Consideraţii Generale Privind Infracţiuni Contra Vieţii [PDF]

Zitiervorschau

1

DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ DE TENTATIVA LA INFRACŢIUNEA DE OMOR

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII Bunul cel mai de preţ din toate timpurile ale omului,este viaţa.Ea ne este oferită o singură dată şi trebuie trăită în aşa fel încât ,spre sfârşitul vieţii,să nu ne ruşinăm ci ,dimpotrivă,să putem spune întocmai ca ,Pascal:”Dacă1 aş fi să reîncep ,aş merge pe acelaşi drum”.Ocrotirea vieţii se extinde pâna la moarte.Ea are în vedere atât persoanele sănătoase cât şi pe cele care suferă de o boala incurabilă,nefiindu-i nimănui îngăduit să suprime viaţa cuiva oricât de puţin ar mai avea de trăit,oricât de greu ar fi traiul bolnavului în continuare ,sau chiar dacă victima îşi dă consimţământul. Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară si absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti.Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar, mai ales, interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă. Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumiare), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. 1

Alexandru Boroi,Infracţiuni contra vieţii,Ed.Naţională,1996,Bucureşti,pg.11

2

Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală a avut, din timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energetică de influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii. În toate legiuirile, începând cu Codul Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile chinezeşti (sec. XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice, şi până la legiuirile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în centrul atenţiei legiuitorului. Vechile pravile româneşti incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca şi codurile penale ale României – din 1864, 1936... Dreptul la viaţă reprezintă un drept definitoriu al fiinţei umane, iar Curtea Europeană îl consideră una dintre valorile fundamentale ale societăţii noastre, dar şi în materia drepturilor omului pe plan internaţional. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art.3 dreptul oricărei persoane la viaţă şi la inviolabilitate. Articolul 2 al Convenţiei europene prevede că dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege, iar Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice stabileşte că dreptul la viaţă este inerent persoanei. În ceea ce priveşte locul dreptului la viaţă în Constituţiile statelor lumii, el este consacrat expres de majoritatea acestora. Totuşi, un număr limitat de Constituţii, printre care cea a Franţei, Italiei, Suediei şi toate Constituţiile statului nostru până în prezent, nu îl consacră în mod expres, deşi şi acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieţii. Pentru a poziţiona dreptul la viaţă în doctrina şi jurisprudenţa actuală, vom aminti problemele deosebite ce le ridică biotehnologiile şi medicina. Acestea aduc gradual importante modificări în conţinutul acestor drepturi şi în felul în care înţelegem să le protejăm. Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre o veritabilă revoluţie în domeniul drepturilor omului, ale cărei influenţe se manifestă în special în domeniul dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică. În aceste condiţii, putem spune că cele mai vechi drepturi existente în catalogul drepturilor omului şi cetăţeanului revin în primplan atenţiei jurisprudenţei şi doctrinei. Foarte interesantă din punctul de vedere al protecţiei vieţii este şi reflectarea în textul Constituţiilor a problemelor ce ţin de bioetică. Aceste dispoziţii prezintă interes, atât timp cât asemenea practici pot prezenta eventuale riscuri pentru viaţă sau pot pune în discuţie viitorul speciei, mai ales atunci când vorbim despre experimente asupra genomului uman. Aceste practici redefinesc noţiunea dreptului la viaţă, aducând în aria sa de protecţie datele genetice ale persoanei şi viaţa intrauterină. În lumina acestor noi evoluţii, se poate pune problema dacă dreptul la viaţă îşi va lărgi conţinutul şi devine mult mai dificilă trasarea limitelor între dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică. Cea mai avansată în acest domeniu este la ora actuală Constituţia Elveţiei, care prevede în art.24 unele principii generale privind ingineria genetică şi tehnologiile reproductive. Cele mai interesante dispoziţii sunt cele care interzic intervenţiile genetice de natură să afecteze moştenirea genetică a gârneţilor umani sau a embrionilor. De asemenea, este interzis transferul sau fuziunea între celulele sau moştenirea genetică a speciilor neumane spre/sau cu cele umane. Aceste prevederi, deşi au un caracter general, par să anticipeze problema donării sau a practicilor eugenice. Frontierele dreptului la viaţă înseamnă, de fapt, frontierele vieţii însăşi. Această problemă poate avea o abordare atât filosofică, etică, religioasă, cât şi juridică. Aici ne referim atât la momentul începutului vieţii şi felul în care el este perceput de principalele curente

3

doctrinare şi de către jurisprudenţa organismelor în materie, cât şi la sfârşitul acesteia. Se pare că răspunsul este încă căutat atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât şi de societate în general. În dreptul comparat se admite faptul că, în general, dreptul la viaţă este consacrat expres doar stricto sensu, ca un drept al individului de a cere protecţia de către stat a inviolabilităţii vieţii sale, împotriva oricărei atingeri ilicite comise de alte persoane, indiferent de statutul legal al acestora şi de interesul privat sau public, pe care aceştia îl reprezintă. În legislaţiile din alte ţări infracţiunile contra vieţii ocupă, de obicei, un loc prioritar. Astfel, în Codul penal italian ele sunt prevăzute în Capitolul 1 din Titlul XII, Cartea a ll-a – „Delictele contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii”. Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat „Fapte care prejudiciază persoana umană”, incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieţii persoanei; ele sunt sistematizate în două secţiuni ale Capitolului I, şi anume: „Fapte voluntare contra vieţii” (Secţiunea l) şi „Fapte involuntare contra vieţii” (Secţiunea ll). În prima Secţiune este incriminat omorul (art.221-1); omorul agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art.221-3); omorul comis în alte circumstanţe agravante (art.221-4); atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire (art.221-5). În a doua Secţiune este incriminat omorul involuntar (art.221-6) şi uciderea din culpă a persoanelor (art.221-7)... Problema statutului juridic al eutanasiei este una de durată, având diverse modalităţi de manifestare pe toată perioada, fiind caracterizată prin necesităţile perioadelor istorice respective şi prin atitudinea luată de un stat sau altul faţă de un asemenea fenomen. Problema vieţii şi morţii persistă chiar de la începutul apariţiei comunităţilor umane, fiind determinată de factori naturali, geografici şi fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariţia statului şi dreptului, s-a încercat să se găsească o soluţie viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei pentru o anumită comunitate, civilizaţia sec. XXI rămânând în căutarea unei asemenea soluţii. În urma analizei istorice asupra originii infracţiunii de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii concluzionăm asupra unor aspecte importante. În primul rând, această infracţiune s-a aplicat în antichitate sub forma mecanismului de reacţie împotriva încălcării normelor sociale – răzbunarea sângelui. Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat ori ca o ispăşire a păcatului săvârşit. La baza Codului lui Hammurabi se află „legea Talionului”. Cu toate că la prima vedere este declarată egalitatea tuturor membrilor societăţii, totuşi, pedepsele se diferenţiau în funcţie de poziţia socială a vinovatului sau a părţii lezate. În epoca medievală nu persistă o diferenţiere sau un progres mare în legătură cu această infracţiune, doar că legea Talionului o schimbă prin „leziunea, lovirea şi rănirea”, acestea fiind cuprinse în capitolele „Infracţiuni contra persoanei şi sănătăţii” sau „Infracţiuni împotriva vieţii”, „Infracţiuni contra personalităţii”. Regresul constă în faptul că pedeapsa pentru „leziunea corporală” se aplica în dependenţă de poziţia socială a vinovatului. Pedeapsa se aplica şi în raport de partea lezată a corpului. Problema atingerilor aduse integrităţii fizice a persoanei îmbracă două aspecte: atingerile ilegale aduse acestei integrităţi şi atingerile legale ale acesteia. Atingerile ilegale aduse integrităţii fizice a persoanei sunt sancţionate de dreptul penal. Sunt sancţionate, mai întâi, atingerile aduse integrităţii fizice a persoanei, de către terţe

4

persoane fără consimţământul victimei sau, uneori, şi atingerile aduse integrităţii fizice in prezenţa acestui consimţământ. Infracţiunea de vătămare a integrităţii corporale atentează la integritatea fizică a persoanei. Conceptul de integritate fizică este tratat divers în doctrina dreptului comparat. Dreptul la integritate fizică este sinonim cu principiul inviolabilităţii corporale a individului care comportă, de fapt, două faţete. Pe de o parte, este vorba despre principiul noi me tangere, ce impune celorlalte subiecte de drept o obligaţie negativă de a nu aduce atingere acestei integrităţi, iar, pe de alta, este vorba despre dreptul oricărui individ de a dispune de sine insuşi. Principiul noi me tangere este unul opozabil altora, protejează individul împotriva oricăror intruziuni din exterior, intenţionate sau nu, de natură să aducă atingere integrităţii sale fizice. Această atingere poate avea un caracter profilactic, ca, de exemplu, în cazul tratamentelor medicale, precum şi un caracter sancţionator, şi anume: vătămările integrităţii corporale sau a sănătăţii. Legiuirile penale din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale au recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii, uciderea unei persoane constituind una dintre cele mai grave fapte. În afară de grija pentru viaţa oamenilor,societatea contemporană se preocupă şi de integritatea corporală,de sănătatea membrilor ei,valori deosebi de preţioase pentru menţinerea persoanelor în capacitatea de a-şi clădi un viitor,un trai liniştit fără suferinţe sau necazuri.În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei,legiuitorul în materie penală a urmărit toate treptele de gravitate a faptelor,începând de la simpla lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate. Viata umana este ocrotita de legea penala intr-un cadru mai larg,acela al ocrotirii persoanei si a principalelor atribute ale acesteia: viata ,integritatea corporala ,sanatatea , inviolabilitatea vietii sexuale,libertatea,onoarea. Infractiunile contra vietii,integritatii corporale si sanatatii constituie o subgrupa a infractiunilor contra persoanei,unde sunt cuprinse acele fapte de pericol social,savarsite prin orice mijloace,prin care se cauzeaza unei persoane o suferinta fizica sau o vătămare a integriţatii corporale sau a sănătăţii sale. În această grupă sunt cuprinse toate infracţiunile care au ca obiect juridic generic acele relaţii sociale care privesc existenţa şi apărarea integrităţii fizice a unei personae determinate, respectiv asigurarea dreptului la viaţă, integritate corporală şi sănătate a unei fiinţe umane, ca drepturi ale personalităţii, care constituie valorile fundamentale şi cele mai de preţ ale omului. Aceste infracţiuni sunt strâns înrudite şi prin obiectul lor juridic special – relaţiile sociale referitoare la ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. La toate aceste infracţiuni obiectul material e corpul omenesc. Subiect activ, autor al infracţiunii, poate fi orice persoană. Latura obiectivă are ca element material o acţiune care produce, ca urmare imediată, o vătămare a vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unei alte persoane. Sub aspectul laturii subiective, aceste infracţiuni se săvârşesc de regulă cu intenţie, unele putând fi săvârşite şi din culpă. În funcţie de valorile sociale pe care le apără, Codul penal subdivide aceste infracţiuni în două subgrupe: - omuciderea (art.174 -179 C.pen)

5

- lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 180 - 184 C.pen) În forma iniţială a codului mai există o a treia subdiviziune "avortul" art. 185 -188 C.pen, însă întreaga subdiviziune a fost abrogată prin Decretul Lege nr.1 din 26 decembrie 1989. Totuşi, ulterior, prin Legea 104/1996 la art.185 a fost reincriminată infracţiunea de provocare ilegală a avortului la art.185 C.pen Prin “vatamarea integritatii corporale si sanatatii”trebuie de inteles savarsirea ilegala in mod intentionat sau din imprudenta,a oricarei actiuni sau inactiuni de natura fizica ,mecanica,chimica,biologica sau psihica,care a adus o atingere sanatatii unei persoane,atingere exprimata in dereglarea grava ori medie a integritatii atomice a organelor sau a tesuturilor corpului victimei,ori a functiilor acestora.

