Cod Civil [PDF]

Zitiervorschau

Codul civil al Republicii Moldova Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002 CARTEA INTII DISPOZITII GENERALE Titlul I DISPOZITII COMUNE Capitolul I LEGISLATIA CIVILA Articolul 1. Bazele legislaţiei civile (1) Legislaţia civilă este intemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii in afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei in drepturile in care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor. (2) Persoanele fizice şi juridice sint libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii. (3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar in temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova.

(1) Scopul acestui articol este stabilirea unor principii in baza cărora urmează să fie reglementate raporturile civile şi care urmează să ghideze persoanele care vor interpreta şi aplica legislaţia civilă. Deci in acest articol pe de o parte se instituie nişte reguli pe care urmează să le respecte legiuitorul atit la elaborarea normele care urmează din codul civil cit şi la adoptarea altor acte normative iar pe de altă parte se instituie nişte principii in conformitate cu care trebuie să interpreteze legislaţia civilă inclusiv participanţii la raporturile juridice civile. (2) Nerespectarea acestor principii insă nu va afecta insă valabilitatea legilor adoptate de Parlament cu excepţia cazurilor in care principiile respective sint consfinţite şi de constituţie (vezi spre exemplu principiul inviolabilităţii proprietăţii). Principiile stabilite in acest articol vor juca un rol important in cazurile in care se vor soluţiona problemele privind aplicarea actelor normative subordonate legilor, care urmează să fie adoptate in cazurile prevăzute de lege şi in conformitate cu prevederile acestora (vezi comentariul la art. 3). (3) La alin. (1) au fost fixate in mod special şapte principii: a) recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile juridice civile. Prin egalitatea participanţilor la raporturile juridice civile trebuie de inţeles faptul că in cadrul raporturilor juridice civile participanţii nu se află in raporturi de subordonare. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice pot fi inegale; b) inviolabilitatea proprietăţii. Acest principiu este deja fixat in Constituţia Republicii Moldova (vezi art. 46). Importanţa acestuia insă poate servi drept justificare pentru această repetiţie; c) libertatea contractuală. Prin libertate contractuală trebuie de inţeles dreptul participanţilor raporturilor juridice civile de a incheia liber contracte civile, atit prevăzute de legislaţie cit şi contracte neprevăzute de legislaţie dar care nu sint prohibite de normele imperative, de

a determina liber conţinutul contractului sau de a-i modifica conţinutul acestuia precum şi dreptul de a desfiinţa contractul in orice moment. Nimeni nu poate fi obligat să inchei contracte civile decit in cazurile expres prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 667); d) inadmisibilitatea imixtiunii in afacerile private. Prin inadmisibilitatea imixtiunii in afacerile private trebuie de inţeles interdicţia instituită pentru persoanele de drept privat şi persoanele de drept public de interveni in afacerile private prin orice mijloace care nu sint prevăzute in lege. Va constitui imixtiune in afacerile private spre exemplu colectarea informaţiilor despre viaţa familială a persoanei fără acordul acesteia in alte cazuri decit cele expres prevăzute de lege. Chiar şi informaţia colectată in ordinea prevăzută de lege poate fi folosită doar in conformitate cu reguli speciale care să excludă folosirea acestei informaţii in alte scopuri decit cele pentru care a fost colectată sau in alte scopuri prevăzute de lege. Acest principiu se bazează şi pe prevederile art. 28 – 30 ale Constituţiei Republicii Moldova care stipulează că statul respectă şi ocroteşte viaţa familială şi privată şi principiile inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei; e) necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile. Acest principiu garantează persoanelor fizice şi juridice posibilitatea de a-şi exercita drepturile civile in modul şi in condiţiile care corespund cel mai bine intereselor acestora. In acelaşi timp trebuie de avut in vedere că nu există o libertate absolută de exercitarea a drepturilor civile. Titularii drepturilor civile trebuie să-şi exercite aceste drepturi cu bună-credinţă şi in conformitate cu prevederile legale, cu ordinea publică şi bunele moravuri (vezi comentariul la art. 9); f) restabilirea persoanei in dreptul in care a fost lezată. In conformitate cu această regulă in toate cazurile in care este posibil persoana a căror drepturi au fost lezate trebuie să fie repusă in situaţia anterioară, fapt care constituie cea mai bună modalitatea de apărare a drepturilor civile. Titularul urmează să fie repus in drepturi atit in cazul in care a pierdut dreptul (a pierdut posesia asupra bunului) cit şi in cazul dreptul mai aparţine titularului dar exercitarea acestuia este imposibilă sau este ingreuiată (spre exemplu deteriorarea bunului). Mijloacele prin care se asigură repunerea titularului in drepturi pot fi cele mai diverse şi vor depinde atit de natura bunului cit şi de natura incălcării dreptului. Spre exemplu obligarea de a dezminţi informaţiile care nu corespund realităţii sau obligarea de a preda bunul proprietarului. In cazurile in care restabilirea persoanei in drepturi nu este posibilă sau nu este justificată ţinind cont atit de interesele creditorului cit şi a debitorului drepturile persoanei vor fi apărate prin repararea prejudiciului. Trebuie de menţionat că prejudiciul care nu a fost reparat prin repunerea in drepturi urmează să fie reparat şi in cazul repunerii titularului in dreptul lezat; g) apărarea judiciară a drepturilor. Acest principiu constituţional (vezi art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova) garantează tuturor persoanelor dreptul de a se adresa in instanţele de judecată cu o cerere privind apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege care au fost lezate de persoane private sau de persoane oficiale. După cum a menţionat Curtea Constituţională in hotărirea nr. 16 din 28 mai 1998 dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este o „...condiţie sine qua non a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale”. Nu constituie o incălcare a principiului liberului acces la justiţie stabilirea prin lege a condiţiilor şi a procedurii apărării judiciare a drepturilor. (4) Pornind de la importanţa principiului libertăţii contractului legiuitorul a consfinţit o dată in plus in alin. (2) că persoanele fizice şi juridice sint libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor. Drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract trebuie să fie insă in concordanţă cu normele imperative şi să nu fie contrare ordinii publice, bunelor moravuri, precum şi a drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Părţile unui contract sint libere să stabilească prin contract nu numai drepturi şi obligaţii ci

şi alte condiţii. Spre exemplu modul de exercitarea a acestor drepturi şi obligaţii. Şi aceste condiţii suplimentare insă trebuie să fie in concordanţă cu normele imperative şi să nu contravină drepturile şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Spre exemplu părţile nu pot stipula prin contract exercitarea drepturilor sau executarea obligaţiilor contrar regulilor cu privire la buna-credinţă şi diligenţă (vezi comentariul la art. 513). (5) In scopul asigurării principiilor enumerate la alin. (1) şi a altor principii ale dreptului civil legiuitorul a stipulat la alin. (3) că drepturile civile pot fi limitate doar prin lege organică şi doar in temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova. In conformitate cu art. 54 alin. (2) al Constituţie exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restringeri decit cele prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi care sint necesare in interesele: a) securităţii naţionale; b) integrităţii teritoriale; c) bunăstării economice a ţării; d) ordinii publice sau au drept scop: a) prevenirea tulburărilor in masă şi a infracţiunilor; b) protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane; c) impiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale; d) garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Limitarea drepturilor civile trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o (art. 54 alin. (4) al Constituţiei Republicii Moldova. Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă (1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe lor. (2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi de protecţie a mediului inconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sint reglementate de prezentul cod şi de alte legi. (3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale sint reglementate de prezentul cod şi de alte legi. (4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sint persoanele fizice şi juridice, cele care practică, precum şi cele care nu practică activitate de intreprinzător.

(6) Scopul acestui articol este determinarea obiectului de reglementare a legislaţie civil, deci atit obiectul de reglementare a codului civil cit şi a altor legi civile. Deci in baza alin. (1) putem face concluzia că codul civil este elaborat in baza conceptului unităţii dreptului privat. Acest fapt presupune că nu va exista divizarea dreptului privat in drept civil şi drept comercial. Deci normele codului civil vor fi aplicate atit raporturilor dintre persoane care acţionează in scop lucrativ cit şi raporturilor dintre persoanele care nu urmăresc acest scop. Această concluzie are la bază şi prevederile alin. (4) care stipulează că subiecte a raporturilor juridice civile sint persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de intreprinzător cit şi cele care nu practică această activitate. (7) Alin. (1) prevede că legislaţia civilă reglementează raporturile patrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice. Prin raporturi patrimoniale trebuie de inţeles acel raport social care datorită conţinutului şi valorii economice poate fi evaluat pecuniar, adică in bani. Drept exemplu poate servi raportul născut din contractul de leasing. In alin. (1) sint enumerate drept obiecte ale legislaţiei civile cele mai des intilnite raporturi patrimoniale. Legislaţia civilă

reglementează insă şi alte raporturi patrimoniale. Chiar in alin. (1) se stipulează că constituie obiect de reglementare a legislaţiei civile şi alte raporturi patrimoniale. Spre exemplu raporturile privind moştenirea sau privind gestiunea de afaceri. (8) Pe lingă raporturile patrimoniale legislaţia civilă reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale care mai sint numite şi personal nepatrimoniale. Prin raport juridic nepatrimonial trebuie să inţelegem acel raport social care este lipsit de un conţinut economic, deci acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat pecuniar. Drept exemplu poate servi raportul care are in conţinutul său dreptul de autor al unei opere literare. (9) In alin. (1) se stabileşte că legislaţia civilă reglementează acele raporturi personale nepatrimoniale care sint legate cu cele patrimoniale. In acelaşi timp in alin. (3) se prevede că raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale (deci inclusiv şi cele care nu sint legate de raporturile patrimoniale, cum ar fi spre exemplu dreptul la nume, reputaţie, etc.) sint reglementate de codul civil şi de alte legi. Apariţia acestor două reglementări separate se datorează controversei care există in literatura de specialitate, precum că dreptul civil nu reglementează relaţiile personal nepatrimoniale care nu sint legate de cele patrimoniale ci doar le apără. (10)Spre deosebirea de Codul civil din 1964 care prevedea că raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale sint reglementate de normele ramurilor de drept respective in alin. (2) este stipulat că codul civil şi alte legi reglementează aceste raporturi juridice. Deci legislaţia civilă se va aplica acestor raporturi direct şi nu in subsidiar. Desigur că in cazul in care in Codul familiei, Codul muncii sau in alte acte normative destinate reglementării acestor raporturi juridice vor fi stabilite reguli speciale in raport cu normele din Codul civil se vor aplica actele normative speciale in conformitate cu adagiul specialul derogă de la general. (11)Lipseşte din Codul civil şi o normă similară celei din art. 2 al Codului civil din 1964, care ar prevedea că legislaţia civilă nu se aplică raporturilor juridice care se bazează pe subordonarea unei părţi faţă de cealaltă, precum şi raporturilor fiscale şi bugetare. Chiar şi in lipsa unei asemenea norme legislaţia civilă nu se va aplica acestor raporturi juridice deoarece legislaţia civilă reglementează doar raporturile juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Pe cind in cazul acestor raporturi juridice precum şi in cazul altor raporturi juridice (spre exemplu raporturile privind executarea silită a hotăririlor judecătoreşti) cel puţin una dintre părţi acţionează in exercitarea atribuţiilor sale şi poate să dea indicaţii celeilalte părţi care este obligată să le execute datorită faptului că legislaţia o plasează in poziţie de subordonare faţă de cealaltă parte. (12)In conformitate cu prevederile alin. (4) in calitate de participanţi a raporturilor juridice civile pot apărea persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin persoană fizică trebuie să inţelegem omul privit ca titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Prin persoană juridică (care mai este numită persoană morală) trebuie să inţelegem acea entitate care indeplinind condiţiile stabilite de lege este recunoscută ca titulară de drepturi subiective şi obligaţii civile. Deşi este intilnită frecvent opinia că persoana fizică este subiect individual de drept iar persoana juridică este subiect colectiv de drept civil totuşi şi in cazul persoanei juridice nu este obligatoriu să existe un colectiv. (13)In alin. (4) nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei fizice sau a persoanei juridice in calitate de subiect a raporturilor juridice civile. Deci vor putea fi subiecte a raporturilor juridice civile toate persoanele fizice şi juridice indiferent de naţionalitate (vezi comentariul la art. 1588 şi 1598),

scopul urmărit sau alte criterii. Totuşi in cazurile expres prevăzute de lege vor există limitări a participării unor persoane fizice sau juridice la raporturile juridice civile. Spre exemplu poate fi tutore doar persoane fizică (vezi comentariul la art. 38) iar părţi a contractului de factoring pot fi doar intreprinzătorii (vezi comentariul la art. 1290 şi următoarele). Articolul 3. Legislaţia civilă (1) Legislaţia civilă constă in prezentul cod, in alte legi, in ordonanţe ale Guvernului şi in acte normative subordonate legii, care reglementează raporturile prevăzute la art.2 şi care trebuie să fie in concordanţă cu Constituţia Republicii Moldova. (2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile doar in cazurile in care sint emise in temeiul legii şi nu contravin ei.

(14)Scopul acestei norme este de a defini noţiunea de legislaţie civilă şi de a stipula unele condiţii privind adoptarea acesteia.

(15)In conformitate cu alin. (1) prin legislaţie civilă trebuie să inţelegem totalitatea actelor normative care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane aflate pe poziţie de egalitate juridică. (16)In alin. (1) este stipulat că legislaţia civilă trebuie să fie in concordanţă cu Constituţia. Prin aceasta trebuie de inţeles: a) actul normativ trebuie să fie adoptat de către organul competent. In conformitate cu art. 60 alin. (1) al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Deci oricare alt organ are dreptul de a adopta acte normative numai in cazul in care acest drept este stipulat prin lege. Chiar şi in cazurile stabilite de lege aceste organe nu pot adopta norme primare de drept ci doar norme care au drept scop asigurarea executării legilor. In acest sens Curtea Constituţională a adoptat mai multe hotăriri. Spre exemplu in hotărirea Curţii Constituţionale nr. 41 din 20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Hotărirea Guvernului nr. 338 din 26 mai 1995 a fost stipulat „... Conform art. 102 alin. (2) din Constituţie, Guvernul emite hotăriri şi dispoziţii doar prin organizarea executării legilor, ele nu pot conţine norme juridice primare. In acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat deja in hotăririle nr. 40 din 22 decembrie 1997 şi nr. 29 din 25 mai 1999”. Tot in temeiul unei legi se adoptă şi ordonanţele Guvernului (art. 106/2 al Constituţiei). Prin ordonanţe insă pot fi adoptate şi norme primare de drept; b) actul normativ trebuie să fie adoptat cu respectarea procedurilor stabilite pentru categoria respectivă de acte normative. Astfel legile trebuie să fie adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte (art. 93 al Constituţiei). In cazul in care Preşedintele refuză să promulge legea aceasta nu poate să intre in vigoare nici chiar printr-un act al Parlamentului (vezi Hotărirea Curţii Constituţionale nr. 23 din 9 iulie 1998 ). Pentru ordonanţele Guvernului nu este necesară promulgarea dar in cazurile in care este prevăzut de legea de abilitare acestea se supun aprobării de către Parlament (art. 106/2 al Constituţiei). Actele normative departamentale urmează să fie expuse expertizei juridice şi inregistrării de stat. In conformitate cu p. 6 al Hotăririi Guvernului Republicii Moldova nr.1104 din 28 noiembrie 1997 cu privire la modul de efectuare a expertizei juridice şi inregistrării de stat a actelor normative departamentale actele nesupuse expertizei juridice şi inregistrării de stat „...nu au putere juridică şi nu pot servi drept temei legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective sau aplicarea sancţiunii”; c) actul normativ trebuie să fie publicat in Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Obligativitatea publicării legii este stipulată in expres in art. 76 al Constituţiei

Republicii Moldova care prevede că „Legea se publică in Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră in vigoare la data publicării sau la data prevăzută in textul ei”. In conformitate cu Hotărirea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998 privind interpretarea art. 76 din Constituţia Republicii Moldova „Intrarea in vigoare a legii” „data intrării in vigoare a legii, prevăzută in textul ei, nu poate precede data publicării acesteia”. In cazul in care legea nu este publicată aceasta nu produce efecte juridice deoarece art. 76 al Constituţiei prevede „Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Modul de intrarea in vigoare a legii se referă „atit la lege in intregime cit şi şa părţile ei componente (vezi Hotărirea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998). Regulile cu privire la obligativitatea publicării şi cu privire la efectele nepulicării stabilite de art. 76 al Constituţiei se aplică tuturor actelor normative. Prin hotărirea nr. 31 din 11 iunie 1999 pentru controlul constituţionalităţii hotăririlor Guvernului nr. 740 din 30 decembrie 1996 şi nr. 114 din 2 februarie 1999 Curtea Constituţională s-a pronunţat că „...dispoziţiile constituţionale privind intrarea in vigoare a legilor au incidenţă şi asupra modului de publicare şi intrare in vigoare a hotăririlor şi dispoziţiilor Guvernului şi a altor acte normative de vocaţie generală”. In rezultatul acestei interpretări Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 30 al legii cu privire la Guvern (in redacţia legii nr. 83-XIV din 8 iulie 1998, care prevedea posibilitatea intrării in vigoare a Hotăririlor de Guvern anterior publicării (vezi Hotărirea Curţii Constituţionale nr. 4 din 4 februarie 1999); d) să nu conţină dispoziţii care să contravină prevederilor Constituţionale. (17)Codul civil nu conţine o normă specială cu privire la forţa juridică a acestuia. Rezultă că legiuitorul nu a acceptat conceptul privind forţa juridică superioară a codului civil in raport cu alte legi. Deci in caz de apariţia a contradicţiilor dintre codul civil şi alte legi adoptate de Parlament contradicţiile vor fi soluţionate in conformitate cu principiile: a) legea mai nouă abrogă legea mai veche; sau b) specialul derogă de la general. (18)In conformitate cu art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Prin hotăţrirea nr. 9 din 18 februarie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 "Cu privire la Banca Naţională a Moldovei" Curtea constituţională s-a pronunţat că „legile organice constituie o categorie inferioară legilor constituţionale şi o categorie superioară faţă de cele ordinare”. Asupra faptului că legile organice au o forţă juridică superioară faţă de legile ordinare Curtea constituţională s-a pronunюat єi in hotгrirea nr. 56 din 26 octombrie 1999 pentru controlul constituюionalitгюii art. 67 din Legea nr. 847-XIII din 24 mai 1996 „Privind sistemul bugetar єi procesul bugetar”. Deşi nici Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres acest fapt, nici legislaţia ţărilor din care a fost preluat conceptul cu privire la divizarea legilor in legi organic şi legi ordinare, nici nu există vre-o lucrare doctrinară care să imbrăţişese acest concept şi nici Curtea Constituţională nu a adus nici un argument in susţinerea acestei poziţii interpretarea Curţii Constituţionale este obligatorie in conformitate cu art. 134 şi 140 ale Constituţiei. Reieşind din aceasta pentru a stabili locul Codului civil in ierarhia actelor normative şi a determina forţa juridică a normele incluse in Codul civil trebuie de analizat dacă Codul civil este o lege organică sau ordinară. Această necesitate va exista atită timp cit nu va fi modificată Constituţia sau pină cind Curtea Constituţională nu va da o altă interpretare art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova. In conformitate cu art. 72 lit. i) al Constituţiei Republicii Moldova dintre normele incluse in codul civil doar normele cu privire regimul general al proprietăţii şi a moştenirii trebuiau să fie adoptate printr-o lege organică. Reieşind din aceasta şi din faptul că la adoptarea Codului Civil Parlamentul nu a stipulat expres dacă Codul Civil este o lege organică sau o lege ordinară rezultă că doar normele cu

privire la regimul general al proprietăţii şi a moştenirii sint norme organice. Voinţa legiuitorului de a adopta Codul civil in intregime drept lege organică ar putea fi dedusă totuşi din Legea nr. 1125-XV pentru punerea in aplicare a Codului Civil al Republicii Moldova in care a fost stipulat expres că aceasta este o lege organică. Or atribuirea calităţii de lege organică acestei legi poate fi justificată doar in condiţiile in care legiuitorul a pornit de la prezumţia că Codul civil este o lege organică sau a urmărit să atribuie Codului civil calitatea de lege organică prin legea de punere in vigoare. (19)Actele normative pot avea un caracter complex, adică pot include atit norme care reglementează raporturi civile cit şi norme care reglementează alte raporturi juridice. Chiar şi in codul civil există norme care nu reglementează raporturi juridice civile, spre exemplu normele cu privire la registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 496 şi următoarele). La categoria legislaţie civilă vom atribui nu actul normativ integral ci doar acele norme care reglementează raporturilor juridice civile, adică raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele aflate pe poziţiei de egalitate juridică. (20)In conformitate cu alin. (2) pentru a reglementa raporturile juridice civile actele normative subordonate legii trebuie: a) să fie emise in temeiul legii. Adică posibilitatea adoptării unei asemenea act normativ trebuie să rezulte din lege. Prin lege in acest caz se are in vedere actul normativ adoptat de Parlament. Trebuie de avut in vedere că noţiunea de lege poate fi folosită şi cu un sens mai larg. In aceste cazuri prin lege vom inţelege orice normă de conduită respectarea căreia este asigurată prin forţa coercitivă a statului; b) să nu conţină dispoziţii contrare legii in temeiul căreia a fost emisă sau contrară prevederilor altor legi; c) să nu conţină dispoziţii contrare dispoziţiilor unui act normativ subordonat legii cu o forţă juridică superioară. Pentru determinarea ierarhiei actelor normative nu este relevant faptul dacă organele care au adoptat actele normative sint subordonate ierarhic sau nu. Spre exemplu actele adoptate de organele centrale au o forţă juridică superioară faţă de actele normative adoptate de organele locale deşi autorităţile publice locale nu sint subordonate ierarhic organelor centrale. Articolul 4. Uzanţa (1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade indelungate intr-un anumit domeniu al raporturilor civile. (2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

