierea actului.

88. Pentru evaluarea bunului donat, se va lua în considerare:

a) valoarea acestuia din momentul încheierii donaţiei; b) valoarea acestuia la momentul judecăţii; c) numai valoarea sarcinilor asumate prin contract. 89. Nu sunt supuse raportului donaţiilor: a) donaţiile bunurilor care au pierit fără culpa donatarului; b) darurile manuale; c) donaţiile indirecte. 90. În indiviziune, schimbarea modului de folosinţă a bunurilor:

a) se poate face de orice indivizar; b) se poate face de orice indivizar, numai în cazuri justificate; c) se poate face numai cu acordul celorlalţi coindivizari.

91. Partajul se poate realiza prin bună învoială, când:

a) sunt prezenţi toţi moştenitorii; b) sunt prezenţi moştenitorii cu capacitate de exerciţiu; c) numai când moştenirea este legală. 92. Partajul amintirilor de familie se poate face: a) voluntar sau judiciar; b) numai voluntar; c) oricând şi în orice fel. 93. Obligaţia de garanţie între comoştenitori: a) operează în condiţii diferite pentru moştenitorii legali şi testa- mentari; b) trebuie stipulată în actul de partaj; c) se aplică atât partajului voluntar, cât şi partajului judiciar.

94. În indiviziune, contractul de administrare a bunurilor succeso- rale:

a) se încheie numai cu acordul unanim al coindivizarilor; b) poate fi încheiat numai de un singur coindivizar; c) poate fi încheiat de un singur coindivizar, în forma cerută de lege.

95. Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă: a) obligaţia este divizibilă; b) obligaţia este comună; c) obligaţia are ca obiect un bun individual determinat.

96. Raportul datoriilor reprezintă: a) o simplă plată; b) o lichidare în cadrul împărţelii; c) o plată în cadrul indiviziunii. 97. Convenţiile privind suspendarea partajului trebuie

încheiate: a) în formă scrisă; b) pe cel mult cinci ani; c) numai pe durată determinată.

98. Acţiunea pentru raportul donaţiilor: a) poate fi intentată numai împotriva moştenitorilor donatari;

b) poate fi făcută numai în cadrul acţiunii de partaj; c) poate fi intentată şi împotriva terţilor. 99. Dreptul de regres operează: a) pentru toţi moştenitorii legali sau testamentari; b) pentru moştenitorii universali sau cu titlu universal; c) pentru moştenitorii legali. 100. Pot cere partajul succesoral: a) creditorii moştenirii; b) creditorii personali ai moştenitorilor; c) legatarii de orice fel.

Răspunsuri Capitolul I. Reguli generale 1. b); 2. c); 3. b); 4. b); 5. a); 6. b); 7. a); 8. c); 9. a); 10. b); 11. c); 12. b); 13. b); 14. a); 15. a); 16. c); 17. a); 18. b); 19. c); 20. b). Capitolul II. Moştenirea legală 21. b); 22. b); 23. a); 24. c); 25. a); 26. b); 27. c); 28. a); 29. c); 30. c); 31. a); 32. a); 33. b); 34. a); 35. c); 36. c); 37. c); 38. c); 39. c). Capitolul III. Moştenirea testamentară 40. b); 41. b); 42. c); 43. b); 44. b); 45. b); 46. c); 47. b); 48. a); 49. c); 50. a); 51. c); 52. b); 53. a); 54. a); 55. b); 56. c); 57. b); 58. a); 59. a). Capitolul IV. Transmisiunea moştenirii 60. c); 61. b); 62. c); 63. a); 64. b); 65. a); 66. b); 67. b); 68. a); 69. c); 70. a); 71. a); 72. b); 73. a); 74. b); 75. c); 76. c); 77. a); 78. b); 79. b). Capitolul V. Partajul succesoral 80. c); 81. a); 82. a); 83. c); 84. b); 85. a); 86. b); 87. b); 88. b); 89. a); 90. c); 91. a); 92. b); 93. c) ; 94. a); 95. c); 96. b); 97. b); 98. a); 99. b); 100. b).

Index*

- persoanele concepute

Abitaţie 76-78 Acceptarea moştenirii - efecte 188 - expresă 184 - forţată 183 - tacită 184 - voluntară 183 Acte de administrare 40, 185, 187, 225, 226 Acte de conservare 40, 187, 188, 204, 220, 221, 225 Acte de dispoziţie 40, 88 Acrescământ 133 Acţiune în reducţiune 167, 272

Bună-credinţă 39, 68,

69, 71, 74, 93, 123, 194, 220, 221

Capacitatea de a moşteni 27 - persoane care au capacitate succesorală 28

29 0

28

- persoanele dispărute 29

- persoanele fizice în viaţă 28 - persoanele juridice 30

- persoane care nu au capacitate succesorală 30 - codecedaţii 31 - comorienţii 31 - persoanele juridice care au încetat să mai aibă fiinţă 30 - predecedaţii 30 Captaţie 93 Certificatul de moştenitor 214 Clasa a II-a de moştenitori legali - ascendenţi privilegiaţi 59 - colaterali privilegiaţi 62 Clasa a III-a de moştenitori legali

* Cifrele fac trimitere la numărul paginii.