6

CAPITOLUL I ANALIZA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ

1.Conţinutul legal 2.Condiţiile prealabile 3.Conţinutul constitutiv 4.Forme.Sancţiune 5.Conţinutul agravat

1.Conţinutul legal Potrivit art.182 alin.1 Cod penal2 ,infracţiunea de vătămare corporală gravă consta în „fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ,încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieşţii persoanei. Fapta este mai gravă dacă este săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute în aliniatul precedent.” Articolul 182 Cod penal a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât nu prevede posibilitatea împăcării părţilor drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, care a fost respinsă de Curtea Constituţională,cu motivarea că opţiunea legiuitorului în acest caz nu este limitată prin Constituţie.

2

Articolul a fost reformulat prin Legea nr.261/2002,publicată în M.Of.nr.261/2002

7

2.Condiţiile prealabile 2.1. Obiectul juridic al infracţiunii de vătămare corporală gravă constă în relaţiile sociale privind dreptul persoanei la integritatea corporală şi sănătate,care este identic ,în mare parte cu cel al celorlalte infracţiuni contra integrităţii şi sănătăţii persoanei. 2.2.Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul victimei,asupra căruia sunt exercitate actele de violenţă. 2.3 Subiectul activ al infracţiunii de vătămare corporală gravă poate fi orice persoană, deoarece legea nu îi cere acestuia nici o calitate specială.Totuşi calitatea persoanei, dacă se răsfrânge asupra faptei sale, trebuind să se ţină seama la individualizarea pedepsei (cum ar fi în cazul calităţii de profesor sau dacă persoana respectivă este inferior sau superior ierarhic faţă de victimă)3. Subiect activ al acestei infracţiunii poate fii orice persoană fizică ce îndeplineşte condiţiile de vârstă şi responsabilitate prevăzute de lege. Participaţia penală la comiterea faptei este posibilă sub toate formele. 2.4.Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două părţi:pe de o parte corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv şi direct activitatea incriminată în legea penală (ne aflăm în faţa subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infractiune se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de tensiune şi panică în rândul populaţiei, dat fiind faptul că această infracţiune are un grad ridicat de pericol social (în această a doua situaţie societatea desemnează subiectul pasiv general). O condiţie esenţială a subiectlui pasiv principal este ca acesta să se afle în viaţă, pentru o corectă încadrare juridică a faptei încriminată de legea penală.Totodată, este indiferent dacă persoana se află in plina vigoare, este pe moarte sau suferă de o boală incurabilă.4 Nu sunt cerinţe esenţiale cu privire la locul şi timpul comiterii infracţiunii. 3.Conţinutul constitutiv 3.1.Latura obiectivă 3.1.1 Elementul material al infracţiunii printr-o faptă care produce integrităţii sau sănătăţii persoanei o vătămare ce necesită pentru vindecare, îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.In acest caz caracterul grav al vătămării este determinat de durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, criteriu prin care infracţiunea se diferenţiaza de vătămarea corporală. In practica judiciară5 s-a reţinut infracţiunea pe care o examinăm,constând în aceea că victima a fost lovită suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale, însa pentru a scăpat de agresiune a sărit pe geam de la etajul I al clădirii, provocându-şi leziuni care au necesitat 80-90 de zile îngrijiri medicale.Într-o altă cauză6 ,s-a decis că nu are relevanţă, pentru reţinerea infracţiunii, dacă în perioada tratamentului medical,victima ,căreia inculpatul i-a provocat o vătămare ce a necesitat mai mult de 60 de zile îngrijiri medicale, a facut deplasări ori s-a prezentat la serviciu 3

T.Vasiliu ,G.Antoniu şi alţii, “Codul penal – comentat şi adnotat partea specială”. Idem. 5 T.S.,d.nr.3199/1974,C.D,p.385 6 T.J.Constanţa, d.p.nr.2009/1972,cu note,I,Dorin Clocotici,II,Dumbravă, R.R.D,nr.6/1973,p.152. 4

8

prestând efectiv muncă, întrucât perioada de îngrijiri medicale nu implică imobilizarea victimei. 3.1.2 Urmarea imediată presupune o atingere adusă integrităţii sau sănătăţii unei persoane. Sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă şi în cazul în care durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare s-a prelungit peste limita de 60 de zile datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical dacă nu s-a dovedit că persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce iau fost cauzate7. 3.1.3 Legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmare trebuie să existe.Instanţa Supremă8 a reţinut că există legătură de cauzalitate şi este lipsită de relevanţă îmrejurarea că prelungirea duratei îngrijirilor medicale de la 40-50 de zile la 80-90 de zile a fost favorizată de o leziune mai veche la acelaşi nivel, motiv pentru care procesul de osificare s-a realizat cu multă greutate, întrucât cauza care a declanşat efectul l-a constituit actul fizic de lovire a victimei. 3.2.Latura subiectivă Infracţiunea de vătămare corporală gravă prevazuta de articolul 182.alin.1 Cod penal se săvârseşte numai cu intenţie indirectă,după unii autori 9 şi cu intenţie indirectă sau praeterintenţie,după alţi autori10,opinie la care ne raliem. 4.Forme.Sancţiune 4.1Tentativa la infracţiunea de vătămare corporală gravă este posibilă,însă ea nu cade sub incidenţa legii penale în carianta tipică.La faptele încriminate de articolul 182 alin.3 Cod penal când infracţiunea s-a comis cu intenţie directă, tentativa se pedepseşte. 4.2 Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul descris de norma încriminatoare, adică vătămarea corporală care necesită pentru vindecare cel putin 60 de zile de îngrijiri medicale. 4.3 Sancţiune Infracţiunea de vătămare corporală gravă este sancţionată în modalitatea ei simplă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 şi 7 ani. În modalitatea agravată prevăzută de articolul 182 alin.2 Cod penal aceasta infracţiune este sancţionată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 şi 10 ani. În modalitatea prevăzută de alin.3, când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute la alin.1 şi 2, pedeapsa este închiasoare de la 3 la 12 ani.

7

Tribunalul Timiş,s.p.,d.nr.105/1980,Repertoriu 1975-1980,p.69. C.S.J.,s.p.,d.nr.2561/1995,Dreptul nr.5/1996,p.131. 9 T.Toader, op.cit.,p.53. 10 O.Loghin,A.Filipaş, op.cit.,p.53;Alex.Boroi ,Gh.Nistoreanu,op.cit.,p.73. 8

9

5.Conţinutul agravat Potrivit articolului 182 alin.2 Cod penal, infracţiunea este mai gravă, dacă fapta a prosus vreuna din urmatoarele consecinţe: pierdere unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora,o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluşirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei. 5.1 Pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării acestora Articolul 226 pct.1 din Codul penal german are în vedere pierderea simţului vederii unui ochi sau ambii ochi, simţul auzului, capacitatea de a vorbi sau de a se reproduce. Articolul 151 alin.1 din Codul penal al Republicii Moldova se referă la pierderea vederii, auzului, graiului, sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia. Consecinţa se referă la cele cinci simţuri şi anume:văzul,auzul,mirosul, pipăitului şi gustul, iar organele sunt oricare dintre cele care alcătuiesc sistemul de organe al corpului uman. În această privinţă s-a exprimat opinia că un deget este un organ, pavilionul urechii, nara este un organ11 etc. În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a lovi partea vătămată cu pumnul, având ca urmare pierderea dintelui din faţă, leziune ce a necesitat 11-12 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă ,iar nu cea de lovire.12 S-a motivat că dintele face parte din aparatul maxilo-buco-facial şi întregul ansamblu dentar are triplă funcţie şi anume masticare, de vorbire, şi estetică, astfel încât pierderea chiar şi a unui dinte înseamnă pierderea unui organ de natură a influenţa funcţiile sistemului dentar, deci inclusiv cea estetică, chiar dacă acesta se poate corija printr-o lucrare protetică dentară de natură a înlocui în mod artificial organul natural uman. Deşi textul se referă la pierderea unui simţ, fapta constituie infracţiune de vătămare corporală gravă şi atunci când se produce numai slăbirea unui simţ, întrucât poate necesita pentru vindecare peste 60 de zile îngrijiri medicale, sau poate avea caracter permanent. Sub acest aspect, s-a reţinut că fpta inculpatului constituie infracţiune de vătămare corporală gravă întrucât în urma lovirii victimei, capacitatea funcţională a ochiului lezat a fost parţial restabilită, rămânând sechele cu caracter permanent, care reprezintă o infirmitate permanentă.13 5.2 Producerea unei infirmităţi permanente, fizice sau psihice Prin infirmitate se înţelege o stare de inferioritate în care este pusă persoana în raport cu celelalte persoane chiar în raport cu propria stare, anterioară săvârşirii faptei.14 Starea de inferioritate poate fi psihică sau fizică, însă în ambele situaţii, infirmitatea trebuie să aibă caracter permanent.În practica judiciară s-a reţinut că fapta inculpatului de a fi lovit partea vătămată, cauzându-i pierderea a doi dinţi din faţă, constituie o infirmitate permanentă.

11

A.Filipaş,op.cit,p.232. C.A.Constanţa, s.p.,d.nr.8/2000,R.D.P.nr.4/2000,p.159. 13 T.S.,d.p.nr.3187/1967,R.R.D.nr.6/1968,p.177. 14 T.Toader,op.cit.,p.19. 12

10

5.3 Sluţirea Prin sluţire, în sensul articolului 182 Cod penal, se înţelege alterarea înfăţişării fizice a unei persoane ca urmare a unei desfigurări,deformări sau mutilări15. Desfigurarea constă în schimbarea aspectului fizic a formei corpului, iar prin mutilare se înţelege desprinderea unei parţi din corp. În practica judiciară s-a reţinut că lovirea unei persoane în faţă cu cuţitul, cu urmarea unor cicatrici care nu pot fi înlăturate şi care afectează expresia feţei, constituie un prejudiciu estetic şi se încadrează în prevederile articolului 182 Cod penal, deoarece prin vătămare se creează sluţirea victimei16. 5.4 Avortul Prin avort se înţelege întreruperea sarcinii şi expulzarea sarcinii produsului de concepţie. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să fi stiu sau să fi putut cunoaşte această împrejurare17. 5.5 Punerea în primejdie a vieţii unei persoane Agravanta se regăseşte în articolul 199 alin.1 lit.d) din Codul penal 2009. Prin această agravantă se înţelege situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă18. În ipoteza avută în vedere de legiuitor,făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă rezultatul, în caz contrar fapta sa ar constitui tentativă la infracţiunea de omor şi nu vătămare corporală gravă.

15

G.Antoniu,în colab., Dicţionar juridic penal ... ,op.cit.,p.26. C.S.J.,d.nr.1522/2002,R.D.P.nr.3/2003,p.129. 17 T.S.,s.p.,nr.290/1977,R.2,p.402. 18 Octavian Loghin,A.Filipaş,op.cit.,p.53. 16

11

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA INFRACŢIUNII DE OMOR

1.Conţinutul legal 2.Condiţiile prealabile 3.Conţinutul constitutiv 4.Forme.Sancţiune

1.Conţinutul legal Potrivit articolului 174 alin.1 Cod penal, omorul constă în uciderea unei persoane. De astfel, omorul a fost încriminat din cele mai vechi timpuri,aducând atingere celui mai important atribut al persoanei, care este viaţa. Prin încriminarea omorului este ocrotită această valoare esenţială (viaţa omului) şi prin mijlocirea acesteia sunt apărate relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul valorii sociale menţionate, legea impunând tuturor membrilor colectivităţii de a avea o comportare respectuoasă faţă de viaţa fiecăruia dintre ei.

2.Condiţiile prealabile 2.1 Obiectul juridic al infracţiunii de omor îl constituie relaţiile sociale privind dreptul la viaţă19 asigurat fiecărui om din momntul naşterii şi până la moartea naturală, 19

George Antoniu, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, RDP nr.1/2002,p.9 şi urm.

