Cristina Cornilă - de La Religie La Terorism [PDF]

Zitiervorschau

De la religie la terorism Fundamentalismul islamic şi sectele creştine versus mediul actual de securitate

1

CUPRINS Argument……………………………………..pag. Capitolul I: Marile religii ale lumii ………...pag. 1.1 Creştinsimul 1.1.1 Secte creştine: Martorii lui Iehova, Ku Klux Klan, Mormonii, MISA, Templul Popoarelor, Cultul Davidian 1.2 Islamismul 1.2.1 Războiul Sfânt în conştiinţa musulmană 1.2.2 Statutul femeii în religia islamică 1.2.3 Organizaţii fundamentaliste şi modul de finanţare 1.3 Budismul 1.3.1 Concepte fundamentale în budism 1.3.2 Conducătorul spiritual Dalai Lama 1.4 Hinduismul 1.5 Iudaismul 1.5.1 Înfiinţarea Israelului, un război anunţat Capitolul II: Securitatea religioasă ………… pag. 2.1 Cazuri de insecuritate religioasă 2.2 Factorul religios în relaţia şiiţi - suniţi 2.3 De la religie la terorism Capitolul III: Conflictul iudeo-islamic ……… pag. 3.1 Fâşia Gaza 3.2 Cisiordania şi Gardul de Separaţie 3.3 Ierusalimul 3.4 Inamicii Israelului, incontestabil inamicii SUA Concluzii .........................................................… pag. Bibliografie ………………………………….. 2

pag.

Argument Cele mai mari conflicte care au zguduit planeta în ultimii ani sunt, cel puţin parţial, de sorginte religioasă: Kosovo (între ortodocşi şi musulmani), Caşmir (între hinduşi şi musulmani), Timorul de Est (între musulmani şi catolici) şi Cecenia (între ortodocşi şi musulmani). De asemenea, conflicte endemice, caracteristice sfârşitului de mileniu, încă sunt prezente: Orientul Mijlociu, Balcani, Irlanda de Nord, Afghanistan, sudul Sudanului, Algeria, Cipru, Karabahul de Munte, Tibet şi multe, multe altele. Proiectul mondializării şi omogenizării religioase este dacă nu greu de realizat, aproape imposibil. Pentru a găsi cauzele ce vor duce la posibila nereuşită a unificării globale, este necesară o viziune amplă a tuturor doctrinelor religioase şi a identităţii lor şi încep prin a prezenta caracteristicile, defectele, lipsurile, avantajele, dezavantajele sau chiar fanatismul din cele mai importante religii ale omenirii. Religia nu face decât să îmbrace conflicte care nu se deosebesc foarte mult de conflictele tradiţionale. Ciocniri între culturi, ciocniri de interese. Şi asta în ciuda faptului că specialiştii în geopolitică şi religie au constat că pe o hartă a religiilor în lume, religia creştină este preponderentă cu 33 de procente. Apar conflicte şi în sînul creştinismului (din cauza miilor de denominaţiuni care cresc exponenţial, deşi au un 3

număr limitat de adepţi), la fel cum apar în cadrul religiei musulmane între diferitele organizaţii fundamentaliste care nu ajung la un numitor comun. Iar marile războaie se ivesc apoi între principalele religii, acolo unde apare falia între ele, şi nu între ramurile fiecăreia în parte. Malraux spunea că secolul pe care tocmai l-am început va fi religios sau nu va fi deloc. Religios a fost însă şi cel încheiat, dacă judecăm din perspectiva marilor conflicte dintre evrei şi arabi, care au luat naştere în acelaşi timp cu înfiinţarea statului evreu. Aşadar, am decis prezentarea acestui subiect pentru că preocuparea privind locul pe care îl joacă religia în planul relaţiilor internaţionale este surprinzător de recentă. Dacă tema a început să se bucure de atenţie în anii '90, aceasta s-a întâmplat pentru că marile costuri ale neglijării, decenii la rând, a dimensiunii religioase a conflictelor pe glob, au devenit alarmante. Şi cele mai multe conflicte au fost aprinse de o religie anume, fără a afirma că restul religiilor sunt ,,ca apa sfinţită”. Datorită expansiunii sale agresive şi implicării în terorismul internaţional, foarte multe studii au fost dedicate islamismului,

în

particular

islamismului

fundamentalist.

Semnificaţia temei de faţă îşi are rădăcinile în istoria religioasă veche de câteva mii de ani, pe vremea când securitatea mondială nu era pusă în pericol de conflictele militare, crizele energetice sau de armele nucleare. Nu se ştia atunci că 4

securitatea religioasă va deveni în mileniile II şi III cea mai veche ramură a conceptului de securitate mondială. Am ajuns astăzi să tratăm ca o noutate (in)securitatea religioasă, deşi este cel mai vechi punct nevralgic la adresa stabilităţii. Din acest motiv vom parcurge în primul capitol al lucrării itsoria, modul de formare şi difirenţele dintre cele cinci marii religii ale lumii, vom aborda în partea a doua şi vom preciza caracteristicile securităţii religioase, urmând ca în ultimul capitol să ne îndreptăm atenţia asupra unui unui caz concret în care factorul religios a devenit o ameninţare la adresa stării de securitate. De menţionat că războiul iudeo-islamic (conflictul pe care îl vom dezvolta) nu este nici pe deprate singurul din istorie de factură religioasă, însă este cel care a zguduit-o în permanenţă o jumătate de secol şi, după toate estimările, va mai continua. Lucrarea de faţă nu îşi propune să găsească neapărat soluţii vizavi de insecuritatea religioasă, pentru că acestea se află în interiorul şi nu în afara religiilor (şi aşa am aflat de ce mişcarea ecumenică face un pas înainte şi doi înapoi), ci să atragă atenţia că omenirea a întârziat în procesul de stopare a ciocnirilor dintre civilizaţii, că s-a realizat prea târziu că multe dispute vin pe fond etnic, implicit religios şi că procesul nu numai că nu stagnează la forma actuală, dar va continua cu fărâmiţarea într-atât încât vom ajunge să avem doi oameni şi o religie. Şi mă refer exclusiv la persoane, nu la civilizaţii! 5

6

Capitolul I Marile religii ale lumii 1. Creştinismul Este religia revelării lui Dumnezeu în Hristos şi cea mai numeroasă dintre toate religiile lumii - peste 850.000.000 de adepţi. Hristos a fost diferit şi deosebit de ceilalţi profeţi şi învăţători religioşi. Având astăzi cîteva mii de secte, marea ruptură în creştinism s-a produs în 1054. Lumea creştină s-a împărţit şi astfel au luat naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centrul la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centrul la Vatican. Apoi, din cauze istorice, politice, culturale şi dogmatice, creştinismul a fost împărţit în mai multe ramuri, confesiunile creştine, care se bazează pe Vechiul şi Noul Testament. În esenţă, creştinismul catolic nu are extrem de multe diferenţe faţă de cel ortodox. Cea mai vizibilă este stabilirea datei sărbătorilor pascale, una dintre cele mai importante sarbători creştine. Pentru a calcula data Paştelor biserica răsăriteană foloseşte calendarul iulian, în timp ce biserica apuseană utilizează calendarul gregorian. Din acest motiv, Înălţarea, Rusaliile şi Corpus Christi, ce au loc la 40, 50 şi respectiv 60 de zile de la 7

Paşte, sunt sărbătorite la date diferite în creştinismul răsăritean faţă de cel apusean. Cei mai mulţi creştini sunt catolici şi ortodocşi. Ca şi Biserici creştine sunt recunoscute: ortodoxia, catolicismul (romano-catolici, greco catolici, armeni-catolici), protestantismul neoprotestantismul

(lutherani,

calvini,

anglicani),

(baptişti,

adventişti,

penticostali,

evanghelici) şi bisericile netrinitariene (unitari, mormoni, martorii lui Iehova). O mare parte din biserici şi-au pierdut acest statut şi s-au transformat în secte, cum ar fi mormonii sau Martorii lui Iehova.

Secte creştine Religia cu cele mai multe secte, creştinismul se bazează astăzi pe mişcarea ecumenică, de unificare a denominaţiunilor sale. Personal, îmi e greu să cred că se vor mai unifica vreodată în singura religie mare care a fost până la 1054, dimpotrivă, eu cred că ramificaţiile vor mai produce şi alte ramificaţii. ,,Nu este nevoie decât de un număr nu prea mare de adepţi şi o înscriere la tribunal şi la Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru ca o altă denominaţiune să ia fiinţă”, spunea unul din Mitropoliţii Ardealului şi ultimul, de altfel1. Aşa au luat fiinţă 1

Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscop al Sibiului, IPS Laurenţiu Streza

8

mormonii,

martorii

lui

Iehova,

scientologii,

baptiştii,

adventiştii de ziua a şaptea, Copiii Domnului şi lista ar putea continua până la sfârşitul lucrării. Aş vrea să amintim doar câteva denominaţiuni care prin prozelitismul lor accentuat, au pus şi vor mai pune în pericol securitatea religioasă mondială. Martorii lui Iehova: Această sectă este considerată atât de nocivă (pentru că s-a implicat şi în domeniul politic) încât multe state au scos acest cult considerat violent în afara legii, după cum apreciază mai mulţi specialişti în domeniul sectologiei2. Martorii lui Iehova întreţin de mult timp un război cu lumea în ansamblul său. Spre deosebire de mormoni şi adventişti care sunt priviţi astăzi cu un oarecare respect, iehoviştii sunt clasificaţi între sectele periculoase şi revoluţionare, atât din perspectiva Bisericilor tradiţionale, cât şi a societăţii civile. În ultimii ani se observă o depărtare de soluţionarea problemelor controversate: refuzul serviciului militar, refuzul transfuziei sanguine. Organizaţia Martorii lui Iehova a cunoscut o transformare hotărâtoare a identităţii ei colective, începând cu reformele lui J.F.Rutheford din anii 19303. Această schimbare s-a reflectat într-o postură 2

Teodor Ardelean, ,,Fariseii lui Iehova”, Bucureşti, 1993 În 1931 la adunarea internaţională a „Studenţilor în Biblie” de la Cedar Point (Ohio), J.F.Rutheford a schimbat numele grupului fondat de Charles Russell în „Martorii lui Iehova”. Les temoins de Jehovah. Predicateurs du Royaume de Dieu, Watchower Bible and Tract Society Pennsylvania, 1993 (Proclamez le roi et son Royaume), p. 72-89. Noul titlu simboliza o ruptură 3

9

mai critică faţă de lume şi un mai mare militantism în misiunea ei pământească. Toate energiile au fost mobilizate pentru Bătălia Armaghedonului, marea confruntare între organizaţia lui Satana şi organizaţia lui Dumnezeu. Deşi martorii nu urmau să participe direct în această bătălie, ei aveau un rol important şi anume să alerteze lumea în legătură cu imineţa sfârşitului şi să o pregătească. În particular, ei trebuiau să denunţe conspiraţia satanică între puterile religioase, economice şi politice care împiedicau

stabilirea fazei pământeşti a

„Regatului lui Dumnezeu”. Atacurile împotriva „religiilor stabilite”, mai ales împotriva Bisericii Catolice, au devenit extreme. Grupul a încercat să-şi proclame superioritatea spirituală şi să se despartă de o lume pe care o vedea decăzută. De aceea, s-a insistat pe ideea cultivării diferenţelor, fapt care a dus la o coeziune mai mare în interiorul grupului şi a pregătit terenul pentru instaurarea teocraţiei4. Ce este mai grav la martori e faptul că refuză categoric transfuzia de sânge. Acest refuz se înscrie de asemenea în pregătirea lor pentru vremea „marii încercări”, când congregaţia mondială va face dovada ataşamentului său la Jehova. Interdicţia se bazează pe intepretarea recomandării pe care Dumnezeu o face lui Noe de cu tradiţia ruselită, un nou look pentru organizaţie, precum şi promovarea unor metode noi de prozelitism. 4 Joseph Zygmunt, Jehovah’s Witnesses in the USA), „Social Compass”, vol. XXIV 1977, p. 45- 59 (p. 53).

10

a nu mânca animale cu „sufletul lor”, însemnând cu sânge (considerat sufletul omului de ei?!) şi pe textul din Faptele Apostolilor XV, 29. Plecând de la interdicţia de a se abţine de sânge şi de cărnurile jertfite idolilor, ei au generalizat aceasta la un domeniu mult mai mare decât cel alimentar. Din punctul lor de vedere, „a se abţine” este echivalent cu „a nu utiliza” şi nu se referă numai la mâncare, dar şi la transfuzii. Când a fost recunoscut flagelul SIDA, martorii au triumfat: ei erau poporul ales şi Dumnezeu le-a trimis acest semn ca să fie feriţi, în timp ce „necredincioşii”, care practicau transfuzia, urmau să fie loviţi de biciul lui Dumnezeu. În ultimii ani, martorii au acceptat să discute despre această problemă cu medicii. Din 1982 funcţionează o instanţă de dialog, care se numeşte Serviciul de Informaţii Spitalicesc (Hospital Information Service). Serviciul, care este deja implantat în 64 de ţări, se străduieşte să găsească echipe medicale dispuse să asiste martorii care urmează să fie operaţi, dar respectând convingerile lor. În 1993, peste 23 000 de medici din lumea întreagă au acceptat să colaboreze. Serviciul organizează seminarii, întâlniri în legătură de noile metode de transfuzie non-sanguine. Astăzi fiecare martor poată în permanenţă asupra sa o notificare scrisă şi semnată de el şi de alţi doi membri ai cultului, prin care este specificat, că în cazul în care li se întâmplă ceva, medicul ce îl va îngriji nu are dreptul să 11

apeleze la metoda transfuziei şi trebuie să găsească alte modalităţi să îi salveze viaţa. Ku Klux Klan Este numele sub care sunt cunoscute mai multe organizaţii rasiste extremiste, dintre care prima a apărut după Războiul civil american în 1865 în statul Tennessee (S.U.A.). Membrii acestor organizaţii susţin superioritatea rasei albe şi îşi exprimă adesea cu violenţă atitudinea de antisemitism, anticatolicism, homofobie etc. Denumirea vine din cuvântul grecesc ,,kyklos”, însemnând cerc, şi cuvântul clan. Scopurile iniţiale ale organizaţiei erau aparent nobile: ,,protejarea celor nevinovaţi şi neajutoraţi” şi ,,ajutorarea celor oprimaţi”. Două elemente au fost încă de la început îngrijorătoare: organizaţia se autointitula ,,Statul Invizibil", Klanul îi considera pe albi superiori populaţiei de culoare. Din cauza acestei adversităţi faţă de negri, organizaţia nu s-a putut împăca cu faptul că după Războiul de Succesiune, foştii sclavi au obţinut drepturi egale cu populaţia albă (cum a fost posibil?). Prin urmare, membrii Ku Klux Klan-ului au trecut la invadarea satelor şi oraşelor, torturând şi ucigând fără a suferi vreo pedeapsă minimă. Oficial, organizaţia s-a dizolvat în 1869, dar diferite grupări locale au continuat să terorizeze populaţia de culoare. 12

În 1915 Klanul a fost reactivat în statul Georgia. De data aceasta toţi cei bănuiţi de liberalism, cădeau victimă terorii organizaţiei şi primeau un avertisment sub forma unei cruci în flăcări. A doua dizolvare are loc trei decenii mai târziu, în 1944. Deşi în Statele Unite, populaţia începuse să uite de Klan, la mijlocul anilor ‘90 organizaţia s-a reactivat din nou, incendiind bisericile populaţiei de culoare, dar acţiunile sale au avut doar un caracter local. În loc de rugăciune, membrii, îmbrăcaţi în pelerini cu glugă, practică antrenamentele cu arme pe dealurile din Alabama: ,,O dată pe lună pe colinele situate în nordul oraşului Alabama, un grup de bărbaţi şi femei purtând costume de sac şi arme automate se antrenează permanent. Tabăra de antrenament poartă denumirea de My Lai. (...) Ţinuta tradiţională constă într-o robă de regulă roşie şi bonetă albă ascuţită.”5 (figura 1) Astăzi SUA se prezintă ca apărătorul lumii libere împotriva terorismului internaţional. Parcurgând mass media americană rămâi cu impresia că în SUA totul e în regulă

în

privinţa

terorismului:

o

societate

deschisă,

democratică, înfloritoare ca cea americană nu poate genera fenomene de terorism; acesta este mai degrabă tristul apanaj al lumii a treia, unde regimurile totalitare (de ordin religios sau

5

P.I. David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopieie Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, pag. 109

13

secular) şi mizeria socială constituie premisele majore ale apariţiei şi dezvoltării terorismului. Care este însă situaţia reală la capitolul terorism în Statele Unite? Cam înfiorătoare! În perioada 1865 - 1870 membrii Ku Klux Klan-ului au comis 15 000 de asasinate politice. În 1924 organizaţia avea circa 9 milioane de membri. Pe parcursul anilor a pierdut însă din influenţă, dar a rămas tot atât de radicală în metodele de luptă. Din 1955 până în 1965, Ku Klux Klan-ul a asasinat 85 de persoane, în majoritate negri şi militanţi pentru drepturile minorităţilor. În 1981, mişcarea număra peste 10 000 de membri. Astazi se vorbeşte despre 7000 de adepţi activi, nepunând la socoteală numărul simpatizanţilor,

care

sunt

destul

de

mulţi.

Ideologia

organizaţiei n-a evoluat deloc: duşmanii de combătut rămân în continuare negrii şi evreii. Metodele de luptă au rămas şi ele aceleaşi: asasinate, incendieri. Organizaţia scoate un şir de reviste precum White Patriot sau White Beret. Ku Klux Klanul dispune de asemenea de lagăre de antrenament militar şi de o serie de ,,antene locale” în Canada şi Marea Britanie. Tot în State activează ,,Church of the Creator”, mişcare protestantă neo-fascistă fondată în 1973 de Ben Klassen. Mişcarea îşi propune declanşarea unui război rasial între albi rasa superioară, şi negri - rasa inferioară. Membrii cultului 14

practică asasinarea persoanelor de culoare şi au comis câteva atentate împotriva instituţiilor de stat. În 1993, la Los Angeles, autorităţile au dejucat un atentat de amploare pus la cale de Church of the Creator, atentat ce avea drept scop dezlănţuirea unei confruntări rasiale sângeroase. Am putea continua enumerarea organizaţiilor cu caracter terorist ce activeaza pe teritoriul SUA, însă esenţialul a fost deja scos în evidenţă Statele Unite nu este nicidecum un model de societate. Înainte de a poza în apărătorul lumii libere, poate n-ar fi rău ca SUA să măture în ,,ograda” sa... Mormonii Mormonii mai sunt recunoscuţi ca adepţi ai ,,Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă”. Întemeietorul acestei secte este Joseph Smith (1844). Acestuia i s-a descoperit îngerul Moroni trimisul lui Dumnezeu, care l-a înştiinţat că va avea ca misiune restabilirea credinţei adevărate şi punerea bazelor noii biserici creştine. Cartea după care se va călăuzi şi care va completa Biblia a fost scrisă pe plăci de aur. Conţinutul revelaţiei este cuprins în ,,Cartea lui Mormon”, ,,Perla de mare preţ” şi ,,Doctrine şi legăminte”. Acestea se adaugă Sfintei Scripturi, pe care o completează, având aceeaşi autoritate ca şi Vechiul şi Noul Testament. În afara acestor cărţi, sunt socotite sacre cuvintele profeţilor care conduc 15

biserica mormonă până în ziua noastră, în spiritul convingerii lor că Dumnezeu îşi comunică permanent voinţa prin oameni aleşi. Joseph Smith este profetul lui Iisus şi a readus pe pămînt singura biserica adevărată. Omul poate deveni asemănător lui Dumnezeu, există însă două obstacole pe această cale. Primul este trupul fizic, imperfect şi muritor, al doilea este păcatul. După mulţi ani, istoria a scos la iveală fanatismul acestei secte. Proroocul mormonilor este vinovat de cel mai sângeros măcel din istoria Statelor Unite. Cercetătorii istoriei Bisericii Mormonilor au mediatizat documente şocante pentru enoriaşii acestei comunităţi religioase. Noile mărturii demonstreză că unul dintre părinţii-fondatori ai sectei, liderul Brigham Young este implicat în cel mai mare măcel din istoria Statelor Unite, după cum a scris cotidianul Telegraph. În toamna anului 1857 Brigham Young, cel care a construit capitala Salt Lake City (gazda Jocurilor Olimpice din 2000) a ordonat personal să fie atacată o coloană de refugiaţi alcătuită preponderent din femei şi copii. Atunci au fost ucişi 120 de oameni. Iniţial mormonii au încercat să-i învinuiască de acest măcel pe indieni dar, după o investigaţie minuţioasă realizată de autorităţile federale, vina sectanţilor a fost demonstrată clar. La 20 de ani după comiterea crimei, fiul adoptiv al lui Young, John D. Lee a fost executat sub acuzarea că a organizat măcelul. Young a reuşit să se 16

eschiveze de răspundere. În timpul realizării lucrărilor de restaurare în fortăreaţa unde se aflau detaşamentele lui John Lee, sub dărâmăturile unei clădiri, a fost descoperită o scrisoare, semnată de Lee. Experţii susţin că scrisoarea a fost scrisă după 15 ani de la măcel. În această scrisoare Lee afirmă că detaşamentul condus de el a atacat ,,coloana lui Fencer” (Alexander

Fencer

era

conducătorul

refugiaţilor)

din

ordinul ,,preşedintelui Young”. Lee scrie, de asemenea, că el nu se teme de judecată şi nu-i este ruşine de ceea ce a făcut pentru că a acţionat numai ,,în numele lui Dumnezeu”. Atacul a avut loc în momentul în care psihoza militară în mediul mormonilor atinsese punctul culminant. Mormonii statului Utah se pregăteau să opună rezistenţă armatei federale care primise ordinul să lichideze regimul din acest stat pe motiv că acesta încălca normele constituţiei SUA. Între mormoni se zvonea că în coloana de refugiaţi care se deplasa din Arkanzas spre California se află şi oameni implicaţi în persecutarea mormonilor din alte state. Liderii mormonilor au decis să se răzbune. După cinci zile de lupte şi asediu, mormonii le-au promis refugiaţilor că îi lasă să treacă fără piedici dacă vor depune armele. Când coloana de refugiaţi a pornit la drum, detaşamentele de mormoni au atacat-o şi i-au omorât pe toţi, inclusiv pe copii. Conducătorii sectei s-au lepădat de adepţii lor compromişi, declarând că aceştia au 17

acţionat pe cont propriu şi nu s-au subordonat conducerii mormonilor. În manualele de şcoală ale statului Utah nu s-a menţionat niciodată acest incident, se considera că toate documentele cu privire la acest proces au ars la sfârşitul secolului XIX în timpul unui incendiu. P. I. David afirmă că ,,secta este foarte bogată, fiecare membru contribuind cu 10% din câştigul său la ,,pensia eternităţii”. Până acum există zeci de milioane de euro alocate pentru înarmare, care îngrozeşte omenirea; noile tipuri de bombardiere invizibile, de rachete inteligente, de arme cu neutroni, de submarine la mari adâncimi, noile sisteme antiaeriene precum şi ,,războiul stelelor” produc insomnii şi grave mutaţii psihice. Secta se adună unde sunt cadavre, mortăciuni sau muribunzi.”6 Mormonii cred că toţi oamenii trăiau la început cu Dumnezeu, în formă de spirite, şi au fost trimişi pe Pământ cu scopul de a descoperi dacă vor alege binele sau răul. Pentru că era bine ştiut în existenţa preterestră că toţi vor face greşeli şi vor săvârşi păcate, după crezul mormon, a trebuit să fie ales un mântuitor (Iisus Hristos) care urma să trăiască o viaţă perfectă, să sufere pentru greşelile făcute de toţi şi să învie din moarte. Prin credinţa în Iisus Hristos, pocăinţa de păcate şi ascultarea poruncilor divine, mormonii cred că toţi vor putea fi salvaţi din 6

P.I. David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, pag 104

18

păcat şi se vor reîntoarce în glorie la Dumnezeu, Tatăl lor Ceresc. Adepţii cultului susţin căsătoria eternă. Membrii credincioşi se căsătoresc, nu doar pentru viaţă, ci pentru eternitate, într-o ceremonie care are loc într-un edificiu special care se numeşte templu. Templele mormone nu sunt biserici obişnuite; fiecare membru sau vizitator poate asista la slujbele normale ale mormonilor, dar numai mormonii credincioşi pot să intre întrun templu. Proaspeţii convertiţi la Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă care sunt deja căsătoriţi pot să-şi transforme căsătoria într-o uniune eternă printr-o a doua ceremonie de căsătorie. Şi morţii sunt căsătoriţi pentru eternitate în templele mormone. Se mai practică aşa-numitul botez din partea unui mort, adică în numele unui strămoş care nu mai este în viaţă.7 Cu două secole în urmă membrii cultului practicau căsătoria plurală (poligamia). Biserica a suferit o persecuţie gravă din cauza poligamiei, dar mormonii au perseverat deoarece credeau că ascultau o poruncă a lui Dumnezeu. Biserica a interzis căsătoria plurală în anul 1890; astăzi, oricare membru al bisericii care practică poligamia este excomunicat. Există acum nişte grupuri schismatice „mormone fundamentaliste” care s-au rupt de biserica principală din cauza 7

Pentru a fi „botezat din partea unui mort”, un membru viu al bisericii stă în bazinul de botez şi este băgat sub apă de către un preot care spune numele mortului.

19

discuţiei despre poligamie; Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă dezaprobă aceste grupuri şi se dezice de ele, dar cu toate acestea, unii oameni confundă grupurile mici cu biserica principală, presupunând că ar fi toţi mormoni şi crezând despre membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă că ar practica şi astăzi poligamia. Mişcarea de Integrare Spirituala în Absolut ,,Virginitatea este o povară, o oprelişte a gustului spiritual de absolut, iar urina se foloseşte pentru întăriri spirituale” 8, cred adepţii cultului. Despre MISA este suficient să comentăm câteva din întâmplările pterecute în decursul anilor trecuţi chiar la noi în ţară. Ziarul Adevărul a publicat articolul ,,Altarul lui Grig şi miresele sale” în numărul din 23 mai 2006. Printre documentele aflate în posesia redacţiei se numără şi aşanumitul ,,Ritual de fuziune amoroasă cu Supremul Siva". Se menţionează că acest document este unul strict secret şi în acesta găsim toate detaliile despre câteva dintre ritualurile şocante ale MISA. Este vorba, de fapt, despre celebrele şedinţe în care avea loc închinarea la ,,Măreţul Shiva”, adică la Guru Bivolaru. Ritualul se desfăşoară într-un spaţiu sacru, unde se va construi un altar. În mijloc va exista un cerc, în interiorul 8

P. I. David, ,,Invazia Sectelor” vol II, editura Europolis, Constanţa, 1999, pag. 55

20

căruia vor fi puse pături, cearceafuri şi vasul pentru urinat. De asemenea, în cerc, va fi amenajat un tron pe care ,,Măreţul Shiva" se va ,,manifesta în timpul ritualului”. Desfăşurătorul indică faptul că avem de-a face cu ceremonialul unei secte în care Gurul este Dumnezeu. Shiva va fi ,,invocat şi implorat să primească în inima Lui acest spaţiu şi să îl sacralizeze prin lumina

sa

Sfântă”.