(21)Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili condiţiile in care acestea au caracter obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea raporturilor juridice civile. Prin această normă legiuitorul a stipulat in mod expres că uzanţele sint izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele doctrinare privind calitatea de izvor de drept a uzanţelor. (22)In conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sint nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul intregii ţări sau in anumite părţi ale acesteia, sau intre anumite persoane fizice şi juridice care practică anumite activităţi profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă indelungată fiind considerate obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe sau nu. (23)Uzanţele sint nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor.

Apariţia uzanţelor se datorează faptului că anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp indelunga şi cei care le-au respectat le-au considerat obligatorii. (24)O normă de conduită este considerată general recunoscută in cazul in care toate persoanele de pe un anumite teritoriu sau care practică o anumită profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască această regulă şi o acceptă in calitate de regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o. (25)O normă de conduită se consideră că a fost aplicată in cazurile in care in localitatea, intre persoanele sau in activitatea in care s-a stabilit această normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat in conformitate cu această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o referire expresă la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu. O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să devină uzanţă este aplicarea uniformă adică să fie interpretată şi aplicată in acelaşi sens in locul sau de către persoanele intre care s-a stabilit. (26)O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp indelungat dacă a fost aplicată suficient de mult timp pentru reglementarea mai multor raporturi juridice civile astfel incit să putem constata că această normă a inceput să fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de timp sau a numărului de raporturi juridice in care s-a aplicat norma de conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate in fiecare caz aparte ţinindu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca o normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atit mai mare cu cit sint mai puţine raporturile juridice asupra cărora se aplică. (27)Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca părţile raportului juridic să facă referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru părţile unui raport juridic şi in cazul in care va lipsi o referinţă expresă sau implicită privind acceptarea uzanţelor in general sau a unor uzanţe in particular. Totuşi trebuie de avut in vedere faptul că aplicarea uzanţelor se intemeiază pe prezumţia că părţile unui raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze raporturile civile dintre ele. In cazul in care părţile vor inlătura această prezumţie excluzind in mod expres aplicarea unei anumite uzanţe sau aplicarea uzanţelor in general acestea nu vor mai guverna raporturile juridice dintre părţile care au exclus aplicarea uzanţelor. Părţile pot exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a citorva sau a tuturor raporturilor juridice dintre acestea. (28)Dacă insă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile juridice dintre părţi vor vi guvernate de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile nu vor putea exclude aplicarea uzanţelor in general ci doar aplicarea anumitor uzanţe, indicind in mod expres in fiecare caz aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile nu se vor aplica. (29)In conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile juridice numai in cazul in care acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de lege in acest caz este folosită in sens larg, adică include in sine toate actele normative. Uzanţa nu se va aplica doar in cazul in care legea nu contravine constituţiei şi dacă actele normative subordonate legii vor fi adoptate in temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3). In doctrină se menţionează că uzanţele nu se vor aplica doar in cazurile in care contravin unei legi imperative. In cazul in care uzanţele contravin unei legi dispozitive acestea vor putea fi aplicate deoarece părţile raportului juridic civil pot deroga de la normele dispozitive; b) sau ordinii publice. Prin ordinea publică trebuie de inţeles principiul in conformitate cu care nimeni nu este

indreptăţit să aibă un comportament dăunător intereselor societăţii sau bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar unui text de lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de inţeles totalitate regulilor de convieţuire socială respectarea cărora este considerată obligatorie de către majoritate membrilor societăţii. Articolul 5. Analogia legii şi analogia dreptului (1) In cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia legii). (2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se determină in funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia dreptului). (3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care stabilesc răspundere civilă. (4) Instanţa de judecată nu este in drept să refuze infăptuirea justiţiei in cauzele civile pe motivul că norma juridică lipseşte sau că este neclară.

(30)Scopul acestui articol este de a stabili o cale de soluţionare a unor cazuri concrete dacă există pentru soluţionarea căreia nu există un test de lege, adică n cazurile in care există lacune in legislaţie. Aici se propune soluţionarea cazului cu ajutorul analogiei, adică prin recurgerea la norme (analogia legii) şi principii (analogia dreptului) de drept civil care vizează situaţii similare celei care trebuie rezolvată. Pentru folosirea analogiei este necesar să se indeplinească cumulativ trei condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de lege este folosită in sens larg, prin aceasta subinţelegindu-se lipsa oricărui act normativ care să reglementeze cazul; b) lipsa unui acord dintre părţi prin care să fie reglementat cazul; c) lipsa unei uzanţe. Se consideră că aceste condiţii pentru aplicarea analogiei se implinesc şi in cazul in care legea, acordul dintre părţi sau uzanţa nu produc efecte juridice. Spre exemplu in cazul in care legea este neconstituţională, acordul dintre părţi este nul sau uzanţa nu poate fi aplicată in temeiul art. 4 alin. (2). (31)Analogia legii constă in aplicarea la un raport social a unei norme juridice care reglementează un caz asemănător. Nu este un caz de analogie a legii aplicarea unui text de lege in care se prevede expres că dispoziţiile ei se aplică prin asemănare, adică in cazul normelor de trimitere (vezi spre exemplu art. 1288). Pentru aplicarea analogiei legii pe lingă condiţiile expuse la punctul 1 este necesar: a) ca raportul juridic să fie asemănător raportului juridic reglementat de norma care urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca norma care urmează să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general. Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc reguli speciale. (32)In conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate prin analogie nici normele care limitează drepturile civile şi nici normele prin care este prevăzută răspunderea civilă. Normele care limitează drepturile civile nu pot fi aplicate prin analogie deoarece in conformitate cu art. 1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar in cazurile prevăzute de Constituţie şi doar prin lege organică. Normele care stabilesc răspunderea civilă nu pot fi aplicate prin analogie deoarece toate aceste norme sint norme speciale deoarece stabilesc cazuri speciale de răspundere civilă in raport cu regulile generale cu privire la răspunderea contractuală (vezi comentariul la art. 602) şi răspunderea delictuală (vezi comentariul la art. 1398).

(33)In conformitate cu alin. (3) in cazul in care nu este posibil de soluţionat un

caz concret prin aplicarea unei norme care reglementează un caz similar se va aplica analogia dreptului. Se consideră că nu este posibilă aplicarea unei norme analogice in cazul in care norma lipseşte cu desăvirşire precum şi in cazul in care o normă similară există dar acesta nu poate fi aplicată din anumite motive. Spre exemplu este o regulă specială şi nu una generală. Analogia dreptului presupune rezolvarea unui caz concret, care nu este reglementat printr-o normă juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului, pe baza principiilor generale ale dreptului civil sau in baza principiilor generale ale dreptului. (34)Posibilitatea folosirii analogiei legii şi analogiei dreptului rezultă şi din alin. (4) prin care este interzis judecătorului să refuze infăptuirea justiţiei pe motiv că legea lipseşte sau este neclară. Deci judecătorul nu este in drept să respingă pretenţiile reclamantului doar pentru motivul că nu există o lege care să reglementeze cazul concret, sau că legea nu este clară, sau că legea este pasibilă de mai multe interpretări. In caz contrar acesta poate fi urmărit pentru denegare de justiţie. Articolul 6. Acţiunea in timp a legii civile (1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau in curs de realizare. (2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice in curs de realizare la data intrării sale in vigoare. (3) De la data intrării in vigoare a legii noi, efectele legii vechi incetează, cu excepţia cazurilor in care legea nouă prevede altfel. (4) In cazul situaţiilor juridice contractuale in curs de realizare la data intrării in vigoare a legii noi, legea veche va continua să guverneze natura şi intinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice alte efecte contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel. (5) In situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a obligaţiilor, precum şi de instrăinare, preluare, transformare sau de stingere a acestora. De asemenea, dacă legea nouă nu prevede altfel, clauzele unui act juridic incheiat anterior intrării in vigoare a legii noi contrare dispoziţiilor ei imperative sint, de la această dată, lipsite de orice efect juridic.

(35)Scopul acestuia articol este de a stabili unele reguli cu privire la acţiunea

legii civile in timp, adică cu privire la momentul de cind incepe acţiunea legii (intrarea in vigoare) şi cu privire la momentul cind incetează acţiunea legii (ieşirea din vigoare). In acest articol insă ne se stabilesc toate regulile cu privire la acţiunea legii civile ci doar cele care ţine de succesiunea legilor civile in timp. (36)Alin. (1) consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Prin neretroactivitatea legii civile trebuie de inţeles regula juridică conform căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice apărute după intrarea ei in vigoare sau altfel spus trecutul scapă aplicării legii civile noi şi este supus legii vechi. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum. Principiul neretroactivităţii stabilit in codul civil nu este opozabil legiuitorului.

Deci Parlamentul in orice caz poate atribui unei legi caracter retroactiv şi instanţele judecătoreşti sau alte organe care aplică normele civile nu vor putea refuza aplicarea legii pe motiv că aceasta contravine Codului civil. Principiul neretroactivităţii ar putea fi opozabil legiuitorului numai in cazul in care ar fi fixat in Constituţia Republicii Moldova. Redacţia actuală a art. 22 al Constituţiei nu de dă insă un răspuns clar la această intrebare. Nu există actualmente o claritate nici in privinţa poziţiei Curţii Constituţionale deoarece există hotăriri ale Curţii Constituţionale prin care aceasta se pronunţă ferm in favoarea neretroactivităţii legii dar există şi hotăriri (mai recente) din care rezultă că nu pot avea caracter retroactiv numai legile care stabilesc răspundere penală şi administrativă. Astfel prin Hotărirea nr. 32 din 29 octombrie privind interpretarea art.76 din Constituţia Republicii Moldova "Intrarea in vigoare a legii" Curtea Constituţională a declarat expres că legile nu pot avea caracter retroactive. După cum a menţionat Curtea Constituţională “Consacrat expres in art. 22 din Constituţie, principiul neretroactivităţii legii urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la adincirea securităţii juridice, a certitudinii in raporturile interumane. Principala valoare a ordinii de drept constă in posibilitatea oferită fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite”. Aceiaşi poziţie a fost exprimată de Curtea Constituţională şi in Hotăririle Curţii Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 1997 şi nr. 11 din 15 februarie 2001. Recent se pare că Curtea constituţională şi-a schimbat poziţia pentru că in Hotărirea nr. 26 din 23 mai 2002 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr. 583-XV din 25 octombrie 2001 "Cu privire la punerea in aplicare a art. 16 din Legea nr. 514-XIII din 6 iulie 1995 "Privind organizarea judecătorească" a declarat că „Dispoziţiile art. 22 din Constituţie (privind neretroactivitatea legii) se rezumă la aceea că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, in momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decit cea care era aplicabilă in momentul comiterii actului delictuos”. Şi deşi in alineatul următor Curtea Constituţională a declarat „Principiul neretroactivităţii legii are un caracter universal...” afirmaţia Curţii „Este de observat, totodată, că principiul neretroactivităţii legii nu este un principiu cu caracter absolut. Or, art. 22 din Constituţie prevede retroactivitatea normelor juridice penale mai favorabile. In afară de aceasta, teoria contemporană a dreptului admite ca excepţii de la principiul neretroactivităţii legii normele juridice cu caracter imperativ legile interpretative, precum şi normele juridice in care legiuitorul a stabilit expres că ele se vor aplica retroactiv”. In concluzie, legile (stricto senso) ar putea fi aplicate cu caracter retroactiv in cazurile in care acest lucru va fi prevăzut expres de legiuitor cu condiţia că norma privind caracterul retroactiv al legii nu este neconstituţională. Dreptul de a se pronunţa privind neconstituţionalitatea legii o are doar Curtea Constituţională (art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova). Alte acte normative nu vor putea fi aplicate retroactiv chiar dacă autorul a prevăzut expres caracterul retroactiv, deoarece aceste acte normative trebuie să nu contravină Codului civil, inclusiv art. 6 (vezi comentariul la art. 2). (37)Prin neretroactivitatea legii trebuie de inţeles faptul că ea nu modifică sau nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior şi nici condiţiile stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. Astfel legea nouă nu va putea modifica condiţiile de incheiere a unui contract incheiat anterior sau condiţiile răspunderii pentru o faptă săvirşită anterior intrării legii in vigoare şi nici condiţiile de stingere a unei obligaţii stinse anterior intrării legii in vigoare. Nu va putea, fără să aibă caracter retroactiv, legea nouă să modifice sau să desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau in curs de realizare. Astfel art. 846 care prevede că in contractele

de instrăinarea a bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă, in cazul decesului dobinditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesori lui, nu va modifica efectele produse de decesul dobinditorului (incetarea contractului şi restituirea casei transmiţătorului – art. 452 al Codului civil vechi) inainte de data intrării in vigoare a Codului civil. La fel regulile cu privire la obligativitatea punerii in intirziere a debitorului (art. 617) nu se vor aplica situaţiilor juridice in curs de realizare la momentul intrării in vigoare a codului dacă neexecutarea a avut loc inainte de intrarea in vigoare a Codului civil. (38)Din principiul neretroactivităţii rezultă că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unor situaţii juridice, potrivit legii in vigoare la momentul realizării acestora, nu vor putea produce acest efect in temeiul legii ulterioare, adică legea ulterioară nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii care era in vigoare la momentul realizării faptului. Astfel contractul care nu a produs efecte juridice sau fapta care nu a dat naştere răspunderii juridice civile la data la care a fost incheiat (a avut loc) in conformitate cu legea in vigoare la acea dată. (39)Alin. (2) consacră un alt principiu al acţiunii in timp a legii civile – principiul aplicării imediate a legii noi. In conformitate cu acesta legea nouă se aplică situaţiilor juridice in curs de realizare la data intrării legii in vigoare. Astfel situaţiile juridice in curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării in vigoare a legii noi cad sub imperiul legii noi. Dacă insă elementele care alcătuiesc constituirea sau stingerea unei situaţii juridice au individualitate proprie şi s-au infăptuit inainte de intrarea in vigoare a legii noi atunci aceste elemente rămin guvernate de legea sub imperiul căreia sau produs. Astfel predarea şi recepţionarea bunurilor in contractul de vinzare-cumpărare incheiat anterior intrării legii noi in vigoare va fi guvernat de legea nouă. Dacă insă bunul fusese livrat pină la data intrării legii noi in vigoare această operaţie va rămine guvernată de legea veche, pe cind recepţionarea bunurilor se va face in conformitate cu legea nouă. (40)Efectele produse in timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea in vigoare la data cind se realizează fiecare efect in parte. Dar efectele produse de aceeaşi situaţie juridică din momentul intrării in vigoare a legii noi vor fi reglementate de aceasta in baza principiului aplicării imediate a legii noi. Astfel efectele unui contract de inchiriere sint determinate de legea in vigoare la data incheierii contractului şi legea nouă nu poate modifica drepturile şi obligaţiile părţilor acestui contract fără a avea un caracter retroactiv. Dacă insă neexecutarea obligaţiilor va avea loc după intrarea in vigoare a legii noi efectele neexecutării, deci drepturile şi obligaţiile părţilor, vor fi guvernate de legea nouă. (41)In alineatul trei in mare parte se repetă dispoziţiile alineatului doi privind aplicarea imediată a legii noi şi in acelaşi timp se stabileşte o excepţie de la acest principiu şi anumite ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Astfel in cazurile prevăzute de legea nouă legea civilă veche poate continua să fie aplicată unor situaţii determinate, deşi a intrat in vigoare o lege civilă nouă. Ultraactivitatea este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice in curs de realizare să rămină guvernate de legea sub imperiul căreia au inceput respectiv să se constituie, să se modifice sau să se stingă. In doctrină se menţionează că există cazuri de ultractivitate care nu sint expres prevăzute de legea nouă dar care pot fi deduse prin interpretare. Spre exemplu se citează cazul de ultraactivitate a legilor juridice supletive. (42)In conformitate cu prevederile alin. (4) natura şi intinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract existent la data intrării in vigoare a legii noi vor fi guvernate in continuare de legea sub imperiul căreia a fost incheiat contractul şi deci au luat naştere drepturile şi obligaţiile respective. Vor

rămine guvernate de asemenea de legea veche orice alte efecte produse de contract la data intrării in vigoare a legii noi. Spre exemplu modul de executare a obligaţiilor stabilit de părţi. Legea veche va continua să guverneze natura şi intinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi alte efecte ale contractului doar in condiţia in care aceasta erau in fiinţă la data intrării in vigoare a legii noi. Cele care vor lua naştere sub imperiul legii noi vor fi guvernate de acesta. (43)In conformitate cu prevederile alin. (5) modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a obligaţiilor apărute sub imperiul legii vechi vor fi guvernate de legea nouă de la data intrării acesteia in vigoare. Această regulă se va aplica doar in cazul in care in conformitate cu alin. (4) nu urmează să fie aplicate dispoziţiile legii vechi. (44)In conformitate cu prevederile alin. (1) condiţiile de valabilitate ale actului juridic urmează să fie guvernate de legea in vigoare la data incheierii actului juridic. Deci in cazul in care legea ulterioară adaugă o condiţie de valabilitate sau suprimă o asemenea condiţie actul juridic incheiat sub imperiul legii noi nu devine nul sau respectiv nu devine valabil ulterior intrării in vigoare a legii noi. Această regulă nu este insă valabilă şi pentru clauzele unui act juridic. In conformitate cu alin. (5) clauzele unui act juridic incheiat sub imperiul legii vechi şi care sint contrare dispoziţiilor imperative ale legii noi sint nule de la data intrării in vigoare a legii noi. Legea nouă nu poate afecta insă valabilitatea clauzelor actului juridic dacă situaţia juridică reglementată de aceste clauze deja s-a stins. Articolul 7. Legislaţia civilă şi tratatele internaţionale Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sint stabilite alte dispoziţii decit cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.