12

indiferent de vârsta acestuia, starea de sănătate ş.a. Dreptul la viaţă este garantat prin articolul 22 alin.1 din Constituţie. 2.2 Obiectul material al omorului constă din corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă (copil sau nou-născut, tânăr sau adult şi bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice etc). Obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana în viaţă căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viaţa. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv devine numai obiect material al infracţiunii, în acest caz, obiectul material al infracţiunii este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise, în caz de tentativă însă, persoana continuând să trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material20. 2.3 Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, din moment ce legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de vreo calitate specială a subiectului. Din acest motiv participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare şi complicitate. Potrivit articolului 46 alin.2 Codul penal 2009, coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. În literatura juridică s-a exprimat opinia21 potrivit căreia, în caz de coautorat, nu este nevoie ca fiecare participant să fi comis neapărat o acivitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracţiunii, întrucât actele coautorilor se completează reciproc în cadrul activităţii materiale indivizibile de săvârşire a faptei. În acest sens, Instanţa Supremă22 a decis că fapta participantului la săvârşirea infracţiunii de omor, de a folosi împotriva victimei un spray paralizant, urmată de lovirea repetată a acesteia de către cel de al doilea participant cu un corp asupra zonei capului, cauzându-i leziuni ce au dus la deces, constituie coautorat la omor, întrucât inculpaţii au acţionat împreună şi conjugat. 3.Conţinutul constitutiv 3.1 Latura obiectivă Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege fapta manifestată sub forma unei acţiuni sau inacţiuni încriminate de lege care constituie elementul material, urmarea periculoasă şi legătura dintre acestea. 3.1.1 Elementul material Din punct de vedere obiectiv elementul material se realizează prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om, care se manifestă sub forma de acţiune sau inacţiune. Acţiunile sunt cele mai frecvente modalităţi de săvârşire a omorului şi pot consta în folosirea de către făptuitor a unor obiecte(cuţit, topor etc.), după cum acesta se poate folosi de o energie străină(animal, energie electrică etc.).

20

Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti, pg. 21 V.Păvăleanu,Drept penal general,ed.a III-a,Ed.Lumina Lex,Bucureşti,2007,p.164. 22 CSJ.s.p.,d.nr.1262din 22.05.1997,B.J.2004,P.681. 21

13

Astfel, Instanţa Supremă23 a reţinut ca lovirea unei persoane ,cu pumnii şi picioarele în toate zonele corpului, cauzând fracturi costale, ruperi de organe interne şi alte leziuni grave ce au avut ca urmare moartea acesteia constituie infracţiune de omor.Într-o altă cauză s-a reţinut că fapta inculpatului de a asmuţi câinii asupra victimei, cu consecinţa decesului ca urmare a multiplelor plăgi muşcate, constituie infracţiune de omor. Într-o altă cauză s-a stabilit că îngrădirea unui teren cu un cablu, pus sub tensiune de 220 V, urmată de atingerea cablului de către o persoană, cu consecinţa electrocutării acesteia şi producerii unor leziuni grave constituie tentativă la infracţiunea de omor comisă cu intenţie indirectă. Acţiunea poate fi îndreptată împotriva corpului victimei, dar şi împotriva psihicului acesteia. Inacţiunea (omisiunea) constă în abţinerea de a efectua o acţiun la care legea obligă, încălcându-se o normă onerativă, aşa cum se întâmplă în cazul omorului săvârşit prin lăsarea victimei să moară prin înfometare24. 3.1.2 Urmarea imediată constă într-un rezultat material, adică moartea victimei, care poate surveni imediat sau mai târziu. În lipsa acestui rezultat, actul de violenţă poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracţiuni. 3.1.3 Legătura de cauzalitate constă în raportul care trebuie să existe între activitatea făptuitorului şi moartea victimei. Dimpotrivă, raportul de cauzalitate este întrerupt, dacă ulterior săvârşirii faptei intervine o cauză care, prin ea însăşi şi independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei25,cum ar fi în cazul în care victima infracţiunii este internată în spital pentru vătămare corporală, însă decedează ca urmare a administrării unui tratamen greşit. 3.2Latura subiectivă Infracţiunea de omor se săvârşeşte numai cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Intenţia de a ucide se deduce din materialitatea actelor folosite de infractori care evidenţiază poziţia acestora faţă de rezultatele produse. Astlef, într-o cauză26 s-a reţinut că trimiterea prin poştă a unui colet părţii vătămate, conţinând exploziv cu urmarea producerii, prin explozie, a unor leziuni vindecabile, reflectă intenţia făptuitorului de a ucide. Pentru existenţa infracţiunii de omor, nu interesează mobilul ori scopul săvârşiri faptei, care vor fi luate în considerare la individualizarea judiciară a pedepsei. O problemă mult discutată este legată de răspunderea făptuitorului în cazul formelor infracţiunii deviate: error in persona şi aberratio ictus. În acestp privinţă există o opinie dominantă în doctrină şi jurisprudenţa română, în sensul că făptuitorul va

23

Î.C.C.J.,s.p.,d.nr.1671 din 25.03.2004,C.Crişu,Codul penal, Ed.Juris Argessis,2006, p.255. J.Pradel, Droit penal general, Edition Cujas, ed.14,2002,p.337. 25 Teodor Vasiliu , Doru Pavel,George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Virgil Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, vol.I, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1975, p.73. 26 C.S.J.,s.p.,d.nr.2432/2001, RDP nr.3/2003, p.112. 24

14

răspunde pentru infracţiunea de omor, chiar dacă a intenţionat să-l ucidă pe x, însă l-a ucis pe y, care s-a interpus între părţi. Sub acest aspect s-a motivat27 că legea ocroteşte viaţa omului în general şi nu viaţa unui individ anume. 4.Forme.Sancţiune Infracţiunea de omor este susceptibilă de desfăşurarea în timp şi prin urmare poate rămâne în faza de tentativă sau se poate consuma. 4.1 Tentativa la infracţiunea de omor poate fi întreruptă când activitatea făptuitorului a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare din cauze exterioare voinţei acestuia, aşa cum s-s întâmplat într-o cauză în care agresorul a aplicat victimei două lovituri de cuţit în zona toracelui, apoi a fost imobilizat de către alte pesoane28. Uneori, întâlnim forma tentativei perfecte când acţiunea a fost executată în ăntregime, însă nu s-a produs moartea victimei, situaţie reţinută într-o cauză în care victima a fost aruncată de la etajul 5 al unei clădiri, însă nu a decedat întrucât a căzut pe un sol afânat şi cu vegetaţie29. Alteori, tentativa poate fi relativ improprie când făptuitorul administrează victimei o doză insuficientă de otravă sau dacă foloseşte o cantitate insuficientă de explozibil, plasată defectuos sub clădirea în care se aflau victimele. Tentativa la infracţiunea de omor se poate săvârşi şi cu intenţie indirectă, aşa cum a reţinut Instanţa Supremă30 într-o cauză în care victima a fost lovită la gât cu un ciob de sticlă suferind leziuni care nu au dus la decesul acesteia, însă rezultatul letal nu sa produs numai datorită întâmplării. 4.2Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce decesul victimei, care poate surveni la un interval de timp dupa săvârşirea faptei, care va constitui tentativă la infracţiunea de omor în această perioadă. Într-o cauză soluţionată de Instanţa Supremă31, s-a reţinut că inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri cu o piatră asupra capului, producându-i fracturi de boltă cu iradieri care i-au cauzat o hemoragie cerebrală şi fiind internată în sital a decedat după cinci zile. 4.3Sancţiunea constă în închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, pedeapsă ce se prevede şi de art.188 din Codul penal 2009.

27

V.Dongoroz,în colab.,Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol.III, ed.Academiei, Bucureşti,1971,p.184. 28 C.S.J.,s.p.,d.nr.340/1992,Dreptul nr.4/1993,p.69. 29 T.S.,s.p.,d.nr.100/1980,RRD nr.9/1980,p.64. 30 I.C.C.J.,s.p.,d.nr.3570 din 08.06.2005,în C.Crişu,Cod penal, op. cit.,p.245. 31 C.S.J.,s.p.,d.nr.1080,1999,RDP nr.1/2001.p.146.

15

CAPITOLUL III DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ DE TENTATIVA LA INFRACŢIUNEA DE OMOR

Este discutabil în practica judiciară modul de delimitare a tentativei de omor de infracţiunea de vătămare corporală. Actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător trebuie să demonstreze, prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite, că infractorul a avut intenţia specifică de omor, nu intenţia generală de a vătăma sau de a săvârşi o infracţiune nedeterminată. Împrejurarea constatată medical că victima a suferit leziuni care necesită un număr de zile pentru îngrijiri medicale nu este convingătoare pentru încadrarea faptei în vătămare corporală şi nu în tentativă de omor. În asemenea situaţii, instanţa de judecată, pe baza analizei circumstanţelor concrete ale speţei, ar trebui să stabilească gravitatea ipotetică a actului de violenţă şi anume, dacă vătămarea corporală ar fi evoluat sau nu spre producerea morţii victimei şi dacă făptuitorul a avut în reprezentarea sa această evoluţie, ceea ce ar releva că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, nu de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei. Suntem în prezenţa tentativei de omor şi nu a vătămării corporale ori de câte ori făptuitorul acţionează, în aşa mod, încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voinţa acestuia. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi exprimă dinamismul interior al actului.

16

Astfel, relevă intenţia de ucidere şi nu de vătămare corporală: aplicarea unei lovituri puternice în abdomen - regiune vitală a corpului - cu un cuţit care a cauzat o plagă înjunghiată penetrantă abdominală, paraombilicală cu hemiperitoneu masiv, ce a necesitat operaţie de urgenţă. Spre exemplu: răspunde de tentativă de omor inculpatul care loveşte victima şi aceasta cade într-un Ioc prăpăstios, rămânând acolo în nesimţire şi dacă inculpatul nu acordă nici un ajutor victimei, lăsând-o în frig pradă animalelor sălbatice; mai mult, împiedică şi pe altă persoană să-i acorde ajutor32. În cadrul actelor de violenţă cu caracter repetat, când infractorul este dezarmat sau imobilizat înainte de a realiza rezultatul cel mai grav, este evident că, pentru determinarea intenţiei, nu se iau în considerare exclusiv actele de violenţă săvârşite până în momentul întrerupător al acţiunii, căci acestea singure nu oferă un răspuns concludent cu privire la intenţia de a vătăma sau intenţia de a ucide. Trebuie să se adauge încă un element, cu caracter prospectiv, şi anume să se stabilească până la ce limită ar fi continuat infractorul să repete actele sale de violenţă. S-a decis astfel de către Tribunalul mun. Bucureşti, Secţia a n-a penală, Decizia nr. 201/1992, că fapta inculpatului de a aplica victimei cu un cuţit două lovituri, fără a reuşi să continue agresiunea, deoarece a fost dezarmat şi imobilizat, constituie tentativă de omor33. De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 340/1993 a decis că, în situaţia în care datorită intervenţiei unui terţ şi a modului de apărare a victimei, loviturile nu au mai putut fi continuate, există tentativă de omor. Anumite stări ale făptuitorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine. Intenţia de omor se deduce din modul în care s-a acţionat, nu din elemente exterioare. Spre exemplu, existenţa unui discernământ diminuat nu justifică concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar nu pe aceea de tentativă de omor. Unele împrejurări legate de comportarea victimei nu pot să fie invocate în favoarea inculpatului, în situaţia în care victima nu stă pasivă, ci se apără, reuşind să atenueze forţa loviturilor de cuţit, aplicate de infractor, care au penetrat totuşi cavitatea toracică, fapta se consideră săvârşită cu intenţia de a ucide nu de a vătăma, aşa cum reiese din Decizia nr. 1041/1980 a Tribunalului Suprem, Secţia penală. În alte situaţii, materialitatea violenţelor este ascunsă, dar ea apare din examenul de ansamblu al datelor cauzei. Astfel, s-a decis prin decizia nr. 680/1992, a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală, că inculpatul care, înarmat, a pătruns cu forţa în locuinţa victimei şi aceasta, de spaimă s-a aruncat pe geam de la etajul IV, suferind o fractură de coloană vertebrală, care a necesitat pentru vindecare 70-75 zile îngrijiri medicale, răspunde pentru tentativa de omor, nu pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă34.

