Comentariu Imbratisarea-Nichita Stanescu [PDF]

Zitiervorschau

Gheorghe Alexia 31.03.2020

Comentariu „Îmbrățișarea”- Nichita Stănescu Nichita Hristea Stănescu a fost un admirabil artist, care prin teoriile, jocurile, abilitățile și stările sale, a metamorfozat realmente imaginea poeziei românești. Acesta s-a născut pe 31 martie 1933 și a trecut la eternitate în data de 13 decembrie 1983. Viața poetului, plină de culoare, de o intensitate și profunzime remarcabile, a fost presărată cu povești fermecătoare de dragoste – trei soții și un număr nedeterminat de iubite – și vicii distrugătoare, dar dătătoare de inspirație de geniu. Poezia lui Nichita Stănescu a suscitat și continuă să suscite un mare interes din partea specialiștilor ca și din partea apropiaților de literatură. Doua impresii se accentuează pe măsura pătrunderii în universul său liric: aceea că te afli în fata unei opere complexe și aceea că, oricât ai vorbi despre ea, ceva rămâne nespus, scopul poetizării rămânând acela de a accede la sentimente și a le comunica. Opera literară „ Îmbrățișarea”, aparținându-i lui Nichita Stănescu, face parte din volumul de poezii „O viziune a sentimentelor”, publicat în 1964, inspirat de dragostea acestuia pentru poeta Doina Ciurea, și premiat cu premiul Uniunii Scriitorilor. Această operă se înscrie negreșit în sfera genului liric, eul creator fiind remarcat prin pronume la persoana I, de pildă: „noi” , „ne” , „noastre” ; precum și prin verbe la aceeași persoană: „am zărit” , „am zvârlit” și „aș fi vrut”. Eul își exprimă sentimentele, stările și emoțiile prin intermediul limbajului artistic sugestiv, care ia forma descrierii și a monologului liric. În creația „Îmbrățișarea”, tema iubirii oferă discursului poetic nuanțe de pasiune și adorație pentru persoana iubită, cea căreia îi este dedicată poezia, și creează impresia unui univers în care nu mai există nimic altceva în afară de cei doi îndrăgostiți, timpul părând că stă pe loc, aspect sugerat de versul: „timpul se turti-ntre piepturile noastre” și de copacii „indiferenți și goi”. Capodoperele lui Nichita Stănescu se încadrează în neomodernismul românesc, spiritul nonconformist al poetului făcându-l să avanseze spre o nouă deschidere vizionară asupra poeziei, aceasta fiind percepută ca o stare lirică, expresie metaforică a trăirilor ființei, ale conștientului, dar și ale subconștientului. Ceea ce individualizează creația lui Nichita Stănescu este capacitatea de a crea noi raporturi între cuvinte, cuvintele și necuvintele poeziei sale dobândind însușiri umane. Ele nu exprimă sentimentele, ci sunt chiar sentimentul. Nichita declara: "Prima barieră pe care am rupt-o a fost aceea a cuvintelor (înțelegând că ele sunt materialul poeziei) făcându-mă să mă întorc de la poezia personală, strict legată de cuvinte, la o poezie din ce în ce mai impersonală, deci cu o adresă mai largă.". În ceea ce privește structura poeziei citate, aceasta este organizată în strofe de tip catren, în număr de trei. Rima este încrucișată, ritmul trohaic , iar măsura este diversă, variind între 8 și 14 silabe, astfel exprimându-se în mod spontan trăirile poetice. Expresivitatea este realizată prin metafore subtile și rafinate: „ora, lovită, se sparse-n minute” , dar și prin construcții surprinzătoare: „aerul dintre noi/ și-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor”. De asemenea, putem observa procedeul artistic numit ingambament, procedeu ce constă în

continuarea ideii în versul următor, iar versul se scrie cu literă mică. Acest procedeu este o trăsătură specifică curentului în care această operă se încadrează. Din punct de vedere stilistic, opera abundă în semnificații delicate, specifice temei abordate de către poet. Se remarcă numeroase figuri de stil (comparație, repetiție, metafore) precum și diverse imagini artistice vizuale: „imaginea copacilor indiferenți și goi”; auditive: „strigându-ne pe nume”; și motorii: „ne-am zvârlit [...] unul spre celălalt”. Prima strofă reprezintă întâlnirea celor doi îndrăgostiți, revederea după un anumit timp, moment în care totul în jurul lor pare că stă pe loc și îi așteaptă. În cea de-a doua strofa, cei doi se strigă pe nume și se îmbrățișează, aspect ce reiese din piepturilor lor care strivesc timpul. De asemenea, pentru ei timpul pare că își încetează mersul firesc chiar, încetinind: „ora, lovită, se sparse-n minute”. Acest vers denotă modul în care, în fața iubirii, nimic nu mai pare să fie așa cum ar trebui să fie, nici chiar timpul, 60 de minute părând mai lungi decât o oră, însă, este doar o iluzie. Cu toate acestea, ei se simt bine împreună. Ultima strofă reprezintă viziunea eului asupra îmbrățișării, sentimentele și dorințele pe care acesta le are, predominând verbele la modul condițional și conjunctiv. Această strofă este dominată de un oarecare regret al acestuia, căci și-ar fi dorit ca acea îmbrățișare să dureze veșnic : „Aș fi vrut să te păstrez în brațe”. Poezia se încheie cu sincera metaforă: „să te îmbrățișez cu coastele-aș fi vrut”. Titlul textului este alcătuit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât. Acesta surprinde în cel mai simplu și mai plăcut mod esența întregii poezii, actul de iubire și afecțiune ce are loc între cei doi. Prin simplitatea acestuia se remarcă profunzimea ideilor pe care Nichita dorește să le insufle cititorului. În concluzie, sunt de părere că, prin creația „Îmbrățișarea”, Nichita Stănescu surprinde cu tandrețe tabloul celor doi îndrăgostiți, aducând mai aproape cea mai pură trăire a sufletului.