(45)Scopul acestei norme este de a stabili reguli cu privire la corelaţia dintre legislaţia civilă şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. (46)In conformitate cu art. 7 in cazul in care vor exista contradicţii intre tratatele internaţionale la care este parte Republica Moldova şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional. Această normă este in concordanţă cu art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că Republica Moldova se obligă să respecte tratatele internaţionale. (47)Noţiunea de tratat internaţional este definită in art. 1 al Legii 595/1999 privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova care prevede că prin tratat internaţional trebuie inţeles „orice acord incheiat in scris de către Republica Moldova, destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional, perfectat fie intr-un instrument unic, fie in două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact, memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi, aranjament etc., toate avind valoare juridică egală”. (48)In conformitate cu art. 3 al Legii 595/1999 există trei categorii de tratate internaţionale: a) tratatele interstatale care se incheie in numele Republicii Moldova; b) tratatele interguvernamentale, care se incheie in numele Guvernului Republicii Moldova; şi c) tratate interdepartamentale, care se incheie in numele ministerelor sau departamentelor Republicii Moldova. Indiferent de organul in numele căruia a fost incheiat tratatul internaţional

parte a acestuia este Republica Moldova şi in cazurile in care vor exista contradicţii intre tratatele din oricare categorie şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional. (49)Tratatele internaţional devin obligatorii pentru Republica Moldova in rezultatul exprimării consimţămintului de a fi legat printr-un tratat internaţional. Conform art. 4 alin. (1) al Legii 595/1999 consimţămintul de a fi legat printr-un tratat internaţional se exprimă prin „...semnare, schimbul instrumentelor care constituie un tratat internaţional, ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la acesta ori prin oricare alt mijloc convenit de confirmare formală a consimţămintului”. Trebuie de avut in vedere că in conformitate cu art. 16 alin. (1) al Legii 595/1999 un tratat internaţional sau o parte a acestuia se poate aplica in mod provizoriu chiar inainte de intrarea in vigoare acestuia. (50)La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie ţinut cont de faptul că acestea intră in vigoare pentru Republica Moldova in conformitate cu modul şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor (art. 18 alin. (1) al Legii 595/1999). Deci in acest caz nu sint aplicate regulile cu privire la intrarea in vigoare a legilor şi in special regula cu privire la inexistenţa legilor nepublicate in mod oficial. In conformitate cu art. 30 alin. (1) al Legii 595/1999 tratatul internaţional trebuie să fie publicat in Monitorul Oficial in termen ce nu depăşeşte 15 zile de la data intrării in vigoare. Nepublicarea tratatului internaţional nu afectează insă valabilitatea acestuia. In conformitate cu art. 27 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, incheiată la Viena la 23 mai 1969 o parte a unui tratat internaţional nu poate invoca dispoziţii ale dreptului intern pentru a justifica refuzul de a aplica un tratat internaţional. (51)In conformitate cu art. 8 alin (2) al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „intrarea in vigoare a unui tratat internaţional conţinind dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”. Art. 22 alin. (2) al Legii 595/1999 prvede că tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, recunoscute de Curtea Constituţională ca incompatibile cu Constituţia Republicii Moldova, nu sint puse in vigoare şi nu sint aplicabile. Prin decizia nr. 5 din 24 noiembrie 2002 privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului intre Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999 curtea Constituţională s-a pronunţat că nici Constituţia Republicii Moldova şi nici Legea 595/1999 nu prevăd efectele juridice ale unui tratat internaţional intrat in vigoare şi declarat neconstituţional. In aceste condiţii Curtea Constituţională consideră că in cazul in care nu a avut loc revizuirea Constituţiei tratatul internaţional intrat in vigoare devine executoriu. Din această poziţie a Curţii Constituţionale rezultă că in cazul in care vor exista contradicţii intre un tratat internaţional care a intrat in vigoare pentru Republica Moldova şi Constituţia Republicii Moldova se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional. (52)La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie de ţinut cont de faptul că in conformitate cu art. 21 al Legii 595/1999 interpretarea tratatului internaţional trebuie efectuată „...in conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional, astfel incit să se evite eventualele contradicţii dintre prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi dispoziţiile tratatului”. Este de menţionat că interpretarea tratatului internaţional trebuie să fie făcută ţinind cont de voinţa tuturor părţilor la tratat. In cazul in care intre părţile tratatului există contradicţii, poziţia părţii moldoveneşti faţă de interpretarea tratatului internaţional se determină ţinind cont de opinia ministerelor şi departamentelor, de atribuţiile cărora ţine obiectul tratatului, precum şi opinia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Capitolul II APARITIA DREPTURILOR SI OBLIGATIILOR CIVILE. EXERCITAREA SI APARAREA DREPTURILOR CIVILE Articolul 8. Temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile (1) Drepturile şi obligaţiile civile apar in temeiul legii, precum şi in baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sint prevăzute de lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile generale şi de la sensul legislaţiei civile. (2) Drepturile şi obligaţiile civile apar: a) din contracte şi din alte acte juridice; b) din acte emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile; c) din hotărire judecătorească in care sint stabilite drepturi şi obligaţii; d) in urma creării şi dobindirii de patrimoniu in temeiuri neinterzise de lege; e) in urma elaborării de lucrări ştiinţifice, creării de opere literare, de artă, in urma invenţiilor şi altor rezultate ale activităţii intelectuale; f) in urma cauzării de prejudicii unei alte persoane; g) in urma imbogăţirii fără justă cauză; h) in urma altor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte juridice in materie civilă. 1. In articolul comentat se enumără temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor civile. Printre acestea sunt menţionate: legea, actele persoanelor fizice şi juridice care nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi sensului legislaţiei civile. Legea este considerată temeiul principal de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor. Termenul de „lege” nu trebuie inţeles in sens ingust, adică exclusiv actul emis de organul legislativ, ci şi celelalte acte normative elaborate in concordanţă cu legea. Articolul comentat admite posibilitatea apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile in baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi sensului legislaţiei civile. Din aceste considerente enumerarea temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor nu este exhaustivă şi este posibilă apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile in baza altor temeiuri, dar cu respectarea condiţiilor cerute de lege. Actele juridice fac parte din categoria faptelor juridice. Faptele juridice sunt acele circumstanţe de fapt care dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii. In unele cazuri ele apar datorită voinţei persoanei fizice, iar altele contrar voinţei acesteia. Această deosebire permite delimitarea faptelor juridice in acţiuni şi evenimente. Şi unele şi altele constituie temei pentru apariţia, modificarea şi stingerea raporturilor juridice civile, doar cu condiţia că norma de drept leagă de ele anumite consecinţe juridice. Acţiunile, ca fapte juridice, se delimitează in acţiuni legale şi ilegale. Acţiunile ilegale sunt acţiunile care se săvirşesc contrara prevederilor legii sau altor acte normative. In art. 8 se menţionează printre temeiurile de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor aşa acţiuni i legale precum cauzarea de prejudicii unei persoane şi imbogăţirea fără justă cauză.

Printre acţiunile ilegale ca temei de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor se atribuie şi abţinerea de la anumite acţiuni – inacţiunile. Intr-o serie de norme ale prezentului cod se foloseşte termenul sinonim de „eschivare”. Eschivarea reprezintă neexecutarea acţiunilor in termenele şi ordinea stabilită fără indicarea motivelor. Astfel, eschivarea părţii obligate de la inregistrarea actului juridic dă dreptul părţii interesate să ceară repararea prejudiciului cauzat prin intarzierea inregistrării actului juridic (art. 215). Aceleaşi consecinţe survin şi in cazul eschivării de la autentificarea notarială a actului juridic (art. 213 alin. 2). Manifestarea de voinţa a persoanei cu scopul de a da naştere, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii, poate fi exprimată nu numai prin acţiuni active, ci şi prin tăcerea acesteia. Astfel, tăcerea se consideră exprimarea voinţei de a incheia actul juridic doar in cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor (art. 208 alin. 4). Evenimentele sunt acele circumstanţe care nu depind de voinţa omului (naşterea şi moartea persoanei fizice, calamităţile naturale, acţiunile militare). Evenimentele ca temei pentru apariţia şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor sunt cuprinse intr-o serie de articole ale codului. 2. Alineatul comentat conţine enumerarea temeiurilor in baza cărora apar drepturile şi obligaţiile civile. a) Printre temeiurile de apariţia a drepturilor şi obligaţiilor civile in primul rind sunt menţionate contractele. Contractele, in condiţiile economiei de piaţă, constituie faptul juridic de bază care dă naştere la drepturi şi obligaţii civile. In virtutea principiului libertăţii contractuale, consfinţit la art. 667, acesta, de regulă, se incheie la acordul comun al părţilor, in mod liber, fără a fi impuşi. Art. 669 stabileşte excepţia de la principiul libertăţii contractuale, care constă in obligarea unei părţi contractante la incheierii contractului. De rind cu contractele civile, care sunt acte juridice bi- sau multilaterale, temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile constituie şi actele juridice unilaterale, pentru săvirşirea cărora este suficient manifestarea de voinţă a unei singure părţi (art. 196). Ca exemplu poate servi promisiunea publică de recompensă (art. 1371). b) Actele emise de o autoritate publică (organele legislative, executive sau administraţiei publice locale) sunt fapte juridice independente pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Actele emise de autoritate publică constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor numai in cazurile expres prevăzute de lege, deoarece ele dau naştere la raporturi administrative, in care părţile se află pe poziţie de subordonare. In calitate de asemenea acte pot fi menţionate: actul inregistrării de stat a persoanei juridice, care constituie temei pentru constituirea persoanei juridice (art. 63); actul emis de autoritatea administraţiei publice locale prin care se dobandeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor găsite (art. 324 - 325) ş. a. c) Hotărarea judecătorească constituie un alt temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Astfel, ea constituie temei nu numai pentru modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor deja apărute, dar temei pentru apariţia lor. Recunoaşterea hotărarii instanţei de judecată ca fapt juridic, presupune că din momentul intrării ei in vigoare, drepturile şi obligaţiile civile se consideră apărute şi nu necesită acţiuni suplimentare pentru executarea forţată a hotărarii instanţei de judecată. Asemenea semnificaţie este atribuită hotărarii judecătoreşti prin care se declară valabilitatea actului juridic executat total sau parţial, iar cealaltă parte se eschivează de la autentificarea notarială (art. 213 alin. 2). Existenţa hotărarii judecătoreşti privind declararea valabilităţii actului juridic, nu necesită autentificarea ulterioară a acestuia. d) Patrimoniul poate fi creat sau dobindit nu numai in baza contractelor sau altor acte juridice, dar şi in urma altor temeiuri care nu sunt interzise de lege. Astfel, dreptul de proprietate poate fi dobindit prin producerea de bunuri (art. 320), descoperirea unei comori (art. 327) ş. a. e) La acţiunile care constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor se

atribuie elaborarea de lucrări ştiinţifice, cercetării de opere literare, de artă, in urma invenţiilor, precum şi altor rezultate ale activităţii intelectuale. Drepturile civile asupra lucrărilor apar in virtutea faptului creării lor. Rezultatele activităţii intelectuale trebuie să fie recunoscute drept invenţii in ordinea stabilită de lege. Adică, dreptul asupra invenţiilor trebuie să fie confirmat prin patent. f) Acţiunile ilegale - cauzarea de prejudicii unei persoanei - constituie alt temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Ca rezultat al cauzării de prejudicii apare obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat, precum şi dreptul creditorului de a cere repararea lui. Aceste obligaţii extracontractuale sunt reglementate la Capitolul XXXIV, care stabileşte condiţiile survenirii răspunderii pentru cauzarea de prejudicii, subiecţii care răspund pentru prejudicile cauzate, precum şi ordinea de repararea a prejudicului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanelor, compensarea pagubei morale. g) Caracter extracontractual au şi obligaţiile care rezultă din imbogăţirea fără just cauză, reglementarea juridică a cărora se conţine la Capitolul XXXIII. Astfel, in rezultatul imbogăţirii fără justă cauză apare obligaţia persoanei de a restitui ceea ce a dobindit sau a realizat din contul altei persoanei fără temei legal sau contractuale (art. 1389 alin. 1). h) Prin alte fapte ale persoanelor fizice sau juridice care dau naştere la drepturi şi obligaţii se inţeleg acele temeiuri care deşi nu sunt acte juridice, dar ca fapte juridice dau naştere la raporturi juridice. Evenimentele sunt acele fenomene care se produc independent de voinţa omului şi constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor numai in cazul in care legea leagă de producerea lor apariţia unor efecte juridice. Ca exemplu de asemenea evenimente poate servi naşterea copilului după decesul celui ce a lăsat moştenirea, astfel lărgindu-se cercul moştenitorilor ( art. 1433). Articolul 9. Exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor (1) Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să işi exercite drepturile şi să işi execute obligaţiile cu bunăcredinţă, in acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă pină la proba contrară. (2) Neexercitarea de către persoanele fizice şi juridice a drepturilor civile ce le revin nu duce la stingerea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. 1. Prin exercitare a drepturilor subiective civile se inţelege realizarea de către titularul dreptului subiectiv civil a conţinutului acestui drept. Astfel, persanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile sunt libere să-şi exercite drepturile civile după cum consideră necesar, determinind de sine stătător volumul de exercitare a drepturilor civile cat şi acele mijloace la care vor apela pentru exercitarea drepturilor civile. La fel titularul dreptului civil singur decide instrăinarea dreptului cei aparţine, precum şi refuzul de la acest drept. Rămane la dorinţa persoanei de a decide asupra exercitării dreptului civil. Unele drepturi subiective civile sunt concomitent şi obligaţii civile. Astfel, de exemplu, in conformitate cu prevederile art. 40 - 44, tutorele in unele cazuri nu numai că este in drept să incheie acte juridice civile, dar este obligat să o facă pentru a proteja interesele persanei puse sub tutelă. De aceea, realizarea unor drepturi subiective civile depinde nu numai de voinţa titularului dreptului, dar şi de prevederile legii. In exercitarea drepturilor subiective civile trebuie de avut in vedere drepturile subiective civile concrete pe care le are persoana fizică sau juridică. In ceea ce priveşte posibilitatea exercitării drepturilor civile ce vor apărea in viitor trebuie să se

ţină cont de art. 23 alin. 4. Exercitarea drepturilor civile se efectuează prin mijloace reale şi mijloace juridice de exercitare a drepturilor subiective civile. Mijloace reale de exercitare a drepturilor civile sunt acţiunile săvarşite de titularul dreptului, cu excepţia acelor acţiuni care imbracă forma actele juridice civile. Ca exemplu pot servi acţiunile proprietarului indreptate spre folosirea bunurilor pe care le are in proprietate sau altfel spus acţiuni indreptate spre exercitarea atributelor de posesie şi folosinţă ce aparţin proprietarului. Mijloace juridice de exercitare a drepturilor civile sunt acele acţiuni, care imbracă forma actelor juridice, cat şi alte acţiuni cu caracter juridic. Spre exemplu, proprietarul poate să vandă casa de locuit, poate să o transmită in arendă, poate să o schimbe ş.a.m.d. Ca exemplu de o acţiune cu caracter juridic, alta decat actul juridic civil, poate servi acţiunile creditorului de a reţine bunul exercitand dreptul de retenţie. Este interzisă influenţa din partea persoanelor terţe asupra drepturilor persoanei fizice sau juridice. Exercitarea drepturilor subiective civile este in strinsă legătură cu executarea obligaţiilor civile. In dependenţă de faptul cum va fi executată obligaţia civilă se va putea vorbi despre realizarea dreptului civil. Modalitatea de executare a obligaţiilor diferă in raporturile juridice civile absolute de cea din raporturile juridice relative. Astfel, in cazul raporturilor absolute obligaţia se execută prin inacţiunile de la care urmează să se abţină subiectul pasiv (in cazul dreptului de proprietate subiectele pasive sunt obligate de a se abţine de la săvarşirea acţiunilor care ar prejudicia o exercitare normală a dreptului de proprietate). In schimb, in cazul raporturilor relative obligaţia va fi executată prin săvarşirea acţiunilor, corespunzătoare naturii juridice a raportului obligaţional, de către persoana obligată (spre exemplu in raportul de vanzare-cumpărare vanzătorul trebuie transmită bunul compărătorului). Exercitării drepturilor şi obligaţiilor se bazează pe o serie de principii, care reprezintă nişte cerinţe generale inaintate faţă de titularii drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, persoanele fizice şi juridice işi exercită drepturile şi işi execute obligaţiile cu bună-credinţă, in acord cu legea, contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Primul principiu este principiul bunei-credinţe in exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor. Persoanele fizice şi juridice trebuie să-şi exercite drepturile şi să execute obligaţiile cu bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă pină la proba contrară. Dacă persoana in exercitarea drepturilor sau executarea obligaţilor a acţionat cu bună-credinţă apoi actele juridice incheiate de o asemenea persoană nu vor putea fi declarate nule. Al doilea principiu este principiul legalităţii exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. In conformitate cu acest principiu titularul dreptului trebuie să-şi exercite drepturile civile in aşa fel ca acţiunile săvarşite de el să nu contravină normelor legale. La fel trebuie să fie conforme legii şi mijloacele de exercitare a drepturilor. Al treilea principiu constă in exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor in corespundere cu prevederile contractului. Contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante, acestea fiind obligate să respecte prevederile inserate in contract. Dar contractul va avea forţă de lege intre părţi numai in cazul in care corespunde prevederilor legii, adică nu conţine prevederi contrare legii. Al patrulea principiu este principiul respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri in exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor. Acest principiu impune subiectelor a respecta, in exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, nu doar prevederile legale, dar şi ordinea publică şi bunele moravuri. Acest principiu este reflectat şi in alte norme ale Cc (art. 66 alin.4, art. 87 alin. 1 lit. (d), art. 110 alin.2 lit. (b), art. 220 alin. 2, art. 512 alin. 3, art. 1332). 2. Neexercitarea dreptului civil nu duce, după regula generală, la stingerea

acestui drept. Astfel, in virtutea dreptului de proprietate titularul poate exercita prerogativele sale (posesia, folosinţa, dispoziţia) după bunul său plac. Neexercitarea acestor prerogative nu duce la stingerea lor. Neexercitarea dreptului civil va duce la stingerea acestui drept, doar atunci cand acest efect este prevăzut expres in lege (art. 440, art. 1170 alin. 2). In cazul drepturilor de creanţă, neexercitarea lor pe o durată de timp indelungată (perioadă ce depăşeşte termenul de prescripţie) va face ca creditorul să nu poată obţine o executare silită a obligaţiei, aceasta transformandu-se din obligaţie perfectă in obligaţie imperfectă. Articolul 10. Apărarea judiciară a drepturilor civile (1) Apărarea drepturilor civile incălcate se face pe cale judiciară. (2) Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pină la adresare in instanţa de judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract. (3) Apărarea drepturilor civile pe cale administrativa se face doar in cazurile prevăzute de lege. Hotărirea emisă pe cale administrativă poate fi atacată in instanţa de judecată. 1. Posibilitatea apărării drepturilor civile incălcate constituie una din garanţiile realizării lor. Dreptul la apărarea judiciară şi accesul liber la justiţie sunt garantate de Constituţie (art. 20). In articolul comentat sunt consfinţite următoarele prevederi fundamentale: drepturile civile sunt susceptibile de apărare judiciară independent de faptul dacă sunt sau nu prevederi exprese in Codul civil sau alte legi; instanţa de judecată apără nu numai drepturile, dar şi interesele legitime, atit cele incălcate, cit şi cele contestate; apărarea judiciară este o formă de apărare preponderentă, dar nu exclusivă de apărare. Se admite şi apărarea pe cale administrativă a drepturilor incălcate, dar această cale este admisă numai in cazurile expres stabilite in lege, după subiectele raportului juridic menţinindu-se dreptul de a ataca in instanţa de judecată hotărirea emisă pe cale administrativă. Dreptul de a ataca hotărirea emisă pe cale administrativă nu depinde de faptul dacă este prevăzută această posibilitate in lege sau alte acte normative. 2. In cazurile stabilite in lege sau contractul incheiat intre părţi pină la adresarea in instanţa de judecată, părţile sunt obligate să aplaneze prealabil litigiul apărut. Este de menţionat că modul de aplanare a litigiului pină la adresarea in instanţa de judecată trebuie să fie expres stabilit in lege sau să se conţină in contract. Nerespectarea modului de aplanare prealabilă a litigiului face ca cererea de chemare in judecată depusă să fie restituită, conform art. 170 CPC, dar aceasta nu exclude posibilitatea adresării repetate, dacă este adusă dovada soluţionării prealabile a litigiului.

