Drept Civil. Succesiuni An - Iii.sem - Ii.codrin Macovei [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL SUCCESIUNI Lector univ. dr. Codrin Macovei (suport curs) anul III semestrul II

La elaborarea acestei lucrări s-au avut în vedere legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa publicate până la 10 iulie 2007

2008 2

CUPRINS

CAPITOLUL I ● CONSIDERAŢII GENERALE .............................................. 1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor .................................................. 2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale ..........................................

5 5 6

CAPITOLUL II ● DESCHIDEREA SUCCESIUNII ......................................... 1. Noţiuni introductive ....................................................................................... 2. Data deschiderii succesiunii ........................................................................... 3. Locul deschiderii succesiunii .........................................................................

8 8 9 10

CAPITOLUL III ● CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE ......................................................................................................... 1. Enumerarea condiţiilor ................................................................................... 2. Capacitatea succesorală .................................................................................. 3. Vocaţia succesorală ........................................................................................

13 13 13 16

CAPITOLUL IV ● REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE ................................................... 1. Condiţiile dreptului de moştenire legală ........................................................ 2. Vocaţia succesorală legală .............................................................................. 3. Nedemnitatea succesorală ..............................................................................

18 18 19 21

CAPITOLUL V ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ ................ 1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale. Excepţii ....... 2. Reprezentarea succesorală .............................................................................. 3. Clasele de moştenitori legali .......................................................................... 4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (reglementate de Legea 319/1944) ..................................................................... 5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante ............................................... CAPITOLUL VI ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ ................................................................................................ 1. Testamentul. Felurile testamentelor ............................................................... 2. Legatul ............................................................................................................ 3. Ineficacitatea legatelor ................................................................................... 4. Dreptul de acrescământ .................................................................................. 5. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară) ................

3

31 31 32 33 35 38 40 40 48 51 57 58

CAPITOLUL VII ● LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA ................................................................... 1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare ............................................... 2. Oprirea substituţiilor fideicomisare ............................................................... 3. Rezerva suucesorală .................................................................................. 4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile ...................................................... 5. Reducţiunea liberalităţilor excesive ............................................................... 6. Raportul donaţiilor ......................................................................................... 7. Raportul datoriilor .......................................................................................... 8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă ............

62 62 63 64 68 69 71 73 74

CAPITOLUL VIII ● TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII – DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ ................................................................................ 1. Noţiuni generale ............................................................................................. 2. Termenul de opţiune ....................................................................................... 3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii .......................................................... 4. Acceptarea sub beneficiu de inventar ............................................................. 5. Renunţarea la moştenire .................................................................................

75 75 78 81 83 85

CAPITOLUL IX ● ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII ......................................................................................................... 1. Transmisiunea activului moştenirii ................................................................ 2. Transmisiunea pasivului moştenirii ............................................................... 3. Separaţia de patrimonii ................................................................................... 4. Transmisiunea posesiunii moştenirii .............................................................. 5. Petiţia de ereditate ..........................................................................................

87 87 88 90 91 92

CAPITOLUL X ● PARTAJUL SUCCESORAL ................................................ 1. Noţiune ........................................................................................................... 2. Partajul amiabil .............................................................................................. 3. Partajul judiciar .............................................................................................. 4. Opoziţia la partaj ........................................................................................... 5. Efectele partajului ..........................................................................................

94 94 94 94 97 97

BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE...........................................................................

99

4

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE 1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor Codul civil român nu defineşte noţiunea de succesiune sau de moştenire. Ea a fost definită de doctrină ca fiind transmisiunea patrimoniului unei peroane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă. Remarcăm, însă, că, în dreptul civil, noţiunea de succesiune are trei semnificaţii: a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa); b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu; c) obiectul însuşi al moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial aparţinând defunctului care trec la moştenitorii săi. Moştenirea este reglementată de C. civ., în principal, în Cartea a III-a intitulată Despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea, Titlul I, Despre succesiunii (art. 650–799) şi Titlul II, Despre donaţiuni între vii şi despre testamente (art. 800–941). Dispoziţii incidente materiei succesorale întâlnim şi în: L. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, Codul familiei, Codul de procedură civilă, L. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, D. 31/1954 privitor la peroanele fizice şi juridice, D. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, L. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numeşte şi de cujus, prescurtare a formulei romane is de cujus successione agitur. Cel care lasă moştenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia sau de cetăţenie. În cazul moştenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numeşte testator. Cei care primesc în tot sau în parte patrimoniul lui de cujus în temeiul legii se numesc moştenitori, succesori, erezi sau urmaşi. În cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi legatari. După cum am putut observa deja, în dreptul nostru, moştenirea poate fi de două feluri (după izvorul său): legală şi testamentară. Moştenirea legală, numită şi ab intestat (fără testament), intervine atunci când transmiterea patrimoniului succesoral de înfăptuieşte în puterea legii; mai exact, este vorba despre ipoteze 5

cum ar fi: de cujus nu a dispus de patrimoniul său, în timpul vieţii, prin testament; legatarul a renunţat la moştenire; legatarul este înlăturat de la moştenire fiindcă este ingrat; a fost testată doar o parte a bunurilor succesorale etc. Moştenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea patrimoniului are loc în temeiul voinţei lui de cujus, manifestată pe testament ca act de ultimă voinţă. În acest caz, moştenitorii sunt desemnaţi de cel care lasă moştenirea. Cele două moşteniri coexistă, ele neexcluzându-se reciproc. De exemplu, dacă testatorul a făcut un legat sau mai multe care nu epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluţiunea moştenirii va fi testamentară în limitele legatelor şi legală pentru restul.

2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale Transmisiunea succesorală prezintă unele caractere juridice, care o deosebesc de alte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane fizice sau juridice. Astfel, transmisiunea moştenirii este: - transmisiune pentru cauză de moarte – în sensul că are loc şi operează şi are loc numai la moartea persoanei fizice; - o transmisiune universală – în sensul că are ca obiect întregul patrimoniu al persoanei decedate, respectiv drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial (menţionăm că drepturile reale dobândite prin succesiune sunt opozabile terţilor fără a fi necesară efectuarea formelor de publicitate imobiliară; la fel ca şi în cazul în care succesorul dobândeşte prin moştenire o creanţă, aceasta va fi opozabilă terţelor persoane, independent de respectarea formalităţilor prevăzute de art. 1393, C. civ.); - o transmisiune unitară – în sensul că, în principiu, întreaga moştenire, atât drepturile, cât şi obligaţiile defunctului se transmit către moştenitori, după aceleaşi norme juridice, indiferent de natura sau de originea lor; de asemenea, acest caracter face succesiunea legală să coexiste cu succesiunea testamentară a lui de cujus; de la acest caracter există o serie de excepţii: dreptul special de moştenire a soţului supravieţuitor reglementat de art. 5, L. 319/1944; ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor în condiţiile L. 578/2004; imposibilitatea cetăţenilor străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România prin moştenire testamentară conform art. 44, alin. 2, fraza a II-a din Constituţie şi Legii nr. 312/2005; drepturile salariale datorate până la data decesului (art. 162, alin. 2, C. muncii); sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat şi indemnizaţiile de asigurări sociale cuvenite pentru luna în curs şi neachitate asiguratului decedat (art. 97 şi 136, L. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale); succesiunea cu element de extraneitate (art. 66, L. 105/1992); 6

- o transmisiune indivizibilă – în sensul că presupune în mod imperativ acceptarea sau renunţarea la întreaga moştenire (ca la un tot indivizibil); şi faţă de acest caracter sunt cunoscute excepţii: creanţele şi datoriile defunctului sunt împărţite între moştenitori din ziua deschiderii succesiunii (art. 1060–1061, C. civ.) şi situaţia acceptării unei părţi din moştenire printr-o cerere extraordinară reglementată prin dispoziţiile L. 18/1991, L. 112/1995, L. 1/2000, L. 10/2001.

7

CAPITOLUL II DESCHIDEREA SUCCESIUNII 1. Noţiuni introductive Art. 651 din C. civ. statuează regula conform cu care „succesiunile se deschid prin moarte”. Per a contrario, succesiunea unei persoane aflată în viaţă nu poate fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către moştenitorii lui de cujus. Putem defini deschiderea moştenirii ca fiind faptul juridic care generează transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus către moştenitorii săi, legali sau testamentari, şi care constituie temei al naşterii dreptului de moştenirii. În materie succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii moştenirii se explică prin aceea că din acest moment toate drepturile şi obligaţiile celui care lasă moştenirea se transmit de drept, fără nici o întrerupere, către succesori; până în acest moment, nici unul dintre prezumtivii moştenitori nu are vreun drept concret câştigat cu privire la bunurile antecesorului său, ci doar drepturi eventuale. În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Dacă cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, se poate cere anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (art. 20, alin.1, D. 31/1954). Cum nulitatea produce efecte retroactive, se va considera că succesiunea acelei persoane nu s-a deschis, cel în cauză putând cere restituirea bunurilor sale (art. 20, alin. 2). Întrucât potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă cât timp nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă, rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are ca efect deschiderea moştenirii acesteia. Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale. Cele două instituţii se deosebesc atât sub aspectul temeiului, cât şi sub aspectul finalităţii. Astfel, dacă faptul morţii unei persoane este evenimentul generator al deschiderii moştenirii, temeiul deschiderii procedurii succesorale notariale îl constituie cererea adresată notarului public competent din punct de vedere teritorial. Finalitatea deschiderii succesiunii o constituie transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus, în timp ce procedura succesorală notarială are drept scop eliberarea certificatului de moştenitor. Efectul juridic principal al deschiderii moştenirii se produce de drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, pe când actul constatator 8

eliberat de notarul public este condiţionat de parcurgerea procedurii necontencioase amintite, procedură ce nu are caracter obligatoriu. Sub aspect juridic, deschiderea moştenirii implică identificarea a două coordonate: una temporală (data deschiderii moştenirii) şi una spaţială (locul deschiderii moştenirii).

2. Data deschiderii succesiunii Data deschiderii succesiunii coincide cu data morţii celui despre a cărui moştenire este vorba. Data deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data deschiderii procedurii succesorale notariale, aceasta din urmă fiind întotdeauna ulterioară celei dintâi. Aplicând principiul general de probaţiune conţinut de art. 1169, C. civ., rezultă că cel care invocă drepturi asupra patrimoniului succesoral are sarcina să dovedească atât faptul morţii, precum şi data (uneori chiar şi ora, minutul) morţii. Dovada morţii şi a datei sale se face prin certificatul de deces, eliberat după ce actul de deces este întocmit pe baza certificatului medical constatator al decesului sau a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă. Deoarece faptul morţii şi data când a intervenit aceasta nu sunt percepute de către agentul constatator ex propriis sensibus, menţiunile acestuia făcute în actul de stare civilă cu privire la deces şi data lui pot fi combătute prin orice mijloc de probă. Astfel, orice persoană interesată poate promova o acţiune în justiţie în anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a menţiunilor înscrise pe acesta (art. 57, L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). Dacă data morţii stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte de către instanţă este contestată, această dată poate fi rectificată printr-o acţiune în justiţie, dovada datei reale putând fi făcută prin orice mijloc de probă. Tot prin orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora, eventual chiar minutul în care a intervenit decesul celui despre a cărui moştenire este vorba. Determinarea datei deschiderii moştenirii este importantă deoarece în funcţie de acest moment se determină: • sfera moştenitorilor legali şi testamentari, capacitatea lor succesorală, precum şi drepturile lor asupra moştenirii (art. 654, C. civ.); • compunerea şi valoarea masei succesorale; • data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (art. 700, C. civ.); • momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la succesiune; • validitatea actelor juridice asupra moştenirii (având în vedere faptul că legiuitorul român, spre deosebire, spre exemplu, de legiuitorul german sau elveţian, sancţionează cu nulitatea absolută pactele asupra unei succesiuni nedeschise); 9

• •

începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moştenitori); legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.

3. Locul deschiderii succesiunii Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus. Soluţia rezultă implicit din prevederile C. proc. civ. (art. 14) şi din dispoziţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 (art.10, lit. a) şi b) şi art. 68, alin. 1 şi 2 ) şi se impune şi din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluţionate mai uşor problemele ce privesc moştenirea, de aici culegându-se mai lesne informaţii în legătură cu prezumtivii moştenitori şi conţinutul masei succesorale. Prin urmare, în privinţa locului deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă locul unde a intervenit decesul şi nici reşedinţa defunctului sau domiciliul curatorului (în ipoteza în care de cujus ar fi fost pus sub curatelă). Potrivit art. 13 din D. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”, iar potrivit art. 26, alin. 1 din O.U.G. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, „Domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală”. Poate fi vorba de domiciliul voluntar (ales) al persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină ori de domiciliul legal, fixat de lege minorului sau persoanei pusă sub interdicţie judecătorească. Întrucât în materie de moştenire regulile de competenţă (art. 19 coroborat cu art. 14 din C. proc. civ.) au caracter imperativ, clauza testamentară prin care de cujus ar dispune ca eventualul litigiu născut în legătură cu transmiterea succesiunii sale să fie guvernată de o altă lege decât cea a ultimului domiciliu este nulă de drept. În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară, indiferent că este vorba de un cetăţean român sau străin, locul deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se află bunurile de valoare ale acesteia. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi pentru determinarea competenţei instanţei judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii în materie de moştenire. Dacă domiciliul celui despre a cărui moştenire este vorba nu este cunoscut, se aplică regula locului din ţară unde se găsesc bunurile de valoare ale defunctului, iar în cazul lipsei de bunuri, se ia în considerare locul unde s-a înregistrat moartea. În cazul în care moartea celui care lasă moştenirea a fost declarată pe cale judecătorească, locul deschiderii moştenirii coincide cu ultimul domiciliu al celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii prezumate. În practica judiciară s-a statuat că se are în vedere ultimul domiciliu avut în ţară, iar nu în străinătate, iar dacă de cujus nu a avut domiciliul în ţară, locul deschiderii 10

moştenirii va fi locul din ţară unde se află bunurile cele mai importante din moştenire. Dovada ultimului domiciliu se poate face prin orice mijloc de probă, fiind vorba de o chestiune de fapt. În concret, probaţiunea se realizează cu menţiunile din actul de identitate (cartea de identitate) sau certificatul de deces al lui de cujus, iar în cazul minorului sub 14 ani cu menţiunile din actul de identitate al reprezentantului legal. În cazul în care domiciliul indicat în actul ce serveşte pentru dovedirea lui este contestat, instanţa urmează să stabilească, prin administrarea oricărui mijloc de probă, domiciliul real al celui despre a cărui moştenirea este vorba. Evident, sarcina probei incubă celui ce contestă veridicitatea actului doveditor al ultimului domiciliu. Locul deschiderii moştenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să soluţioneze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral. Astfel, în raport de locul deschiderii moştenirii se determină: • secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale şi, dacă este nevoie, luarea măsurilor conservatorii asupra patrimoniului succesoral (art. 68 şi 70 din L. 36/1995); • notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10, L. 36/1995); • instanţa judecătorească competentă să judece litigiile privitoare la moştenire, chiar în ipoteza în care în masa succesorală s-ar găsi şi imobile aflate în circumscripţia altei instanţe; Potrivit art. 14 din C. proc. civ., „în materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului: 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; 2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunui dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar”. Nu sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului: - acţiunile intentate de moştenitori împotriva terţilor care nu pretind drepturi succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun); - cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor care a acceptat succesiunea pur şi simplu (se aplică dispoziţiile de drept comun); - acţiunile reale imobiliare fără legătură cu aspectele succesorale avute în vedere de art. 14 din C. proc. civ. (care sunt de competenţa instanţei locului situării bunului – art. 13 din C. proc. civ.); 11

- cererile moştenitorilor îndreptate împotriva unui creditor al succesiunii (se aplică dispoziţiile de drept comun); - cererile formulate de către sau împotriva moştenitorilor ulterior încetării indiviziunii succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun).

12

CAPITOLUL III CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE 1. Enumerarea condiţiilor Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moştenire – dispoziţiile legale sau testamentul celui care despre a cărui moştenire este vorba – pentru ca o persoană să poată moşteni trebuie să îndeplinească două condiţii generale: • să aibă capacitate succesorală; • să aibă vocaţie succesorală. Prima condiţie este prevăzută expres de lege (art. 654, alin. 1, C. civ.), iar cea de a doua este o creaţie a literaturii juridice. Pe lângă aceste condiţii generale, pentru a putea vorbi despre un drept la moştenire, este nevoie să fie îndeplinite şi anumite condiţii, a căror specificitate este determinată de temeiul dreptului. Astfel, în cazul moştenirii legale, se cere a fi îndeplinită o condiţie negativă: persoana să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 655, C. civ.); în cazul moştenirii testamentare, este necesar să nu fi intervenit revocarea judecătorească pentru ingratitudine (art. 930 coroborat cu art. 830, C. civ.).

2. Capacitatea succesorală C. civ. condiţionează imperativ dreptul de moştenire al unei persoane de existenţa acesteia la data deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art. 654, alin. 1, pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Prin urmare, regula este că are capacitate succesorală orice persoană care se află în viaţă în momentul deschiderii moştenirii şi nu are capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea dată. Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de succesor, fiind distinctă atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de capacitatea de exerciţiu. Regulile generale în materie de probaţiune stabilesc sarcina probei capacităţii succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.

13

În ceea ce priveşte dovada existenţei la data deschiderii succesiunii, se impun unele precizări în cazul moştenirii prin reprezentare şi al moştenirii prin retransmitere. În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie legală pretinde drepturi succesorale ale ascendentului său, decedat la data deschiderii succesiunii. El este ţinut să dovedească nu doar faptul existenţei sale la momentul deschiderii succesiunii, ci şi faptul inexistenţei ascendentului său în acel moment. Dovada se va face cu actele de stare civilă ale moştenitorului şi cu certificatul de deces sau hotărârea declarativă de moarte a ascendentului reprezentantului. În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul cu vocaţie legală sau testamentară supravieţuieşte lui de cujus şi, dobândind succesiunea acestuia din urmă, o lasă propriilor săi moştenitori, confundată cu a sa. În acest caz, cel care pretinde drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere este ţinut să dovedească atât capacitatea succesorală a autorului lor la data deschiderii primei succesiuni, cât şi propria lor capacitate succesorală la data decesului autorului lor. Au capacitate succesorală următoarele persoane: a) persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii – legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii moştenirii; chiar dacă moştenitorul ar muri imediat după deschiderea moştenirii, drepturile lui succesorale nu se sting, ci se transmit propriilor moştenitori; b) persoanele fizice declarate judecătoreşte dispărute la data deschiderii succesiunii – întrucât art. 19, D. 31/1954 instituie prezumţia existenţei persoanei dispărute atât timp cât nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rezultă că se prezumă capacitatea succesorală a persoanei dispărute la data deschiderii succesiunii. Prezumţia este însă relativă, putând fi răsturnată prin dovada morţii dispărutului (constatată fizic sau prin hotărâre judecătorească) intervenită înainte de data deschiderii succesiunii. Dacă persoana declarată judecătoreşte dispărută reapare sau dacă în hotărârea declarativă de moarte instanţa stabileşte ca dată a morţii una ulterioară deschiderii moştenirii, prezumtiva capacitatea succesorală a celui dispărut se consolidează. c) persoanele fizice concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii – C. civ. (art. 654, alin. 2 şi 3) consacră expres capacitatea succesorală a copilului nenăscut dar conceput la data deschiderii succesiunii, cu condiţia să se nască viu. Legea română nu cere şi condiţia viabilităţii copilului născut. Faptul situării datei concepţiei copilului anterior deschiderii moştenirii şi împrejurarea că acest copil s-a născut viu sunt chestiuni de fapt ce trebuie probate de acela care, în calitate de reprezentant legal al copilului, pretinde drepturi asupra moştenirii. Având în vedere dificultatea 14

stabilirii exacte a momentului concepţiei, în literatura de specialitatea s-a admis folosirea unei prezumţii din materia stabilirii filiaţiei şi în materia dovedirii capacităţii succesorale a copilului conceput dar nenăscut la data deschiderii succesiunii. Este vorba de prezumţia irefragabilă stabilită prin art. 61 din C. familiei, în sensul că timpul legal de concepţie se situează între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului. d) persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii - au numai capacitate succesorală testamentară (nu şi legală), de la data dobândirii personalităţii juridice, în condiţiile legii. Legiuitorul român recunoaşte persoanei juridice o capacitate succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare, în măsura în care drepturile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să poată lua naştere în mod valabil (art. 33, alin. 3, D. 31/1954). În toate cazurile trebuie respectat principiul specialităţii de folosinţă, în sensul că dreptul ce formează obiectul legatului trebuie să corespundă scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată. În cazul în care se constată absenţa unei asemenea corespondenţe, legatul va fi nul sau caduc, după caz. Următoarele persoane care nu au capacitate succesorală: a) persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu sunt în fiinţă la data deschiderii succesiunii – includem în această categorie: copilul născut mort, predecedaţii, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu beneficiază de prezumţia instituită de art. 61 din C. fam.; b) comorienţii – art. 21, D. nr.31/1954 dispune că în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată. Textul de lege citat vizează acele situaţii în care două sau mai multe persoane care au vocaţie succesorală una faţă de alta decedează în astfel de împrejurări ce nu permit stabilirea cu certitudine a ordinii în care au intervenit decesele, neputânduse proba că una ar fi supravieţuit alteia. Spre exemplu, dacă un tată şi cei trei fii ai săi decedează într-un naufragiu/incendiu/catastrofă aeriană nu vom putea stabili cu precizie cine cui a supravieţuit; într-o atare ipoteză, ei sunt prezumaţi că au murit concomitent. Consecinţa imediată a prezumţiei morţii concomitente este aceea că persoanele considerate comorienţi nu se pot moşteni una pe cealaltă căci – neexistând la data morţii celeilalte - nu au capacitate succesorală. Dispoziţia legală menţionată prezintă importanţă nu numai în situaţia în care comorienţii au vocaţie succesorală reciprocă, ci şi în cazul vocaţiei succesorale unilaterală. În cazul în care soţii dintr-o căsătorie putativă sunt comorienţi, iar sancţiunea nulităţii căsătoriei intervine după decesul lor, soţul care a fost de bună credinţă (care ar fi avut 15

vocaţie succesorală unilaterală la moştenirea celuilalt soţ) nu va putea să vină la moştenirea soţului de rea-credinţă; aplicându-se prezumţia morţii concomitente, el este lipsit de capacitate succesorală, condiţie generală a dreptului la moştenire. c) codecedaţii - prin codecedaţi se înţelege două sau mai multe persoane care au decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, dar în împrejurări diferite, nefiind comorienţi în sensul art. 23, D. 31/1954. Altfel spus, situaţia codecedaţilor se aseamănă cu cea a comorienţilor prin imposibilitatea obiectivă a determinării unei ordini a deceselor; elementul care le diferenţiază priveşte împrejurările în care intervin decesele. Problema care se pune este de a şti dacă – în absenţa unui text de lege expres – prezumţia morţii concomitente se poate aplica şi în cazul codecedaţilor. În doctrină soluţia care s-a dat a fost în sensul aplicării prezumţiei şi în cazul codecedaţilor, pornindu-se de la imposibilitatea dovedirii capacităţii succesorale. În orice caz, nu trebuie pierdut din vedere că art. 23, D. 31/1954 consacră o excepţie care, ca orice excepţie, este de strictă aplicare şi interpretare.

3. Vocaţia succesorală Vocaţia succesorală, ca şi condiţie generală a dreptului la moştenire, presupune ca persoana care invocă drepturi succesorale cu privire la o moştenire să aibă chemare la acea moştenire. În dreptul nostru, chemarea la moştenire se face fie în temeiul legii, caz în care vorbim de vocaţie succesorală legală, fie în temeiul voinţei lui de cujus manifestată prin testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în prezenţa vocaţiei succesorale testamentare. Legiuitorul român conferă vocaţie succesorală rudelor defunctului (în anumite limite), soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului în caz de moştenire vacantă. Vocaţia succesorală testamentară poate fi conferită, în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice care are capacitate succesorală. Noţiunea de vocaţie succesorală este susceptibilă de două înţelesuri. Într-o accepţiune generală, chemarea la moştenire desemnează vocaţia potenţială, eventuală a unor persoane de a avea drepturi succesorale cu privire la o moştenire. Spre exemplu, toţi descendenţii lui de cujus, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, au aptitudinea generală de a culege moştenirea acestuia. În literatura de specialitate se apreciază că vocaţia succesorală generală este aplicabilă numai în materia numai moştenirii legale. Apreciem că şi moştenirea testamentară cunoaşte aplicabilitatea vocaţiei succesorale generale. Un exemplu în acest sens îl constituie situaţia în care persoana legatarului este aleasă de un terţ (desemnat de testator) dintr-un cerc de persoane restrânse stabilit de testator; fiecare dintre aceste persoane are o vocaţie eventuală de a moşteni pe testator, însă această nu 16

înseamnă că toate vor beneficia de legatul instituit, ci doar acea persoană aleasă de către terţul desemnat de testator. Accepţiunea concretă a noţiunii de vocaţie succesorală implică determinarea, dintre mai mulţi moştenitori care au vocaţie succesorală generală, a moştenitorilor efectivi ai lui de cujus. Spre exemplu, dintre toţi descendenţii lui de cujus se vor selecta doar aceia care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Vocaţia succesorală concretă cunoaşte aplicare nu doar în materia moştenirii legale, ci şi în cea a moştenirii testamentare.

17

CAPITOLUL IV REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE 1. Condiţiile dreptului de moştenire legală Devoluţiunea succesorală este instituţia juridică care permite determinarea persoanelor chemate să dobândească pe cale de moştenire întreg sau parte din patrimoniul unei persoane fizice decedate. Temeiul care legitimează această transmitere califică devoluţiunea ca fiind legală sau testamentară. Astfel, dacă legea este cea care stabileşte persoanele, ordinea şi cotele în care are loc transmiterea patrimoniului succesoral, suntem în prezenţa devoluţiunii succesorale legale. Dacă transmiterea are ca fundament voinţa defunctului manifestată în vreuna din formele testamentare admise de lege, devoluţiunea moştenirii va fi testamentară. În dreptul nostru, regula o constituie moştenirea legală. Ori de câte ori defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau acesta este nul pentru vicii de formă ori legatele instituite sunt ineficace, devoluţiunea moştenirii se va face în temeiul legii. Este posibil ca prin legatele instituite prin testament de cujus să fi dispus doar de o parte din bunurile sale; în această ipoteză, moştenirea legală va coexista cu cea testamentară, regulile devoluţiunii legale aplicându-se pentru acea parte a patrimoniului de care defunctul nu a înţeles să dispună. Coexistenţa celor două forme ale devoluţiunii succesorale poate fi atrasă şi de existenţa unor moştenitori rezervatari care, chiar în ipoteza în care de cujus a dispus prin legate valabil instituite de întreg patrimoniul său, au dreptul, în temeiul legii, la o parte din patrimoniul lui de cujus ce reprezintă cota lor de rezervă. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: • să aibă capacitate succesorală; • să aibă vocaţie succesorală legală; • să nu fie nedemnă; • să nu fie exheredată de către de cujus. Împrejurarea că la data deschiderii moştenirii există persoane care îndeplinesc toate condiţiile dreptului de moştenire legală, nu înseamnă că acestea toate vor veni la moştenire, ci doar că ele au aptitudinea de a dobândi, în temeiul legii, parte sau tot patrimoniul succesoral. Folosind anumite criterii tehnico-juridice, 18

legiuitorul va stabili care dintre aceste persoane vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. În plus, legea stabileşte numai dreptul la moştenirea legală, nu şi obligaţia de a accepta moştenirea. Deoarece condiţia capacităţii succesorale a fost analizată în capitolul precedent, facem trimitere la cele menţionate acolo. Condiţia vocaţiei succesorale legale şi cea a nedemnităţii succesorale vor fi analizate în cele ce urmează. În ceea ce priveşte condiţia exheredării, întrucât aceasta reprezintă o dispoziţie testamentară, discuţiile pe care le implică vor fi făcute la materia moştenirii testamentare.