Sfinţirea

apei

durează,

conform

desfăşurătorului, 42 de minute, perioadă în care ,,apa se va sfinţi prin 21 de binecuvântări şi, suplimentar, timp de 10 minute, prin încărcarea acesteia cu curentul subtil, alb strălucitor, cu primele trei degete de la mâna dreaptă aşezate deasupra apei”. Avem de-a face apoi cu ofererea ca ofrandă a femeii ,,Măreţului Shiva”. ,Meditaţia de invocare a Graţiei lui Shiva durează 20 de minute. Instrucţiuni: ,,vizualizăm apoi intens şi cu putere cum Shiva în corp splendid de lumină coboară şi se manifestă pe tronul pregătit”. Urmează invocarea graţiei maestrului spiritual timp de patru minute: ,,O, maestrul meu iubit, te implor vino acum, aici! O, maestrul meu de iubit, vino acum, aici!". Apoi este pus un CD şi, timp de 15 minute, are loc ,,meditaţia de identificare şi comuniune spirituală cu Grig". Perioadă în care ,,ne lăsăm apoi în mod tainic sărutate frenetic şi pasional de către Shiva, privim atent şi pline de admiraţie amplă şi profundă tronul unde vizualizăm prezenţa vie şi extraordinar de frumoasă a Preaiubitului Shiva”. 21

Urmează evocarea momentului logodnei cu Shiva, iar ,,mireasa” va recita invocaţia: ,,Tu, Domnul meu, adorat, iubitul meu şi inspiratorul meu, altarul meu, nemărginirea mea, supremă forţă masculină (...) mai preţios ca iubit şi ca amant ! (...) hai, vino, dar, şi să intrăm adânc în tainica Ta faptă: femeia ta, iar tu bărbatul meu! de mii de ani Edenul ne aşteaptă: mireasa unită veşnic în veşnic Dumnezeu”. Urmează un alt episod şocant. Timp de două ore are loc etapa amoroasă, care include şi masturbarea. ,,Aşezată cu capul spre Tron, adoratoarea se va mângâia pe zonele erogene pe rând”. Urmează apoi timp de şapte minute ,,resorbţia spaţiului sacru". Cei de faţă ,,ne ţinem de mâini şi vizualizăm cum acel tub de lumină se resoarbe gradat în sus în sfera subtilă de forţă a lui Shiva”. Finalul este apoteotic. Femeia îi mulţumeşte lui Guru: ,,Îţi mulţumesc, O, Shiva, că m-ai ales să fiu Mireasa TA!”. Pentru a ajunge la acest ritual înainte mai trebuie parcurs unul, care se numeşte ,,logodnă”. Numit ,,Tapas”, acesta durează 49 de zile. 7 lumânări sunt aduse drept ofrandă în fiecare zi. La aceasta participă mai multe femei. La un moment dat, pe desfăşurător se precizează: ,,Fiecare iese în mijlocul cercului, pe rând, şi rosteşte după propria sa inspiraţie de moment o invocaţie personală faţă de Shiva, care se va sfârşi prin cuvintele: Mă dăruiesc acum şi aici ţie, Preaiubitul meu 22

soţ divin, te implor cu frenezie şi cu umilinţă, fă neîncetat din viaţa mea un dans al iubirii şi al inspiraţiei Tale infinite”. ,,Mireasa" este apoi obligată să îi dăruiască lui Shiva ofrande: jertfe de lumină, flori, fructe, parfumuri, ,,să îi consacru lui Shiva textele spirituale citite”, ,,să realizez acţiuni de adorare a lui Shiva şi meditaţii cu el”. Dacă femeia are acte sexuale cu un alt bărbat ,,trebuie să suprapun imaginea lui Shiva sau cea a lui Grig peste cea a iubitului”. De asemenea, femeia trebuie ,,să considere acţiunea de a-mi sublima ciclul o ofrandă adusă lui Shiva” şi să practice ,,modalităţi de adorare a lingamului”. Cei care trăiesc în ahsram trebuie să ceară permisiunea pentru tot ce fac, inclusiv pentru suplimentul de hrană, convorbiri telefonice sau pentru a face sex. Adepţii sunt aduşi într-o stare de dependenţă financiară totală faţă de liderii MISA, cărora le-au donat anterior toate bunurile. Pentru a se păstra disciplina, cei aduşi într-o stare de totală dependenţă de grup sunt ameninţaţi cu excluderea din organizaţie pentru ca să fie controlaţi mult mai bine, spunându-li-se în acest timp că vor rămâne fără apărare, se vor îmbolnăvi şi cei de afară îi vor marginaliza, iar Guru, prin puterile telepatice pe care le are, va acţiona împotriva lor. În acelaşi timp, adepţii sunt aduşi în situaţia de a crede că ideologia MISA este adevărul absolut. Un alt mijloc de a subjuga adepţii este controlul relaţiilor 23

sexuale care au loc numai cu aprobarea lui Guru.9 MISA foloseşte tehnicile unor secte cunoscute pe plan mondial. Un instrument major de manipulare utilizat de majoritatea sectelor este sexualitatea, de la abstinenţă până la prostituţia sacră şi controlul alegerii partenerului. În orice sectă, sexualitatea apare ca un mijloc de supunere a adepţilor după ce au fost, mai întâi, un important instrument de recrutare. Printre altele, MISA a organizat în fiecare toamnă campanii de racolare folosind afişe cu femei goale. Printre tehnicile de condiţionare fizică utilizate de majoritatea sectelor există câteva favorite, care reprezintă cel mai bun instrument de manipulare prin epuizare fizică şi psihică. În MISA, privarea de hrană, sub alibiul clasic de ,,purificare", propune regimuri subalimentare. Anumite regimuri alimentare pot fi utilizate ca metode de slăbire a rezistenţei. O carenţă de glucide pentru câteva zile are drept urmare o suferinţă cerebrală şi o scădere a vigilenţei, de exemplu. Specialiştii consideră că toate sistemele alimentare disociate sunt susceptibile de a fi utilizate ca tehnici de condiţionare sectare. O altă tehnică folosită este privarea de somn, care este integrată diverselor ritualuri. În acelaşi timp, adeptul este obligat să se culce pe jos şi să adopte poziţii mai mult sau mai puţin aberante. De asemenea, în cadrul MISA mai este folosită munca forţată, epuizarea fizică fiind o armă 9

Adevărul, 23 mai 2006, nr. 4937

24

redutabilă, numeroase secte recurgând la o astfel de tehnică. Epuizarea prin muncă a fost constatată, de altfel, la unii membri. Regulamentul de locuit în ashramul ,,Dacica” din Timişoara indică faptul că, prin ,,karma-yoga”, adepţii înţeleg tocmai munca forţată. Triada muncă-privare de somn-carenţă alimentară reprezintă un instrument ideal pentru a reduce rezistenţa fizică şi psihică a individului, spun specialiştii. O altă tehnică este izolarea: secta întreprinde mai întâi tăierea relaţiilor cu familia şi prietenii din afară. O îndoctrinare reuşită înseamnă o reducere a comunicării cu exteriorul, spun specialiştii în domeniu. Adeptul nu primeşte decât o informaţie sumară şi triată cu grijă. Saturat de activităţi, el nu mai este stăpânul timpului său. Paralel se exersează o tutelă financiară: obligaţiile de a consuma un anume produs fabricat de MISA, de a citi o anumită lucrare editată, bineînţeles de către organizaţie, a venera un anumit obiect conduc individul la substituirea progresivă a prestaţiilor pentru sectă propriilor nevoi. MISA este locul unde sunt prezente în număr mare aşanumitele aporturi chimice. Membrii folosesc pe scară largă diverse plante şi substanţe cu regim special, multe dintre acestea având influenţe directe asupra psihicului individului. În unele

ashramuri au

fost

halucinogene.

25

semnalate

plante

cu

efecte

Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut a intrat pe teritoriul României după 1989, odată cu alte fenomene religioase orientale. Se spune că este o mişcare păgână cu mască creştină, pentru că ideile sunt preluate atât din creştinism, cât şi din păgânism ori medicină. Un obicei vechi păgân este spre exemplu urinatul mentorului spiritual în gura adepţilor în scopul iniţierii. Din punct de vedere al cercetătorilor ocultişti, se pot face analogii interesante cu anumite doctrine ale artelor întunecate. Consumarea urinei, a sângelui şi a fecalelor este întâlnită în evul mediu ca practică de adoraţie demonică, pornind de la ideea că in dejecţiile umane trăiesc nişte demoni ca dubluri nefolositoare ale elementelor constitutive ale fiinţei umane: apă, aer, foc şi pământ. Iar aceştia, odată reactivaţi, devin slujitori ai celui care le-a dat valoare. O analiză atentă despre ce este creştin şi ce este păgân în această mişcare o face chiar un fost membru MISA din ţara noastră, Nicu Gavriluţă într-una din lucrările sale.10 Autorul crede că o astfel de grupare nu putea să apară decât dintr-o criză a bisericii actuale: ,,de ce creştinismul nu mai este pe placul tuturor? Dar a fost el vreodată? Da, într-adevăr, există o criză a Bisericii. Ne putem întreba: de ce? Pentru că şi-a 10

Gavriluţă, Nicu, ,,Mişcări religioase orinetale – o perspectivă socioantropologică asupra globalizării practicilor yoga”, ed. Provopress, ClujNapoca, 2006

26

pierdut autoritatea prin secularizare sau din alte motive? Acest fapt este neesenţial aici, să nu uităm că acum există şi libertatea de conştiinşă, care, coroborată cu globalizarea informaţiei, cu noile traduceri, cu facilizarea accesului la internet în ultimii zece ani, au deschis calea către cunoaşterea şi a altor perspective religioase. Pur şi simplu, cu trecerea timpului, va dispărea, credem, vechiul obicei de a deveni credincios prin naştere. Un asiatic nu şi-ar pune o astfel de întrebare, cel puţin în zilele noastre. Vedeţi dumneavoastră, un buddhist nu a fost ars niciodată pe rug fiindcă a negat autoritatea

scripturilor

vedice.

Orientalii

şi-au

afirmat

libertatea de conştiinţă chiar în perioada în care compilarea Vedelor era în mare parte terminată, fie prin negarea acestora, fie prin şiretlicul upanişadelor, interpretarea. Socrate urma, după două secole, sa fie condamnat pentru necinstirea zeilor cetăţii.”11 Poate aşa se explică de ce creştinismul are cele mai multe secte! În ţara noastră adepţii sectei MISA s-au grăbit să dea şi să susţină verdicte apocaliptice. Atunci când Virgil Hîncu prevestea sfârşitul lumii, yoghinii bivolarieni au creditat imediat afirmaţiile pentru că ar fi fost făcute în urma unor ,,cercetări

competente”.

Au

propus

ca

soluţie

ultimă

,,rugăciunea colectivă”, practicată zilnic în perioada 1 ianuarie 11

idem

27

– 15 februarie 2000, între orele 21.00-21.45. Rugăciunea se făcea spre a îndepărta, măcar un centimereu, asteroidul apocalipstic care urma să lovească pământul în septembrie, acelaşi an. Din fericire, sfârsitul lumii nu a avut loc atunci! Iar membrii MISA au continuat să se înmulţească... cam 5.000 de români din toate mediile social-economice cotizează la bugetul grupării. Şi numai bine, pentru că în celebrele dosare de prin 2004-2006, care se referă la traficul de persoane organizat de secta lui Gregorian Bivolaru, câţiva yoghini care au locuit într-un ashram cer despăgubiri în bani de la instructorii de yoga, acuzaţi de trafic de persoane. În dosarul cu nr. 6D/P/200412 care se referă la traficul de persoane organizat de secta lui Bivolaru, au fost învinuiţi ,,guru” şi alţi 47 de instructori ai şcolii sale în care se pretinde că se practică yoga. Mai exact, această acuzaţie se referă, de fapt, la presupusa exploatare de către cei 48 de inculpaţi a opt persoane, membri a trei familii, constituite în părţi vătămate, foşti cursanţi MISA care au locuit într-un ashram. Dosarul a fost deschis în 12 martie 2004, iar în afară de acuzaţiile de trafic de persoane, cei 48 de inculpaţi sunt văzuţi de procurori ca fiind nucleul constituirii unui grup criminal organizat. Cele opt persoane vătămate au solicitat despăgubiri de 8 milioane de euro. Pentru această sumă Direcţia de Investigare a 12

Gardianul, 13 iulie 2006

28

Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism a pus sechestru pe 70 de imobile care aparţin cursanţilor grupării. Într-un comunicat al MISA se afirma că acest dosar ar fi creaţia, de fapt, a fostului premier Adrian Năstase, lucru care nu s-a putut dovedi pînă acum. Templul popoarelor Am lăsat mai spre final această sectă întrucât crima săvârşită în Guyana în toamna lui 1978 a zguduit întreaga lume. CIA şi FBI-ul nu au putut face nimic ca această sectă a sinucigaşilor să nu săvârşească un masacru la iniţiativa conducătorului ei, Jim Jones. După ce a fost botezat de baptişti şi a frecventat Ku Klux Klan-ul şi o adunare penticostală, Jim Jones a pus bazele Templului Popoarelor. A devenit repede cunoscut în urma vindecărilor sale miraculoase cu ,,măruntaie de pasăre”13. Înfiinţează apoi asociaţii şi corporaţii, secta se îmbogăţeşte; unii se amestecă în afaceri politice şi asasinate. Jones îşi pregătea minuţios predicile scrise de alţii, era cochet, îşi vopsea părul în diferite culori pentru a fi transfigurat de fiecare dată. Trăia numai în lux şi desfrâu, uitase de săraci, nuşi mai aducea aminte cum a crescut. Folosea stupefinate şi exersa cu apropiaţii la câteva arme de foc şi revolvere de ultimă invenţie. P. I. David scrie că ,,a organizat o ierarhie a Templului. Era înconjurat de 12 consilieri cu care ţinea şedinţe 13

P.I David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopieie Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, pag 106

29

de purificare, vorbea vulgar şi era impulsiv. În caz de neascultare a adepţilor, pe loc îi punea să îşi curme viaţa cu un cinism nemaiîntâlnit. Începea satana din el să se arate. Făcea antrenament de box punându-i pe cei 7 fii ai lui înfiaţi să se bată până la epuizare şi apoi aceştia trebuia să zică – dacă mai puteau - ,,Mulţumesc părinte!”14 În primii ani, în interiorul sectei, predicatorul era văzut ca un vindecător cu mari puteri benefice asupra celor care îl urmează. Însă, după ce s-a văzut ajuns cu secta în Jonestown, personalitaea sa carismatică a început să se schimbe radical. Departe de constrângerile legislaţiei americane, membrii Templului Popoarelor au început să devină cu adevarat fanatici. Jones a creat regulamente pentru adepţii săi şi adevarate ritualuri care să-i lege pe aceştia şi mai mult de sectă. Falsul cleric a început să îşi autoproclame natura divină şi pretindea că ar fi, în acelaşi timp, reîncarnarea lui Iisus, Buddha, Lenin sau chiar Dumnezeu. Paranoia şi controlul absolut erau noua şi adevarata personalitate a lui Jim, care făcea mereu repetiţii ale planului de sinucidere în masă pe care îl avea de ceva timp în cap. CIA şi FBI erau în alertă, tot mai multe informaţii răsuflau din Templul Popoarelor. Congresmanul Leo Ryan se hotărăşte să cerceteze în 1978 cazul în numele Guvernului american. 14

ibidem

30

Fusese convins de foşti membri ai grupării, care s-au ridicat împotriva lui Jones. El ajunge acolo cu o echipă de specialişti pe data de 17 noiembrie 1978. La început, vizita a decurs bine, dar a doua zi, pe când grupul lui Ryan se pregătea să plece, câţiva membri ai Templului le-au cerut speriaţi americanilor să îi ajute să părăsească Guyana. Jones a văzut ceva suspect şi s-a simţit în primejdie datorită cererilor membrilor Templului şi unul dintre locotenenţii lui Jones l-a atacat pe Ryan cu un cuţit. Ryan a scăpat nevătămat în urma incidentului, dar Jones a ordonat adepţilor săi să îi urmărească şi să-i omoare pe Ryan şi pe specialiştii săi, printre care şi câţiva jurnalişti, pe aerodrom, chiar în momentul în care aceştia se pregăteau să plece. Congresmanul şi alţi patru oameni au fost ucişi în timp ce încercau să se urce la bordul avionului. Cei 1000 de adepţi fideli ai lui Jones au fost scoşi din ghetouri în ziua fatidică şi invitaţi la rugăciune pentru viaţa veşnică. Sub ameninţarea pistolului sunt strânşi copiii, li se dă câte o ceaşcă de otravă din cazanul iadului pregătit de Jones. Au urmat mamele şi apoi bătrânii. Peste 900 de vicitme au trecut în marea inexistenţei în ziua de 18 noiembrie 1978 (figura 2). În aceeaşi zi Jim Jones – nu s-a aflat cum – a primit un glonţ în tâmpla stângă, căzând lângă cei 900 de morţi. Avea 47 de ani. Ulterior au apărut mărturii că avea lîngă el şi o asistentă medicală care a preparat cianura (ce trebuia băută 31

drept licoare divină de adepţi) şi care a murit la fel împuşcată în cap. O mînă de adepţi au reuşit să se salveze şi s-au ascuns prin păduri; ei au relatat mai târziu întâmplarea. Aşa s-a şters de pe pământ pentru moment un templu al satanei din Jonestown (oraşul din Guyana a fost denumit după Jim Jones), însă în 1985 secta a fost reorganizată de către un ,,copil” al ,,pofetului”. Cât despre personalitatea bolnavă a lui Jones, s-a aflat mai târziu din dosarele poliţiei americane, că acesta a fost arestat pe 13 decembrie 1973 pentru activitate homosexuală, după ce a încercat să forţeze un ofiţer de poliţie din Los Angeles să facă sex cu el în toaleta unui cinematograf. Mărturiile membrilor care au scăpat (unii înainte să îşi formeze acea colonie agricolă în Guyana, alţii chiar din colonie în ziua în care au fugit prin păduri pentru a nu fi otrăviţi) descriu şi multele abzuzuri sexuale la care îşi supunea ,,credincioşii”. Termenul de ,,sinucidere revoluţionară” des utilizat de Jones a fost preluat de la unul din liderii mişcării Panterele Negre, cu care acesta avea relaţii bune. Între timp, secta Panterele Negre sau Black Panters – în limba engleză -

asemănătoare Templului s-a reînfiinţat în

2005 în oraşul Trenton din Statele Unite ale Americii. Iniţial, acest nume îl purta un partid din SUA. Apoi partidul s-a 32

transformat într-o grupare alcătuită din traficanţi de droguri şi foşti puşcăriaşi, al cărui lider se numeşte Allah. Vederile liberale cu privire la consumul de droguri al sectei a atras în rândul ei multi rapp-eri, printre care şi cântăreţul ,,50Cent”, al cărui nume este de fapt un cod al khaballei ghetto-ului, o nouă ,,stiinţă” numerologică inventată de sectă pentru a explica superioritatea negrilor şi condiţia divină a acestora. Practic, Black Panters promoveză un terorism rasial. Chiar dacă în terorism regula de bază este neselectivitatea ţintelor, membrii acesteia acţioneză cu precădere împotriva albilor, pe care încearcă să îi distrugă prin orice mijloace. Cultul Davidian O sectă despre care nu s-a prea vorbit este cea a lui Vernon Howell, care şi-a schimbat numele în David pentru a simboliza faptul că el este Alesul lui Dumnezeu în aceste vremuri, aşa cum regele David a fost ales ca rege al Israelului (de aici şi numele grupării). Falsul lider spiritual spunea că atunci când cei care erau străini de credinţa lui, îl numesc ,,David”, înseamnă că recunosc faptul că el este Alesul. Bărbatul chiar pretindea că ar fi Iisus Hristos, Mielul din scrierile Scripturii şi îngerul răzbunator al lui Dumnezeu. Cultul ia fiinţă în anul 1929, când un imigrant bulgar pe nume Victor Houteff, nesatisfăcut de Biserica Adventistă din 33

Los Angeles, s-a rupt de învăţăturile acesteia şi a plecat în Texas cu scopul de a-şi crea propria biserică. Lucru pe care l-a şi înfăptuit! La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Houteff a schimbat numele organizaţiei sale în ,,Adventiştii Davidieni ai Celei de-a Şaptea Zi”. După moartea sa, în 1957, soţia îi ia locul, predicând cea ce-a doua naştere a lui Hristos care, spunea ea, va avea loc doi ani mai tîrziu, în 22 aprilie 1959. După ce profeţia nu s-a împlinit, femeia şi-a dat demisia din fruntea grupării, care număra atunci circa 1.400 de membri. După ce Howell a devenit lider, Cultul Davidian s-a extins în 5 ţări, pe trei continente. Isteria predicilor lui Howell a culminat în 19 aprilie 1993. În această zi măreaţă, cel puţin 70 de membri ai sectei au murit în confruntările cu poliţia şi agenţii FBI în localitatea Waco din Texas. Autorităţile au asediat clădirea în care se adunaseră membrii cultului timp de 51 de zile. În toată această perioadă liderul Howell predica libertatea absolută şi revoluţia socială pe acorduri de cântece religioase cu tentă sexuală. De altfel, slujbele lui Howell se ţineau într-o atmosferă dominată de simulări ale actului sexual, uneori puse în

practică.

Predicatorul le spunea adepţilor săi că este Iisus Hristos şi a murit în timpul schimbului de focuri dintre forţele de ordine şi membrii sectei. În urma sa au rămas mii de familii îndoliate şi mii de adepţi cu mintea tulbure, care încă îşi mai caută liderul. 34

Astăzi nu se mai cunosc amănunte despre davidieni, dar nici nu există o informaţie clară cum că ei şi-au încetat activitatea.

35

2. Islamismul Şi dacă vom vorbi şi despre evrei nu putem să nu facem o caracterizare următoarei mari religii, în strânsă legătură cu aceştia, islamismul. Dar nu în strânsă legătură de apropiere religioasă,

ci

dimpotrivă

de

mari

diferenţe

care

le

caracterizează şi care au dus la nesfârşite dispute între cele două comunităţi. Religia cu 77.639 de cuvinte sfinte are ca loc de baştină cetatea Mecca din Arabia şi cartea de căpătâi Coranul. Musulmanii

consideră

Coranul

sau

Quran'ul

drept

adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, inspirat şi transmis profetului Mahomed prin îngerul Gabriel. Ei spun că printre multele scrieri sfinte ale lumii numai acesta n-a fost revizuit şi schimbat niciodată. Are 114 sure sau capitole, iar musulmanii cred că cele 77.639 de cuvinte sunt toate sfinte. Învăţăturile şi îndemnurile sale pentru a duce o viaţă corectă şi pentru a dobândi mântuirea sunt inviolabile. Coranul este nepătat, inegalabil şi necreat - zic ei. A existat în cer de la începutul timpului şi a aşteptat ivirea aceluia care a fost cel mai vrednic să-l primească - Mahomed, profetul lui Allah. Mahomed s-a născut la anul 570 după Hristos. El şi-a trăit copilăria la Mecca şi se numea Ubu'l Kassim. Deoarece tatăl lui a murit pe când el avea numai două luni şi mama pe când avea 6 ani, Ubu'l a fost crescut mai întâi de bunicul său, apoi 36

de un unchi pe nume Abu Talib, care îl lua adeseori în călătorie cu caravana, în ţinuturi îndepărtate, negustoreşti. Mecca era la răscrucea lumii, pe drumul dintre India şi Persia, Siria şi Grecia. Era locul unde călătorii se odihneau, iar negustorii îşi încheiau afacerile. Mecca era oraşul unde preoţii şi profeţii minori ai unor religii stranii căutau să satisfacă nevoile religioase ale călătorilor. Religia era o ocupaţie de seamă la Mecca. Aici se aflau temple şi sanctuare dedicate multor zei naturişti, iar oraşul de asemenea se mândrea cu vestita Piatră Niagră, de formă ovală şi puţin mai mare decât o rodie, despre care se tot spunea că face minuni. Legendele spun că piatra a fost cândva complet albă, dar că s-a înnegrit plângând păcatele oamenilor. Clădirea în formă de cub a Kaabei adăpostea piatra sfântă, iar un număr de idoli - 360 cu toţii - stăteau de jur împrejurul ei şi erau îngrijiţi de preoţii care adunau sume exagerate de la persoanele venite pentru cult şi rugăciune. Iată cum slujitorii Domnului îmbinau la cinci secole după Hristos puterea religiei cu cea a banului... Dar, un mic grup de meccani, numiţi ,,hunafa” (căutătorii) erau scandalizaţi de comercializarea religiei, iar Ubu'l Kassim era de acord cu ei. El susţinea că piatra aceea fusese dată de Gabriel lui Avraam cu mult timp în urmă. Mai credea că însăşi Kaaba s-a zidit în cer, iar că Avraam şi fiul său Ismael au zidit37

o pe cea din Mecca, sub locul din cer unde se află Kaaba veşnică. Ca şi mulţi hanifi credincişi, Ubu'l Kassim credea în profeţia că, într-o zi, va apărea un profet venit să restaureze Kaaba ca adevăratul lăcaş pământesc al lui Dumnezeu. În tinereţea sa, Ubu'l Kassim l-a însoţit adeseori pe unchiul său, cu caravana, în călătorii spre Palestina. Aici a întâlnit evrei care se închinau singurului Dumnezeu - Yahve - şi creştini care, aşa gândea el, se închinau la Treimea dumnezeiască - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. El a mai întâlnit hinduşi, care pretindeau că există mai multe reprezentări ale unicului Dumnezeu - Brahman, şi a întâlnit oameni din Asia care adorau zeii vântului, ai soarelui şi ai ploii. La vârsta de 40 de ani, Mahomed se confruntă cu prima sa revelaţie: în timp ce stătea să mediteze într-o peşteră de unul singur, un înger i-a apărut în faţă şi i-a spus: ,,Citeşte!”. Profetul nu a prea înţeles atunci ce i s-a întâmplat pentru că el nu ştia nici să scrie şi nici să citească. S-a întors acasă şi i-a povestit întâmplarea soţiei sale, mai mare cu 15 ani decât el. Mahomed începe să predice, întâi în familie şi printre cunoştinte, apoi publicului larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor şi chiar ridicularizat. Totuşi, reuşeste să atragă din ce în ce mai mulţi converţi la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe masură ce numărul celor ce îi dădeau crezare 38

creştea,

Mahomed

devine

o

ameninţare

la

adresa

conducătorilor societăţii sale şi este persecutat, alături de adepţi. După moartea unchiului care l-a crescut, Mahomed este nevoit să îşi părăsească oraşul natal şi să meargă cu un grup de musulmani devotaţi în orasul Yatrib în 622, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept profet. Acest eveniment poartă numele de Hejira şi marcheză începutul anului islamic. Hejira înseamnă în arabă emigrare. Numele oraşului este schimbat în Medina, adică Oraşul Profetului. Mahomed devine conducatorul localităţii şi Medina devine capitala primului stat islamic. Ţinutul este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă profetul resuşeşte să câştige bătăliile importante. Medina continuă să se extindă şi în cele din urmă Mahomed cucereşte Mecca fără vărsare de sânge în 630 d. H. Profetul Mahomed a murit la 63 de ani, în 632. La moartea sa, toată peninsula Arabică s-a unit pentru prima dată în istorie, în noul stat islamic. Religia islamică are cinci stâlpi de credinţă, adică un musulman trebuie să respecte în viaţă aceste obligaţii. 1.

Mărturisirea de credinţă: ,,La illaha illa Allah ua anna

Mahomedan rasulu Allah”, adică ,,Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu în afară de Allah şi Mahomed este trimisul său”. Este principala modalitate prin care musulmanii îşi afirmă apartenenţa la religia islamică. 39

2.

Hajj - Pelerinajul la Mecca (figura 3). Orice musulman care

are capacitate financiară şi o bună stare de sănătate este obligat să efectueze cel puţin o dată în viaţă acest pelerinaj. Al-Kaaba (casa lui Allah) este o clădire în formă de cub cu un singur etaj despre care religia islamică spune că a fost construita de Adam şi reconstruită mai târziu de către profetul Ibrahim şi fiul său Ismail. 3.

Salah – Rugăciunea. Musulmanii se roagă de 5 ori pe zi, de

fiecare dată în direcţia spre care se află cetatea sfântă Mecca. Înainte de a se ruga, musulmanul trebuie să fie curat pe haine şi corp. Religia lor interzice rugăciunea la Mahomed, alţi profeţi sau îngeri. Musulmanul se roagă doar la Dumnezeu. În afară de cele 5 rugăciuni obligatorii musulmanul poate să facă şi alte rugăciuni opţionale. 4.

Postul din luna Ramadan. În cea de-a noua lună a

calendarului islamic se comemorează momentul în care profetul Mahomed a primit revelaţia de la Dumnezeu. Timp de 30 de zile musulmanii adulţi trebuie să postească din zori până la apusul soarelui. Asta înseamnă abstinenţă de la mâncare, băutură, fumat şi relaţii conjugale în timpul orelor de post. Călătorii, femeile gravide, femeile care alăptează şi bolnavii pot amâna postul, urmând să-l ţină ulterior. 5.

