Cum A Obtinut URSS Bomba Atomica [PDF]

Zitiervorschau

Cum a obţinut URSS bomba atomică? 1941 - 1945 Cele mai importante informaţii pentru fabricarea primei bombe atomice sovietice au venit de la savanţii implicaţi în Proiectul Manhattan, dedicat construirii bombei atomice americane – Robert OPPENHEIMER, Enrico FERMI şi Leo SZILARD. Aceştia sunt frecvent citaţi în dosarele NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) şi NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), din 1942 până în 1945, ca surse de informaţii privind realizarea primei bombe atomice americane. Niciunul dintre savanţii occidentali care au furnizat secrete atomice Uniunii Sovietice nu a fost agent controlat (erau surse de informaţii, care aveau nume de cod), în sensul că ar fi fost plătit pentru asta sau că ar fi semnat contracte de recrutare. Teama lor că Hitler ar fi putut obţine primul bomba atomică a fost motivul iniţial pentru care şiau împărtăşit informaţiile Uniunii Sovietice. Ulterior, au considerat că un statut egal de superputere pentru URSS ar contribui la pacea mondială. Fizicianul danez Niels BOHR a ajutat la consolidarea înclinaţiei lor naturale de a împărtăşi secretele nucleare cu comunitatea academică mondială. Mai mult, acesta i-a propus lui Roosevelt să îi includă şi pe ruşi în proiectul Manhattan pentru a grăbi apariţia rezultatelor, dar Churchill s-a arătat indignat şi a respins categoric propunerea. Încă din 1940, la auzul zvonurilor despre o superbombă care ar fi fost construită în Occident, o comisie de savanţi sovietici studiase posibilitatea creării unei bombe atomice cu uraniu, dar ajunsese la concluzia că o asemenea armă putea fi construită doar teoretic, nu şi practic. Aceeaşi comisie ştiinţifică recomandase guvernului să ceară serviciilor de informaţii să monitorizeze publicaţiile ştiinţifice occidentale, dar nu fuseseră alocate fonduri guvernamentale pentru cercetare. Şeful direcţiei de spionaj ştiinţific din NKVD, Leonid KVASNIKOV, trimisese, totuşi, un ordin tuturor staţiilor din SUA, Marea Britanie şi Scandinavia, să fie atente la orice informaţii privind realizarea unor superarme pe bază de uraniu. O schimbare importantă în priorităţile spionajului rus a avut loc când Vasili ZARUBIN, alias Zubilin, a fost trimis la Washington, în 1941, oficial ca secretar al Ambasadei Sovietice, dar, de fapt, ca nou rezident NKVD. Până la acel moment, culegerea de informaţii politice din America fusese minimală, deoarece nu împărţeau zone conflictuale de interes geopolitic cu Statele Unite. Însă, ruşii şi-au dat seama că trebuiau să cunoască intenţiile Americii, deoarece participarea ei la războiul împotriva lui Hitler avea să fie decisivă. Stalin i-a ordonat lui Zarubin să pună la punct un sistem eficient, care să fie capabil nu doar să monitorizeze evenimentele, ci şi să le influenţeze, prin intermediul prietenilor Uniunii Sovietice. 1