2. Vocaţia succesorală legală În dreptul nostru, au vocaţia succesorală legală persoanele care sunt în legătură de rudenie cu defunctul şi soţul supravieţuitor. Legea atribuie acestor persoane vocaţie la moştenire ţinând cont de natura relaţiilor ce se stabilesc în mod firesc între rude, respectiv între soţi. În caz de moştenire vacantă, bunurile succesorale sunt culese de către stat. C. fam. (art. 45) defineşte rudenia ca fiind legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea, în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Constituie temei al vocaţiei succesorale legale atât rudenia firească, cât şi rudenia civilă. Întrucât prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, în doctrină se apreciază că dovada rudeniei se poate face nu numai prin actele de stare civilă, ci şi prin alte mijloace de probă admise de lege. Instanţă supremă a statuat că atunci când partea trebuie să dovedească naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi necunoscute ori îndepărtate, sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina piedici găsite ca întemeiate, instanţa ar putea să admită şi alte probe decât actele de stare civilă, cu condiţia ca probele astfel admise să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate. Vocaţia succesorală legală este nelimitată în cazul rudeniei în linie dreaptă. În schimb, în cazul rudeniei în linie colaterală legiuitorul a limitat vocaţia la moştenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv. Noţiunea de grad de rudenie este folosită pentru a stabili distanţa între rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate. La rudenia în linie dreaptă, gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două persoane. Spre exemplu, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al II-lea. La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. De exemplu, fraţii sunt rude de gradul al II-lea, unchiul şi nepotul de frate sunt rude 19

de gradul al III-lea, verii primari între ei rude de gradul al IV-lea. Nu există rude de gradul întâi în linie colaterală. În această materie este cunoscut principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale ce exprimă regula de drept conform cu care dacă o persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie succesorală la moştenirea celei dintâi. Altfel spus, dacă X are vocaţie succesorală la moştenirea lui Y, atunci şi Y are vocaţie succesorală la moştenirea lui X. Spre exemplu, nepoţii au aptitudinea abstractă de a culege moştenirea bunicilor, după cum şi aceştia ar putea veni la succesiunea nepoţilor lor. Principiul enunţat are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie succesorală la moştenirea alteia, nici aceasta nu are vocaţie succesorală în raport cu prima persoană. De exemplu, ginerele nu are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de socrii, după cum nici socrii nu au vocaţie succesorală generală la moştenirea ginerelui. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a acestui principiu, trebuie arătat că acesta se aplică numai în materia moştenirii legale. Moştenirea testamentară nu cunoaşte aplicabilitatea unui astfel de principiu; cu toate acestea, există posibilitatea practică ca două persoane să-şi confere reciproc vocaţie succesorală testamentară (de exemplu, A îl desemnează pe B legatar universal, iar B, prin testamentul pe care îl lasă, îl numeşte pe A legatar cu titlu particular). Principiul reciprocităţii vizează numai vocaţia succesorală generală, deci numai posibilitatea abstractă ca o persoană să o moştenească pe alta. Aplicabilitatea principiului nu înseamnă că dacă X culege în concret moştenirea lui Y, atunci şi X va culege moştenirea lui Y, căci venirea concretă la moştenire se concretizează în funcţie de ordinea în care va interveni decesul lor sau a uneia dintre ele şi, evident, de concursul celorlalţi moştenitori. Spre exemplu, copilul are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată se tatăl său, după cum şi tatăl are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de copilul său. În concret, dacă părintele va predeceda copilului, numai fiul va moşteni tatăl, nu şi invers, după cum în ipoteza în care fiul va muri înaintea părintelui său, numai tatăl îl va moşteni pe fiu. Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte o singură excepţie: este cazul în care nulitatea căsătoriei putative intervine după decesul unuia dintre soţi. Astfel, în ipoteza în care soţul care a fost de bună-credinţă supravieţuieşte celuilalt soţ, atunci el va putea veni la moştenirea soţului decedat. În schimb, dacă soţul supravieţuitor este cel de rea-credinţă (a cunoscut cauza de nulitate a căsătoriei), atunci el nu va avea vocaţie succesorală legală generală la moştenirea soţului defunct; aceasta deoarece căsătoria nu produce nici un efect asupra lui. Evident, inoperabilitatea în acest caz a principiului reciprocităţii nu împiedică venirea la moştenirea soţului se bună-credinţă, soţul care a fost de rea20

credinţă culegând moştenirea nu ca moştenitor legal, ci ca succesor testamentar (evident, dacă legatul lăsat în favoarea sa este valabil instituit). Plecând de la prezumţia că intensitatea relaţiilor afective între defunct şi rudele sale scade pe măsură ce gradul de rudenie creşte şi că afecţiunea defunctului este mai mare pentru anumite categorii de rude ale sale decât pentru altele, legiuitorul a rânduit o anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor celui care lasă moştenirea. Astfel, dintre toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege moştenirea, legiuitorul va selecta, cu ajutorul a două criterii, persoanele care vor culege efectiv moştenirea. Altfel spus, li se va recunoaşte vocaţie succesorală concretă numai anumitor rude cu vocaţie succesorală generală. Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie succesorală generală, se folosesc două criterii tehnico-juridice: a) clasa de moştenitori; b) gradul de rudenie.

3. Nedemnitatea succesorală  Noţiune şi caractere juridice Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept a unui moştenitor legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv partea de rezervă din acea moştenire la care ar fi avut dreptul, deoarece s-a făcut vinovat de săvârşirea unei fapte grave, prevăzută de lege, faţă de cel care lasă moştenirea ori faţă de memoria acestuia. Nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice: a) intervine doar în cazul moştenirii legale şi numai în ipoteza săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege; având în vedere caracterul imperativ şi de strictă interpretare a normelor care reglementează instituţia nedemnităţii, acestea nu pot fi aplicate prin asemănare în alte ipoteze decât cele legale; b) operează de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea sau constatarea ei pe cale judecătorească; operând de drept, cel care lasă moştenirea nu ar putea înlătura efectele ei prin iertarea moştenitorului culpabil; c) nu afectează eficacitatea donaţiilor sau legatelor făcute de către defunct în favoarea nedemnului; în cazul în care una şi aceeaşi faptă constituie o cauză comună de ineficacitate a tuturor celor trei instituţii (donaţie, legat, moştenire legală), instanţa va constata nedemnitatea care a operat de drept, în temeiul legii, şi va pronunţa revocarea donaţiei/legatului pentru ingratitudine, dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege (art. 829–831, C. civ., respectiv art. 930–931, C. civ.); 21

d) este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra autorului faptei; nedemnitatea unui moştenitor legal nu influenţează drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori ai lui de cujus; doar în mod excepţional, nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a copiilor nedemnului; e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai de la moştenirea celui faţă de care a săvârşit faptul sancţionat cu nedemnitate; acest fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale legale pe care nedemnul le are cu privire la moştenirea altor persoane. De exemplu, săvârşind faptul faţă de tată, copilul va putea veni la moştenirea lăsată de mamă, având posibilitatea să dobândească inclusiv acele bunuri pe care mama sa le-ar fi dobândit de la tatăl său); f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei; în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, existenţa discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor care au capacitate de exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul se prezumă până la proba contrară. Dacă fapta de nedemnitate face obiectul unui proces penal, devine operantă instituţia iresponsabilităţii reglementată de Codul penal.  Cazurile de nedemnitate C. civ., prin art. 655, enumeră limitativ faptele care atrag sancţiunea nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea; acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel despre a cărui moştenire este vorba. • Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art. 655, pct. 1, C. civ., este nedemn de a succede condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor; nu interesează dacă infracţiunea s-a consumat sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu interesează felul omorului, mobilul sau scopul infracţiunii; b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă; întrucât calitatea de condamnat depinde de finalizarea procesului penal printr-o hotărâre de condamnare, condiţia condamnării nu se consideră îndeplinită dacă: - există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această situaţie, fapta nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune, 22

lipseşte temeiul răspunderii penale, neputând fi vorba despre un condamnat; - moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această ipoteză procesul penal încetează, calitatea de inculpat pe care moştenitorul a avut-o în cursul procesului neputând fi convertită în cea de condamnat cerută de art. 655, pct. 1, C. civ.; - amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi este foarte puţin probabil ca o faptă atât de gravă să formeze obiectul vreunei amnistii, în ipoteza în care actul de clemenţă intervine înainte ca moştenitorul să dobândească calitatea de condamnat, ea înlătură răspunderea penală acestuia şi, deci, posibilitatea pronunţării împotriva acestuia a unei hotărâri de condamnare; - prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, nu mai poate avea loc o judecare care să se finalizeze printr-o hotărâre de condamnare. Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală definitivă este ulterior amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă intervine prescripţia executării pedepsei aplicate moştenitorului, condiţia condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va opera. • Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art. 655, pct. 2, C. civ., este nedemn să succeadă acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui moştenire este vorba; acuzaţia poate îmbrăca forma unui denunţ sau a unei plângeri ori a unei mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea ce interesează este ca din actul care emană de la moştenitor să rezulte neîndoielnic acuzarea celui despre a cărui moştenire este vorba de săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă aptitudinea de a angaja răspunderea penală a celui acuzat; b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba trebuie să poată atrage pedeapsa cu moartea; c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, calomnioasă. Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală a fost exclusă dintre sancţiunile de drept penal, iar raţiuni de politică penală exclud reintroducerea în sistemul de drept român a unei asemenea pedepse, apreciem că, 23

în prezent, acest caz de nedemnitate trebuie considerat ca desuet. Susţinerea că am putea considera că acest caz de nedemnitate va putea fi aplicat în cazul în care acuzaţia calomnioasă ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi primită din cel puţin două motive: normele care reglementează cazurile de nedemnitate sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicate prin asemănare şi în alte ipoteze decât cele prevăzute de legiuitor; apoi, scopul instituirii acestui caz de nedemnitate a avut în vedere împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte a celui despre a cărui moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei moşteniri, or condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu are aceeaşi consecinţă. • Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moştenire este vorba - potrivit art. 655, alin. 3, C. civ., este nedemn să succeadă moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui omor. Apreciem că legiuitorul are în vedere infracţiunea de omor, iar nu alte fapte care ar fi avut ca urmare moartea victimei. Prin urmare, loviturile cauzatoare de moarte sau alte infracţiuni care au avut ca urmare (nu ca scop) moartea victimei (spre exemplu, o tâlhărie urmată de moartea victimei) nu atrag incidenţa acestui caz de nedemnitate; b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente; c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se cere ca moştenitorul să cunoască şi alte date cu privire la acest omor (autorul faptei, mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul săvârşirii acestuia). Stabilirea acestei împrejurări este o împrejurare de fapt care urmează a fi stabilită de instanţă pe bază de probe; d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă. Potrivit art. 656, C. civ., moştenitorul nu va fi sancţionat cu nedemnitatea dacă nu a denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau colaterală (numai fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către soţul său ori de un afin. Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei excepţii, în doctrina mai veche s-a subliniat, pe bună dreptate, că textul se poate aplica numai dacă autorul omorului este identificat înainte de a se fi aplicat sancţiunea nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi apărat de sancţiunea îndepărtării sale de la moştenirea victimei omorului, moştenitorul ar trebui să dovedească că are în raport cu autorul omorului calitatea prevăzută de art. 656, C. civ.; or, în atare context, este practic obligat să divulge identitatea asasinului. 24

e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea vorbeşte de moştenitor major, apreciem că se are în vedere nu atât atingerea unei anumite vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea reprezentarea obligaţiei de denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de reprezentare este exclusă în cazul persoanelor puse sub interdicţie. Cum sancţiunea nedemnităţii implică cu necesitate existenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei, rezultă că textul protejează moştenitorul cu vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror discernământ a fost dovedit, dar care neavând capacitate deplină de exerciţiu sunt exceptaţi de la aplicarea art. 655, pct. 3, C. civ. În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz este apreciat a fi căzut în desuetudine.  Efectele nedemnităţii Efectele nedemnităţii se produc de drept la data deschiderii moştenirii, indiferent care ar fi momentul săvârşirii faptei sancţionate prin nedemnitate. Eventuala hotărâre judecătorească care constată nedemnitatea ce a operat în puterea legii, şi care poate fi cerută şi pronunţată numai după deschiderea succesiunii, are caracter declarativ, producându-şi efectele retroactive până la data deschiderii moştenirii. Nedemnitatea produce efecte specifice faţă de moştenitorul nedemn (a), faţă de descendenţii acestuia (a) şi faţă de terţi (b). a) Efectele nedemnităţii faţă de moştenitorul nedemn – sancţiunea nedemnităţii are ca efect principal desfiinţarea calităţii de moştenitor legal a nedemnului. Astfel fiind, lipsa unui titlu care să confere nedemnului drepturi asupra moştenirii face ca acesta să nu poată reclama partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit în temeiul legii. Dacă autorul faptului de nedemnitate ar fi fost descendent, părinte sau soţ supravieţuitor în raport cu de cujus, atunci el pierde şi orice drept asupra rezervei succesorale la care ar fi avut dreptul; aceasta deoarece dreptul la rezerva succesorală este condiţionat de venirea efectivă la moştenire, iar nedemnitatea desfiinţând retroactiv vocaţia succesorală a nedemnului, desfiinţează şi dreptul la rezervă. Partea de moştenire care s-ar fi cuvenit nedemnului va fi culeasă de către comoştenitorii legali sau de către moştenitorii legali subsecvenţi. Dacă nedemnul era moştenitor rezervatar, atunci nedemnitatea va profita legatarilor şi donatarilor ale căror drepturi ar fi putut fi restrânse în ipoteza în care ar fi adus atingere rezervei succesorale a moştenitorului nedemn. În ipoteza în care nedemnul intră în posesia bunurilor ce i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal, el este ţinut să restituie adevăraţilor moştenitori tot ceea ce a primit. Potrivit regulilor generale, restituirea se face în natură, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, ea se va face prin echivalent bănesc; trebuie precizat că nedemnul este privit de lege ca posesor de rea-credinţă, fiind de drept 25

în întârziere de la data intrării sale în posesia bunurilor succesorale. Dat fiind reaua-credinţă a nedemnului, posesia sa asupra bunurilor moştenirii nefiind utilă, el nu va putea invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 485, C. civ.; prin urmare, el va trebui să restituie, odată cu bunurile succesorale, toate fructele (indiferent de natura lor: naturale, industriale sau civile) percepute şi nepercepute, consumate sau neconsumate. Restituirea se face tot în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, va fi restituită valoarea lor. Sumele de bani încasate de către nedemn de la debitorii moştenirii produc dobânzi din ziua plăţii, iar nu de la data chemării în judecată potrivit dreptului comun. În virtutea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, nedemnul are dreptul să i se restituie toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu bunurile succesorale; fiind tratat ca posesor de rea-credinţă, el nu va putea pretinde restituirea cheltuielilor voluptuarii, însă va avea dreptul să le ridice, dacă acest lucru este posibil. Dacă nedemnul a făcut plăţi în contul datoriilor succesiunii, este îndreptăţit la restituirea lor. Până la plata acestor cheltuieli, nedemnului îi este recunoscut un drept de retenţie asupra bunurilor succesorale, în limita creanţei sale. b) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului - având caracterul unei sancţiuni civile, nedemnitatea înlătură de la moştenire numai pe autorul faptului de nedemnitate. Firesc ar fi ca descendenţii nedemnului să nu fie înlăturaţi de la moştenire pentru o faptă care nu le este imputabilă lor. Cu toate acestea, legiuitorul sancţionează şi copiii nedemnului, lipsindu-i de posibilitatea de a veni la moştenire prin reprezentarea părintelui lor. Astfel, art. 658 din Codul civil stabileşte: copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor. Deci, copiii nedemnului vor putea veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare. Spre exemplu, dacă de cujus a avut doi fii dintre care unul decedat la data deschiderii moştenirii şi nedemn. În ipoteza în care nedemnul ar avea copii, aceştia nu vor putea veni la moştenirea bunicului lor deoarece, neputând invoca beneficiul reprezentării, vor fi înlăturaţi de unchiul lor care este de grad mai apropiat cu defunctul. Astfel, deşi nu au nici o vină pentru fapta comisă de tatăl lor, ei suportă consecinţele nedemnităţii acestuia. Dacă legiuitorul ar fi admis ca şi copiii nedemnului să poată veni la moştenire prin reprezentare, atunci, în ipoteza dată, copiii nedemnului ar fi venit la moştenire alături de unchiul lor, culegând partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit tatălui lor. În cazul în care ambii fii ai lui de cujus ar fi fost predecedaţi şi nedemni, dar aceştia ar fi avut un număr inegal de copii, nedemnitatea părinţilor ar fi influenţat cota-parte din moştenire ce ar fi revenit fiecărui nepot. De exemplu, dacă unul dintre nedemni ar fi lăsat doi copii, iar celălalt trei copii, nepoţii vor veni la moştenire în nume propriu; aceasta înseamnă că, fiind vorba de moştenitori din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se va împărţi în mod egal, fiecare luând o cincime din 26

succesiune. Dacă ar fi fost permisă reprezentarea şi în cazul copiilor nedemnului, atunci moştenirea s-ar fi împărţit nu în funcţie de numărul celor care vin efectiv la moştenire, ci în funcţie de numărul tulpinilor; or, acestea fiind în număr de două (doi fii), succesiunea ar fi fost împărţită în două părţi egale: o jumătate ar fi fost împărţită între copiii unui nedemn (1/2:2 → 1/4 fiecare), iar cealaltă jumătate între copiii celuilalt nedemn (1/2:3→1/6 fiecare). Având în vedere că reprezentarea este admisă şi în cazul descendenţilor din fraţi şi surori, iar art. 658, C. civ. nu face nici o distincţie între nedemnul – descendent al lui de cujus şi nedemnul – frate sau soră al lui de cujus, rezultă că nedemnitatea produce efecte şi în privinţa copiilor fraţilor sau surorilor nedemni ai defunctului. De exemplu, dacă defunctul a avut doi fraţi, dintre care unul nedemn şi predecedat, care a lăsat un copil. În ipoteza în care la moştenire ar fi chemată clasa a doua de moştenitori legali, fratele în viaţă ar înlătura de la moştenire pe copilul fratelui nedemn, deoarece este de grad preferat; dacă fratele predecedat nu ar fi fost nedemn, atunci copilul, urcând în gradul tatălui său, ar fi venit la moştenire alături de unchiul său. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă, faţă de caracterul vădit injust al dispoziţiei cuprinse în art. 658, C. civ., este indicat a-l interpreta extensiv şi a aprecia că aceasta se aplică nu doar copiilor lui de cujus, ci tuturor descendenţilor săi. În primul rând, nu credem că o interpretare extensivă ar fi permisă, dat fiind caracterul de strictă interpretare al normelor ce reglementează instituţia nedemnităţii; al doilea argument este de tehnică legislativă: atunci când are în vedere pe toţi descendenţii defunctului, legiuitorul utilizează noţiunea de descendenţi, alteori alături de noţiunea de copil – de ce ar fi procedat altfel în acest caz? Apoi, ce anume ne legitimează să extindem aplicarea unei dispoziţii nedrepte? E adevărat că reprezentarea nu poate opera per saltum ori omisso medio, dar apreciem că acest principiu poate cunoaşte şi excepţii în cazurile prevăzute de lege. c) Efectele nedemnităţii faţă de terţi – dacă în perioada cuprinsă între momentul deschiderii succesiunii şi cel al constatării nedemnităţii, moştenitorul nedemn încheie acte juridice cu privire la bunurile succesorale, se pune problema validităţii acestor acte. Nedemnitatea producând efecte retroactive şi desfiinţând titlul de moştenitor al nedemnului, urmează ca actele juridice încheiate în această calitate să fie şi ele desfiinţate potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi a cunoscutului adagiu conform cu care nimeni nu poate transmite mai mult decât are (nemo dat quod non habet). Prin urmare, deşi are caracterul unui pedepse civile, nedemnitatea produce efecte şi împotriva terţilor care au contractat cu nedemnul cu privire la bunurile succesorale.

27

Echitatea şi raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării siguranţei circuitului civil reclamă menţinerea unora dintre aceste acte şi după momentul constatării nedemnităţii. Astfel, rămân valabile: • actele de conservare şi administrare a bunurilor moştenirii (acestea profită de regulă adevăratului moştenitor; dacă au fost încheiate cu un terţ de rea-credinţă şi nu sunt profitabile, acestea ar putea fi desfiinţate); • plăţile făcute cu bună-credinţă de către debitorii succesiunii moştenitorului nedemn ce deţinea titlul constatator al creanţei (potrivit art. 1097, C. civ., dacă debitorul s-a încrezut în aparenţa de moştenitor a nedemnului posesor al creanţei, plata făcută acestuia rămâne valabilă, adevăratul moştenitor va avea însă împotriva nedemnului o acţiune întemeiată pe plată nedatorată); • actele de dispoziţie a bunurilor mobile încheiate cu un terţ de bunăcredinţă (potrivit art. 1909, C. civ., posesia de bună-credinţă valorează titlu de proprietate); • actele de dispoziţie asupra imobilelor cu privire la care terţul contractant poate invoca prescripţia achizitivă; • actele de dispoziţie privitoare la imobile cu privire la care există o aparenţă creatoare de drept (principiul aparenţei în drept). Fără a fi consacrat expres de lege, principiul aparenţei în drept, exprimat prin adagiul error communis facit jus, este admis atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească. Principiul exprimă regula de drept conform cu care actul de dispoziţie încheiat cu privire la un imobil se menţine chiar dacă a fost încheiat de către un neproprietar când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: • actul este cu titlu particular (nu are ca obiect transmiterea unui patrimoniu sau a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu); • actul este cu titlu oneros (deoarece dobânditorul cu titlu gratuit urmăreşte doar păstrarea unui câştig, spre deosebire de cel cu titlu oneros care urmăreşte să evite o pagubă; altfel spus, primul este certat de lucro captando, pe când cel din urmă este certat de damno vitando); • terţul a fost de bună-credinţă în momentul încheierii actului (potrivit art. 1889, alin. 2, C. civ., buna-credinţă se prezumă, sarcina probei incubând aceluia ce contestă buna-credinţă); • a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului (toţi cei care s-ar fi putut afla în situaţia terţului cocontractant ar fi crezut în calitatea de moştenitor a nedemnului, neputând obiectiv să descopere sau să evite această aparenţă înşelătoare, aprecierea făcându-se după criteriul abstract al tipului prudent şi diligent). 28

Dacă acest principiu poate fi aplicat, atunci actele privitoare la imobilele moştenirii încheiate de către nedemn se vor menţine, acestuia revenindu-i obligaţia de despăgubire a adevăraţilor moştenitori. Cuantumul despăgubirii diferă după cum restituirea este datorată de un posesor de rea sau de bunăcredinţă. În prima ipoteză, despăgubirea este reprezentată de preţul actual al bunului plus daune-interese, iar în cea de a doua ipoteză, se are în vedere doar preţul încasat de la terţul subdobânditor.