Zakat - Dania rituală sau taxa religioasă. În limba arabă

cuvântul zakat înseamnă purificare, curăţire. Fiecare om trebuie să

40

dea obligatoriu la săraci 2,5 % din valoarea veniturilor sale. Cel care dă banii nu are voie să se aştepte la ceva în schimbul daniei. Războiul sfânt în conştiinţa musulmană Jihadul constituie o parte integrantă a concepţiei de apărare a islamului. Înţelesul primar, iniţial al cuvântului jihad este: a se strădui din toate puterile, a se lupta. Se spune că face jihad despre cineva care depune eforturi fizice şi intelectuale majore sau despre cineva care îşi donează toată avuţia sa în numele lui Allah. Dar în realitate acest cuvânt se foloseşte doar pentru a exprima lupta dusă pentru numele lui Allah şi împotriva duşmanilor islamului care recurg la forţă. Fiecare musulman are îndatorirea de a accepta, în orice clipă, sacrificiul suprem în numele lui Allah şi în apărarea islamului. O comunitate se consideră eliberată de această îndatorire doar prin participare la jihad a unei părţi din musulmanii aparţinând comunităţii respective. În caz contrar, adică în cazul în care nimeni din comunitatea respectivă nu participă la jihad, vina aparţine întregii comunităţi. Dacă o ţară islamică este victima agresiunii din partea unei puteri neislamice, atunci toţi cetăţenii, fără excepţie, ai ţării respective au datoria să participe la jihad. În caz că ţara islamică, victimă a agresiunii nu deţine suficientă forţă pentru 41

a respinge agresiunea, atunci datoria sfântă a ţărilor musulmane vecine este de a sări în ajutorul acestui stat. Şi dacă nici în această situaţie duşmanul nu a fost respins, atunci musulmanii din întreaga lume trebuie să se mobilizeze împotriva agresorului. Războiul sfânt (Jihadul) era considerat o condiţie sau obligaţie, a credinţei iar musulmanii de la începutul existenţei islamului au crezut că era de datoria lor sacră de a ucide pe cei care nu adoptau singura credinţă ,,adevarată”. Islamismul contemporan este mult mai moderat, deşi mulţi doresc restaurarea

Jihad-ului

ca

fiind

unul

din

elementele

fundamentale ale credinţei islamice. Situaţia politică a Orientului Îndepărtat, Apropiat şi Mijlociu demonstreză că Jihad-ul nu este, din păcate, doar ficţiune religioasă. Întreaga lume resimte profund răbufnirile acestui fel de ,,război sfânt”, care a şocat atât de mult lumea noastră prin violenţă şi iraţionalul manifestărilor lui. Fondatorul său, Mahomed, a decretat războiul sfânt pentru răspândirea credinţei în Allah şi în profetul său, încă de pe vremea când era la Medina. Arabii, entuziasmaţi de spiritul noii religii, o răspândeau cu sabia în Siria, Persia, Egipt, nordul Africii, Spania şi chiar în sudul Franţei, de n-ar fi fost victoria lui Carol cel Mare, care să înfrângă avântul acestor năvalitori. În răsărit, ajutat şi de prielnice împrejurări politice, islamul se extinde în Asia 42

(numai în India sunt peste 60.000.000 de mahomedani) şi în Europa orientală, distrugând Imperiul bizantin. În Coran cuvântul Jihad se regăseşte la tot pasul: „Nu asculta de cei necredincioşi, ci te luptă împotriva lor.” 15; „Şi luptaţi-vă pentru Dumnezeu cu luptă dreaptă.”16 ; „Şi cel ce se luptă se luptă numai pentru sine. Dumnezeu e prea avut, ca să aibă nevoie de lume.”17; „Iar cei ce s-au luptat pentru noi, pe ei îi vom ocârmui pe drumurile noastre; Dumnezeu este cu cei ce se poartă bine”.18 Şi exemplele ar putea continua. Una dintre organizaţiile teroriste din lume poartă chiar numele războiului sfânt, ,,Jihadul Islamic”, atacată tot mereu de Israel din cauza radicalităţii sale. Organizaţia înţelege religia islamică prin practicarea de antrenamente teroriste în diferite tabere de antrenament pe care le deţine pe tot continentul. Membrii săi au acţiont în atacuri teroriste alături de alte organizaţii precum Hezbollah sau Hamas. Războiul sfânt în conştiinţa musulmană actuală reprezintă atacurile la adresa Statelor Unite şi Israelului. Gruparea îşi are rădăcinile în Frăţia Musulmană şi a apărut prin anii ’70. Obiectivele sale principale sunt răsturnarea guvernului egiptean şi instaurarea unui stat islamic, precum şi lupta împotriva intereselor 15

Coran, Reeditare după ediţia din 1912, Traducere din arabă de Octavian Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997, p. 296. 16 Ibidem, pag. 280. 17 Ibidem, pag. 319. 18 Ibidem, pag. 322.

43

americane şi israelite. Cum era de aşteptat, grupul este specializat în asasinate şi atentate îndreptate în special împotriva oficialilor egipteni; preşedintele Egiptului Anwar Sadat a fost asasinat în 1981 de Jihadul Islamic pentru că a semnat pacea cu Israelul; a existat o tentativă de asasinat a ministrului de interne egiptean, Hassan al-Alfi în 1993 şi a primului ministru Atef Sedki în noiembrie acelaşi an; în1995 au revendicat atentatul de la Ambasada Egiptului de la Islamabad. În prezent liderul lor este Ayman al-Zawahiri, grupul făcând parte începând cu 1998 din Al-Qaeda. Servicile de securitate americane şi Mossad-ul israelian abia mai fac faţă acţiunilor teroriste ale Jihadului şi toţi şefii mari ai grupării se află pe listele serviciilor, la capitolul ,,most wanted”. O dată cu înfrăţirea cu Al-Qaeda, scopul declarat al acestora a devenit pe lângă unirea musulmanilor în lupta împotriva SUA şi a Israelului, şi răsturnarea tuturor regimurilor considerate neislamice şi eliminarea celor care nu sunt musulmani din ţările islamice. Se urmăreşte înfiinţarea unui califat pan-islamic în toată lumea. Membrii celor două grupări cred cu înverşunare că este de datoria tuturor musulmanilor să ucidă cetăţeni ai SUA, civili şi militari deopotrivă, ca şi pe aliaţii lor din toată lumea. Câţiva din membrii Jihadului s-au aflat şi în spatele celui mai sângeros şi mai mediatizat atac terorist din istorie: 11 44

septembrie 2001, când teroriştii au deturnat patru avioane, cu două dintre ele lovind World Trade Center din New York, cu unul Pentagonul, iar al patrulea prăbuşindu-se în Pennsylvania (2.978 de morţi). Alte atacuri revendicate: august 1998 exploziile de la ambasadele SUA din Nairobi şi Dar el-Salam (301 morţi);

noiembrie 2002 - explozie la un hotel din

Mombasa (15 morţi); octombrie 2002 - au sprijinit explozia de la un club din Bali (200 morţi); 12 mai 2003 – atacuri cu bombă la Riad (30 de morţi); 16 mai 2003 - au sprijinit atacurile cu bombă din Casablanca (933 de morţi); 15-20 noiembrie 2003 – au participat la atacurile cu bombă împotriva a două sinagogi, a consulatului Britanic şi a unei bănci din Istanbul (61 de morţi); 2004 – cel puţin 11 atacuri (60 de morţi). Astăzi, pe tot globul terorismul religios a devenit mai important decât orice tip de ameninţare (politică, geografică, energetică, naţională, climatică) la adresa securităţii locale, regionale, naţionale sau internaţionale. Dacă până nu demult terorismul era socotit drept forma cea mai violentă a luptei politice, azi înţelesurile cuvântului s-au amestecat; mai important decât politica în această ecuaţie a devenit fanatismul religios. Statutul femeilor în islam 45

Bărbatul şi femeia sunt egali în islam, dar ei au fost creaţi diferiţi şi au roluri diferite. Femeia nu este nici pe departe lipsită de drepturi - spun ei! Ea are dreptul de a-şi alege singură soţul, să aibă şi să moştenească avere, să divorţeze în anumite condiţii (când bărbatul nu îşi îndeplineşte îndatoriile de soţ, nu o poate întreţine sau o maltratează). Ea nu este supusă bărbatului ci doar lui Allah şi are dreptul să-l înfrunte pe soţul sau tatăl său dacă i se cere să meargă împotriva poruncilor lui Allah. Coranul stabileşte reguli cu privire la felul în care trebuie să se îmbrace o femeie, dar acestea au fost interpretate în diferite culturi cu diferită stricteţe. Voalul pe care femeile trebuie să îl poarte în public îşi are originea în Biblie, unde este menţionat ca obligatoriu de către apostolul Pavel (aţi văzut vreodată o calugariţă creştină cu capul descoperit?). Din fericire, pentru femeile din Turcia, aici este chiar interzisă purtarea voalului în şcolile statului, după ce în urmă cu câţiva ani s-a declanşat un scandal pe plan continental în legătură cu acesta. Şi tot în Turcia obiceiul bărbatului de a avea până la patru soţii a început să nu mai prea fie practicat; turcoaicele nu mai sunt de acord cu versetul Coranului care îi dă soţului acest drept. Veşmântul islamic sau ,,higeabul” trebuie să îndeplinească nişte condiţii: să fie lung şi să acopere tot corpul cu excepţia mâinilor, să nu fie mulat pe corp şi să nu aibă culori 46

atrăgătoare, să nu se asemene cu îmbrăcămintea bărbătească sau să nu fie transparent (figura 4). De asemenea, islamul stabileşte reguli cu privire la cum trebuie să se îmbrace bărbaţii (spre exemplu, genunchii trebuie să fie acoperiţi - în Iran este ilegal sa porti pantaloni scurţi). Şi în creştinism există unele interdicţii vestimentare, însă nu se prea ţine cont de ele19. În timpul vieţii profetului, războiul continuu a lăsat un număr mare de femei văduve care nu mai puteau să se întreţină şi să îşi crească pruncii. Considerând că este mai bine ca un bărbat să aibă mai multe neveste, decât o femeie să traiască singură şi să nu aibă posibilitatea de a se întreţine, Coranul permite poligamia. Un bărbat nu trebuie însă să aibă mai mult de patru neveste şi trebuie să fie capabil de a fi drept şi just faţă de fiecare dintre ele. O femeie care va deveni a doua soţie poate refuza să ia în căsătorie un bărbat pe motivul că acesta are deja o soţie. Poligamia nu este încurajată cu excepţia situaţiilor de mai sus, iar în zilele de astăzi este foarte rar practicată şi interzisă prin lege în majoritatea ţărilor islamice. O femeie are dreptul de a-şi dezvolta talentele şi de a lucra în limitele islamului. Islamul permite unei femei măritate nonmusulmane să îşi păstreze propria religie, iar soţul nu se poate amesteca în această libertate. Acest lucru este aplicabil 19

Biblie, Corintineni 11:14: ,,necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung"

47

femeilor creştine şi evreice căsătorite cu soţi musulmani. Ei i se cere să-şi menţină tot timpul castitatea. Nu trebuie să aibă relaţii extra-maritale. Statutul femeii în diferite civilizaţii trecute era de multe ori mai rău decât în islamul de astăzi; musulmanii consideră că rasa feminină se bucură de libertăţi extraordinare comparativ cu secolele trecute. Spre exemplu, în timpul civilizaţiei romane femeia era privită ca un sclav. Grecii o considerau un bun care se putea cumpăra şi vinde, ca pe un animal. Primii creştini le vedeau pe femei drept nişte ademenitoare, răspunzătoare de primul păcat, căderea lui Adam. În India, hinduşii, până nu demult ziceau despre femeie că ar fi mai rea ca moartea, molimile, şerpii sau chiar iadul. Viaţa unei soţii se sfârşea cu viaţa soţului ei, iar biata văduvă trebuia să sară în flăcările rugului funerar al celui care i-a fost soţ. În statul arab preislamic, femeia era considerată o cauză de durere şi nefericire, iar fetiţele erau uneori îngropate de vii după naştere, dacă tatăl nu dorea să le ţină. În Franţa secolului al V-lea, a rămas celebră adunarea care s-a ţinut pentru a stabili dacă femeia poate fi sau nu tratată ca o fiinţă umană! Henri VlIl-lea în Anglia le-a interzis femeilor citirea bibliei, iar în Evul mediu Biserica Catolică le-a tratat pe femei ca pe nişte cetaţeni inferiori. Mai târziu, în universităţile din Cambridge şi Oxford, studenţii şi studentele nu au avut drepturi egale până în 1964. 48

Judecând după modul în care erau tratate femeile în diferite perioade ale timpului, aproape că ajungem şi noi la concluzia că religia musulmană le acordă şi prea multe drepturi, încă de acum 1400 de ani! În realitate, cu excepţia unor triburi de prin pădurile Africii, statutul actual al femeii în islam este premiant la capitolul care prevede cele mai multe interdicţii. Nicioadată în istoria religiei respective, femeia nu a avut acelaşi drepturi cu bărbatul! În secolul XXI, musulmanecele din Olanda, spre exemplu, cu greu au voie să intre în clădirile universităţilor, ca de altfel, în orice sală în care se ţin cursuri, în cinematografe sau alte locuri aglomerate. Nu au dreptul să poarte pantaloni, spre a nu se asemăna cu bărbaţii, pentru că un verset din Coran spune că o femeie îmbrăcată nu trebuie să arate ca un bărbat şi că Profetul condamnă bărbaţii care imită femeile sau femeile care imită bărbaţii. De asemenea, nu au voie să conducă maşina sau să călătorească singure şi nu pot da mâna cu niciun bărbat străin. Toate aceste interdicţii sunt specificate într-o carte publicată în 2007 în Olanda, a cărei autoare este Jeanette Ploeger şi dedicată femeilor musulmane din Ţara Lalelelor. Reîntorcându-ne în ţările muslumane (Iran, Palestina, Afganistan, Yemen, Arabia Saudită, Pakistan, Indonesia, Kuwait, Oman, Qatar, Somalia, Sudan, Sierra Leone, Syria, Emiratele Arabe Unite, Bengali sau Bahrain), trebuie spus că 49

aici şi legile privind violul sunt foarte diferite, bineînţeles cu variaţii la fiecare ţară în parte. Aproape în toate aceste state, pentru a reclama un viol comis de un bărbat trebuie adus un martor, altfel autorităţile judecătoreşti nu iau în calcul cazul. Aici nu se întâlneşte noţiunea de ,,corupere de minori”, pentru că vârsta la care copiii pot face sex consensual este în general de 9 ani. Doar bărbaţii care violează minorii mai mici de 9 ani pot fi daţi în judecată. În urma statisticilor s-a dovedit că ţara cu cel mai mare număr de violuri înregistrate este Iranul, dar şi aici trebuie prezentat un martor la tribunal, care să susţină că a văzut cum fata sau băiatul în cauză a fost violat. Au existat cazuri când fetiţele minore (cu şi mai puţine drepturi decât băieţii) au fost condamnate de autorităţi chiar cu pedeapsa supremă numai pentru că au raportat un viol, al căror victimă au fost. Pentru că legile religiei lor sunt mult mai lejere, cei cu o predispoziţie avansată spre violuri în toată lumea rămân tot musulmanii. Astfel, în anul 2004, în Norvegia guvernul norvegian a dat publicităţii un raport din care reieşea că 80% din infracţiunile de viol aparţineau emigranţilor musulmani. Victimele aveau vârste cuprinse între 6 şi 16 ani. Aproape acelaşi procent s-a întâlnit în Suedia, în 2004: 78% din violuri aveau drept autori emigranţii musulmani din comunitate. Majoritatea victimelor aveau sub 14 ani. În acelaşi timp, în Franţa 74% din victimele violurilor au fost atacate de bărbaţi 50

musulmani. Cazuri asemănătoare s-au întâlnit în Danemarca, Marea Britanie şi Statele Unite. În SUA, potrivit FBI-ului 49% din violuri aparţineau unor persoane care se declarau musulmane, iar cel mai mare procent de acest gen s-a semnalat în Australia, de 91%. În islam, vârsta la care se poate căsători femeia este de 9 ani.

În

1979

Ayatolahul

Khomeini20(un

dictator

fundamentalist) a decretat această vârstă drept limită minimă, după ce el însuşi s-a căsătorit cu o fetiţă de 10 ani atunci când el avea 28 de ani. Khomeini s-a inspirat probabil de la profetul Mohamed. După cum se ştie, consumarea căsătoriei lui Mohamed cu Aisha (una din cele 11 soţii ale sale) a avut loc când el avea 53 de ani iar ea numai 9. Este cunoscut faptul că însuşi fondatorul islamismului, Mohamed a avut mai multe concubine, 11 soţii, inclusiv o fetiţă de 6 ani şi chiar şi soţia fiului lui adoptiv. Două dintre femei au fost luate în căsătorie în aceeaşi zi în care şi-au privit soţii şi taţii ucişi de oamenii lui Mohamed.

20

Ayatolahul Khomeini a preluat puterea la Teheran în 1979 şi în scurt timp a înfiinţat o organizaţie care să răspândească în lume fundamentalismul islamic. A denumit-o Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu). Partidul lui Dumnezeu primeşte anual de la Teheran peste 200 de milioane de dolari, pe care îi încasează pe petrolul vândut în Occident. Azi Hezbollah controlează cel puţin o treime din teritoriul Libanului. Liderul suprem al Iranului, ayatolahul Khomeini a fost primul şi singurul lider şiit, până acum, care a reuşit o vreme să coaguleze şiiţii din Orientul Mijlociu.

51

Ca o scurtă paranteză, pentru a se vedea până unde merge fanatismul unui musulman ,,înrăit’’ putem aminti despre cartea lui Salman Rushdie, ,,Versetele satanice”, care l-a scos din minţi pe Khomeini, pe vremea când era în viaţă. Prin luna decembrie 2007, romanul pentru care Salman Rushdie a fost condamnat la moarte de catre ayatollahul iranian a apărut şi în librăriile de la noi din ţară. Volumul „Versetele satanice“ e publicat de Editura Polirom, în traducerea Danei Crăciun, care a refuzat să semneze cu pseudonim. Asta în contextul în care traducătorul în limba maghiară al volumului (la 16 ani de la apariţia cărţii) a ales să rămână anonim, iar cel japonez a fost înjunghiat. Responsabilul pentru transpunerea în italiană a fost, la rândul său, grav rănit. Editorul norvegian a supravieţuit unei tentative de omucidere în 1993. Nici Rushdie, care a fost mult timp păzit de Scotland Yard, n-a scăpat nevătămat. Motivul pentru care cartea e considerată o insultă la adresa musulmanilor este că Rushdie a inclus în ea repovestirea unei legende conform căreia anumite versete din Coran au fost invenţia Satanei, iar profetul Mahomed le-a exclus mai târziu din text. Ayatollahul Khomeini a început o înverşunată campanie împotriva scriitorului şi se spune că o parte dintre decesele de care am vorbit mai sus nu ar fi străine de numele 52

său. Pe 14 februarie 1989 ayatollahul Ruhholah Khomeini emitea prin intermediul radioului iranian următorul mesaj: ,,Îi informez pe toţi bravii musulmani din lume că autorul cărţii «Versetele Satanice» şi toţi cei care se vor implica în publicarea ei, conştienţi fiind de conţinutul acesteia, sunt condamnaţi la moarte”.21 Ca urmare, Hitoshi Igarashi, traducătorul cărţii în japoneză, este injunghiat mortal, cum am mai spus, iar alţi traducători sunt grav răniţi. Deşi ayatollahul a murit în 1989, cel care l-a urmat, Ali Khamenei, a avut grijă ca previziunile şi ameninţările predecesorului său să devină fapte. Dintre toţi adepţii religiilor recunoscute pe plan mondial, cei mai înverşunaţi se dovedesc a fi musulmanii. Pentru o singură carte editată în defavoarea religiei, au murit în numai zece ani de la apariţia ei 19 oameni şi 160 au fost răniţi, în ţări precum India şi Pakistan. După ce a publicat lucrarea, Rushdie a intrat imediat într-un program de protecţie oferit de guvernul britanic, care a întrerupt pe 7 martie 1989 orice relaţie diplomatică cu Iranul.

Organizaţii fundamentaliste şi modul de finanţare

21

România Liberă, ediţia din 1 ianuarie 2007

53

Când vorbim de fundamentalism islamic avem la dispoziţie câteva zeci de organizaţii teroriste la care să ne gândim, printre care: Hamas (Mişcarea de Rezistenţă Islamică), Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu), care au atacat anul trecut împreună Israelul, pentru prima oară în ultimii 30 de ani; Al-Qaeda; Intifada, Al-Fatah (partidul preşedintelui Mahmoud Abbas), Abu-Nidal, Frontul de Eliberare a Palestinei, Fraţii Musulmani etc. Toate aceastea s-au născut în sânul lumii musulmane şi au declarat război întrgii lumi ne-musulmane. Dintre acestea, pe teritoriul României, cele mai active nuclee teroriste aparţin organizaţiilor: Frontul pentru Eliberarea Palestinei, Fraţii Musulmani, Abu Nidal, Hezbollah, Hamas, Hizb Al Tahrir (Partidul Eliberării Islamice), GIA (Grupul Islamic Armat) şi Lupii Cenuşii. Serviciile de securitate române precizează că, deşi aceste organizaţii deţin un adevărat potenţial virtual de afirmare, ele au fost îndrumate să adopte poziţii rezervate care să nu atragă riposte din partea autorităţilor statului român. Precizările sunt de-a dreptul demne de serviciile secrete române! Grupările fundamentaliste islamice îşi finanţează activităţile cu ajutorul unor reţele de organizaţii caritabile şi umanitare, structuri infracţionale, firme-paravan, sisteme bancare ilegale şi neregulate, tip hawala, dar şi din avuţia personală a unor islamişti militanţi. Un exemplu în acest sens este cetăţeanul 54

saudit Mustafa Ahmad al-Hasnawi, care a trimis fondurile pentru operaţiunile teroriste de la 11 septembrie 2001. Un alt exemplu este Yasin Al-Qadi, om de afaceri şi preşedintele fundaţiei saudite Muwafaq, care a sprijinit numeroase grupări teroriste islamice, printre care Al Qaeda şi Hamas. Potrivit unor mijloace de probă prezentate în instanţă de guvernul american, în 1992, Al-Qadi i-ar fi oferit lui Muhammad Salah, liderului grupării Hamas din Statele Unite ale Americii, 27.000 de dolari şi a ,,împrumutat” o organizaţie-paravan a Hamas din Chicago, Institutul pentru Studierea Coranului, cu suma de 820.000

de

dolari.

Datorită

legăturilor

cu

gruparea

fundamentalistă islamică Hamas, guvernul american a îngheţat fondurile lui Muhammad Salah şi ale Institutului pentru Studierea Coranului. Conform acestui algoritm, guvernul american susţine că fundaţia Muwafaq este o organizaţieparavan, prin care cetăţenii saudiţi înstăriţi trimit milioane de dolari organizaţiei Al Qaeda. Finanţarea saudită în scopul exportării versiunii wahhabite (care a pătruns şi pe teritoriul ţării noastre) a religiei islamice, în ultimele trei decenii, a avut efectul, intenţionat sau nu, de a promova atentatelor

fundamentalismul teroriste,

în

islamic, întreaga

chiar

sub

forma

lume

musulmană.

Wahhabismul reprezintă interpretarea oficială a religiei islamice în Arabia Saudită încă de la fondarea monarhiei 55

saudite, însă începând cu anii 1960 finanţarea la scală mare a exportului acestei religii a devenit un element central al politicii externe saudite. Astfel, în anul 1962, a fost fondată Liga Mondială a Musulmanilor în vederea promovăriii versiunii saudite a Islamului la scală internaţională. De asemenea, a produs o asociere între wahhabiţi şi salafiţi. Consiliul fondator al organizaţiei cuprindea şi personalităţi salafite marcante, cum ar fi Sa’id Ramadan, ginerele lu Hassan al-Banna, fondatorul grupării fundamentalist islamice Fraţii Musulmani şi Maulana Abu A’la Mawdudi, fondatorul grupării Jama’at-i Islami din Pakistan. Guvernul saudit s-a folosit de acţiunile de ajutorare a comunităţilor devastate de război pentru a răspândi curentul wahhabit. Aşa-zise organizaţii umanitare saudite au oferit medicamente şi hrană populaţiei sărace şi au construit moschei, şcoli şi adăposturi însă nu numai atât! După conflictele inter-confesionale dintre creştini şi musulmani în Balcani, din anii 1990, organizaţiile umanitare saudite, în afară de reconstrucţia şcolilor, clinicilor şi a adăposturilor umanitare, au contribuit la demolarea a numeroase moschei, biblioteci şi cimitire islamice din perioada otomană, care au supravieţuit violenţelor din Bosnia şi Kosovo, pentru a fi înlocuite de unele

56

de rit wahhabit. S-a vehiculat că Arabia Saudită a cheltuit mai mult de un miliard de dolari pentru a promova wahhabismul. Conform unui raport al Departamentului Trezoreriei al Statelor Unite ale Americii, activitatea teroristă este finanţată în primul rând din strângerea de fonduri, de către organizaţii non-profit constituite în mod legal. Organizaţiile caritabile şi umanitare reprezintă de mult timp o sursă considerabilă a finanţării teroriste, cu sau fără ştirea organizaţiilor sau a donatorilor. Unele organizaţii caritabile nu numai că au finanţat grupări teroriste, dar au şi sprijinit în mod activ operaţiuni teoriste. De exemplu, Mercy International Relief Organization (MIRO), împreună cu alte organizaţii similare, au jucat un rol important în atentatul terorist asupra ambasadei SUA din Kenya, din anul 1998. La procesul ce a avut loc la New York, în care au fost condamnate patru persoane, acuzate de implicare, un fost membru Al-Qaeda a deconspirat câteva nume ale unor organizaţii care sponsorizau această grupare teroristă, inclusiv MIRO. De specificat că organizaţiile de caritate islamice strâng mii de milioane de dolari în fiecare an, atâta timp cât contribuţiile caritabile sunt considerate a fi o datorie musulmană sfântă (unul din cei cinci stâlpi ai credinţei musulmane de care am vorbit anterior), dovedindu-se însă dificil de ţinut sub control de către autorităţi. Fondurile sunt utilizate de regulă atât pentru 57

ajutorarea cauzelor pe care aceste organizaţii le susţin, cât şi pentru susţinerea activităţilor teroriste. Spre exemplu, o organizaţie caritabilă din Chicago, Benevolence International Foundation, a fost acuzată că ar întocmi o listă de orfani pentru a justifica cheltuielile efectuate pentru un anumit terorist rănit, fiind acuzată de spălare de bani în momentul în care nu a declarat 1,4 milioane USD viraţi printr-o bancă elveţiană . După atentatele teroriste din SUA de la 11 septembrie 2001, guvernul Arabiei Saudite a întreprins numeroase acţiuni pentru a combate terorismul şi finanţarea grupărilor teroriste, cum ar fi: • O mai bună supraveghere a organizaţiilor de caritate: Arabia Saudită a adoptat noi legi şi reglementări cu referire la organizaţiile caritabile, pentru ca fondurile colectate de acestea să nu devină o unealtă în mâinile teroriştilor. În prezent, toate activităţile caritabile trebuie auditate, pentru a preveni deturnarea fondurilor. În plus, activităţile caritabile care se extind şi în afara graniţelor Arabiei Saudite trebuie coordonate de către Ministerul Afacerilor Externe. • Noi legi şi reglementări: Arabia Saudită şi-a consolidat cadrul legislativ propriu cu privire la activităţile de spălare a banilor. • Îngheţarea conturilor teroriştilor: În conformitate cu prevederile rezoluţiilor adoptate de Consiliul de Securitate ONU, Arabia Saudită nu numai că a îngheţat conturile bancare 58

ale teroriştilor, dar şi a iniţiat investigaţii ale tranzacţiilor efectuate de persoane suspectate de apartenenţă la gruparea fundamentalist islamică Al-Qaeda. În acest sens, în anul 2002, Arabia Saudită şi Statele Unite, acţionând în comun, au blocat conturile sucursalelor fundaţiei islamice Al-Haramain din Bosnia şi Somalia, acuzate de transfer de fonduri către Al Qaeda. Mai târziu, în luna mai 2003, fundaţia menţionată a anunţat închiderea birourilor sale din Albania, Bosnia, Croaţia, Etiopia, Indonezia, Kenia, Kosovo, Pakistan, şi Tanzania, precum şi numirea unui nou consiliu de administraţie. Şi totuşi, guvernul american consideră că cetăţenii saudiţi înstăriţi rămân o sursă importantă de fonduri pentru teroriştii islamici din întreaga lume, în ciuda eforturilor mediatizate la nivel global de a bloca aceste canale de finanţare. Situaţia finanţării teroriste a devenit atât de amplă încât s-a descoperit în ultimii ani că însuşi Israelul finanţa organizaţii... musulmane, precum gruparea Al-Fatah în detrimentul grupării Hamas. În ianuarie 2006, Al-Fatah a pierdut alegerile câştigate de adversarii din Hamas. Oficialii grupării perdante din Fâşia Gaza au cerut statului israelian să le expedieze mari sume de bani şi armament prin intermediul ţărilor arabe, inclusiv Egipt. Practic, Fatah se pregătea pentru o acţiune militară în Gaza, dar Hamas-ul i-a luat-o inainte. Preşedintele Mahmud Abbas a încercat să slăbească noul guvern Hamas, cu ajutorul 59

Israelului, al Statelor Unite şi al serviciilor secrete din unele state arabe. Au fost expediate mari sume de bani şi cantităţi de armament pentru ,,Preventive Security Service”, condusă de Mohammad Dahlan, un apropiat al preşedintelui Abbas. În cazul de faţă nu e de mirare că Israelul a acceptat să finanţeze o grupare musulmană, atâta timp cât aceasta îi era mai favorabilă decât cealaltă, în speţă Hamas-ul, cu care se luptă pentru Fâşia Gaza. Aceste tranzacţii se efectuau cu cea mai mare atenţie, pentru că în urmă cu patru ani de la acest eveniment, în 2002, serviciul secret israelian, Mossad, a descoperit membrii Hamas înfiltraţi în Mossad. Un alt mare scop pentru care Israelul a finanţat în secret Hamas a fost dorinţa să dezlănţuie un război civil, fratricid, între palestinienii islamişti, Hamas şi Fatah.