Cu mai puţin de o lună înainte de plecarea lui Zarubin, Donald MCLEAN (Leaf - frunză), care lucra la Foreign Office la Londra, a raportat că, deşi germanii erau departe de realizarea unei arme atomice, guvernul britanic era foarte preocupat de realizarea unei bombe cu uraniu. Aceasta ar putea fi construită în doi ani, prin eforturile Imperial Chemical Industries (ICI) şi cu sprijinul guvernului britanic, în cadrul Proiectului Tube Alloys (Aliaje pentru ţevi). Astfel, nu numai că ruşii au descoperit că germanii nu aveau nici o speranţă de realizare a bombei, dar au aflat că britanicii, în colaborare cu americanii, erau decişi să realizeze una proprie. De aceea serviciile de informaţii sovietice au decis să îşi concentreze eforturile asupra proiectelor britanic şi american, şi mai puţin pe cel german. În decembrie 1941, în urma unei întâlniri cu Robert OPPENHEIMER, un fizician american strălucit de la Universitatea California, Gregori HEIFETZ, rezidentul NKVD din San Francisco, a raportat că fizicieni de frunte din ţările aliate, printre care laureaţi ai Premiului Nobel şi giganţi ai ştiinţei precum Albert Einstein, erau implicaţi într-un proiect secret. Oppenheimer şi colegii lui plănuiau să se mute de la Berkeley, California, într-un nou loc destinat cercetărilor pentru construcţia de arme nucleare – Los Alamos. Guvernul american avea să cheltuiască pentru proiectul atomic în jur de 20% din bugetul alocat cercetării şi dezvoltării militare, într-o perioadă critică a războiului. Heifetz, în calitate de viceconsul la Consulatul sovietic, a intrat pentru prima dată în contact cu Oppenheimer la o petrecere de strângere de fonduri pentru refugiaţii din Războiul Civil din Spania, pe 6 decembrie 1941. Heifetz era cunoscut sub numele de Brown şi fusese trimis în SUA din Italia, unde, în anii 1930, ca rezident adjunct la Roma, i-a avut drept ţinte pe fizicianul Enrico FERMI (Star - steaua) şi pe colegul mai tânăr al acestuia, Bruno PONTECORVO (Mlad - tinerelul), ca antifascişti convinşi şi potenţiale surse. Oppenheimer îşi exprimase de faţă cu Heifetz îngrijorarea că naziştii ar putea reuşi să construiască arme atomice înaintea Aliaţilor. Germania domina ştiinţa, făcuse primul progres ştiinţific în descoperirea energiei atomice (în 1938 doi cercetători germani au divizat experimental atomul), avea depozite semnificative de uraniu în partea de est a ţării, deţinea cota majoritară de acţiuni în singura uzină de apă grea din lume (din Norvegia) şi dispunea de resurse tehnice considerabile, care puteau fi angajate într-un program de dezvoltare. Oppenheimer a dezvăluit o scrisoare a lui Albert Einstein, trimisă preşedintelui Roosevelt în 1939, prin care recomanda insistent să investigheze posibilitatea de a folosi energia nucleară pentru a construi o armă pe care să o folosescă în război. Oppenheimer se simţea frustrat pentru că nu existase un răspuns prompt sau adecvat la scrisoarea lui Einstein, iniţiată şi redactată de Leo SZILARD, un fizician născut în Ungaria, care emigrase în SUA în 1938. 2

În utilizarea lui Oppenheimer ca sursă, un rol esenţial l-a jucat soţia lui Vasili Zarubin, Elizaveta, unul dintre cei mai de succes recrutori NKVD. Aceasta a cultivat relaţiile cu soţia lui Oppenheimer, Katherine (o simpatizantă a URSS şi a idealurilor comuniste), prin contactele sociale aranjate de Heifetz. Prin intermediul lui Katherine, Elizaveta şi Heifetz l-au convins pe Oppenheimer să împărtăşească informaţii „antifasciştilor de origine germană”, furnizând astfel şi pretextul aducerii lui Klaus FUCHS (Charles) la Los Alamos. Fuchs a primit instrucţiuni să se prezinte drept singurul din echipa britanică care izbutise să scape dintr-un lagăr nazist şi un adept spiritual al idealurilor Lisei Meitner, astfel, să câştige respectul şi încrederea absolută a lui Oppenheimer. Cu ajutorul lui Fuchs, în 1944, ruşii cunoşteau calendarul, obiectivul şi modul în care progresa Proiectul Manhattan. Oppenheimer i-a ajutat să îşi plaseze cârtiţe în centrele de cercetare din Tennessee, Los Alamos şi Chicago, care copiau şi transmiteau documente vitale din laboratoare către rezidenţele sovietice din New York, Washington şi staţia ilegală din Santa Fe (rămasă încă de pe vremea operaţiunii de eliminare a lui Troţki) prin curieri, printre care se număra şi Lona COHEN. Lona COHEN era agent NKVD de origine americană, comunistă convinsă. În ianuarie 1945, Cohen primise sarcina de a ridica o căsuţă din Albuquerque, depusă de PERSEUS (sursă din cadrul Los Alamos), şi să transporte materialul până la New York pentru al preda rezidentului NKVD. PERSEUS anunţase că materialul pe care-l deţinea avea o importanţă vitală, suficientă pentru a risca trecerea lui Cohen prin filtrul severei securităţi fizice din zonă. Acoperirea acesteia era subţire, avea un permis de conducere şi o legitimaţie de asigurări sociale pe numele Mary K. Johnson, era bolnavă de tuberculoză şi vizita periodic un sanatoriu din New Mexico pentru tratament. Dar, chiar şi la o verificare sumară, s-ar fi descoperit că nu există nicio persoană cu numele Mary K. Johnson, că nu avea tuberculoză şi că sanatoriul era, de fapt, un cabinet medical condus de un comunist american care consimţise să participe la operaţiunea de dezinformare. Cohen a ascuns materialul într-o cutie de şerveţele şi în timp ce aştepta trenul de New York a scos un şerveţel pe care îl ţinea la gură şi tuşea din când în când pentru a da impresia unui bolnav de tuberculoză. În timp ce se pregătea să urce în tren, remarcase că mai mulţi agenţi de securitate o priveau stăruitor şi atunci i-a dat cutia unui conductor de pe peron care-i ajuta pe pasageri să suie în tren, jucând rolul de femeie neajutorată. S-a prefăcut că intră în vagon, neglijând deliberat şerveţelele. Aşa cum spera, conductorul şi-a dat imediat seama că le uitase şi a urcat după ea să-i dea şerveţelele. Astfel, Cohen a spulberat suspiciunile agenţilor de securitate şi a transportat în siguranţă materialul până la New York.