 Acţiunea în constatarea nedemnităţii succesorale Deşi este unanim admis că nedemnitatea operează de plin drept, există posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru intervenirea unei asemenea sancţiuni civile. Într-o atare situaţie, instanţa este chemată să se pronunţe cu privire la îndeplinirea acestor cerinţe şi, dacă este cazul, să constate nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii succesiunii. În ceea ce priveşte momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acţiune, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acţiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acţiunea în constatarea nedemnităţii poate fi primită numai dacă nedemnul are vocaţie succesorală legală concretă la moştenirea în cauză, în caz contrar acţiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes. Întrucât vocaţia succesorală legală concretă a nedemnului poate fi stabilită numai după deschiderea succesiunii, considerăm că o acţiune în constatarea nedemnităţii nu ar putea fi primită după moartea nedemnului, dar anterior deschiderii moştenirii, pentru a împiedica venirea la moştenire a urmaşilor nedemnului. Apreciem că nedemnitatea poate fi invocată nu numai pe cale principală, ci şi pe cale de excepţie (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare pornită împotriva terţului subdobânditor de rea-credinţă căruia nedemnul i-ar fi înstrăinat un imobil succesoral). În ceea ce priveşte sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă într-o acţiune în constatarea nedemnităţii, includem în această categorie: • comoştenitorii legali (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse de venirea nedemnului la moştenire); • moştenitorii legali subsecvenţi (pe care prezenţa nedemnului i-ar fi înlăturat de la moştenire); • donatarii sau legatarii (ale căror liberalităţi ar fi putut fi reduse în cazul în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului);

29

creditorii comoştenitorilor legali, ai moştenitorilor legali subsecvenţi, ai donatarilor sau legatarilor (exercitarea acţiunii oblice este permisă, nefiind vorba de un drept exclusiv personal); • reprezentantul Ministerului Public (art. 45 din C. proc. civ. permite o astfel de acţiune în ipoteza în care dreptul aparţine unui minor, unei persoane dispărute sau puse sub interdicţie sau în alte cazuri expres prevăzute de lege); • instanţa de judecată (în temeiul rolului activ); • notarul public în faţa căruia se dezbate succesiunea; • moştenitorul nedemn (întrucât nedemnitatea operează în temeiul legii, în speţă nu este vorba de invocarea propriei turpitudini, neputând primi aplicare principiul nemo auditur turpitudinem allegans). Au calitate procesuală pasivă într-o acţiune în constatarea nedemnităţii: • moştenitorul nedemn; • moştenitorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul ce a intrat în posesia bunurilor moştenirii decedează înainte de constatarea nedemnităţii, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu succesoral, la proprii săi moştenitori). În cazul în care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa constată, nu pronunţă, intervenirea nedemnităţii, hotărârea dată având caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. •

30

CAPITOLUL V DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ 1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale. Excepţii Având în vedere sfera destul de largă a persoanelor cărora legiuitorul le recunoaşte o vocaţie succesorală generală la moştenire şi nedorind fărâmiţarea excesivă a patrimoniului succesoral, a fost necesară instituirea unei ordini de chemare la moştenire. Această ordine este guvernată de următoarele trei principii:  Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali – acest principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele de moştenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită de C. civ. (art. 659, art. 669–675). Legiuitorul a stabilit patru clase de moştenitori legali: - clasa I, numită şi clasa descendenţilor, formată din toţi descendenţii defunctului, fără limită în grad (copii, nepoţi, strănepoţi etc.); - clasa a II-a, numită şi clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi, formată din părinţii defunctului plus fraţii şi surorile acestuia şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv; - clasa a III-a, numită şi clasa ascendenţilor ordinari, formată din bunicii, străbunicii ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad; 31

- clasa a IV-a, numită şi clasa colateralilor ordinari, formată din unchii şi mătuşile defunctului, verii primari ai acestuia, fraţii şi surorile bunicilor defunctului. Dacă din prima clasă de moştenitori există rude care vor şi pot să vină la moştenire, atunci acestea vor înlătura de la moştenire rudele care fac parte din celelalte clase de moştenitori, chiar dacă între acestea din urmă s-ar găsi rude de grad mai apropiat cu defunctul decât cele din clasa care exclude. Rudele din clasa a II-a vin la moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor (sunt renunţători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moştenire. Tot astfel, clasa a III-a, respectiv clasa a IV-a de moştenitori legali vor fi chemate la moştenire numai în ipoteza inexistenţei rudelor din clasele anterioare sau în cazul în care acestea nu vor sau nu pot să vină la moştenire. Prin excepţie pot veni la moştenire rude din clase diferite: atunci când de cujus a dezmoştenit prin testament (a exheredat) moştenitori rezervatari dintr-o clasă prioritară. Astfel, rezervatarii exheredaţi vor culege rezerva, iar cotitatea disponibilă va reveni moştenitorilor din clasa subsecventă, cu condiţia ca de cujus dă nu fi dispus altfel prin testament. Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soţului supravieţuitor un drept de moştenire legală, indiferent de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs; prin urmare, acesta nu exclude şi nu este exclus de nici o clasă de moştenitori.  Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă – acest principiu exprimă regula de drept conform cu care înlăuntrul aceleiaşi clase de moştenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moştenire pe rudele de grad mai depărtat. Excepţii: 1. în clasa a II-a de moştenitori, ascendenţii privilegiaţi nu înlătură de la moştenire fraţii, surorile defunctului sau descendenţii lor; 2. reprezentarea succesorală.  Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad – acest principiu exprimă regula de drept potrivit cu care rudele din aceeaşi clasă de moştenitori legali şi având acelaşi grad de rudenie în raport cu defunctul împart moştenirea în mod egal. Excepţii: 1. împărţirea pe tulpini a moştenitorilor în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi grad prin reprezentare succesorală; 2. împărţirea pe linii când la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi provenind din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din 32

căsătorii diferite, din afara căsătoriei ori din adopţia cu efecte depline), egalitatea se păstrează numai între fraţii pe aceeaşi linie.

2. Reprezentarea succesorală Instituţia reprezentării succesorale (art. 664–668, C. civ.) a fost creată de către legiuitor pentru a permite unui moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit reprezentant, să urce în locul, gradul şi drepturile ascendentului său, numit reprezentat, decedat anterior deschiderii moştenirii. Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să culeagă partea din moştenire care s-ar fi cuvenit reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă la data deschiderii succesiunii. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală este admisă numai în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a descendenţilor din fraţii şi surorile defunctului. Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesar îndeplinirea următoarelor condiţii: a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii – această condiţie nu trebuie interpretată în sens de predeces pentru că astfel nu s-ar putea reprezenta comorienţii şi codecedaţii. În cazul acestora e admisă reprezentarea pentru că, neputându-se stabili dacă au supravieţuit sau nu lui de cujus, se prezumă că la data deschiderii moştenirii aceştia erau decedaţi şi, în consecinţă pot fi reprezentaţi. Reprezentarea nu poate opera decât trecând din grad în grad vacant; b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel reprezentat ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii ar fi avut vocaţie succesorală concretă la moştenirea lui de cujus; c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lui de cujus – adică să aibă capacitatea succesorală, să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lui de cujus care prin reprezentare se transformă în vocaţie succesorală concretă (notăm că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să nu fie nedemn faţă de cujus, să nu fi renunţat la moştenirea lui de cujus, să nu fi fost exheredat de cujus. Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cujus, iar nu faţă de reprezentat. Conform art. 665, al. 2 şi 667, C. civ., reprezentarea succesorală: a) e admisă în toate cazurile (adică, atât atunci când unul dintre copiii lui de cujus e decedat, iar nepoţii culeg prin reprezentare partea ce ar fi revenit părintelui lor, cât şi atunci când toţi copiii lui de cujus sunt decedaţi, iar nepoţii vin la moştenire prin reprezentare); b) operează la infinit (însă numai în cazul descendenţilor);

33

c) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire; voinţa lui de cujus nu poate modifica, în principiu, regulile reprezentării). Efectele reprezentării succesorale se produc conform art. 667, C. civ.: în toate cazurile în care reprezentarea e admisă, partajul se face pe tulpini, adică reprezentanţii unei persoane (indiferent de numărul lor) culeg partea din moştenire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă acesta ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, împărţirea se face tot pe tulpini în fiecare ramură. Deşi reprezentarea operează de drept şi imperativ, reprezentantul nu e obligat să accepte moştenirea.

3. Clasele de moştenitori legali  Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului – aceştia sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit din căsătorie, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte copiii adoptaţi, dacă adoptatorul este de cujus, atunci ei vin la moştenirea acestuia, indiferent de felul adopţiei. Dacă 2 sau mai mulţi copii ai defunctului au vocaţie succesorală, împărţirea moştenirii între descendenţi se face pe capete, în părţi egale. La fel şi-n cazul descendenţilor de grad subsecvent, care nu beneficiază de reprezentare, deci vin la moştenire în nume propriu. Dacă descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor sunt următoarele: vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare, sunt moştenitori rezervatari, sunt moştenitori sezinari (au posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea moştenirii înainte de eliberarea certificatului de moştenitori), sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.  Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi – dacă de cujus nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, moştenirea va fi culeasă de clasa a II-a de moştenitori legali. Aceasta este o clasă mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii lui de cujus) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile lui de cujus, şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv). Ei nu se exclud, ci moştenesc împreună. Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte părinţii lui de cujus din afara căsătoriei, C. civ. (în art. 678) consacră doar vocaţia succesorală a mamei, dar conform art. 106, C. fam. şi conform principiului egalităţii între sexe, se consideră că şi tatăl din afara căsătoriei are vocaţie succesorală. Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi se produce astfel: 34

a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte între aceştia în mod egal;

b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii privilegiaţi, părinţii vor lua ½ din moştenire, cealaltă ½ revenind colateralilor privilegiaţi indiferent de numărul lor. Dacă trăieşte un singur părinte, va lua ¼ din moştenire. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire numai în nume propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. Prin colaterali privilegiaţi înţelegem fraţii şi surorile lui de cujus şi descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de soră şi frate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel: a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce le revine (la fel se împarte şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă aceştia vin la moştenire în nume propriu); b) dacă vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini chiar dacă moştenitorii sunt de grad egal; c) când fraţii şi surorile lui de cujus nu sunt din aceiaşi părinţi, împărţirea se face pe linii. Astfel, partea din moştenire ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: paternă şi maternă. Jumătatea paternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie maternă. Fraţii buni vin la moştenire atât pe linie paternă, cât şi pe linie maternă. Regula enunţată e valabilă şi pentru descendenţii din fraţi şi surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire în nume propriu, iar descendenţii lor pot beneficia de reprezentarea succesorală; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.  Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari – dacă de cujus nu are moştenitori din primele două clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa ascendenţilor ordinari, adică bunicii, străbunicii etc. lui de cujus, fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii se efectuează conform principiului proximităţii gradului de rudenie, bunicii înlăturând de la moştenire pe străbunici. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari sunt următoarele: vin la moştenire doar în 35

nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.  Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari – dacă de cujus nu are moştenitori din primele trei clase ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa colateralilor ordinari, adică unchii, mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline. Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie. Unchii şi mătuşile înlătură pe verii primari şi pe fraţii şi surorile bunicilor care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea. Între rudele de grad egal, moştenirea se împarte pe capete. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt următoarele: pot veni la moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (reglementate de Legea 319/1944) În afara condiţiilor generale cerute pentru a moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială: aceea de a avea calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Nu interesează durata căsătoriei, sexul soţului supravieţuitor ori starea lui materială, dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau despărţiţi în fapt ori trăiau împreună. În cazul divorţului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de divorţ, soţul supravieţuitor păstrează calitatea de soţ chiar dacă celălalt a decedat în cursul procesului ori după pronunţarea hotărârii dar înainte de rămânerea ei definitivă şi irevocabilă. În cazul constatării nulităţii sau anulării căsătoriei soţul supravieţuitor nu are calitatea de soţ deoarece nulitatea produce efecte retroactive şi asta chiar dacă hotărârea e pronunţată după decesul celuilalt soţ. În cazul nulităţii căsătoriei există o excepţie: pentru căsătoria putativă – situaţia căsătoriei nule ori anulate când unul sau ambii soţi a/au fost de bună credinţă la încheierea ei – soţul de bună-credinţă păstrează calitatea de soţ dintr-o căsătorie anulabilă până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de constatare a nulităţii căsătoriei. La decesul unuia dintre soţi, se pune problema determinării masei succesorale. În masa succesorală intră bunurile proprii ale soţului decedat şi partea sa din bunurile comune în devălmăşie cu celălalt soţ. Deci, înainte de determinarea masei succesorale, se face împărţirea bunurilor comune ale celor doi soţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea acestor bunuri. Partea ce revine lui de cujus intră în masa succesorală, iar partea soţului supravieţuitor revine acestuia în calitatea sa de codevălmaş, conform regulilor din dreptul familiei, iar nu în calitatea lui de moştenitor. 36

 Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali – soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire. Conform art. 1 din L. 319/1944, soţul supravieţuitor primeşte o cotă-parte din masa succesorală, ce variază în funcţie de clasa cu care intră în concurs. Astfel: a) în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la un sfert (1/4) din moştenire; b) în concurs cu clasa a II-a, atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, are dreptul la ⅓ din moştenire; c) în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor ia ½ din moştenire; d) în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire. Dacă nu există rude în nici o clasă, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire. Stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează. Ceilalţi moştenitori trebuie să vină efectiv la moştenire (să nu fie nedemni, renunţători sau exheredaţi). În caz de bigamie, cota ce revine soţului supravieţuitor se împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de bună credinţă. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor sunt următoarele: vine la moştenire numai în nume propriu; este rezervatar; nu este sezinar; este obligat la raportul donaţiilor dacă vine în concurs cu descendenţii.  Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei comune casnice şi asupra darurilor de nuntă (art. 5, L. 319/1944) – în ceea ce priveşte mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice soţul supravieţuitor le culege peste partea sa de moştenire în scopul de a nu fi privat de condiţiile de viaţă pe care le-a avut împreună cu de cujus. Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor precum şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (ex. obiecte de menaj, aparate electrocasnice) şi care au fost afectate în concret folosinţei comune a soţilor, corespunzător nivelului de trai al acestora. Nu intră în această categorie: bunurile care potrivit naturii lor nu pot şi nu au fost folosite în gospodărie (ex. autoturismul); bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei lui de cujus; obiectele care prin valoarea lor deosebită depăşesc sensul de bunuri casnice (ex. tablourile de mare valoare); bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune deoarece au fost procurate în alt scop ori după data întreruperii în fapt a 37

convieţuirii soţilor; bunurile de uz personal şi exclusiv ale lui de cujus; bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (unelte, animale de lucru). Pentru ca soţul supravieţuitor să poată moşteni mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale: a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii lui de cujus - întro atare ipoteză, aceste bunuri vor fi incluse în masa succesorală; b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii ori pentru cauză de moarte. Deci, soţul supravieţuitor moşteneşte în plus nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice, ci numai partea soţului decedat din astfel de bunuri comune şi bunurile proprii ale lui de cujus din această categorie. Şi în ceea ce priveşte darurile de nuntă se aplică regimul juridic mai sus descris. Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent dacă au fost făcute ambilor soţi sau doar unuia dintre ei. Nu fac parte din obiectul dreptului special de moştenire bunurile dăruite de terţi sau de către de cujus numai soţului supravieţuitor, nici partea sa din darurile comune, acestea aparţinându-i în calitate de proprietar.  Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (art. 4, L. 319/1944) – din momentul deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor are, în afară de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în concurs, un drept de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă; b) nu are o locuinţă proprie; c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte; d) de cujus nu a dispus altfel. Acest drept are următoarele caractere juridice: este un drept real, având ca obiect casa de locuit şi terenul aferent în măsura necesară folosirii locuinţei; este un drept temporar, durând până la ieşirea din indiviziune, însă cel puţin 1 an de la data deschiderii moştenirii sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor; este un drept personal, inalienabil (neputând fi închiriată partea casei ce nu e folosită) şi insesizabil (nu poate fi urmărit de creditorii soţului supravieţuitor); este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit.

5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante Conform art. 680, C. civ., în lipsă de moştenitori legali/testamentari, bunurile lăsate de către de cujus trec în proprietatea statului. Deci, moştenirea e vacantă şi trece în proprietatea statului, în tot sau în parte, în cazurile în care fie nu există moştenitori legali/testamentari, fie aceştia există, însă vocaţia lor succesorală 38

concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante este controversată. S-au conturat două teorii: a) teoria desherenţei, în temeiul căreia statul culege bunurile vacante prin intermediul dreptului de suveranitate, după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său; b) teoria dreptului de moştenire, în temeiul căreia statul culege moştenirea vacantă ca universalitate, în baza unui drept de moştenire legal. Se aplică mai ales a doua teorie. Conform art. 85 din L. 36/1995, notarul public constată vacanţa succesorală la cererea reprezentantului statului şi eliberează certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. În lipsa certificatului, instanţa poate, în mod direct, să constate existenţa unei succesiuni vacante şi componenţa acesteia. Certificatul de vacanţă succesorală sau hotărârea judecătorească nu au efect constitutiv, ci declarativ, dobândirea operând retroactiv, de la data morţii lui de cujus. Deci, bunurilor succesorale li se aplică regimul juridic al bunurilor proprietate de stat din momentul deschiderii moştenirii. Dacă a eliberat certificatul de vacanţă succesorală, notarul public nu mai poate elibera un alt certificat de moştenire. Cei care au pretenţii la moştenire pot cere pe cale judecătorească, anularea certificatului de vacanţă succesorală şi stabilirea drepturilor lor. Pe baza hotărârii definitive şi irevocabile, notarul public va putea elibera certificatul de moştenitor. Dacă moştenirea nu e vacantă, iar statul a fost gratificat prin testament, notarul va elibera un certificat de moştenitor, iar nu unul de vacanţă succesorală. Dacă statul e gratificat numai cu o parte din moştenire, iar cealaltă devine vacantă, vor fi eliberate două certificate: unul de moştenitor, altul de vacanţă succesorală. Subliniem că statul va răspunde pentru datoriile moştenirii, dar în limita activului pentru că nu e admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. În ceea ce priveşte moştenirea vacantă, statul nu are un drept de opţiune succesorală, el neputând renunţa la moştenire. Prin urmare, termenul de 6 luni îi este inaplicabil. De asemenea, statul nu are nevoie de o trimitere în posesie propriu-zisă, prin eliberarea certificatului de moştenitor.

39

CAPITOLUL VI DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ 1. Testamentul. Felurile testamentelor Conform art. 802, C. civ., testamentul e un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său. După cum vom vedea definiţia astfel formulată e mai degrabă potrivită legatului decât testamentului. Caracterele juridice ale testamentului sunt următoarele: - este un act juridic unilateral – testatorul îşi manifestă voinţa cu intenţia de a produce efecte juridice ce se produc indiferent de atitudinea legatarului (acceptarea sau renunţarea legatarului constituie un act juridic unilateral distinct); - este un act juridic esenţialmente personal, neputând fi încheiat prin reprezentare, fie ea legală/convenţională; 40

- este un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime voinţa unei singure persoane;

- este un act juridic solemn trebuind să se încheie în formele prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute; - este un act juridic mortis causa, deci îşi produce efectul la moartea testatorului; - este un act juridic esenţialmente revocabil (testatorul poate modifica/revoca oricând testamentul, chiar până-n ultima clipă a vieţii sale). Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, ce pot fi universale sau cu titlu universal, atunci când se referă la întreg patrimoniul sau o anumită fracţiune din patrimoniu, ori cu titlu particular, atunci când se referă la anumite bunuri din patrimoniu. Testamentul poate cuprinde numai legate sau şi alte dispoziţii testamentare (ori numai asemenea dispoziţii testamentare), cum ar fi: - exheredări (înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege); - numirea de executori testamentari; - sarcini impuse legatarilor/moştenitorilor legali, de natură patrimonială sau de o altă natură; - revocarea totală/parţială a unui testament anterior ori retractarea revocării anterioare; - partajul de ascendent (împărţeala făcută de testator între descendenţii săi a bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste bunuri); - recunoaşterea de către tată a unui copil din afara căsătoriei; - recunoaşterea de către mamă a copilului înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi; dispoziţii referitoare la înmormântare etc. Testamentul apare, deci, ca o formă juridică ce poate include mai multe acte juridice distincte, între care şi legate. Validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie analizată separat, pentru fiecare act în parte. Nulitatea / caducitatea unei dispoziţii testamentare nu afectează validitatea celorlalte; doar încălcarea formei, care e comună pentru toate, conduce la nulitatea întregului act. Recunoaşterea unui copil prin testament are un regim juridic distinct de celelalte dispoziţii şi nu se circumscrie caracterelor juridice ale testamentului. Are un caracter irevocabil şi îşi produce efectele imediat, iar nu de la data deschiderii moştenirii. Dispoziţiile testamentare trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate din dreptul comun. În ceea ce priveşte capacitatea, persoana care încheie o dispoziţie testamentară trebuie să aibă capacitatea de a dispune. Conform art. 856, C. civ., orice persoană e capabilă a face testament, dacă nu îi este interzis de lege. Persoana în favoarea căreia operează dispoziţia testamentară trebuie să aibă capacitatea de a primi prin testament. Conform art. 808, e capabil de a primi prin testament oricine e conceput la data morţii testatorului. 41

Incapacităţile de dispunere prin testament sunt prevăzute expres de lege şi sunt de strictă interpretare: a) minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament (art. 806, C. civ.); b) interzisul nu poate dispune prin testament nici în momentele de luciditate; c) minorul de 16 ani poate dispune de jumătate din ceea ce ar putea dispune dacă ar fi major (incapacitate parţială); dacă are moştenitori rezervatari, poate dispune numai de jumătate din cotitatea disponibilă (art. 807, C. civ.); d) minorul de 16 ani nu poate dispune în favoarea tutorelui nici chiar dacă a devenit major până când tutorele nu este descărcat de gestiune (excepţie: situaţia în care tutorele este un ascendent al minorului – art. 809, alin. 3, C. civ.); e) cel lipsit de discernământ nu poate dispune prin testament. Momentul în care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament este acela al întocmirii actului, iar nu cel al morţii testatorului. În cazul în care o persoană incapabilă încheie un testament, sancţiunea e nulitatea relativă, întrucât se ocroteşte un interes personal al testatorului şi al familiei sale. Termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în anulare curge de la data deschiderii succesiunii. Reţinem că sunt incapabili de a fi gratificaţi prin testament: a) medicii, farmaciştii şi persoanele care practică ilegal medicina şi care l-au tratat pe testator în boala de care acesta a decedat, nu pot primi legatul făcut în favoarea lor în cursul acestei boli (art. 810, C. civ.); intră în această categorie şi preoţii care l-au asistat din punct de vedere religios pe testator în cursul bolii de care a murit; constituie excepţii de la aceste dispoziţii: legatul particular remuneratoriu corespunzător stării materiale a testatorului şi serviciilor prestate şi de legatar; legatul în care una dintre persoanele incapabile de a primi prin testament este rudă cu testatorul până la gradul al patrulea inclusiv; legatul făcut unei persoane incapabile de-a primi dacă acea persoană e soţul testatorului, iar căsătoria a fost încheiată anterior ultimei boli a testatorului; b) ofiţerii de marină de la persoanele care se află la bord, în timpul unei călătorii maritime, cu excepţia cazului când aceştia sunt rude cu testatorul (art. 883, C. civ.); c) cetăţenii străini şi apatrizii în ceea ce priveşte terenurile (art. 44, alin. 2 din Constituţie şi L. 312/2005). Momentul în care se apreciază incapacitatea de a primi prin testament este acela al deschiderii succesiunii. Calitatea de medic, farmacist, preot sau ofiţer de marină se apreciază în funcţie de momentul redactării testamentului. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor privitoare la incapacitatea de a primi prin testament este fie nulitatea absolută (pentru interdicţiile prevăzute la punctele a şi c), fie nulitatea relativă (prevăzută pentru interdicţia de la punctul b). În ceea priveşte consimţământul, voinţa 42

testatorului trebuie să fie liber exprimată, adică să nu fie alterată de un viciu de consimţământ. Eroarea şi violenţa sunt mai rar întâlnite. Dolul este cel mai des întâlnit şi îmbracă forma captaţiei şi sugestiei. Dolul presupune utilizarea de mijloace viclene şi frauduloase de către o persoană care e beneficiarul dispoziţiei testamentare sau chiar de către un terţ, cu intenţia de a înşela buna-credinţă a testatorului şi de a-l determina să dispună într-un mod pe care nu l-ar fi ales din proprie iniţiativă. Dolul presupune: a) utilizarea de mijloace viclene, frauduloase; la captaţie acestea sunt directe şi brutale (ex. îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni, interceptarea corespondenţei, abuzurile de influenţă şi autoritate), la sugestie aceste mijloace sunt mai subtile şi indirecte (ex. şiretenii, afirmaţii mincinoase la adresa unor moştenitori legali, specularea unor sentimente ale testatorului); simpla simulare a grijii şi afecţiunii ori prestarea de servicii şi îngrijiri interesate nu constituie manopere frauduloase; b) intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă; c) manoperele dolosive să fi avut un rol determinant la încheierea testamentului. Manoperele dolosive pot proveni şi de la un terţ care nu beneficiază de testament, indiferent dacă s-a înţeles sau nu cu beneficiarul. Sancţiunea pentru vicierea consimţământului e nulitatea relativă. Termenul de prescripţie curge de la data deschiderii succesiunii. Instanţa va aprecia existenţa viciilor în funcţie de fiecare dispoziţie testamentară în parte. Există posibilitatea ca un viciu să afecteze una sau mai multe dispoziţii testamentare, fără a fi afectată validitatea întregului testament. În ceea ce priveşte obiectul, validitatea dispoziţiilor testamentare se apreciază în raport cu fiecare act juridic închis în testament, obiectul trebuind să îndeplinească condiţiile din dreptul comun. Validitatea obiectului testamentului se apreciază la data deschiderii succesiunii. Sancţiunea neîndeplinirii condiţiilor de validitate a obiectului nulitatea absolută. În ceea ce priveşte cauza, aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile cerute în materia contractelor. Validitatea cauzei se apreciază în raport cu data redactării testamentului. Sancţiunea aplicabilă pentru cauză ilicită, imorală, nereală este nulitatea absolută. Referitor la condiţiile generale de formă cerute de lege pentru validitatea testamentului subliniem că testamentul trebuie încheiat într-una din formele expres prevăzute de lege. Forma este o condiţie ad validitatem, sancţiunea nerespectării ei fiind nulitatea absolută. Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie ordinare (testamentul olograf, mistic, autentic), fie extraordinare (testamentele privilegiate), fie alte forme prevăzute de lege. Tuturor testamentelor le sunt comune două condiţii de formă: forma scrisă şi forma actului separat. 43

Astfel, testamentul trebuie încheiat în formă scrisă, testamentul verbal nefiind valabil. Indiferent de situaţia în care s-ar găsi testatorul (ex. forţa majoră), forma scrisă trebuie respectată. De asemenea, legea interzice testamentul conjunctiv, cel prin care două sau mai multe persoane testează prin acelaşi act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ. Testamentul nu este conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează pe aceeaşi foaie de hârtie, dar actele de dispoziţie sunt distincte şi semnate separat. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă este nulitatea absolută. În anumite cazuri, efectele nulităţii sunt atenuate sau nu se produc. Astfel, un testament nul pentru vicii de formă poate fi confirmat, ratificat sau executat voluntar de către moştenitori legali sau de către alţi reprezentanţi ai testatorului (ex. legatarul universal), benevol şi în deplină cunoştinţă de cauză. Dispoziţiile testamentare ce pot fi făcute şi într-o altă formă decât cea testamentară nu sunt lovite de nulitate. De asemenea, testamentul autentic şi cel mistic, precum şi testamentele privilegiate nule pentru vicii de formă pot fi valabile ca testamente olografe dacă îndeplinesc condiţiile de formă cerute pentru testamentul olograf. După cum am subliniat formele testamentare cunosc o primă diviziune în testamentele ordinare, ce pot fi încheiate în împrejurări obişnuite, testatorul putând opta între testamentul: olograf, autentic sau mistic. Cu această ocazie menţionăm că toate formele testamente au o valoare juridică egală, operând principiul echivalenţei formelor testamentare. Deci, pentru revocarea/modificarea dispoziţiilor dintr-un testament anterior nu se cere respectarea simetriei de formă. În ceea ce priveşte codicilul (care este un adaos sau un supliment la dispoziţiile dintr-un testament anterior, pe care însă nu-l revocă), trebuie respectată una dintre formele testamentare impuse de lege. Codicilul este considerat un testament nou pentru el neexistând alte dispoziţii speciale.  Testamentul olograf – este testamentul scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului (art. 859, C. civ.). Cele 3 condiţii trebuie îndeplinite cumulativ. Avantajele testamentului olograf sunt următoarele: - poate fi folosit de către orice persoană care ştie să scrie; - se poate folosi oricând şi oriunde; - nu necesită prezenţa unei alte persoane; - nu reclamă cheltuieli; - asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă; - poate fi uşor revocat de către testator prin distrugerea lui. Sunt cunoscute însă şi dezavantaje: - poate fi uşor ascuns/distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii acestuia, dar fără ştirea sa; 44