3. Budismul Cea mai frumoasă parte a budismului este istoria celui care avea să devină pentru cei 150.000.000 de adepţi ai religiei, marele Buddha. Budiştii cred cu adevărat că stăpânul lor, 60

Buddha, a coborât din cer pentru a salva omenirea. Şi astăzi picturile murale din satul numit Sarnath22 (India) reprezintă sufletul lui Buddha ca trăind în cer, unde el era una cu Dumnezeu de la începutul timpului. Acolo a aşteptat clipa când avea să se descopere oamenilor. Acea zi, după cum cred budiştii, a sosit în anul 583 î.d.Hr. Sufletul lui Buddha, numit Bodhisattva, şi-a părăsit căminul ceresc pentru a primi chip şi fire de om. Este vorba despre naşterea miraculoasă pentru care Dumnezeu a ales-o mai dinainte pe regina Maha Maya, soţia regelui Sudhodanna Gautama din tribul Sakya din Valea Gangelui, în Himalaya. Regina nu putea avea copii şi s-a rugat unui elefant alb, considerat animal divin, să o ajute să aducă pe lume un fiu. După 40 de zile a născut din coapsa dreaptă un băiat pe care l-a botezat Siddartha Gautama. Marele vrăjitor al timpului i-a prezis că Gautama, acest întâi născut, avea să-şi abandoneze dreptul său la tron, dacă vreodată ar face cunoştinţă cu suferinţa din lume. Tradiţia spune că regele Sudhodanna a poruncit astfel oamenilor săi: ,,Să nu îngăduiţi niciodată ca ochii fiului meu să vadă tristeţea sau moartea”. Şi, în împrejurimile palatului, prinţul Gautama văzu doar fericirea curţii tatălui său. În timpul călătoriilor sale spre alte cetăţi, îl preluau curierii, astfel ca niciun chip de tristeţe să nu-i tulbure 22

Satul unde Budha a ţinut prima sa cuvântare în urmă cu 2.500 de ani. În micul sat se află un muzeu conţinând picturi murale cu scene din viaţa lui Gautama Buddha, prinţul devenit cerşetor pentru Dumnezeu

61

calea. Timp de 30 de ani, se bucură de un asemenea fel de pace fabuloasă. Deoarece se săvârşeau minuni în acea perioadă de existenţă ocrotită, picturile din muzeul de la Sarnath le înfăţişează şi pe acestea. Ele arată cu duioşie cum tânărul prinţ a adormit la umbra unui copac şi cum, deşi umbra celorlalţi copaci se muta odată cu soarele, copacul prinţului stătea astfel încât să-l ocrotească mereu pe sfântul copil. Ineditul constă în faptul că la nici şapte zile de existenţă, fiul regelui învăţase să vorbescă, să mănânce şi să meargă. La vârsta de 12 ani el şi-a uimit învăţătorii cu cunoştinţele sale superioare. La 16 ani s-a distins atât de mult la tragerea cu arcul încât a câştigat dreptul de a se căsători cu verişoara lui, Yasodhara, o fecioară care, se spune, s-a născut în aceeaşi zi cu el. Se crede că, totuşi, toate acestea nu sunt legende ci în esenţă – adevăruri. Există sens în spatele miturilor, iar sensul este cunoscut budiştilor, fie că ei se roagă în templul Shwe Dagon acoperit cu aur din Birmania (Burma) sau în stepele în stare de descompunere de-a lungul fluviului Gange. Tenta mitică are o calitate mistică, iar toate acestea contează foarte mult pentru credinciosul budist. Apoi picturile murale arată cum, la vârsta de 30 de ani, prinţul Gautama s-a izbit deodată şi cu toată forţa de realităţile vieţii. Cu toate că drumul a fost pregătit de curieri cu toată grija, în calea prinţului a apărut un bătrân făcându-şi, necăjit, 62

drum de-a lungul căii. Puţin mai departe, un bolnav, gârbovit de boală. Şi, în cele din urmă, în mijlocul ţipetelor jelitorilor, prinţul a văzut un mort purtat spre rugul funerar. Aceste trei scene, se spune, că au fost rânduite de zei pentru a-l familiariza pe prinţul Gautama cu tragedia bătrâneţii, a suferinţei şi a jelirii morţii, de care nici un suflet viu nu este scutit. Drama divino-umană l-a coborât pe Siddharta Gautama în tristeţe adâncă. El nu a mai putut uita niciodată ceea ce văzuse mai înainte, nici nu a mai putut să-şi scoată din minte contrastul pe care l-a observat într-un călugăr senin şi paşnic ce parcurgea gânditor aceeaşi cale a vieţii. Desigur, omul pios îşi găsise răspunsul la enigmele vieţii. Adică, într-adevăr, omul care şi-a lipit inima de Dumnezeu, ca să găsească pacea, după cum spun budiştii. Bântuit de astfel de gânduri, Siddharta a ales. Hotărârea sa finală a fost de aşa natură încât creştinii ar găsi-o greu de înţeles sau de justificat, deoarece prinţul şi-a abandonat copilul, pe Rhula, şi pe soţia lui – pe care o iubea foarte mult – şi a fugit din casa tatălui său într-o noapte, în căutarea lui Dumnezeu. Deşi creştinii ar numi-o părăsire, budiştii se referă la ea reverenţios, numind-o ,,noaptea marii renunţări”. Aici se poate interpune o întrebare oarecum retorică: ,,Era Siddharta Gautama conştient de divinitatea sa în decursul

63

acestor ani?”, la care răspunsul: ,,Oare nu este fiecare om conştient de ea din când în când?” Aceasta este explicaţia pentru credincioşii budişti. Există divinitate în fiecare om. Fiecare om este un Bodhisattva – unul ce poartă în sine esenţa nemuritoare. De aici urmează o altă întrebare sau aflăm o mare lecţie – ,,Nu este viaţa lui Buddha legenda fiecărui om?” În spatele legendei se află adevărul, după cum l-a exprimat Buddha într-una din scrierile sacre: ,,O, discipoli, în casa tatălui meu se află un lac cu flori de nufăr (lotus). Cămara mea era mereu înmiresmat, hainele mele erau făcute din cea mai fină ţesătură. Ori de câte ori ieşeam afară eram adăpostit cu o umbrelă albă. Aveam casă pentru iarnă, casă pentru vară şi casă pentru primăvară, cât ţineau cele patru luni ale sezonului ploilor, femeile întreprindere-mi făceau cântări. O, discipolilor, deşi eram astfel fericit şi bogat, m-am gândit odată: ,,Nebuna mediocritate îmbătrâneşte, omul nu poate evita îmbătrânirea… Nebuna mediocritate se îmbolnăveşte… Nebuna mediocritate moare, iar omul nu poate evita moartea. Şi totuşi el îi dispreţuieşte pe morţi. Şi eu sunt sortit să mor şi nu ştiu cum să evit moartea. Nu este potrivit pentru mine să nu vreau să-i văd pe alţii cum mor, câtă vreme o să mor şi eu într-o bună zi. O, discipoli, când am văzut aşa, toată trufia din viaţa mea m-a părăsit”. 64

După ce a părăsit casa tatălui său, Buddha a fost ispitit grozav. Zeii, deghizaţi în demoni, îi ofereau împărăţiile pământului, doar să li se plece şi să-i slujească. A postit şi s-a rugat (iată similitudinea cu religia creştină). A postit atât de sârguincios încât adeseori cădea în leşin de moarte. Cinci ucenici ai săi, care îl cunoşteau doar ca un căutător ca şi ei, erau convinşi că el este deosebit de sfânt, deoarece îşi mortificase trupul mai mult decât orice fiinţă umană. Dar, întro zi, rătăcitorul Siddharta le-a zis: ,,Înfometându-mă şi chinuindu-mă pe mine însumi nu m-am adus mai aproape de răspunsurile la întrebările mele decât atunci când trăiam în belşug şi plăcere în casa tatălui meu!” Era un strigăt uman, spun călugării budişti. Este strigătul fiecărui om care cercetează cauza suferinţei, care găseşte că orice fericire supremă este însoţită de suferinţă şi încearcă să împace suferinţa cu un Dumnezeu milostiv. Omul este ispitit să se întoarcă la el acasă aşa cum era ispitit şi Siddharta. Omul este părăsit de prieteni, aşa cum era părăsit şi Gautama. Dar mai sunt şi oameni care continuă căutarea, aşa cum a făcut Bodhisattva; iar un astfel de om este în mod inevitabil condus la copacul iluminării (bodhi). Atât de mare era chemarea, nu numai a cuvintelor sale ci şi a logicii şi a vieţii, încât mulţi tineri şi tinere au început să se adune la Sarnath, atraşi de strălucirea lui Buddha. Lumea din 65

jurul oraşului Benares se plângea că Buddha ,,jefuieşte’’ oraşul de propriul tineret. El răspundea zicând că venise să întoarcă inimile oamenilor de la speculaţia aridă spre cunoştinţa adevărului ; că venise să înveţe despre cauza şi remediul suferinţei, să-i înalţe pe oameni deasupra minciunii, să facă deosebire între iluzie şi realitate. El nu vorbea deloc despre Dumnezeu sau despre zei. Nu zicea nimic despre profeţie, cu atât mai puţin despre adorare şi nici măcar despre dumnezeirea sa. Statuile lui Buddha se găsesc astăzi în aproape toate părţile lumii. Unele, de aur, sunt adevărate opere de artă; iar în faţa multora dintre aceste chipuri se prosternează credincioşii. Mai sunt şi moaşte legate de numele lui Buddha şi sanctuare care le adăpostesc. Chiar şi dintele lui Buddha este venerat şi socotit sacrosanct. Cronicile declară însă că Buddha s-ar fi pronunţat aşa la Sarnath: ,,Dacă încercaţi să mă vedeţi prin chipul meu, sau dacă vreţi să mă auziţi prin glasul meu, niciodată nu veţi ajunge la mine”. Concepte fundamentale în budism Adepţii lui Buddha au adunat afirmaţiile sale, învăţăturile sale ca şi filosofia lui, în cărţi sacre numite Pitaka. Cuvântul în sanscrită ,,pitaka” înseamnă ,,coşuri”. Denumirea se dă îndeosebi recipientelor în care arheologii păstrează reverenţios 66

descoperirile lor de-a lungul perioadelor de cercetare şi de cernut după tainele vieţii omului pe pământ. Canonul sacru al budismului conţine trei ,,coşuri” numite Tipitaka sau Tripitaka. Acestea i-au îndemnat pe adepţii lui Buddha să facă bine şi lea oferit o regulă de aur, care zice: ,,Nu răni pe alţii cu ceea ce te doare pe tine”. De asemenea, ele vorbesc de zece porunci, în care se spune: 1. Să nu ucizi! 2. Să nu furi! 3. Să nu comiţi adulter! 4. Să nu înşeli! 5. Să nu blestemi! 6. Să nu minţi! 7. Să nu vorbeşti vorbe deşarte! 8. Să nu râvneşti! 9. Să nu insulţi, nici să nu linguşeşti! 10. Să fii liber de mânie şi răzbunare! Deşi s-au ivit secte înăuntrul confesiunilor budiste de la un capăt al lamaismului din Tibet şi până la celălalt capăt al budismului Hinayana (Theravada) din Asia şi Ceylon, şi al budismului Mahayana din China, nu aceasta a fost dorinţa lui Buddha. Există o Şcoală mistică a budismului, Tendai, o Şcoală mistică Singon, renumita Şcoală a Ţării Pure (Pure Land), Şcoala Zen şi multe altele. Deoarece a afirmat că 67

Dumnezeu nu poate fi mărginit, deschis, definit sau explicat, mulţi au zis că Buddha a fost ateu. El a zis doar că Dumnezeu există şi că divinul este suma şi substanţa Fiinţei Sale. Buddha nu a negat existenta lui Dumnezeu; el susţinea că existenţa lui Dumnezeu este mai presus de înţelegere, mai presus de orice definiţie şi dincolo de orice înţelegere a lui Dumnezeu însuşi. Dumnezeu nu ştie ce este El, deoarece El nu este un ce. El nu ştie cine este el, deoarece el nu este un cine. El este mai presus de dorinţă, de poftă, de vrere şi mai presus decât astfel de iluzii ca vârsta, suferinţa sau moartea. Iar când omul a dobândit o astfel de stare şi când este mai presus de existenţă şi inexistenţă, se pierde în Dumnezeu. El este nirvana23. Spre deosebire de hinduism, legea lui Buddha trece dincolo de conceptul de caste. La fel cu creştinismul, budismul nu se uită la faţa omului. Conducătorul spiritual Dalai Lama Actualul Dalai Lama (figura 5) se află la a pasiprezecea reîncarnare. Numele lui adevărat este Tenzin Gyatso şi a fost ales ca fiind reîncarnarea celui de al treisprezecelea Dalai Lama când era mic copil, în urma unor ritualuri aproape demonice. Dalai Lama a ales să revină pe pământ din compasiunea pe care o are pentru întreaga omenire. El doreşte 23

Ananda K. Coomaraswamy, ,,Hinduism şi budism”, Iaşi, Editura Timpul, 1997

68

ca toţi oamenii să atingă Nirvana. Dalai Lama este denumirea generică pentru cel mai important dintre liderii spirituali ai budismului tibetan şi principalul conducător politic al regimului teocrat tibetan între secolul al XVII-lea şi anul 1959 (când controlul asupra Tibetului a fost preluat de către China). Dalai Lama nu şi-a exercitat însă niciodată autoritatea în întreaga regiune a Tibetului, ci numai într-o bună parte a acestuia şi în special, în capitala Lhassa. De asemenea, el nu este văzut drept lider spiritual de către sectele budiste din zona Tibetului. Începând cu cel de-al cincilea Dalai Lama şi până la al 14-lea (actualul), Dalai Lama a locuit în capitala Lhassa, iarna în Palatul Potala, iar vara, în reşedinţa Norbulingka. Din 1959, Dalai Lama a fost nevoit să ia drumul exilului, reşedinta sa şi a celor mai importanţi membri ai guvernului tibetan în exil aflându-se în oraşul Dharamsala, din nordul Indiei. Jetsun Jamphel Ngawang Lobsang Yeshe Tenzin Gyatso este, aşadar, cel de-al 14-lea Dalai Lama. S-a născut pe 6 iulie 1935 într-o familie de agricultori, sub numele de Lhamo Dhondrub, într-un sătuc din Taktser (nord-estul Tibetului) şi rebotezat astfel după ce a fost ridicat la rangul de lider spiritual al budiştilor tibetani. El a fost recunoscut ca reîncarnarea celui de-al 13-lea Dalai Lama, Thubten Gyatso, la vârsta de numai doi ani. Totuşi, educaţia sa mănăstirească a început patru ani mai târziu. În 1959, la vârsta de 23 de ani a reuşit să treacă 69

examenul final la Templul Jokhang, din Lhassa, în timpul sărbătorii anuale Monlam (rugăciunea). În acelaşi an, după înfrângerea revoltei iniţiată de tibetani contra Chinei, Dalai Lama s-a văzut nevoit să se refugieze în India. El vorbeşte fluent engleză, fapt care l-a ajutat enorm în obţinerea unei importante susţineri din partea Occidentului în lupta sa pentru autonomia Tibetului. De-a lungul timpului au avut loc tot felul de negocieri în privinţa statutului Tibetului, dar părţile implicate nu au ajuns la nici un fel de înţelegere. Se ştie că unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai lui Dalai Lama este actorul hollywoodian Richard Gere. Dar nu numai acesta a fost impresionat de viaţa lui Dalai Lama, care a devenit sursă de inspiraţie pentru două filme - ,,Kundun" de Martin Scorsese şi ,,Şapte ani în Tibet" de Jean-Jacques Annaud, cu Brad Pitt într-unul din rolurile principale. Pe fondul controverselor religioase, în 2006 Parlamentul European a cerut o clarificare de urgenţă a problemelor de această natură şi a condamnat „contradicţia între libertatea credinţei asigurată constituţional” şi între realitatea curentă în care se suprimă tibetanii, creştinii şi practicanţii Falun Gong. Parlamentul a oferit o atenţie specială abuzurilor din Tibet, declarând că este „profund îngrijorat” de către campania de „educare patriotică” a Partidului Comunist. Campania implică

70

forţarea preoţilor şi călugărilor tibetani să-şi denunţe liderul spiritual, Dalai Lama, altfel sunt arestaţi24. Câteva luni mai tîrziu, chinezii neţinînd cont de mustrarea Parlamentului European, încearcă o altă metodă de a îngropa definitiv influenţa lui Dalai Lama în Tibet, considerată cea mai rebelă provincie a Chinei. Planul chinez presupune investirea în Tibet a fabuloasei sume de 100 miliarde de yuani, adică aproximativ 10 miliarde de euro. Aceştia vor fi destinaţi realizării a peste 180 de lucrări de infrastructură, al căror termen-limită este anul 2010. Un prim proiect priveşte actuala cale ferată care leagă oraşul Lhassa, capitala Tibetului, de restul Chinei: aceasta va fi prelungită până la oraşul Xigaze, al doilea ca importanţă. O altă serie de proiecte vizează aducerea curentului electric, a apei potabile şi a liniilor de telefonie fixă în zonele cele mai importante ale regiunii. Localnicii sunt astfel ademeniţi cu apă şi electricitate. Într-adevăr, cea mai mare parte a populaţiei din Tibet se ocupă cu creşterea oilor, practicând o formă tradiţională de transhumanţă. Acest fapt face ca localnicii să ,,scape” influenţei venite din partea guvernului chinez şi să-i acorde cel mai mare credit moral lui Dalai Lama, cel

24

Leeshai Lemish, Corespondent Epoch Times, pe Relaţii Chineze, 9 septembrie, 2006, publicat luni, 2 Octombrie, 2006

71

considerat zeul-rege al Tibetului, plecat în exil după o revoltă anti-chineză eşuată în 1959. Televizorul şi telefonul introduse în Tibet ar face ca localnicii să poată urmări emisiunile televiziunii centrale chineze şi să aibă acces la universul telecomunicaţiilor. Într-o manieră indirectă, electricitatea şi telefoanele ar urma să îmbunătăţească viaţa tibetanilor care, cel puţin teoretic, ar trebui să fie convinşi de bunele intenţii ale regimului de la Beijing. Pe de altă parte, tibetanii din exil au acuzat mereu China că foloseşte pârghia economică pentru a se infiltra în Tibet şi a-i distruge acestuia cultura şi valorile tradiţionale. Analiştii politici consideră că ideea de a învinge influenţa spirituală a lui Dalai Lama cu sume considerabile este sortită eşecului. Dar China îşi urmăreşte cu tenacitate strategia planificată în amănunţime. În plus, autorităţile chineze au anunţat că vor să aibă un cuvânt hotărâtor în alegerea viitorului Dalai, dat fiind faptul că actualul are probleme mari de sănătate. Întrucât tibetanii nu vor recunoaşte niciodată un Dalai Lama ales de chinezi, va izbucni o dispută religioasă, pe care China speră să o câştige cu ajutorul banilor25. Pe de altă parte, Tibetul vrea autonomie faţă de China, după cum a precizat chiar

liderul

internaţională, 25

spiritual

la

o

desfăşurată

la

Adevărul, 29 martie 2007, nr. 5199

72

conferinţă Hiroshima.

despre

pacea

Câştigătorul

premiului Nobel pentru Pace a propus o politică de mijloc, pentru ca Tibetul să devină autonom faţă de China. Totuşi, oficialii chinezi şi exilaţii tibetani au avut puţine contacte şi nu s-au făcut decît extrem de mici compromisuri. China, care a ocupat Tibetul din 1950, îl consideră pe Dalai Lama un separatist. Pentru a mai atenua din diferenţele de opinii cu autorităţile de la Beijing, acesta a mai declarat că în timpul preşedintelui Hu Jintao a fost mai multă democraţie în China, chiar dacă drepturile omului sunt în continuare ameninţate26. P. I. David consideră că lamaismul a devenit deja o sectă, pentru faptul că are o doctrină sincretistă în care se găsesc percepte de morală creştină, fie de la Hrisos, fie de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii: rugăciunea minţii, meditaţia-isihia, facerea de bine. În ultima vreme, se pare, că mulţi adepţi ai lamaismului din Europa, SUA, Canada activează în secta ,,Falungong’’27. 4. Hinduismul Este religia zeităţii multiple, ţara de apariţie a cultului fiind India. Este religia a 320.000.000 de oameni care cred nu numai

26

Telegraf, 3 noiembrie 2006 P. I. David, ,,Invazia Sectelor” vol II, editura Europolis, Constanţa, 1999, pag. 273 27

73

că vor trăi din nou după moarte, dar sunt convinşi că au trăit deja alte vieţi. Hinduistul crede că totul poate fi redus la simplu, dacă se ţin minte trei adevăruri fundamentale. Primul adevăr este legea identităţii, putând fi exprimată prin vechea şi adeseori repetata expresie sanscrită: ,,Tat tvam asi” ceea ce ar însemna: ,,Aşa eşti Tu”, sau ,,Dumnezeu şi cu mine una suntem”, sau ,,Cel ce este dincolo, dincolo de persoană, acela sunt Eu”. În hinduism, sufletul este veşnic într-un sens greu de sesizat de mintea creştină. Faptul că el supravieţuieşte trupului nu este o taină şi nici minune, căci el a existat deja mai înainte ca trupul să fi luat fiinţă. ,,N-am lipsit de a fi nicicând” (Never have I not been), zice zeul Krişna către un ucenic. Sufletul, potrivit hinduismului, este atman sau unicul adevărat. Restul nu este decât iluzie sau maya. Doar sufletul este real. Un mistic creştin apusean, Mister Eckhart, profund impresionat de hinduism, explica legea identităţii, spunând că ochiul cu care noi îl vedem pe Dumnezeu este acelaşi ochi cu care ne vede El pe noi. Orice practică religioasă a adevăratului hinduist se îndreaptă spre înţelegerea propriei unicităţi cu Dumnezeu. A te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu. A trăi ca şi cum adevăratul ,,eu” este etern

şi indestructibil

înseamnă să trăieşti în Dumnezeu. A descoperi că totul în afara acestei realităţi este maya înseamnă să-L descoperi pe 74

Dumnezeu. A surprinde sensul deplin al unicităţii înseamnă a înţelege esenţa hinduismului. Această supoziţie a hinduistului trece dincolo de obişnuita credinţă creştină că vieţile noastre constituie o reflectare a vieţii lui Dumnezeu sau că noi suntem fiii şi fiicele lui Dumnezeu şi că Dumnezeu trăieşte în noi. Dar există şi un al doilea adevăr, numit karma. În Occident, karma, în mod liber, este tradus ca destin sau soartă. Spunem că în karma avem de a face cu ,,frâne bune” sau ,,frâne rele”, ori cu lucruri care doar par că se întâmplă. După hinduist însă, karma este lege. Omul este ceea ce este, în ce priveşte norocul şi locul său în viaţă, datorită karmei sale. Karma determină consecinţele faptelor fiecăruia. Ea nu poate fi stăpânită, schimbată sau distrusă. Strict vorbind, karma nu este nici bună nici rea. Ea există; şi atât. Hinduiştii cred despre karma că este miezul principiului din Biblia creştină, care zice: ,,Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit, căci orice va semăna omul aceea va şi culege”28. Cu cinci milenii înainte de a se scrie aceste cuvinte, scripturile sacre hinduiste deja spuseseră că omul devine bun prin faptele lui bune şi devine rău prin faptele lui rele. Totuşi, după înţelesul hinduistului, karma nu se poate aplica doar vieţii prezente şi vieţii viitoare după cum am crede noi, creştinii. Karma, în hinduism, are o încredere doctrinară 28

Biblie, Gălăţeni 6:7

75

inseparabilă numită reîncarnare. Reîncarnarea este al treilea mare adevăr la hinduişti. Înseamnă ,,repetare a vieţii”. Ea înseamnă că sufletul omului - atman sau esenţa vieţii - se manifestă într-un cerc de veşnice naşteri şi renaşteri: omul poate fi câine, pisică, poate fi din nou om, adică un întreg cerc de reîncarnări. Dacă un om moare, va trăi el din nou? Hinduistul răspunde: ,,Da, cu siguranţă! El va trăi din nou pe acest pământ, ca să-şi împlinească destinul, scopul şi să culeagă răsplata faptelor sale de mai înainte”. Reîncarnarea dă răspuns multor întrebări din viaţa hinduistului. Ea explică diversitatea persoanelor pe care le aflăm în lume, prăpastia izbitoare dintre cei înţelepţi şi cei neînţelepţi. Ea explică toate aceste inegalităţi aparente, oferă o soluţie pentru enigma inexplicabilă a faptului că un om moare de tânăr, că altul moare la vremea bătrâneţii. Ea explică fenomenul geniului şi al deja-vu-ului. Şi mai mult decât atât, doctrina despre reîncarnare pregăteşte hinduistul pentru o unire finală cu Dumnezeu, într-o stare de fericire veşnică. Căci această unire este scopul şi ţinta vieţii, însă prin treceri succesive sufletul omului are şansa, în cele din urmă, să se unească laolată cu sufletul lui Dumnezeu. Oricine călătoreşte prin India va fi şocat de multitudinea zeităţilor hinduiste. Literalmente, sunt mii de zeităţi. Există zeităţi şi zeităţi, familii de zeităţi, şi soţii, şi copii de zei. Iată-l 76

pe Krişna, întruparea sau încarnarea lui Vişnu. Şi iată-l pe Indra, zeul tăriei cerului, pe Varuna, zeul atotvăzător, pe Agni – divinitatea focului, pe Soma, personificarea sucului plantei soma. Hinduismul îl cinsteşte pe Ganeşa, zeul elefant şi pe Hanuman, zeul maimuţă. O iubeşte şi o respectă pe Sarasvatizeiţa învăţăturii şi pe Lakşmi, zeiţa bogăţiei şi pe Parvati, soţia zeului Şiva. Hinduismul are nenumăraţi zei şi zeiţe. Dar când privim hinduismul din punct de vedere al hinduistului, toţi zeii sunt doar reprezentări ale unicului Dumnezeu adevărat. Hinduismul insistă că Dumnezeu este unul; deşi în multitudine. El este unul în acelaşi mod în care umanitatea este una. Cine este acest singur Dumnezeu? Hinduismul zice că este Brahman. Iar dacă ceri unui hinduist să-l descrie pe Brahman, ţi se va spune: ,,Brahman este sufletul lumii. El este conştiinţa cosmică. El este Nemuritorul Atman, suflarea de viaţă, Absolutul, Principiul Iubirii şi al Legii”. Şi nouă, creştinilor, ne vine greu să-L descriem pe Dumnezeu. De asemenea, noi îi atribuim multe nume şi identităţi, îl numim Yahve, Domnul, Tatăl atotţiitorul (atotştiutorul), Dumnezeul Dumnezeilor, împăratul împăraţilor etc. Poţi crede într-un zeu sau în zece mii de zei şi să fii (rămâi) hinduist. Poţi fi agnostic şi să fii hinduist; şi, într-un cuvânt, poţi fi ateu şi să fii hinduist, deoarece hinduismul este tot atât de mult cultură şi filosofie pe cât este religie. Asta e o diferenţă majoră între hinduism şi 77

celelalte patru religii recunoscute pe plan mondial. Dar nu poţi fi hinduist fără a reflecta continuu asupra veşnicelor întrebări: Cine sunt eu? De ce sunt aici? Încotro mă îndrept? Şi nu poţi fi hinduist adevărat fără să-ţi reaminteşti: ,,Tat tvam asi” – ,,Dincolo de persoană, eu sunt El”. Întreabă-l pe un hinduist unde şi când a început religia lui, pe care el o numeşte dharma, şi îţi va spune: ,,există dintotdeauna”. În concluzie, Hinduismul este o religie politeistă, cu aproximativ 330 milioane de zei, adepţii ei adoră succesiv un zeu fără respingerea celorlalţi. În creştinism, există un singur Dumnezeu: ,,Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine’’29. Ca şi celelalte religii, nici hinduismul nu duce lipsă de secte, dar cele mai importante tendiţe actuale după care se clasifică sutele de secte sunt în număr de trei: 1.

Vaishnavism - în legătură directă cu marele zeu Vishnu,

considerat forma supremă de divinitate; 2.

Shaivism - Marele zeu Shiva;

3.

Shakatism - în legătură cu Shakati, aspectul feminin al lui

Shiva. Diferit de iubitorul si păstrătorul Vishnu, Shiva apare ca fiind terifiantă, distrugătoare şi îşi împinge supuşii spre a respinge societatea normală şi a urma calea misticului singuratic care caută să se elibereze de lume prin asceză. În 29

Biblie, Exod 20:3-5

78

hinduism nu există termenul de erezie şi asta deoarece se oferă o libertate mare. Fiecare individ este liber să caute calea sa dupa cum consideră el de cuviinţă, evident în concordanţă cu legea Karmei şi Dharma lui. Ceremoniile religioase sunt însă destul de şocante, ca de exemplu auto-biciuirea până la sânge; se spune că cel care face asta este profund motivat de faptul că durerea îi eliberează Karma, purificându-l de păcate. De bună voie şi silit numai de propria-i conştiinţă, individul hindus atentează la securitatea personală. Nimeni nu îl poate opri, nicio rezoluţie ONU nu poate să intervină în modul de practicare a religiei pe care şi-a ales-o sau a dobândit-o din familie. O altă caracteristică surprinzătoare ar fi venerarea şobolanilor, şerpilor ori diferitelor animale care ni se par probabil scârboase. India, ţara religiei hinduse, este victima atacurilor teroriste de multe decenii. Aceste acţiuni au la bază, în special disputele religioase dintre musulmani şi hinduşi. Periodic se produc atacuri teroriste în diferite locuri din ţară, inclusiv în oraşele mari: Delhi, Mumbai, Bangalore, Hyderabad şi altele. Riscul atacurilor teroriste se menţine relativ ridicat în întreaga ţară, fără a se putea spune că ţinta lor sunt turiştii străini. Autorităţile indiene deţin capacitatea de a preveni şi împiedica astfel de atacuri, dar ele sunt imprevizibile şi se manifestă sub numeroase forme: atacuri cu bombe, răpiri de 79

persoane sau atacuri armate. Cetăţenilor români care călătoresc în India li se recomandă de obicei să urmărească în permanenţă anunţurile şi recomandările făcute de autorităţile indiene şi să acceseze periodic site-ul web al Ministerului român al Afacerilor Externe.