3. La apărarea drepturilor civile pe cale administrativă, aplicată in cazurile expres stabilit in lege, pot fi atribuite, in primul rind depunerea plingerilor asupra acţiunilor şi actelor organelor de stat la organul ierarhic superior, in al doilea rind, adoptarea de către organele de stat, imputernicite cu funcţii jurisdicţionale, a hotăririlor cu utilizarea metodelor de apărare a drepturilor civile stabilite la art. 11, cu respectarea procedurii stabilite de actele normative. Astfel, conform art. 273 din Codul Vamal nr. 1149/2000, persoanele fizice şi juridice care nu sunt de acord cu decizia organului vamal privind aplicarea sancţiunii o atacă la Departamentul Vamal. Decizia Departamentului Vamal asupra plingerii impotriva organului vamal privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată in judecată in termen de 10 zile de la emitere. De asemenea, in ordine administrativă pot fi atacate deciziile organului fiscal sau acţiunile funcţionarului fiscal, conform art. 269 din Codul Fiscal nr. 1163/1997. In ordine administrativă sunt apărate drepturile civile de către organul de stat de reglementare antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei. In cazurile incălcării de către agenţii economici a prevederilor legii respective, organele de stat de reglementare antimonopolistă examinează cauzele date in baza declaraţiilor făcute de agenţii economici, de organele puterii şi ale administraţiei, de societăţi şi uniuni de consumatori sau din iniţiativă proprie. Cauzele se examinează in ordinea stabilită de Guvern. Astfel, organele de stat de reglementare antimonopolistă aplică metodele de apărare a drepturilor incălcate stabilite la art. 11. Dispoziţia organului de stat de reglementare antimonolistă poate fi atacată in instanţă de judecată de către agenţii economici, organele puterii şi ale administraţiei şi persoanelor cu funcţii de răspundere pentru a declara nevalabile aceste dispoziţii. Articolul 11. Metodele de apărare a drepturilor civile Apărarea dreptului civil se face prin: (53)recunoaşterea dreptului; (54)restabilirea situaţiei anterioare incălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se incalcă dreptul sau se creează pericolul incălcării lui; (55)recunoaşterea nulităţii actului juridic; (56)declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică; (57)impunerea la executarea obligaţiei in natură; (58)autoapărare; (59)repararea prejudiciilor; (60)incasarea clauzei penale; (61)repararea prejudiciului moral; (62)desfiinţarea sau modificarea raportului juridic; (63)neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publica; (64)alte căi prevăzute de lege. In articolul comentat sunt enumerate metodele de apărare a drepturilor civile. Printre acestea doar două sunt noii, celelalte fiind cunoscute şi Codului civil din 1964. Metodele indicate pot fi grupate in: metode aplicate numai de către instanţa de judecată (ca exemplu recunoaşterea nulităţii absolute a actului juridic, declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică etc.), metode care pot fi aplicate atit de către participanţii la raporturile juridice civile cit şi prin intermediul instanţei de judecată (repararea prejudiciilor, incasarea clauzei penale etc.), autoapărarea,

apărarea drepturilor civile fără participarea instanţei de judecată. Unele dinte metodele enumerate pot fi aplicate nu numai de către instanţa de judecată, dar şi de organele de stat, care in cazurile prevăzute de lege, realizează apărarea drepturilor civile pe cale administrativă. De exemplu, organul de stat de reglementare antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei, este in drept să oblige agentul economic sau organul puterii sau al administraţiei să lichideze incălcarea, să restabilească situaţia iniţială, să rezilieze sau să modifice contractul sau acordul, să anuleze ori să modifice actul nelegitim adoptat. Enumerarea metodelor de apărare a drepturilor civile nu este exhaustivă, ceea ce inseamnă că drepturile civile pot fi apărate şi prin alte metode care sunt prevăzute de lege. a) Recunoaşterea dreptului. Necesitatea aplicării metodei respective apare in cazul in care dreptul subiectiv al titularului este contestat, negat sau există pericolul real de a fi exercitate asemenea acţiuni. Deseori incertitudinea dreptului subiectiv duce la imposibilitatea sau ingreuiază titularul de a beneficia de el. Spre exemplu, dacă proprietarul unui imobil nu are documentele care ar confirma dreptul de proprietate, aceasta face imposibilă instrăinarea lui. Recunoaşterea dreptului constituie mijlocul de inlăturare a stării de incertitudine in relaţiile dintre persoane, crearea condiţiilor necesare pentru realizarea şi evitarea acţiunilor din partea persoanelor terţe, care atentează la realizarea lui firească. Recunoaşterea dreptului, ca metodă de apărare a drepturilor, se poate realiza pe cale judiciară. Cerinţa reclamantului de a recunoaşte dreptul este adresată instanţei de judecată, care oficial confirmă existenţa sau lipsa dreptului contestat la reclamant. In unele cazuri recunoaşterea dreptului constituie temei pentru aplicarea altor metode de apărare prevăzute de lege. Astfel, pentru restabilirea situaţiei anterioare incălcării dreptului sau obligarea la executarea obligaţiei in natură, este necesar a stabili dacă reclamantul dispune de dreptul apărarea căruia o solicită. Dar deseori recunoaşterea dreptului are importanţă de sine stătătoare şi nu se imbină cu alte metode de apărare. Recunoaşterea dreptului este cea mai răspindită metodă de apărare a dreptului de proprietate, altor drepturi reale, precum şi a drepturilor relative. b) Restabilirea situaţiei existente anterior incălcării dreptului este altă metodă independentă de apărare a dreptului. Această metodă se aplică in cazurile in care dreptul subiectiv civil incălcat nu se stinge şi poate fi restabilit ca rezultat al inlăturării consecinţelor negative ale incălcării lui. Restabilirea situaţiei anterioare incălcării dreptului constă in săvirşirea unor acţiuni, precum revendicarea bunului din posesiunea ilegală (art. 374). Metodă răspindită de apărare a dreptului subiectiv civil reprezintă suprimarea acţiunilor prin care se incalcă dreptul sau se creează pericolul incălcării lui. Această metodă de apărare poate fi aplicată atit de sine stătător cit şi in ansamblu cu alte metode, precum repararea prejudiciilor sau incasarea clauzei penale. Esenţa acestei metode de apărare a dreptului constă in posibilitatea titularului dreptului de a suprima (inlătura) acţiunile care incălcă dreptul sau care creează pericolul incălcării lui. Astfel, proprietarul este in drept să ceară incetarea incălcării dreptului său, deşi acestea nu sunt insoţite de deposedarea lui prin intentarea acţiunii negatorii (art. 376). Titularul dreptului are posibilitatea de a se apăra şi in cazul in care se creează pericolul incălcării dreptului lui. Astfel, in cazul pericolului prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să intreprindă măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol (art. 380). c) Apărarea drepturilor subiective civile poate avea loc şi prin metoda recunoaşterii nulităţii actului juridic. Nulitatea este o sancţiune civilă, indreptată impotriva efectelor actului juridic civil, care este incheiat cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate (a se vedea art. 216 – 233 şi comentariul respectiv).

d) Apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau juridice se poate realiza prin intermediul declarării nulităţii actului emis de o autoritate publică. Dacă prin emiterea de către o autoritate publică a unui act se incalcă drepturile titularilor, aceştia sunt in drept să ceară instanţei de judecată nulitatea lui. Stabilindu-se că actul emis contravine legii şi incalcă dreptul subiectiv civil al titularului, instanţa de judecată il declară nul total sau parţial. In cazul dat nu se cere anularea lui ulterioară de către autoritatea care l-a emis. Persoanele fizice şi juridice pot să ceară nu numai nulitatea actelor ilegale ale autorităţilor publice, dar şi actele emise de organele de conducere ale persoanei juridice, dacă ele nu corespund legii sau altor acte normative şi incalcă drepturile persoanelor fizice sau juridice. Astfel, instanţele de judecată vor examina cererile acţionarilor privind declararea nulităţii hotăririlor adunării generale a acţionarilor, organelor de conducere şi altor organe ale societăţii, care incalcă drepturile stabilite de lege ale acţionarilor. Actele autorităţilor publice se declară nule din momentul emiterii lor. Cerinţa de declarare a nulităţii actului poate fi insoţită şi de alte metode de apărare, de exemplu cerinţa de reparare a prejudiciului sau poate avea caracter independent, dacă interesul titularului dreptului subiectiv civil se reduce numai la constatarea nulităţii actului, care impiedică realizarea dreptului. e) Impunerea la executarea obligaţiei in natură se caracterizează prin aceea că debitorul este obligat, la cererea creditorului, să execute acea prestaţie la care s-a obligat. Prestaţia poate consta in a da, a face sau a nu face. Această metodă de apărare a dreptului se aplică in raporturile obligaţionale. Obligarea debitorului la executarea prestaţiei in natură are ca scop protejarea intereselor creditorului, care este indreptăţit să ceară anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul, indiferent de faptul dacă ultimul susţine că valoarea prestaţiei propuse este mai mare decit cea datorată. Creditorul este in drept să insiste ca debitorul să intreprindă acele acţiuni care constituie obiectul raportului obligaţional: de a da un bun, a presta un serviciu, ş. a. Numai in cazul in care executarea in natură a obligaţiei a devenit imposibilă sau creditorul a pierdut interesul, executarea in natură a obligaţiei urmează să fie inlocuită cu altă metodă de apărare la alegerea creditorului. f) Autoapărarea ocupă un loc aparte in sistemul mijloacelor de apărare a drepturilor subiective civile. In scopul autoapărării, nu sunt considerate ilicite acţiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau inlătură rezistenţa celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze, dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial ingreuiată (art. 13). g) Repararea prejudiciilor reprezintă acea metodă de apărare a drepturilor civile incălcate, care dă posibilitate persoanei drepturile căreia au fost lezate să ceară repararea integrală acestora (art. 14). h) Clauza penală reprezintă o evaluare anticipată de către părţi a prejudiciului. Stabilirea clauzei penale prin contract sau prin lege are ca scop preintimpinarea incălcării drepturilor civile şi stimulează executarea obligaţiilor. De aceea clauza penală este nu numai mijloc de apărare a drepturilor civile, dar şi mijloc de garantare a executării obligaţiilor civile (art. 624 - 630). Incasarea clauzei penale poate avea loc atit benevol, cit şi in mod forţat prin intermediul instanţei de judecată. i) Repararea prejudiciului moral este acea metodă de apărare a dreptului civil care constă in obligarea persoanei care a cauzat suferinţe fizice sau psihice la plata unei compensaţii băneşti unei alte persoane. Aplicarea metodei date de apărare a drepturilor civile se limitează la următoarele circumstanţe: in primul rand, cererea de compensare a prejudiciului moral poate fi intentată de o persoană fizică concretă şi in al doilea rand, prin fapta persoanei obligate la compensarea prejudiciului sunt incălcate drepturile personale nepatrimoniale. Posibilitatea de compensare a prejudiciului moral in cazul incălcării altor drepturi subiective civile are loc numai in

cazurile expres prevăzute de legislaţie. j) Metodă specifică de apărare a drepturilor civile constituie desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. In temeiul acestei metode de apărare a dreptului incălcat, titularul dreptului este indreptăţit să solicite de la contraagentul său desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. De exemplu, această metodă de apărare a dreptului incălcat este aplicabilă in relaţiile dintre consumatori şi vinzători. Astfel, conform art. 11 al Legii privind protecţia consumatorilor nr. 1453/1993, consumatorul are la dispoziţie o serie de drepturi, pe care le poate valorifica, la alegerea sa, in cazul in care depistează careva defecţiuni ale produselor procurate, in decursul termenului de garanţie sau de valabilitate. Printre aceste drepturi se enumere şi dreptul consumatorului de a cere inlocuirea gratuită a produsului cu un alt produs de calitate corespunzătoare sau rezilierea contractului şi restituirea preţului. De cele mai dese ori această metodă de apărare a drepturilor civile se realizează in ordine extrajudiciară, iar in caz de apariţie a divergenţelor – pe cale judiciară. k) Neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică. In cazul emiterii de către autoritatea publică a actelor care contravin legii, instanţa de judecată nu le aplică, chiar dacă declararea nulităţii lor nu este de competenţa sa. Totodată instanţa de judecată trebuie să motiveze din ce considerente nu aplică prevederile actului, precum şi să indice cărei norme şi cărei legi contravine actul respectiv. In cazul in care este competenţa instanţei de judecată declararea nulităţii actului, aceasta nu se poate limita numai la neaplicarea lui, ci trebuie să declare nulitatea lui. Nu numai instanţa de judecată este cea care nu trebuie să aplice actele care contravin legii, dar şi oricare alt organ care realizează apărarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice. l) Apărarea drepturilor civile poate avea loc şi prin intermediul altor metode. Posibilitatea dată rezultă din conţinutul articolului comentat, deoarece enumerarea metodelor nu este exhaustivă. Astfel, prin lege pot fi prevăzute alte metode de apărare a drepturilor civile. Articolul 12. Declararea nulităţii actului ce contravine legii emis de o autoritate publica (1) Actul, emis de o autoritate publică, ce incalcă drepturile şi interesele civile ocrotite de lege ale unei persoane fizice sau juridice va fi declarat de către instanţa de judecată nul din momentul adoptării lui. (2) In cazurile recunoaşterii de către instanţa de judecată a actului, prevăzut la alin.(1), ca fiind nul, dreptul incălcat este pasibil de restabilire sau apărare prin alte metode prevăzute de prezentul cod şi de alte legi. 1. Art. 53 din Constituţie consfinţeşte dreptul fundamental al persoanei vătămate intr-un drept de o autoritate publică prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Articolul comentat dezvoltă norma constituţională şi conferă instanţei de judecată dreptul de a declara nul actul care contravine legii emis de o autoritate publică. Posibilitatea atacării in instanţa de judecată a actului ilegal emis de o autoritate publică este reglementată de art. 11 ca una din metodele de apărare a drepturilor civile. Prin prevederile articolului dat se instituie controlul judecătoresc asupra actelor emise de o autoritate publică, care este mult mai efectiv spre deosebire de cel administrativ, deoarece la infăptuirea justiţiei judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecarea pricinii in instanţă de judecată dă posibilitate ca litigiul să fie examinat public şi a adopta o hotărire legală şi

intemeiată. Temei pentru adoptarea de către instanţa de judecată a hotăririi prin care se declară nul actul emis de autoritatea publică constituie necorespunderea actului legii, adică ilegalitatea acestuia, precum şi incălcarea prin actul emis a drepturilor şi intereselor civile ale persoanelor fizice sau juridice. Sunt pasibile de nulitate actele emise de autorităţile publice care au caracter atit normativ cit şi individual. Necorespunderea actului emis prevederilor legii constă in: interpretarea incorectă sau aplicarea greşită a legii la emiterea actului; emiterea actului de autoritatea publică cu depăşirea imputernicirilor sale sau incălcarea procedurii de emitere; atragerea la răspundere, care nu este stabilită in actul normativ şi alte incălcări. Actul ilegal trebuie să incalce un drept sau interes a persoanei care s-a adresat in instanţa de judecată. Aceste condiţii trebuie intrunite cumulativ. Cu cerere de chemare in judecată privind declararea nulităţii actului ilegal emis de o autoritate publică se poate adresa persoana fizică sau juridică drepturile sau interesele căreia au fost incălcate. De asemenea, cu asemenea cerere de chemare in judecată se poate adresa şi procurorul dacă prin emiterea unui asemenea act se incalcă interesele statului şi ale societăţii (art. 71, 72 din CPC). Conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul de a depune cerere in instanţa de judecată privind declararea nulităţii deciziei Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei, care nu corespunde legii ori emiterea este cu incălcarea competenţei sau modului stabilit. Ordinea de examinare a cererilor de chemare in judecată este stabilită de Capitolul XXII din CPC şi Legea contenciosului administrativ nr. 793/2000. 2. Dacă instanţa de judecată recunoaşte actul emis de o autoritate publică ca fiind nul, dreptul sau interesul incălcat pot fi restabilite sau apărate. Restabilirea sau apărarea dreptului sau interesului incălcat se face prin metodele reglementate de prezentul Cod şi de alte legi. Articolul 13. Autoapărarea (1) Nu sint ilicite acţiunile persoanei care, in scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, in acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau inlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial ingreuiată. (2) Autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare inlăturării pericolului. (3) In cazul deposedării de bunuri, trebuie să se solicite imediat sechestrarea acestora dacă nu este obţinută executarea silită. (4) Daca este reţinută, persoana obligată trebuie să fie adusă imediat in faţa autorităţii competente. (5) Persoana care a săvirşit una dintre acţiunile prevăzute la alin.(1), presupunind in mod eronat ca are dreptul la autoapărare, este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar daca eroarea nu se datorează culpei sale. 1. Autoapărarea reprezintă una din metodele de apărare a drepturilor civile. Pentru această metodă de apărare a drepturilor civile este caracteristic faptul că titularul dreptului civil se apără prin acţiunile proprii. Spre deosebire de alte metode de apărare a drepturilor civile, acest mod de apărare este o măsură prealabilă de apărare şi se realizează fără adresare la instanţa de judecată sau alt organ competent, care realizează apărarea drepturilor civile incălcate.