(ascendenţii ordinari) 64 Clasa a IV-a de moştenitori legali (colateralii ordinari) 65 Clasa I de moştenitori legali (descendenţii defunctului) 56 Conflict de legi 81-83 Contractul de administrare 227 Cotitatea disponibilă 71,136, 143, 151, 153, 157, 159, 166 Creditor - acţiune oblică 40, 183 - bun donat 164 - chirografar 166 - defunct 26, 180, 209

Inde x

- drept de preferinţă 124, 189

- legat în favoarea ~ 99 - personal al succesibilului 174, 184, 194, 234, 241

Defunct 17-18, 24 Depuneri la bănci 111 Deschiderea moştenirii - data 21 - locul 24 Determinarea masei succesorale 162 Determinarea activul net al moştenirii 163 Devoluţiune 19, 24, 33, 42, 44, 46, 50, 75, 81, 129, 136 Domiciliul defunctului 24 şi urm. Dreptul de opţiune succesorală - actul juridic de opţiune succesorală 174 - prescripţia 177 - subiecte 173

Executor testamentar 26 Execuţiunea testamentară 139142 Exheredare 42, 47, 71, 116, 136

- efecte 138 - feluri 136 - directă 136 - indirectă 137 - nulitate 138

Inde x

Fideicomisul fără obligaţie 149

Garanţia între comoştenitori 259261

Indiviziunea succesorală - imprescriptibilitate 228 - principii 224 - regim juridic 224

Legatar - cu titlu universal 17, 19

- cu titlu particular 17, 19, 75 - clauza testamentară 113 - universal 17, 19, 20, 88 Legatul - caducitate 131 - clasificare 117 - cu sarcină 118 - cu termen 117 - cu titlu particular 120 - bunul altuia 122 - bunul indiviz 123 - uzufruct 121 - cu titlu universal 120 - pur şi simplu 117 - sub condiţie 118 - universal 119

- efecte 123 - ineficacitatea 124 - revocare 129

Legat alternativ 149 Legat conjunctiv 133

Legat prezumat 75 Legatul rămăşiţei 148149 Liberalităţi 15

Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală 150 Oprirea pactelor asupra moştenirii nedeschise 143

Moştenirea - definire 15 - reglementare 15 - terminologie 15 Moştenirea legală - condiţii speciale 42 - principii 42 Moştenirea testamentară 86 Moştenirea vacantă - natura juridică 80 - noţiune 78 - procedura atribuirii 83 Moştenitor rezervatar 20, 38, 42, 47, 52, 58, 61, 64, 65, 66, 71, 72, 74, 75, 113, 136, 140

Nedemnitatea

succesorală - caractere 34 - definire 34 - efecte 37-40 - feluri 35 - de drept 35-36 - judiciară 36-37 - natură juridică 34

57 1

Partajul - convenţie de suspendare 263-264 - desfiinţare 261 - efectul declarativ 257 - formele 252 - obiectul 248 - opoziţia la partaj 263 - persoanele care pot cere ~ 246 Partajul de ascendent - caractere juridice 265 - condiţii 266 - efecte 269 - ineficacitate 270 - noţiune 265 - persoanele beneficiare 267 - subiecte 267 Patrimoniu 1516 Petiţia de ereditate 217 Plata datoriilor 240 Posesie 38, 55, 72, 83, 200, 201 Predarea legatelor - legatul cu titlu particular 206 - legatul cu titlu universal 205 - legatul universal 205 29 2

Prezumţia morţii concomitente 32 Principiile generale ale devoluţiunii legale - principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali 46

- principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire 48 - principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă 47 Procedura succesorală notarială - deschidere 207 - desfăşurare 212 - suspendare 213

Raportul donaţiilor - căile de realizare a ~ 239

- condiţii 232 - definire 230 - modurile de efectuare ~ 236

- persoanele care pot cere ~ 236 Rea-credinţă 36, 38, 40, 170, 183, 220, 263 Reducţiunea liberalităţilor excesive - căi procedurale 167 - efecte 169

- ordinea 168 Renunţarea la moştenire - condiţii 191 - efecte 192 - revocare 193 Reprezentarea succesorală - condiţiile 50 - definire 49

- domeniu de aplicare

Substituţie vulgară 149 Sugestie 93

- efectele 53 - natură juridică 49

Testamentul

49

Rezerva succesorală - ascendenţi privilegiaţi 155 - caractere juridice 151 - descendenţi 153 - soţ supravieţuitor 158

Sezina - efecte 202 - moştenitorii sezinari 202

- noţiune 201 Soţul supravieţuitor - drepturi succesorale - asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic 72 - condiţii speciale 67 - cotitate disponibilă specială 159 - dreptul de abitaţie 76 - în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali 70 Substituţia fideicomisară 145

- caractere 86 - condiţiile validităţii 90 - cuprins 86 - interpretarea 98 - noţiune 86

- proba 99 - reguli de formă 95 - formele - testamentele în caz de epidemii, catastrofe, războaie 108 - testamentele maritime şi fluviale 108 - testamentele militarilor 10 9 - testamentele persoanelor internate într-o instituţie sanitară 109 - testamentele privilegiate 10 7 - testamentul autentic 104

- testamentul făcut în străinătate 114 - testamentul internaţional 114 - testamentul olograf 99 Transmisiunea patrimoniului succesoral - activul 195, 197 - obiectul 194 - pasivul 196, 198

Vocaţia (chemarea) la moştenire 33 Vocaţia succesorală legală 4