5. Iudaismul Întregul ,,Pământ al Domnului” (Ţara Sfântă) – generos de bogat în tradiţii şi înţelepciune religioasă – este legat, implicit, de iudaism, de religia a circa 12.000.000 de oameni, din care

80

6.000.000 de oameni locuiesc în Statele Unite, iar aproape 2.000.000 de oameni au acum cetăţenie israeliană. Biblia evreilor este împarţită în: Torah (cele cinci cărţi ale lui Moise), Neviim (Proroocii) Ketuvim (Scrierile, Psalmii). În literatura rabinică se întâlneşte des termenul Torah pentru a desemna întreaga Biblie. Torah-ul conţine şi un număr de 613 de porunci, incluzând pe cele 10, care sunt explicate în Talmud. Iudeii cred că, în întregime condiţia omului poate fi îmbunătăţită, cuvântul Torah-ului trebuie ascultat şi urmat şi că Mesia va aduce, într-un final, omenirea într-o stare paradisiacă. Iudaismul promovează ideea de comunitate printre toţi oamenii de credinţă evreiască, apartenenţa la o sinagogă sau templu şi importanţa

vieţii

de

familie.

Tocmai

datorită

acestei

apartenenţe, au luptat evreii până prin 1947 să primească stat şi să nu mai umble dispersaţi prin lume. Când Marea Britanie care avea sub mandat Palestina a hotărât la jumătatea secolului al XX-lea să le creeze evreilor propriul stat (împreună cu Naţiunile Unite), a declanşat seria conflictelor religioase între evrei şi palestinieni. Iudaismul sau mozaismul ocupă tot mai mult rolul de politică decât religie, dacă ne gândim şi numai la evreii care fac lobby la Congresul american. Pentru că evreii deţin puterea 81

banului în SUA, îşi permit să coordoneze propria ţară prin influenţarea deciziilor autorităţilor americane. De fapt, Israelul se conduce de la Washington nu de la Tel Aviv.

Înfiinţarea Israelului, un război anunţat La 14 mai 1948, la Tel Aviv, preşedintele Agenţiei Evreilor proclama formarea statului Israel, luând astfel naştere primul stat evreiesc, după 2000 de ani. În cadrul unei ceremonii desfăşurate la Muzeul de Artă din Tel Aviv, Ben-Gurion a pronunţat cuvintele ,,Prin aceasta proclamăm naşterea unui stat evreiesc în Palestina, care urmează să se numească Israel’’, după care au urmat aplauze şi lacrimi de bucurie din partea mulţimii adunate la muzeu. Ben-Gurion a devenit primul premier al Israelului. La distanţă, se auzea încă zgomotul armelor în luptele care au izbucnit între evrei şi arabi, imediat după ce armata britanică se retrăsese în cursul acelei zile. Chiar începând din 1929, arabii şi evreii au început să se lupte în Palestina, iar Marea Britanie a încercat să limiteze imigrarea evreilor, pentru a-i linişti pe arabi. În urma Holocaustului din Europa, o mulţime de evrei au pătruns ilegal în Palestina, în timpul celui de-al doilea război mondial. Grupările radicale de evrei au folosit terorismul împotriva 82

forţelor britanice din Palestina, despre care credeau că au trădat cauza Sionsimului. În 1945, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite au preluat cauza sionistă. Marea Britanie, care avea sub mandat Palestina încă din 1923 (figura 6), nereuşind să găsească o soluţie practică, a declinat problema Naţiunilor Unite, care, în noiembrie 1947 au votat să împartă Palestina. Evreii urmau să posede peste o jumătate din Palestina, deşi ei reprezentau mai puţin de jumătate din populaţia acesteia. Arabii palestinieni, ajutaţi de voluntari din alte ţări, au luptat împotriva forţelor sioniste, însă la 14 mai 1948, evreii au ajuns să deţină controlul asupra părţii din Palestina care le fusese alocată de Naţiunile Unite şi asupra unei părţi din teritoriul arab. La 14 mai, Marea Britanie s-a retras, odată cu expirarea mandatului şi a fost proclamat statul Israel. În ziua următoare, Israelul a fost invadat de trupe din Egipt, Transiordania, Siria, Liban şi Irak. Israelienii, deşi mai slab echipaţi, au reuşit să îndepărteze arabii şi să cucerească teritoriile-cheie, cum ar fi Galileea, coasta Palestinei şi o bucată de teritoriu ce leagă coasta de partea vestică a Ierusalimului. În 1949, după ce Naţiunile Unite au ordonat încetarea focului, statul Israel a dobândit controlul permanent asupra acestui teritoriu cucerit. Prin plecarea din Israel, în timpul războiului, a sute de mii de arabi palestinieni, evreii au devenit majoritari. 83

În timpul celui de-al treilea conflict arabo-israelian în Războiul de şase zile din 1967, Israelul şi-a mărit din nou suprafaţa, cucerind teritorii din Iordania, Egipt şi Siria, vechiul oraş Ierusalim, Peninsula Sinai, Fâşia Gaza şi vârful Golan. În 1979, Israelul şi Egiptul au semnat un tratat de pace istoric, prin care Peninsula Sinai era restituită Egiptului, în schimbul recunoaşterii păcii din partea acestuia din urmă. Israelul şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei au semnat un important acord de pace în 1993, care prevedea implementarea treptată a auto-guvernării palestiniene în Fâşia Gaza. Totuşi, procesul de pace israelo-palestiniană s-a desfăşurat lent, iar în 2000 au reînceput sa aibă loc conflicte majore între israelieni şi palestinieni, în Israel şi în teritoriile ocupate.

Capitolul II Securitatea religioasă 84

Din punct de vedere al analizei de securitate, astăzi, la început de secol XXI, în condiţiile în care lumea se transformă din ce în ce mai mult, sub efectele procesului de globalizare, există nevoia de identificare atentă a tuturor aspectelor pe care le implică acest proces. Totul, de la tot mai strânsă interconectivitate globală economică (cu toate celelalte aspecte legate de aceasta – reţele IT, financiare, comerciale) care atrage după sine necesitatea implementării de politici care să reglementeze noile realităţi, până la tendinţa de segmentare a unor state, observată în ultimele decade, face ca mediul actual de securitate să fie caracterizat drept fluid şi complex, ceea ce poate demonstra confirmarea opiniei exprimate de majoritatea specialiştilor în domeniu, şi anume că mediul global suferă o stare de reaşezare, de reconfigurare şi repoziţionare a principalilor

actori

ai

eşicherului

internaţional,

şi

de

reconstrucţie, sau, după caz construcţie a unor structuri instituţionale (în plan naţional, regional şi mondial) pentru a fi cât mai adecvat adaptate noilor condiţii ale acestei ordini în profundă schimbare. În acest mediu, evident, este normal să apară stări conflictuale, generate de chiar noile condiţii, sau, mai bine spus de procesul de adaptare la aceste condiţii. Deşi multă vreme factorul religios nu a fost considerat un aspect major al securităţii mondiale şi naţionale, la momentul în care s-a constatat că avea potenţial de a inflama grav o stare 85

de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestui factor a fost reconsiderat, iar acest lucru se întâmplă încă de la sfârşitul anilor '70, din cauză că apariţia religiei ca trăsătură majoră a unui conflict a fost total neaşteptată atât de către mediul academic cat şi de factorii decizionali. Primul şoc major a fost la momentul revoluţiei islamice iraniene, iar de atunci a început să devină limpede că religia ca factor în conflict, începe să joace un rol important dacă nu în provocarea unor conflicte, atunci în exprimarea lor. ,,Pentru că uneori, religia apare în conflict precum o marcă a etnicităţii”30. Aparţinând dimensiunii culturale a securităţii, factorul religios capătă o importanţă majoră în analiza de securitate, spaţiul de manifestare al securităţii culturale situându-se de cele mai multe ori la nivelul interrelaţionării securităţii individuale cu securitatea naţională. Speţa noastră, grupurile religioase, pot deveni o problemă de securitate naţională, în cazul comportamentului aberant al acestora degenerând spre acţiuni teroriste, separatiste, revoluţionare etc. Cea mai mare parte a literaturii de specialitate din domeniul analizelor de securitate aparţinând ultimei jumătăţi a secolului XX, nu pare a acorda o atenţie sporită dimensiunii culturale a 30

Violenţa „în numele lui Dumnezeu” Un răspuns creştin., Simpozion internaţional, Alba Iulia 11-12 martie 2002

86

securităţii naţionale, de cele mai multe ori aspectele culturale (etnie, religie, limbă ş.a.m.d.) fiind tratate în cadrul dimensiunii sociale. Dar schimbările petrecute pe scena internaţională la cumpăna dintre milenii au obligat atât comunitatea ştiinţifică cât şi factorii de decizie politică şi militară să acorde o mai mare atenţie acestui domeniu, drept pentru care, nu vom neglija influenţele pe care fiecare dintre acestea o au asupra celorlalte, fapt normal de altfel din moment ce sistemul securităţii este considerat unul interdependent (domeniile politic, militar, economic, social, cultural şi de mediu nefiind entităţi de sine stătătoare, procesele petrecute la fiecare nivel producând după caz, mutaţii la nivelul întregului sistem). Faptul că factorul religios a început să devină în mod evident un impediment la starea de securitate regională, naţională sau globală, reiese şi din ultima strategie de securitate a României. Proiectul Strategiei de Securitate Naţională vine cu noi tipuri de riscuri: terorismul internaţional de sorginte extremist-religioasă, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, criminalitatea organizată.31 Fostul şef al Servicului de Informaţii Externe, Gheorghe Fulga, spunea că fenomenul religios face parte la ora actuală dintre modalităţile de propagare a terorismului, chiar şi 31

Strategia de Securitate a României, aprilie 2006

87

în regiunea Mării Negre, deşi vorbim aici doar de creştini şi musulmani: ,,Din perspectiva focarelor cu potenţial de dezvoltare teroristă, regiunea Mării Negre Extinse este divers reprezentată sub aspect etnic, religios şi economic, fapt ce concură la stratificarea stării de securitate regională pe niveluri de risc. Astfel, în timp ce statele de pe litoralul vestic al Mării Negre au făcut dovada unui control eficient asupra ameninţărilor teroriste atât sub aspectul prevenirii şi combaterii manifestărilor extremiste pe teritoriul naţional, cât şi din perspectiva participării active la coaliţia internaţională antiteroristă, zona caucaziană se menţine în parametrii unei securităţi şi stabilităţi politice fragile, ceea ce favorizează atât radicalizarea mişcărilor sociale locale, cât şi refugierea şi refacerea

unor

celule

teroriste

afiliate

la

reţele

internaţionale.”32 Statistica evenimentelor teroriste înregistrate în ultimii ani în zona Mării Negre-Caucaz şi analiza lor cauzală au condus la identificarea următorilor vectori de propagare a riscurilor teroriste: - amplificarea acţiunilor grupărilor teroriste de sorginte etnicoseparatistă şi fundamentalist-islamică, dezvoltarea cooperării 32

comunicat SIE, ,,Climatul de securitate în regiunea Mării Negre Extinse după 11 septembrie 2001” Materialul a fost prezentat în cadrul conferinţei internaţionale anuale cu tema ,,Peace, Order and Public Safety Post 9/11: Are We Getting it Right”, organizată de Canadian Association of Intelligence and Security Studies (CASIS) la Ottawa, în perioada 14-16 octombrie 2004.

88

cu organizaţii teroriste internaţionale şi transformarea unor grupări etnic-separatiste din regiune în celule Al-Qaida; -

radicalizarea mişcărilor autonomist-separatiste din zona

caucaziană prin înfiinţarea unor forţe paramilitare, dezvoltări favorizate în principal de deficitul de autoritate statală în unele regiuni

(de

exemplu,

Nagorno-Karabah,

Transnistria),

valorificat de grupări teroriste din interiorul şi exteriorul acestor zone, pentru refugiu şi pregătirea unor noi acţiuni. Mişcarea naţionalist-extremistă cecenă îşi are propriile obiective, pe care le promovează constant, tactica sa fiind diferită de cea a Al-Qaida. Gruparea lui Ossama bin Laden vizează obiective occidentale, în timp ce extremismul radical cecen evită aceste ţinte, focalizându-se, cel puţin pentru moment, asupra ruşilor şi simpatizanţilor acestora; - lansarea fundamentalismului islamic ca alternativă politicosocială, inclusiv intensificarea activităţilor de prozelitism islamic în rândul categoriilor sociale defavorizate, nemusulmane, paralel cu joncţiunea fenomenului etnic-separatist local din Caucazul de Nord cu cel fundamentalist-islamic extern; - prezenţa şi implicarea unor ONG-uri arabe în susţinerea grupărilor teroriste (am arătat la capitolul în care vorbeam de finţările grupărilor fundamentaliste), astfel de activităţi având

89

ca efect încurajarea grupărilor teroriste să organizeze atentate de proporţii, prin atacarea unor obiective transfrontaliere; - conexiunile dintre evoluţiile din Orientul Mijlociu Extins şi dezvoltarea celulelor teroriste din regiunea Mării Negre Extinse; întrepătrunderea crescândă şi, în tot mai multe cazuri, potenţarea reciprocă a activităţilor din domeniul terorismului şi a celor desfăşurate de grupările implicate în crima organizată internaţională. Tragedia de la Beslan demonstrează că masacrarea de oameni nevinovaţi continuă, că aceasta a devenit un cult al teroriştilor (procedeul utilizat îi încadrează în acest concept, chiar dacă ei intră în categoria separatiştilor sau a răpitorilor), care nu are justificare şi a început să se extindă macabru, prin folosirea copiilor în acţiuni bine plănuite de ucidere în masă. Cele de mai sus demonstrează că majoritatea conflictelor din acestă zonă au căpătat un aspect etnic-religios şi că musulmanii au un aport majoritar în declanşarea disputelor religioase. Pentru a limita riscul conflictelor provocate de fanatismul religios, a luat atitudine şi Vaticanul de cîţiva ani încoace. La o întâlnire anuală a OSCE, în 2002, reprezentantul Vaticanului a subliniat faptul că ,,statele membre ale OSCE trebuie să respingă orice presiune care s-ar putea exercita ... de către orice confesiune religioasă, chiar dacă este deosebit de importantă pe teritoriul lor, care ar putea dăuna expresiei 90

libertăţii religioase a altor comunităţi religioase. Aceste presiuni înseamnă de fapt o lipsă a toleranţei şi pot stingheri construirea unei păci autentice"33. Cazuri de insecuritate religioasă De două mii de ani se spune că religia şi Biserica trebuie să îi unească pe oameni. Am auzit şi varianta că religia s-a născut din necesitatea grupurilor sociale de a fi unite prin ceva..., altfel indivizii din civilitaţiile primare ale istoriei nu mai respectau nicio regulă fundamentală, nu credeau în nimeni şi nimic, nu se temeau de nicio forţă divină sau sfârşeau prin a se omorî între ei pentru supravieţuire. Aşa s-a năcut Biserica împreună cu caracteristica ei fundamentală de a-i ţine uniţi şi de a fi un paravan împotriva dezmembrărilor dintre grupuri de indivizi, care până la urmă trebuiau să ţină cont de cineva, pentru a supravieţui în condiţii de securitate. (în contextul în care securitatea era privită într-un mod mult mai simplist, fără terorism, genocid, fără factori energetici, economici ori industriali). Să luăm de pildă cazul creştinismului. Împăratul Constantin a hotărât ca acesta să devină oficial religie de stat, în secolul al IV-lea d.C., deşi se spune că Împăratul Constantin ar fi fost păgân. Se naşte atunci întrebarea: de ce a ridicat creştinismul la rang de religie dacă el însuşi nu credea în el? 33

întâlnirea anuală OSCE, Varşovia, 12. 09. 2002

91

Răspunsul cel mai facil de intuit ar fi nevoia de a organiza civilizaţia din acel timp sub o singură cupolă, pentru ca oamenii să se dea înapoi de la a săvârşi crime, de la a fura sau a incendia, de teama unei Divinităţi care îi va pedepsi după moarte, la Judecata de Apoi. De atunci şi până în prezent, ideea de Biserică şi religie a degenerat într-atât încât religia a devenit motiv de conflict regional sau chiar mondial şi mai puţin paravan împotriva lor. Creată pentru siguranţă, a devenit factor de nesiguranţă; înfiinţată pentru unire, a devenit cauză a dezbinării! Din fiecare religie în decursul timpului s-au ridicat adepţi care au promovat o nouă idee de religie, o nouă orientare şi o altă sectă. Alţi membri li s-au alăturat, iar după o sută, două de ani şi din rândul nou-creaţilor s-a evidenţiat o altă figură nemulţumită de perceptele pe care trebuia să le propovăduiască şi să le respecte în acelaşi timp. Astări oricine îşi poate crea propria sectă dacă are o mână de adepţi dispuşi să facă prozelitism religios. Aşa s-a ajuns ca în momentul de faţă numai creştinismul, spre exemplu, să numere peste 6.000 de secte, număr care se cunoştea cu aproximaţie prin anul 2004. De atunci şi până acum, sigur s-au mai înmulţit! Iar extremismul de tip religios va ameninţa întotdeauna omenirea, a fost mult până a luat fiinţă!

92

Printre miile de secte care au generat şi mai pot genera conflicte de natură religioasă, care pot pune în pericol securitatea unei regiuni sau chiar a membrilor denominaţiunii respective (pentru că trebuie să recunoaştem că o sectă care îndeamnă la sinucidere, omucidere şi alte acte de violenţă este considerată insecurizantă pentru membrii ei), voi aminti în cele ce urmează doar câteva dintre ele, suficiente pentru aspectul pe care intenţionez să îl evidenţiez. Biserica Scientologică îşi distruge adepţii care nu vor să mai facă parte din comunitate. Secta aplică diferite pedepse nesupuşilor, mergând de la suspendare sau retrogradare până la excomunicare, ceea ce îl lipseşte pe cel în cauză de toate drepturile, inclusiv acela de a mai trăi în mijlocul familiei. Sunt încurajate supravegherea reciprocă, precum turnătoriile ca în fostul regim al securităţii şi denunţul pentru cele mai insignifiante abateri de la regulile sectei. Mai mult, în 1968 în Regulamentul de Funcţionare al Sectei, se prevedea că cel excomunicat poate fi urmărit prin toate mijloacele, căutându-se astfel distrugerea lui. Biserica Scientologică sau Scientistă dispune de averi impresionante, posedă o întreagă flotă inclusiv nava-amiral ,,Apollo” de 3.280 de tone, unde au loc cele mai scârboase orgii ale colaboratorilor apropiaţi ai ,,Marelui Boss”. De observat că toate marile pericole religioase, de la sectele 93

creştine cu un număr limitat de simpatizanţi şi până la fundamentalismul islamic, beneficiază de forţe financiare fabuloase. O putere financiară asemănătoare cu cea a scientiştilor o are şi secta MOON sau Asociaţia pentru Unificarea Creştinismului Mondial, care concurează cu Mişcarea Ecumenică a Bisericii Creştine. Iată un alt exemplu de insecuritate pe plan religios: Mişcarea Ecumenică se chinuie de zeci de ani spre unificarea confesiunilor creştine, iar ca un contra-ajutor neaşteptat vine această Mişcare MOON, care spune că ecumenismul va aduce omenirii numai deservicii şi că singurii în măsură să rezolve marea problemă a unificării ar fi doar ei. Ceea ce încearcă să rezolve prin dialog teologic marile biserci creştine este împiedicat de Noul Mesia, adică Sun Myung Moon, cel care i-a şi dat numele sectei. MesiaMoon recomandă poligamia, ca formă supremă de întemeiere sau restabilire a familei perfecte. Căsătoria de grup este o practică atractivă pentru ,,tineretul destrăbălat”, cum îl numeşte diaconul P. I. David în lucrarea sa despre sectologie. El spune că ,,multe fete intră în sectă pentru a ajunge mame spirituale, adică trăirea în obşte cu toţi taţii spirituali. Demenţa religioasă este provocată, după mărturia martorilor oculari, urmând ca apoi să intervină postul şi înfometarea: pentru a nu cădea în nesimţire ne împungeau ace în picioare pentru a sta la rugăciune. După potolirea instinctelor, membrii sunt trimişi în 94

fabrici, uzine şi instituţii patronate de sectă, printre care o fabrică de ciment din Coreea de Sud, un şantier naval în SUA, nenumărate edituri în Apusul Europei precum şi o bancă de investiţii şi împrumuturi în New York. (…) Fiecare adept al sectei este obligat să lucreze până la 16 ore pe zi fără nicio remuneraţie.”34 Liderul Moon a ajuns să se numere printre cei mai bogaţi din lume datorită adepţilor care l-au urmat. Secta reprezintă un real pericol pentru conştiinţa umană prin recunoaşterea ca acte de cult violenţa, asasinatul, falsul, destrăbălarea, corupţia, teroarea. Fiii fericiţi ai păcii cereşti – membrii consumă marijuana şi haşiş. Cultul este simplu, ritualul divin este traficul cu stupefiante în numele Domnului. Secta a fost înfiinţată spre sfârşitul secolul al XIX-lea de un cunoscut client al Poliţiei americane, adept al adventului. Adepţii săi – plătiţi bine şi corupţi – au fost prinşi în Anglia cu trafic de stupefinate în loc de fericire nou-testamentară. Fiii păcii cereşti practică prozelitismul şi îi atrag şi pe alţii în consumul de stupefiante.

34

P.I David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopieie Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, pag 102

95

Ufolatrii sau aleşi cerului – cred în OZN-uri; secta are filiale în Occident dar mai ales în Franţa. Adepţii descoperă adevăruri mesianice pe alte planete, unde au asigurată viaţa de dincolo. Destui creduli s-au alăturat acestor concepţii şi milioane de oameni fără locuri de muncă s-au înscris pentru noile ,,meserii” pe care le vor oferi plutonienii, saturnienii, venusienii. Indivizii racolaţi sunt nişte naivi; au o cultură modestă şi fanatici religioşi, după cum menţiona ziarul american International Herald Tribune. În clasificarea sectelor contemporane, ufolatrii fac parte din categoria sectelor mistice neo-pagâne din Europa Apuseană şi Lumea Nouă, alături de mişcarea mondială New Age.

96

Copiii Domnului practică o mistică sexuală, intitulându-se fraţi şi surori, umblă goi sau sumar îmbrăcaţi, consumă droguri şi stupefinate pentru a avea convorbiri nevinovate cu Domnul. Munca de fiecare zi este cerşetoria şi insistenţa, de aceea li se mai spune secta cerşetorilor pioşi. Ei cerşesc cu Biblia în mână, apoi se retrag în colonii şi depun banii în conturile şefilor. Dacă nu se reîntorc sunt urmăriţi şi distruşi. Odată intraţi în sectă părăsesc familia; predicatorii lor provin din rândul criminalilor şi condamnaţiilor. Ei îi urmăresc pe tinerii debusolaţi, pe fetele scăpătate din familiile descompuse, toxicomanii incurabili, emigranţii. Cartierul general al sectei are o somptuasă reşedinţă secretă pe o moşie în apropiere de oraşul Florenţa, dar computerul care ţine evidenţa fondurilor este instalat la Paris. Iată că n-am găsit o singură sectă săracă până acum! De asemenea, ei vând cărţi şi reviste pornografice sau obiecte de tip sex-shop. Secta este una milenaristă de tip modern, apărută iniţial în Italia şi reorganizată în S.U.A. în 1968. În România funcţionează sub denumirea de ,,Fundaţia Română Familia”, înregistrată prin Hotărârea nr. 5680 din 1 iulie 1994 a Judecătoriei Sectorului 6, Bucureşti. În multe alte ţări precum Australia, Spania, Argentina, secta a fost acuzată de proxenetism, prostituţie, crimă, trafic cu droguri, iar fondatorul său, David Moses Berg, era căutat, la un moment dat, de Interpol. În afară de evanghelizarea sexuală, această 97

sectă a mai fost acuzată şi de ,,pescuitul cu ochi dulci” – un fel mai aparte de şantaj. Persoane influente erau filmate în timp ce întreţineau relaţii sexuale cu prostituate care lucrau în înţelegere cu cei care şantajau. Doctrina sectei este cunoscută sub numele de ,,Legea Iubirii”, potrivit căreia relaţiile de dragoste heterosexuale între toţi adulţii care fac parte din grupare nu sunt considerate un păcat. Mulţi dintre fanaticii grupării renunţă la familie, refuză să recunoască instituţiile statului, trăiesc în colonii independente. În ţara noastră o a doua fundaţie-paravan sub care se ascunde secta este ,,Farmecul cerului”. Cel mai şocant caz a avut loc în localitatea Zăgujeni din judeţul Caraş-Severin. O familie a refuzat să îşi îngroape un mort, cu toate că decedata – o bunică – se afla într-o stare de putrefacţie avansată. Nepoţii, doi la număr, erau convinşi că bunica lor va învia într-o bună zi din morţi, aşa cum li se arătase într-o revelaţie la un moment de ,,înaltă rugăciune” în interiorul sectei ,,Copiii Domnului”. Alarmată de absenţa bătrânei, lucrătorii de la poliţia din localitate au demarat în cele din urmă o anchetă. Cazul nu este singular, în urmă cu câţiva ani, o altă batrână a fost ascunsă de o familie din Reşiţa, fiind gasită mumificată sub o pătură. Din rândul organizaţiilor teroriste sau revanşarde justificate prin religie mai fac parte: 98

Biserica Satanismului (membrii sectei trec prin mai multe stadii de pregătire, de la 1 la 7, în care se sacrifică animalele pentru sânge şi se practică acte de zoofilie. Ultimul stadiu de iniţiere, cel cu numărul 7, presupune dovedirea unei fidelităţi totale faţă de Satan, prin sacrificii umane: crimă sau sinucidere. Succesul satanismului în România se datorează cu precădere adepţilor din Ungaria şi Republica Moldova, care au susţinut înfiinţarea Bisericii Sataniste. Serviciul Român de Informaţii care a monitorizat pătrunderea sectei în ţara noastră a constat că aceasta s-a produs în anul 1992, iar trei ani mai târziu şi-a format cel mai puternic nucleu la Constanţa. În ediţia de sâmbătă, 24 noiembrie 2007, ziarul Adevărul prezenta primele mărturii ale prezenţei sataniştilor la malul mării; ei îşi spun ,,Fraţii Stăpânului” şi se droghează cu anioşa, un derivat al canabisului, adus din zona Cernobîlului. Cele mai cunoscute locuri de întâlnire frecventate de adepţi fideli ai lui Satan erau buncărele de pe Valea Portului.); Biserica Luciferică;

99

Fraternitatea Albă Universală sau FBU (încurajează şi susţine incestul, prostituţia, proxenetismul. În România funcţionează sub fundaţia cu acelaşi nume şi are ca siglă o nouă formulă a semnului astrologic al Vărsătorului. Sunt interesaţi de ,,războiul stelelor” şi practică ,,yoga nutriţiei”. FBU apare în 1947, se prezintă drept o şcoală iniţiatică, din familia new-age, care propune un ,,esoterism sincretic". Mai exact, se susţine că, printr-un tratament iniţiatic secret, discipolilor li se poate dezvălui cunoaşterea adevărurilor ascunse. FBU respinge creştinismul şi consideră religia catolică o sectă. Gruparea numără în Franţa (ţara cu cei mai mulţi membri) 20.000 de oameni, răspândiţi mai ales în zonele Var şi Ille-etVilaine. Fraternitatea dispune de un patrimoniu funciar evaluat la 33 milioane franci.); Războinicii regelui Hristos (sectă teroristă ucigaşă şi sinucigaşă); Alianţa Apostolică Clandestină. De asemenea, există şi secte apărute din mistica arabopersană, care sunt sâmburii acelor grupări care alcătuiesc astăzi funadamentalismul şi fanatismul arab. Printre aceste amintim Mărturia Credinţei Bah’îe, fondată de un iranian după 1800. Din ea s-au format mai târziu nenumărate grupări de mistică arabo-persane, dar şi grupările şiite, sunite sau sik, pe care le vom trata în capitolul următor. Factorul religios în relaţia şiţi - suniţi 100

Felul în care aceste două ramuri îşi rezolvă diferenţele religioase este următorul: ,,Insurgenţii suniţi au reluat atacurile împotriva şiiţilor, în două explozii separate aceştia omorând 81 de persoane”; ,,într-un alt incident, ce a avut loc la 96 de kilometri nord de Bagdad, un alt insurgent a atacat o mulţime de 100 de persoane ce participau la înmormântarea nepotului unui politician şiit, omorând 32 de participanţi şi rănind zeci”; ,,14 membri ai miliţiei şiite şi un poliţist au murit în urma unei confruntări cu arabii suniţi la sud-est de Bagdad”; ,,În atentatele sinucigaşe din apropiere de o tabără americană de lîngă aeroportul din Bagdad, 14 oameni şi-au pierdut viaţa. În captială, în cursul mai multor explozii cel puţin 12 oameni au murit. Între timp a crescut teama faţă de noi ciocniri sîngeroase între şiiţi şi suniţi”; ,,cadavrele şiiţilor care au fost împuşcaţi în cap şi aveau mâinile legate au fost descoperite în apropierea unui rezervor de apă din Morariyah” 35. Cel puţin, aşa redau buletinele de ştiri din toată lumea evenimentele care se petrec între aceste două ramuri, din aceeaşi religie, dar de orientări diferite. Cum se face însă că aceste diferenţe religioase, culturale şi politice s-au transformat în Irak într-un conflict deschis? Unul dintre momentele care au aprins la cote nemaiîntâlnite scânteia dintre cele două comunităţi este de dată recentă. 35