Din prevederile acestui aliniat cat şi alin. 3-5 pot fi evidenţiate următoarele caractere ale autoapărării: a) autoapărarea poate fi exercitată in cazul in care dreptul subiectiv a fost incălcat sau prelungeşte a fi incălcat (spre exemplu dacă o persoană este obligată să restituie un bun pe care il deţine proprietarului, dar nu o face, atunci proprietarul va putea sustrage acest bun, in cazul in care cel ce posedă bunul pleacă peste hotare stabilindu-şi domiciliul permanent intr-o altă ţară). b) circumstanţele in care este exercitat dreptul la autoapărare exclud pentru moment posibilitatea adresării in organele competente pentru a cere apărarea dreptului subiectiv incălcat. In acest sens la alineatul comentat se stabileşte că se va putea apela la autoapărare „dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial ingreuiată”. c) după regula generală autoapărarea se exercită nemijlocit de către persoana al cărui drept a fost incălcat. Cu toate acestea dispoziţia alineatului comentat permite a apela şi la ajutorul terţelor persoane intru exercitarea dreptului la autoapărare. Spre exemplu, in cazul nostru descris la lit. a, este posibil să se apeleze la ajutorul prietenelor pentru a sustrage bunul datorat, numai că urmează a fi respectate strict condiţiile autoapărării. d) autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare inlăturării pericolului. Acest caracter al autoapărării este expres prevăzut in alin. 2. In cazul in care autoapărarea va depăşi aceste limite ea va fi calificată ca samovolnicie, ceea ce in corespundere cu prevederile art. 352 din Codul penal va atrage răspunderea penală. Prin introducerea autoapărării, legiuitorul permite persoanei să-şi aptere dreptul incălcat dacă sunt intrunite cumulativ trei condiţii: a) există incălcarea dreptului sau pericolul incălcării lui; b) necesitatea curmării sau evitării incălcării dreptului; c) intreprinderea măsurilor corespunzătoare caracterului şi conţinutului incălcării dreptului. Exercitarea dreptului la autoapărare poate fi exercitat prin: a) sustragerea, distrugerea sau deteriorarea unui bun; b) reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă. După cum se poate observa, acţiunile persoanei care au ca scop autoapărarea pot fi indreptate fie impotriva bunurilor persoanei obligate, fie nemijlocit impotriva persoanei obligate. Referitor la bunuri, in scopul autoapărării persoana este autorizată fie să sustragă, fie să distrugă sau să deterioreze un bun care aparţine persoanei obligate. Aşa spre exemplu, proprietarul bunului este in drept să sustragă bunul din posesia hoţului cind acesta a fost prins la locul săvirşirii infracţiunii, la fel bunul poate fi sustras in cazul cind este deţinut de o persoană care nu este proprietar şi această persoană intenţionează a doua zi să plece peste hotare, ceea ce va ingreuia substanţial realizarea dreptului persoanei indreptăţite. In ceea ce priveşte acţiunile săvarşite in scop de autoapărare indreptate impotriva persoanei, apoi acestea pot consta fie in reţinerea persoanei obligate, fie in inlăturarea rezistenţei celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze. 2. Acţiunile persoanei indreptate spre apărarea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale nu sunt ilicite, dacă ele sunt săvirşite cu scopul autoapărării, in limitele necesare inlăturării pericolului. Legiuitorul nu specifică ce se are in vedere prin limitele necesare inlăturării pericolului, dar acestea pot fi deduse din circumstanţele concrete ale cazului. Ca exemplu de depăşire a limitelor necesare inlăturării pericolului constituie distrugerea de către persoană a bunurilor persoanei obligate valoarea cărora depăşeşte esenţial valoarea creanţei persoanei care a apelat la acest mod de autoapărare. 3. In dependenţă de faptul la ce modalitate de autoapărare recurge persoana indreptăţită, legiuitorul o obligă ulterior să respecte o anumită procedură. Astfel, dacă ca rezultat al autoapărării persoana care a recurs la autoapărare a deposedat

persoana obligată de un bun, prima este obligată să solicite imediat sechestrarea acestuia, dacă nu a obţinut executarea silită. 4. In cazul in care persoana indreptăţită recurge la reţinerea persoanei obligate, atunci este necesar ca persoană reţinută să fie adusă in faţa autorităţii competente. 5. Pentru recurgerea la autoapărare, dar fără temeiuri justificate survin consecinţe negative pentru persoana care a aplicat autoapărarea in asemenea condiţii. Astfel, este important să se cunoască faptul că dacă persoana a apelat la autoapărare, intru apărarea drepturilor sale, săvirşind una dintre acţiunile stabilite la alin. (1), insă a presupus in mod eronat că are dreptul la autoapărare, atunci ea va fi obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat are loc conform prevederilor art. 14. Repararea prejudiciului se va efectua chiar şi atunci cand eroarea nu se datorează culpei celui ce a apelat la autoapărare.

Articolul 14. Repararea prejudiciilor (1) Persoana lezata intr-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel. (2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezata intr-un drept al ei le-a suportat sau urmează sa le suporte la restabilirea dreptului incălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin incălcarea dreptului (venitul ratat). (3) Dacă cel care a lezat o persoana intr-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezata este in drept să ceară, pe lingă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie. 1. Articolul comentat conţine reglementări generale privind repararea prejudiciilor. Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice de a apela la metoda de reparare a prejudiciilor rezultă din faptul lezării lor in drepturi, indiferent de faptul dacă se conţine sau nu asemene prevedere in norma Codului. Metodei de reparare a prejudiciilor ii este atribuit un caracter universal de apărare a drepturilor civile. Această metodă poate fi combinată cu alte metode de apărare. La baza metodei de apărare a dreptului prin repararea prejudiciilor stă unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – principiul reparării integrale a prejudiciului, care constă in despăgubirea titularului dreptului incălcat atit pentru prejudiciul efectiv, cit şi pentru venitul ratat. De la acest principiul este şi excepţia, care constă in repararea prejudiciului intr-un volum redus, dacă aceasta este prevăzut de lege (art. 1376 alin. 5). 2. La alin. 2 se enumără două tipuri de prejudicii: prejudiciul efectiv şi venitul ratat. In conţinutul prejudiciului efectiv sunt incluse: cheltuielile pe care o persoană lezată intr-un drept le-a suportat real la momentul intentării acţiunii sau care urmează să fie suportate la restabilirea dreptului incălcat, adică cheltuielile suplimentare. La prejudiciul efectiv sunt atribuite şi pagubele rezultate din pieirea sau deteriorarea bunurilor, deoarece şi in acest caz de asemenea sunt suportate cheltuieli. Venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil in condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului in imprejurări normale (de exemplu, s-ar fi executat contactul). In toate cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cit şi cel care urmează să fie suportat trebuie dovedită legătura cauzală intre incălcarea (neexecutarea) obligaţiilor şi pagubele cauzate, precum şi mărimea acestora. Aceeaşi cerinţă trebuie să fie respectată şi in cazul solicitării reparării venitului ratat. Persoana păgubită trebuie să dovedească mărimea beneficiului care nu a fost

obţinut din cauza incălcării obligaţiei, precum şi legătura cauzală intre neexecutare şi venitul ratat. La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realităţii acelor venituri, care persoana prejudiciată presupunea că-l va obţine in condiţiile normale ale circuitului civil. Prin condiţii normale ale circuitului civil se inţelege acele condiţii tipice de funcţionare a pieţii, asupra cărora nu influenţează circumstanţele imprevizibile sau imprejurările considerate ca forţă majoră. 3. Partea lezată intr-un drept este protejată sporit prin faptul că i se pune la dispoziţie dreptul de a cere, pe lingă repararea prejudiciilor şi partea din venit rămasă după reparaţie, dacă cel care a cauzat prejudiciul obţine asemenea venit. Articolul 15. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sint apărate in cazurile şi in modul prevăzut de prezentul cod şi de alte legi, in limita in care folosirea modalităţilor de apărare a drepturilor civile reiese din esenţa dreptului incălcat şi din caracterul consecinţelor acestei incălcări. Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective ale persoanelor fizice, iar in unele cazuri şi ale persoanelor juridice, care apar in legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale nepatrimoniale. Drepturilor personale nepatrimoniale le sunt specifice o serie de trăsături: in primul rind, ele sunt lipsite de conţinut economic, adică nu pot fi exprimate in bani, in al doilea rind, ele sunt indisolubil legate de personalitatea titularului, ceea ce insemnă că nu pot fi instrăinate sau transmise in alt mod altor persoane. Unele particularităţi, in temeiul legii, sunt specifice doar unor drepturi exclusive ale persoanelor juridice, ca de exemplu, dreptul la firmă, la marca de produs şi la marca de serviciu. In cazurile stabilite de lege ele pot fi instrăinate. Apărarea juridico-civilă a drepturilor personale nepatrimoniale este posibilă in următoarele cazuri: cind esenţa dreptului sau valorii incălcate şi caracterul consecinţelor acestei incălcări admite posibilitatea aplicării metodelor generale (art. 11) şi, in al doilea caz cind pentru apărarea acestor drepturi in prezentul cod şi in alte legi sunt prevăzute metode speciale de apărare. Asemenea metode speciale de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale sunt stabilite pentru apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi juridice (art. 16), apărarea dreptului la nume (art. 29), pentru apărarea proprietăţii intelectuale. Nu este exclus că pentru apărarea drepturilor personale nepatrimoniale sau altor valori nemateriale concomitent pot fi aplicate atit metodele speciale cit şi cele generale de apărare. De regulă, dintre metodele generale de cele mai dese ori se aplică repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral. Astfel, apărarea vieţii, sănătăţii sau libertăţii şi inviolabilităţii persoanei in temeiul Capitolului XXXIV, care prevede repararea prejudiciilor (pierderea sau reducerea capacităţii de muncă, cheltuielile suplimentare etc.) şi compensarea prejudiciului moral. Mărimea prejudiciului care urmează să fie reparat, precum şi modul de calculare se stabileşte de lege. Pentru apărarea libertăţii şi inviolabilităţii persoanei se aplică prevederile art. 1405, precum şi Legea nr.1545/1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi e anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţei judecătoreşti. Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale. (2) Orice persoană este in drept să ceară dezminţirea informaţiei ce ii lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care a raspindit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii. (3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea acesteia. (4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspindită printr-un mijloc de informare in masă, instanţa de judecată il obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, in acelaşi program sau ciclu de emisiuni in cel mult 15 zile de la data intrării in vigoare a hotăririi judecătoreşti. (5) In cazul in care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională, instanţa de judecată o obligă să inlocuiască documentul. (6) In alte cazuri decit cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea de dezminţire a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de judecată. (7) Persoana lezată in drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de informare in masă, este in drept să publice replica sa in respectivul mijloc de informare in masa pe contul acestuia. (8) Orice persoana in a cărei privinţă a fost răspindită o informaţie ce ii lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională este in drept, pe lingă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel. (9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este in drept să adreseze in instanţa de judecată o cerere in vederea declarării informaţiei răspindite ca fiind neveridică. 1. Articolul comentat consfinţeşte garanţiile juridico-civile de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice la onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice reprezintă aprecierea socială a acesteia din partea societăţii. Demnitate este autoaprecierea din partea persoanei a calităţilor sale morale, profesionale. Reputaţia profesională constituie aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei. 2. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată este in drept să recurgă la apărarea lor. Ea este in drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care ii lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă nu corespund realităţii. Prin „informaţii” se are in vedere orice relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă scrisă, de sunet şi/sau de imagine. Răspindirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională constă in publicarea in presă a informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii in emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea in programele de cronică cinematografică şi in alte mijloace de comunicare, in caracteristicile de serviciu, precum şi in discursurile publice sau comunicarea lor in altă formă, inclusiv orală citorva sau cel puţin unei persoane. Răspindirea informaţiilor se consideră de asemenea demonstrarea (afişarea) in locurile publice a placardelor, lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea acestor informaţii in foile volante caricaturile difuzate care prin conţinutul sau forma lor ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională. Comunicarea unor asemenea de informaţii persoanei la care se referă nu constituie răspindire, dar

poate duce la atragerea persoanei care răspindeşte la răspundere penală pentru calomnie, dacă sunt intrunite elementele componenţei de infracţiuni (art. 170 Cod penal). Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt acelea care nu corespund realităţii şi discreditează onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei in opinia publică sau in opinia unor persoane din punctul de vedere al respectării legilor, principiilor morale ale societăţii (informaţiile despre săvirşirea unei fapte nedemne, comportarea nedemnă in colectivul de muncă, in familie, in viaţa cotidiană, informaţiile care ponegresc activitatea de producţie, gospodărească şi obştească, reputaţia etc. ). Persoanele fizice şi juridice sunt in drept să ceară dezminţirea informaţiilor carei lezează onoarea, demnitatea, reputaţia profesională numai in acele cazuri in care ele nu corespund realităţii. Răspandirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dar care corespunde realităţii, nu dă dreptul reclamantului de a cere dezminţirea acestor informaţii. De asemenea nu pot fi dezminţite informaţiile care se cuprind in hotăririle şi sentinţele judiciare, demersurile in scris (verbale) şi depoziţiile martorilor adresate anchetei sau instanţei de judecată in procesul soluţionării unei cauze, in ordonanţele de anchetă şi administrative, in hotăririle organelor puterii şi administraţiei de stat, comisiilor de atestare, in actele despre aplicarea faţă de lucrător a sancţiunii disciplinare şi in alte documente oficiale, pentru atacarea cărora legislaţia prevede o altă cale. In cazul răspandirii informaţiilor care lezează reputaţia profesională a persoanei juridice, ea este in drept să ceară dezminţirea lor, schimbarea documentelor emise, publicarea replicii in mijloacele de informare in masă, declararea informaţiei ca fiind neveridică. Persoana juridică este in drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat. Prejudiciului moral cauzat persoanei juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral compensandu-se numai persoanelor fizice, fiindcă numai aceasta pot suporta suferinţe psihice sau fizice. La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, sarcina probaţiuei revine atit reclamantului, cit şi reclamatului. Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspandită corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze numai faptul răspandirii afirmaţiilor de către reclamat. Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspandite nu corespund realităţii, dar aceasta este un drept şi nu o obligaţie. 3. Onoarea şi demnitatea persoanei fizice poate fi apărată şi după decesul acesteia. Astfel, dreptul de a cere apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanei decedate il au persoanele interesate. Anume ele sunt in drept să se adreseze cu asemenea cerere in instanţa de judecată. 4. Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile răspandite nu corespund realităţii, ea va satisface acţiunea, pronunţand hotărarea in care trebuie să indice metoda de dezminţire a informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă informaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt răspandite prin mijloace de informare in masă, instanţa de judecată va obliga organul de informare in masă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, in acelaşi program sau ciclu de emisiuni, in cel mult 15 zile de la data intrării in vigoare a hotărarii judecătoreşti. 5. Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se conţine intr-un document emis de o organizaţie, ultima va fi obligată de către instanţa de judecată să inlocuiască documentul. De exemplu, informaţiile care se conţin in materialele prezentate de comisiile de atestare (caracteristici, proceseverbale) care conţin asemenea informaţie poate fi atacată in instanţa de judecată pe motivul că nu corespunde realităţii. In cazul dat persoana este in drept să ceară inlocuirea acestor documente care-i lezează onoarea sau demnitatea. 6. Modalitatea de dezminţire a informaţiilor, care lezează onoarea, demnitatea

şi reputaţia profesională, răspandite prin alte mijloace decit cele menţionate la alin. 4 şi 5, se stabileşte de instanţa de judecată de la caz la caz, avind in vedere modalitatea utilizată la răspindirea acestor informaţii. 7. Alineatul comentat stabileşte o modalitate specifică de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, dacă in mijloacele de informare in masă au fost răspandite informaţii, care ii lezează aceste drepturi şi interese, dar corespund realităţii sau răspindirea informaţiilor nu-i lezează drepturile şi interesele, nu corespund realităţii, dar răspindirea lor lezează persoana in drepturile şi interesele sale, o umilesc. In aceste cazuri persoana are dreptul să publice replica sa in mijlocul de informare in masă pe contul acestuia. Deşi acest mod de apărare, precum publicarea replicii este stabilit doar pentru răspandirea informaţiilor prin mijloacele de informare in masă, nu este exclusă posibilitatea aplicării metodei respective şi in cazul răspindirii informaţiilor prin alte metode. 8. Alin. 8 confirmă posibilitatea utilizării pentru apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei, pe lingă metodele speciale de apărare şi metodele generale de apărare. Dintre acestea sunt evidenţiate cele mai răspandite: repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral cauzat. Prejudiciul material şi moral cauzat prin răspindirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională urmează să fie reparat conform normelor care se conţin la Capitolul XXXIV al prezentului cod (obligaţii care nasc din cauzarea de daune). In conformitate cu aceste norme repararea prejudiciului patrimonial poate avea loc doar in cazul răspandirii cu vinovăţie a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională (art. 1398), iar prejudiciul moral se compensează indiferent de vinovăţia autorului (art. 1422). 9. Alin. 9 conţine incă un mod special de apărare a onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale in cazul in care identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională unei alte persoane este imposibilă, adică este anonimă. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată de o persoană neidentificată (anonimă), este in drept să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere prin care se solicită declararea informaţiei răspandită ca fiind neveridică. Examinarea cererii are loc in baza prevederilor Capitolului XXIV din CPC. La răspandire anonimă a informaţiilor nu se atribuie publicarea in mijloacele de informare in masă fără indicarea autorului. In acest caz in toate cazurile se cunoaşte răspanditorul. Prin urmare, răspunzător pentru răspandirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este organul de informare in masă. T i t l u l II PERSOANELE Capitolul I PERSOANA FIZICA Articolul 17. Noţiunea de persoana fizica Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile. Omul luat in mod individual, ca persoană fizică, participă la cele mai variate raporturi juridice. Locul central in cadrul acestor raporturi revine raporturilor juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Omul, ca persoană fizică, este un subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi juridice civile. Persoana fizică este subiect de drept este titularul de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic civil.