- nu asigură protecţia voinţei testatorului contra influenţelor abuzive ale celor interesaţi; - poate fi uşor falsificat; - poate fi mai uşor contestat; - poate cuprinde formulări neclare, confuze sau contradictorii datorate lipsei de cunoştinţe juridice a testatorului. O parte dintre dezavantaje pot fi înlăturate prin redactarea testamentului în mai multe exemplare; prin înmânarea testamentului spre păstrare unei persoane de încredere; prin depozitarea testamentului la un birou notarial pentru a fi eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el. În ceea ce priveşte scrierea testamentului olograf, testatorul o poate realiza cu orice fel de material, în orice limbă cunoscută de el, cu orice fel de scrieri, pe un singur suport material sau mai multe. Testamentul scris de o altă persoană sau de către testator, dar cu mijloace mecanice este nul. Explicaţia constă în faptul că astfel de mijloace nu ar putea fi verificate în caz de fraudă. Pentru a fi valabil, actul nu trebuie să aibă obligatoriu titulatura de testament, acest lucru trebuie însă să rezulte neîndoielnic din conţinutul său. Testamentul olograf poate cuprinde şi modificări, ştersături, adăugiri sau intercalări făcute de mâna testatorului. Dacă acestea introduc dispoziţii testamentare noi faţă de cele iniţiale sau modifică/elimină conţinutul iniţial al testamentului, ele reprezintă un codicil şi trebuie să îmbrace forma cerută de lege pentru testament. Testatorul ar putea fi ajutat, din punct de vedere tehnic, de o terţă persoană la redactarea testamentului, fără a fi afectată validitatea acestuia. Dacă în testament, alături de scrierea testatorului, apare şi o scriere străină, când această scriere nu are legătură cu cuprinsul testamentului, acesta este valabil; dacă, însă, scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentare, valabilitatea acestora depinde după cum testatorul a avut sau nu cunoştinţă de această scriere: în cazul în care a cunoscut-o, testamentul e nul, iar în cazul în care nu a cunoscut-o, testamentul e valabil aşa cum a fost redactat de către testator. În ceea ce priveşte data testamentului olograf, trebuie indicate ziua, luna şi anul în care acesta a fost întocmit în scopul de a se putea verifica dacă la data respectivă testatorul avea capacitatea de a testa şi pentru a se stabili dacă acel testament reprezintă ultima voinţă a testatorului. Data poate fi aşezată la sfârşitul testamentului ori la începutul sau în cuprinsul său, în aceste ultime ipoteze trebuind să rezulte că aceasta priveşte întreg conţinutul actului juridic. Când data indicată în testament este eronată ori falsă sau nu îndeplineşte cerinţele legale, deşi sancţiunea ce ar trebui aplicată ar fi nulitatea, în literatura şi practica judiciară se admite, în anumite condiţii, stabilirea/întregirea/rectificarea datei cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului. Astfel, dacă data lipseşte total/parţial, persoana interesată poate proba data testamentului. La fel şi în situaţia când data e involuntar inexactă. Dacă testatorul a indicat în mod intenţionat o dată falsă, testamentul e nul, chiar dacă falsitatea datei nu s-a făcut 45

în scop de fraudă. Dacă există intenţia frauduloasă, falsitatea datei se va putea dovedi cu orice mijloc de probă. Dacă intenţia frauduloasă nu a putut fi dovedită, falsitatea datei se va putea proba cu elemente intrinseci/extrinseci testamentului. Dacă data există, se prezintă până la proba contrară că este reală. Dacă lipseşte un element (ziua/luna/anul), se poate completa sau rectifica. În ceea ce priveşte semnătura, testamentul trebuie semnat de mâna testatorului. Nu se pot folosi parafa, sigiliul, ştampila, degetul. Testatorul va semna aşa cum obişnuieşte, fără a fi necesar ca semnătura să cuprindă numele întreg. În principiu, semnătura trebuie pusă la sfârşitul testamentului, însă poate să apară şi la începutul sau în cuprinsul testamentului dacă rezultă neîndoielnic că, prin semnătura dată, testatorul şi-a însuşit întregul conţinut al testamentului. Dacă testamentul este pus în plic, semnătura de pe plic poate fi recunoscută ca valabilă dacă între ea şi testamentul din plic există o legătură indisolubilă, ce ar exclude posibilitatea înlocuirii conţinutului plicului. Referitor la forţa probantă a testamentului olograf subliniem că, deşi este un act solemn, acesta poate fi contestat de către persoanele interesate. În ceea ce priveşte sarcina probei şi mijloacele de probă admise, se face distincţia între scriere şi semnătură, pe de o parte, şi dată pe de altă parte. Astfel, scrierea şi semnătura au forţă probantă numai dacă cei cărora li se opune testamentul recunosc că acestea aparţin testatorului; (sarcina probei revine celui care invocă testamentul prin procedura verificării de scripte, în caz de îndoială se va dispune efectuarea unei expertize), iar data se prezumă că e reală până la proba contrară (sarcina probei neveridicităţii sale revenind celui care o contestă).  Testamentul autentic – este testamentul autentificat de notarul public; prin încheiere acest testament a fost investit de notar cu formulă autentică, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor (art. 860, C. civ., L. 36/1995 şi Regulamentul său de aplicare). Această formă testamentară prezintă următoarele avantaje: - pot testa şi persoanele care nu ştiu carte, precum şi cele care din cauza infirmităţii, bolii ori din orice alte cauze nu pot semna; - contestarea testamentului e dificilă; - conţinutul testamentului e verificat de către notar pentru a nu cuprinde dispoziţii contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare; - în cazul în care este contestat, sarcina probei revine celui care îl contestă; un exemplar original se păstrează în arhiva notarului astfel încât nu poate fi sustras, distrus sau ascuns. Dezavantajele cunoscute sunt: - presupune cheltuieli; - necesită timp pentru îndeplinirea formalităţilor; - nu asigură secretul deplin al dispoziţiilor testamentare. 46

Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de către notarul public după indicaţiile şi voinţa testatorului, după cum poate fi redactat de către testator însuşi ori de către un terţ după indicaţiile testatorului. Testatorul trebuie să se prezinte personal la notariat pentru autentificare. Pentru motive temeinice, lăsate la aprecierea notarului, autentificarea se va putea face şi în afara sediului notarului. Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legale, sancţiunea aplicabilă e nulitatea absolută (el va putea fi însă valabil ca testament olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului). Subliniem că testamentul autentic face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările personale ale notarului, percepute cu propriile simţuri, în limitele atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din testament şi din încheiere, testamentul autentic face dovada până la proba contrară deoarece notarul a luat act de declaraţiile testatorului, neavând posibilitatea să le verifice.  Testamentul mistic – este testamentul semnat de mâna testatorului, strâns, sigilat şi prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor de suprascriere (art. 864, C. civ.). În prezent, acest fel de testament e aproape neutilizat în practică. El poate fi scris de mâna ori cu mijloace mecanice, în limba română sau în orice altă limbă cunoscută de către testator. Ca şi testamentul olograf, testamentul mistic trebuie semnat de mâna testatorului. După redactare se pune într-un plic şi se sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie. Testatorul declară în faţa judecătorului că dispoziţiile din înscrisul prezentat reprezintă testamentul său. Pe plicul sigilat, judecătorul e obligat să întocmească actul de suprascriere, ce constă într-un proces verbal în care se consemnează prezentarea testatorului (identificat de către judecător) şi declaraţia acestuia că testamentul prezentat e al său. Actul de suprascriere datat (această dată reprezentând data testamentului) se va semna de către testator şi judecător. După terminarea formalităţilor, testamentul se restituie testatorului ori, la cerere, se păstrează la judecătorie. Actul de suprascriere, fiind un act autentic, face dovada până la înscriere în fals. Înscrisul din plic, fiind un act sub semnătură privată, face dovada până la proba contrară. O altă categorie a testamentelor este reprezentată de testamentele privilegiate. Acestea sunt testamente autentice în formă simplificată, întocmite de peroane care se află în situaţii sau împrejurări speciale. Există 3 forme de testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă, testamentul maritim.  Testamentul militarilor – este testamentul întocmit de militari, precum şi persoanele asimilate lor în faţa comandantului militar al unităţii sau în faţa unui alt ofiţer superior asistat de doi martori, dar numai dacă se află pe teritoriu străin, 47

în misiune sau prizonier la inamic, ori pe teritoriul ţării, într-o localitate asediată sau într-un alt loc fără comunicaţie cu exteriorul din cauza războiului. Dacă militarul e rănit sau bolnav, poate testa în faţa medicului militar şef, asistat de comandantul militar al spitalului (art. 868–870, C. civ.).  Testamentul făcut în timp de boală contagioasă – este testamentul alcătuit în faţa unui membru al consiliului local, asistat de doi martori, de persoanele bolnave sau sănătoase, care se află într-o localitate izolată din cauza ciumei sau a altei boli contagioase (art. 872, C. civ.).  Testamentul maritim – este testamentul întocmit de persoanele care se află la bordul unui vas sub pavilion românesc, indiferent că fac parte din echipaj sau sunt călători, în faţa comandantului navei sau a unui înlocuitor al său asistat de ofiţerul intendent de bord/de înlocuitorul său şi 2 martori (art. 874, 881, C. civ.). Această formă de testament nu poate fi folosită în porturi sau dacă vasul se apropie de un port unde se află un agent diplomatic/consular român. Testamentul se redactează în două exemplare originale. Dacă vasul ancorează într-un port străin în care există un agent diplomatic sau consular român, un exemplar se predă acestuia pentru a fi expediat în ţară. Dacă ancorează într-un port românesc, ambele exemplare se predau organului portuar pentru a fi expediate biroului notarial de la domiciliul testatorului. În legătură cu testamentele privilegiate reţinem că trebuie întocmite în forma scrisă şi să respecte cerinţa actului separat. Sub sancţiunea nulităţii, acestea trebuie să fie semnate de către testator; dacă nu poate semna, se face menţiune despre aceasta şi despre cauza care l-a împiedicat să semneze; trebuie semnate şi de către agentul instrumentator şi de către cei doi martori ori de cel puţin un martor, arătându-se cauza pentru care cel de-al doilea martor n-a putut semna. Testamentele privilegiate trebuie să cuprindă şi data întocmirii, pentru a se putea dovedi împrejurările excepţionale ce au justificat întocmirea lor. Aceste testamente îşi produc efectele dacă testatorul a decedat în împrejurările excepţionale în care au fost redactate. Dacă testatorul supravieţuieşte acestor evenimente, testamentele sunt valabile o perioadă limitată de timp şi anume: testamentele militarilor şi cel făcut în timp de boală contagioasă sunt valabile 6 luni de la încetarea împrejurărilor excepţionale; testamentul maritim are o valabilitate de 3 luni de la încetarea împrejurării ce a justificat întocmirea sa. În fine, ultima categorie a formelor testamentare înglobează testamentul privind depunerile de sume de bani la CEC şi testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate.  Testamentul privind depunerile de sume de bani la CEC – titularii instrumentelor de economisire pot solicita în scris CEC-SA introducerea de 48

dispoziţii testamentare prin care să indice persoanele cărora să li se elibereze, după deces, sumele dispuse prin acestea. Depunerile pentru care nu s-a solicitat introducerea de dispoziţii testamentare se eliberează moştenitorilor legali şi testamentari.  Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate – acest testament este valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute, printre altele, de legea naţională, legea domiciliului testatorului ori de legea locului întocmirii testamentului, în vigoare fie la data întocmirii testamentului, fie la data deschiderii testamentului (art. 68, alin. 3, L. 105/1992).

2. Legatul Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune din aceasta ori anumite bunuri determinate. Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, fiind obligatorie identificarea acestuia în chiar cuprinsul testamentului. Legatarul trebuie să fie o persoană determinată/determinabilă în momentul deschiderii succesiunii. Poate fi legatar şi o persoană nenăscută, dar concepută la data deschiderii moştenirii. Desemnarea legatarului trebuie făcută personal de către testator. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea legatarului pe seama unui terţ. Va fi valabil, însă, legatul prin care legatarul e determinat de către testator şi are sarcina predării bunurilor unor persoane alese de el sau de către un terţ. Este valabil şi legatul făcut unor persoane determinate, repartizarea între ele a bunurilor succesorale fiind lăsată pe seama unui terţ. Dacă testatorul stabileşte un număr restrâns de persoane dintre care un terţ să aleagă la moartea testatorului, persoana legatarului, acesta din urmă e determinabil şi majoritatea autorilor consideră că un astfel de legat este valabil. Legatele pot fi clasificate în funcţie de două criterii: a) după obiectul dispoziţiei testamentare, distingem între: legate universale, legate cu titlu universal, legate cu titlu particular; b) după prezenţa/absenţa modalităţilor, distingem între: legate pure şi simple, legate cu termen/sub condiţie, legate cu sarcină.  Legatul universal – este dispoziţia prin care testatorul lasă, după moartea sa, uneia sau mai multor persoane universalitatea bunurilor sale (art. 888, C. Civ.). Rezultă că legatarul universal are vocaţie succesorală la întreaga moştenire, asemeni unui moştenitor legal. Dreptul său este unul eventual; el are posibilitatea de a culege întreaga moştenire, iar dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari universali şi aceştia pot şi vor să vină la moştenire, moştenirea se va împărţi între ei în mod egal. Legatul e universal şi atunci când legatarul universal vine în 49

concurs cu moştenitorii legali rezervatari. Legatul rămâne universal şi atunci când emolumentul moştenirii (profitul, conţinutul concret al moştenirii) e micşorat prin existenţa unor legate cu titlu universal sau cu titlu particular ori de datorii/sarcini ale moştenirii, atunci când titularii lor vor şi pot să beneficieze de drepturile lor. Dacă moştenirea e absorbită de celelalte legate, datorii sau sarcini, suntem în prezenţa unui legat universal fără emolument. În acest caz, legatarul universal devine un simplu executor testamentar. Legatarul universal poate fi desemnat prin această denumire sau prin altele, precum: legatarul tuturor bunurilor mobile şi imobile; legatarul cotităţii disponibile; legatarul nudei proprietăţi a întregii moşteniri; legatarul prisosului sau rămăşiţei (ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu universal şi cu titlu particular).  Legatul cu titlu universal – este dispoziţia ce conferă beneficiarului vocaţie succesorală la o fracţiune din moştenire, exprimată matematic sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale (ex. totalitatea bunurilor mobile, totalitatea bunurilor imobile; o fracţiune din bunurile imobile etc. art. 894, C. civ.). Dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari cu titlu universal asupra aceleaşi fracţiuni din patrimoniu, iar unii dintre aceştia nu vor/nu pot să vină la moştenire, aceasta va profita celorlalţi legatari cu titlu universal. Legatarul cu titlu universal profită de renunţarea/înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu particular sau a moştenitorilor rezervatari dacă venirea acestora la moştenire ar fi micşorat fracţiunea ce se cuvenea legatarului cu titlu universal. Legatul universal şi cel cu titlu universal au aceeaşi natură juridică. Diferenţa dintre ele e doar cantitativă. Legatarul cu titlu universal poate fi determinat prin aceleaşi modalităţi ca şi legatarul universal; atât cel universal cât şi cel cu titlu universal sunt succesorii în drepturi şi obligaţii ai testatorului, ceea ce înseamnă că sunt obligaţi şi la suportarea cotei-părţi de datorii şi sarcini corespunzătoare fracţiunii din patrimoniu ce au moştenit-o.  Legatul cu titlu particular - este dispoziţia testamentară ce conferă vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate/determinabile, privite izolat (art. 894, alin. 2, C. civ.). Nu interesează numărul sau valoarea acestor bunuri. Legatul cu titlu particular nu trebuie confundat cu cel cu titlu universal. Aceasta deoarece drepturile legatarului cu titlu particular sunt limitate definitiv asupra bunurilor menţionate în testament. Dacă alţi legatari/moştenitori legali nu pot/nu vor să vină la moştenire, aceasta nu-i profită legatarului cu titlu particular. Sunt considerate ca legate cu titlu particular: - legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (ex. apartamentul, maşina); - legatul unor bunuri de gen determinate/determinabile (ex. o sumă de bani); - legatul unor bunuri incorporale (ex. a unei creanţe); 50

- legatul prin care testatorul îl iartă de datorie pe legatar (datoria se va stinge la data deschiderii moştenirii);

- legatul unui fapt posibil şi licit pe care moştenitorul universal sau cu titlu universal ori moştenitorul legal e obligat să-l facă sau să nu-l facă în favoarea legatarului; - legatul drepturilor succesorale moştenite de testator; legatul nudei proprietăţi a unor bunuri determinate. Alte tipuri de legate cu titlu particular sunt: - legatul uzufructului; - legatul unui bun individual determinat care este al altuia; - legatul unui bun individual determinat care se află în indiviziune. În funcţie de calificarea legatelor în funcţie de modalităţi operăm următoarele distincţii:  Legatul pur şi simplu – este acel legat neafectat de modalităţi care îşi produce efectele la data morţii testatorului. Din acest moment, legatarul dobândeşte şi exercită drepturile sale, putând cere executarea legatului. Legatarul devine titularul dreptului real sau de creanţă care intră în patrimoniul său din momentul deschiderii moştenirii, indiferent dacă acesta şi-a exercitat sau nu dreptul de opţiune succesorală sau dacă a fost pus în posesie.  Legatul cu termen – este acel legat prin care testatorul prevede că executarea sau stingerea lui depinde de un eveniment viitor şi sigur ca realizare. Deci, efectele legatului cu termen diferă după natura termenului. Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii, ca în cazul legatului pur şi simplu, însă executarea legatului se amână până la împlinirea termenului (ex.: până la împlinirea vârstei de 18 ani). Legatarul poate cere predarea bunului lăsat legat numai după împlinirea termenului. Dacă termenul este extinctiv, drepturile legatarului se nasc la deschiderea succesiunii, însă la împlinirea termenului se sting pentru viitor.  Legatul sub condiţie – este acel legat a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare. Spre deosebire de termen, care nu afectează dreptul, ci doar executarea lui, de condiţie depinde însăşi existenţa legatului. În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Când condiţia e suspensivă, dreptul legatarului nu se naşte la data deschiderii succesiunii, ci în momentul realizării condiţiei, care produce efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii. În plus, legatarul trebuie să existe în momentul realizării condiţiei, în caz contrar legatul devine caduc chiar dacă post mortem condiţia se realizează. Când condiţia e rezolutorie, dreptul legatarului se 51

naşte în momentul deschiderii succesiunii, dar la data realizării condiţiei, legatul se desfiinţează cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Dacă nu se realizează condiţia ori e sigur că nu se poate realiza, drepturile legatarului se consolidează definitiv.  Legatul cu sarcină – este acel legat prin care testatorul impune legatarului o obligaţie de a da, a face sau a nu face, obligaţie pe care, după acceptarea legatului, este ţinut să o execute. Sarcina nu afectează dobândirea dreptului legatarului de la data deschiderii succesiunii, însă neexecutarea sarcinii poate conduce la revocarea judecătorească a legatului ori persoanele interesate vor putea cere instanţei să-l oblige pe legatar la executarea sarcinii. Sarcina poate fi stipulată în favoarea unui terţ, a legatarului sau a testatorului. E valabilă sarcina stipulată în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute) sau nedeterminabile, cu condiţia să existe şi să fie determinabilă la data executării sarcinii. Dacă sarcina e stipulată în favoarea testatorului, ea poate fi executată numai după moartea acestuia. Dacă sarcina e stipulată în favoarea legatarului însuşi, legatul e pur gratuit, dar revocabil în ipoteza neexecutării sarcinii.

3. Ineficacitatea legatelor Ineficacitatea legatelor desemnează acele ipoteze în care dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate e lipsită de efecte juridice din cauze prevăzute de lege. Trebuie să avem în vedere următoarele cauze de ineficacitate: nulitatea legatelor, revocarea legatelor, caducitatea legatelor.  Nulitatea legatelor – nulitatea absolută/relativă a legatului intervine pentru nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute pentru legate. Cauzele de nulitate pot fi cele comune tuturor actelor juridice (ex.: lipsa capacităţii de a dispune a testatorului) sau specifice legatelor: minorul de 16 ani a lăsat legate de o valoare ce depăşeşte jumătate din averea sa; testamentul nu a fost întocmit întruna din formele prevăzute de lege; testatorul a testat un bun individual determinat crezând că este el său etc. Cauzele de nulitate se apreciază în raport cu data întocmirii actului ele putând fi anterioare sau concomitente redactării testamentului. Prin derogare de la dreptul comun, legatul nul sau anulabil poate produce efecte dacă nulitatea e acoperită prin confirmare, ratificare sau executare voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză de către cei care ar beneficia de ineficacitatea legatului în caz de nulitate. Termenul de prescripţie a acţiunii în anulare este de 3 ani şi începe să curgă de la data la care cel interesat a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii moştenirii.  Revocarea legatelor – legatul valabil poate deveni ineficace prin revocare voluntară, expresă sau tacită, ce depinde de voinţa unilaterală a testatorului, sau 52

prin revocare judecătorească, pronunţată de instanţă pentru faptele culpabile prevăzute de lege şi săvârşite de legatar. • În ceea ce priveşte revocarea voluntară, subliniem că testatorul poate revoca oricând legatul până în ultima clipă a vieţii sale. Conform art. 802, C. civ., testatorul nu poate renunţa la dreptul de revocare, o astfel de clauză fiind lovită de nulitate absolută. Revocarea voluntară poate fi: expresă sau tacită. Revocarea voluntară expresă sau directă se realizează prin încheierea unui testament posterior, care revocă integral sau parţial pe cel anterior, întocmit într-una din formele prevăzute de lege sau printr-un înscris autentic revocator, redactat special în acest scop. Revocarea voluntară tacită intervine atunci când indirect, dar neîndoielnic rezultă revocarea unui testament anterior; această revocare derivă din anumite acte sau fapte săvârşite de testator sau cunoscute de el. în continuare urmează să analizăm următoarele cazuri de revocare tacită: întocmirea unui nou testament, înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului, distrugerea voluntară a testamentului. Pentru ca întocmirea unui nou testament să constituie revocare tacită, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) testamentul nou să fie întocmit cu respectarea formei solemne cerută de lege, de către testator care trebuie să aibă capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat; prin urmare, un testament nul nu constituie revocare tacită a celui anterior; b) testamentul nou să nu conţină o clauză prin care îl revocă pe cel anterior (în aceste condiţii, am fi în prezenţa unei revocări exprese); c) testamentul anterior să conţină dispoziţii incompatibile sau contrare cu cele ale noului testament; această condiţie se cere deoarece este posibil ca testatorul să lase mai multe testamente succesive ale căror dispoziţii să nu se contrazică şi să poată fi executate cumulativ. Incompatibilitatea dispoziţiilor poate fi materială sau juridică şi se poate stabili în baza unor elemente obiective. Contrarietatea dispoziţiilor testamentare presupune o imposibilitate intenţională, care ţine de intenţia testatorului şi care necesită cercetarea unor elemente subiective. Testamentul nou îl revocă pe cel anterior în condiţiile arătate, chiar dacă dispoziţiile noului testament ar fi ineficace (art. 992, C. civ.). Există şi testamente succesive care nu sunt nici incompatibile, nici contrarii; spre exemplu, legatul universal dintr-un testament anterior nu se consideră revocat prin instituirea ulterioară a unor legate cu titlu particular sau cu titlu universal, ci doar se micşorează emolumentul legatarului universal. De asemenea, nici legatul cu titlu particular sau cu titlu universal nu se consideră revocat prin instituirea unui legat universal ulterior. Totuşi, dacă nu rezultă intenţia testatorului ca 53

legatele să se execute cumulativ, testamentul ulterior îl revocă pe cel anterior. Dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană e desemnată iniţial ca legatar universal, iar posterior legatar cu titlu universal, situaţia echivalează cu o revocare tacită, prin urmare persoana nu poate păstra decât calitatea de legatar universal. Un alt caz de revocare tacită îl reprezintă înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului. Conform art. 923, C. civ., orice înstrăinare, sub orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea e nulă sau dacă obiectul lăsat legat reintră în patrimoniul testatorului. Acest caz de revocare tacită poate opera numai în privinţa legatelor cu titlu particular; în privinţa celorlalte legate, cazul determină doar o micşorare a emolumentului. De asemenea, acest caz de revocare intervine numai în cazul legatelor ce au ca obiect bunuri individual determinate sau de gen, dar individualizate. Înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate nu atrage revocarea, legatarul fiind un creditor al moştenirii dacă, la data deschiderii succesiunii bunul de gen respectiv nu se află în masa succesorală. Bunurile înstrăinate pot fi corporale/incorporale; poate fi vorba şi despre un drept succesoral dobândit de testator, pe care l-a lăsat ca legat, iar ulterior l-a înstrăinat. Pentru a constitui revocare tacită, înstrăinarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie voluntară; dacă este involuntară (ex. vânzare silită, expropriere) nu operează revocarea, deci, dacă bunul reintră în patrimoniul testatorului, legatul se execută; b) vânzarea trebuie să fie reală şi efectivă. Menţionăm că antecontractul de vânzare-cumpărare echivalează cu revocarea, deşi nu este translativ de proprietate, deoarece interesează voinţa testatorului de a revoca iar nu transferul proprietăţii. Înstrăinarea are ca efect revocarea totală sau parţială a legatului în funcţie de câtimea din bun care a fost înstrăinată. Revocarea operează chiar şi atunci când înstrăinarea este nulă. Face excepţie ipoteza anulării înstrăinării pentru incapacitatea sau vicierea consimţământului testatorului: dacă voinţa manifestată expres (de înstrăinare) nu este valabilă, nici cea manifestă indirect (de revocare) nu poate fi valabilă. Distrugerea voluntară a bunului individual determinat care formează obiectul legatului cu titlu particular se asimilează cu înstrăinarea, deoarece ambele reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziţie asupra bunului. Distrugerea involuntară a bunului de către testator sau de către o altă persoană fără voia testatorului ori pieirea fortuită a bunului în timpul vieţii testatorului conduce la caducitatea legatului. În fine, distrugerea voluntară a testamentului echivalează cu revocarea tacită dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: 54