Deutsche Welle, BBC, CNN, mai 2006

101

Moscheea Al Askaryia de la Samara (Irak), unul dintre cele mai importante lăcaşe de cult pentru gruparea şiită, a fost distrusă în luna februarie a anului 2006 de un atac cu bombă. Sub domul aurit, distrus aproape în întregime, se aflau morminte ale urmaşilor profetului Mahomed, printre care şi al celui de-al zecelea şi respectiv, al celui de-al unsprezecelea imam. Tot aici, spun credincioşii şiiţi, se afla băiatul celui deal unsprezecelea imam. Potrivit tradiţiei, băiatul, cunoscut sub numele de Mahdi (Muhammad al-Mahdi), al doisprezecelea imam şi descendent al profetului, a fost ascuns de ochii duşmanilor într-o pivniţă de sub casa tatalui său, care este acum pivniţa de sub moscheea Al Askaryia. Copilul a dispărut. Şiiţi cred că imamul ascuns nu a murit, ci se va întoarce la sfârşitul lumii pentru a marca deschiderea unei noi ere în istoria umanităţii. Un alt factor ce a propulsat insurgenţele la o cotă alarmantă este teama că o altă comunitate va ocupa poziţiile disponibile în societate. Dacă luăm în considerare faptul că Irakul are o rată a şomajului de 60% şi o situaţie economică dezastruoasă, realizam cât de important este să faci parte dintr-o structură socială care te recunoaşte şi-ţi facilitează accesul la locuri de muncă, locuinţe şi siguranţa zilei de mâine. Mulţi dintre sunniţi consideră că şiiţii îi exclud în mod deliberat şi atunci luptă pentru a fi recunoscuţi. 102

În măsura în care se poate ajunge vreodată la o regionalizare, aşa cum a fost de fapt prevazută şi în noua constituţie irakiană, în care provinciile au un rol important în alocarea veniturilor de pe urma petrolului, sunniţii vor avea probleme majore deoarece petrolul în Irak există doar în zona Shi’a şi în zona kurdă. Sunniţii ar rămâne pe teritoriile de mijloc unde nu există venituri directe de pe urma petrolului, ceea ce îi va pune într-o situaţie de inferioritate şi din punct de vedere economic, faţă de şiiţi. Dacă ar fi să ne luăm după Biblia creştină, iată că găsim ceva care seamănă izbitor cu ruptura care a apărut astăzi în islam, luptele sângerose dintre şiţi şi suniţi. Aceste lupte s-ar putea extinde în toată lumea arabă până în Egipt: ,,Domnul a răspândit în mijlocul lui un duh de ameţeală ca să facă pe egipteni să se clatine în toate faptele lor, cum se clatină un om beat şi varsă, chiar şi ţara lui Iuda va fi o groază pentru Egipt: cum i se va vorbi de ea, se va îngrozi, din pricina hotărârii luate împotriva lui de Domnul oştirilor.”36 În cadrul islamismului se disting două ramuri principale. Una este ramura sunită, iar cea de a doua este ramura şiită. Musulmanii suniţi constituie marea majoritate în comunitatea lumii islamice. Termenul „sunna” înseamnă „calea” sau „exemplul” şi se referă la exemplul profetului Mahomed. 36

Biblie, Isaiah, cap. 19

103

Astfel, toate grupările şi sectele islamice consideră Sunna (deci pe Mahomed), împreună cu Coranul, sfintele scripturi ale Islamismului, ca obligatorii. Deoarece înseamnă „calea”, termenul „sunna” poate, de asemenea, să aibă scopul de a face distincţia între musulmanii suniţi şi musulmanii şiiţi, care urmează o cale alternativă. Cele două ramuri principale ale islamismului diferă, în principal, în credinţele în ceea ce priveşte succesiunea lui Mahomed. Musulmanii suniţi cred că Mahomed a intenţionat ca, prin consens, comunitatea musulmană să aleagă un succesor, sau un calif, care să conducă teocraţia (împărăţia pământească, aflată sub conducere divină) pe care a înfiinţat-o el. Musulmanii şiiţi cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său, Ali, ca succesor al său, şi că numai urmaşii lui Ali şi ai soţiei sale, Fatima, au dreptul să guverneze comunitatea musulmană. De asemenea, există diferenţe între cele două ramuri în ceea ce priveşte interpretarea Coranului. Doctrinele musulmanilor suniţi s-au format spre sfârşitul secolului al IX-lea, iar teologia sunită s-a dezvoltat ca sistem complet în timpul secolului al X-lea. În mare parte, ambele dezvoltări au avut loc ca reacţii la mişcările schismatice timpurii, cum ar fi mişcările Kharijiţilor, Mutaziliţilor şi Şiiţilor. De exemplu, definiţa completă a suniţilor despre musulmani a fost concepută ca o reacţie a extremismului 104

îngust al Kharijiţilor. Puternicul accent pus de suniţi pe puterea, voinţa lui Dumnezeu şi determinarea sorţii omeneşti a apărut ca o reacţie la insistenţa cu care Mutaziliţii puneau accentul pe libertatea absolută a voinţei omului. Doctrinele politice ale suniţilor au ieşit la iveală în lupta împotriva adepţilor legitimismului îmbrăţişat de către şiiţi în disputa cu privire la succesiunea lui Mahomed. În cadrul teologiei sunite s-au dezvoltat diferite nuanţe de interpretare şi şcoli; totuşi, tendinţa sunită este de a rezolva diferenţele minore între ele şi de a afirma consensul comunităţii în probleme de doctrină. Gruparea şiită s-a format pentru că urmaşii lui Ali erau cunoscuţi ca Shia (partizani), sau şiiţi. Dar majoritatea comunităţii musulmane, care urma Sunna (calea), respingea doctrina Shia cu privire la succesiune. Şiiţii şi-au format astfel doctrina infailibilităţii, lipsei păcatului şi a dreptului divin de autoritate al descendenţilor lui Ali, pe care îi numeau imami. Ultimul imam a dispărut în 880, iar musulmanii şiiţi aşteaptă reîntoarcerea acestuia până în ziua de azi, moment în care ei cred că se va face dreptate pe pământ. Imamul, după cum este considerat de către şiiţi, este un izvor de înţelepciune, cu puteri politice şi religioase absolute. Sub auspiciile speculate ale ultimului imam, liderii şiiţi exercită o influenţă imensă. Probabilitatea ca ei să aibă o 105

abordare inovativă a problemelor religioase şi să sfideze autoritatea politică e mai mare decât în cazul liderilor suniţi. Adică, şiiţii sunt mult mai fanatici şi mai înverşunaţi decât fraţii lor din aceeaşi religie, suniţii. Astăzi, musulmanii şiiţi se găsesc majoritatea în Iran, iar un număr destul de mare se găseşte în Irak, Siria, Liban, India, Pakistan şi anumite părţi din Asia Centrală. Numărul lor total depăşeşte 165 de milioane. La sfârşitul secolului al XX-lea, câţiva lideri şiiţi, printre care şi liderul politic iranian Ayatollah Khomeini, au sprijinit apropierea şi solidaritatea cu gruparea sunită. După moartea conducătorului suprem al Iranului disensiunile între cele două părţi au reapărut. De altfel, acela a fost singurul şi ultimul moment în care cele două grupări păreau deschise la un dialog. Disensiunile acestea între cele două facturi ale lumii arabe au existat şi în deceniile trecute şi în alte state, precum Libanul. Iată cum s-a încercat aici împăcarea lor! Pe cât de gravă era situaţia, pe atât era de ironică... Prevăzând parcă dezastrul ce ar veni din dominaţia uneia sau alteia dintre comunităţi, pe baza recensământului din 1932 în Liban s-a stabilit o reprezentare echilibrată în conducerea republicii potrivit căreia preşedintele ţării şi comandantul şef al armatei erau obligatoriu creştini maroniţi, şeful guvernului era sunit, preşedintele Parlamentului era şiit, iar vicepreşedintele grec 106

ortodox. Cu deficienţele de rigoare, pentru că nu exista înţelegere între ei, legea a funcţionat până în 1975 când a izbucnit războiul civil. De care a profitat apoi Siria pentru a-şi extinde controlul asupra Libanului, menţinând trupe până în 2005 pe acest teritoriu. De altfel, Libanul în decursul secolului XX era un adevărat produs dinamitard! Avea în componenţă câteva zeci de grupări etnice religioase; era format din 42% creştini – greci catolici, greci ortodocşi, siriaci catolici, iacobiţi, copţi, bizantini, siriaci, armeni, toţi de tradiţie orientală, şi catolici şi protestanţi, de tradiţie occidentală – şi din 58% musulmani – şiiţi, suniţi, druzi, alauiţi, ismaeliţi – precum şi dintr-o infimă populaţie evreiască. Ne putem da seama de haosul de acolo! De la religie la terorism Terorismul

de

nuanţă

fundamentalist-religioasă.

Se

apreciază că în ultimul timp fundamentalismul islamist se răspândeşte tot mai mult, devenind un real pericol pentru pacea lumii, integralismul musulman transformându-se în păstor al doctrinei islamice. Integraliştii musulmani consideră că lupte trebuie să existe în toate ţările lumii, ei apreciind drept logice şi inevitabile acţiunile teroriste şi de atentat. Din cauza periculozităţii tot mai sporite a fanatismului religios musulman şi înmulţirii actelor teroriste săvârşite de organizaţiile teroriste 107

arabe, trebuie să ne preocupe tot mai mult combaterea acestui flagel incendiar. Fenomenul terorist din zona Orientului Mijlociu şi Apropiat este întreţinut şi exacerbat de mişcarea fundamentalistislamică, ce militează, printre altele, pentru instaurarea unui stat islamic mondial. Elementele cele mai radicale din această mişcare propovăduiesc, în acest scop, ideea de „Jihad Islamic”, admiţând ca „logice şi inevitabile” acţiunile teroriste şi de atentat pe lângă organizaţia „Fraţii musulmani”, fondată în Egipt încă din 1928. Iată că există discrepanţe şi între ramurile islamiste, nu numai între islamişti şi lumea-ntreagă! În epoca actuală au luat fiinţă şi alte organizaţii teroriste extrem de periculoase, printre care cele mai semnificative sunt: Hesbollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian şi grupările din Algeria şi Egipt, precum şi organizaţia Al Qaeda a lui Ben Laden, Abu Nidal.37 După prăbuşirea turnurilor gemene din SUA de la 11 septembrie 2001, „trenurile morţii” de la Madrid (11 martie 2004), „metrourile şi autobuzele morţii” de la Londra (7 iulie 2005) şi celelalte acţiuni teroriste care au continuat să ţină planeta sub o continuă teroare, comunitatea internaţională este pusă în faţa unui val de consecinţe tot mai greu de gestionat, în condiţiile unei societăţi globalizate în care ameninţările la adresa securităţii au căpătat caracteristici 37

Niţă Dan, ,,Terorismul – analiză psihosociologică”, Ed.Timpolis 1999

108

transnaţionale, iar teatrul operaţiunilor teroriste acoperă întreagul glob. Numai în anul 2004, terorismul internaţional a cunoscut o creştere îngrijorătoare, numărul atentatelor fiind cu 38,9% mai mare decât în anul 2003, bilanţul în vieţi omeneşti depăşind 2.700 de persoane decedate şi alte peste 9.500 de persoane rănite. Victimele au fost selectate din rândul liderilor politici, diplomaţilor, magistraţilor, ziariştilor, militarilor, poliţiştilor şi altor funcţionari publici, dar ţintele lovite cu precădere au fost cele neselectate, respectiv persoanele surprinse în locuri publice aglomerate. Analiza cazuisticii internaţionale a acţiunilor teroriste desfăşurate în perioada ultimilor ani pune în evidenţă câteva concluzii alarmante, respectiv: -

concentrarea atacurilor pe ţinte colective (şcoli, clădiri,

mijloace de transport) şi pe consecinţe având dimensiunile dezastrelor; -

pregătirea şi coordonarea operaţiunilor în manieră

clandestină,

inaccesibilă

serviciilor

de

informaţii

sau

structurilor informative antiteroriste specializate; - imposibilitatea contracarării atentatelor, în pofida unui mare grad de predicţie în ceea ce priveşte rata probabilităţii de producere a acestora.

109

La concluziile mai sus-menţionate mai trebuie adăugat şi unul dintre paradoxurile societăţii democratice: respectul drepturilor şi libertăţilor omului în cadrul acestor societăţi, a devenit indiscutabil un avantaj net în favoarea tuturor celor care ameninţă democraţia. Şi era de aşteptat! Avertismentele de securitate în ceea ce priveşte primejdiile teroriste viitoare sunt dintre cele mai pesimiste posibile: lansări de arme chimice, lovituri nucleare, răspândiri de culturi bacteriologice letale, provocarea de dezastre prin distrugerea softurilor de control a unor activităţi de mare risc, atacuri simultane asupra mai multor obiective din ţări diferite ş.a. Cum s-a ajuns la o asemenea forţă a răului, desemnată generic „terorism internaţional structurat”, capabilă să lovească oriunde în lume? Terorismul actual este unul de tip catastrofal care a depăşit orice limită a raţionalităţii. El vizează valori fundamentale ale unei anumite civilizaţii, fiind astfel îndreptat împotriva întregii omeniri. Deceniile şapte şi opt ale secolului trecut ne-au oferit tabloul zguduitor al războaielor teroriste din Algeria, Congo, Cipru, Nigeria, Pakistan, Vietnam, Chile, Grecia, Spania, Uganda, India, Filipine, Africa de Sud şi Centrală etc. Terorişti făcând parte din categorii diverse – anarhişti, stalinişti, maoişti, troţkişti, castrişti, sionişti, fedayeni, catolici şi protestanţi, 110

creştini şi falangişti, musulmani socialişti şi musulmani fundamentalişti etc. – au terorizat şi terorizează încă planeta. Către sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, Yonah Alexander38 spunea: „Acum luptele teroriste nu se mai poartă undeva în ţările îndepărtate, ci sunt aduse mai aproape de casă, afectând oameni nevinovaţi şi instituţii”. Acelaşi reputat analist al fenomenului terorist internaţional din secolul XX mai sublinia: „Cele mai alarmante perspective sunt situaţiile în care teroriştii ar obţine şi folosi mijloace nucleare de intimidare folosite pentru şantaj sau chiar pentru a devasta oraşe şi ţări întregi. Proliferarea armelor nucleare şi condiţiile de securitate precare în care acestea sunt păstrate de cele mai multe ori, pot transforma aceste perspective în realitate”. „Tehnica modernă a pus la dispoziţia teroriştilor şi o altă posibilitate care nu exista în trecut, anume aceea a intercomunicaţiilor intensificate peste graniţele naţionale. Colaborarea între grupuri cu aceeaşi orientare ideologică şi chiar între cele cu filozofie şi interese politice diferite, a crescut rapid şi substanţial” (…). Şirul avertismentelor continuă: „Violenţa curentă s-a extins şi asupra unor ţări neutre, precum şi asupra cetăţenilor unor 38

Profesorul Yonah Alexander este recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi cercetători plan mondial în domeniul terorismului şi contraterorismului. Este directorul Centrului internaţional pentru studii în domeniul terorismului din cadrul Potomac Institute, Arlington; conduce şi Centrul inter-universitar pentru studierea terorismului şi este cercetător principal la George Washington University. Ascris peste 90 de cărţi care au devenit adevărate lucrări de referinţă.

111

state neimplicate şi s-a răspândit (…) ca o boală contagioasă faţă de care nicio stricteţe nu este imună”. Care ar putea fi reacţia umanităţii în faţa unor astfel de pericole? Ce ar trebui să aştepte? Ce strategie de apărare poţi să adopţi împotriva inamicului care te atacă fără declaraţie formală de război, fiindcă toţi cei care nu-i sunt aliaţi îi sunt duşmani? Cum pot apăra statele democrate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor lor, cu precădere dreptul la viaţă şi siguranţa propriei persoane? În terorism, regula a fost neselectivitatea ţintelor. Nu este, însă, mai puţin adevărat, că soluţia reală a acestui flagel, parte intrinsecă a istoriei, nu este contra-lovitura, ci eradicarea surselor sale politico-economice. Acţiunea în cooperare pentru prevenirea efectelor formelor de exprimare teroristă, trebuie să fie focalizată obligatoriu asupra combaterii cauzelor generatoare (conflictele etnice explozive sau pe cale de a izbucni, violenţele religioase, discrepanţele importante de educaţie şi cultură, economiile nefertile, criminalitatea organizată, proliferarea amelor de distrugere în masă). Comasarea eforturilor comune în această direcţie trebuie să reprezinte un răspuns unitar al factorilor politic, diplomatic, juridic, poliţienesc şi, nu în ultimul rând, al comunităţii informative.

112

Experienţa

în

domeniu

a

comunităţii

informative

internaţionale dovedeşte că prevenirea prin cooperare este esenţială, iar la un posibil succes pe această dimensiune ar putea contribui, prin excelenţă, informaţia. Doar aşa ar putea fi combătut orice eveniment de tipul celor de mai jos: - august 2001: a fost comis un atentat sinucigaş la Haifa, de către un membru al grupării integriste „Jihadul Islamic”. Actul terorist a avut loc într-o cafenea din apropierea unui centru comercial de pe strada Ben Gurian, o arteră de obicei foarte aglomerată. Atentatul s-a soldat cu 15 persoane rănite. - august 2001: cel puţin 19 morţi şi 20 de răniţi a fost bilanţul atentatului sinucigaş din plin centrul Ierusalimului de Vest întro pizzerie din reţeaua Sbarro. Atentatul a fost revendicat, mai întâi la Amman, apoi la Beirut de mişcarea integristă „Jihadul Islamic”. - septembrie 2001, o maşină – capcană şi un dispozitiv exploziv plasat într-un vehicul, au fost detonate simultan, în două cartiere de la periferia Ierusalimului. Atentatul s-a soldat cu rănirea mai multor persoane. Atentatele menţionate, dar mai ales cele comise în noaptea de 1 spre 2 decembrie 2001, considerate fără precedent în istoria Israelului, soldate cu peste 30 de morţi, nu par o surpriză, atâta timp cât Brigăzile Ezzedine Al Qassamm, ramura armată a Hamas, îşi afirmase intenţia de a trece la 113

acţiuni împotriva Israelului în ziua în care „asasinul Sharon” va prelua conducerea guvernului Israelian. Demn de reţinut pe linia radicalizării fundamentalismului religios este apariţia lui Ossama Ben Laden, socotit drept un coşmar al serviciilor secrete americane, numărul unu pe celebra listă „most wanted” a FBI.. Pentru prinderea „şeicului terorii” sau „şeicului negru”, guvernul american a cheltuit milioane de dolari, însă începutul noului mileniu l-a găsit încă în viaţă, sănătos şi în libertate. La începutul anilor ‘90, Ben Laden a înfiinţat organizaţia „Al Qaeda”, prin intermediul căreia a recrutat, de-a lungul anilor, luptători pentru cauza islamică, formând celule teroriste, cu predilecţie în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, dar şi în Asia de Est, Europa şi America de Nord. Ceea ce îi îngrijorează cel mai mult pe funcţionarii CIA este versatilitatea lui Ben Laden. Reţeaua sa teroristă este extrem de flexibilă, celulele fiind organizate semiautonom, ascunzânduse de regulă sub faţada unor asociaţii onorabile. În numele victoriei

Islamului,

acesta

foloseşte

ultimele

cuceriri

tehnologice ale Occidentului, cum ar fi aparatura de comunicaţii ultramodernă sau site-urile de internet criptate. Ţintele strict etnice sau religioase sunt numeroase, comunităţile evreieşti din Europa au fost astfel în mod deosebit vizate de grupurile extremiste, din categoria celor de tip Al114

Qaeda: în iulie 1980, la Anvers, un atentat prin aruncare de grenadă are loc în cartierul bijutierilor de diamante contra unor tineri evrei ortodocşi (1 mort şi 20 de răniţi); 21 octombrie 1981, un nou atentat împotriva cartierului bijuterilor (3 morţi, 106 răniţi) etc. Teoria pe care o au aceste organizaţii religioase extremiste este cu mult peste puterea de înţelegere a celor care nu fac parte din ele. Spre exepmlu, cei din organizaţia Hamas nu consideră că autorul atacului ar fi comis suicid. El este perceput ca un ,,shahid”, adică un martir care a crezut în îndeplinirea unui ordin divin, ,,Jihad” sau ,,Război Sfânt”. (astfel, acţiunea lui este numită în arabă Istishihad). Atacul sinuigaş aduce familiei shahidului recompense substanţiale. Cei mai mulţi shahizi au un statut social scăzut. Shahidul îşi îmbunătăţeşte după moarte statutul social şi pe cel al familiei sale. Familiei shahidului i se aduc onoruri şi laude şi primeşte recompense financiare (de obicei câteva mii de dolari). Suplimentar la misiunea religioasă şi recompensele pe care le primeşte familia, shahidul are şi alte avantaje personale (conform credinţei sale), incluzând: - viaţă eternă în paradis; - permisiunea de a vedea faţa lui Allah; - dragostea a 72 de virgine care îl vor sluji în paradis;

115

- privilegiul de a promite viaţa în paradis pentru 70 din rudele sale. Redăm mai jos testamentul lui Hisham Ismail Abd El Rahman Hamed, un terorist sinucigaş care a detonat explozibilul pe care-l purta în noiembrie 1994 la Nezarim (în sudul Fâşiei Gaza), ucigând trei ofiţeri I.D.F. şi rănind doi israelieni şi patru palestinieni: ,,Dragă familie şi prieteni! Scriu asta cu lacrimi în ochi şi tristeţe în inimă. Vreau să vă spun că plec şi vă cer iertare pentru că am decis să-l văd pe Allah astăzi şi această întâlnire este mult mai importantă decât să trăiesc pe acest pământ...”39 Alt terorist sinucigaş – Salah Abed El Hamid Shaker – care a murit împreună cu un alt shahid la Beit Lid (în centrul Israelului) în ianuarie 1995, omorând 18 israelieni şi rănind alţi 36, a scris în testament: „Mă voi răzbuna pe fiii maimuţelor şi porcilor – sioniştii infideli şi inamicii umanităţii. Îl voi întâlni pe fratele meu Hisham Hamed şi pe distinsul meu profesor, Hani El Abed şi pe ceilalţi shahizi şi sfinţi din paradis. Vă rog iertaţi-mă...”40 Toate

acestea

constituie

factori

încurajatori

pentru

credincioşii fundamentalişti care iniţiază atacuri sinucigaşe, care primesc bani pentru ele şi care se consideră adevăraţi martiri pentru actele pe care le săvârşesc. 39 40

Florentin Scaleţchi, ,,Securitatea Comunitară”, Ed. Antet, 1999 Florentin Scaleţchi, ,,Securitatea Comunitară”, Ed. Antet, 1999

116

Atunci când există recompense religioase, naţionaliste, economice, sociale şi personale pentru acest tip de acţiune, nu ne mirăm că Hamas şi Jihadul Islamic nu întâmpină dificultăţi în recrutarea de voluntari pentru astfel de misiuni sinucigaşe. Concentrându-ne

atenţia

asupra

atacurilor

sinucigaşe

conduse de Hamas asupra ţintelor israeliene, observăm un număr de caracteristici comune ale shahidului care servesc la conturarea unui profil al teroristului sinucigaş. Acestea includ: - tânăr – de obicei între 18 şi 27 de ani; - de regulă necăsătorit, şomer şi dintr-o familie săracă; - de obicei a absolvit liceul; - cei mai mulţi erau studenţi devotaţi în centrul de instruire fundamentalist–islamic din Gaza şi West Bank (Malul de Vest) conduse şi finanţate de Hamas. Unii dintre shahizii arestaţi de Israel în trecut şi-au exprimat dorinţa de a răzbuna moartea sau rănirea provocată de israelieni unei rude sau a unui prieten. Motivul pentru comiterea unui atac sinucigaş pentru cei mai mulţi shahizi este în primul rând fanatismul religios combinat cu extremismul naţionalist şi dorinţa de răzbunare, dar nu neapărat disperare personală. De obicei shahidul nu se oferă voluntar pentru misiune. Shahidul poate fi selecţionat de profesorii din moschei şi din centrul de instruire din Gaza şi Malul de Vest şi apoi convins. 117

Cei mai devotaţi studenţi sunt triaţi după o examinare atentă de către profesori şi după o cunoaştere îndelungată. Întotdeauna, shahidul este ales de către organizatorul atacului pe baza unei studieri anterioare şi nu se racolează la întâmplare. După ce shahidul potenţial este găsit, acesta participă la un antrenament de durată pentru a i se testa performanţele şi aptitudinile în condiţii de stres şi în situaţii în care viaţa îi este ameninţată. Doar cursanţilor care sunt dispuşi să ducă misiunea până la capăt şi sunt stăpâni pe sine li se va permite să treacă la nivelul următor. Ulterior shahidul ,,dispare” de la locuinţa sa fără să-şi ia rămas bun, în timp ce începe un antrenament intensiv care durează câteva zile pentru a învăţa să folosească explozibilul şi pentru a-şi însuşi aspectele operaţionale ale misiunii. În acest timp shahidul trece şi printr-un proces de purificare fizică şi psihică. Nici chiar serviciile de securitate nu au asemenea stadii de pregătire pentru oamenii lor. Unii dintre teroriştii care au fost antrenaţi să devină shahizi au povestit că la acest nivel au fost duşi într-un cimitir şi li s-a spus să intre într-unul dintre morminte şi să stea câteva ore pentru a-şi învinge frica. În ultima zi dinainea atacului shahidul este foarte bine antrenat, are creierul complet spălat, este dispus şi apt să execute chiar de unul singur atacul sinucigaş. La acest punct el 118

scrie un testament în care îşi roagă familia să nu îl plângă, deoarece nu a murit, ci mai degrabă a plecat într-o altă viaţă în care va fi cu Allah – motiv de mândrie personală. De asemenea, înregistrează o casetă video în care apare deghizat (de obicei este îmbrăcat într-o uniformă I.D.F. sau, ironic, haine tipic israeliene şi are barba rasă), spune o rugăciune specială şi împreună cu colaboratorii săi se îndreaptă spre ţinta viitorului atac plănuit. Shahidul trasportă explozibilul, de regulă, într-un vehicul sau, câteodată, pe bicicletă. Alteori, dispozitivul este ascuns într-o geantă sau într-o vestă militară sub haină. Explozibilul standarad cântăreşte pentru a putea fi cărat 3 până la 15 kg de T.N.T. şi poate fi confecţionat acasă. Pentru a spori la maximum pagubele, cantităţi mari de cuie sunt deseori împachetate

împrejurul

explozibilului.

Dispozitivul

de

detonare este foarte simplu, autorul putând să-l detoneze la timpul potrivit chiar în condiţii de presiune. Asemănătoare cu Hamas-ul este Organizaţia Libaneză Hezbollah. Atacurile teroriste suicidare au început în Liban în aprilie 1983. O grupare mică şi până atunci total necunoscută, sub numele de Hezbollah a condus un număr de atacuri sinucigaşe împotriva unor ţinte occidentale. Primul atac a vizat ambasada americană din Beirut, urmat de atacuri asupra cartierului general al Marinei Americane şi a Forţei 119

Multinaţionale Franceze, în octombrie 1983. Ultimele două planificări s-au desfăşurat simultan, în urma cărora au rezultat 300 de victime şi zeci de răniţi. După retragerea forţelor occidentale din Liban, Hezbollahul şi-a redirecţionat atacurile asupra forţelor armate israeliene. De aici înainte Hezbollahul a diminuat folosirea acestui „modus operandi” la un atac pe an, sau chiar mai puţin. Scopurile misiunilor suicidare executate de organizaţia Hezbollah s-au schimbat şi s-au dezvoltat pe parcursul timpului. Iniţial Hezbollah-ul era interesat să-şi construiască o imagine bazată pe putere. Din moment ce până atunci era o grupare mică şi puţin cunoscută chiar şi în Liban, introducerea acestui nou şi devastator „modus operandi” a servit scopului său de obţinere a unei publicităţi locale şi globale, care a început să creeze teamă. Hezbollah reprezintă pentru patronii săi iranieni şi o imagine valoroasă a răspândirii revoluţiei islamice,

unul

din

scopurile

primordiale.