Articolul 18. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice (1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte in egală măsura tuturor persoanelor fizice. (2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare in momentul naşterii şi incetează o dată cu moartea. (3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie. 1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice e legată de existenţa fiinţei umane şi constituie o calitate a oricărei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută in egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă in mod egal pentru toate persoanele se bazează pe principiul general care se aplică in intregul sistem de drept, precum şi in dreptul civil, acesta fiind principiul egalităţii in faţa legii. Temelia juridică a acestui principiu este consfinţită la art. 16 din Constituţie, ceea ce a constituit temei pentru a consfinţi lui la alineatul respectiv. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă in egală măsură nu inseamnă că ea persoana fizică nu poate fi ingrădită in capacitatea sa de folosinţă. Dimpotrivă ea poate fi ingrădită, dar numai in cazurile şi in condiţiile stabilite de lege. 2. La alin. 2 se conţine regula generală care stabileşte momentul apariţiei şi incetării capacităţii de folosinţă. Prin urmare, capacitatea de folosinţă incepe la data naşterii persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare civilă - certificatul de naştere şi incetează odată cu moartea acesteia. Fiind un atribut inerent fiinţei umane este firesc ca capacitatea de folosinţă să fie acordată chiar de la naştere şi să fie indisolubil legată de existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de virsta persoanei fizice, starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. De la regula generală de dobandire a capacităţii de folosinţă odată cu naştere este o excepţie, care se conţine la alineatul 3 al articolului comentat, conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia că se naşte viu. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice incetează o dată cu moartea acesteia. De asemenea, declararea morţii persoanei fizice produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat (a se vedea art.52). Dar dacă cel declarat mort este viu, el are capacitate de folosinţă, deoarece hotărirea instanţei de judecată nu poate constitui temei pentru incetarea capacităţii de folosinţă. Această aptitudine a persoanei fizice este intangibilă. 3. La alin. 3 se conţine excepţia de la regula generală de dobandire a capacităţii de folosinţă odată cu naşterea. Legiuitorul stabileşte excepţia, conform căreia copilului i se recunoaşte dreptul la moştenire din momentul concepţiei, dar cu condiţia că se naşte viu. Astfel, se poate de afirmat că copilul dobandeşte anticipat capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este redusă, fiindcă nu dobandeşte intreaga capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni din momentul concepţiunii sale, dacă se naşte viu. Pentru dobandirea unei asemenea capacităţi de folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie intrunite cumulativ următoarele condiţii: (65)să fie vorba de dobandirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai in aptitudinea de a avea drepturi. (66)copilul trebuie să fie conceput in timpul vieţii defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este

suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace ştiinţifice medicale, existenţa aerului in plămani. Indiferent cit timp a trecut după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se intocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă anticipată a acestuia dispare. Articolul 19. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobindi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa. Prin prevederile articolului comentat legiuitorul defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Astfel, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice de a dobandi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa. Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin incheierea de acte juridice civile singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Prin incheierea actelor juridice civile persoana fizică nu numai işi exercită drepturile şi işi asumă obligaţii, dar şi dobandeşte drepturi civile şi execută obligaţiile civile asumate. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă care reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea de exerciţiu presupune săvarşirea de acţiuni proprii de partea persoanei, indreptate spre dobandirea de drepturi şi asumarea de obligaţii. Persoanele care au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de exerciţiu dobandesc şi exercită drepturi civile, işi asumă obligaţii şi le execută prin intermediul reprezentanţilor. Articolul 20. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice (1) Capacitatea deplină de exerciţiu incepe la data cind persoana fizică devine majoră, adică la implinirea virstei de 18 ani. (2) Minorul dobindeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. In cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecata il poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea. (3) Minorul care a atins virsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avind capacitate de exerciţiu deplina dacă lucrează in baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de intreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărire a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar in lipsa unui astfel de acord, prin hotărire judecătorească. 1. Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobandi şi de a exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa, nu apare odată cu naşterea persoanei fizici, precum capacitatea de folosinţă, ci la o anumită perioadă de timp după naştere ei. Această condiţie cerută de lege este condiţionată de faptul că pentru ca persoana fizică prin acţiunile proprii să dobandească şi să exercite drepturi civile, să-şi asume personal obligaţii civile şi să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de dezvoltare mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile. Din aceste considerente, legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobandeşte capacitatea de exerciţiu deplină la varsta

majoratului, adică la varsta de 18 ani, cind are voinţă conştientă, suficientă şi discernămant pentru a-şi da seama de interesele ei, importanţa şi consecinţele faptelor sale. Astfel, premisele inceputului capacităţii de exerciţiu depline sunt: existenţa capacităţii de folosinţă şi discernămantul, adică maturitatea psihică pentru ca persoana să-şi poată reprezenta corect consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea de a incheia orice fel de acte juridice civile (de conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor interzise de lege. Aptitudinea de a incheia singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a imputernici pe altul să incheie, in numele şi pe seama sa, asemenea acte juridice (cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii strict personale). Capacitatea de exerciţiu deplină inseamnă şi aptitudinea de a incheia acte juridice civile in numele şi pe seama altei persoane, in calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional (mandatar). 2. De la regula generală, conform căreia capacităţii de exerciţiu deplină se dobindeşte la implinirea virstei de 18 ani, in Cc sunt două excepţii. Prima excepţie, care se referă la persoanele care s-au căsătorit inainte de implinirea virstei matrimoniale. Conform art. 14 din Codul Familie, virsta matrimonială este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Virsta matrimonială poate fi redusă pentru bărbaţi, dar nu mai mult de doi ani, in cazul in care sunt motive temeinice. Reducerea se incuviinţează de către autoritatea administraţiei publice locale in baza cererii minorului care doreşte să se căsătorească, pentru aceasta fiind necesar şi acordul părinţilor lui. După inregistrarea căsătoriei la Organele Inregistrării Actelor de Stare Civilă, minorul dobandeşte capacitate de exerciţiu deplină. Aceasta este necesar pentru a asigura egalitatea soţilor in căsătorie, ceea ce constituie un principiu al legislaţiei familiale. La desfacerea căsătorie pină la implinirea majoratului, capacitatea de exerciţiu deplină a minorului se menţine. Altfel se soluţionează problema menţinerii capacităţii de exerciţiu deplină a minorului in cazul declarării nulităţii căsătoriei. Deoarece incălcarea condiţiilor stabilite de lege pentru declararea nulităţii căsătoriei sunt diferite, consecinţele declarării nulităţii căsătoriei sunt stabilite de instanţa de judecată in dependenţă de circumstanţele concrete ale cazului. De aceea se lasă la discreţia instanţei de judecată să decidă fie să menţină, fie să dispună pierderea capacităţii de exerciţiu restransă a minorului din momentul stabilit de ea. 3. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) constituie un temei nou pentru recunoaşterea minorului care a implinit virsta de 16 ani cu capacitate de exerciţiu deplină. Pentru aceasta este necesar ca minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat in campul muncii in baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, să practice activitate de intreprinzător. Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărare a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipseşte acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată conform prevederilor Capitolului XXVI din CPC. Cu toate că nimic nu se spune despre acordul minorului pentru emanciparea lui, nu sunt dubii referitor la faptul că emanciparea acestuia are loc in baza cererii lui. Participarea minorului in calitate de membru al cooperativei de asemenea constituie temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea de membru al cooperativei ii asigură o sursă de venit stabilă. Scopul emancipării minorului constă in eliberarea acestuia de a primi acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului pentru incheierea actelor juridice. Minorul emancipat dobindeşte şi exercită in volum deplin toate drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi işi asuma personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru obligaţiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el. Ca excepţie, minorul emancipat nu este inzestrat cu acele drepturi şi nu poate să-şi asume acele obligaţii pentru care conform legii este stabilit un cenz de varstă.

Articolul 21. Capacitatea de exerciţiu a minorului care a implinit virsta de 14 ani (1) Minorul care a implinit virsta de 14 ani incheie acte juridice cu incuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului, iar in cazurile prevăzute de lege, şi cu incuviinţarea autorităţii tutelare. (2) Minorul care a implinit virsta de 14 ani are dreptul fără consimţămintul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului: a) să dispună de salariu, bursa sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii; b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege; c) să facă depuneri in instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri in conformitate cu legea; d) să incheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2). (3) Din motive intemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului ori a autorităţii tutelare, in drepturile prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b). (4) Minorul care a implinit virsta de 16 ani poate deveni membru de cooperativă. 1. Comparativ cu prevederile legislaţiei precedente (art. din Codul civil din 1964) in noul Cod civil a fost redusă virsta la care minorii dobindesc capacitate de exerciţiu restrinsă. Astfel, minorii care au implinit virsta de 14 ani dobindesc capacitate de exerciţiu restrinsă, ei fiind in drept să incheie orice acte juridice (vinzarea-cumpărarea bunurilor, să imprumute, să doneze etc.), dar pentru valabilitatea acestora este necesar acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului). Pentru incheierea unor acte juridice, in cazurile prevăzute de lege (vezi art. 42 alin. 2 din Codul civil), este necesară incuviinţarea autorităţii tutelare. Incheierea actelor juridice fără incuviinţare, constituie temei pentru a declara actul juridic nul de către instanţa de judecată la cererea reprezentanţilor legali (vezi art. 224 Cc şi comentariul acestui articol). 2. Alin. 2 al art. comentat stabileşte o serie de temeiuri cind minorul care a implinit virsta de 14 ani este in drept de sine stătător să incheie unele acte juridice fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului. Astfel, minorului care a implinit 14 ani are dreptul: a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii. Cu toate acestea, minorul nu este in drept de sine stătător să dispună de bunurile care au fost procurate din aceste surse. b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege. Astfel, conform Legii nr. 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 12), minorul este in drept de sine stătător să exercite intregul complex de imputerniciri necesare pentru crearea lucrărilor ştiinţifice, literare sau de artă, invenţiilor sau altor rezultate al activităţii intelectuale, inclusiv utilizarea lor şi primirea onorariului. c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri. Legea, conferind minorului dreptul de a face depuneri, ii permite acestuia să dispună de sine stătător doar de depunerile făcute de ei, dar nu de alte persoane. Dacă depunerile sunt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul este in drept să dispună de aceste depuneri numai cu acordul reprezentanţilor legali. d) să incheie actele juridice prevăzute la art. 22 alin. 2. Printre aceste acte

juridice se enumără: - actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul incheierii. Actele juridice curente de mică valoare sunt acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt indreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa de toate zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea unor bilete pe mijlocul de transport in comun, la spectacole, cumpărarea unor bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi etc.). Aceste acte juridice minorul le incheie atit din contul mijloacelor proprii (salariu, bursă, alte venituri rezultate din activităţi proprii), precum şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau curatori pentru aceste scopuri. - actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau inregistrare de stat a drepturilor apărute in temeiul lor. Minorul este in drept, fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor), să incheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt in drept să primească donaţii sau să fie de acord cu incheierea de acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este in drept să dobindească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile străine, o profesie anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru incheierea unor asemenea de acte juridice: drepturile apărute in temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau inregistrare de stat. In caz contrat, minorul nu va fi in drept să incheie asemenea acte fără acordul părinţilor. - acte de conservare. Pentru a califica un act drept act de conservare este necesar ca acesta să intrunească in sine următoarele condiţii: i) să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau incetarea unui drept; ii) actul săvarşit să necesite o cheltuială minimă in raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte sunt indispensabile pentru existenţa bunului şi de ele beneficiază minorul. Anume din aceste considerente, legiuitorul prin norma respectivă, a prevăzut că actele de conservare pot fi făcute chiar de minor, fără a se cere acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor. Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului in starea lui actuală. Aşa spre exemplu, va fi un act de conservare, măsurile intreprinse de minor pentru repararea unei case de locuit, care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime in raport cu preţul casei de locuit. Sunt, de asemenea acte de conservare şi actele prin care se intrerupe o prescripţie, cererea de inventar, inscrierea unei ipoteci (grevarea bunului imobil). Totodată, minorul care a implinit varsta de 14 ani, dispune de capacitate civilă delictuală, adică răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, conform art. 1407. 3. Minorul, care a implinit 14 ani poate fi limitat in capacitatea de exerciţiu, dacă el abuzează de drepturile sale prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b). Prin urmare, dacă minorul neraţional, contrar intereselor sale, iroseşte salariul, bursa sa sau alte venituri provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul exercită in mod abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale, el poate fi limitata in capacitatea sa de exerciţiu de către instanţa de judecată. Dreptul de a cere instanţei de judecată limitarea minorului in capacitate de exerciţiu, aparţine persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor sau curatorului ori autorităţii tutelare. 4. Minorul care a implinit virsta de 14 ani este in drept să devină membru de cooperativă. In acest caz, el dispune de toate drepturile membrilor de cooperativă, inclusiv şi cele patrimoniale. Articolul 22. Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a implinit virsta de 14 ani

(1) Toate actele juridice pentru şi in numele minorului pină la implinirea virstei de 14 ani pot fi incheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore, in condiţiile prevăzute de lege. (2) Minorul in virstă de la 7 la 14 ani este in drept să incheie de sine statator: a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul incheierii lor; b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau inregistrarea de stat a drepturilor apărute in temeiul lor; c) acte de conservare. 1. Din conţinutul articolului comentat rezultă că legiuitorul distinge două categorii de minorii care nu au implinit varsta de 14 ani şi anume: minorii care au implinit virsta 7 ani, dar nu au implinit varsta de 14 ani şi minorii care nu au implinit virsta de 7 ani. Minorii care nu-au implinit varsta de 7 ani sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu. De aceea pentru ei toate atele juridice le incheie părinţii, tutorii, adoptatorii. Minorii de la 7 la 14 ani, in cazurile expres prevăzute la alin. 2, dispun de capacitatea de a incheia anumite acte juridice de sine stătător. Cu excepţia actelor juridice indicate la alin. 2, toate actele juridice pentru şi in numele minorului care nu a implinit varsta de 14 ani pot fi incheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore. Reprezentanţii legali sunt restranşi in dreptul de a dispune de bunurile minorului (articolele 42 – 43 şi comentariul respectiv). 2. Ca excepţie de la regula generală instituită la alineatul 1 al articolului comentat, minorul in varstă de la 7 la 14 ani este in drept să incheie de sine stătător: a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul incheierii lor. Actele juridice curente de mică valoare sunt acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt indreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa de toate zilele ale minorului. Aceste acte juridice minorul le incheie atit din contul mijloacelor proprii, precum şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau tutori pentru aceste scopuri. b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau inregistrarea de stat a drepturilor apărute in temeiul lor. Minorul este in drept fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, tutorilor, adoptatorilor) să incheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt in drept să primească donaţii sau să incheie acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este in drept să dobindească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile străine, o profesie anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru incheierea unor asemenea de acte juridice: drepturile apărute in temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau inregistrare de stat. In caz contrat, minorul nu va fi in drept să incheie asemenea acte juridice, ci pentru ei şi in numele lor aceste acte vor fi incheiate de reprezentanţii legali. c) acte de conservare. (Vezi comentariul articolului 21 alin. 2 pct. d)). Articolul 23. Inadmisibilitatea lipsirii şi limitării capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu (1) Capacitatea civila este recunoscută in măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii similare. (2) Persoana fizica nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.

(3) Nimeni nu poate fi limitat in capacitate de folosinţă şi in capacitate de exerciţiu decit in cazul şi in modul prevăzut de lege. (4) Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice indreptate spre limitarea persoanei in capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu sint nule. 1. Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin incheierea de acte juridice. Capacitatea civilă include in sine atit capacitatea de folosinţă, cit şi capacitatea de exerciţiu. Legiuitorul recunoaşte capacitatea civilă in egală măsură pentru toate persoanele fizice, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii similare. Egalitatea capacităţii civile a tuturor persoanelor se bazează pe principiul egalităţii in faţa legii civile, consfinţit şi prin prevederile normelor constituţionale. Astfel, rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială, gradul de cultură sau de alte criterii similare nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile. Egalitatea capacităţii civile este garantată şi apărată de către stat atit prin mijloace de drept civil, cit şi de drept penal. 2. Persoana fizică nici intr-un caz nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă. Capacitatea de folosinţă este inerentă oricărei fiinţe umane. De aceea legiuitorul interzice lipsirea persoanei fizice de capacitate de folosinţă, ceea ce se explică prin faptul că persoana fizică odată lipsită de capacitatea de folosinţă incetează de a mai fi subiect de drept, iar aceasta este inadmisibil. Persoana fizică pierde integral capacitatea de folosinţă numai in cazurile dispariţiei sale ca subiect de drept (moartea fizică sau declararea morţii). 3. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice este intangibilă. Aceasta inseamnă că nimeni nu poate fi limitat in capacitate de folosinţă şi in capacitate de exerciţiu. Ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată in capacitate de folosinţă şi in capacitate de exerciţiu doar numai in cazul şi in modul stabilit de lege. Limitată capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă in stabilirea unor ingrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de protecţie şi sunt stabilite fie de legea penală, fie de lege civilă. Exemplu de ingrădire a capacităţii de folosinţă cu caracter de pedeapsă stabilită de legea penală poate servi privaţiunea de libertate, iar ingrădire cu caracter atat de sancţiune civilă cit şi de protecţie constituie decăderea din drepturi părinteşti. Ingrădiri cu caracter de protecţie stabilite de legea civilă reprezintă incapacităţi speciale de a incheia anumite acte juridice civile, fie de a dobandi anumite drepturi şi obligaţii, care sunt stabilite in scopul ocrotirii intereselor unor anumite categorii de persoane ( a se vedea art. 43 şi comentariul la articolul respectiv. Limitarea persoanei fizice in capacitate de exerciţiu constă in lipsirea acesteia de posibilitatea de a-şi dobandi şi executa prin acţiunile proprii drepturi şi a-şi asuma şi executa obligaţii. Astfel, prin limitarea persoanei fizice in capacitate de exerciţiu se reduce volumul acesteia (a se vedea articolele 21 alin. 3 şi art. 25). 4. Din prevederile alineatului comentat rezultă caracterul inalienabil al capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu, ceea ce inseamnă că acestea nu pot constitui obiect de renunţare, de limitare, in tot sau in parte, şi nici obiect de instrăinare. Orice act juridic prin care o persoană fizică ar renunţa, limita sau instrăina, in tot sau in parte, capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu, este lovit de nulitate absolută. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice are caracter legal, de aceea subiectul de drept nu este in drept să-şi ştirbească calitatea sa de subiect prin voinţa personală. Interzicerea renunţării, limitării sau instrăinării capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu a persoanei fizice nu trebuie confundată cu renunţarea la un drept subiectiv civil, instrăinarea acesteia. Persoana fizică este in