3

Elizaveta a fost cea care l-a abordat pe fizicianul de renume George GAMOW, născut în Rusia şi fugit în SUA în 1933, folosindu-se atât de apeluri la antifascism, cât şi de ameninţări la adresa rudelor rămase în URSS. Acesta preda fizica la Universitatea George Washington şi iniţiase Conferinţa Anuală de Fizică Teoretică din Washington, la care participau cei mai buni fizicieni. În schimbul siguranţei şi al sprijinului material pentru rudele lui, Gamow a indicat numele savanţilor cu opinii de stânga, care puteau fi recrutaţi pentru a furniza informaţii secrete, a descris disputele politice dintre savanţi şi guvernul american şi a împărtăşit informaţii referitoare la Proiectul Manhattan obţinute de la savanţi implicaţi direct în proiect. Un alt agent sovietic, Semion SEMIONOV este cunoscut în SUA drept omul care l-a controlat pe Harry GOLD, spionul atomic care a lucrat în strânsă colaborare cu Klaus FUCHS. Acesta a avut misiunea de a identifica prin contactele lui de la Institutul de Tehnologie din Massachussets (MIT) principalii oameni de ştiinţă implicaţi în Proiectul Manhattan. Semionov a fost ofiţerul de caz ai lui Julius şi Ethel ROSENBERG. Conform lui Sudoplatov, soţii Rosenberg nu au fost niciodată mai mult decât nişte curieri mărunţi şi nu au avut deloc legătură cu reţelele sovietice principale, dar arestarea lor a avut repercusiuni globale. La sfârşitul lui ianuarie 1943, Bruno Pontecorvo i-a transmis lui Semionov un raport despre prima reacţie nucleară în lanţ controlată din lume, descriind experimentul făcut de Enrico Fermi la Chicago. A fost primul raport scris de oameni de ştiinţă care confirma progresul înregistrat în fabricarea bombei. Acesta a determinat intensificarea activităţii de cercetare din URSS şi crearea unui proiect propriu de dezvoltare a bombei atomice, condus de Igor KURCEATOV. Echipa lui Kurceatov identifica centrele de cercetare din străinătate, oamenii de ştiinţă şi nevoile de informaţii specifice asupra cărora agenţii sovietici să îşi concentreze eforturile de spionaj. La începutul anului 1945, când războiul se apropia de sfârşit, URSS a organizat o cercetare a teritoriului său pentru descoperirea zăcămintelor de uraniu, dar rezervele erau limitate iar calitatea uraniului nesatisfăcătoare. Din surse germane, ruşii au aflat că în regiunea Bucovo din Bulgaria se afla uraniu de foarte bună calitate şi, astfel, au demarat un proiect de construire a unei facilităţi de exploatare a minereului, care a fost principala sursă de materie primă pentru primul reactor sovietic, în 1945. În 1946, când în Munţii Urali au fost descoperite zăcăminte uriaşe de minereu de uraniu de foarte bună calitate, ruşii au luat decizia lansării unei operaţiuni de dezinformare având la bază mina din Bulgaria, lăsând impresia americanilor şi britanicilor că nu vor avea destul uraniu pentru o bombă până în 1952-1953. În realitate, noua sursă de uraniu din Urali a asigurat un flux de aprovizionare constant şi a fost suficientă pentru fabricarea bombei în 1949. 4