Entuziasmul

teroriştilor şiiţi, neînfricaţi şi gata să se sacrifice în orice moment pentru apărarea celor „oprimaţi” a fost un instrument propagandistic important pentru Iran şi Hezbollah. Atacurile sinucigaşe executate de Hezbollah au reuşit întrun final să gonească din Liban forţele O.N.U. de menţinere a păcii. Atacurile au determinat armata israeliană să se retragă din centrul Libanului pe o fâşie îngustă din sud. Acestea au 120

servit şi ca o armă pentru răzbunarea împotriva Israelului. După ce forţele aeriene israeliene l-au ucis pe secretarul general al organizaţiei Abas Musawi, organizaţia a executat un alt atac sinucigaş împotriva ambasadei israeliene din Buenos Aires (martie 1992), ucigând 29 de persoane şi rănind 200. În prezent, în lumea arabă, legea islamică face imposibilă acceptarea cerinţelor ONU în acel spaţiu, având ca implicaţii majore respingerea civilizaţiei occidentale şi a fenomenului de globalizare, după cum au observat specialiştii în terorism: ,,Acest fenomen social s-a manifestat în mod constant în lumea arabă şi s-a accentuat după căderea regimului totalitar irakian condus

de

Saddam

Hussein,

anulând

dialogurile

diplomatice.”41 Aproape toţi cercetătorii şi analiştii din domeniu, ca să nu mai amintim de politicieni sau reporteri, par să vadă dezvoltarea terorismului islamic din ultimul deceniu ca pe un fel de ,,nou terorism”. Şi această teorie este justificată în parte – ciudat -

de dezmebrarea Uniunii Sovietice şi a

sistemului mondial socialist. Căderea URSS (unul din marii finanţatori alături de ţările din lagărul comunist pe care le controla, al mişcărilor extremiste de ,,eliberare naţională”) a fost văzută de islamici ca o victorie asupra Regatului Diavolului, un triumf care reprezintă un adevărat simbol al unui nou succes al Jihadului. Deşi este un paradox, dacă ne 41

Terorismul azi, revisă lunară de specialitate în domeniul terorismului, vol I, an I, iulie 2006, pag. 77

121

gândim că URSS şi fostele state comuniste, printre care şi România, acordau arabilor sprijin miltar şi logistic şi pregăteau viitoarele cadre de conducere a mişcărilor. Înainte de anii ’80 pe vremea când Nicolae Ceauşescu întreţinea bune relaţii cu aceştia, ca ţară socialistă ce eram, în actualul poligon de la Cincu (de lângă Făgăraş) din judeţul Braşov (care va deservi de acum ca bază de antrenament pentru trupele NATO), viitorii terorişti arabi se antrenau de zor. Potrivit specialiştilor militari, poligonul de la Cincu este perfect pentru trageri de infanterie şi de artilerie (de altfel în toamna lui 2007 s-a desfăşurat aici cel mai amplu exerciţiu-manifest din istoria armatei române, MILREX 07). Aici, în locul în care se vor antrena americanii, s-au antrenat trupe din ţări arabe. Ceauşescu, în baza prieteniei între popoare, dar mai ales a celei cu Yasser Arafat, a acceptat ca trupe din ţările arabe şi din Africa să fie antrenate în bazele de instrucţie din ţara noastră. Poligonul are o suprafaţă de peste 100 kmp şi se întinde pe teritoriul administrativ al judeţelor Braşov şi Sibiu. În anul 2005, exact în anul în care se semna contractul pentru poligoanele româneşti care vor deservi trupele NATO, ziarul Cotidianul publica un articol despre fanaticii palestinieni care se antrenau lângă Făgăraş: ,,Cursurile durau între trei şi şase luni, după care luptătorii primeau un atestat. Pentru ei, nu documentul era important, ci dorinţa de a contribui la formarea 122

statului palestinian şi de a elibera teritoriul de evrei. Cei mai mulţi dintre cursanţi erau de fapt luptători exersaţi, care participaseră deja la acţiuni de gherilă. De fapt, ei veneau în România nu neapărat ca să fie instruiţi, ci pentru a se antrena în baza pusă la dispoziţie de Ceauşescu. Liderul palestinian îi proteja pe aceştia trimiţându-i aici. Îi ferea de represalii. Pentru că efectiv nu aveau ce învăţa la noi. Erau toţi foarte bine pregatiţi şi, în mare parte, erau veterani ai luptelor de gherilă. Unii au ajuns chiar să facă şi Academia Militară de la Bucureşti. (...) Erau atât de antrenaţi, încât ocheau, fără prea mari probleme, o monedă de 25 de bani de la circa 30 de metri“.42 Stimulenţii conflictelor religioase Factorii care stimulează şi agravează conflictele de tip religios sunt economici, sociali, lingvistici, culturali, religioşi şi teritoriali. Ordinea este aleatorie! Amintim de: -

instituţii politico-administrative ineficiente, slabe, corupte,

chiar nefuncţionale; -

existenţa unei polarităţi a sistemului politic – cristalizarea

şi funcţionarea unei puteri centrale exclusiviste; -

intervenţii externe – armate, politice, religioase, terorist-

fundamentaliste – în state sau complexe regionale de securitate; 42

Cotidianul, 10 Decembrie 2005

123

-

tradiţia istorică – de ce n-au renunţat evreii la iudaism în

toate secolele cât au fost împrăştiaţi prin lume? -

gradul slab de materializare a coerenţei economico-sociale

– decalaje sociale grave, regionalism, antagonisme religioase şi etno-culturale; -

diferenţe de status;

-

un grad ridicat de ,,inamiciţie” între diverse grupări etno-

religioase, între graniţele unui stat, între ţări sau între provincii din ţări diferite; -

slăbiciunea unui regim democratic extrem de permisiv şi

letragia opiniei publice; -

aşteptări lipsite de realism ale unor grupări religioase sau

etno-culturale

şi

religioase,

cu

percepţii

neadevărate

ale

ameninţărilor şi oportunităţilor; -

degradarea ori prăbuşirea totală a aşteptărilor unor grupuri

religioase; -

voinţa acută şi inexplicabilă de conflict. Toate acestea pot fi combinate până la o identificare nereală cu momentul de apogeu al izbucnirii unui asemenea conflict, adică momentul când o religie sau o doctrină religioasă devine formă de politică. Şi asta este generată cel mai adesea de ,,existenţa într-un spaţiu, la un moment dat, a unor puternice discriminări religiose; combinarea discriminărilor religioase cu cele etno-culturale şi politice şi cu decalajele economico124

sociale;

prozelitismul

religios

agresiv

şi

violent;

fundamentalismul religios, cu precădere islamic.”43 În ce priveşte prozelitismul religios, acesta a devenit atât de important în ultimul secol, încât unele state şi-au înfiinţat centre şi instituţii speciale, menite să monitorizeze atent sau să stopeze, în limitele legii, ascensiunea fenomenului. Aşa de pildă, în Germania şi Franţa, guvernele sunt din ce în ce mai atente la evoluţia sectelor şi la tensiunile pe care le poate genera fenomenul religios agresiv, cu tentă de fanatism. În ultimul timp şi în Germania şi Danemarca au apărut asemenea instituţii de supraveghere şi informare privind factorul religios provocator, agresiv şi subversiv. În primăvara lui 2006 şi Parlamentul României, la iniţiativa deputatului PRM, Ioan Aurel Rus, a votat o modificare a Legii Cultelor, după care s-a revenit asupra ei, la indicaţiile Comisiei Helsinki, cum că modificările aduse ar îngrădi libertatea de exprimare. Iniţial, parlamentarii români au decretat că „prozelitismul abuziv desfăşurat de o persoană sau cult de natură a încălca dreptul la intimitate al individului, libertatea de gândire sau de conştiinţă - care utilizează metode şi tehnici psihologice agresive de persuasiune sau promiterea şi oferirea de bani în scopul atragerii de noi adepţi, constituie infracţiune ce se pedepseşte cu amendă sau cu închisoarea de la şase luni 43

Terorismul azi, Revistă lunară de specilaitate în domeniul terorismului, vol. I, an I, iulie 2006, pag. 76

125

la trei ani”. De teama unei sancţiuni din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, amendamentele au fost retrase. Situaţia a avut un precedent în Grecia, care a fost sancţionată când a aplicat aceeaşi legislaţie anti prozelitism. Singura interdicţie agreată şi considerată legitimă de Curtea de la Strasbourg vizează agresarea religioasă a persoanelor aflate în condiţii de subordonare. Dacă am căuta exemple, în ţara noastră aşanumitul prozelitism abuziv - in sensul Strasbourg-ului - se practică doar în interiorul unităţilor militare, prin ridicarea de biserici, dar corespondentul nu este întocmai identic, numai în măsura în care soldaţii sunt percepuţi în slujba statului, deci subordonaţi. Dacă nici legislaţia europeană nu este prea permisivă în sancţionarea mijloacelor grave la care apelează membrii anumitor grupări, cum am putea noi indivzii, simpli cetăţeni, să luăm atitudine legală împotriva lor?! Însuşi Patriarhul Daniel al României a acuzat acest prozelitism exacerbat, care nu numai că slăbeşte rezistenţa unei religii şi ajută la formarea unor diverse grupări prin atragerea de adepţi, dar este şi un obstacol în calea mişcării ecumenice. Cu atât mai mult cu cât ecumenismul în sine nu a pornit la drum cu mari şanse de reuşită! Mişcarea ce îşi propune unificarea cultelor creştine prin dialog teologic nu a evoluat prea mult din momentul apariţiei ei. Aşa s-a întâmplat că la cea de-a treia Adunarea Ecumenică din Europa, desfăşurată în 126

septembrie 2007 la Sibiu – pe vremea aceea oraşul deţinea statutul de capitală culturală europeană alături de Luxembourg – toate cultele şi-au organizat în ultima zi a evenimentului slujbe religioase în bisericile proprii. De remarcat, fiecare cult cu slujba lui! Iar Papa Benedict nici măcar nu a ajuns la cea mai importantă mişcare de unificare pe care o propovăduieşte! Şi cu care este de acord numai dacă s-ar putea uni toate bisericile sub cupola suvernaităţii Vaticanului! Măsuri întreprinse împotriva terorismului la nivelul unor organisme internaţionale Problema terorismului internaţional, precum şi necesitatea combaterii lui, au constituit teme majore aflate pe masa de lucru a O.N.U. şi a Comitetului Special al Adunării Generale, creat în acest scop. Astfel, Comisia Juridică a O.N.U. a fost intens preocupată de stabilirea unor măsuri eficiente pentru securitatea diplomaţilor, deoarece aceştia sunt în mod prioritar vizaţi de grupurile teroriste. În acest sens, Comisia a lansat tuturor ţărilor membre O.N.U., un apel pentru cooperare corectă şi reală în domeniul combaterii şi prevenirii faptelor de natură teroristă, apreciind că prevederile Convenţiei de la Viena din 1961, privind imunităţile şi privilegiile diplomatice, au devenit nesatisfăcătoare şi, în plus, încă nu toate statele au aderat la ea. 127

De asemenea, aceleaşi organisme au solicitat statelor membre să-şi onoreze obligaţiile ce le revin, în baza dreptului internaţional, de a nu organiza, instiga, sprijini sau participa la acte teroriste în alte ţări, recomandându-le, totodată să coopereze între ele în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, precum, şi pentru prinderea, extrădarea sau judecarea făptuitorilor unor asemenea acte, prin intensificarea schimbului de informaţii şi încheierea unor tratate. În anul 1984, la iniţiativa U.R.S.S., Adunarea Generală, O.N.U.

a

adoptat

Rezoluţia

nr.39/159

intitulată

Inadmisibilitatea politicii terorismului de stat şi a oricăror acţiuni de stat vizând subminarea social-politică în alte state suverane. Prin această Rezoluţie sunt condamnate politicile şi practicile de terorism în relaţiile dintre state şi se cere acestora să nu întreprindă nici o acţiune de intervenţie militară şi ocupaţie având drept scop schimbarea prin forţă sau subminarea sistemului social-politic al statelor, destabilizarea şi răsturnarea guvernelor acestora. La votul asupra rezoluţiei sau abţinut un număr de 30 de state, între care S.U.A., Israelul, unele ţări din Europa Occidentală şi America Latină. Pretextul invocat pentru abţinere a fost acela că ar fi clar ce se înţelege prin noţiunea de ,,terorism de stat”, iar principiul nefolosirii forţei consacrat prin Carta O.N.U. este suficient pentru a incrimina actele prevăzute în rezoluţie. 128

În decembrie 1985, după o nouă serie de acte teroriste Adunarea Generală a adoptat Rezoluţia nr.40/161 prin care condamnă fără echivoc, drept infracţiuni, toate actele, metodele şi practicile teroriste. În sfârşit, la 18 decembrie 1985, Consiliul de Securitate O.N.U. a adoptat în unanimitate, la iniţiativa S.U.A., Rezoluţia nr. 52, prin care a condamnat categoric luările de ostatici şi răpirile de orice fel şi a cerut să fie eliberate toate persoanele răpite. Consiliul a declarat, totodată, că ţările pe teritoriul cărora sunt deţinuţi ostatici sau persoanele răpite au obligaţia să ia toate măsurile care se impun pentru eliberarea acestora şi pentru a împiedica comiterea, în viitor, a unor acte identice. Rezoluţiile Adunării Generale ale O.N.U. din anii 1981, 1983, 1985 si 1987 califică drept criminale şi condamnă ferm toate actele, metodele, practicile terorismului, oriunde şi de către oricine ar fi comise, în special, acele acţiuni care ar pune in pericol relaţiile prieteneşti dintre state si securitatea acestora. Rezoluţiile cheamă toate statele să ia măsuri necesare la nivel naţional pentru eliminărea definitivă a terorismului, prin

armonizarea

legislaţiilor

naţionale

cu

convenţiile

internaţionale existente, respectarea obligaţiilor asumate, prevenirea pregătirii şi organizării pe teritoriul lor a unor acte teroriste îndreptate împotriva altor ţări.

129

Rezoluţia nr.50/53 a fost adoptată de Adunarea Generală la a 87-a şedinţă plenară din 11 decembrie 1995, privind măsurile ce se impun pentru eliminarea terorismului internaţional. O semnificaţie aparte are şi Rezoluţia nr. 1044 a Consiliului de Securitate al O.N.U., care din ianuarie 1996 din iniţiativa S.U.A., a hotărât unele sancţiuni împotriva Sudanului, acuzat că

sponsorizează

şi

sprijină

terorismul

de

nuanţă

fundamentalist - islamică şi găzduieşte pe teritoriul său trei dintre teroriştii care au încercat să-l asasineze pe preşedintele Egiptului, Hosni Mumbarak, în iunie 1996, la Addis Abeba. Rezoluţia cere autorităţilor sudaneze să extrădeze pe cei trei terorişti şi să renunţe la sprijinirea şi facilitarea acţiunilor teroriste. Problema terorismului internaţional s-a aflat pe agenda Consiliului de Securitate al O.N.U. şi în anul 1999. La 19 octombrie s-a întrunit sub preşedinţia lui Serghei Lazarov, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite care a adoptat, în unanimitate, Rezoluţia 1269 (1999) - prin care condamnă în mod categoric toate actele de terorism şi metodele şi practicile teroriste, considerându-le criminale şi de nejustificat, indiferent de motivele care le-au generat, de formele de manifestare, de locul unde au fost comise sau de autorii acestora, în special cele care constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii mondiale. 130

La nivel regional, Uniunea Europeană şi NATO, prin ţările membre, au dovedit o preocupare sporită de-a lungul existenţei lor pentru cunoaşterea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii comunităţii europene şi pentru edificarea unui sistem de securitate global, viabil şi eficient. Analiza naturii pericolelor şi riscurilor la adresa securităţii comunităţii europene evidenţiază schimbările majore survenite în aceste planuri. Semnificativă este menţiunea că securitatea aliaţilor este determinată mai puţin de eventualitatea unei agresiuni pregătită împotriva teritoriului aliat. Ea depinde mai mult de consecinţele negative ale instabilităţii, care ar putea decurge din dificultăţile grave economice, sociale şi politice, inclusiv a rivalităţilor etnice şi litigiilor teritoriale cu care se confruntă numeroase ţări din Europa de Est. Tensiunile care pot rezulta nu sunt de natură să ameninţe în mod direct securitatea şi integritatea teritorială a vreunei ţări, ci pot afecta stabilitatea Europei în general prin conflictele armate care pot surveni, cu efect direct asupra ţărilor comunitare. La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht din 1992 şi includerea în articolul „k” a unor prevederi referitoare la justiţie şi afaceri interne, au deschis calea unei strânse cooperări a activităţilor antiteroriste în interiorul Uniunii Europene. Simpla existenţă a unei baze legale pentru această problemă nu este, totuşi, suficientă pentru rezolvarea tuturor 131

problemelor. Există în continuare chestiuni legate de protejarea drepturilor omului, de dreptul la intimitate şi de respectarea suveranităţii şi integrităţii naţionale a statelor membre. Aceste aspecte constituie încă subiecte ale unor dezbateri fierbinţi în cadrul unui proces menit să realizeze un sistem integrat de schimb de informaţii, care să permită UE să-şi coordoneze activităţile antiteroriste. Pe linia iniţierii unor măsuri antiteroriste s-au constituit instituţii internaţionale de luptă împotriva terorismului, după cum urmează: 1. Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism, Violenţă) format în 1976 la Luxemburg. Cu acel prilej, miniştrii de Justiţie şi ai Afacerilor Interne din ţările Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună) au decis să dezvolte cooperarea în lupta împotriva terorismului. Din 1986, S.U.A. participă activ ca observator la şedinţele trimestriale TREVI privind măsurile specifice combaterii terorismului prin cooperare şi colaborare conjugată la nivel internaţional. 2. Grupul de lucru Quantica (QWG) a cărui activitate se caracterizează prin întâlniri anuale ale reprezentanţilor agenţiilor de informaţii şi de aplicare a legislaţiei din ţările membre UE şi Canada, Australia şi S.U.A.. Conferinţele se derulează, având ca organizatori ţările membre pe principiul rotaţiei. Tematica întâlnirilor cuprinde o agendă variată privind 132

terorismul,

coordonarea

investigaţiilor

şi

schimbul

de

informaţii, precum şi elaborarea de documentare asupra fenomenului terorist, respectiv asupra măsurilor antiteroriste. 3. Europol este sigla pentru Oficiul European de Poliţie prevăzut de art. „k-1(9)” din Tratatul de la Maastricht şi din Convenţia

privind

Europol.

Reprezintă

o

instituţie

supranaţională creată pe baza Convenţiei privind Europol care a fost semnată la 26 iulie 1995. Potrivit prevederilor Convenţiei, principalele obiective ale acesteia se referă la crearea cadrului de colaborare a statelor membre în baza art. „k-1(9)” din Tratatul de la Maastricht în vederea îmbunătăţirii eficienţei cooperării autorităţilor competente în prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale, violenţelor teroriste, spălării banilor şi altor infracţiuni de acest gen. În România, din luna aprilie 2004, prin Hotărâre a C.S.A.T., a fost instituit Sistemul Naţional de Alertă Antiteroristă, mecanism care prevede stabilirea, pe baza unor indicatori adecvaţi, a unor trepte de alertă antiteroristă, cu evidenţierea măsurilor graduale ce se impun pentru fiecare situaţie în parte. Sistemul naţional de alertă teroristă include cinci niveluri de alertă teroristă, după cum urmează: 1. Alertă „VERDE” (nivel scăzut) – un atac terorist este imposibil.

133

2. Alertă „ALBASTRĂ” (nivel precaut) – risc scăzut de producere a unui atac terorist. 3. Alertă „GALBENĂ” (nivel moderat) – este posibil un atac terorist. 4. Alertă „PORTOCALIE” (nivel ridicat) – există o probabilitate mare de producere a unui atac terorist. 5. Alertă „ROŞIE” (nivel critic) – un atac terorist este iminent.

134

Capitolul III Conflictul iudeo-islamic De mii de ani religiile nu că nu merg una lângă alta sau una pentru alta, ci una împotriva celeilate (a se vedea mohamedanismul si mozaismul).44 Multe au fost conflictele interreligioase şi puţine au fost încercările de comunicare, apropiere sau ecumenice. Una dintre ramurile religioase care a îndemnat într-o oarecare măsură la înţelegere, reconciliere şi apropiere a fost catolicismul prin reprezentantul său până în 2005, Papa Ioan Paul al II-lea. Papa Ioan Paul a devenit liderul spiritual al celei mai extinse religii din lume în inima Războiului Rece. Climatul era tensionat şi lumea polarizată între ,,zidul roşu al terorii” şi 44

Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscop al Sibiului, IPS Laurenţiu Streza

135

lumea liberă a Vestului. Poate situaţia nu era aşa de diferită de Războiul împotriva Terorii. Diferenţa este că ,,teroarea roşie” a fost înlocuită cu ,,terorismul.” Ioan Paul a fost dedicat total dialogului interreligios, devenind primul papă care să se roage atât într-o sinagogă cât şi într-o moschee. Slujba simbolică de rugăciuni la Moscheea Umayyad din Siria a avut loc cu câteva luni înainte de evenimentele 9-11 şi este văzută ca un gest care semnifică dedicarea Vaticanului pentru unitate. Ioan Paul a facut apel neîncetat la pacea mondială şi s-a opus puternic invaziei americane a Irakului. În timpul activităţii sale numărul de catolici din întreaga lume a crescut cu peste 40%, de la 757 de milioane la 1,1 miliarde. De când a ajuns în vârful scării Vaticanului, Papa Benedict, cunoscut înainte ca şi Cardinalul Ratzinger, a încercat să continue misiunea lui Ioan Paul. El duce lipsa simţului gentil şi diplomatic al lui Ioan Paul şi a introdus o precizie mai rigidă şi ordonată în slujbele sale, etichetate de unii ca ,,tipice germanilor.” În cadrul unei slujbe la o universitate din Germania cuvintele lui Benedict au declanşat o controversă majoră. Benedict l-a citat pe Împăratul Bizantin din secolul al 14-lea Manuel II Palaeologus care l-a descris pe profetul Mahomed spunând: ,,Arătaţi-mi ce a adus nou Mahomed şi acolo veţi 136

descoperi lucruri malefice şi inumane, precum porunca sa de a răspandi cu sabia credinţa pe care a predicat-o.” Intenţia sa a fost aceea de a condamna rolul violenţei din religie, dar cuvântarea a declanşat proteste în lumea musulmană, multe naţiuni musulmane cerând o retragere a afirmaţiilor şi o scuză. Unii l-au criticat pe Papa pentru că a tras înapoi progresul făcut de predecesorul său în încercarea de a uni diferenţele dintre credinţele catolice şi islamice. În Irak, unii musulmani au ars o figură a Papei. Website-urile al Qaeda, aşteptând parcă de mult momentul, au declarat război bisericii. Presa a relatat că Papa Benedict a fost un critic al fundamentalismului islamist în trecut. El a cerut o încetare a violenţei, alimentată de mişcările extremiste, dar a asigurat că biserica doreşte să contruiască ,,poduri de prietenie.”45 Am relatat cele de mai sus pentru a arăta cât de uşor pot fi provocaţi musulmanii sau cât de repede pot găsi ei o cauză drept scuză pentru efectele religioase ce le vor provoca. Pentru ei orice text scos din context devine pretext. Lumea arabă poartă amprenta fanatismului şi a terorismului iar când în ecuaţie intră religia iudaică, securitatea religioasă din Orientul Mijlociu (figura 7) este grav periclitată. Ne-au demonstrat-o anii de conflicte dintre Tel Aviv, Beirut, Damasc etc. Ca o paranteză, putem spune că arabii şi evreii se urăsc atât de mult 45

The Epoch Times, 22.09.2006

137

încât la preliminariile campionatelor europene şi mondiale de fotbal, evreii joacă în Europa. Ca să mergem mai departe, nici arabii între ei nu se împacă deloc bine, şiiţii şi suniţii se omoară reciproc din cauza fanatismului religos, lucru pe care îl vom dezbate într-unul din subcapitolele ce urmează. Până atunci, iată numai cîteva dintre motivele ancestrale de luptă între comunităţile de evrei şi musulmani. Fâşia Gaza Situată la malul Mării Mediterane între Israel şi Egipt, Gaza este o bucată de pământ de numai 40 de kilometri lungime şi 10 kilometri lăţime (figura 8). Zona depinde de Israel din punct de vedere al alimentarii cu energie electrică. Îngusta fâşie era unul dintre cele mai populate teritorii din lume. Aproximativ 1,4 milioane de palestinieni şi 9.000 de colonişti israelieni numeau casă Fâşia Gaza. 33% din palestinieni trăiesc în câmpuri de refugiaţi, finanţate de ONU, la limita subzistenţei. După decenii de colonizare masivă a Israelului (între 1967 şi 1994), aplicate deopotrivă de guverne de dreapta şi guverne de stânga, Fâşia Gaza va deveni, odată cu retragerea totală a coloniştilor israelieni, un teritoriu ce va aparţine în întregime palestinienilor.

138

Dar Israelul, chiar dacă şi-a retras armata odată cu evacuarea celor 9.000 de refugiaţi, continuă să controleze toate graniţele şi intersecţiile din Fâşia Gaza. În 2007 Israelul a decretat teritoriul din Fâşia Gaza drept ,,entitate ostilă”. Hotărârea a fost denunţată imediat ca o pedeapsă colectivă de islamiştii din cadrul mişcării Hamas, care au preluat controlul asupra acestui teritoriu palestinian la 15 iunie 2007. În ultimul timp aliaţii palestinienilor au devenit şi ei ţintă a urii semite. Preşedintele Siriei46, acuzat că l-ar fi ajutat pe şeful biroului politic al Hamas, Khaled Mashaal, a fost deseori intimidat de evrei pentru că nu a vrut să dezarmeze grupările palestiniene de pe teritoriul ţării sale. Şi pentru ca relaţia să nu se detensioneze între cele două state, în primele zile ale lunii ianuarie 2008, armata israeliană a reluat raidurile aeriene în Fâşia Gaza. Schimburile de focuri între soldaţii israelieni şi membri grupării Hamas au semănat panică în rândul civililor. Pe străzi, femeile cu micuţii în braţe au încercat să fugă din faţa gloanţelor, însă cel puţin şapte copii cu vârste cuprinse între opt şi zece ani au fost ucişi în 46

Bashar Assad. Fiul lui Hafez Assad, fostul preşedinte legendar al Siriei, Bashar (42 de ani) este la al doilea mandat, câştigat în 2007 pentru următorii 7 ani. Manifestă o poziţie deloc prietenoasă pentru Israel, motiv pentru care solicită realipirea la Siria a Platoului Golan, ocupat de forţele israeliene în Războiul de Iom Kipur din 1973. Bashar Assad a fost acuzat de nenumărate ori de oficialităţile israeline că i-a ajutat pe palestinieni la răpirea soldaţilor israelieni din Gaza şi Israelul a încercat să exercite presiuni asupra preşedintelui sirian chiar prin intermediul Washington-ului.

139

timpul atacului. Două case suspectate că găzduiesc terorişti au fost distruse în timpul raidurilor, o altă locuinţă a fost dinamitată. Doi membri ai Jihadului Islamic au fost ucişi împreună cu familiile lor. La rîndul lor, palestinienii au reluat raidurile aeriene. Rachetele au avut drept ţintă graniţa cu Israelul, în apropiere de un oraş din nordul ţării cu peste 120.000 de locuitori. Purtătorul de cuvânt al autorităţii palestiniene a condamnat atacurile, iar un responsabil israelian a precizat că ţara sa nu va tolera atacurile îndreptate împotriva oraşelor sale.