a) testamentul este olograf sau mistic; b) distrugerea este voluntară (realizată de către testator sau o altă persoană, cu ştirea testatorului ori dacă testamentul este distrus fortuit, iar testatorul, deşi cunoştea faptul, nu a întocmit altul nou); c) distrugerea trebuie să fie efectivă; d) testatorul a avut capacitatea necesară pentru revocare şi voinţa lui nu a fost viciată. Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi totală sau parţială (ex. de revocare parţială: distrugerea unei pagini din testament, ce conţinea un legat). Dacă radiază un legat, testatorul trebuie să semneze şi să dateze, ca în cazul oricărui testament olograf. Revocarea prin radiere poate interveni şi în cazul testamentului autentic şi deoarece nu este obligatorie regula simetriei de formă. Întrucât revocarea este un act unilateral, ea poate fi retractată. În principiu, deoarece retractarea reprezintă tot o revocare, retractarea revocării poate fi făcută în aceleaşi condiţii ca şi revocarea, cu precizarea că în cazul revocării tacite prin înstrăinarea sau distrugerea obiectului legatului ori prin distrugerea testamentului nu poate exista retractare. Dacă testatorul va voi să revină asupra revocării care a operat în modurile amintite anterior, va trebui să întocmească un nou testament. Efectele retractării revocării voluntare diferă de la caz la caz, în funcţie de împrejurările cauzei şi de voinţa testatorului (ex.: dacă legatul din testamentul iniţial a fost revocat expres printr-un testament ulterior, revocarea testamentului ulterior nu va atrage redobândirea eficacităţii legatului iniţial decât atunci când aceasta reiese din voinţa testatorului). • În ceea ce priveşte revocarea judecătorească, aceasta intervine în cazurile în care legatarul a săvârşit în mod culpabil o faptă ce este prevăzută de lege drept cauză de revocare, înainte sau după deschiderea succesiunii. Revocarea judecătorească va putea fi cerută de persoanele interesate numai după deschiderea moştenirii. Cauzele legale de revocare a legatelor sunt aceleaşi cu cele de revocare a donaţiilor cu următoarele precizări: - Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii – în acest caz, sarcina de care este afectat legatul îl obligă pe legatarul acceptant s-o execute. În caz de neexecutare, persoanele interesate (terţul beneficiar, creditorul acestuia, executorul testamentar) pot cere executarea silită. Revocarea legatului poate fi cerută de către persoanele care, în cazul admiterii unei astfel de acţiuni ar beneficia de efectele revocării (moştenirii legali, legatarul universal sau cu titlu universal sau particular, creditorii acestora prin intermediul acţiunii oblice). Terţul beneficiar nu poate cere revocarea pentru că aceasta nu-i procură nici un beneficiu. Termenul de prescripţie a acţiunii în revocare e de 3 ani şi începe să curgă de la data stabilită pentru executarea sarcinii; dacă o astfel de dată nu a fost stabilită, 55

prescripţia curge de la data deschiderii succesiunii ori de la cea de la care reclamantul a cunoscut sau a trebuit să cunoască neexecutarea. În principiu, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate interveni numai atunci când neexecutarea se datorează culpei legatarului. Dacă neîndeplinirea sarcinii se datorează cazului fortuit sau forţei majore, revocarea va opera numai dacă din intenţia testatorului reiese că sarcina are semnificaţia unei condiţii rezolutorii. - Revocarea pentru ingratitudine – această situaţie poate interveni dacă legatarul, în timpul vieţii testatorului, a atentat la viaţa lui sau a săvârşit delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia (art. 930 coroborat cu art. 831, pct. 1 şi 2, C. civ.) ori dacă, după moartea testatorului, a săvârşit o injurie gravă la adresa memoriei lui (art. 931, C. civ.). Refuzul de alimente nu justifică revocarea legatului pentru ingratitudine. Dacă faptele au fost săvârşite în timpul vieţii testatorului, numai acesta poate revoca legatul, oricând, fără a avea nevoie de vreo acţiune în justiţie. Însă, dacă în cunoştinţă de cauză, testatorul nu revocă legatul într-un an de la săvârşirea faptei, se prezumă că legatarul a fost iertat, deci, persoanele interesate nu vor putea cere revocarea judecătorească după deschiderea succesiunii. Persoanele interesate pot solicita revocarea dacă testatorul moare înlăuntrul termenului de 1 an şi nu l-a iertat pe legatar, dar numai în limita timpului rămas. Revocarea pentru injurii grave la adresa memoriei testatorului poate fi cerută într-un an de la săvârşirea faptei; titularii dreptului la acţiune sunt persoanele interesate care, în ipoteza admiterii acţiunii, ar profita de efectele revocării. Subliniem că dobândirea de drepturi reale din succesiune este opozabilă terţilor nefiind condiţionată de înscrierea în cartea funciară (art. 28, alin. 1, L. 7/1996), dar pentru opozabilitate faţă de terţi e necesară înscrierea cererii de revocare pentru ingratitudine în cartea funciară; în acest fel, actele încheiate de legatarul ingrat cu terţii, după înscrierea cererii, nu îi sunt opozabile titularului acţiunii în revocare. - Revocarea pentru survenienţă de copil nu intervine în cazul legatelor – dacă ulterior încheierii testamentului i se naşte un copil testatorului iar acesta nu revocă legatul, el se va executa la data deschiderii succesiunii în limitele cotităţii disponibile. Dacă testatorul nu a cunoscut sarcina femeii, iar copilul, s-a născut după moartea lui, ori dacă, cunoscând sarcina, nu a putut revoca legatul, acesta ar putea fi desfiinţat considerându-se că legatul a fost întocmit sub condiţia rezolutorie negativă tacită de a nu avea copii sau ar putea fi considerat caduc pentru dispariţia cauzei determinante a liberalităţii.

56

 Caducitatea legatelor – poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului, valabil instituit şi nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după deschiderea succesiunii. Caducitatea se deosebeşte de nulitate prin faptul că intervine pentru cauze ulterioare încheierii testamentului; de asemenea, se deosebeşte de revocarea voluntară prin faptul că intervine independent de voinţa testatorului şi chiar împotriva acestei voinţe. Se deosebeşte şi de revocarea judecătorească prin aceea că nu implică culpa legatarului. Cauzele de caducitate sunt următoarele: - Predecesul legatarului – dacă, la deschiderea succesiunii, legatarul este precedat, legatul devine caduc pentru că a fost încheiat în considerarea persoanei legatarului (art. 924, C. civ.). Prin urmare, moştenitorii legatarului nu dobândesc nici un drept asupra legatului. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul în care legatul a fost instruit în favoarea unei persoane care este comorient/codecedat cu testatorul. Legatul devine caduc şi în cazul în care legatarul a decedat după testator, dar legatul era afectat de o condiţie suspensivă, iar legatarul decedează înainte de împlinirea acesteia, indiferent dacă, ulterior morţii legatarului, condiţia se realizează. Dacă legatul e afectat de o condiţie rezolutorie, de un termen ori de o sarcină, este suficient ca legatarul să fie în viaţă la data deschiderii succesiunii. Pentru a preîntâmpina caducitatea legatului, testatorul poate stipula că, dacă la data deschiderii moştenirii, legatarul desemnat în primul rând nu va fi în viaţă, atunci legatul să revină altei persoane (substituţie vulgară, expres permisă de lege – art. 804, C. civ.) - Incapacitatea legatarului de a primi legatul – dacă la data deschiderii succesiunii legatarul este incapabil de a primi legatul, acesta devine caduc (art. 928, C. civ.). - Neacceptarea legatului de către legatar – legatarii au un drept de opţiune succesorală ca şi moştenitorii legali. Acesta se transmite şi asupra propriilor moştenitori dacă legatarul moare după data deschiderii moştenirii, dar înainte de exercitarea dreptului de opţiune (art. 928, C. civ.). - Pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului – atrage caducitatea legatului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe, individual determinate; pieirea bunului să fie totală (dacă bunul piere parţial, legatul nu devine caduc, ci doar se micşorează emolumentul); pieirea bunului să aibă loc în timpul vieţii testatorului, între data încheierii testamentului şi cea a deschiderii succesiunii (dacă bunul era pierit în momentul încheierii testamentului, legatul e nul pentru lipsă de obiect, iar nu caduc. Dacă pieirea are loc după deschiderea succesiunii, legatul nu devine caduc, riscul pieirii fortuite fiind suportat de către 57

legatar); cauza pieirii bunului să fie independentă de voinţa testatorului, deoarece dacă testatorul distruge el însuşi legatul suntem în prezenţa unui caz de revocare tacită voluntară (art. 927, C. civ.). - Acestor cauze prevăzute de codul civil, literatura de specialitate le-a mai adăugat câteva: neîndeplinirea condiţiei suspensive, situaţia în care se încalcă rezerva succesorală, situaţia în care ar exista dispoziţii imperative sau prohibitive ale legii care ar împiedica predarea legatului.

4. Dreptul de acrescământ Problema dreptului de acrescământ apare ori de câte ori ne confruntăm cu un caz de ineficacitate a legatului. Regula e că ineficacitatea legatului profită acelor moştenitori legali/testamentari ale căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate/înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul. Astfel, ineficacitatea legatului universal profită moştenitorilor legali rezervatari, care vor culege întreaga moştenire, ori moştenitorilor nerezervatari care numai datorită ineficacităţii legatului pot veni la moştenire. Dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari universali, ineficacitatea unui legat profită celorlalţi legatari universali. Ineficacitatea legatului cu titlu universal instituit în favoarea unei singure persoane, profită moştenitorilor legali/legatarului universal. Dacă pentru aceeaşi fracţiune din patrimoniu au fost desemnaţi doi sau mai mulţi legatari, ineficacitatea legatului unuia va profita celorlalţi legatari cu titlu universal. Ineficacitatea legatului cu titlu particular profită moştenitorilor legali/legatarilor universali sau cu titlu universal care ar fi avut obligaţia să execute acel legat. În mod excepţional, ineficacitatea unui legat cu titlu particular poate profita legatarului cu titlu particular care ar fi avut obligaţia să execute ca sarcină acel legat sau al cărui beneficiu succesoral ar fi fost redus prin existenţa legatului cu titlu particular ineficace. De la principiul prezentat există două excepţii: - Substituţia vulgară – este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează în subsidiar un alt legatar care urmează să beneficieze prin substituţie de legat, în cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar voi să beneficieze de legat (art. 804, C. civ). Suntem, deci, în prezenţa a două legate alternative: cel de-al doilea produce efecte sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celui dintâi şi înlătură dreptul altor persoane de a beneficia de această ineficacitate. - Legatul conjunctiv – este acea dispoziţie testamentară prin care acelaşi bun este lăsat în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu particular, fiecare având vocaţie la totalitatea bunului legat. Ei vin împreună la moştenire şi primesc părţi egale din bun. Dacă unul din colegatari nu vrea/nu poate să primească legatul, aceasta profită celorlalţi colegatari. Operează aşa58

numitul drept de acrescământ în condiţiile în care sunt întrunite următoarele condiţii: a) să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular; b) legatul făcut în favoarea legatarilor să aibă acelaşi obiect; c) fiecare legatar să aibă vocaţie la întregul obiect testat; d) legatul să devină ineficace pentru unul/mai mulţi colegatari; e) testatorul să nu fi înlăturat dreptul de acrescământ. Dacă legatul conjunctiv e ineficace pentru toţi, va profita moştenitorilor potrivit regulii generale. Dreptul de acrescământ operează în mod obligatoriu, de drept. După acceptarea legatului, bunul intră în patrimoniul legatarului ca urmare a ineficacităţii legatului în privinţa unor colegatari. Când colegatarului faţă de care legatul e ineficace îi reveneau sarcini, legatarul ce beneficiază de acrescământ este obligat să suporte şi acele sarcini. De la această ultimă regulă există o excepţie atunci când sarcina a fost instituită în considerarea persoanei colegatarului iniţial.

5. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară)  Exheredarea – orice persoană fiind liberă să dispună de bunurile sale cum doreşte, inclusiv pentru momentul morţii sale, de cujus poate dezmoşteni pe succesorii săi legali, total (pe moştenitorii legali nerezervatari) şi parţial (pe cei care au dreptul la rezervă). Prin urmare, exheredarea este acea dispoziţie prin care testatorul înlătură de la succesiune pe unul sau pe mai mulţi moştenitori legali. Prin exheredare, moştenitorul legal, fie el şi nerezervatar, pierde numai emolumentul moştenirii, calitatea sa de moştenitor păstrându-se. În această calitate, exheredatul poate cere anularea/constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare, revocarea judecătorească a legatelor, constatarea caducităţii acestora, iar exheredaţii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor excesive. Exheredarea poate fi: - directă (expresă), intervenind atunci când de cujus dispune prin testament înlăturarea de la moştenire a succesorilor săi legali. Ea poate fi: totală, când îi vizează pe toţi moştenitorii legali ai lui de cujus sau parţială, când de cujus îi înlătură de la succesiune numai pe unul sau mai mulţi moştenitori legali. În acest caz, dacă de cujus nu a instituit legatari, succesiunea va fi culeasă de comoştenitorii celui dezmoştenit sau de moştenitorii subsecvenţi conform regulilor devoluţiunii legale a moştenirii. - indirectă, intervenind atunci când de cujus, fără a menţiona expres înlăturarea moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari ce culeg întreaga moştenire sau, dacă există rezervatari, numai cotitatea disponibilă. Dacă legatul e ineficace, dar din cuprinsul testamentului 59

rezultă voinţa neîndoielnică a lui de cujus de a înlătura de la moştenire pe succesorii legali, exheredarea rămâne valabilă; în caz contrar, ineficacitatea legatului determină culegerea moştenirii de către succesorii legali. - cu titlu de sancţiune, intervenind atunci testatorul dispune prin testament că moştenitorii vor pierde dreptul lor la moştenire dacă atacă testamentul cu acţiune în justiţie. Acest fel de exheredare se referă, în principiu, la moştenitorii legali dar îi poate privi şi pe legatarii universali/cu titlu universal care ar ataca un legat cu titlu particular. Exheredarea sancţiune nu poate aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari şi nu îi poate împiedica pe succesori să ceară constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.  Execuţiunea testamentară - este o dispoziţie cuprinsă în testament, prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910, C. civ.). Procedând astfel, testatorul îi degrevează pe moştenitori de această sarcină sau asigură îndeplinirea dispoziţiilor sale atunci când apreciază că cei însărcinaţi cu aceasta nu ar vrea sau nu ar putea să-şi execute obligaţia. Notarul public competent să dezbată moştenirea va elibera persoanei desemnate de către testator un certificat constatator al acestei calităţi (art. 83, L. 36/1995). În ceea ce priveşte natura juridică a execuţiunii testamentare majoritatea autorilor consideră că e vorba de un mandat special, ce prezintă asemănări şi deosebiri cu mandatul de drept comun. Evidenţiem următoarele asemănări: acceptarea execuţiunii testamentare e facultativă; în principiu, execuţiunea testamentară e cu titlu gratuit (executorul testamentar poate însă cere remuneraţie dacă testatorul a prevăzut o astfel de remuneraţie sau dacă executorul e un profesionist); executorul testamentar are, în principiu, aceleaşi obligaţii ca şi mandatarul obişnuit; executorul testamentar e instituit intuitu personae (în caz de deces al executorului, moştenitorii acestuia nu au obligaţia de a continua luarea unor măsuri în interesul şi până la înştiinţarea succesorilor testatorului). Menţionăm următoarele deosebiri: execuţiunea testamentară poate fi instituită numai prin testament (act solemn), în timp ce mandatul e consensual; mandatul obişnuit încetează de drept la moartea mandantului, iar atunci când s-a prevăzut continuarea mandatului post mortem, succesorii mandantului îl pot revoca oricând; execuţiunea testamentară începe la moartea mandantului; în cazul mandatului de drept comun, limitele împuternicirii se determină de părţi, limitele atribuţiilor executorului testamentar şi durata maximă a unor atribuţii sunt stabilite imperativ de lege; mandatarul obişnuit poate renunţa la mandat dacă această renunţare nu e păgubitoare pentru mandant - dacă îşi acceptă misiunea, executorul testamentar nu poate renunţa la ea decât dacă face dovada că aceasta iar pricinui o pagubă importantă. 60

Atribuţiile executorului testamentar sunt reglementate prin norme imperative. Dacă nu a fost numit un executor testamentar şi dispoziţiile testamentare sunt executate de succesorul universal, acesta nu e ţinut să respecte limitele impuse de lege executorilor testamentari. Atribuţiile executorilor testamentari sunt mai restrânse sau mai extinse după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina. • Atribuţiile executorului testamentar fără sezină sunt: - supraveghează şi controlează modul cum se execută dispoziţiile cuprinse în testament, fără a executa el însuşi aceste dispoziţii; - trebuie să solicite notarului public competent inventarierea bunurilor succesorale; - dacă există moştenitori minori interzişi sau absenţi, este obligat să ceară punerea sub sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor succesorale pentru care există pericolul de înstrăinare/pierdere/înlocuire/distrugere; - dacă nu există o sumă neîndestulătoare pentru plata legatelor, executorul va cere vânzarea mobilelor; să intervină în judecată pentru apărarea validităţii testamentului (art. 916, C. civ.). • Atribuţiile executorului testamentar cu sezină sunt: - poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate sau de gen, care formează obiectul unor legate cu titlu particular; - poate urmări pe debitorii moştenirii şi poate încasa creanţele moştenirii; - poate cere vinderea bunurilor succesorale şi încasa preţul pentru asigurarea sumelor de bani necesare pentru plata legatelor. Obiectul sezinei îl constituie mobilele existente la data deschiderii succesiunii. Durata sezinei este de cel mult 1 an de la moartea testatorului sau de la data când execuţiunea testamentară a devenit posibilă. Dacă dispoziţiile testamentare referitoare la bunurile mobile au fost executate, sezina încetează. Menţionăm că sezina executorului testamentar se deosebeşte de sezina conferită de lege ascendenţilor şi descendenţilor defunctului. Deşi C. civ. o numeşte posesiune, sezina executorului e o simplă detenţiune precară, mobilele fiind deţinute în numele moştenitorilor ce sunt proprietarii lor şi adevăraţii posesori. Executorul testamentar e un simplu custode. Execuţiunea testamentară încetează în următoarele cazuri: a) când dispoziţiile testamentare au fost integral executate; b) când executorul testamentar a decedat; c) când executorul renunţă datorită unor motive mai presus de voinţa sa (ex.: boală gravă) sau dovedeşte că dacă ar continua execuţiunea, ar suferi el însuşi o pagubă însemnată; d) când execuţiunea testamentară a fost revocată de către instanţă la cererea succesorilor, pentru motive temeinice (ex.: reaua-credinţă a executorului testamentar); 61

e) când executorul testamentar este pus sub interdicţie. În momentul în care încetează execuţiunea, executorul testamentar este obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ceea ce a primit în temeiul sezinei. El are dreptul de a cere înapoierea cheltuielilor făcute în îndeplinirea misiunii şi de a fi dezdăunat, conform dreptului comun, pentru prejudiciile suferite cu ocazia îndeplinirii sarcinii sale. Executorul testamentar răspunde prin plata de daune-interese de orice culpă comisă în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Dacă au fost instituiţi mai mulţi executori, răspunderea lor este solidară dacă sunt sezinari şi dacă funcţiile lor nu au fost divizate de către testator sau dacă, fiind divizate, nu a fost respectată diviziunea funcţiilor. În celelalte cazuri, răspunderea lor e conjunctă.

CAPITOLUL VII LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA Legea consacră principiul libertăţii testamentare, dar impune şi anumite limite: 62

a) dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte se poate exercita numai prin intermediul legatelor, care sunt prin esenţa lor revocabile, nu şi prin intermediul contractelor. Legea interzice pactele asupra bunurilor dintr-o succesiune nedeschisă. b) testatorul nu poate stabili soarta bunurilor în cazul morţii propriilor săi moştenitori; legea interzice substituţiile fideicomisare. c) liberalităţile făcute de către testator sunt reductibile în limita cotităţii disponibile, dacă testatorul are moştenitori rezervatari. 1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare Prin pact asupra unei moşteniri viitoare se înţelege orice contract sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi la moştenire (art. 965 alin. 2, art. 702 C. civ.). Asemenea pacte sunt interzise indiferent dacă privesc moştenirea unei terţe persoane sau cea a unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă renunţarea/înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Condiţii pentru ca un pact să fie considerat asupra unei moşteniri viitoare, nedeschise: • pactul trebuie să privească o moştenire, adică să aibă ca obiect patrimoniul succesoral în totalitate sau o cotă-parte din acesta ori bunuri determinate din moştenire; • moştenirea să nu fie deschisă; data deschiderii succesiunii în raport de care se analizează anterioritatea pactului se stabileşte în funcţie de data morţii specificată în certificatul de deces sau în hotărârea declarativă de moarte. Pactul încheiat după data morţii stabilită prin hotărâre e valabil chiar dacă ulterior încheierii pactului data a fost rectificată sau hotărârea declarativă de moarte s-a anulat. • pactul să nu fie permis expres de lege; Sunt permise de lege: • convenţiile prin care asociaţii stipulează că societatea civilă va continua cu moştenitorii asociatului decedat sau între asociaţii rămaşi în viaţă; • împărţeala de ascendent făcută prin donaţie dacă s-au respectat condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege (art. 794-799 C. civ.); • convenţiile prin care un moştenitor rezervatar sau care beneficiază de raportul donaţiilor îşi dă consimţământul la înstrăinarea făcută de cel care va lăsa moştenirea unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, consimţământ ce constituie o renunţare anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cererea de raport, dacă înstrăinarea ar fi, în realitate, o donaţie (art. 845 C. civ.) 63

Sancţiunea aplicabilă pactului care întruneşte condiţiile arătate este nulitatea absolută, ce nu poate fi acoperită, după deschiderea moştenirii, prin confirmare. 2. Oprirea substituţiilor fideicomisare Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate (testament/donaţie) prin care dispunătorul îl obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar/donatar), numit instituit sau grevat/fiduciar, să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot/în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit/fideicomisar, desemnată tot de către dispunător (art. 803 C. civ.) Pentru ca liberalitatea să constituie o substituţie fideicomisară, trebuie să fie îndeplinite 3 condiţii: • să existe două sau mai multe liberalităţi având acelaşi obiect în favoarea a două sau mai multe persoane desemnate de dispunător, liberalităţi care urmează să fie executate succesiv; • bunul care formează obiectul liberalităţilor să fie indisponibilizat prin voinţa dispunătorului; legea interzice ca un bun să fie declarat inalienabil prin voinţa omului. Clauza de inalienabilitate e valabilă doar dacă se justifică temporar printr-un interes serios şi legitim. • dispunătorul să stabilească ordinea succesorală pentru cazul morţii gratificatului. Substituţia fideicomisară e sancţionată cu nulitatea absolută şi totală a ambelor liberalităţi. Nulitatea nu va putea fi acoperită prin confirmarea/ ratificarea/executarea voluntară a legatului de către moştenitorii dispunătorului, Este însă posibil ca una dintre liberalităţile instituie să fie valabilă dacă cealaltă a devenit ineficace datorită unor cauze intervenite până la deschiderea succesiunii. În trei cazuri sancţiunea nulităţii absolute e controversată: a) cazul fideicomisului fără obligaţie, adică situaţia în care dispunătorul îi adresează gratificatului rugămintea ca, în cazul în care bunurile care au făcut obiectul liberalităţii vor mai exista în patrimoniul său, să le transmită la moartea sa unei anume persoane, desemnată de dispunător. Majoritatea autorilor consideră o asemenea liberalitate valabilă. b) cazul legatului rămăşiţei, adică situaţia în care dispunătorul îi impune gratificatului obligaţia ca, la moartea sa, să transmită persoanei indicate de către dispunător, ceea ce va mai exista în patrimoniul gratificatului din obiectul liberalităţii. Majoritatea autorilor îl consideră nul. Dacă obligaţia de a lăsa ca legat rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii, va fi nulă şi liberalitatea făcută instituitului. c) cazul dublului legat condiţional, adică situaţia în care dispunătorul instituie două legate cu acelaşi obiect în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie – rezolutorie pentru instituit şi suspensivă pentru substituit. Exemplu: se lasă legat 64

o casă lui X sub condiţia rezolutorie a morţii acestuia fără copii; aceeaşi casă se lasă legat şi lui Y sub condiţia suspensivă ca X să moară fără posteritate. Nu constituie substituţii fideicomisare: 1. Substituţia vulgară, adică acea dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art. 804 C. civ.) Deşi reprezintă o dublă liberalitate având acelaşi obiect, nici unul dintre elementele specifice substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare. Astfel: – cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci alternative, prima liberalitate e pură şi simplă, iar cea de-a doua făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi; – obiectul liberalităţii nu este indisponibilizat; – dispunătorul nu stabileşte o ordine succesorală. Dreptul substituitului se naşte ca şi dreptul primului gratificat la data deschiderii succesiunii, iar nu la moartea primului gratificat. 2. Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate, adică acea liberalitate având acelaşi obiect, prin care uzufructul unui bun sau a unui patrimoniu/a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate – alteia. Nu constituie o substituţie fideicomisară deoarece cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci simultane, ambele realizându-se la data deschiderii succesiunii. Obiectul lor e diferit şi nu e scos din circuitul civil prin voinţa dispunătorului. La stingerea dreptului de uzufruct, cel mai târziu la moartea uzufructuarului, nudul proprietar devine deplin proprietar în temeiul legii, iar nu prin stabilirea de către dispunător a unei ordini succesorale.

3. Rezerva succesorală Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a dispune prin acte juridice cu titlu o constituie rezerva succesorală. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile din patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să lase o moştenire chiar dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Actele cu titlu oneros şi cele dezinteresate nu sunt supuse vreunei limitări. Liberalităţile între vii şi exheredările comportă anumite limitări atunci când de cujus are moştenitori rezervatari. În acest caz moştenirea se împarte în două părţi, rezerva şi cotitatea disponibilă. Rezerva succesorală reprezintă acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care moştenitorii rezervatari au dreptul în temeiul legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi făcute în timpul vieţii sau pentru cauză de moarte. Rezerva are menirea de a conserva pentru moştenitorii îndreptăţiţi o parte din valoarea moştenirii şi nu anumite bunuri sau o parte din fiecare categorie de bunuri. Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte a 65

patrimoniului lui de cujus, care excede rezervei succesorale şi de care de cujus poate dispune în mod liber, prin liberalităţi.  Caracterele juridice ale rezervei: • este o parte a succesiunii – ceea ce rămâne după deducerea cotităţii disponibile de care de cujus a putut dispune prin liberalităţi. Pentru a putea beneficia de rezervă, rezervatarii trebuie să vină efectiv la moştenire, întrunind toate condiţiile cerute de lege; • are caracter de ordine publică – rezerva succesorală e stabilită imperativ de lege, dar legea stabileşte numai dreptul la rezervă, nu şi obligativitatea acceptării ei; în plus, menţionăm că dreptul la rezervă e un drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar nu dobândit de la defunct; • este colectivă – se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în funcţie de numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire; • este datorată în natură – doar în mod excepţional, rezerva poate fi atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani; • este indisponibilă – rezerva nu poate fi atinsă prin donaţii sau legate ori exheredării, în primele două cazuri sub sancţiunea reducţiunii liberalităţilor excesive.