32

T.S.,sec.pen.,dec.nr.592 din 1978, în : CD,p.378. T.S.,sec.pen.,dec.nr. 372 din 1979, în : CD, P.396. 34 Vasile Papadopol,Tentativa, în Codul penal comentat şi adnotat. Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1972 p.112. 33

17

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE DIN TENTATIVĂ LA INFRACŢIUNEA DE OMOR ÎN VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ

În literatura juridică s-a subliniat în mod unanim că tentativa la omor se deosebeşte de vătămarea corporală gravă numai sub aspectul laturii subiective. Astfel, latura subiectivă a tentativei la omor se realizează prin intenţia directă sau indirectă, după cum făptuitorul, prevăzând moartea victimei ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale a urmărit sau acceptat producerea ei (art. 19, pct. 1, lit. a şi b C. pen). În mod izolat s-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia intenţia indirectă nu poate caracteriza tentativa de omor. După această opinie, punerea în primejdie a vieţii persoanei constituie tentativă de omor numai în cazul intenţiei directe, când prin actul de primejduire a vieţii s-a urmărit rezultatul morţii. La stabilirea intenţiei cu care acţionează autorul, trebuie avute în vedere toate împrejurările concrete ale săvârşirii faptei: natura, obiectului, vulnerant folosit (apt sau nu de a produce moartea), regiunea corpului în care s-au aplicat loviturile, precum şi cea vizată de făptuitor (zonă vitală sau nu), numărul şi intensitatea loviturilor, raporturile dintre făptuitor şi victimă anterioare săvârşirii faptei, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei. De asemenea, mai trebuie ţinut seama de persoana făptuitorului, de constituţia sa fizică în raport cu cea a victimei. Aceste împrejurări trebuie avute în vedere împreună, iar nu separat, deoarece unele împrejurări care ar fi apte, prin ele însele, să producă moartea, totuşi, privite izolat, pot duce la o încadrare juridică greşită a faptei. Astfel prin sentinţa penală nr.48 din 6 februarie 2008 TRIBUNALUL DOLJ, în dosarul nr(...), a admis cererea inculpatului O. E., privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art.20, rap. la art.174 comb. cu art.176 lit.c Cod penal, în infracţiunea prev. de art.182 alin.2 Cod penal.

18

În baza art.334 Cod pr.penală, s-a schimbat încadrarea juridică, privind pe inculpatul O. E., din infracţiunea prev. de art.20, rap. la art.174 comb. cu art.176 lit.c Cod penal, în infracţiunea prev. de art.182 alin.2 Cod penal. În baza art. 182 alin.2 Cod penal, cu aplic. art.37 lit.a şi b Cod penal, a fost condamnat inculpatul O. E. - fiul lui E. şi F., născut la 26 decembrie 1957 în D T S, cu domiciliul în Ş., str. (...), (...) .1, . 5 şi reşedinţa în Izvorul E., sat.E., Judeţul M, român, 12 clase, fără ocupaţie, recidivist, la pedeapsa de 7 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a şi b Cod penal, în condiţiile art.71 Cod penal. În baza art.61 alin.2 Cod penal, s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă de 1462 zile, neexecutate din pedeapsa de 14 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.79/1994 a TRIBUNALULUI MEHEDINŢI şi s-a contopit acest rest de pedeapsă cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, de 7 ani închisoare şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prev. de art.64 lit.a şi b Cod penal, în cond.art.71 Cod penal. S-a admis în parte acţiunea civilă promovată de partea civilă D. M.. A fost obligat inculpatul O. E. la 786,30 lei, despăgubiri materiale, şi la 15.000 lei cu titlu de daune morale, către partea civilă D. M.. S-a luat act că partea civilă D. M. a renunţat la capătul de cerere privind prestaţia periodică. S-au admis acţiunile civile ale Spitalului Judeţean Tr.S şi Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă C şi a fost obligat inculpatul O. E. la 517,20 lei, cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la achitarea debitului, către Spitalul Judeţean Tr.severin şi la 1061,38 lei, cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la achitarea debitului către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C. A fost obligat inculpatul la 2.000 lei cheltuieli judiciare în folosul statului. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt: Partea vătămată D. (fostă O.) M. a fost căsătorită cu O. O. şi au locuit împreună în satul E., comuna Izvorul E., proprietatea lor, fiind despărţită de cea a fratelui lui O. O., respectiv O. E., de un gard din plasă de sârmă cu înălţimea de 1,50 m. Între partea vătămată şi soţul ei, în timpul căsătoriei, au avut loc mai multe certuri, majoritatea datorându-se consumului de alcool în exces al lui O. O.. Cu puţin timp înainte de incidentul din 3 mai 2004, inculpatul O. E. s-a liberat din penitenciar, unde ispăşise o pedeapsă privativă de libertate pentru comiterea unei infracţiuni de omor calificat, astfel că numitul O. O., de câte ori se cercau îi spunea soţiei sale că „i-au venit ajutoare şi fratele său o să-i ia piuitul”. De altfel, şi inculpatul o ameninţase pe partea vătămată, spunându-i să nu-l mai certe pe fratele său. În dimineaţa de 3 mai 2004, tot pe fondul consumului de alcool, între O. O. şi soţia sa a avut loc o ceartă, aceasta din urmă reproşându-i că se îmbătase şi nu o ajută la treburile gospodăreşti, condiţie în care ea nu mai poate face faţă acestora. În timp ce partea vătămată şi soţul ei se certau, inculpatul O. E. asculta din uşa locuinţei sale, stând pe scară şi fumând. Auzind cearta dintre cei doi, inculpatul O. E. a început să-i adreseze injurii cumnatei sale, partea vătămată D. (O.) M.. Profitând de faptul că aceasta stătea aşezată pe bordura de la scara casei şi mânca, inculpatul a luat de

19

jos o piatră şi a aruncat-o în direcţia acesteia, peste gard, lovind-o la nivelul cotului stâng şi imediat luând o altă piatră, cu care, de această dată, a lovit-o în partea T. a capului. După comiterea agresiunii, partea vătămată a plecat şi a anunţat organele de poliţie, care la rândul lor au anunţat ambulanţa. Aceasta a fost transportată la Spitalul Judeţean D T S şi ulterior, la Spitalul Clinic nr.1 C. Din raportul medico-legal nr.548/2004 al SML M a rezultat că partea vătămată a suferit leziuni care s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri dure, că acestea pot data din 3 mai 2004, necesitând pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale şi nu iau pus în primejdie viaţa, iar lipsa de substanţă craniană osoasă constituie infirmitate. Întrucât, iniţial O. O. a susţinut că el a fost cel care a lovit-o pe soţia sa, prin aruncarea unui lăntete din lemn de la distanţă în capul acesteia, s-a solicitat S.M.L M o completare a raportului medico-legal pentru a preciza dacă leziunile suferite de partea vătămată puteau fi provocate de acel obiect contondent, înaintându-se totodată la S.M.L M un obiect din lemn cu lungimea de 55 cm şi lăţimea de 5 cm. De asemenea, s-a cerut precizarea dacă leziunile puteau fi provocate de o piatră cu dimensiuni mai mari şi margini neregulate. Cu adresa nr.588 din 22 iunie 2004 în completarea raportului medico-legal s-a concluzionat că leziunile traumatice prezentate de O. M., putea fi provocate de obiectul contondent prezentat (lăntetele), iar absenţa celui de-al doilea corp contondent (piatra) medicul legist a arătat că nu se poate pronunţa dacă putea produce aceste leziuni. Avându-se în vedere declaraţiile şi susţinerile părţii vătămate s-a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale de către IML C. Prin raportul de nouă expertiză medico-legală nr. 1929/A5/21.01.2005, I.M.L C s-a concluzionat că, numita O. M. a prezentat leziuni de violenţă ce pot data din 3 mai 2004, leziunile s-au putut produce prin lovire cu sau de corpuri dure şi au necesitat pentru vindecare 45-50 zile îngrijiri medicale şi leziunile i-au pus în primejdie viaţa. Lipsa de substanţă osoasă produsă prin operaţia neurochirurgicală impusă de gravitatea cazului constituie infirmitate permanentă. Este posibil ca leziunea craniană cea care exprimă gravitatea cazului, să fie produsă prin lovire cu lăntetele de lemn – corp delict examinat dacă impactul s-a produs cu extremitatea distală a unei muchii lungi, agresorul ţinând lăntetele în mână. Nu este posibilă producerea leziunii craniene prin lovire cu lăntetele aruncat de la distanţă. Există posibilitatea ca leziunea craniană să se fi produs prin lovire cu o piatră de la distanţă, dacă suprafaţa de impact a pietrei are o formă relativă de complex muchie-D.. Lovitura de la cap a putut fi aplicată din partea T.. Dată fiind contradicţia dintre cele două acte medicale, cât şi versiunile formulate, cea a părţii vătămate, care susţine că a fost lovită de cumnatul său O. E. cu două pietre din caldarâm, peste gard, din partea T., din care una a lovit-o în D. stâng, iar a doua în partea T. a capului, iar cea de-a doua versiune, a inculpatului O. E. şi a fratelui său, O. O., cum că acesta din urmă a lovit-o o singură dată cu un lăntete aruncat de la distanţă, din faţă, s-a solicitat Comisiei Superioare Medico Legale să se pronunţe cu privire la determinarea exactă a corpului folosit la agresiune. Prin adresa nr. E.I. 14193/2005 dată în 24.02.2006, Comisia Superioară Medico Legală din cadrul I.N.M.L „Prof. Dr.N. Minovici” B, a avizat concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală nr.1929/A 5 din 21 ianuarie 2005 al I.M.L. C.

20

S-a precizat în rechizitoriu că, după ce a fost externată, partea vătămată, de teama cumnatului ei, inculpatul O. E., nu s-a mai întors la domiciliul conjugal, ci a locuit o perioadă de două luni la sora acesteia din satul D., după care s-a mutat la fiica ei O. B.a, care întreţine relaţii de concubinaj şi locuieşte în comuna E. Ocol la familia T.. De altfel, O. M. a şi divorţat de soţul său O. O., în prezent purtând numele de D. şi şi-a achiziţionat o casă în satul D., comuna Ş.. Realizând gravitatea faptei sale şi consecinţele acesteia, inculpatul O. E., împreună cu fratele său O. O. au pus la cale un scenariu potrivit căruia, el nu a avut nici o participare la comiterea agresiunii, ci doar fratele său care în urma certei cu soţia sa, a luat o bucată de lemn din curte şi a aruncat-o din faţă, în direcţia capului acesteia, susţinând această versiune tot timpul urmăririi penale, în ciuda actelor medico-legale care concluzionează că leziunile părţii vătămate nu puteau fi produse în acest mod. Întrucât organele de poliţie începuseră cercetările, inculpatul O. E. a încercat o împăcare cu partea vătămată, inclusiv prin oferirea unei sume de bani, astfel că la sfârşitul lunii iulie 2004, cu autoturismul său care era condus de U. N. D., împreună cu O. O. şi ceilalţi doi copii ai acestuia din urmă, O. N. şi O. E. s-au deplasat la domiciliul familiei T. din comuna E. Ocol, unde se afla partea vătămată şi deoarece aceasta a solicitat o sumă mai mare de bani decât cea oferită de inculpatul O. E., nu s-a ajuns la nici o înţelegere. Deşi la urmărirea penală O. O. a susţinut permanent că el este cel care a lovit-o pe soţia sa, în modalitatea arătată mai sus, în particular, când aceştia se întâlneau cu prilejul unor vizite făcute la domiciliul fostei sale soţii, în D., unde mergea pentru a-şi vedea copiii, acesta de fiecare dată, a arătat în discuţiile purtate că el nu a atins-o sub nici o formă pe partea vătămată, ci fratele său a lovit-o cu pietre, însă a luat fapta asupra sa în urma înţelegerii cu acesta, pentru a nu-i agrava situaţia, inculpatul fiind recidivist şi având un rest de pedeapsă neexecutat de 4 ani, iar el ar fi primit o pedeapsă mai mică în cazul unei condamnări. În acest sens, s-au menţionat declaraţiile martorilor care au asistat la discuţii N. K., N. N., E. N., D. G şi T. D.. De altfel, în ultimul moment, după prezentarea materialului de urmărire penală, în data de 13 decembrie 2006 inculpatului O. E., martorul O. O., în data de 25 ianuarie 2007 s-a prezentat la Parchetul M şi a revenit în totalitate asupra declaraţiilor date în cauză până atunci, relatând amănunţit adevărata stare de fapt, dând amănunte despre înţelegerea dintre el şi fratele său, inclusiv despre ascunderea pietrelor cu care acesta o lovise pe fosta sa soţie. Revenirea la declaraţie a numitului O. O. a fost determinată de faptul că, fiica sa, O. N. i-a prezentat înregistrarea audio-video pe telefonul mobil făcută cu prilejul unei vizite a acestuia la mama sa, în data de 08 ianuarie 2007, înregistrare pe care a prezentato apoi la organele de urmărire penală şi care se înaintează împreună cu dosarul ca probă extrajudiciară. S-a precizat în continuare că vinovăţia inculpatului este probată cu procesulverbal de consemnare a plângerii, declaraţiile părţii vătămate, procesul-verbal de reconstituire, planşa foto şi schiţa, actele medico-legale, declaraţiile martorilor, procesele-verbale de confruntare şi declaraţiile inculpatului.