drept să efectueze asemenea operaţiuni. Astfel, o persoană fizică poate renunţa la o moştenire deschisă in favoarea sa, să instrăineze un bun sau un drept etc. Articolul 24. Declararea incapacităţii persoanei fizice (1) Persoana care in urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela. (2) Actele juridice in numele persoanei fizice declarate incapabile se incheie de către tutore. (3) Dacă temeiurile in care persoana fizică a fost declarată incapabilă au dispărut, instanţa de judecată o declară ca fiind capabilă. In baza hotărarii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează. 1. Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana fizică care suferă de asemenea tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată, conform prevederilor Capitolului XXVIII din CPC, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei), autoritatea tutelară, instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul. Instanţa de judecată, in baza rezultatelor expertizei psihiatrice, care stabileşte starea lui psihică, declară persoana fizică incapabilă. Hotărirea judecătorească prin care persoana fizică este declarată incapabilă serveşte temei pentru ca autoritatea tutelară să numească o tutelă. 2. Tutorele instituit asupra persoanei declarate incapabile este reprezentantul ei legal, care este imputernicit cu prerogativele stabilite de lege, ii apără drepturile şi interesele acesteia, incheie in numele ei toate actele juridice. Actele juridice incheiate de către persoana declarată incapabilă sunt lovite de nulitate absolută (a se vedea art. 222 şi comentariul art. respectiv). 3. Dacă temeiurile, in baza cărora, persoana fizică a fost declarată incapabilă dispar, instanţa de judecată, la cererea tutorelui, a membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a autorităţii tutelare, a procurorul. şi in baza raportului de expertiză psihiatrică legală, o declară ca fiind capabilă. In baza hotărarii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează. Articolul 25. Limitarea persoanei fizice in capacitatea de exerciţiu (1) Persoana care, in urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope, inrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată in capacitatea de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela. (2) Persoana indicata la alin.(1) are dreptul să incheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu acordul curatorului. (3) Dacă au dispărut temeiurile in care persoana fizica a fost limitata in capacitatea de exerciţiu, instanţa de judecată anulează limitarea. In baza hotăririi judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează. 1. Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate in capacitate de exerciţiu in temeiul prezentului articol. Limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc numai in cazul intrunirii cumulative a

următoarelor condiţii: (67)consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de hazard, pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice in capacitate de exerciţiu; (68)rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, să constituie temei pentru inrăutăţirea stării materială a familiei sale, nu lui insuşi. Persoana fizică este limitată in capacitate de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate: membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra acestei persoane se instituie curatela. 2. Persoana fizică limitată in capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine stătător, fără acordul curatorului, să incheie acte juridice prin care: să dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri. 3. Dacă persoana fizica limitată in capacitate de exerciţiu incetează să abuzeze de băuturi alcoolice sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, instanţa de judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, autorităţii tutelare, a dispensarului de psihiatrie, anulează limitarea persoanei in capacitate de exerciţiu. In baza hotărarii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează. Articolul 26. Activitatea de intreprinzător a persoanei fizice (1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de intreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul inregistrării de stat in calitate de intreprinzător individual sau in alt mod prevăzut de lege. (2) Persoana care practică activitate de intreprinzător fără inregistrare de stat nu poate invoca lipsa calităţii de intreprinzător. (3) Asupra activităţii de intreprinzător desfăşurate fără constituirea de persoană juridică se aplică regulile care reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu rezultă altfel. 1. Activitatea de intreprinzător reprezintă acea activitate de producere efectuată pe risc propriu şi care este indreptată spre dobandirea de beneficii sistematice. Pentru ca persoana fizică să poată practica activitate de intreprinzător ea trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie supusă inregistrării a de stat in calitate de intreprinzător individual sau in alt mod prevăzut de lege. Astfel, de sine stătător persoanele fizice pot practica activitatea de intreprinzător la implinirea majoratului, a varstei de 18 ani (art. 20), dacă nu este lipsită de capacitate de exerciţiu din cauza tulburărilor psihice (art. 24) sau limitată in capacitate de exerciţiu din cauza abuzului de alcool, substanţe narcotice sau alte substanţe psihotrope (art. 25). Ultima poate practica activitate de intreprinzător cu acordul curatorului. Minorul care s-a căsătorit inainte de implinirea virstei matrimoniale, dobandeşte capacitate de exerciţiu deplină (art. 20 alin. 2), de aceea este in drept să practice activitate de intreprinzător. Acelaşi lucru se referă şi faţă de minorul emancipat (art. 20 alin. 3), care practică activitate de intreprinzător, cu excepţia acelor activităţi pentru care prin lege este stabilit un cenz de varstă (art. 8 din Legea nr. 110/1994 cu privire la arme). Inregistrarea de stat a intreprinzătorului are loc in baza cererii, in care se indică genurile de activitate care vor fi practicate de intreprinzător. Inregistrarea are loc in aceeaşi zi. Temei pentru refuzarea inregistrării poate servi incapacitatea intreprinzătorului, genurile de activitate sunt interzise de lege sau lipseşte licenţa, in cazurile in care genul de activitate urmează a fi licenţiat. Refuzul sau eschivarea de la inregistrare pot fi atacate in instanţa de judecată. După achitarea taxei de

inregistrare, solicitantului i se eliberează un certificat, care constituie documentul fe bază ce confirmă dreptul de a practica activitatea de intreprinzător. 2. Persoana fizică care practică activitate de intreprinzător, dar care nu a fost supusă inregistrării de stat nu dobandeşte in legătură cu aceasta statut de intreprinzător. Instanţa de judecată poate aplica faţă de actele juridice incheiate de o asemenea persoană fizică regulile prezentului Cod cu privire la obligaţiile rezultate din activitatea de intreprinzător. 3. Activitatea de intreprinzător desfăşurată fără constituirea persoanei juridice este reglementată de regulile aplicabile activităţii persoanei juridice cu scop lucrativ. Astfel, capacitatea de folosinţă a intreprinzătorului individual este practic similară capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice cu scop lucrativ. El poate avea drepturi şi asuma obligaţii, necesare pentru orice gen de activitate, cu condiţia că nu sunt interzise de lege (art. 60). Intreprinzătorii individuali pot activa in colectiv in baza unui contract de societate civilă, in baza căruia două sau mai multe persoane se obligă reciproc să urmărească in comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, impărţind intre ele foloasele şi pierderile (art. 1339). Articolul 27. Răspunderea patrimonială a persoanei fizice Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite. Persoana fizică intră in diverse raporturi juridice, dobandind şi exercitand drepturi sau asumandu-şi obligaţii. Astfel, pentru obligaţiile care-i revin persoana fizică poartă răspundere cu toate bunurile din patrimoniul său. Ca excepţia, pentru obligaţiile sape persoana fizică nu va răspunde cu bunurile care nu pot fi urmărite, conform normelor legale. Articolul 28. Numele persoanei fizice (1) Orice persoană fizica are dreptul la numele stabilit sau potrivit legii. (2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar prevăzut de lege, şi patronimicul. (3) Numele de familie se dobandeşte prin efectul filiaţiei şi se prin efectul schimbării stării civile, in condiţiile prevăzute de lege. (4) Prenumele se stabileşte la data inregistrării naşterii, declaraţiei de naştere.

dobindit in cazul modifică in baza

1. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia. Aceasta se datorează faptului că personalitatea unei persoane fizice trebuie să apară distinct in relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea altuia. Prin urmare, legiuitorul consfinţeşte dreptul oricărei persoane fizice dreptul la nume stabilit sau dobindit conform prevederilor legii. Conform art. 55 din Codul Familiei, copilul are dreptul la un nume de familie şi prenume. Copilul dobandeşte numele de familie al părinţilor, iar prenumele este stabilit de către aceştia. Numele persoanei fizice este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept cuprinde prerogativele titularului de a purta, de a folosi numele dobindit, posibilitatea de a cere indreptarea, rectificarea greşelilor strecurate in actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de către alte persoane. 2. Numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează atat in sens larg cit şi in sens restrans. In sens larg prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele, iar in sens restrans – numele de familie. Legiuitorul utilizează

termenul de nume in sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele componente: numele de familie, prenumele, care sunt utilizate impreună, iar in cazurile prevăzute de lege şi patronimicul. Numele de familie este format di unul sau mai multe cuvinte, stabilit conform legii (art. 55 Codul Familie). Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept, se individualizează in societate. Numele de familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor aceleiaşi familii. Prenumele este o parte componentă a numelui şi constă dintr-un cuvant sau grup de cuvinte, care individualizează persoana fizică in familie şi, impreună cu numele de familie, in societate. Rolul prenumelui se exprimă in funcţia acestuia de a contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice in familie şi societate. Acest rol al prenumelui se realizează, indeosebi, impreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o unitate. Patronimicul este acea parte componentă a numelui care derivă de la prenumele tatălui. Numele persoanei fizice cuprinde şi patronimicul acesteia doar in cazurile prevăzute de lege. 3. Dobandirea numelui de familie are loc prin efectul filiaţiei, conform prevederilor art. 55 din Codul Familie. Astfel, copilul dobandeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilul i se va da numele de familie al tatălui sau al mamei, in baza acordului comun al acestora. Modificarea numelui de familie are loc ca rezultat al schimbării stării civile, in condiţiile prevăzute de lege. Modificarea numelui de familie poate avea loc in cazurile: adopţiei, incheierii căsătoriei sau divorţului, depunerii cererii de către persoană la organele de inregistrare a actelor de stare civilă in a cărei rază teritorială işi are domiciliul solicitantul. In cazul adopţiei, numelui de familie al adoptatului poate fi modificat de către instanţa de judecată la cererea adoptatorilor (art. 129 Codul Familiei). In cazurile in care instanţa de judecată pronunţă incetarea adopţiei, se soluţionează şi problema restabilirii numelui de familie. In ambele cazuri de schimbare a numelui de familie a adoptatului, dacă acesta a implinit virsta de 10 ani se cere şi acordul acestuia. La incheierea căsătoriei se modifică numele de familie pentru ambii soţi, cand numele lor comun va fi format din numele lor de familie reunite, precum şi pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie a celuilalt soţi. In caz de divorţ modificarea numelui de familie are loc numai dacă in timpul căsătoriei soţii au avut nume comun. Persoana care a implinit varsta de 16 ani are dreptul să solicite schimbarea numelui de familie prin depunerea unei cereri la oficiul de stare civilă in a cărui rază teritorială işi are domiciliul (art. art. 49 – 53 din Legea nr. 100/2001). 4. Prenumele persoanei poate fi simplu sau compus din două prenume. Prenumele copilului se stabileşte la acordul comun al părinţilor la data inregistrării naşterii copilului. Prenumele persoanei nu este supus modificării in urma schimbării stării civile. Articolul 29. Utilizarea numelui (1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui sau. (2) Persoana fizică dobandeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile in numele său. (3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă. Atit titularul numelui, cit şi soţul sau rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară repararea prejudiciului. (4) Persoana fizica este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre schimbarea numelui şi poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.

1. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia ii sunt specifice trăsăturile drepturilor absolute. Astfel, orice persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvarşirea unor asemenea acţiuni ce ar incălca dreptul titularului numelui, care constă in respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de respectare a numelui constă in dreptul titularului de a cere utilizarea intocmai a numelui său, aşa precum este stabilit in actele de stare civilă, utilizarea numelui persoanei se admite cu acordul ei. In cazul utilizării de către o persoană a numelui altei persoane, prim este răspunzătoare pentru confuziile sau prejudiciile cauzate. 2. Persoana fizică utilizează numele său la dobandirea şi exercită drepturile, precum şi executarea obligaţiile. Ea este in drept să utilizeze numele său in toate domeniile vieţii şi activităţii cotidiene. Prin urmare, legea, in general, obligă la păstrarea numelui inscris in registrul de stare civilă. Ca excepţie, numai in cazurile prevăzute de lege, unor persoane li se permite utilizarea unui nume inventat (pseudonim), care este compus dintr-un cuvint ori un grup de cuvinte, intrebuinţate pentru a ascunde adevăratul nume, cit timp acest fapt nu implică fraudă sau alt scop ilicit. Astfel, conform art. 9 al Legii 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, autorii operelor de creaţie intelectuală in domeniul literaturii, artei şi ştiinţei şi altor drepturi conexe, au dreptul de a utiliza pentru individualizare pseudonimul, care nu trebuie să repete numele altei persoane. Autorul este in drept să utilizeze sau să permită utilizarea operelor fără indicarea numelui, adică anonim. 3. Numele persoanei fizice este un drept personal nepatrimonial al acesteia. Avand caracterul personal acesta este strans legat de persoana omului. De aceea numele nu poate fi exercitat, in principiu, decat personal de către titular, iar nu prin reprezentare. Utilizarea numelui unei persoane este o faptă delictuală, incit ii poate provoca titularului numelui pagube. De aceea cel care utilizează numele altuia va răspunde pentru toate confuziile sau prejudiciile cauzate astfel conform prevederilor prezentului Cod. Dreptul de a cere repararea prejudiciilor aparţine nu numai titularului numelui, dar şi soţului, rudelor apropiate. 4. Persoana fizică participă la diverse raporturi juridice, individualizandu-se prin numele său. Deoarece ea dobandeşte şi exercită drepturi, execută obligaţiile asumate, legiuitorul obligă ca aceasta să intreprindă măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor despre schimbarea numelui. In cazul nerespectării acestei obligaţii survine răspunderea persoanei respective pentru prejudiciile cauzate, conform art. 14. Articolul 30. Domiciliul şi reşedinţa (1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta işi are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana işi păstrează domiciliul atita timp cit nu şi-a stabilit un altul. (2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde işi are locuinţa temporară sau secundară. (3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale. (4) In lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu. 1. In conformitate cu prevederile art. 27 din Constituţie, oricărui cetăţean al Republicii Moldova ii este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa in orice localitate din ţară. Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de identificare a persoanei fizice in raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale. Legiuitorul stabileşte că domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa statornică sau principală. Astfel, pentru ca locuinţa persoanei fizice să fie considerată

drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa sa principală. Dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei, iar dacă ea are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi in locul unde se află locuinţa sa principală. Ca atribut de identificarea, domiciliul are importanţă pentru individualizarea persoanei fizice in spaţiu in toate raporturile juridice, inclusiv cele civile. Astfel, importanţa domiciliului poate fi evidenţiată sub următoarele aspecte: (69)de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art. 49) şi declararea morţii acesteia (art. 52); (70)in dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale puterii executive şi celor judecătoreşti; (71)după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art. 573), locul deschiderii succesiunii (art. 1443) şi alte drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice. 2. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde işi are locuinţa temporară sau secundară. Reşedinţa de asemenea este un atribut de identificare in spaţiu a persoanei fizice, ce apare ca un drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de lege. Stabilirea reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană fizică işi poate alege reşedinţa, conform intereselor sale. Reşedinţa poate fi stabilită in aceeaşi ori in altă localitate decat cea in care işi are domiciliul. 3. Reşedinţa prezintă importanţă pentru persoana fizică. Aceasta constă in faptul că in cazul in care domiciliul persoanei nu poate fi stabilit cu certitudine, acesta se consideră la reşedinţa sa. 4. In cazul in care reşedinţa persoanei nu poate fi stabilită, deoarece ea lipseşte, domiciliul persoanei se consideră la locul unde ea se găseşte, iar dacă nici locul de aflare nu este cunoscut, atunci domiciliul este considerat la locul ultimului domiciliu. Articolul 31. Domiciliul minorului şi al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu (1) Domiciliul minorului in varstă de pană la 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care locuieşte permanent. (2) Domiciliul minorului dat in plasament de instanţa de judecată unui terţ rămine la părinţii săi. In cazul in care aceştia au domicilii separate şi nu se inţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra acestuia decide instanţa de judecată. (3) Instanţa de judecată poate, in mod excepţional, avind in vedere interesul suprem al minorului, să-i stabilească domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de incredere, cu consimţămantul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. (4) Domiciliul minorului, in cazul in care numai unul din părinţi il reprezintă ori in cazul in care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal. (5) Domiciliul minorului aflat in dificultate, in cazurile prevăzute prin lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat in plasament ori incredinţat. (6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei legal. 1. Domiciliul minorului care nu a implinit varsta de 14 ani este la părinţii săi, iar dacă părinţii locuiesc separat, domiciliul acestui minor este la acel părinte cu care locuieşte permanent. Totodată, părinţilor li se permite să stabilească domiciliul minorului printr-un acordul. Dacă părinţii nu ajung la un numitor comun in privinţa domiciliului minorului, instanţa de judecată decide unde va fi domiciliul minorului,

luand in consideraţie interesele minorului (art. 63 Codul Familiei). 2. In scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor, in cazurile prevăzute de lege (art. 112 Codul Familiei), acesta poate fi dat in plasament de către instanţa de judecată unui terţ, conform art. 115 din Codul Familie. Cu toate că minorul este dat in plasament, domiciliul acestuia rămane la părinţii săi. Dacă părinţii au domicilii separate şi pot ajunge la un numitor comun privind determinarea domiciliului minorului, instanţa de judecată va decide asupra domiciliului acestuia. 3. In cazuri excepţionale, avand in vedere interesele minorului, instanţa de judecată este in drept să-i stabilească domiciliul acestuia la bunici sau la alte rude, fie persoane de incredere, dar numai cu consimţămantul acestora. 4. Dacă minorul este reprezentat de către un singur părinte ori dacă se află sub tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul lui legal. 5. Dacă minorul este in dificultate, in cazurile prevăzute de lege, domiciliul acestuia se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat in plasament ori incredinţat. 6. Persoana fizică, in cazurile prevăzute de lege (art. 24), poate fi declarată incapabilă de către instanţa de judecată. Efectul declarării persoanei incapabile constă in instituirea tutelei asupra acesteia. Tutorele este cel care reprezintă persoana declarată incapabilă in societate, incheind in numele ei actele juridice. Din aceste considerente legiuitorul stabileşte că domiciliul acestei persoane este la reprezentantul ei legal, adică la tutore. Articolul 32. Tutela єi curatela. (1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrinsă sau limitate in capacitatea de exerciţiu. (2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei in relaţii cu persoane fizice şi juridice, inclusiv in instanţa de judecată, fără mandat. (3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie in cazul in care el nu are părinţi ori infietori sau cind instanţa de judecată a stabilit decăderea părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cind el a rămas fără ocrotire părintească din alte motive. 1.Tutela şi curatela ca instituţie de ocrotire a minorilor, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi a persoanelor cu capacitate de exerciţiu limitată este o instituţie nouă pentru CC. Anterior această instituţie a fost reglementată de CCF/1969 (art. 126-153). Odată cu intrarea in vigoare a CF la 26 aprilie 2001 instituţia tutelei şi curatelei a rămas să fie reglementată in acest act normativ numai in măsura in care ea este privită ca o formă de ocrotire a minorilor rămaşi fără grijă părintească. Respectiv, ocrotirea drepturilor patrimponiale a minorilor şi a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau limitate in capacitatea de exerciţiu de la 26.04.2001 şi pină la intrarea in vigoare a prezentului Cod a fost reglementată insuficient. 2.Punctul 1 art. 32 CC determină in primul rind, cu ce scop se instituie tutela şi curatela, in al doilea rind, asupra căror persoane. Scopul tutelei şi curatelei este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exerciţiu restrinsă sau limitate in capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să asigure recunoaşterea şi protecţia drepturilor subiective civile şi a intereselor indreptăţite ale acestora. Tutela şi curatela este unul dintre mijloacele de protecţie ale persoanei fizice ca participant in circuitul civil. Ea se realizează in timpul participării persoanei fizice in raporturile civile concrete prin reprezentarea ori asistarea acesteia de către tutore sau curator. Persoanele

asupra cărora se instituie tutela sau curatela sint minorii care nu au atins virsta de 18 ani, persoanele majore care in urma unei tulburări psihice au fost declarate de către instanţa de judecată ca fiind incapabile in temeiul art. 24 CC şi persoanele care au fost limitate in capacitatea de exercţiu in urma consumului abuziv de alcool, droguri şi alte substanţe psihotrope conform art. 25 CC. 3.Tutorii şi curatorii sint persoane fizice cu imputerniciri speciale care apără drepturile şi interesele persoanelor incapabile, cu capacitate restrinsă sau limitate in capacitatea de exerciţiu. Fiind numite de autorităţile publice locale printr-o decizie specială ele reprezintă drepturile şi interesele persoanelor tutelate in raporturile civile (ca de exemplu, la incheierea diferitor convenţii, acceptarea succesiunii etc.), in raporturile juridice cu organele administrative (reprezentarea intereselor minorilor in instituţiile de invăţămint, organele de asistenţă socială şi alte organe), in raporturile familiale (educarea unui minor şi relaţiile lui cu rudele sale), cit şi in instanţa de judecată. Reprezentarea persoanei tutelate se face fără un mandat special, adică cel ce reprezintă nu are nevoie să dobindească un act pentru fiecare caz in parte, deoarece insăşi decizia administraţiei publice locale despre numirea in funcţie de tutore sau curator serveşte ca mandat universal. 4.Ocrotirea părintească este mijlocul natural şi firesc de ocrotire a minorilor şi constă in totalitatea drepturilor şi indatoririlor pe care le au părinţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştea provin din căsătorie sau din afara căsătoriei, sau dacă aceştea sunt de provenienţă naturală sau adoptaţi. Tutela şi curatela asupra minorilor se instituie in caz de deces al părinţilor, in caz de decădere a părinţilor din drepturile părinteşti in baza art. 67 CF, in caz de luare a copilului de la părinţi fără decăderea lor din drepturile părinteşti in baza art. 71 CF,in caz cind părinţii nu trăiesc impreună cu copilul şi nu participă la educaţia şi intreţinerea lui din motive neintemeiate, in caz cind părinţii sint declaraţi incapabili de către instanţa judecătorească şi in alte cazuri cind o cer interesele copilului, inclusiv la cererea părinţilor. Atit tutela cit şi curatela prezintă o sarcină gratuită şi obligatorie in virtutea căreia o anumită persoană denumită tutore sau curator este chemată să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de un copil minor, al cărui părinţi sint decedaţi ori in imposibilitate de a-şi exercita indatoririle.