Moştenitorii rezervatari  Rezerva descendenţilor – prin descendenţi se înţeleg copii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Cuantumul rezervei se stabileşte indirect, prin indicarea cuantumului cotităţii disponibile (art. 841, C. civ.). Rezultă că rezerva descendenţilor este: ½ din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire pentru 2 copii; ¾ din moştenire pentru 3 sau mai mulţi copii. Dacă de cujus a avut descendenţi care, la data deschiderii succesiunii, sunt decedaţi, la stabilirea cuantumului rezervei ei nu sunt luaţi în considerare decât dacă au avut la rândul lor descendenţi care pot şi vor să vină la moştenirea lui de cujus prin reprezentare sau în nume propriu. Descendenţii nedemni sau renunţători nu sunt luaţi în calcul la stabilirea rezervei, iar dacă au avut descendenţi, ei vor veni la moştenire în nume propriu. Când descendenţii nu sunt de gradul I, rezerva se calculează după cum vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu. Dacă vin prin reprezentare, rezerva se stabileşte după numărul tulpinilor şi se împarte în mod corespunzător. Dacă vin în nume propriu, rezerva se stabileşte tot după numărul tulpinilor, pentru că altfel copiii defunctului ar putea modifica cuantumul rezervei prin renunţare, în acest caz, împărţirea făcându-se pe capete. 66

 Rezerva părinţilor – prin părinţi înţelegem tatăl şi mama defunctului din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Dacă de cujus nu are descendenţi sau aceştia nu vor sau nu pot să vină la moştenire, legea recunoaşte părinţilor dreptul la rezervă. Cuantumul rezervei părinţilor este: de ½ dacă sunt prezenţi ambii părinţi; de ¼ dacă este prezent un singur părinte. Dacă unul dintre părinţi e nedemn sau renunţător, rezerva e de ¼ din moştenire.  Rezerva soţului supravieţuitor – conform L. 319/1944, rezerva soţului supravieţuitor e de ½ din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal. Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi: ½ din ¼, adică 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de numărul lor şi de gradul de rudenie cu defunctul; ½ din 1/3, adică 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor; ½ din ½, adică ¼ din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor; ½ din ¾, adică 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu clasa a III-a sau clasa a IV-a de moştenitori legali, indiferent de numărul lor; ½ din moştenire în lipsa rudelor din cele 4 clase de moştenitori legali. Soţul supravieţuitor e rezervatar numai în ceea ce priveşte dreptul de moştenire legală, nu şi în ceea ce priveşte dreptul special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, de cujus putând dispune de aceste bunuri în mod liber. În principiu, se apreciază că, spre deosebire de caracterele juridice ale rezervei succesorale, rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv ci individual, ea nefiind o fracţiune raportată direct asupra moştenirii, ci o fracţiune din cota de moştenire legală, adică o cotă fixă dintr-o cotă variabilă. În ceea ce priveşte imputarea rezervei soţului asupra moştenirii se deosebesc două situaţii: a) dacă soţul supravieţuitor vine singur la moştenire ca moştenitor legal sau împreună cu alţi moştenitori legali nerezervatari, rezerva sa se calculează asupra întregii moşteniri; b) dacă vine în concurs cu alţi moştenitori rezervatari, conform unei opinii, rezerva sa se calculează din cotitatea disponibilă, rămânând neatinsă rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari; conform unei alte opinii, rezerva se calculează din întreaga moştenire, urmând ca rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari să se calculeze asupra masei succesorale rămase după determinarea cotei părţi cuvenite, iar conform unei ultime opinii, cota de rezervă a soţiei se adună cu cota de rezervă a celorlalţi moştenitori rezervatari prezenţi pentru a se obţine cota de rezervă totală ce va fi împărţită de toţi aceştia prin aplicarea cotelor de moştenire legală. În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor trebuie să mai facem unele precizări în legătură cu cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în 67

concurs cu copii defunctului dintr-o căsătorie anterioară. Conform art. 939, C. civil, de cujus nu poate gratifica pe soţul din ultima căsătorie în limita cotităţii disponibile ordinare, ci numai în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai puţin, cel mult un sfert din moştenire. Scopul acestei reguli este ocrotirea copiilor lui de cujus împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit. Noţiunea de copil în sensul art. 939 desemnează orice descendent al lui de cujus, dintr-o căsătorie anterioară, din afara ei sau din adopţie. Dispoziţiile art. 939 ar putea fi invocate în următoarele cazuri: de cujus a făcut donaţii ultimului soţ, chiar înainte de încheierea căsătoriei; de cujus a lăsat legate ultimului soţ, chiar dacă data testamentului e anterioară încheierii ultimei căsătorii; de cujus a prevăzut exheredarea descendenţilor în cauză, de această exheredare urmând a beneficia soţul din ultima căsătorie. Cotitatea disponibilă specială nu se cumulează cu cea ordinară, ci se deduce din ea. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale e controversată în lumina dispoziţiilor L. 319/1944 care sunt aplicabile în concurs cu prevederile art. 939. Astfel, drepturile soţului supravieţuitor nu mai pot fi limitate exclusiv la cotitatea disponibilă specială prevăzută de art. 939, ci trebuie stabilite ţinându-se seama şi de noua calitate a soţului supravieţuitor, aceea de moştenitor legal rezervatar. În toate cazurile în care defunctul a făcut liberalităţi, prima operaţiune e stabilirea cotităţii disponibile ordinare şi indirect, a rezervei moştenitorilor rezervatari. De cujus putea să dispună de cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea unor terţi, fie a rudelor, fie a soţului supravieţuitor. Însă, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu un copil din afara ultimei căsătorii el poate fi gratificat numai în limitele cotităţii disponibile speciale mai sus enunţate. În ipoteza în care această cotitate disponibilă este mai mică decât cea ordinară, diferenţa va fi destinată imputării liberalităţilor prin care sunt gratificate alte persoane decât soţul din ultima căsătorie; în lipsa (sau ineficacitatea) acestor liberalităţi diferenţa urmează să fie împărţită potrivit regulilor moştenirii legale. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale e reducţiunea. Aceasta poate fi invocată numai de către copilul defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el sau descendenţii lui pot şi vor să vină la moştenire. Dacă liberalitatea în favoarea soţului din ultima căsătorie e făcută într-o formă simulată, sancţiunea va fi nulitatea absolută şi totală chiar dacă nu depăşeşte limitele cotităţii disponibile speciale.

4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile e necesar să se stabilească masa succesorală, numită şi masă de calcul. Conform art. 849, C. civ., pentru stabilirea masei de calcul trebuie îndeplinite 3 operaţiuni succesive: 68

• stabilirea valorilor bunurilor existente în patrimoniul succesiunii la data deschiderii succesiunii – trebuie identificate toate bunurile cu valoare patrimonială existente la data deschiderii succesiunii (drepturi reale, de creanţă, de proprietate intelectuală etc.). Nu se iau în considerare bunurile care nu pot fi valorificate, fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă sau percepute după deschiderea moştenirii, adăugirile sau îmbunătăţirile aduse bunurilor moştenirii după deschiderea ei. Evaluarea bunurilor se face în funcţie de valoarea lor în momentul deschiderii succesiunii. • scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul net – din activul brut al moştenirii, format din bunurile identificate şi evaluate, se scade pasivul, adică obligaţiile defunctului, cheltuielile de înmormântare, precum şi cele de conservare şi de administrare a patrimoniului succesoral. Această operaţiune are loc deoarece drepturile moştenitorilor nu pot fi satisfăcute decât după plata creditelor moştenirii. • reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către de cujus – donaţiile nu sunt readuse efectiv la masa succesorală, ci fictiv, pentru calcul. Sunt supuse reunirii toate donaţiile indiferent de forma acestora şi indiferent de persoana donatorului. Donaţiile nu ar putea fi exceptate de la reunire prin voinţa donatorului. Chiar dacă ar fi scutită de raport, valoarea donaţiei se adaugă la masa de calcul. Totuşi, nu sunt supuse reunirii: donaţiile remuneratorii; cheltuielile făcute de către de cujus chiar şi pentru întreţinerea unor persoane faţă de care nu avea obligaţia legală de întreţinere; darurile obişnuite; cheltuielile de nuntă. În privinţa actelor cu titlu oneros există, conform art. 845, C. civil, o prezumţie relativă de donaţie în favoarea moştenitorilor rezervatari, în ipoteza în care o înstrăinare cu titlu oneros încheiată cu un succesibil în linie dreaptă este făcută cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere. Prezumţia de donaţie poate fi invocată numai de către moştenitorii rezervatari care nu au consimţit la încheierea actului. După identificarea bunurilor donate, se trece la evaluarea lor. Regula este că evaluarea se face în funcţie de valoarea de circulaţie a bunurilor donate la data deschiderii succesiunii, dar după starea lor din momentul încheierii contractului de donaţie (art. 849, C. civ.). Sumele de bani se iau în considerare în funcţie de valoarea lor nominală, iar dezmembrămintele dreptului de proprietate se evaluează utilizându-se legislaţia financiară. Ordinea efectuării operaţiilor pentru stabilirea masei succesorale dispusă de C. civ. este următoarea: stabilirea activului net la care se adaugă donaţiile, iar din valoarea lor reunită se scade pasivul. În literatura de specialitate se arată că această ordine e eronată: dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii ar urma să-şi recupereze creanţa şi din donaţii care pentru ei nu fac parte din moştenire. De 69

aceea, se admite că se scade mai întâi pasivul din activ, apoi se adună donaţiile; dacă pasivul depăşeşte activul, creditorii suportă insolvabilitatea, masa succesorală fiind reprezentată, în acest caz, de valoarea donaţiilor.

5. Reducţiunea liberalităţilor excesive Reducţiunea reprezintă sancţiunea care se aplică în cazul în care liberalităţile făcute de către de cujus încalcă drepturile moştenitorilor rezervatari în sensul că depăşesc cotitatea disponibilă. Prin urmare, reducţiunea lipseşte de eficacitate aceste liberalităţi în măsura necesară reîntregirii rezervei. Problema reducţiunii se poate pune numai după deschiderea succesiunii, atât în ceea ce priveşte donaţiile, cât şi legatele. Următoarele persoane pot invoca reducţiunea: moştenitorii rezervatari (exercitarea dreptului de a cere reducţiunea e condiţionată însă de acceptarea succesiunii iar dreptul de a cere reducţiunea e individul şi titularul poate alege să nu-l exercite); moştenitorii rezervatarului decedat (în acest caz e un drept unic retransmis); dobânditorii drepturilor succesorale ale moştenitorilor rezervatari (mai puţin în ipoteza dobânditorilor cu titlu particular); creditorii moştenitorului rezervatar (aceştia pot exercita dreptul la reducţiune în limita sumei datorate, pe calea acţiunii oblice). Creditorii lui de cujus nu pot invoca beneficiul reducţiunii liberalităţilor excesive decât dacă moştenitorul rezervatar a acceptat moştenirea pur şi simplu, ei devenind astfel creditori personali ai moştenitorului. Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar şi de cujus a făcut liberalităţi sub forma legatelor care depăşesc cotitatea disponibilă, creditorii moştenirii nu mai au acest beneficiu, dar pot cere achitarea datoriilor cu întâietate faţă de legate. Dacă beneficiarul liberalităţii excesive nu este moştenitor rezervatar, liberalitatea se reduce până la limita cotităţii disponibile. Dacă beneficiarul este rezervatar, liberalitatea se reduce până la limita asigurării rezervei celorlalţi rezervatari. Reducţiunea liberalităţilor excesive are în vedere respectarea unei anumite ordini; astfel, legatele se reduc înaintea donaţiilor (regulă imperativă), legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional (regulă dispozitivă - legea permite ca de cujus să stabilească prin testament plata cu preferinţă a unor legate în raport cu altele), donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă (regulă imperativă). Dacă donaţiile au aceeaşi dată, se reduc simultan şi proporţional cu valoarea lor ca şi legatele, donatorul având dreptul să stabilească şi o ordine preferinţă. Vechimea donaţiilor se apreciază după momentul când acesta a dobândit dată certă, cel mai târziu la moartea donatorului. Dacă beneficiarul donaţiei supusă reducţiunii e insolvabil, se va reduce donaţia următoare. Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin două căi procedurale:

70

• prin învoiala părţilor (reducţiunea convenţională) – moştenitorii se pot înţelege direct cu privire la reducţiunea liberalităţii excesive sau se pot înţelege cu privire la împărţirea bunurilor şi indirect şi la reducţiune. • pe cale judecătorească – identificăm două situaţii: a) dacă bunurile se află în posesia celor gratificaţi, persoanele îndreptăţite pot introduce o acţiune în reducţiune – această acţiune e personală, divizibilă şi prescriptibilă în termen de 3 ani, care curge de la data deschiderii succesiunii sau de la data când rezervatarul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa liberalităţii excesive; b) dacă bunurile se află în detenţia moştenitorilor rezervatari care refuză să le predea, beneficiarul trebuie să introducă o acţiune ce vizează predarea lor, iar rezervatarul se va apăra ridicând excepţia reducţiunii sau introducând o cerere reconvenţională prin care să ceară reducţiunea. Efectele reducţiunii sunt diferite, după cum liberalităţile sunt donaţii sau legate: - în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura necesară întregirii rezervei. Ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii) sau parţială (caz în care legatele se reduc proporţional cu valoarea lor). Întrucât bunurile se găsesc, de regulă, în patrimoniul succesoral, reîntregirea rezervei se face în natură. - în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii rezervei. Şi în acest caz efectele pot fi totale dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu data anterioară şi parţiale. Ca urmare a desfiinţării donaţiei, moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului donat cu care se întregeşte rezerva din momentul deschiderii succesiunii. Totuşi, trebuie să inventariem şi următoarele aspecte: actele de înstrăinare sau grevare făcute de donatar anterior deschiderii moştenirii sunt valabile; donatarul păstrează fructele naturale percepute şi pe cele scadente anterior deschiderii succesiunii. De la principiul întregirii rezervei în natură există şi câteva excepţii: dacă donatarul a înstrăinat sau a grevat bunul şi este insolvabil, riscul insolvabilităţii se va suporta de rezervă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar cu scutire de raport, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea ce depăşeşte cotitatea disponibilă; dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar fără scutire de raport şi are ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea imobilului, donatarul poate păstra imobilul în întregime, iar întregirea rezervei celorlalţi rezervatari se face prin echivalent; dacă bunul donat piere din culpa donatarului sau a fost un bun consumptibil, întregirea se face prin echivalent; dacă bunul donat a pierit fortuit, înainte sau după deschiderea succesiunii, riscul îl suportă moştenitorii. În toate cazurile de reducţiune prin 71

echivalent se are în vedere starea bunului din momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul deschiderii succesiunii.

6. Raportul donaţiilor Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, descendenţii şi soţul supravieţuitor ai lui de cujus, care vin efectiv şi împreună la moştenire, de a readuce la moştenire bunurile ce le-au primit cu titlu de donaţie de la de cujus, cu excepţia situaţiei în care donatorul a dispus scutirea de raport. Explicaţia acestei obligaţii constă în aceea că, având în vedere afecţiunea care există între de cujus şi aceşti moştenitori, donaţia reprezintă un avans asupra moştenirii şi nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalţi. Obligaţia de raport nu este imperativă. Donatorul poate scuti donatarul de raport, în acest caz donaţia urmând a fi redusă numai dacă este excesivă. În privinţa domeniului de aplicare, obligaţia de raport este incidentă descendenţilor şi soţului supravieţuitor, nu şi ascendenţilor/colateralilor. Legatele nu se raportează; totuşi, testatorul poate supune pe moştenitorul său la raportul legatului, în acest caz valoarea bunului legat fiind imputată asupra cotei de moştenire a legatarului. Raportul poate fi solicitat în cadrul acţiunii de partaj sau separat, printr-o acţiune de raport, prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Existenţa obligaţiei legale de raport implică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în calitate de descendenţi sau soţ supravieţuitor, când acesta din urmă vine în concurs cu descendenţii. Descendenţii datorează raportul indiferent că sunt din căsătorie/din afara căsătoriei/din adopţie şi indiferent de gradul de rudenie cu defunctul ori de situaţia că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare; b) moştenitorii obligaţi la raport să fi acceptat succesiunea. Dacă aceştia renunţă la moştenire nu mai sunt moştenitori legali (ei vor putea păstra liberalitatea, dar în limita cotităţii disponibile); c) moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar, reunirea celor două calităţi trebuind să existe la data deschiderii succesiunii (art. 753, C. civ.). Moştenitorul legal datorează raport numai pentru donaţiile primite personal, el neputând fi obligat pentru altul. De la această regulă există o excepţie: descendentul care vine la moştenirea lui de cujus prin reprezentare este obligat la raport pentru donaţia primită de ascendentul sau de la de cujus şi asta chiar dacă a renunţat la moştenirea ascendentului său; d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport (art. 751, C. civ.). Scutirea trebuie dată expres, fie prin actul de donaţie, fie printr-un act ulterior donaţiei. Scutirea de raport poate fi şi tacită. În cazul donaţiei 72

indirecte şi al darului manual, dovada scutirii se poate face prin orice mijloc de probă. Scutirea de raport nu influenţează reducţiunea dacă donaţia e excesivă. Raportul donaţiilor poate fi cerut numai de către: descendenţi, soţul supravieţuitor dacă vine în concurs cu descendenţii şi creditorii personali ai acestora. Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici nu profită de raportul cerut de către persoanele îndreptăţite. Dreptul la raport este un drept individual. Dacă, după deschiderea succesiunii, o persoană îndreptăţită la acest drept, renunţă la el, donaţia se raportează numai în măsura dreptului comoştenitorilor solicitanţi. Dacă titularul dreptului decedează înainte de a-l exercita, acesta se transmite moştenitorilor. Cel care solicită raportul trebuie să dovedească donaţia, lucru ce se poate realiza prin orice mijloc de probă. Sunt supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma lor. Ceea ce trebuie raportat este obiectul donaţiei, adică bunul ieşit din patrimoniul celui decedat. Nu sunt supuse raportului: cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură; cheltuielile de nuntă; darurile obişnuite; fructele culese şi veniturile scadente până la data deschiderii succesiunii; echivalentul folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat. C. civ. prevede două modalităţi de efectuare a raportului: - în natură (prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală); - prin echivalent (cel obligat la raport păstrează bunul donat, dar întoarce la masa succesorală valoarea lui). Raportul prin echivalent se realizează pe trei căi: a) prin preluare – comoştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa succesorală, pe cât posibil, bunuri de aceeaşi natură şi calitate cu acelea raportabile, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia; b) prin imputaţie – valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la raport – cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei; c) în bani – moştenitorul obligat la raport depune la masa succesorală o sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei. Raportul imobilelor se face, de regulă, în natură, prin reducerea efectivă a imobilului la masa succesorală. Prin urmare, donaţia se desfiinţează cu caracter retroactiv, moartea donatorului operând ca o condiţie rezolutorie. Se înregistrează şi o serie de alte efecte: dacă imobilul a pierit fortuit total/parţial, înainte/după deschiderea succesiunii, donaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a fost asigurat, indemnizaţia nu e supusă raportului; dacă imobilul a fost expropriat, despăgubirile sunt supuse raportului; donatorul răspunde pentru degradările sau 73

deteriorările care au micşorat valoarea imobilului din fapta sa culpabilă; pentru cheltuielile necesare şi utile are un drept de creanţă garantat cu dreptul de retenţie asupra imobilului; sarcinile reale, cu excepţia ipotecilor, se desfiinţează prin efectul raportului în natură. De asemenea, sunt cunoscute şi excepţii de la regula raportului în natură a imobilelor: dacă donatorul a impus/a autorizat efectuarea raportului prin luare mai puţin; dacă imobilul a pierit din culpa donatarului; dacă imobilul a fost înstrăinat/ipotecat de donatar înainte de deschiderea succesiunii. În toate aceste cazuri, evaluarea se face în raport de datele existente în momentul deschiderii succesiunii. În ceea ce priveşte raportul mobilelor, acesta se face prin luare mai puţin, indiferent de ce fel de bun e vorba, cu condiţia ca donatorul să nu fi impus/autorizat raportul în natură. Donaţia nu se desfiinţează, donatorul a fost şi rămâne proprietar al bunului donat. Prin urmare, dacă bunul a pierit fortuit, donatarul este obligat la raport, iar actele de înstrăinare/de grevare încheiate de donatar cu privire la bunul donat rămân valabile. Valoarea bunului ce se raportează se stabileşte în funcţie de valoarea bunului din momentul încheierii contractului de donaţie. Asemănător reducţiunii, raportul se poate realiza prin bună-învoială în cadrul procedurii succesorale notariale sau prin împărţirea bunurilor prin învoială, deci indirect. Dacă părţile nu se înţeleg, raportul se face pe cale judecătorească, în cadrul partajului sau printr-o acţiune separată. Această acţiune în executarea raportului este o acţiune în realizarea dreptului la raport, fiind o acţiune personală, prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea succesiunii. Ea are un caracter colectiv şi nu poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, indiferent de cât timp a trecut de la data încheierii donaţiei.

7. Raportul datoriilor Raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj prin care moştenitorul care are o datorie către defunct ori faţă de succesiune preia în lotul său bunuri mai puţine decât cota parte ce-i revine di moştenire, corespunzător valorii datoriei. Obligaţia de raport există indiferent de izvorul datoriei sau obiectul ei, dar cu condiţia să fie certă şi lichidă, nu neapărat şi exigibilă. Obligaţia de raport nu operează în ceea ce priveşte creanţa pe care un moştenitor ar avea-o împotriva succesiunii. Dacă o persoană are dubla calitate de debitor şi creditor al succesiunii, el poate invoca compensaţia legală chiar când condiţiile acesteia nu ar fi îndeplinite. Dacă debitorul are datorii ce nu pot fi acoperite cu partea sa de moştenire, ele se sting prin raport, proporţional, în limita cotei sale de moştenire. În ceea ce priveşte persoanele ţinute la raportului datoriilor, s-au formulat două opinii: a) raportul datoriilor are acelaşi domeniu de aplicare ca şi raportul donaţiilor; 74

b) raportul datoriilor e aplicabil tuturor moştenitorilor (opinie majoritară). Raportul datoriilor presupune acceptarea succesiunii şi calitatea de debitor al succesiunii, calitate dobândită înainte sau după deschiderea moştenirii. Legea nu prevede scutirea de raport a datoriilor. În concluzie, subliniem că, urmare a atribuirii creanţei coindivizaruluidebitor la partaj, adică a realizării raportului datoriei, creanţa se stinge prin confuziune până la limita cotei-părţi ce revine din moştenire acelui debitor.

8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă Prin imputarea liberalităţilor înţelegem modul de luare în calcul a liberalităţilor făcute de cel ce lasă moştenirea, fie asupra cotităţii disponibile, fie asupra rezervei. Astfel, distingem trei situaţii: - gratificatul nu e moştenitor rezervatar: liberalitatea se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte, e supusă reducţiunii (includem în această categorie şi rezervatarul care a renunţat); - gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea e scutită de raport: dacă rezervatarul a acceptat moştenirea, liberalitatea se impută mai întâi asupra cotităţii disponibile, iar în ipoteza în care o depăşeşte, se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul; - gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea raportabilă: liberalitatea e un avans asupra moştenirii, ea se raportează şi se impută asupra rezervei celui gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru a acoperi celelalte liberalităţi făcute de către de cujus; dacă depăşeşte cota de rezervă ce se cuvine gratificatului, restul se impută asupra cotităţii disponibile.

CAPITOLUL VIII TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII 75

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ 1. Noţiuni generale Transmisiunea succesorală operează de plin drept din momentul deschiderii moştenirii fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui. Aceasta nu înseamnă însă că transmisiunea ar fi obligatorie pentru moştenitori, aceştia putând opta pentru acceptarea (pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) sau pentru renunţarea la moştenire. Dreptul de opţiune succesorală prezintă o individualitate proprie, nefiind nici drept real şi nici drept de creanţă, individualitate caracterizată prin aceea că permite titularului său să modifice o situaţie juridică incertă după o alternativă precisă şi previzibilă. Astfel, dreptul de opţiune succesorală este alăturat categoriei drepturilor potestative.  Titularii dreptului de opţiune – dreptul de moştenire aparţine tuturor succesibililor indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea, testamentul ori dacă vocaţia lor este universală, cu titlu universal sau particulară. În cazul moştenirii legale, opţiunea trebuie exercitată în termenul prevăzut de lege de către toţi succesibilii cu vocaţie eventuală, indiferent de clasa din care fac parte. Ulterior, dintre moştenitorii acceptanţi vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile aplicabile devoluţiunii legale sau testamentare. Art. 928, C. civ. prevede că şi legatarii de bucură de dreptul de opţiune succesorală şi acesta atât pentru a se putea evita un pasiv împovărător, dar şi pentru că nimeni nu poate fi gratificat împotriva voinţei sale. Potrivit dispoziţiilor art. 692, C. civ., în caz de deces al titularului dreptului de opţiune anterior exercitării sale în termenul prevăzut de lege, opţiunea se transmite la moştenitorii acestuia, care o pot exercita în restul de timp rămas până la stingerea prin prescripţie, adică în condiţiile în care putea fi exercitată de antecesor. Minorii şi interzişii nu pot face valabil acceptarea unei moşteniri decât conformându-se regulilor referitoare la minoritate şi la tutelă. Astfel, pentru minorii sub 14 ani şi interzişi dreptul de opţiune succesorală se exercită de părinţi sau de tutori, în timp ce minorii între 14–18 ani îşi exercită singuri acest drept cu încuviinţarea părinţilor sau tutorilor. Fiind un act de dispoziţie, opţiunea succesorală necesită şi încuviinţarea autorităţii tutelare. Minorii şi interzişii sunt protejaţi şi prin faptul că ei nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de inventar (art. 19, D. 32/1954), afară de cazul acceptării forţate a moştenirii care este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-se însă capacitate delictuală. În privinţa exercitării dreptului de opţiune succesorală pe calea acţiunii oblice se ridică mai multe probleme. În privinţa creditorilor moştenirii se admite unanim că aceştia nu pot opta pe cale oblică în numele succesibililor. În schimb, în privinţa creditorilor succesibililor părerile sunt împărţite. Conform opiniei 76

dominante, acest lucru ar fi autorizat prin dispoziţiile art. 699, alin. 1 şi prin faptul că acceptarea pe cale oblică consolidează titlul de moştenitor pe care succesibilul îl are de la deschiderea moştenirii. Opiniile contrare insistă pe caracterul personal al actului acceptării şi pe dispoziţiile art. 686: „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”.  Caractere juridice: a) libertatea opţiunii – orice succesibil este liber să aleagă între acceptarea pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar sau renunţarea la moştenire. De la acest principiu există următoarele excepţii: - situaţia în care succesibilii sunt minori sau incapabili: art. 19, D. 32/1954; - situaţia succesibilului decedat înaintea expirării termenului de opţiune succesorală ai cărui succesori nu se înţeleg asupra opţiunii: conf. art. 693, C. civ., succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar (soluţie nedreaptă pentru moştenitorii care nu ar fi interesaţi să raporteze donaţii, ci să le păstreze în limitele cotităţii disponibile); - situaţia ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii succesibili: art. 703 şi 712 dispun că succesibilul care dă la o parte sau ascunde bunuri succesorale cu intenţia de a şi le apropia în exclusivitate este considerat acceptant pur şi simplu, fiind decăzut din dreptul de a opta pentru renunţarea la moştenire sau acceptarea sub beneficiul de inventar. În plus, moştenitorul pierde dreptul ce i s-ar fi cuvenit din bunurile date deoparte sau ascunse. Prin urmare, suntem în prezenţa unei fraude sancţionate cu pedeapsă civilă. Pentru existenţa sa trebuie să identificăm elementul material (ascunderea materială a unor bunuri, nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii inventarului succesiunii, nerestituirea unui bun primit de la de cujus, disimularea sau distrugerea unui testament etc.; caracteristica esenţială a elementului material este clandestinitatea) şi elementul intenţional (sancţiunea este incidentă doar dacă ascunderea a fost făcută cu rea-credinţă, adică cu intenţia de a frauda pe comoştenitori prin însuşirea unor bunuri în defavoarea lor; frauda trebuie de fiecare dată dovedită). Sancţiunile ascunderii sau dosirii sunt: atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu şi pierderea drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei. - situaţia succesibililor indecişi sau neglijenţi: conform art. 706 succesibilii în privinţa cărora termenul pentru întocmirea inventarului şi deliberare pentru exprimarea opţiunii succesorale a expirat fără ca aceştia să opteze şi sunt urmăriţi de creditorii succesiunii, vor fi condamnaţi la cererea acestora ca acceptanţi pur şi simplu dacă rămân în 77

b)

c)

d)

e)

continuare inactivi, păstrându-şi dreptul de opţiune în raport cu ceilalţi creditori. caracterul pur şi simplu al opţiunii – opţiunea succesorală nu poate fi însoţită de modalităţi (condiţii sau termene). Acceptarea sau renunţarea la termen produc efecte imediate, ca şi când acesta nu ar fi fost stipulat, în timp ce acceptarea sau renunţarea sub condiţie sunt nule. caracterul indivizibil – opţiunea succesorală este indivizibilă, nefiind posibilă acceptarea în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un anumit bun. Este posibil însă ca un moştenitor care are atât vocaţie legală cât şi testamentară să poată opta diferit (art. 752, C. civ.). caracterul irevocabil – opţiunea succesorală este irevocabilă doar în privinţa acceptării moştenirii. Şi aici însă acceptantul sub beneficiul de inventar poate renunţa la beneficiu, devenind acceptant pur şi simplu. În privinţa renunţării la moştenire, pentru a se evita situaţiile de moştenire vacantă, legiuitorul permite în anumite condiţii revocarea acesteia. caracterul retroactiv – opţiunea succesorală produce efecte din momentul deschiderii moştenirii, iar nu din momentul exercitării ei (art. 688, 698, C. civ.).