21

Cu privire la persoana inculpatului O. E., s-a arătat că acesta prezintă un handicap din copilărie, având mâna dreaptă amputată şi în societate este apreciat ca o persoană periculoasă, inclusiv de membrii familiei. În cursul urmăririi penale a negat comiterea infracţiunii încercând inducerea în eroare a organelor de cercetare penală. Astfel, inculpatul a formulat mai multe cereri de probatorii, indicând martori care ar fi putut afirma că el nu a fost de faţă la cearta dintre fratele său şi partea vătămată, ocupându-se în acest timp de sacrificarea unui porc. Cererile au fost respinse de anchetator, fiind făcute la 7 luni de la declanşarea cercetărilor de către procuror, iar aspectul s-a apreciat că nu este relevant, întrucât faptul că inculpatul a sacrificat animalul la domiciliul său, în apropierea locului faptei (cele două locuinţe sunt alăturate, fiind despărţite de un gard) implică prezenţa acestuia la locul faptei, iar activitatea infracţională s-a putut desfăşura într-un interval de timp foarte scurt. De altfel, martorul D. J., vecin cu cele două familii ale lui O. O. şi O. E. a declarat că O. E. nu avea cum să sacrifice porci, deoarece de mulţi ani familia sa nu mai deţine astfel de animale. Cu prilejul celei de-a doua prezentări a materialului de urmărire penală, inculpatul a solicitat să fie confruntat cu fratele său, O. O., însă, întrucât acesta din urmă în declaraţia dată a susţinut că îi este teamă de fratele său, cerând în acest sens protecţia organelor de poliţie şi această cerere a fost respinsă. Totodată, avându-se în vedere încadrarea juridică a faptei se mai menţionează că faţă de inculpat a fost dispusă efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, iar prin aceasta s-a concluzionat că inculpatul O. E. prezintă reacţii psihice normale şi are discernământ pentru faptele pentru care este inculpat. Procedându-se la soluţionarea cauzei, instanţa a luat interogatoriu inculpatului după ce i s-au adus la cunoştinţă toate drepturile procesuale pe care le are conf. art.322 Cod pr.penală şi după ce a fost de acord să dea declaraţie în cauză. În declaraţia sa, inculpatul O. E. nu recunoaşte săvârşirea faptei şi precizează că cel care a lovit-o pe partea vătămată a fost fratele său şi soţul părţii vătămate, între care ştie că a existat o certă în acea zi. Referitor la declaraţiile contradictorii ale martorului O. O., care iniţial a afirmat că el a lovit partea vătămată şi ulterior a revenit, arătă că această revenire la primele declaraţii se datorează influenţelor părţii vătămate, care i-a condiţionat schimbarea declaraţiei pentru a-şi retrage plângerea dintr-o altă cauză, având ca obiect abandon de familie, în care O. O. era condamnat la 1 an închisoare cu suspendare, dar hotărârea nu era definitivă şi în final partea vătămată şi-a şi retras plângerea. Au fost audiaţi martorii cauzei, cu excepţia lui O. O. care a decedat în timpul cercetării judecătoreşti. S-a constatat că nici unul din aceştia nu a perceput în mod direct derularea incidentului, dar au aflat despre ce s-a întâmplat din discuţiile cu părţile şi martorul O. O.. Astfel, martorii O. B.a, O. E. E., T. J. declară că inculpatul împreună cu O. O. cu O. E. E. şi sora acestuia au fost în comuna E. Ocol la domiciliul socrilor martorei O. B.a cu scopul de a se ajunge la împăcare cu partea vătămată D. M.. Cum aceştia au participat la discuţii, au precizat că au auzit când inculpatul O. E. a întrebat-o pe partea vătămată ce pretenţii are, aceasta cerând suma de 100 milioane lei vechi, dar inculpatul nu a fost de acord cu această sumă şi a plecat la un bar în comună.

22

Mai mult, martora O. B.a arată că aflase de la tatăl său O. O. din primele luni după săvârşirea faptei, că nu acesta era vinovat de lovirea părţii vătămate şi că dacă va ajunge în penitenciar va fi susţinut cu pachet de fratele său, O. E.. Acelaşi aspect l-a aflat a doua zi şi martorul O. E. E. căruia i-a spus tatăl său O. O. că nu el este vinovat şi s-a gândit la inculpat că mai are neexecutat un rest de pedeapsă de 4 ani din pedeapsa anterioară, însă nu a făcut bine că a luat fapta asupra lui. T. J. a declarat că după ce a plecat inculpatul cu fratele său de la domiciliul acesteia, O. O. a revenit şi i-a spus părţii vătămate că inculpatul i-a oferit 60 de milioane lei pentru împăcare, dar aceasta nu a fost de acord şi mai mult decât atât martora susţine că inculpatul a recunoscut în prezenţa sa că este vinovat, iar partea vătămată îi spusese anterior acelaşi lucru când a apelat să o găzduiască, cât şi O. O. îi comunicase telefonic că cel care a lovit-o pe D. M. a fost fratele său, dar fiind beat, la poliţie a spus că el a făcut aceasta. De asemenea, martorul D. G a declarat că a auzit partea vătămată discutând cu alte persoane către care susţinea că cel care a lovit-o cu piatra în cap este inculpatul şi nu soţul său, însă precizează că inculpatul nu i-a spus acest fapt. Martorul T. D. declară că în mai sau iunie 2004 s-a întâlnit cu inculpatul O. E. în barul proprietatea martorului D. G şi a asistat la discuţia dintre acesta şi inculpat, situaţie în care inculpatul a recunoscut că fapta reclamată de partea vătămată a luat-o fratele său, pentru că el mai are un rest de pedeapsă neexecutată de 4 ani. Date fiind contradicţiile dintre declaraţiile acestor martori, s-a procedat la confruntarea lor, T. D. menţinându-şi cele afirmate în prima declaraţie privind recunoaşterea inculpatului în discuţia cu D. G că este autorul faptei, iar D. G nu confirmă că a perceput acest răspuns de la inculpat. Martorul D. J. a declarat că în urmă cu peste doi ani, inculpatul a recunoscut faţă de acesta că a lovit partea vătămată în cap cu o bucată de cărămidă şi că a aranjat cu fratele său O. O. să ia fapta asupra lui. Totodată, O. E., fiul părţii vătămate a susţinut că în ziua când s-a comis acea faptă, în jurul orelor 14,00, când a venit acasă a găsit pe a doua treaptă a scării de la intrarea în casă o piatră colţuroasă şi a văzut că un D. al acesteia era pătat cu sânge. Ori, această împrejurare percepută de martor vine în sprijinul celor afirmate de partea vătămată că a fost lovită la cap cu o piatră şi infirmă afirmaţiile martorului O. O. din primele declaraţii în sensul că el ar fi lovit-o cu o scândură. Martorii N. N., N. K., E. N. au declarat că sunt vecine cu partea vătămată D. M. şi după circa 1 an de zile de la comiterea faptei, prin luna mai 2005 fostul soţ O. O. a vizitat pe partea vătămată care era despărţită de acesta şi purtând o discuţie în prezenţa lor, O. O. a afirmat că nu el a lovit-o pe aceasta, ci fratele său. În apărare, inculpatul a solicitat audierea mai multor martori, probele fiind admise în totalitate, martorele D. E. şi Ţ. J., afirmând că au auzit când partea vătămată a declarat că a fost lovită de către O. O. în urmă cu circa 3 ani. Ţ. J. a mai arătat că în familia părţii vătămate erau dese conflicte şi că partea vătămată s-a dus de multe ori la poliţie. S-a reţinut că martora nu a declarat că partea vătămată avea sânge la cap sau pe haine, însă D. E., mama soţiei inculpatului a arătat că partea vătămată avea sânge pe mâna T., aspect care nu a fost confirmat de cealaltă martoră Ţ. J., mai ales că s-a întâlnit ulterior cu aceasta, la ieşirea din sat şi care nu a văzut sânge la partea vătămată.

23

Faţă de cele două declaraţii, prima instanţă a apreciat că nu dovedesc că cele percepute de martore s-au întâmplat la data de 3 mai 2004, câtă vreme partea vătămată avea conflicte frecvente în familie şi mergea des la poliţie să reclame. Este adevărat că partea vătămată la urmărirea penală a declarat că pe drum s-a întâlnit cu D. M. şi F. U., dar arată că nu a vorbit cu ele. Cum D. E. este soacra inculpatului, declaraţia acesteia s-a apreciat a fi subiectivă, câtă vreme nu s-a coroborat cu alte probe şi a rrămas izolată, iar declaraţiile martorelor au fost în contradicţie cu privire la un aspect esenţial, respectiv observarea prezenţei sângelui la partea vătămată care demonstra că partea vătămată prezenta o leziune în zona capului în momentul în care s-au întâlnit cu aceasta, pentru că acest aspect a fost sesizat de D. E. dar nu şi de martora Ţ. J.. Referitor la martorii D. E. şi O. J. D. cu care inculpatul a solicitat să dovedească faptul că la data comiterii faptei sacrifica un porc, primul martor a relatat că în jurul orelor 11,00-12,00 a ajuns la domiciliul lui O. E. şi acesta tăiase un porc şi l-a găsit pârlindu-l, aspect confirmat şi de fiul inculpatului O. J. D.. Din aceste declaraţii a rezultat că inculpatul nu procedase la tăierea porcului cu mult timp înainte de ora prânzului, câtă vreme la acea oră l-a rugat pe D. E. să îl ajute să pârlească porcul, după care să procedeze la tranşarea acestuia. Aceste împrejurări probate de martorii propuşi în apărare nu a exclus prezenţa inculpatului pe scara locuinţei sale în jurul orei 11,00, când a avut loc fapta de lovire. Martorul H. E. care este cumnat cu inculpatul şi cu martorul O. O., soţia sa fiind sora acestora, a susţinut că O. O. a afirmat faţă de el, la scurt timp după internarea părţii vătămate, că a lovit-o pe soţia sa care este în spital la C. Afirmaţia făcută de O. O. faţă de martor s-a apreciat ca fiind conformă cu declaraţiile date de O. O. în acel moment, în cursul urmăririi penale când acesta hotărâse să ia asupra sa fapta şi astfel se explică şi cele relatate martorului la acea dată, dar ulterior la 25.01.2007 O. O. a revenit în totalitate la cele declarate şi a arătat că inculpatul l-a rugat să ia această faptă asupra lui pentru că el a mai fost condamnat. Din declaraţia lui O. O. a rezultat faptul că inculpatul i-a cerut piatra cu care a lovit partea vătămată, piatră care se afla lângă cuşca câinelui, în scopul ascunderii ei spre nu a fi găsită de poliţie. Martorul a mai menţionat că îi este frică de fratele său care este violent şi din aceste considerente nu a spus adevărul, cerând totodată protecţia poliţiei. Susţinerea lui O. O. în sensul că i-a dat inculpatului acea piatră aflată lângă cuşca câinelui s-a coroborat cu cele declarate de O. E. în sensul că în acea zi când a avut loc incidentul,acesta a găsit o piatră al cărei D. era pătat de sânge, pe scara locuinţei, pe care a luat-o şi a aruncat-o spre cuşca câinelui, la scurt timp de la săvârşirea faptei. Astfel s-au explicat afirmaţiile martorului O. O. faţă de martorul H. E., afirmaţii retractate ulterior de cel dintâi. S-a mai solicitat de inculpat audierea în apărare a martorilor D. N. E. care şi-a schimbat numele în D. şi E. N., la ultimul renunţând, întrucât era plecat din ţară. Martorul D. N. E., fost D. arată că inculpatul l-a încunoştinţat că-l va pune martor, întrucât în ziua în care s-au întâlnit în comuna E. Ocol a fost o ceartă la familia T., cuscrii părţii vătămate. Din declaraţia acestuia a rezultat că inculpatul i-a spus că a venit în acea comună cu fratele său să rezolve nişte probleme, fără a face alte precizări.