Pe 20 iulie 1945, la zece zile după ce informaţia privind explozia iminentă a bombei nucleare americane i-a fost raportată lui Stalin, acesta a înfiinţat Comitetul Special de Stat pentru Problema Numărul Unu, condus de Lavrenti BERIA (şef NKVD) şi făcându-l şi mai puternic prin oferirea statutului de comitet al Politbiuro. Pe 20 august 1945, la două săptămâni după ce americanii lansaseră prima bombă atomică la Hiroshima, URSS continua reorganizarea proiectului atomic, Comitetul Special de Stat înfiintând încă trei centre de pregătire şi cercetare în fizică nucleară, separat de Academia de Ştiinţe. Administrarea Problemei Numărul Unu a fost încredinţată Primului Directorat Special al Consiliului de Miniştrii al URSS. Un moment crucial al programului nuclear sovietic a avut loc în noiembrie 1945. Primul reactor nuclear sovietic fusese construit, dar toate tentativele de a-l pune în funcţiune eşuaseră şi avusese loc şi un accident cu plutoniu. Atunci s-a decis abordarea fizicianului danez Niels BOHR, care înţelegea că hotărârea pe care o luase împreună cu Fermi, Oppenheimer şi Szilard de a-i lăsa pe protejaţii lor de încredere să transmită secretele atomice, îl adusese în incapacitatea de a refuza o întâlnire cu agenţi ai guvernului sovietic. Întâlnirea a fost esenţială pentru pornirea primului reactor sovietic, în decembrie 1946. După ce reactorul a fost pus în funcţiune, Beria a ordonat întreruperea contactelor cu sursele americane din Proiectul Manhattan, deoarece FBI era foarte aproape de identificarea unor agenţi ruşi. Oppenheimer, Fermi, Szilard şi pe cei din anturajul lor au fost folosiţi în campania pentru pace, împotriva armelor nucleare. Dezarmarea şi incapacitatea de a practica şantajul nuclear ar fi lăsat SUA fără niciun avantaj. URSS a început o campanie mondială împotriva superiorităţii nucleare, care a durat până când au detonat propria bombă nucleară, în 1949. Scopul a fost contracararea puterii americane în plan politic, până când URSS urma să aibă propria bombă. Prin intermediul lui Fuchs, sovieticii au inoculat ideea că Fermi, Oppenheimer şi Szilard se opuneau bombei cu hidrogen. Ei credeau cu adevărat în opiniile lor şi nu ştiau că sunt folosiţi. Au început ca antifascişti şi au devenit susţinători politici ai URSS. Spionajul atomic sovietic a fost aproape la fel de util în plan politic şi diplomatic, ca şi în plan militar. Cand Fuchs le-a dat planul secret al bombei, el a furnizat şi informaţii-cheie despre producţia de uraniu 235, calculându-se astfel numărul de bombe atomice de care dispuneau americanii. În acest mod, sovieticii au fost în măsură să stabilească că SUA nu putau fi pregătite pentru un război nuclear cu URSS la începutul anilor 1950. Această informaţie poate fi comparată cu cea oferită americanilor, la începutul anilor 1960, de col. Oleg Penkovski, referitoare la dimensiunile arsenalului de rachete balistice intercontinentale. 5

Punctul nevralgic al operaţiunii ruse a fost comunicarea cu Centrul. Sub presiunea urgenţei transmiterii unor informaţii vitale şi a volumului ridicat al acestora, cifratorii ruşi au făcut greşeli, care au dus la spargerea codurilor telegramelor interceptate de serviciile CI american şi englez. Cu toate astea, în cartea sa, Sudoplator consideră că FBI, vrând să-şi ascundă sursele, a inventat povestea spargerii codurilor. Pentru a înrăutăţi situaţia, în 1945, funcţionarul de cifru Igor Guzenko a dezertat în Canada şi a oferit serviciilor CI americane şi canadiene indicii despre reţelele de agenţi şi o listă de savanţi importanţi. În acelaşi an, şi Elizabeth Bentley, curier NKVD, s-a predat FBI-ului şi a dat numele a peste 80 de surse şi agenţi sovietici. Astfel, deşi au fost evacuaţi mulţi informatori (fuga la Moscova a lui Pontecorvo în 1950 a fost un succes major pentru spionajul sovietic), Fuchs a fost prins în 1950 la Londra. Julius şi Ethel ROSENBERG au fost recrutaţi în 1938 şi lucrau pentru sovietici din motive ideologice. Soţii Rosenberg sunt prezentaţi de serviciul de contraspionaj american ca fiind personaje-cheie în oferirea secretelor atomice Uniunii Sovietice, dar, conform ruşilor, ei au jucat un rol minor. În perioada 1943-1945, rezidenţa rusă din New York era condusă de Leonid KVASNIKOV, care lucra cu IAŢKOV şi SEMIONOV. În vara lui 1945, cu puţin înainte de primul test nuclear, David GREENGLASS, fratele lui Ethel Rosenberg, care lucra într-un laborator din Los Alamos, trebuia să transmită un raport sovieticilor. Curierul programat să ia raportul de la el nu a putut face călătoria şi Iaşkov, nerăbdător să transmită informaţiile la Moscova şi autorizat de Centru să facă asta, i-a ordonat lui Harry GOLD, curierul lui Fuchs, să meargă el. Gold s-a întâlnit cu Fuchs în Santa Fe şi apoi s-a dus la Albuquerque să ia raportul de la Greenglass. Centrul încălcase prima regulă: să nu permiţi niciodată unui agent sau unui curier dintr-o celulă să aibă vreun contact sau să-i cunoască pe cei din grupul celălalt. Când Gold a fost arestat, în 1950, implicat fiind de Fuchs, el l-a identificat pe Greenglass, care i-a incriminat pe soţii Rosenberg. Cazul Rosenberg căpătase un caracter politic exagerat prin comparaţie cu importanţa lor reală ca spioni. Mai important ca activităţile lor de spionaj a fost faptul că soţii Rosenberg au servit drept simbol al cauzei comunismului şi a Uniunii Sovietice. Curajul lor manifestat până în ultima clipă (nu şi-au recunoscut vina) a slujit cauzei sovietice, ei devenind centrul unei campanii de propagandă comunistă în toată lumea. Faptul că soţii Rosenberg au fost arestaţi atât de repede după mărturisirea făcută de Greenglass arată că FBI nu era hotărât, cu adevărat, să descopere cât de mult se extindea reţeaua de spionaj a soţilor Rosenberg, ci au acţionat la ordine politice. Contribuţiile lui Greenglass au fost minime şi nu a mai fost folosit niciodată după contactul cu Harry Gold. Soţii Rosenberg au 6