 Ineficacitatea opţiunii succesorale – distingem între următoarele situaţii: - opţiunea anticipată – renunţarea anticipată la o moştenire nedeschisă intră sub incidenţa prohibiţiei pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, fiind sancţionată cu nulitatea absolută (art. 965, alin. 2, C. civ.); - viciile de consimţământ – ca şi regulă generală opţiunea succesorală nu trebuie să fie afectată de vicii de consimţământ. Art. 694, C. civ. dispune că acceptarea poate fi anulată pentru dol. În timp s-a admis extinderea aplicării acestei dispoziţii şi la renunţare sau retractarea renunţării. Actul de opţiune succesorală poate fi anulat şi pentru violenţă şi se admite că poate fi atacat şi pentru eroare de drept sau fapt, dacă eroarea a fost cauza determinată a actului de opţiune (renunţarea abdicativă determinată de eroarea renunţătorului asupra naşterii dreptului la care se renunţă). În ceea ce priveşte leziunea (adică eroarea asupra emolumentului succesoral), renunţarea la moştenire nu poate fi desfiinţată pe motiv că succesiunea este avantajoasă, ori dimpotrivă, o acceptare pură şi simplă să fie anulată pentru că s-a descoperit ulterior un pasiv care o face neatractivă. Legea face o excepţie prin art. 694, fraza a II-a, prevăzând posibilitatea anulării acceptării pentru leziune în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate din valoarea ei, prin descoperirea unui testament necunoscut la 78

momentul acceptării. Textul este considerat enigmatic, neavând raţiune şi nu a primit aplicare în practică. - frauda – opţiunea succesorală poate fi făcută în mod fraudulos, fie contra intereselor creditorilor succesibililor, fie contra moştenitorilor succesibililor. Creditorii succesibililor sunt protejaţi contra opţiunii frauduloase a debitorilor lor prin posibilitatea atacării acesteia pe calea acţiunii pauliene (art. 975). Astfel, renunţarea la o moştenire solvabilă făcută de un succesibil insolvabil este un act de însărăcire a debitorului care întruneşte condiţiile fraudei pauliene atunci când este făcută cu intenţia da a-i prejudeca pe creditori. Discutăm de o veritabilă sărăcire în conformitate cu viziunea conform căreia succesibilii dobândesc bunurile succesorale de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data opţiunii succesorale. Unii autori extind aplicarea art. 699 şi la acceptarea sub beneficiu de inventar, dar trebuie să remarcăm că în acest caz frauda este mult mai greu de dovedit, succesibilul putând pretinde că a optat astfel pentru a onora totuşi, într-o anumită măsură, angajamentele lui de cujus. Deşi majoritatea autorilor susţin ca posibilă şi acceptarea pe cale oblică a moştenirii odată admisă de instanţă acţiunea pauliană a creditorilor, acest lucru pare mai greu de realizat în practică atât timp cât dreptul de opţiune succesorală de prescrie în termen de 6 luni, iar acţiunea pauliană este supusă termenului de prescripţie general de 3 ani. Ca urmare a admiterii acţiunii pauliene cota parte corespunzătoare renunţătorului poate fi urmărită de către creditorii-reclamanţi, transmisiunea succesorală subsecventă renunţării fiindu-le acestora inopozabilă.

2. Termenul de opţiune Prin natura ei, opţiunea succesorală presupune scurgerea unui termen pentru ca succesibilul să decidă în cunoştinţă de cauză. Moştenitorii pot decide încă de la data deschiderii moştenirii, dar nimeni nu îi poate obliga în acest sens. Tocmai pentru a lua o hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză, legea le pune la dispoziţie şi un termen pentru a face inventarul şi a delibera. În plus, amintim că imediat ce moştenirea s-a deschis creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor succesibililor. Aceştia, însă, nu pot fi obligaţi la plată decât dacă acceptă moştenirea. De aceea, art. 706, C. civ. conferă moştenitorilor posibilitatea de a cere suspendarea urmăririi până la întocmirea inventarului bunurilor succesorale (se apără invocând astfel o excepţie dilatorie), pentru aceasta având un termen de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului (nu mai târziu de 3 luni de la data deschiderii moştenirii) pentru deliberare asupra opţiunii succesorale au la dispoziţie un termen de 40 de zile. 79

Pentru motive întemeiate, instanţa poate prelungi aceste termene, dar fără a se putea depăşi termenul de prescripţie a dreptului de opţiune. Întrucât astăzi acest termen este de 6 luni şi nu de 30 de ani aşa cum dispunea C. civ., cele două termene şi-au pierdut în mare parte importanţa. Menţionăm că, dacă termenele de întocmire a inventarului şi deliberare au expirat fără ca succesibilul urmărit să opteze, acesta poate fi condamnat de instanţa de judecată ca acceptant pur şi simplu. Efectele hotărârii se produc însă numai faţă de creditorii reclamanţi, iar unii autori subliniază că şi acestea pot fi desfiinţate dacă moştenitorul îşi exercită dreptul de opţiune succesorală înainte de rămânerea definitivă a hotărârii. Faţă de ceilalţi creditori moştenitorul îşi menţine dreptul de opţiune intact. Conform dispoziţiilor art. 700, alin. 1 (aşa cum a fost modificat prin D. 73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”. Se admite că se are în vedere dreptul de opţiune în ansamblu şi nu doar acceptarea. Exprimarea codului acoperă şi dilema de a şti ce este succesibilul care lasă să treacă termenul de opţiune succesorală fără să se exprime: renunţător sau acceptant. Sub aspectul naturii juridice termenul de şase luni este considerat ca fiind un termen de prescripţie, aspect confirmat şi de instanţa supremă prin decizie de îndrumare. În privinţa domeniului de aplicare, termenul de şase luni este aplicabil atât transmisiunilor universale şi cu titlu universal cât şi celor particulare. Aşa cum am arătat termenul de prescripţie începe să curgă din momentul deschiderii succesiunii. Această regulă cunoaşte însă şi excepţii: - pentru copilul conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior termenul începe să curgă de la data naşterii; - în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii; - în cazul stabilirii legăturii de rudenie cu defunctul termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii. Cursul prescripţiei poate fi suspendat în condiţiile dreptului comun (D. 167/1958 privind prescripţia extinctivă). Sunt cazuri de suspendare următoarele situaţii: - succesibilul este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală; - face parte din forţele armate ale României iar acestea sunt puse pe picior de război; - este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-i încuviinţeze actele. Dacă între succesibil şi ocrotitor există contrarietate de interese cursul prescripţiei se suspendă până la numirea unui curator special desemnat de către autoritatea tutelară; 80

- succesibilul trebuie să obţină încuviinţarea autorităţii tutelare, având capacitate de exerciţiu restrânsă. În materia întreruperii prescripţiei în dreptul succesoral precizăm că, deşi teoretic aceasta ar fi posibilă, în mod practic problema nu prezintă interes. În lumina art. 19 din D. 167/1958 repunerea în termenul de prescripţie este posibilă în orice situaţie neimputabilă succesibilului care a dus la pierderea termenului de prescripţie, verificarea temeiniciei acestor motive revenind instanţei de judecată. Sunt considerate ca fiind motive temeinice: ascunderea cu reacredinţă de către unii succesori faţă de alţii a morţii lui de cujus, decesul într-o ţară străină, decesul în penitenciar, descoperirea unei legături de rudenie cu de cujus, boala moştenitorului etc. Cererea de repunere în termen trebuie formulată în termen de o lună de la data la care succesibilul a luat la cunoştinţă de vocaţia sa succesorală. Efectele pe care le produce admiterea de către instanţă a cererii sunt controversate. Se argumentează ca şi posibile două soluţii: fie admiterea echivalează cu o acceptare a moştenirii, fie instanţa va putea acorda succesibilului un nou termen care nu va putea depăşi şase luni. Legislaţia noastră cunoaşte şi cazuri de repunere de drept în termenul de acceptare a moştenirii. Art. 13, alin. 2 din L. 18/1991 stabileşte că: „moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea ce o fac comisiei”. În practica judiciară şi în doctrină se susţine că prin textul menţionat au fost repuşi în termenul de acceptare a moştenirii doar succesibilii care nu au acceptat-o în condiţiile art. 700, C. civ., nu şi cei care au renunţat în mod expres la moştenire. Totuşi nu putem să nu observăm următoarele neconcordanţe: art. 13 are un caracter special instituindu-se o excepţie de la caracterul indivizibil al actului de opţiune succesorală, renunţarea expresă şi renunţarea tacită nu diferă ca şi consecinţe, deci nu se poate justifica un tratament juridic diferit al celor două categorii. În mod asemănător se pune problema în privinţa L. 112/1995 (art. 5, alin. 3) pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului, a L. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere şi a L. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, art. 4 alin. 3: „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”. Prescrierea dreptului de opţiune succesorală produce efecte absolute, erga omnes, şi poate fi invocată prin urmare faţă de oricine şi de către oricine. 81

Principalul său efect este stingerea vocaţiei succesorale, aceasta neîntemeidu-se însă pe prezumţia unei renunţări tacite ci pe dispoziţia legii. Opţiunea succesorală cunoaşte următoarele forme: acceptarea pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire.

3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii Acceptarea pură şi simplă este actul sau faptul juridic unilateral prin care succesibilul îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-şi necondiţionat titlul său de moştenitor. Transmisiunea succesorală operează prin efectul legii, drepturile şi obligaţiile acceptantului nerezultând din actul acceptării, ci direct din calitatea sa de moştenitor pe care a dobândit-o la deschiderea succesiunii şi pe care a confirmato prin acest act. De aceea se afirmă că acceptarea pură şi simplă poate fi comparată cu renunţarea la dreptul de a renunţa sau de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care succesibilul şi-a manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de consimţământ.  Acceptarea expresă – acceptarea pură şi simplă expresă este aceea care rezultă din faptul că succesibilul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 689, C. civ). Forma scrisă este cerută atât din raţiuni de ordin probatoriu, cât şi pentru a oferi un timp de reflexie mai mare succesibilului înainte de manifestarea voinţei de a accepta succesiunea. Înscrisul este cerut în acest caz ad validitatem şi nu ad probationem. În schimb, forma cerută de lege este foarte suplă, consimţământul putând fi exprimat în orice înscris, autentic sau sub semnătură privată, special destinat acceptării sau unei alte finalităţi, cum ar fi: opoziţia la vânzarea silită a unui imobil succesoral, declaraţia făcută organelor fiscale prin care succesibilul indică compunerea masei succesorale şi calitatea sa de moştenitor ori chiar declaraţia făcută în acest sens într-o scrisoare propriu-zisă. Este esenţial ca însuşirea calităţii de moştenitor acceptant al moştenirii să rezulte în mod neechivoc din înscris. Acceptarea poate fi făcută şi prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat în formă scrisă. În cazul în care acceptarea este conţinută într-un act sub semnătură privată, data acestuia este inopozabilă terţilor, afară de cazul în care a devenit certă în condiţiile prevăzute de art. 1182, C. civ.  Acceptarea tacită – este acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic, pe care succesibilul nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de erede, şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa de a accepta succesiunea. Actele de acceptare tacită trebuie să fie neechivoce în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce neputând fi luate în considerare ca atare. Acceptarea tacită a moştenirii poate fi făcută nu numai în cazul moştenirii legale, ci şi a celei testamentare, dar 82

în acest caz ea nu poate fi făcută în mod valabil decât dacă acceptantul avea cunoştinţă de existenţa şi conţinutul testamentului. Actele de acceptare tacită pot fi făcute nu numai personal de către succesibili, ci şi prin reprezentanţii legali, în cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti, sau prin mandatar, în cazul persoanelor care au capacitate deplină de exerciţiu. Doctrina şi jurisprudenţa au conturat tipologia acestor acte a căror îndeplinire implică intenţia de acceptare a moştenirii, diferenţiindu-le de actele conservatorii a căror îndeplinire nu implică intenţia de acceptare. Subliniem că uneori diferenţierea între aceste două categorii de acte este o operaţie delicată, acest lucru neţinând numai de natura actului, ci şi de intenţia care a stat la baza acestuia, adică de un element subiectiv. Codul civil se rezumă la a prevedea în art. 690 că actele de conservare, de îngrijire şi administrare provizorie nu constituie prin ele însuşi acte de acceptare a moştenirii, iar în art. 691 că actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale constituie acte de acceptare. Doctrina şi jurisprudenţa au hotărât că se includ în sfera actelor de acceptare tacită: actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor succesorale, actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale, actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale, actele de administrare definitivă şi de folosinţă şi actele ca au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii. În cele ce urmează le vom analiza pe fiecare în parte. • Actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor succesorale – acceptarea tacită a moştenirii rezultă din orice act de dispoziţie juridică privitor la un bun succesoral, indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau incorporal, de gen sau individual determinat. Succesibilul nu poate să dispună de un bun decât dacă în prealabil a acceptat moştenirea. Prin acte de dispoziţie juridică se înţeleg actele de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, de constituire a unor garanţii (gaj, ipotecă) sau de dezmembrare a proprietăţii prin constituirea unor drepturi reale accesorii (uzufruct, uz, abitaţie), remiterea de datorie privitor la o creanţă succesorală, tranzacţia cu privire la datoriile succesiunii, perceperea unor creanţe succesorale ocazionale, plata datoriilor succesiunii făcută din veniturile succesiunii. Nu constituie act de acceptare tacită vânzarea bunurilor succesorale perisabile sau a căror conservare ar fi prea oneroasă făcută de succesibil cu autorizarea justiţiei în temeiul art. 707, C. civ. • Actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale – făcând acte de dispoziţie asupra cotei-părţi ce le revine din moştenire, succesibilii acceptă implicit moştenirea, căci numai aşa pot dispune de ea. Se include în această categorie şi renunţarea in favorem a unuia dintre succesibilii la moştenire. 83

•

•

Actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale – valorează act de acceptare tacită a moştenirii demolarea, construirea sau reparaţiile neurgente efectuate asupra imobilelor succesorale, întrucât demonstrează un comportament de proprietar. Actele de administrare definitivă şi de folosinţă asupra bunurilor succesorale – actele de folosinţă a averii succesorale, ca şi cele de luare în detenţie a unor bunuri succesorale în calitate de succesor pot constitui acte de acceptare tacită, dacă prin cantitatea şi valoarea lor exclud ideea de preluare cu titlu de amintiri de familie. Deţinerea şi utilizarea bunurilor succesorale asupra cărora succesorul este coproprietar cu defunctul nu constituie act de acceptare tacită. În schimb, mai putem include în această categorie acte ca: încheierea unui contract de locaţiune ca şi perceperea fructelor şi veniturilor bunurilor succesorale, afară de cazul existenţei unei urgenţe, încheierea între succesibili, după moartea lui de cujus, a unei convenţii cu privire la administrarea bunurilor succesorale.

•

Actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii – valorează acceptare tacită actele prin care succesibilul solicită atribuirea în tot sau în parte a succesiunii, cum este cazul introducerii unei acţiuni în petiţie de ereditate, a unei acţiuni în partaj, a unei cereri de predare sau trimitere în posesie a unui legatar ori trimitere în posesie a unui moştenitor legal nesezinar, a unei cereri de raport sau reducţiune a unei donaţii. Semnificaţia cererii adresate de un succesibil notarului pentru deschiderea procedurii succesorale notariale este controversată, unii autori considerând că voinţa de acceptare este în acest caz manifestată în scris în mod direct, iar nu implicit. În mod greşit, cererile de predare a socotelilor, de inventariere ori de evaluare a bunurilor succesorale au fost considerate de instanţa supremă ca acte de acceptare tacită, ele nefiind decât simple acte de informare asupra conţinutului succesiunii. Menţionăm că îndeplinirea oricăruia dintre aceste acte sau fapte reprezintă o acceptare tacită a moştenirii chiar dacă succesibilul le însoţeşte de o declaraţie prin care susţine că nu a înţeles să-şi însuşească această calitate. Pentru a nu se obţine acest rezultat succesibilul trebuie să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei.

4. Acceptarea sub beneficiu de inventar Acceptarea sub beneficiu de inventar este un mod de acceptare al succesiunii folosit atunci când succesibilul nu are certitudinea solvabilităţii succesiunii. Aceasta permite succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea punânduse la adăpost de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale, dincolo de activul succesoral aşa cum se întâmplă în cazul acceptării pure şi simple. Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor 84

succesiunii aceştia trebuie să fie informaţi, de unde necesitatea formulării unei declaraţii exprese a succesibilului, şi într-o anumită măsură protejaţi, de unde necesitatea întocmirii unui inventar. Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar poate fi făcută numai în faţa notarului public, fiind opozabilă creditorilor succesiunii din momentul înscrierii în registrul special prevăzut de L. 36/1995. Efectele acestei declaraţii se produc doar dacă ea a fost precedată sau urmată de întocmirea unui inventar al bunurilor succesorale în formă notarială. Omisiunea voluntară a declarării unor bunuri duce la acceptarea pură şi simplă a moştenirii, pe când omisiunea involuntară poate fi îndreptată printr-un supliment de inventar. Inventarul trebuie făcut în termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală, altfel succesibilul este considerat renunţător. Efectul principal şi specific al acceptării sub beneficiu de inventar este împiedicarea producerii confuziunii între patrimoniul succesoral şi patrimoniul personal al succesibilului. În acest sens, discutăm despre separaţia de patrimonii, limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului moştenirii. Separaţia de patrimonii implică urmărirea de către creditorii moştenirii doar a activului succesoral, dar şi imposibilitatea creditorilor succesibilului de a îndrepta asupra acestuia (înainte de plata pasivului). În plus: - drepturile şi obligaţiile moştenitorului faţă de defunct nu se sting prin confuziune; - dacă există drepturi reale accesorii care grevează unul din cele două patrimonii în favoarea celuilalt, acestea nu se sting prin consolidare; - moştenitorul beneficiar poate dobândi drepturi noi asupra patrimoniului succesoral, cum este cazul adjudecării unui bun scos la licitaţie publică; - în raporturile contractate de de cujus cu terţii, moştenitorul beneficiar nu va lua locul acestuia; compensaţia nu ar putea fi opusă nici unui terţ care este debitor al moştenitorului şi creditor al moştenirii. C. civ. a instituit în sarcina moştenitorului acceptant sub beneficiu de inventar şi anumite obligaţii. Conform art. 714 eredele beneficiar administrează bunurile succesiunii, făcând aceasta în calitate însă de proprietar şi nu de mandatar al creditorilor moştenirii, adică de administrator al bunurilor altuia. Astfel, el nu răspunde decât de „greşeli grave” (art. 715, C. civ.), iar ca depozitar al bunurilor succesorale nu răspunde decât pentru deteriorarea sau deprecierea acestora din neglijenţa sa (art. 716, alin. 2, C. civ.). Potrivit art. 717 şi 669–671, C. civ. acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale decât cu autorizarea justiţiei şi numai la licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia unui preţ loial stabilit. Bunurile mobile pot fi înstrăinate fără autorizarea instanţei, dar 85

numai prin licitaţie publică, excepţie făcând numai înstrăinarea fructelor şi produselor. Acceptantul beneficiar are obligaţia de a da socoteală creditorilor şi legatarilor despre actele îndeplinite de el şi, în plus, la cererea creditorilor are şi obligaţia de a da o cauţiune solvabilă pentru plata creanţelor succesorale, până la concurenţa valorii bunurilor mobile arătate în inventar şi a porţiunii valorii imobilelor rămase neipotecate. În caz contrar creditori şi legatarii pot cere vânzarea bunurilor succesorale în scopul asigurării sumelor necesare plăţii creanţelor lor. În ceea ce priveşte ordinea plăţii datoriilor succesorale, afară de cazul creditorilor ipotecari cărora trebuie să le fie delegată plata preţului imobilului ipotecat, restul plăţilor se vor face conform dreptului comun, în ordinea prezentării lor la plată (art. 719, alin. 2, C. civ.). Chiar dacă sunt plătiţi creditorii chirografari înaintea celor privilegiaţi, aceste plăţi rămân valabile dacă primii au cerut plata înaintea ultimilor. Nu la fel se pune problema şi pentru legatari, căci nemo liberalis nisi liberatus. În cazul în care beneficiarul nu doreşte să preia administrarea patrimoniului succesoral şi să facă plata creditorilor succesorali şi legatarilor, el are posibilitatea de a abandona moştenirea în mâinile acestora conform art. 713, pct. 1, C. civ. Abandonul trebuie să privească toate bunurile succesorale şi nu doar unele dintre ele. Din punct de vedere formal se apreciază că succesorul trebuie să dea o declaraţie notarială în acest sens şi să notifice pe fiecare creditor şi legatar. Ca efect al abandonului, asupra căruia succesorul poate reveni oricând, creditorii şi legatarii se substituie acestuia, având aceleaşi drepturi şi obligaţii. Beneficiul de inventar încetează, de principiu, prin lichidarea averii succesorale. El poate înceta însă şi înainte de a-şi produce efectele prin renunţarea la beneficiul de inventar sau decăderea acceptantului din acest beneficiu. Renunţarea la beneficiu de inventar poate interveni în mod expres sau tacit, fiind vorba despre părăsirea unui avantaj. Faţă de moştenitorul beneficiar renunţarea produce efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii. În privinţa creditorilor moştenirii separaţia de patrimonii rămâne un drept câştigat, satisfăcându-şi creanţele cu prioritate faţă de creditorii personali ai moştenitorului. Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută în mod expres de lege, şi anume, în cazul moştenitorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu reacredinţă omite să le treacă în inventar, precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea formelor cerute de lege.

5. Renunţarea la moştenire Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin care succesibilul declară, în mod categoric şi precis în faţa notarului public competent, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că nu înţelege să uzeze de 86

drepturile pe care vocaţia sa legală sau testamentară i-o conferă asupra moştenirii. Unii autori susţin că neacceptarea succesiunii în termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală echivalează cu o renunţare tacită. Opinia majoritară insistă, însă, că suntem în prezenţa stingerii titlului de moştenitor. Prin renunţare succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat totodată şi de obligaţia de plată a pasivului succesoral. Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar şi renunţarea trebuie făcută cu îndeplinirea unor condiţii de formă. Conform dispoziţiilor art. 76, alin. 4 din L 36/1995 şi art. 80 din Regulamentul de aplicare a acesteia, renunţarea se înscrie în registrul special ţinut de notarul public desemnat din circumscripţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut domiciliul (omiterea duce la lipsa efectelor faţă de terţi). Se admite că această declaraţie poate fi dată şi în faţa instanţelor de judecată cu ocazia judecării cauzelor succesorale, o copie fiind trimisă notarului. Potrivit art. 696, C. civ., eredele care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor. Menţionăm că renunţarea la moştenire afectează doar drepturile şi obligaţiile succesorale cu conţinut patrimonial, renunţătorul păstrând legăturile de rudenie cu defunctul, calitate în care păstrează prerogativele extrapatrimoniale care îi dau dreptul, de exemplu, să acţioneze pentru apărarea numelui şi memoriei defunctului. Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă, renunţarea la moştenire poate fi retractată în următoarele condiţii: a) nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală; b) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori, indiferent de felul acesteia. În ipoteza legatelor cu titlu universal, dacă după acceptare rămâne o cotă-parte de moştenire vacantă, iar renunţătorul are vocaţie la aceasta, retractarea rămâne posibilă. Ca urmare a retractării renunţării efectele acesteia sunt înlăturate cu efecte retroactive, ca şi când nu ar fi avut niciodată loc. După unii autori retractantul nu poate fi decât acceptant pur şi simplu, fiind lipsit de posibilitatea de a mai accepta sub beneficiu de inventar, în timp ce alţi autori nu exclud această posibilitate.