24

Concluzionând, instanţa a reţinut că martorii audiaţi în apărare nu cunosc nici un amănunt sau împrejurare esenţială în legătură cu derularea evenimentelor, aspectele relatate de aceştia fiind ulterioare comiterii faptei. În cauză, s-a efectuat un raport medico-legal de Serviciul de Medicină Legală M în care s-a concluzionat că leziunile prezentate de partea vătămată au fost produse prin lovire cu sau de corpuri dure, că pot data din 3.05.2004, necesită pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, că nu au pus în primejdie viaţa şi că lipsa de substanţă osoasă constituie infirmitate, iar urmarea relaţiilor solicitate aceluiaşi serviciu medico-legal, s-a precizat că leziunile traumatice ale părţii vătămate pot fi provocate cu corpul contondent prezentat (lăntetele ), iar în absenţa celui de al doilea corp contondent ( piatra), s-a arătat că nu se poate pronunţa dacă putea produce aceste leziuni. În acest condiţii s-a efectuat un nou raport de expertiză medico-legală la Institutul de Medicină Legală C, raport ce a fost avizat de Comisia de Control şi Avizare a actelor medico-legale de pe lângă Institutul de Medicină Legală C şi de Comisia Superioară a IML N. Minovici B, care a concluzionat că leziunile prezentate de partea vătămată pot data din 3.05.2004 şi au necesitat 45-50 de zile îngrijiri medicale, i-au pus în primejdie viaţa, iar lipsa de substanţă osoasă craniană produsă prin operaţia neurochirurgicală impusă de gravitatea cazului, constituie infirmitate fizică permanentă. S-a precizat totodată, că este posibil ca leziunea craniană care exprimă gravitatea cazului să se fi produs prin lovire cu lăntetele de lemn – corp delict examinat – dacă impactul s-a produs cu extremitatea distală a unei muchii lungi, agresorul ţinând lăntetele în mână şi nu este posibilă producerea leziunii craniene prin lovire cu lăntetele aruncat de la distanţă. S-a mai arătat că există posibilitatea ca leziunea craniană să se fi produs prin lovire cu o piatră aruncată de la distanţă, dacă suprafaţa de impact a pietrei are o formă relativă de complex muchie – D. şi lovitura la cap a putut fi aplicată din partea T.. Coroborând întregul material probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut că la data de 3.05.2004 a izbucnit o ceartă între partea vătămată şi O. O. şi în timp ce aceştia se certau, inculpatul O. E. asculta din uşa locuinţei sale, stând pe scară. În timpul certei dintre cei doi, a intervenit inculpatul care profitând de faptul că partea vătămată stătea aşezată pe bordura de la scara casei, a luat de jos o piatră şi a aruncat-o în direcţia acesteia, peste gard, lovind-o la nivelul cotului stâng şi imediat luând o altă piatră, a aruncat-o în aceeaşi direcţie unde se afla partea vătămată şi a lovit-o de această dată în partea T. a capului. După comiterea agresiunii, partea vătămată a plecat şi a anunţat poliţia, care la rândul ei a anunţat ambulanţa. Partea vătămată a fost transportată la Spitalul Judeţean Tr. S şi ulterior la Spitalul Clinic nr.1 C. Această stare de fapt a fost dovedită cu declaraţiile martorilor O. B.a, T. J., O. N., O. E., N. N., E. N., T. D. audiaţi la urmărirea penală şi în mod nemijlocit de instanţă, martori faţă de care soţul părţii vătămate O. O. a precizat că cel care a lovit partea vătămată a fost inculpatul, fiind şi singurul martor care a perceput în mod direct evenimentele. Martorul O. O., audiat la parchet revine la declaraţiile făcute anterior datei de 25.01.2007 şi afirmă acelaşi lucru ca cel precizat faţă de martorii menţionaţi mai sus, în sensul că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu o piatră care a fost găsită lângă cuşca câinelui, rezultând din depoziţia martorului O. E. că acesta o aruncase acolo de pe scară şi care era o piatră colţuroasă şi pătată de sânge la un capăt. Deşi în primele declaraţii la urmărirea penală O. O. a susţinut că el a lovit-o pe soţia sa cu un lăntete de la o distanţă de circa 2 m, din expertiza medico-legală a IML C

25

a rezultat cert că nu este posibilă producerea leziunii craniene provocată părţii vătămate prin lovirea cu lăntetele aruncat de la distanţă, aşa cum susţine martorul. De asemenea, acelaşi raport medico-legal a concluzionat că este posibilă producerea leziunii craniene prin lovire cu o piatră aruncată de la distanţă, dacă suprafaţa de impact a pietrei avea o formă relativă de complex muchie-D.. Ori, aşa cum a declarat martorul O. E., piatra găsită de acesta pe scară avea o formă de romb, iar la un D. exista o urmă de sânge, aspecte percepute de martor şi care coincid cu concluziile medico-legale privind forma pietrei cu care se putea produce leziunea din zona capului părţii vătămate. De asemenea, faptul că primele declaraţii date de martorul O. O. nu reflectă realitatea este dovedită şi de cele două leziuni care le-a prezentat partea vătămată, la D. şi la cap, contrar susţinerilor acestuia că şi-a lovit soţia o singură dată. De altfel, ulterior O. O. a revenit la cele declarate anterior şi a relatat cum s-au derulat faptele şi că inculpatul O. E. i-a arătat şi i-a cerut piatra cu care o lovise pe partea vătămată, după care l-a rugat să ia fapta asupra sa pentru că va lua o pedeapsă mai mică nemaifiind condamnat,asigurându-l că va avea grijă de el în penitenciar. Toate aceste probe, respectiv actele medico-legale, declaraţiile martorilor T. J., O. N., O. E., E. N., N. N., N. K., faţă de care O. O. singurul martor prezent la incident a precizat că inculpatul este vinovat,cât şi declaraţiile martorilor T. J., T. D., D. J. şi O. N. faţă de care inculpatul a recunoscut că el a lovit-o pe partea vătămată, dovedesc vinovăţia inculpatului O. E. în producerea leziunilor prezentate de partea vătămată D. M.. Susţinerea inculpatului că nu era prezent la locul faptei nu a fost înlăturată cu martorii propuşi în apărare, deoarece aceştia cunosc împrejurări ulterioare orelor 11,00, când l-au văzut pe inculpat că tăiase un porc în gospodăria sa, fapta reţinându-se ca fiind comisă în jurul orei 11,00 având în vedere că la postul de poliţie reclamaţia a fost făcută la ora 12,00, partea vătămată deplasându-se din satul E. în comuna Izvorul E.. De asemenea, nici martorele care au declarat că s-au întâlnit cu partea vătămată pe drum nu au putut preciza data la care au întâlnit partea vătămată, iar martora Ţ. J. a menţionat că aceasta cunoaşte că D. M. a fost de multe ori la poliţie pentru a reclama conflictele ce le avea cu soţul său, nu demonstrează că acestea s-au întâlnit cu partea vătămată la 3.05.2004, câtă vreme nu reţin data exactă, partea vătămată rezultând că mergea frecvent la poliţie. Prima instanţă a apreciat în raport cu încadrarea juridică a faptei, că pentru existenţa infracţiunii de tentativă de omor trebuie dovedit că lovirea s-a produs cu intenţie, cu un obiect de a produce moartea, cu intensitate şi să vizeze un organ vital. Ori, s-a reţinut că inculpatul O. E. a lovit-o pe partea vătămată cu două pietre, obiecte ce pot fi apte de a produce moartea, dar în condiţiile în care acestea sunt de dimensiuni mai mari încât să fie vădit faptul că pot cauza suprimarea vieţii unei persoane, dacă lovitura este aplicată cu intensitate şi vizează un organ vital. Ori, pietrele cu care a lovit inculpatul nu au fost găsite de organele de anchetă şi nu s-au putut stabili dimensiunile acestora, ci doar că una dintre ele care a lovit capul victimei avea o formă apropiată de un romb, cu colţuri, aspecte relatate de martorii care au văzut acea piatră, respectiv de O. O. şi O. E.. Faţă de dimensiunea leziunii, de faptul că gravitatea ei a fost accentuată de colţul pietrei, s-a impus concluzia că piatra cu care s-a aruncat şi cea care a dus la gravitatea cazului nu putea avea dimensiuni atât de mari care să-l facă pe inculpat să realizeze că acestea pot constitui instrumente apte de a produce moartea.

26

Prima instanţă, a precizat că intenţia de a ucide trebuie stabilită în raport de toate împrejurările în care a acţionat inculpatul. Din probe a rezultat că inculpatul O. E. a auzit că partea vătămată se certa cu soţul care este fratele său şi a avut o reacţie spontană în a pune mâna pe piatră ce a avuto la îndemână în curtea sa şi a aruncat-o peste gardul de plasă de sârmă de 1,50 înălţime care despărţea cele două proprietăţi în direcţia părţii vătămate de la o distanţă de până la 6 m, cu care a lovit-o în D., după care a luat o altă piatră cu care în aceleaşi condiţii a aruncat-o spre partea vătămată şi a lovit-o în zona capului. În concluzie, faţă de faptul că pentru pietrele care s-au aruncat spre partea vătămată nu s-au putut stabili cu certitudine dimensiunile lor, că reacţia inculpatului a fost spontană, că le-a aruncat de la o distanţă ce putea fi între 4 sau 6 m, întrucât nici partea vătămată nu poate relata cu certitudine locul de unde s-au aruncat pietrele, fiind cu spatele, că acestea s-au aruncat peste un gard de plasă de sârmă ochiuri înalt de 1,50 m, sa apreciat că aceste elemente demonstrează că inculpatul a acţionat cu intenţia de a aplica o corecţie părţii vătămate faţă de comportarea acesteia în relaţiile cu fratele său şi nu probează intenţia de a ucide, mai ales că, nu s-a putut stabili cu certitudine mărimea pietrei cu care a aruncat spre capul părţii vătămate, iar orice dubiu profită inculpatului. Pentru aceste considerente, s-a admis cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tentativă de omor deosebit de grav în infracţiunea de vătămare corporală gravă şi în baza art. 334 C.p.p. s-a dispus schimbarea încadrării juridice faţă de inculpatul O. E. din infracţiunea prev. de art.20 rap. la art.174 comb. cu art.176 lit.c Cod penal, în infracţiunea prev. de art. 182 alin. 2 Cod penal. De asemenea, în sarcina inculpatului s-au reţinut şi circumstanţele agravante legale a recidivei postcondamnatorii şi postexecutorii prevăzute de art.37 lit.a şi b Cod penal, având în vedere condamnările anterioare ale acestuia, ultima fiind de 14 ani închisoare aplicată prin s.p. 79 din 7.12.1994 a T r i b u n a l u l u i M e h e d i n ţ i, din care s-a liberat condiţionat la 2.03.2004, cu un rest de 1462 zile. Deşi în rechizitoriu s-a reţinut doar incidenţa art. 37 lit.a Cod penal, faţă de condamnarea de 1 an şi 8 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr.1353/1989 a J u d e c ă t o r i e i D r o b e t a Tr. S, acesta se află şi în stare de recidivă postexecutorie în raport cu prima condamnare, . În baza art.61 Cod penal, s-a revocat şi restul de pedeapsă neexecutat din sentinţa penală nr. 79/1996 a T r i b u n a l u l u i M e h e d i n ţ i care se va contopi cu pedeapsa aplicată, urmând a fi executată pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare. Totodată, s-a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b Cod penal, în condiţiile art.71 Cod penal, apreciindu-se că prin interzicerea drepturilor electorale se respectă principiul proporţionalităţii cu fapta comisă. Astfel, cum inculpatul a comis o infracţiune îndreptată împotriva integrităţii corporale a unei persoane cu urmări care au pus în primejdie viaţa, relevă faptul că inculpatul nu a avut capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale cum este viaţa şi în consecinţă neavând maturitatea de a respecta dreptul la integritate corporală a unei persoane şi chiar dreptul la viaţă care a fost pusă în primejdie a celor mai apropiaţi semeni, aceasta a constituit motivul pentru care a fost lipsit de libertate până la executarea pedepsei şi pentru care s-a impus în mod rezonabil concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze nici asupra modului cum este guvernată ţara şi să-şi exprime opinia cu privire la alegerea corpului legislativ.