fost victime ale Războiului Rece. Ambele tabere au făcut tot posibilul să exploateze implicaţiile politice ale procesului lor. În SUA, procesul soţilor Rossenberg au intensificat antisemitismul. Albert EINSTEIN s-a numărat printre savanţii cel mai intens investigaţi de FBI, existând prezumţia de a fi fost agent, mai ales datorită legăturilor sale cu mişcarea comunistă şi cu Margarita Konenkova („capcană de miere”). Tocmai de aceea, serviciul CI american a recomandat ca Einstein să nu fie implicat în Proiectul Manhattan. Investigaţiile nu au produs niciun fel de dovezi de spionaj din partea lui Einstein, dar s-a descoperit că secretara acestuia a desfăşurat activităţi de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, în perioada 1928-1933, la Berlin. La reuşita operaţiunii URSS-ului a contribuit faptul că personalul din Proiectul Manhattan fusese strâns în grabă şi includea oameni de ştiinţă străini. În acel an şi jumătate de care fusese nevoie pentru organizarea Proiectului Manhattan, FBI-ul nu avusese timp să instaleze o reţea puternică de contraspionaj, cu agenţi informatori infiltraţi în personalul ştiinţific al proiectului, pentru depistarea cârtiţelor. Trebuie să ţinem cont şi de condiţiile istorice. La începutul războiului, preocuparea principală era înlăturarea riscului de scurgere a informaţiilor către germani, FBI-ul fiind atent la eventualele legături cu germanii ale savanţilor de la Los Alamos. Simpatiile sovietice erau cunoscute, dar ele au început să capete importanţă, în ochii responabililor proiectului, doar în etapa finală, în 1945. La vremea la care contraspionajul american îşi intensifica eforturile, ruşii încetaseră contactele cu agenţii. Niciunul dintre ei nu a fost prins asupra faptului, dar o parte au fost identificaţi după ce s-au întors la Moscova. Lucrarea se bazează pe memoriile gl.lt. Pavel SUDOPLATOV, care a condus din 1941 Administraţia pentru Misiuni Speciale din NKVD, responsabilă de acte de diversiune şi infiltrarea ilegală. În 1944 a fost numit şef al noului Departament S, creat pentru supervizarea activităţilor de spionaj atomic ale GRU şi NKGB, şi şef al Biroului Special Doi din nouînfiinţatul Comitet de Stat Pentru Problema Numărul Unu, al cărui obiectiv era construirea unei bombe atomice folosind uraniul drept combustibil. Bibliografie: 1. Pavel şi Anatoli Sudoplatov (1994), „Misiuni speciale – memoriile unui maestru al spionajului sovietic”, Editura Litera; 2. Ernest Volkman (1995), „Spionaj”, Editura RAO; 3. Alexandru Popescu (2014), „Biografiile secrete ale spionilor”, Editura Cetatea de Scaun.

7