87

CAPITOLUL IX ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII 1. Transmisiunea activului moştenirii Activul succesoral cuprinde totalitatea drepturilor patrimoniale existente în patrimoniul lui de cujus la data deschiderii succesiunii. Ca regulă, activul cuprinde doar dreptul patrimonial însă, prin excepţie, în activul succesiunii pot fi incluse şi o serie de drepturi personale nepatrimoniale atunci când legea prevede expres aceasta (ex.: L. 8/1996). Prin urmare, activul moştenirii va fi, în principiu, alcătuit din: dreptul de proprietate asupra imobilelor, alte drepturi reale principale care au aparţinut defunctului şi care nu se sting prin moartea lui, drepturile reale accesorii, drepturile de creanţă, drepturile patrimoniale de autor, dreptul de a exercita acţiunile patrimoniale care au aparţinut defunctului (ex.: acţiunea în revendicare, acţiunea în reziliere sau rezoluţiune, în anulare pentru vicii de consimţământ etc.). Există drepturi care deşi se află în patrimoniul lui de cujus la data deschiderii succesiunii nu vor intra în activul succesoral (cele contractate intuitu personae, drepturile viagere, drepturi referitoare la care moartea lui de cujus a operat ca o condiţie rezolutorie sau un termen extinctiv incert). În activul succesoral vor fi incluse însă şi drepturi care nu există în patrimoniu la data deschiderii moştenirii, dar care vor intra în acest patrimoniu fie datorită exercitării unor drepturi personale ale anumitor moştenitori (ex.: reducţiunea liberalităţilor excesive, raportul donaţiilor), fie datorită legăturii/caracterului accesoriu faţă de dreptul existent în patrimoniul lui de cujus la data morţii sale (fructele naturale, civile şi industriale produse de bunurile lăsate după data deschiderii succesiunii, inclusiv echivalentul folosinţei acestor bunuri de către unul dintre comoştenitori). Transmiterea activului succesoral poate avea loc: a) în cadrul transmisiunii universale (cazul moştenitorului legal şi al legatarului universal); b) în cadrul transmisiunii cu titlu universal (cazul legatarului cu titlu universal şi al moştenitorilor rezervatari care moştenesc doar rezerva); c) în cadrul transmisiuni cu titlu particular (cazul legatarilor particulari). Activul succesoral se poate transmite: divizat de drept (în cazul dreptului de creanţă, fiecare dintre comoştenitori dobândind o creanţă exclusivă corespunzătoare părţii sale ereditare) sau în stare de indiviziune (în cazul 88

drepturilor reale, comoştenitorii dobândind un drept de proprietate comună pe cote-părţi asupra bunurilor lăsate de defunct, urmând ca dreptul de proprietate exclusivă asupra acestor bunuri să se stabilească în urma efectuării partajului).

2. Transmisiunea pasivului moştenirii Pasivul succesoral e alcătuit din datoriile succesiunii şi sarcinile succesiunii. Datoriile succesiunii reprezintă obligaţiile patrimoniale contractate de către de cujus în timpul vieţii, care nu au fost aduse la îndeplinire de către acesta şi care nu se sting prin moartea sa (indiferent de izvorul lor: delictual, contractual, legal). Sarcinile succesiunii sunt obligaţii care se nasc în persoana moştenitorului la data deschiderii succesiunii şi care sunt strâns legate de această succesiune (ex.: cheltuielile de înmormântare, cheltuieli prilejuite de conservarea / administrarea / lichidarea patrimoniului succesoral, cheltuieli necesare partajului, legatele cu titlu particular având ca obiect bunuri de gen/bunul altuia, sarcinile impuse legatarilor). Ca regulă, transmiterea pasivului are loc în cadrul transmisiunii universale sau cu titlu universal. Prin excepţie, legatarul particular poate fi obligat să contribuie la acoperirea pasivului în următoarele cazuri: a) legatul cu sarcină (ce are conţinut patrimonial) – în situaţia în care acceptă legatul, este obligat la executarea sarcinii; b) legatul care are ca obiect drepturi succesorale asupra unei universalităţi patrimoniale dintr-o moştenire deschisă, dar nelichidată; c) legatul care are ca obiect un imobil ipotecat – plătind ipoteca, el se subrogă în dreptul creditorilor plătitori putând recupera, pe calea acţiunii în regres, plata făcută de la succesiunea universală/cu titlu universal obligată să suporte pasivul; d) legatul uzufructului universal sau cu titlu universal – legatarul va fi obligat la plata datoriilor şi sarcinilor aferente patrimoniului sau fracţiunilor de patrimoniu ce constituie obiectul dreptului său în calitate de uzufructuar (art. 550, 552, C. civ.), iar nu în calitate de moştenitor al lui de cujus. Dacă legatul are ca obiect un bun individual, legatarul particular determinat nu suportă pasivul, decât dacă are ca obiect un imobil ipotecat. Pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoştenitori corespunzător părţii ereditare a fiecăruia de la data deschiderii succesiunii. Partea ereditară reprezintă cota-parte ideală ce se cuvine moştenitorului din patrimoniul succesoral în urma devoluţiunii succesorale. Atunci când o persoană este gratificată printr-un legat, o situaţie specială apare în cazul legatului cu titlu universal care nu prevede în mod expres o fracţiune matematică din patrimoniul succesoral care i se cuvine (ex.: legatul bunurilor imobile/legatul bunurilor imobile). În această situaţie, divizarea pasivului se va face pe părţi virile între comoştenitori, urmând ca ulterior, prin raportarea valorilor bunurilor 89

mobile/imobile la întregul patrimoniu să se determine părţile ereditare ale comoştenitorilor. Dacă intervin diferenţe între părţile virile şi părţile ereditare, cheltuielile se vor regulariza între moştenitorii de obicei, cu ocazia efectuării partajului. De la regula divizibilităţii de drept a pasivului, există o serie de excepţii: - obligaţia ce are ca obiect un bun individual determinat – moştenitorul posesor va putea fi acţionat singur, având drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori; - obligaţia indivizibilă, dar nu solidară – orice moştenitor poate fi urmărit pentru întreg, cu drept de recurs împotriva comoştenitorilor; - dacă unul din comoştenitori e obligat singur, prin titlu, la plata întregului nu are, în principiu, drept de regres împotriva celorlalţi; titlu poate fi: o testamentul; o creanţa încheiată de defunct cu creditorul (se admite acţiunea în regres); o convenţia dintre moştenitori intervenită după data deschiderii moştenirii; - obligaţia ce e garantată cu ipotecă – moştenitorul care primeşte imobilul ipotecat va fi „ipotecar peste tot”, ipoteca fiind indivizibilă „dar numai până la concurenţa valorii imobilului” (art. 893, 896, 902, C. civ); creditorul ipotecii va putea să-şi satisfacă creanţa prin urmărirea bunului ipotecar, nefiind necesar să-şi dividă acţiunea contra moştenitorilor; - gajul general al creditorilor chirografari rămâne indivizibil atâta timp cât durează indiviziunea. În toate cazurile în care un comoştenitor plăteşte o obligaţie indivizibilă sau plăteşte mai mult decât partea sa ereditară, va avea o acţiune în regres contra celorlalţi comoştenitori. Această acţiune poate avea o natură juridică diferită: acţiune personală, când se face plata unei obligaţii indivizibile întemeiată pe art. 1060, 1061, C. civ.; acţiune derivând din gestiunea de afaceri, când plăteşte mai mult decât partea sa ereditară cu intenţia de a gera interesele celorlalţi moştenitori; acţiune provenind dintr-o subrogaţie reală, când moştenitorul acceptant sub beneficiu de inventar plăteşte o datorie/sarcină a moştenirii din propriul său patrimoniu; acţiune în garanţie a împărţelii (când acţiunea în regres e efectuată după realizarea partajului). Acţiunea în regres este întotdeauna divizibilă. Comoştenitorul solvens nu va putea cere de la ceilalţi decât restituirea părţii de pasiv corespunzătoare părţii ereditare a acestora, ţinându-se cont şi de contribuţia sa la plata pasivului şi suportând alături de ceilalţi comoştenitori insolvabilitatea unuia dintre ei. Acţiunea în regres e prescriptibilă în termenul general de 3 ani, chiar dacă este exercitată în cadrul procesului de partaj. Lăsarea bunurilor moştenirii în posesia 90

moştenitorilor solvens poate prezuma o recunoaştere de datorie ce are ca efect întreruperea prescripţiei.

3. Separaţia de patrimonii Separaţia de patrimonii reprezintă un privilegiu al creditorilor succesiunii în contra-creditorilor personali ai moştenitorilor, în sensul că drepturile de creanţă ale primilor vor fi satisfăcute preferenţial din activul succesoral în raport cu drepturile de creanţă ale celor din urmă (art. 781, C. civ.). Pentru exercitarea privilegiului separaţiei de patrimoniu sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiţii: - calitatea de creditor al moştenirii a celui ce o invocă, indiferent că este creditor dintr-o datorie/sarcină. Nu pot invoca privilegiul: legatarii universali/cu titlu universal; creditorii personali ai moştenirii. În schimb, legatarul cu titlu particular are această posibilitate atunci când legatul său are ca obiect un drept de creanţă, iar nu un drept real; - nu trebuie îndeplinită nici o condiţie de formă pentru invocare, aceasta putând rezulta din manifestarea expresă a voinţei sau poate fi dedusă din acte/fapte ale acestuia (ex.: cererea de inventariere a bunurilor succesiunii; solicitarea de a se lua măsura de conservare a bunurilor succesiunii); - în privinţa imobilelor, pentru a putea fi opozabil terţilor privilegiul trebuie conservat prin înscriere în cartea funciară. Separaţia de patrimonii are un caracter individual atât în privinţa persoanelor, cât şi în privinţa bunurilor. Privilegiul profită numai creditorului solicitant şi produce efecte împotriva creditorilor moştenitorilor faţă de care s-a invocat. De asemenea, el se întinde numai asupra bunului succesoral privitor la care a fost invocat (inclusiv fructele acestor bunuri) Cel mai important efect al separaţiei de patrimonii constă în împiedicarea creditorilor moştenitorilor de a-şi exercita drepturile lor asupra bunurilor succesorale înainte de a fi plătiţi creditorii succesiuni şi legatarii cu titlu particular. Practic, creditorul separatist va fi plătit cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului faţă de care s-a invocat privilegiul din valoarea bunurilor succesiunii cu privire la care a fost invocat. În ceea ce priveşte stingerea privilegiului reţinem următoarele ipoteze: - ca mod general de stingere, privilegiul încetează prin renunţarea creditorului separatist; întrucât renunţarea la un drept nu se prezumă, ea trebuie să fie neîndoielnică; - în cazul bunurilor mobile, privilegiul este prescriptibil (în termenul de 3 ani) calculat de la data deschiderii succesiunii; cu privire la aceste bunuri, privilegiul nu va putea fi invocat dacă ele nu se mai găsesc în posesia 91

moştenitorilor sau dacă a intervenit confuziunea de fapt (dintre aceste bunuri şi bunurile personale ale moştenitorilor); - în privinţa imobilelor privilegiul este imprescriptibil şi opozabil terţilor dobânditori cu condiţia conservării privilegiului prin publicitatea imobiliară.

4. Transmisiunea posesiunii moştenirii Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii moştenirii) se face în mod deosebit, în funcţie de trei categorii de moştenitori: moştenitorii sezinari care au posesiunea de drept a moştenirii; moştenitorii legali nesezinari care nu au sezină şi în consecinţă trebuie să ceară trimiterea în posesie prin eliberarea certificatului de moştenitor; legatarii care trebuie să ceară predarea sau plata legatului.  Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii de către moştenitorii sezinari – art. 653, C. civ prevede că descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea moştenirii din momentul morţii defunctului. În această viziune a codului posesia sau sezina este altceva decât simpla stăpânire în fapt a bunurilor succesorale. Este vorba, în esenţă, de puterea conferită de lege unor moştenitori legali de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului fără vreo verificare prealabilă. Altfel spus sezina este posesia de drept a titlului de moştenitor. Sezina are următoarele caractere: - caracterul de ordine publică: regulile referitoare la sezină au caracter imperativ şi nu pot fi modificate prin voinţa defunctului. Numirea unui executor testamentar cu sezină nu contravine acestui caracter fiindcă el este doar un administrator-sechestru temporar asupra bunurilor mobile; - caracterul individual: sezina este conferită moştenitorilor conform ordinii în care sunt chemaţi de lege la moştenire; - caracterul succesiv: în cazul în care succesorul în rang preferat renunţă, sezina trece la următorul chemat de lege la moştenire; - caracterul indivizibil: dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori de acelaşi rang sezina aparţine tuturor acestora. Totuşi se apreciază de către unii autori că fiecare moştenitor îşi poate exercita sezina doar în limitele cotei-părţi ce îi revine din moştenire (art. 1060, C. civ.). Efectele sezinei – sezina conferă celor în drept următoarele puteri: verificarea titlurilor moştenitorilor nesezinari; preluarea şi administrarea bunurilor succesorale; reprezentarea în justiţie a intereselor succesiunii.  Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari – moştenitorii nesezinari pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot exercita drepturile şi acţiunile 92

succesorale numai după încuviinţarea intrării lor în posesiune adică după eliberarea certificatului de moştenitor sau predarea legatelor. Actualmente, moştenitorii legali nesezinari cer trimiterea în posesie notarului public. Acesta este competent să stabilească calitatea lor de moştenitori şi întinderea drepturilor succesorale. Moştenitorul legal nesezinar nu poate avea exerciţiul drepturilor succesorale până la eliberarea certificatului de moştenitor. Trimiterea în posesie produce efecte retroactive, începând de la data deschiderii moştenirii. Legatarii dobândesc drepturile care formează obiectul legatelor de la data deschiderii moştenirii, dar nu şi posesia (sezina) acestora, care nu se obţine decât prin predarea (executarea) legatelor. Predarea legatelor universale se face prin cerere adresată moştenitorilor rezervatari. Moştenitorii sezinari sunt ţinuţi la plata legatelor chiar de la data deschiderii succesiunii. În schimb, soţul supravieţuitor este ţinut la predare doar după data trimiterii sale în posesie. Dacă nu există moştenitori rezervatari predarea se va cere notarului public competent. Predarea legatelor cu titlu universal se face prin cerere adresată moştenitorilor rezervatari, în lipsa acestora legatarilor universali sau oricăror altor moştenitori. Predarea legatelor particulare se face conform regulilor predării legatelor cu titlu universal, în plus putând fi cerută şi legatarului cu titlu universal trimis în posesie sau legatarului particular obligat la plata unui alt legat particular, după predarea legatului său. Predarea legatului produce aceleaşi efecte ca şi trimiterea în posesie, mai puţin în privinţa efectelor retroactive, legatarul nedobândind sezina decât de la data predării. Acest aspect are importanţă în special în privinţa dobândirii fructelor doar de la data cererii de predare (excepţii: cazul în care legatarul universal nu vine în concurs cu nici un moştenitor legal şi art. 900, C. civ).

5. Petiţia de ereditate Petiţia de ereditate este acţiunea prin care un moştenitor având vocaţie legală sau testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască această calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de o persoană care pretinde a fi adevăratul moştenitor. Acţiunea nu este reglementată de lege, fiind însă aplicată în practica judiciară şi recunoscută ca atare de doctrină. Obiectul specific al acţiunii îl constituie calitatea de moştenitor, predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute. Majoritatea autorilor califică această acţiune ca având un caracter real întrucât consecinţa esenţială a admiterii ei este transmiterea proprietăţii patrimoniului succesoral, cu efecte şi în ceea ce îi priveşte pe terţi. Cu toate acestea aceeaşi autori nu rămân constanţi şi în privinţa caracterului imprescriptibil al acestei acţiunii, părerea dominantă fiind cea conform căreia acţiunea în petiţie de 93

ereditate este prescriptibilă în termenul general de 3 ani aplicabil drepturilor personale. Reclamant poate fi orice moştenitor cu vocaţie universală sau cu titlu universal, indiferent dacă vocaţia sa este legală sau testamentară. Acţiunea nu profită decât reclamantului fiind, deci, divizibilă. Pârâtul poate fi o persoană care se pretinde, de asemenea, a fi succesor universal sau cu titlu universal, şi care posedă bunurile succesorale în această calitate. Din această cauză, natura adevărată a acţiunii se poate stabili numai după ce pârâtul şi-a precizat poziţia faţă de cererea reclamantului: se apără în calitate de succesor sau în altă calitate. Dovada calităţii de moştenitor se poate face fie cu testamentul în cazul legatarilor fie cu certificatul de căsătorie în cazul soţului, fie cu orice mijloc de probă în cazul rudelor. Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârât, este obligat să înapoieze reclamantului toate bunurile succesorale. În cazul în care a fost de bună credinţă pârâtul păstrează fructele percepute, iar pentru bunurile înstrăinate restituie preţul lor. Dacă el a fost de rea credinţă restituie fructele, iar pentru bunurile vândute valoarea lor. Pârâtul de bună-credinţă are dreptul la despăgubiri pentru toate cheltuielile făcute cu bunurile succesorale, în timp ce pârâtul de rea credinţă primeşte doar cheltuielile necesare, eventual cele provocate de obţinerea fructelor. În privinţa actelor încheiate de pârât cu terţii de aplică regulile cunoscute din materia efectelor nedemnităţii.

94

CAPITOLUL X PARTAJUL SUCCESORAL 1. Noţiune Împărţeala sau partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă ori a contravalorii acestora. Partajul poate fi solicitat oricând cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare temporară a dreptului de a cere partajul. Partajul definitiv numit şi de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele şi veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari. Partajul folosinţei nu poate fi cerut pe cale judecătorească. Partajul poate fi total sau parţial atât în privinţa bunurilor succesorale cât şi a participării tuturor coindivizarilor. Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială (amiabil) sau pe cale judecătorească.

2. Partajul amiabil Conform art. 730, alin. 1, partajul amiabil se poate realiza atunci când toţi indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de exerciţiu. Pentru dovedirea convenţiei nu se cere forma scrisă, trebuind să fie întrunite condiţiile cerute de art. 1191 şi urm., C. civ. Forma scrisă este însă cerută imperativ de L. nr. 7/1996 pentru ca moştenitorii să poată dispune de bunurile succesorale. Partajul amiabil poate fi realizat şi printr-o tranzacţie judiciară consfinţită printr-o hotărâre de expedient sau în cadrul procedurii succesorale notariale. Coindivizarii sunt liberi să împartă moştenirea aşa cum doresc. Odată realizat partajul în mod valabil nici un coindivizar nu va putea cere ulterior un alt partaj.

3. Partajul judiciar Partajul judiciar are loc atunci când: 95

a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil; există coindivizari care nu pot fi prezenţi la partaj;

b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea tutelară nu şi-a dat acordul la împărţirea amiabilă. Pentru a putea cere ieşirea din indiviziune titlul de moştenitor este indiferent, acest lucru putând să-l facă chiar şi cesionarii de drepturi succesorale. Nu pot cere partajul moştenitorii lipsiţi de drepturi asupra masei indivize, cum e cazul legatarilor cu titlu particular ori moştenitorilor anomali, aceştia primind individual şi în mod direct de la defunct anumite bunuri. Tot astfel, nudul proprietar nu poate cere partajul contra uzufructuarului fiindcă nu au drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază de alte acţiuni prin aceea că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă calitate: de reclamant în ceea ce priveşte cota sa parte şi de pârât în ceea ce priveşte cota parte revenind din succesiune fiecăruia dintre ceilalţi coindivizari. În ceea ce îi priveşte pe creditorii personali ai succesorilor aceştia nu pot proceda la urmărirea părţii indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca, la cererea lor, să se facă partajul întregii averi succesorale (art. 1825, C. civ.). În acest caz se apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în nume propriu ci pentru coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face plata creanţelor în timpul derulării acţiunii de partaj acesta nu mai poate continua întrucât devine lipsită de interes pentru creditori. În privinţa creditorilor moştenirii, problema nu prezintă interes, aceştia putând urmări direct bunurile succesorale pentru a obţine plata creanţelor lor. Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Această condiţie este cerută, deşi partajul produce efecte declarative şi nu translative, pentru că se realizează o transformare profundă a dreptului de proprietate, drepturile indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale asupra unor bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii trebuiesc reprezentaţi, respectiv asistaţi. În ceea ce priveşte introducerea cererii de către un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se poate face şi fără încuviinţarea autorităţii tutelare considerându-se că drepturile sale sunt pe deplin ocrotite de către instanţa de judecată. Dacă minorul vine în concurs cu unul sau ambii părinţi este necesară numirea unui curator în condiţiile art. 132 şi 105, alin. 3, C. fam., existând contrarietate de interese. Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul de moştenire al fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor după aprecierea reclamantului, locul unde se află şi persoanele care le deţin sau le administrează. Dacă există trei sau mai mulţi coindivizari, partajul poate fi realizat şi parţial, restul rămânând la cerere în indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil când toţi coindivizarii solicită ieşirea din indiviziune. Cu ocazia soluţionării cauzei trebuiesc avute în vedere de 96

către instanţă toate pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa succesorală supusă partajului este compusă din două sau mai multe moştenirii succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora. În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu pune probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora, instanţa de judecată va proceda direct, prin hotărârea care o pronunţă, la stabilirea bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-părţi ce se cuvin fiecărui moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori le au faţă de alţii, a pasivului moştenirii, după care se va proceda la atribuirea în natură a loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a acestora între moştenitori (art. 6735, C. pr. civ.). În ipoteza în care moştenirea nu poate fi împărţită direct de către instanţă întrucât sunt necesare evaluări ale bunurilor succesorale, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea printr-o încheiere de admitere în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor care au vocaţie la moştenire, a cotelor ce revin acestora, a creanţelor pe care coindivizarii le au unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii. Prin aceeaşi încheiere se va numi un expert pentru evaluarea bunurilor şi formularea propunerilor de formare a loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor. Această încheiere poate fi completată printr-o nouă încheiere dacă între timp se descoperă că există şi alţi moştenitori sau alte bunuri supuse împărţelii. Eventual, în această perioadă, până la pronunţarea hotărârii de împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate dispune scoaterea din masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare. Pentru menţinerea egalităţii în drepturi a coindivizarilor se impune stabilirea valorii de circulaţie a bunurilor indivize la data împărţelii, dar avându-se în vedere starea acestora din momentul deschiderii moştenirii; eventuala diminuare sau sporul de valoare trebuie să fie suportată, respectiv să profite, tuturor coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce revine fiecăruia. Loturile formate de expert (ţinând cont, pe cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor fi atribuite în principiu în natură de instanţă cu respectarea art. 741, alin. 1, C. civ. De aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor bunurilor succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai a contravalorii în bani, atât timp cât atribuirea în natură este posibilă. Totuşi componenţa loturilor rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar nu de drept, fiindcă trebuie urmărită salvgardarea valorii economice a bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama în lipsa acordului părţilor de: mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coindivizari au adus îmbunătăţirii bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi. Eventuala diferenţă valorică între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în favoarea coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte. Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea partajului, ceilalţi coindivizari trebuind să îşi valorifice drepturile pe calea executării silite. În situaţia în care împărţeala în 97

natură a unui bun sau chiar a întregii moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia sau a mai multor coindivizari, instanţa de judecată va putea proceda, printr-o încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun celui/celor care au solicitat acest lucru stabilindu-se termenul în care trebuiesc plătite celorlalţi coindivizari. Dacă sultele sunt achitate la timp, instanţa îi va atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunţată asupra fondului cauzei. În caz contrar, bunul poate fi încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii. Pentru motive temeinice (art. 673 10, alin. 3, C. pr. civ.) instanţa va putea proceda chiar şi la atribuirea definitivă a bunului. Atunci când nici partajul în natură, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile sau când toţi indivizarii solicită acest lucru se va proceda la vânzarea bunurilor succesorale fie prin bună învoială, fie prin intermediul executorului judecătoresc, prin licitaţie. Sumele astfel rezultate sunt mai apoi împărţite prin hotărâre judecătorească între coindivizari conform cu cotele lor legale. Menţionăm că această metodă de partaj este extremă şi nu poate fi impusă împotriva voinţei coindivizarilor. Cu titlu extraordinar, instanţa poate decide închiderea dosarului atunci când nu s-a putut realiza nici una dintre modalităţile de partaj prevăzute de lege (art. 67314, alin. 3).

4. Opoziţia la partaj Întrucât prin înţelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor, C. civ. le oferă acestora posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe calea opoziţiei la partaj. Se încearcă astfel prevenirea ineficacităţii partajului prin introducerea ulterioară a acţiunii pauliene de către creditori. Opoziţia dă dreptul creditorilor de a participa la partaj şi a-şi exprima interesele în legătură cu acesta. Dacă partajul se face fără participarea creditorilor sau fără a se ţine seama de opoziţia lor, el poate fi atacat cu acţiunea pauliană (art. 785, C. civ.). În practică se admite că beneficiază de dreptul de opoziţie orice persoană ce poate justifica un interes legitim în legătură cu procedura partajului succesoral. În privinţa formei, legea nu prevede vreo condiţie specială, opoziţia trebuind să rezulte neechivoc. O dată exercitat dreptul de opoziţie în sensul prezentării unei poziţii diferite faţă de partaj decât cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în indisponibilizarea drepturilor succesorale ale creditorilor.

5. Efectele partajului Textul art. 786, C. civ. consacră regula caracterului declarativ al partajului. Cu toate acestea, se apreciază că acest efect este doar o ficţiune a legii menită să asigure egalitatea coindivizarilor. Consecinţa acestei aprecieri se regăseşte în aceea că ficţiunea, fiind o excepţie, este de strictă interpretare. Caracterul declarativ şi retroactiv al partajului trebuie interpretat în sensul că fiecare coindivizar suportă doar consecinţele propriilor acte făcute în timpul stării de 98

indiviziune. De exemplu, ipoteca instituită doar de un singur coindivizar nu va fi opozabilă celorlalţi. Actele care intră sub incidenţa efectului declarativ sunt: partajul propriu-zis; actele echivalente partajului: licitaţia al cărei adjudecatar este un coindivizar – acesta este un având-cauza al defunctului (în acest caz nu sunt aplicabile regulile vânzării cumpărării şi vânzarea între coindivizari de bunuri sau drepturi succesorale. În privinţa bunurilor supuse efectului declarativ trebuie să menţionăm următoarele: creanţele succesorale sunt supuse acestui efect dacă nu sau stins până la partaj, aceeaşi soluţie aplicându-se şi creanţei preţului adjudecării de către un terţ la licitaţie a unui imobil succesoral. Efectul declarativ produce consecinţe nu numai între succesori, admiţându-se, în acest caz, opozabilitatea erga omnes. Consecinţele efectului declarativ al partajului sunt următoarele: a) atributarul este proprietar de la data deschiderii moştenirii; b) drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi dispoziţie făcute de coindivizari neatributari, pe timpul indiviziunii, se desfiinţează; c) partajul nu este un act translativ de proprietate, necunoscând efectele specifice acestor acte juridice. Menţionăm că, în conformitate art. 787, alin. 1, coerezii sunt datori garanţi unul către altul numai în privinţa tulburărilor şi evicţiunilor ce provin dintr-o cauză anterioară împărţelii. Odată produsă evicţiunea, toţi ceilalţi coindivizari trebuie să-l despăgubească pe evins, fiecare proporţional cu cota sa de moştenire. Şi coindivizarul evins suportă pierderea alături de ceilalţi coindivizari. Împărţeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate: nulitatea relativă – nerespectarea condiţiilor de formă, violenţă sau dol (eroarea dă naştere la supliment de partaj, eventual la incidenţa garanţiei între copărtaşi); nulitatea absolută – omiterea unui coindivizar de la împărţeală. Principalele efectele nulităţii sunt desfiinţarea cu caracter retroactiv a partajului, iar drepturile dobândite de terţi sunt supuse caracterului aleatoriu al noului partaj.

99

BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE

1. Ioan Adam, Adrian Rusu, Drept civil, Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

2. Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni. Testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 3. 4. 5. 6. 7.

2003; Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002; Ion Dogaru, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003; Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed. Junimea, Iaşi, 2005; Codrin Macovei, Drept succesoral. Moştenirea legală, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2006; Liviu Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi Succesiuni, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.

100