27

Referitor la acţiunea civilă promovată de partea vătămată D. M., s-a reţinut că iniţial acesta s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000, din care 1700 lei daune materiale şi 18.300 lei daune morale, cât şi cu o prestaţie periodică lunară justificată de starea de infirmitate. La termenul din 14 noiembrie 2007, apărătorul părţii vătămate, în prezenţa acesteia, renunţă la cererea privind prestaţia periodică lunară, iar în raport cu principiul disponibilităţii, instanţa a lua act de renunţarea la acest capăt de cerere. Cu privire la pretenţiile materiale şi morale, cererea părţii civile D. M. s-a apreciat ca întemeiată în raport de actele existente la dosar, respectiv, chitanţa nr.(...) din 17.05.2004 din care rezultă că a achitat către CAS M suma de 6.482.000 lei ROL şi către I.M.L. C suma de 1.381.000 lei ROL pentru care deşi nu s-a depus această chitanţă, partea vătămată a fost prezentă şi examinată de comisie, iar în adresa I.P.J. nu s-a menţionat că se vor suporta de poliţie costurile acesteia, ceea ce a dus la concluzia că a fost achitată c/val. expertizei de partea vătămată. Din aceste acte a rezultat că partea civilă a probat suma de 786,30 lei (7.863.000 lei ROL), cu titlu de daune materiale, situaţie în care cererea sa a fost admisă şi inculpatul a fost obligat să plătească daunele materiale dovedite. Referitor la daunele morale, s-a apreciat că faţă de faptul că partea civilă D. M. a fost supusă unor suferinţe fizice îndelungate, că în acelaşi timp a suferit şi o traumă psihică datorată acestora, dar şi stării de infirmitate cu care a rămas după intervenţiile chirurgicale, traumă ce va persista toată viaţa, se impune acordarea cu titlu de daune morale a sumei de 15.000 lei ce reprezintă o compensare a acestor traume care o vor marca în continuare. Cu privire la unităţile spitaliceşti introduse în cauză, cererile acestora au fost admise în totalitate şi inculpatul a fost obligat la 517,26 RON cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a sentinţei până la achitarea debitului către Spitalul Judeţean D Tr. S şi la 1.061,38 lei RON către Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C, cu dobânzile legale de la rămânerea definitivă a hotărârii până la achitarea debitului, sume ce au reprezentat cheltuielile făcute cu spitalizarea părţii vătămate D. M.. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MEHEDINŢI, partea civilă D. M. şi inculpatul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică. Astfel, parchetul a criticat sentinţa sub aspectul laturii penale, invocând greşita schimbare a încadrării juridice din tentativă la omor deosebit de grav în infracţiunea prev.de art.182 alin.2 Cod penal, în raport de actele existente la dosar; s-a arătat că analiza declaraţiilor testimoniale a procesului-verbal de reconstituire, planşele foto, actele medico-legale stabilesc o stare de fapt care nu poate fi înlăturată numai prin afirmaţiile inculpatului, acesta încercând inducerea în eroare a organelor judiciare, prin acreditarea ideii că fratele său este cel care a lovit-o pe partea vătămată, deşi poziţia părţii vătămată a fost una consecventă, în sensul că cel care a lovit-o a fost inculpatul şi nu soţul său, aceasta percepând cu propriile sale simţuri cele două lovituri cu piatra; se invocă şi faptul că după ieşirea din spital, partea vătămată a părăsit domiciliul conjugal, divorţând de fratele inculpatului datorită temerii creată de caracterul violent al inculpatului, iar din declaraţiile martorilor rezultă că inculpatul a vizitat-o pe partea vătămată şi în noua sa locaţie, solicitându-i să se împace, dar nu s-au înţeles asupra sumei de bani care să asigure despăgubirea acesteia.

28

Sentinţa a fost criticată de parchet şi datorită faptului că prima instanţă nu a avut în vedere la încadrarea juridică a faptei un aspect deosebit de important care reiese din poziţionarea în teren a caselor părţii vătămate şi inculpatului, conform planşelor foto şi schiţei locului faptei, alături de afirmaţia părţii vătămate care arată că în momentul în care a fost lovită de inculpat se afla pe o scară la aproximativ 1,10 metri înălţime de sol. Ca urmare, se arată că inculpatul nu a avut nevoie de circumstanţe faptice speciale pentru ca aruncarea pietrei să manifeste un efort deosebit, iar examinarea planşelor foto înlătură afirmaţiile pe care instanţa le face atunci când consideră că nu există intenţia directă de a ucide. Faptul că nu s-a putut stabili cu certitudine dimensiunea celor două pietre, nu are importanţă în opinia parchetului, deoarece în raport de concluziile actelor medico-legale era posibilă producerea leziunii asupra craniului părţii vătămate, dacă suprafaţa de impact a pietrei avea o formă relativă de complex muchie-D. şi putea fi aplicată şi prin partea T. (această lovitură a produs leziuni părţii vătămate care au dus la infirmitate fizică permanentă de natură a atrage şi punerea în primejdie a acesteia). Se invocă de asemenea, că în situaţia în care intenţia inculpatului ar fi fost numai aceea de a aplica o corecţie, atunci acesta s-ar fi oprit după aruncarea primei pietre care deja cauzase părţii vătămate o echimoză şi hematom la D. stâng, însă intenţia sa a fost alta şi anume aceea de a ucide pe partea vătămată, deoarece prin leziunea deosebit de gravă produsă, viaţa acesteia a fost pusă în primejdie. S-au invocat aminozităţile şi conflictele ce existau permanent în familia părţii vătămate, precum şi între aceasta şi familia inculpatului, arătându-se că incidentul intervenit la 3 mai 2004, ar avea la bază manifestarea violentă a inculpatului care dorea să-şi pună în aplicare multiplele ameninţări anterioare la adresa părţii vătămate. În consecinţă, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, în sensul condamnării inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată. Partea civilă D. M. a criticat sentinţa atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile, solicitând condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prev.de art.20 rap.la art.174, 176 lit.c Cod penal, la o pedeapsă cu închisoarea, iar sub aspectul laturii civile, s-a solicitat obligarea acestuia la plata daunelor solicitate în raport de probele existente la dosar. Inculpatul O. E. a criticat de asemenea, sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pe fond, achitarea acestuia în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.c Cod pr.penală, întrucât nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat; s-a invocat interpretarea eronată şi înlăturarea nejustificată a unor probe esenţiale pentru lămurirea cauzei, respectiv faptul că fratele său, O. O. a recunoscut că el a fost cel care a lovit-o pe partea vătămată cu o bucată de lemn, iar noua expertiză medico-legală a concluzionat că leziunea produsă victimei este corespunzătoare ca dimensiuni şi formă cu muchia corpului contondent prezentat de soţul victimei şi că aceasta s-a putut produce prin lovire cu lăntetele de lemn, arătându-se totodată, că leziunea se putea produce şi prin lovire cu o piatră aruncată de la distanţă dacă suprafaţa de impact a pietrei avea o formă relativă de complex muchie-D.; inculpatul a invocat faptul că acest corp delict nu a fost găsit, iar partea vătămată cu ocazia internării a declarat că nu a văzut corpul delict cu care a fost lovită; s-au invocat, de asemenea, contradicţiile existente între declaraţiile părţii vătămate cu privire la corpul cu care a fost lovită, aspecte reţinute şi în încheierea pronunţată de Curtea de Apel

29

Craiova la 5 mai 2005, prin care s-a respins recursul şi respectiv propunerea formulată de parchet, având ca obiect arestarea preventivă a inculpatului. În apelul său, inculpatul a invocat şi încălcarea dreptului la apărare, întrucât la prezentarea materialului de urmărire penală şi efectuarea celorlalte acte de cercetare penală nu a fost prezent apărătorul ales al acestuia, precum şi înlăturarea nejustificată a declaraţiilor martorelor D. E. şi Ţ. J., care au relatat că la data de 3 mai 2004, s-au întâlnit cu partea vătămată care le-a spus că a fost bătută de soţul său; s-a invocat şi reţinerea ca mijloc de probă a declaraţiei numitului O. O. după prezentarea materialului de urmărire penală în absenţa apărătorului inculpatului, întrucât era obţinut în mod ilegal, existând posibilitatea să nu se fi consemnat cele relatate de martori. Inculpatul a invocat, de asemenea, că procesul-verbal din 3 mai 2004, aflat la fila 2 din dosar, în care s-a consemnat plângerea părţii vătămate a fost întocmit pro-causa, deoarece nu prezintă un număr de înregistrare şi o rezoluţie (s-a reţinut că fapta a fost comisă la ora 11, iar plângerea a fost făcută de către partea vătămată la ora 12, deşi până la Postul de Poliţie Izvorul E., unde aceasta a fost depusă sunt aproximativ 3 km, iar după această sesizare, la domiciliul inculpatului s-au prezentat doi lucrători de la Postul de Poliţie menţionat mai sus, care l-au căutat pe soţul acesteia şi nu pe inculpat). Apelurile sunt nefondate. Analizând sentinţa apelată pe baza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, se constată că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt exactă, bazată pe un material probatoriu concludent şi just apreciat în baza căruia faptei reţinute în sarcina inculpatului i s-a dat o încadrare juridică corectă în prevederile art.182 alin.2 Cod penal. Apelurile declarate de inculpat care vizează nevinovăţia acestuia, invocând săvârşirea infracţiunii de către o altă persoană, precum şi de către parchet care critică greşita schimbare a încadrării juridice dispusă de prima instanţă sunt nefondate. Vinovăţia inculpatului în raport cu infracţiunea prev.de art.182 Cod penal a fost dovedită cu probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile părţii vătămate şi actele medico-legale. Astfel, martora O. N. a declarat la 21 iunie 2005 că a aflat de la tatăl său, O. O., că partea vătămată a fost lovită de către inculpat, însă acesta a fost de acord să declare că a săvârşit fapta, întrucât inculpatul este recidivist şi avea un rest de pedeapsă de executat de 4 ani închisoare. De asemenea, martorul T. D. a declarat că în cursul anului 2004, s-a întâlnit cu inculpatul care a recunoscut că a lovit-o cu piatra pe partea vătămată, însă i-a cerut fratelui său, O. O., să declare că acesta a săvârşit fapta, având în vedere starea de recidivă în care se afla. În declaraţia dată la 4 mai 2004, O. O., fratele inculpatului, relatează că la data de 3 mai 2004 a avut un conflict cu partea vătămată, împrejurare în care a aruncat cu un lăntete în direcţia acesteia care se afla la o distanţă de 2-3 metri, provocându-i leziuni. La data de 26 aprilie 2004, O. O. revine însă asupra declaraţiei menţionată mai sus şi relatează că la data de 3 mai 2004 a avut într-adevăr, discuţii contradictorii cu soţia sa, partea vătămată, împrejurare în care s-au insultat reciproc, iar fratele său – inculpatul, a aruncat cu piatră în direcţia acesteia, împrejurare în care a văzut că soţia sa avea urme de sânge în zona capului. Martorul relatează de asemenea, că inculpatul i-a arătat o „piatră colţuroasă” care se afla în curtea părţii vătămate, spunându-i că este piatra pe care o aruncase în direcţia părţii vătămate şi i-a cerut, având în vedere restul pe care-l avea