Cisiordania şi Gardul de Separaţie Situaţia Cisiordaniei este mult mai complicată, mai ales pentru că, după colonizarea masivă de după 1967, acolo se află mai bine de 400.000 de refugiaţi israeleni şi tot acolo este şi o parte din Ierusalim. Peste 59% din teritoriu se află oficial sub control civil şi de securiatate israelian. În plus, Israelul a început în 2002 să construiasă un gard despărtiţor care să împiedice pătrunderea palestinienilor în teritoriul israelian, din motive de securitate (figura 9). Acest gard a născut mari controverse şi sunt voci care spun că, după evacuarea refugiaţilor, din unele colonii din Cisiordania, economia viitorului stat palestinian va fi ucisă de blocajul impus de 140

israelieni. Aproape 2,3 milioane de palestinieni se află în Cisiordania, iar viaţa acestora depinde în mare parte de munca în Israel. Zidul construit de evrei (îmbrăcaţi în veste antiglonţ furnizate de societatea de construcţii care a executat lucrările) taie sate în două, izolându-i pe ţărani de pământurile lor, împiedicându-i pe tineri (palestinieni) să ajungă la şcoală. Curtea Internaţională de Justiţie a condamnat aproape în unanimitate acest zid al urii. Cu ,,ajutorul’’ administraţiei americane Israelul controlează Cisiordania. Populaţia din acest teritoriu este îngrădită până şi din punct de vedere al comunicaţiilor în sistem de telefonie mobilă. Israelul are patru reţele de telefonie mobilă, dar palestinienii din Cisiordania şi Gaza deţin numai una. Aceasta funcţionează din anii ‘90, cu aprobarea Israelului. Statul israelian controlează toate frecvenţele pentru celulare din Cisiordania şi Gaza. De la începerea violenţei dintre părţi în 2000, Ministerul Apărării din Israel a refuzat constant cererile Palestinei de a pune la punct o a doua reţea, care să preia cererile tot mai numeroase ale clienţilor. Ierusalimul Oraşul, aflat integral sub ocupaţie israeliană, este sâmburele disputelor ancestrale dintre palestinieni şi israelieni. După 141

1967, atât estul, cât şi vestul oraşului sunt controlate de israelieni. Ierusalimul este capitala religioasă a evreilor, însă Israelul încearcă să o impună ca şi centru politic recunoscut internaţional. Pe de altă parte, palestinienii cred că dreptul asupra estului Ierusalimului le aparţine în mod indiscutabil. Într-adevăr, ocuparea estului Ierusalimului din 1967 încalcă şi în acest moment legile internaţionale. Dar în estul ,,oraşului sfânt” se află cele mai importante situri religioase antice, reclamate deopotrivă de musulmani şi evrei. Locul pe care s-a aflat Templul Domnului, din care nu a mai rămas azi decât Zidul Plângerii, este Sanctuarul Nobil pentru arabi. Situl religios este atât de important pentru evrei pentru că este locul pe care, în antichitate, au fost construite primele două temple evreieşti şi se crede că acolo va avea loc judecata de apoi. Pe de altă parte, şi pentru palestinieni şi musulmani, Sanctuarul Nobil sau Esplanada Moscheilor are o imensă semnificaţie religioasă. În Ierusalim se află şi Domul Stâncii, unde musulmanii cred că profetul Mahomed s-a ridicat la cer şi a fost învăţat de Dumnezeu unde şi cum să se roage. Istoric vorbind, poziţia musulmanilor asupra Ierusalimului a alunecat şi s-a modificat în concordanţă cu circumstanţele politice. Într-un ciclu repetat de 6 ori de-a lungul a 14 secole, musulmanii s-au concentrat asupra oraşului cand le-a folosit, şi l-au ignorat în caz contrar. Numai când Ierusalimul a servit 142

teologiei musulmane sau scopurilor politice, oraşul a crescut în stima şi emoţiile musulmanilor. Când aceste nevoi s-au redus, interesul musulman a dispǎrut. Acest tipar ciclic s-a repetat de 6 ori de-a lungul a 1.400 de ani. Arabii spun că Dumnezeu a ţinut cu ei şi că i-a educat prin profetul lor să îi atragă la ,,adevărata credinţă” şi pe evrei. Spre exemplu, în Koran se spune că Dumnezeu l-a instruit pe Mahammed în anul 622 sǎ se roage cu faţa spre Ierusalim, iar 17 luni mai târziu l-a re-instruit sǎ se roage cǎtre Mecca. Specialiştii arabi sunt de accord astăzi cǎ episodul cu Ierusalimul a constituit un efort în van de a-i caştiga pe evrei întru noua religie islamică. În 1990, focalizarea islamicǎ asupra Ierusalimului a atins un asemenea nivel încât arabii palestinieni au evoluat de la a sǎrbatori Ierusalimul panǎ la negarea calitǎţilor lui sacre şi istorice pentru evrei. Palestinienii pretind cǎ Templul lui Solomon a fost construit de cǎtre Canaaniţi, cǎ vechii evrei erau membrii ai triburilor de beduini, ca Biblia provine din Arabia, cǎ Templul Evreiesc ,,se aflǎ în Nablus sau poate în Bethlehem”, cǎ prezenţa evreilor în Palestina a luat sfârşit în anul 70 al erei noastre şi că evreii de azi sunt descendenţi din Khazarii Turci. Palestienienii au scris pe porţi şi pe ziduri că ,,Ierusalimul este arab”.

143

Astăzi se vorbeşte foarte mult de ,,sionismul musulman’’47 care este mult mai puternic decât cel evreiesc. În timp ce evreii par mai puţin fanatici în a păstra Ierusalimul, palestinienii dobândesc acest fanatism religios într-un grad tot mai ridicat. Sionismul musulman este în mod emoţional şi politic mai înflǎcǎrat decât originalul evreiesc, lucru care a început să fie observat de către analişti în ultimul deceniu.48

Inamicii Israelului, incontestabil inamicii SUA Israelul în lupta sa împotriva lumii arabe are un ajutor de nădejde, factor important în asigurarea sau destabilizarea ordinii mondiale: Statele Unite ale Americii. În numărul 9 din 2006 al revistei Lumea, se prezintă studiul realizat de doi cercetători americani49 cu privire la ajutorul pe care îl primeşte Israelul din partea Americii. Cercetarea numită ,,Lobby-ul 47

,,Ziua Ierusalimului ” în Israel comemoreazǎ unificarea oraşului sub control israelian în 1967, însă acest tribut a scǎzut în importanţǎ de la statutul de sǎrbǎtoare naţionalǎ doar la unul de sǎrbǎtoare a comunitǎţilor religioase. În contrast, versiunea musulmanǎ a ,,Zilei Ierusalimului” instituitǎ 11 ani mai târziu, de cǎtre Ayatollah-ul Khomeini în 1979, atrage mulţimi de câte 300.000 de oameni şi serveşte ca platformǎ pentru cîştigarea de suport concret în jurul lumii musulmane. 48 Conceptul de ,,sionism musulman" a fost folosit pentru prima dată de analistul Khalid Duran în lucrarea ,,Children of Abraham: An Introduction to Islam for Jews", The American Jewish Committee and Ktav, 2001 49 John Mearsheimser (profesor universitar de ştiinţe politice la Universitatea din Chicago) şi Stephen Walt (profesor de relaţii internaţionale şi decal al John F. Kennedy School of Gouvernemnt din cadrul Universităţii Hravard)

144

israelian conduce America” dezvăluie faptul că ,,de câteva decenii bune şi în special de la războiul de şase zile, piesa de rezistenţă a politicii americane în Orientul Mijlociu a fost relaţia sa cu Israelul”. Se arată că după războiul de Yom Kippur Washington-ul a furnizat sprijin statului evreu, diminuându-l pe cel oferit altor state. Israelul a fost cel mai important beneficiar al ajutorului economic direct şi al asistenţei militare anuale, reprezentând per total cel mai mare beneficiar de după cel de-al doilea Război Mondial, prin suma totală de peste 140 de miliarde de dolari (suma nu mai este actualizată din 2004). Israelul primeşte aproximativ 3 miliarde de dolari pe an, adică o cincime din bugetul pentru ajutor extern şi circa 500 de dolari anual pe cap de locuitor al ţării. Această mărinimie e dureroasă mai ales datorită faptului că Israelul este în prezent un stat bogat cu un PIB pe cap de locuitor aproape egal cu cel al Coreei de Sud sau al Spaniei. Alţi beneficiari îşi primesc banii prin vărsăminte trimestriale, în timp ce statul evreu primeşte întreaga sumă la începtul fiecărui exerciţiu bugetar, putând băga în buzunar inclusiv dobânzile aferente. Fără srijinul american, Israelul nu putea ţine piept lumii arabe în bătălia pentru religii şi teritorii. Nici Statele Unite nu pierde prea mult de pe urma acestei asociaţii: banii în America sunt deţinuţi tot de evrei… americani! Aceştia fac lobby pe lângă Congres şi cele mai importante 145

instituţii, ca ţara lor de origine să nu îşi piardă aliatul. De altfel, principala ţintă de atac a Statelor Unite (încă de pe vreme lui Bush Senior) este lumea arabă. Scopul este dacă nu unul declarat oficial, cel puţin dedus: petrolul şi ca paravan – religia! America sprijină din principiu adversarii ţărilor arabe, care au însă ca scop, lupta pentru religie şi teritoriu. Angrenată colateral în această dispută, fără a-i diminua însă din plăcere, America are o contribuţie importantă în războiul celorlalţi autori: evreii şi musulmanii. Dacă partea evreiască are un câştig prin alianţa cu un actor important în stabilitatea ordinii mondiale sau destabilizarea – după caz -, lumea musulmană câştigă prin fanatismul său. Acum şi-a îndreptat atenţia şi înspre aliatul Israelului, după cum ne confirmă atentatul de la World Trade Center, de la 11 septembrie 2001. Statele Unite nu îşi îndreaptă ura numai înspre o parte a lumii islamice, trage cu toată artileria în masa compactă; a prins o ură generală pentru tot ceea ce înseamnă ,,putere musulmană”. Printre propriile conflicte cu Irak-ul, Iranul, America mai dă câte o mână de ajutor şi împotriva Palestinei, Siriei etc. Au de câştigat din aceste acţiuni israelienii, care după ce au umblat sute de ani împrăştiaţi prin toată lumea, nu mai vor să cedeze nici un centimetru de pământ duşmanilor săi, palestinienii. Alimentaţi cu o ură fanatică la rândul lor împotriva tutoror celor care i-au asuprit şi prigonit înainte ca aceştia să aibă 146

propriul stat, evreii îşi revarsă acum toată ura înspre palestinieni. Aceştia, la rându-le, susţin că teritorul actual al evreilor nu le aparţine de drept; din cauza fostului popor ales, mii de musulmani au fost mutaţi din casele lor cu câteva sute de kilometri în altă parte. După cum am mai spus, locul pe care s-a aflat ,,Templul Domnului”, din care astăzi se mai vede doar ,,Zidul Plângerii”, a fost şi ,,Sanctuarul Nobil” pentru arabi. Şi iată cum religia sau lupta pentru ea a omorât până în ziua de azi sute de mii de oameni! Bombardamente în temple şi moschee, bombardamentele pe linia de demarcaţie Fâşia Gaza, lupte de stradă între reprezentanţii celor două religii! La urma urmei, nici nu ştii cine are cea mai mare dreptate! Până musulamanii şi evreii se omoară între ei fără remuşcări, cei care trebuie să stabilească încetarea focului şi retragerea din teritorii, rămân stupefiaţi că nu ştiu cum să împartă dreptatea. Ca să revenim la relaţia israeliano-americană, trebuie spus că la începutul anilor ’90 şi mai ales după 11 septembrie 2001, susţinerea de către Statele Unite a Israelului a fost justificată prin afirmaţia că cele două state au fost ameninţate de grupuri teroriste originare din lumea arabă şi musulmană şi de ,,state ticăloase” care susţin aceste grupuri şi care sunt în căutare de arme de distrugere în masă. Aceasta înseamnă nu numai că Washington-ul trebuia să lase mână liberă Israelului în privinţa palestinienilor şi să nu insiste asupra unor concesii până ce 147

teroriştii palestinieni nu sunt încarceraţi sau omorâţi, ci şi că SUA ar fi trebuit să ţină cont de ţări precum Siria sau Iran. Prin urmare, Israelul e perceput drept un aliat crucial împotriva războiului terorismului, pentru că inamicii săi sunt inamicii Americii. În realitate, Israelul reprezintă un fel de handicap în acest război şi în efortul mai amplu al Americii de a se ocupa de ,,statele ticăloase”. Terorismul nu reprezintă un adversar unic, ci e vorba de o strategie utilizată de un mare număr de grupări politice. Organizaţiile teroriste care ameninţă Israelul nu ameninţă Statele Unite decât atunci când intervin împotriva lor (ca în Liban în anul 1982). De altfel, terorismul palestinian nu constă numai în violenţe dirijate din întâmplare împotriva Israelului sau a Occidentului; în mare parte el reprezintă şi un răspuns la campania prelungită a statului evreu de colonizare a Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza. În studiul din revista Lumea, cei doi cercetători arată că ,, a spune că Israelul şi Statele Unite sunt unite printr-o ameninţare teroristă comună ascunde o relaţie tip cauză-efect: SUA au o problemă cu terorismul în mare parte pentru că sunt un aliat atât de apropiat al Israelului şi nu invers. Susţinerea Israelului nu reprezintă singura sursă a terorismului antiamerican, dar e importantă, ceea ce face ca războiul să fie mai dificil de câştigat. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că cei din conducerea Al-Qaeda, inclusiv Osama bin Laden, sunt motivaţi de prezenţa 148

israelienilor în Ierusalim şi de situaţia dificilă a palestinienilor. Sprijinirea necondiţionată a Israelului îi ajută pe extremişti să atragă susţinere populară şi noi recruţi.”50 Cât priveşte pretinsele ,,state ticăloase” ale Orientului Mijlociu, ele nu reprezintă o mare ameninţare la adresa intereselor vitale ale SUA, ci doar în măsura în care reprezintă o ameninţare la adresa Israelului. Chiar dacă aceste state cumpără arme nucleare, ceea ce nu e de dorit, nici America, nici Israelul nu pot deveni obiect de şantaj, deoarece cel care-l predică nu-şi poate pune în aplicare ameninţările fără a suferi represalii teribile. Pericolul de a-i aproviziona cu arme nucelare pe terorişti e şi el îndepărtat, deoarece un stat ticălos n-ar putea fi sigur că acel transfer nu ar putea fi detectat, fiind blamat şi pedepsit în consecinţă. Relaţia pe care o are cu Israelul îngreunează misiunea americană de a se ocupa de aceste state. Arsenalul nucelar israelian este unul din motivele pentru care o parte dintre vecinii săi îşi doresc arme nucleare, iar a le ameninţa cu o schimbare de regim nu face decât să contribuie la aceste dorinţe. Am arătat cum petrolul şi extremismul religios generează de câteva zeci de ani conflicte în care au fost angrenate şi statele ce nu aveau nici o miză în acest război. 50

Lumea, nr. 9, 2006, pag. 29 149

După ce „ciocnirea civilizaţiilor" (crash of civilisations) prezisă de Samuel Huntington51 în 1996 a devenit (în special ca urmare a „fenomenului" 9/11) o „ciocnire a religiilor”, poate fi observată în politica mondială o încercare de re-secularizare, adică demersul politicii de a înlătura factorul religios din sfera politică în ideea ascunsă că astfel se va înlătura o mare sursă de conflict. Această viziune simplistă neagă însă faptul că întotdeauna religia a constituit în primul rând un factor de coeziune socială sau cel puţin ar fi trebuit... Din punct de vedere al ştiinţelor sociale, religia este o construcţie a omului şi va servi întotdeauna nevoilor acestuia, instrumentalizarea ei în scopul aplanării conflictelor fiind o alternativă mult mai viabilă decât eliminarea ei din sfera medierii conflictelor, aşa cum încearcă America şi Israelul să înlăture islamismul... ,,Ciocnirea civilizaţiilor” este de fapt o ameninţare crescândă ce rezultă din acutizarea conflictelor dintre ţări şi culturi care se fondează pe credinţă religioasă şi pe dogmă. În celebra sa lucrare, Samuel P. Huntington provoacă, cu îndrăzneală, noţiunile realiste de putere şi securitate prin 51

Născut în 1927, este unul dintre cele mai populare nume ale politologiei mondiale. Actualmente profesor la Harvard, Huntington a început să devină cunoscut încă din deceniul al şaptelea al secolului trecut, odată cu publicarea cărţii despre „Ordinea politică în schimbarea societăţilor“. Vârful de notorietate îl atinge în anii ’90, atunci când îşi face publică teoria cu privire la „ciocnirea civilizaţiilor“. Iniţial, un articol, devenit, la câţiva ani distanţ o carte, „Ciocnirea civilizaţiilor“ îl face pe Huntington cunoscut ca autorul ideii că secolul XXI va fi unul al civilizaţiilor, nu al naţiunilor-state.

150

sugerarea creşterii semnificative a culturii ca fiind relevantă faţă de identitatea politică în tărâmul de azi al relaţiilor internaţionale. Urmând ramura construcţionistă a teoriei politice internaţionale, Huntington susţine că în lumea de după Războiul Rece, cele mai importante distincţii dintre oameni nu sunt de natură ideologică, politică sau economică. Ele sunt de natură culturală şi religioasă. În timp ce statele naţionale vor rămâne

principalele

unităţi

de

analiză

în

afacerile

internaţionale, comportarea lor va fi influenţată decisiv nu neapărat de goana după putere şi bogaţie (aşa cum ar sugera realismul), ci de preferinţele, asemănările şi deosebirile culturale. Huntington defineşte civilizaţia ca fiind cel mai larg nivel de recunoaştere cu care un individ se poate identifica, una care se referă la valorile, normele sociale şi instituţiile care conduc societatea. Huntington este atent în realizarea diferenţelor dintre rasă şi civilizaţie: rasa nu este influenţată de istorie, norme sociale şi valori aşa cum poate fi influenţată civilizaţia, aşadar fiind posibil ca indivizi aparţinând aceleiaşi rase să fie adânc diferenţiaţi de civilizaţie sau că indivizi din rase diferite să fie uniţi de civilizaţie. Huntington admite că civilizaţiile sunt flexibile, fără începuturi sau sfârşituri precise, concrete. Cu toate acestea, el susţine că graniţele care împart civilizaţiile ar putea fi ambigue însă ele sunt reale şi importante. Civilizaţiile nu sunt structuri politice însă ar putea 151

reprezenta un numar de unităţi politice (mai multe naţiuni, mai multe state… etc.). El susţine religia ca o unitate centrală a caracteristicilor civilizaţiilor şi o foloseşte ca o variabilă în identificarea câtorva din cele mai proeminante civilizaţii: japoneze, hinduse, islamice, vestice, latin-americane şi chiar şi africane. Evaluarea „dosarului“ Islam-Occident îl determină pe politologul american să pună un diagnostic lipsit de echivoc: „problema esenţială a Occidentului nu este fundamentalismul islamic, ci Islamul, o civilizaţie diferită, ai cărei membri sunt convinşi de superioritatea culturii lor şi sunt obsedaţi de inferioritatea puterii lor. Problema pentru Islam nu este CIA sau Departamentul de Apărare al SUA, ci Occidentul, o civilizaţie diferită, ai cărei membri sunt convinşi de universalitatea culturii lor şi cred că puterea lor superioară, chiar aflată în declin, le impune obligaţia de a-şi extinde această cultură pretutindeni în lume“. Nu este, în viziunea lui Huntington, loc de vreo iluzie. Occidentul nu e cu Islamul într-un conflict fragmentar şi de suprafaţă şi nu e urmarea unor fenomene tranzitorii. E un conflict de profunzime. Care va continua. În cuvintele lui Huntington: „Atât timp cât Islamul va rămâne Islam (ceea ce se va şi întâmpla) şi Occidentul va rămâne Occident (ceea ce este mult mai nesigur), acest conflict fundamental între două 152

mari civilizaţii şi moduri de viaţă va continua să definească relaţiile lor în viitor aşa cum le-au definit timp de paisprezece secole“52. Teoria americanului este parţial contrazisă de românul Horia Roman Patapievici: ,,Totul ar părea să-l confirme, după 11 septembrie 2001, pe Huntington. Şi totuşi, eu cred că în conflicte nu culturile se înfruntă, ci lupta pentru resurse. Resursa majoră, şi cea mai rară, este puterea. Resursa cea mai râvnită în trecut era teritoriul. Astăzi este dezvoltarea economică. Şi teritoriul, şi economia înseamnă putere. Oamenii se luptă pentru putere. Fireşte, invocând ca esenţială nu posesia puterii, ci asigurarea supremaţiei valorilor pentru care pretind că doresc să cucerească puterea. În opinia mea, nu prestigiul suveranilor, mândria naţiunilor, exclusivismul ideologiilor ori identitatea culturilor generează conflictul: toate acestea sunt chemate să îl justifice, a posteriori. Iată, bunaoară, conflictul de azi. Lumea musulmană posedă o resursă (petrolul) care are valoare numai într-o economie avansată, al cărei secret musulmanii nu îl au. Ei vor, pur şi simplu, puterea economică a lumii occidentale pentru ei, fără occidentali şi fără valorile acestora. Şi îşi imaginează că vor putea obţine acest lucru prin război, pe care îl justifică nu atât religios, cât printr52

Samuel P. Huntington, ,,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, editura Antet, 1998

153

o ideologie religioasă foarte agresivă, chemarea la lupta islamică împotriva infidelilor. Aici, după părerea mea, nu se confruntă două culturi, ci două justificari de putere – e drept că foarte inegale. Dorinţa de prosperitate şi confort social, care sunt ale occidentalilor: două pasiuni lacome, dar slabe. Şi spiritul de jihad, care este al musulmanilor, şi care este o pasiune şi lacomă, şi agresivă, şi tare. În plus, Occidentul este demotivat din interior de triumful relativismului postmodern şi de ideologia dezarmantă a multiculturalismului – ideologia pe care

musulmanii

o

pot

oricând

invoca,

împotriva

occidentalilor, pentru a-şi justifica atât agresiunile, cât şi pretenţia de a pune, în Occident, în locul culturii occidentale cultura lor. Chiar dacă invocate sint valorile, lupta este pentru putere…”, spune Horia – Roman Patapievici53.

Concluzie

53

Cotidinaul, februarie 2006

154

Marile diferenţe între comunităţile de pe Glob se datorează tradiţiilor şi religiei. Având gîndiri şi percepţii diferite, civilizaţiile recurg la cea mai primitivă formă de rezolvare: conflictul. Aş vrea să amintesc cîteva diferenţe, aparent minore, dar care par atât de grave pentru cei care nu le practică, încât marile organizaţii caută soluţii urgente de rezolvare şi emit rezoluţii pentru stoparea lor, iar când acestea nu sunt luate în serios unele state sunt somate din punct de vedere al embargourilor, militar, politic sau economic. În toată lumea, speranţa de viaţă a femeilor este cu aproximativ 5 ani mai mare decât cea a bărbaţilor. Cu excepţia Indiei, unde speranţa de viaţă este aproape aceeaşi, pentru că familia preţuieşte mai mult un bărbat şi în cazul unei boli acesta beneficiază de asistenţă medicală mai rapid. În China, un fiu este mai preţuit decât o fiică. Când numărul de copii a fost limitat de stat la unul pe familie, au început să se nască mai mulţi băieţi decât fete, întrucât copiii de sex masculin erau omorâţi la naştere. Când judecăm o religie trebuie să ne gândim nu atât la legendele, miturile sau cosmogonia avansate de ea, ci la efectele ei pe plan moral, armat, social, psihologic. De asemenea, putem vorbi astăzi de ,,concurenţa religiilor” şi nu de unitatea dintre ele. În ultimul secol creştinismul a fost la un pas să piardă mult teren. Dacă aşa-zisa descoperire a rămăşiţelor trupeşti ale lui Iisus, Mariei Magdalena şi fiului 155

lor, Judah, ar fi fost adevărată, istoria creştinismului s-ar fi oprit acum 30 de ani. Se vorbeşte foarte mult că în spatele acestor descoperiri s-ar afla masoneria. Lucru şi imposibil de dovedit şi foarte departe de a părea real, atîta timp cât majoritatea lojilor masonice sunt formate din creştini şi evrei, care nu şi-ar face un asemenea deserviciu. Cu sau fără implicarea masoneriei, evenimentul va provoca victime colaterale chiar în interiorul creştinismului. În timp ce unii speculează ineditul situaţiei în scopuri comerciale, diverse secte extremiste sfârşesc prin a repeta istoria sinuciderii în masă din Jonestown, pentru că văd cum tot ceea ce credeau s-a năruit. Asta este insecuritatea religioasă, fenomenul care nu poate fi stopat printr-o simplă rezoluţie a Consiliului de Securitate, fenomenul care avansează înainte să poată fi găsite soluţii viabile pentru încetarea lui. Dealtfel, nici fundamentalismul islamic nu este mai prejos: plecând de la neînţelegeri în privinţa existenţei unor anumiţi profeţi şi până la discreditarea oricărei religii diferite de islam, fundamentalismul este principala cauză pentru care am decis să dezbat subiectul implicaţiilor religioase în securitatea actuală. De ani de zile, evreii se află într-un conflict armat cu musulmanii, pe fond teritorial, pe fond religios şi pe implicaţii financiare. Care dintre acestea trei este mai gravă, nu o să descoperim niciodată, cert este că această credinţă oarbă în 156

Jihadul islamic e la un pas de a provoca un al treilea război mondial. Pentru că dacă va mai fi vreunul, acela o să fie un război religios. Deşi multă vreme factorul religios nu a fost considerat un aspect major al securităţii naţionale şi internaţionale, la momentul în care s-a constatat că avea potenţial de a inflama o stare de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestui factor a fost reconsiderat, iar acest lucru se întâmplă încă de la sfârşitul anilor '80, din cauză că apariţia religiei ca trăsătură majoră a unui conflict a fost total neaşteptată atât de către mediul academic cat şi de factorii decizionali. Primul şoc major a fost la momentul revoluţiei islamice iraniene, iar de atunci a început să devină limpede că religia ca factor în conflict, începe să joace un rol important dacă nu în provocarea unor conflicte, atunci în exprimarea lor. Pentru că uneori, religia apare în conflict precum o marcă a etnicităţii. Aparţinând dimensiunii culturale a securităţii, factorul religios capătă o importanţă majoră în analiza de securitate, spaţiul de manifestare al securităţii culturale situându-se la nivelul interrelaţionării securităţii individuale cu securitatea naţională. Ne-am ocupat de grupurile religioase, care pot deveni o problemă de securitate naţională, în cazul comportamentului aberant al acestora degenerând spre acţiuni teroriste, separatiste, revoluţionare etc. Am evidenţiat pe parcursul 157

lucrării că fenomenul acesta religios este unul din motivele pentru care de zeci de ani se duc conflicte între evrei şi musulmani, între americani şi musulmani, între ortodocşi şi musulmani (Kosovo) etc. Obervăm că aproape de fiecare dată în ecuaţia conflictelor intră musulmanii. În cazul disensiunilor în sânul aceleiaşi religii, dar cu diferite confesiuni, se pot evidenţia şiţii cu suniţii, ortodocşii cu martorii lui Iehova, catolicii cu restul culturilor creştine mai ales după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, care a încercat o unificare aflată acum în declin după numirea cardinalului Ratzinger drept Papă.

Bibliografie Securitate:  Adams, James, ,,Următorul - ultimul război mondial”, Editura Antet, 1998  Andreescu, Alexandru, ,,11 septembrie 2001-provocarea secolului XXI în materie de terorism”, Bucureşti, 2002  Delcea,

Cristian,

,,Psihologia

terorismului”,

Editura

Albastră, Cluj Napoca, 2004  Gardels, Nathan, ,,Schimbarea ordinii globale”, Editura Antet, 1998  Kissinger, Henry, ,,Diplomaţia”, Editura ALL, 1998 158

 Maliţă, Mircea, ,,Zece mii de culturi, o singură civilizaţie”, Editura Nemira, 1998  Niţă, Dan, ,,Terorismul - analiză psihosociologică”, Editura Timpolis 1999  Scaleţchi, Florentin, ,,Securitatea Comunitară”, Editura Antet, 1999  Stan, Stângaciu, ,,Strategia combaterii terorismului şi diversiunii” Editura M.A.I.  Wallerstein, Immanuel, ,,Sistemul mondial modern” (vol. 14), Editura Meridiane, 1992-1994.  * * * Constituţia României  * * * Convenţia asupra prevenirii şi pedepsirii actelor de terorism, Washinton 02. 02. 1971  * ** Convenţia europeană privind reprimarea terorismului, Strasbourg 1977  * * * Tratatul de la Maastricht – 1992 

* * * Strategia de Securitate a României, aprilie 2006

 * * * comunicat SIE, ,,Climatul de securitate în regiunea Mării Negre Extinse după 11 septembrie 2001” Materialul a fost prezentat în cadrul conferinţei internaţionale anuale cu tema ,,Peace, Order and Public Safety Post 9/11: Are We Getting it Right”, organizată de Canadian Association of Intelligence and Security Studies (CASIS) la Ottawa, în perioada 14-16 octombrie 2004. 159

 * * * Întâlnirea anuală OSCE, Varşovia

Religie:  Ananda K., Coomaraswamy, ,,Hinduism şi budism”, Iaşi, Editura Timpul, 1997  Biblia  Coran, Reeditare după ediţia din 1912, Traducere din arabă de Octavian Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997  Cuciuc, Constantin, ,,Religii noi în România”, Bucureşti, Ed. Gnosis, 1996  Cuciuc, Constantin, ,,Religii care au fost interzise în România”, Bucureşti, Ed. Gnosis, 2001  David, Petre ,,Călauza creştină. Sectologie”, Editura Episcopieiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994  David, Petre ,,Invazia Sectelor” vol II, Editura Europolis, Constanţa, 1999  David, Petre ,,Invazia Sectelor” vol III, Editura Europolis, Constanţa, 1999  Gavriluţă,

Nicu,

,,Mişcări

religioase

orientale

–

o

perspectivă socio-antopologică asupra globalizării practivilor yoga”, Ed. Provopress, Cluj-Napoca, 2006  Huntington, Samuel, ,,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, Editura Antet, 1998 160

 Plămădeală, Antonie, ,,Trei ceasuri în Iad”, Editura Junoir Club, Bucureşti, 1993  Pr.

Prof.

Dr.

Achimescu,

Nicolae,

,,Noile

mişcări

religioase”, Editura Limes, 2002  Vasile, Danion, ,,Dărâmarea idolilor, religia New Age”, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005  Zygmunt, Joseph, ,,Jehovah’s Witnesses in the USA, Social Compass”, vol. XXIV 1977  * * * Violenţa „în numele lui Dumnezeu” Un răspuns creştin., Simpozion internaţional, Alba Iulia 11-12 martie 2002  * * * Leeshai, Lemish, Corespondent Epoch Times, pe Relaţii Chineze, 9 septembrie, 2006, articol publicat luni, 2 Octombrie, 2006  * * *

Turnul de Veghe, ,,Se va pune vreodată capăt

cruzimii?”, nr. 8, 15 aprilie 2007, Congregaţia Martorilor lui Iehova  ***

Treziţi-vă, ,,Declin la nivel mondial”, aprilie 2007,

Congregaţia Martorilor lui Iehova

161