30

de executat din pedeapsa anterioară, să declare că acesta a săvârşit fapta întrucât va primi o pedeapsă mai mică (menţionăm că martorul O. O. nu a fost audiat în faza de cercetare judecătorească, întrucât a decedat la 22 mai 2007). În faza de cercetare judecătorească, s-a dispus audierea martorilor, iar O. E., fiul părţii vătămate a declarat că la data de 3 mai 2004, întorcându-se acasă a găsit pe scările de la intrare în casă o „piatră colţuroasă” care avea urme de sânge, însă neştiind în momentul respectiv ce s-a întâmplat, a aruncat piatra în curte, iar ulterior a aflat despre conflictul dintre părţi. Totodată, martora E. N. a relatat în declaraţia dată în faţa instanţei de fond că numitul O. O. a precizat în prezenţa sa că cel care a lovit-o pe partea vătămată este fratele său, inculpatul, la această discuţie fiind prezente şi alte persoane, respectiv N. N., N. J. şi T. O.. Martorul T. D. a menţinut şi în faţa instanţei de fond relatările făcute în cursul urmăririi penale, în sensul că inculpatul a relatat în cursul anului 2004 că el este cel care a lovit-o pe partea vătămată, însă i-a cerut fratelui său să declare că a aruncat piatra, întrucât avea un rest de pedeapsă de executat. Susţinerea apelantului inculpat în sensul că, numai prima declaraţie dată de martorul O. O. corespunde adevărului, partea vătămată fiind lovită cu un lăntete de către acesta este nefondată, fiind infirmată chiar de concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală, întocmit de IML C la 21 ianuarie 2005, în care se precizează cu certitudine că nu este posibilă producerea leziunii craniene a victimei prin lovirea cu lăntetele aruncat de la distanţă (s-a precizat numai posibilitatea că leziunea craniană să se fi produs prin lovire cu lăntetele de lemn examinat, dacă impactul s-ar fi produs cu extremitatea distală a unei muchii lungi, agresorul ţinând lăntetele în mână – variantă exclusă de probele administrate în cauză, inclusiv de declaraţia iniţială a martorului O. O., în sensul că ar fi aruncat lăntetele de la distanţă în direcţia părţii vătămate). Mai mult, din concluziile aceluiaşi raport de nouă expertiză medico-legală rezultă că există posibilitatea ca leziunea craniană să se fi produs prin lovire cu o piatră aruncată de la distanţă, dacă suprafaţa de impact a pietrei are o formă relativă de complex muchie D. (ori, din declaraţiile martorului O. E. rezultă că în ziua conflictului acesta a găsit pe treptele locuinţei părţii vătămate o piatră cu o formă asemănătoare descrise mai sus, având urme de sânge). Din moment ce din ansamblul probelor administrate în cauză şi menţionate mai sus, rezultă că inculpatul este autorul infracţiunii de vătămare corporală gravă reţinută în sarcina sa, prin aruncarea pietrelor în direcţia părţii vătămate, împrejurarea că acestea nu s-au găsit, iar partea vătămată a declarat cu ocazia internării că nu ştie cu exactitate dacă a fost lovită cu o piatră sau cu o cărămidă (în momentul aplicării loviturii, aceasta se afla cu spatele către inculpat, astfel încât nu a putut observa cu exactitate obiectul pe care-l ţinea în mână), nu poate infirma concluzia referitoare la vinovăţia sa; altfel, ar însemna, pe de o parte, să se ignore probele existente în cauză, iar pe de altă parte, să se acorde, în principiu, instrumentului cu care se săvârşeşte o infracţiune de violenţă o valoare probantă prestabilită, determinantă pentru reţinerea vinovăţiei ori nevinovăţiei, ceea ce este inadmisibil şi în raport cu dispoziţiile art.63 alin.2 Cod pr.penală. Este nefondată şi susţinerea apelantului inculpat, în sensul că prima instanţă nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei toate probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorilor propuşi de inculpat în apărare sa, deoarece din hotărârea apelată

31

rezultă că s-au avut în vedere toate probele existente la dosarul cauzei, inclusiv depoziţiile menţionate mai sus, fiind înlăturate întrucât cele două martore nu au putut preciza cu certitudine la ce dată s-au întâlnit cu partea vătămată, cu atât mai mult cu cât acestea au arătat că partea vătămată a făcut numeroase plângeri la organul de poliţie împotriva soţului său. S-a invocat de asemenea, de către inculpat faptul că procesul-verbal de consemnare a plângerii din data de 3 mai 2004 a fost întocmit pro-causa, fiind efectuat la o altă dată decât cea menţionată, aspecte care nu pot fi reţinute până la proba contrarie. Cu privire la critica formulată de apelantul inculpat, în sensul încălcării dreptului la apărare, constând în aceea că toate actele de cercetare s-au efectuat în absenţa apărătorului ales, se constată că este nefondată întrucât inculpatului i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de lege, acesta invederând la 26 aprilie 2005, că nu înţelege să-şi angajeze apărător şi este de acord să fie asistat de avocatul desemnat din oficiu. În ceea ce priveşte critica parchetului privind greşita schimbare a încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului din tentativă la omor deosebit de grav în vătămare corporală gravă, prev.de art.182 alin.2 Cod penal, este nefondată. În cauză, se constată că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate, dând faptei comise de către acesta încadrarea juridică corespunzătoare. Ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei de tentativa la infracţiunea de omor este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii. În timp ce în cazul infracţiunii prev.de art.182 alin.2 teza ultimă Cod penal, făptuitorul acţionează cu praeterintenţie, în sensul că, urmărind să lovească victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce o consecinţă mai gravă, şi anume punerea în primejdie a vieţii acesteia, consecinţă care depăşeşte intenţia făptuitorului şi în raport cu care el se află în culpă, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, acesta acţionează numai cu intenţie. Pentru stabilirea poziţiei subiective a făptuitorului, trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce şi numai în situaţia în care nu s-ar putea stabili culpa făptuitorului în ceea ce priveşte consecinţa mai gravă produsă, aceasta ar răspunde pentru tentativa la infracţiunea de omor. Este adevărat că, din conţinutul raportului de nouă expertiză medico-legală, rezultă că leziunile suferite de partea vătămată i-au pus în primejdie viaţa acesteia, ceea ce ar putea conduce la ideea unei alte încadrări juridice decât cea reţinută de prima instanţă, însă important nu este atât rezultatul concret al acţiunii agresorului, cât intenţia lui directă sau indirectă, în raport cu viaţa victimei. Ori, aşa cum am arătat, atunci când a aruncat cu piatra în direcţia părţii vătămate, inculpatul nu a urmărit sau acceptat producerea unui rezultat letal, având în vedere atât distanţa la care se afla victima, cât şi dimensiunea corpului contondent folosit. În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a procedat corect la schimbarea încadrării juridice a faptei, toate elementele existente la dosarul cauzei, conducând la această concluzie care exclude intenţia inculpatului de a ucide victima.

32

Numai susţinerea apelantei părţi civile în sensul că inculpatul a avut intenţia de a o ucide, întrucât acesta a mai fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei astfel de infracţiuni, nu poate duce la concluzia susţinută de către această parte şi de către parchet. Partea civilă a criticat sentinţa şi sub aspectul laturii civile, în sensul că în mod greşit prima instanţă nu a dispus obligarea inculpatului la plata în totalitate a daunelor materiale şi morale solicitate, critică nefondată în raport de actele existente la dosar (din actele existente la dosar rezultă că partea vătămată a făcut dovada numai a sumei acordată cu titlu de daune materiale de către prima instanţă, respectiv 786,30 lei). Cu privire la suma acordată cu titlu de daune morale, menţionăm că în soluţionarea acestei cereri, instanţa trebuie să ţină seama că victima unei infracţiuni de natura celei comise de inculpat este îndreptăţită şi la repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămările corporale aduse sănătăţii acesteia, acest prejudiciu constând în suferinţele fizice şi psihice pe care le-a suportat de pe urma faptului ilicit, constând în suportarea mediului spitalicesc şi suferinţa de a fi privat de o viaţă normală într-o anumită perioadă, ceea ce presupune acordarea unor compensaţii sub forma unor daune care în cuantum de 15.000 lei stabilit de prima instanţă apare ca fiind justificat. În raport de considerentele de mai sus, apelurile declarate de parchet, partea civilă şi inculpat sunt nefondate, motiv pentru care în baza art.379 pct.1 lit.b Cod pr.penală, vor fi respinse. Văzând şi dispoziţiile art.192 alin.2 Cod pr.penală. Respinge apelurile declarate de Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MEHEDINŢI, inculpatul O. E. şi partea civilă D. M.. Obligă apelantul inculpat şi apelanta parte civilă la câte 20 lei fiecare cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunţată în şedinţă publică de la 28 mai 2008.

33

CONCLUZII

Printre problemele actuale cu care se confruntă comunitatea naţională şi internaţională trebuie evidenţiată în mod deosebit problema privind aplicarea violenţei în societate umană. Omul, singură fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale, care, fiind transmise din generaţie în generaţie, asigură progresul continuu al societăţii. Societatea este mediu creat însuşi de om. Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase şi variate. Făcând distincţie între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenţa fizică şi principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii umane, pe de o parte, şi faptele atribuite împotriva altor drepturi şi interese ale omului, pe de altă parte.Legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracţiuni, sub denumirea de „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei”. Aceste infracţiuni constituie conţinutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului penal. Infracţiunile contra integrităţii sau a sănătăţii persoanei constituie o subgrupă a infracţiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social,săvârşite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii sale. Faptele de vătămare a integrităţii corporale şi sănătăţii, configurate ca infracţiuni contra persoanei în general şi contra integrităţii corporale şi sănătăţii în special, au o importanţă deosebită în ştiinţa dreptului penal, datorită frecvenţei ridicate în instanţă, dar şi studiilor realizate de ample sectoare ale doctrinei. Scopul prezentei lucrări îl constituie analiza teoriei şi practici ce ţine de grupa infracţiunilor îndreptate împotriva sănătăţii persoanei,precum si soluţionarea problemelor privind răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite contra sănătăţii persoanei, stabilirea naturii juridice a infracţiunilor respective. În prima parte a acestei lucrari am încercat să evidenţiez câteva aspecte ce ţin de istoricul infracţiunilor contra integrităţii şi sănătăţii persoanei precum şi implicaţiile ocrotirii constituţionale a dreptului fundamental la viaţă, integritate corporală şi sănătate, dar şi protecţia acestuia în tratate şi convenţii internaţionale, în special din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru România.

34

Am dezvoltat apoi în următoarele capitole infracţiunea de vătămare corporală gravă,infractiunea de omor, precum şi delimitarea infracţiunii de vătămare corporală grava de tentativa la infracţiunea de omor. În concluzie trebuie precizat faptul că, majoritatea infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii, au la bază sentimente de răzbunare, ori înclinaţii native spre violenţă, brutalitate, spre cruzime, ori sentimente de gelozie excesivă, indignare, mânie, revoltă, astfel încât mobilul şi scopul se constituie în factori importanţi în procesele psihice aferente comportamentului infracţional, cu relevanţă deosebită în ce priveşte încadrarea juridică a faptei, dar şi în evaluarea, în concret, a gradului de pericol social al faptei şi periculozităţii făptuitorului, ori chiar a incidenţei vreunei cauze ce înlătură caracterul penal al faptei sau circumstanţe atenuante legale

35

BIBLIOGRAFIE

Octavian Loghin, Tudorel Toader - Drept Penal Român, Partea Specială, Ed."Şansa" 1994 Vasile Păvăleanu -Drept penal special Alexandru Boroi-Infracţiuni contra vieţii,Ed.Naţională,1996,Bucureşti,pg.11 T.Vasiliu ,G.Antoniu şi alţii- “Codul penal – comentat şi adnotat partea specială”. Vasile Papadopol-Tentativa, în Codul penal comentat şi adnotat. Ed.Ştiinţifică, Bucureşti

36