Articolul 33. Tutela. (1) Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor in virstă de pină la 14 ani, după caz. (2) Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă şi incheie fără mandat in numele şi in interesul ei actele juridice necesare. 1.a)Persoanele care suferă de alienaţie sau debilitate mintală pot fi declarate la cererea membrilor familiei, a procurorului şi a altor persoane interesate de către instanţa de judecată ca fiind incapabile. In urma declarării persoanei ca fiind incapabilă instanţa de judecată dispune autorităţii tutelare numirea unui tutore deoarece persoana nu poate să-şi dea seama de acţiunile sale sau să le dirijeze. Tutorele unei persoane incapabile este obligat să aibă grijă de persoana tutelată şi respectiv să-i apere interesele patrimoniale completindu-i prin acţiunile sale capacitatea de exerciţiu care ii lipseşte. b)Minorii in virsta de pină la 14 ani nu posedă capacitatea de exerciţiu in

pofida minorităţii, de aceea ei nu pot participa la raporturile juridice civile de sine stătător. Conform legislaţiei familiale (art. 61 CF) drepturile şi interesele legitime ale copiilor sint apărate de către părinţii lor. In lipsa acestora apare problema asigurării educaţiei, creşterii şi dezvoltării minorului, apărării proprietăţii lui, asigurării materiale. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale a minorului este reglementată in detaliu de CF (art. 142-147). CC reglementează drepturile patrimoniale ale minorului şi anume drepturile de posesie, folosinţă şi dispoziţie a bunurilor care ii aparţin cu drept de proprietate. 2.Tutorele din momentul numirii lui in această funcţie reprezintă interesele persoanei tutelate. Prin reprezentarea minorului pină la 14 ani şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu in actele civile inţelegem incheierea acestora de către tutore, dar in numele şi pe seama minorului şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu. Intre tutore şi persoana tutelată există o autonomie patrimonială adică tutorele nu are drept de proprietate asupra bunurilor persoanei tutelate şi cel de sub tutelă nu are drept de proprietate asupra bunurilor tutorelui, deaceea este şi firesc ca efectele actelor juridice incheiate de tutore să se răsfringă asupra patrimoniului persoanei tutelate. Actele juridice pe care tutorele le poate incheia in calitate de reprezentant legal pot fi clasificate in trei grupe:

(72)actele pe care tutorele le poate incheia singur, fără incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;

(73)acte pe care tutorele le poate incheia doar cu incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare; (74)acte pe care tutorele nu le poate incheia nici chiar cu incuviinţarea autorităţii tutelare. Prin acţiunile sale tutorele completează capacitatea de exerciţiu a persoanei incapabile şi a minorului in virstă de pină la 14 ani şi in aşa mod cel de sub tutelă poate in deplină măsură să-şi realizeze drepturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale. Tutela este o sarcină socială, de onoare şi de incredere deaceia tutorele incheie fără mandat in numele şi in interesul persoanei tutelate actele juridice necesare.

Articolul 34. Curatela. (1) Curatela se instituie asupra minorilor in virstă de la 14 la 18 ani, precum şi asupra persoanelor fizice limitate in capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool, consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope. (2) Curatorul işi dă consimţămintul la incheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se află sub curatelă nu are dreptul să le incheie de sine stătător. (3) Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă in realizarea drepturilor şi indelinirea obligaţiilor şi o protejează impotriva abuzurilor unor terţi. 1.Minorul care a implinit virsta de 14 ani işi exercită singur drepturile şi işi execută tot astfel obligaţiile, insă pentru al apăra impotriva abuzurilor terţilor persoane asupra lui se instituie curatela. Dacă pină la virsta de 14 ani minorul s-a aflat sub tutelă aceasta se transformă in curatelă fără o decizie specială a autorităţii tutelare. In realizarea drepturilor personale nepatrimoniale şi

executarea obligaţiilor personale nepatrimoniale curatela nu se deosebeşte de tutelă. Atunci cind minorul işi realizează drepturile patrimoniale sau işi execută obligaţiile patrimoniale minorul are nevoie de ajutorul curatorului. Persoanele fizice majore pot fi limitate in capacitatea de exerciţiu de către instanţa de judecată in cazurile cind:

(75)ele consumă abuziv alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope şi aceasta (76)inrăutăţeşte starea materială a familiei lor (art. 25 CC). Spre deosebire de minorul in virsta de la 14 la 18 ani asupra căruia curatela se stabileşte in scopul apărării lui, numirea curatorului asupra persoanei limitate in capacitate de exerciţiu se face cu scopul de a proteja drepturile patrimoniale ale acesteia cit şi a familiei sale. 2.Minorii in virstă de la 14 la 18 ani aflaţi sub curatelă pot de sine stătător să incheie acte juridice de mică valoare care se execută la momentul incheierii lor, să dispună de veniturile rezultate din activităţi proprii, să exercite dreptul de autor asupra unui rezultat al activităţii intelectuale, să facă depuneri in instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri (art. 21 CC). Persoanele care sint limitate in capacitatea de exerciţiu de către instanţa de judecată se bucură de aceleaşi drepturi. Curatorul işi dă consimţămintul la incheierea actelor juridice, altele decit cele expuse mai sus. Pentru incheierea de către minor sau persoana limitată in capacitatea de exerciţiu a actelor juridice indicate la art. 42 CC se cere consimţămintul curatorului şi permisiunea prealabilă a autorităţii titulare de la domiciliul persoanei aflate sub curatelă. Consimţămintul curatorului poate fi dat prealabil incheierii actului juridic sau actul juridic poate fi incuviinţat ulterior, dacă nu sint lezate interesele persosanei aflate sub curatelă. Curatorul nu poate să-şi dee consimţămintul pentru incheierea actelor juridice prevăzute la art. 43 CC nici chiar cu incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. 3.Libertatea oferită minorului in virstă de la 14 la 18 ani inclusiv pentru incheierea actelor juridice, dispunerea de veniturile rezultate din munca proprie etc., nu trebuie să-i dăuneze. Curatorul este chemat să-i ajute persoanei aflate sub curatelă să-şi exercite drepturile in modul cel mai convenabil pentru el. Ajutorul se poate manifesta prin diferite forme: sfaturi, consultaţii, adresări in diferite instituţii pentru adolescenţi sau instituţii curative care ar putea schimba situaţia celui limitat in capacitate de exerciţiu, distribuirea corectă a sumelor primite pentru asigurarea intreţinerii materiale. Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub curatelă să-şi indeplinească obligaţiile şi să-l protejeze de abuzul terţelor persoane, minorul să frecventeze şcoala pină la virsta de 16 ani, cel limitat in capacitate de exerciţiu să dispună de veniturile sale in aşa mod ca să-şi poată satisface necesităţile curente. Dacă a fost incheiat un act juridic fără consimţămintul lui curatorul se poate adresa in instanţa judecătorească pentru a cere declararea nulităţii actului juridic.

Articolul 35. Autorităţile tutelare. (1) Autorităţi tutelare sint autorităţile administraţiei publice locale. (2) Autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei care se află sub tutelă supraveghează activitatea tutorelui sau a curatorului ei. 1.Autorităţile administraţiei publice locale – consiliile executive ale municipiilor, oraşelor, raioanelor, satelor sint autorităţi tutelare care iau toate deciziile referitor la problemele tutelei şi curatelei.

Exercită funcţiile de autorităţi tutelare direcţiile sau secţiile de invăţămint – in cazul minorilor şi direcţiile sau secţiile de asistenţă socială in cazul persoanelor majore, lipsite de capacitate de exerciţiu printr-o hotărire a instanţei judecătoreşti sau copii minori cu handicap care se află in instituţiile subordonate Ministerului Muncii şi Asistenţă Socială. Direcţiile sau secţiile de invăţămint işi desfăşoară activitatea in baza regulamentului propriu , elaborat in conformitate cu Regulamentul-tip al Direcţiei generale judeţene (municipale) invăţămint aprobat prin HG 1380/2002 şi , ulterior, aprobat de Ministerul Educaţiei. Documentul in cauză prevede că direcţiile sau secţiile de invăţămint exercită funcţia de protecţie a drepturilor copilului , organizează munca de plasare a minorilor orfani şi a celor lipsiţi de grijă părintească in instituţiile respective sau familii ,prezintă spre examinare administraţiei publice locale propuneri de acordare a inlesnirilor pentru intreţinerea lor in instituţiile de invăţămint şi in şcolile de meserii ,examinează petiţiili şi propunerile cetăţenilor ,intreprinde măsuri in vederea lichidării neajunsurilor semnalate ,hotărăşte toate problemele in legătură cu instituirea tutelei sau curatelei. In Republica Moldova este şi un organ guvernamental care se ocupă cu protecţia copiilor orfani şi celor lipsiţi de grijă părintească – Comitetul pentru Infiere care a fost instituit prin HG 749/1993. In localităţile unde lipsesc secţiile sau direcţiile de invăţămint sau asistenţă socială problemele de tutelă şi curatelă sint puse pe seama secretarilor consiliilor locale. 2.Tutorii şi curatorii sint obligaţi, să prezinte periodic nu mai rar decit o dată pe an direcţiilor (secţiilor) invăţămint sau asistenţă socială de la domiciliul lor dări de seamă privind activitatea sa in domeniul protecţiei drepturilor celor puşi sub tutelă sau curatelă. Autoritatea tutelară verifică dările de seamă prezentate, efectuează controale şi acordă ajutor tutorilor şi curatorilor in ce priveşte indeplinirea obligaţiilor lor, iar in caz de depistare a incălcărilor i-a măsuri pentru inlăturarea lor.Supravegherea activităţii tutorilor (curatorilor) este obligatorie şi cuprinde toate categoriile persoanelor incapabile şi cu capacitate de exerciţiu limitată. Prin supraveghere permanentă autoritatea tutelară minimalizează cazurile de comportament indiferent , abuziv a tutorilor (curatorilor) faţă de persoanele tutelate. Metoda supravegherii variază in dependenţă de persoana care se află sub tutelă (curatelă). Dacă sub tutelă este o persoană incapabilă se controlează condiţiile de trai, acordarea ajutorului medical, procurarea medicamentelor necesare etc. In cazul minorilor se atrage o atenţie deosebită la metodele de educaţie a copilului. In cazul persoanelor limitate in capacitatea de exerciţiu se controlează eficacitatea curatelei—dacă veniturile celui de sub curatelă se folosesc pentru binele familiei lui şi nu in daună. Controlul activităţii tutorilor (curatorilor) are ca scop acordarea ajutorului necesar şi inlăturarea neajunsurilor care pot apărea pe parcurs. Articolul 36. Instituirea tutelei şi curatelei. (1) Autoritatea tutelară este obligată să hotărască asupra instituirii tutelei sau curatelei in termen de o lună de la data primirii informaţiei despre necesitatea instituirii. (2) Pină la numirea tutorelui sau curatorului, atribuţiile lor sint exercitate de autoritatea tutelară. 1.Instituirea tutelei şi curatelei se poate face din oficiu ori pe baza informaţiei primite de autoritatea tutelară. In amble cazuri instituirea tutelei şi curatelei se face intr-un termen de o lună de la data aflării despre necesitatea acesteia. Termenul de o lună de zile este stabilit pentru inlăturarea cauzelor care ar duce la

lipsa ingrijirii şi la lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor care au nevoie de tutelă sau curatelă. 2.Hotărirea despre numirea tutorelui sau curatorului este luată de conducătorul administraţiei publice locale şi poate fi contestată la organele administraţiei publice locale ierarhic superioare sau in instanţa de judecată. Dreptul de a contesta hotărirea o au părinţii (părintele), rudele apropiate, instituţiile educative, curative şi alte persoane interesate. 3.Din momentul aflării ştirilor despre necesitatea instituirii tutelei sau curatelei atrubuţiile acestora sint executate de autorităţile tutelare prin numirea unui reprezentant care va avea grijă pină la numirea tutorelui (curatorului) să asigure ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor minore, cu capacitate de exerciţiu limitată sau lipsite de capacitatea de exerciţiu. Asupra fiecărui caz de numire a tutorelui sau curatorului autoritatea tutelară deschide un dosar personal unde sint păstrate toate documentele necesare cit şi procesele verbale ale controlului condiţiilor de viaţă a tutelatului şi inventarierii bunurilor lui.

Articolul 37. Obligaţia de informare despre persoanele asupra cărora trebuie instituită tutela sau curatela. In termen de 5 zile de la data aflării că asupra persoanei trebuie instituită tutela sau curatela, au obligaţia să inştiinţeze autoritatea tutelară: a)cei apropiaţi persoanei, precum şi administratorul şi locatarii casei in care locuieşte; b)serviciul de stare civilă, in cazul inregistrării unui deces, precum şi notarul public, in cazul deschiderii unei succesiuni; c)instanţa judecătorească, lucrătorii procuraturii şi ai poliţiei, in cazul pronunţării, aplicării sau executării unei sancţiuni privat de libertate; d)autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană. 1.Temei pentru instituirea tutelei şi curatelei serveşte depistarea şi luarea la evidenţă la timp a minorilor lipsiţi de grijă părintească, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată. Depistarea şi evidenţa acestor persoane este o obligaţie directă a funcţionarilor autorităţii tutelare, imputernicite să acţioneze in scopul ocrotirii lor. Totodată pentru majorarea eficacităţii activităţii in domeniu legea obligă єi cetгюenii să informeze imediat dar nu mai tirziu de 5 zile autoritatea tutelară despre toate persoanele care necesită ocrotire prin tutelă (curatelă). Sint obligaţi să prezinte astfel de informaţii cei apropiaţi persoanei ce necesită tutelă (curatelă), aceştea pot fi membrii familiei lui sau persoanele la care locuieşte minorul, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată, cit şi administratorul şi locatarii casei in care persoana locuieşte. Funcţionarul serviciului de stare civilă care inregistrează decesul unei persoane este obligat să anunţe autoritatea tutelară in cazul cind din documentele prezentate rezultă că in familia decedatului au rămas persoane ce necesită instituirea tutelei (curatelei); tot la fel şi in cazul notarului care a inregistrat deschiderea succesiunii. Instanţa de judecată informează autoritatea tutelară despre copiii minori ai căror părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copiii au fost luaţi de la părinţi fără decăderea din drepturile părinteşti; despre persoanele care prin hotărirea instanţei de judecată au fost lipsite de capacitatea de exerciţiu sau au fost limitate in capacitatea de exerciţiu şi in alte cazuri. Lucrătorii poliţiei şi procuraturii in toate

cazurile cind sint aplicate sancţiuni privative de libertate faţă de persoanele care au la intreţinere şi ingrijire persoane ale căror drepturi şi interese trebuie ocrotite prin tutelă (curatelă). Obligaţia de informare o au şi alte persoane cu funcţii de răspundere care prin activitatea sa profesională sint strins legaţi de copii minori – conducătorii şcolilor, instituţiilor preşcolare, curative, educative şi de alt ordin. Categoria alte persoane presupune obligaţia tuturor cetăţenilor de a prezenta autorităţii tutelare orice fel de informaţie despre minorii rămaşi fără grijă părintească sau persoane incapabile ori cu capacitate limitată care au nevoie de ocrotire. 2.Termenul de 5 zile este stabilit de legislaţie in scopul intăririi comportamentului respectiv a persoanelor cu funcţii de răspundere, a membrilor societăţii in intregime şi pentru manifestarea grijii faţă de copiii rămaşi fără ocrotire părintească şi a persoanelor care nu pot de sine stătător să-şi apere drepturile şi interesele personale şi patrimoniale. 3.Obligaţia prevăzută la lit. a-d), art. 37 CC este asigurată de sancţiuni juridice prevăzute la art. 171? C cu privire la CA/1985 care prevede că incălcarea de către persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile de instruire, curative, de asistenţă socială şi din alte instituţii similare a termenului de 5 zile pentru comunicare autorităţii tutelare despre copiii rămaşi fără ingrijire părintească care pot fi transmişi sub tutelă (curatelă) atrage după sine aplicarea unei amenzi in mărime de la cinci la zece salarii minime. 4.La primirea informaţiei autoritatea tutelară efectuiază in termen de 3 zile un control in scopul asigurării veridicităţii informaţiei. Rezultatele controlului sint elucidate intr-un proces-verbal care serveşte temei pentru luarea persoanei la evidenţă şi săvirşirea acţiunilor de instituire a tutelei (curatelei).

Articolul 38. Tutorele şi curatorul. (1) Poate fi tutore sau curator o singură persoană fizică sau soţul şi soţia impreună dacă nu se află in vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) şi au consimţit expres. (2) Atribuţiile de tutore şi curator asupra persoanei internate in o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de invăţămint, de tratament sau in o altă instituţie similară sint exercitate de aceste instituţii, cu excepţia cazului in care persoana are tutore sau curator. (3) Tutorele sau curatorul este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită tutela sau curatela, din oficiu sau la sesizarea celor menţionaţi la art.37. (4) Nu poate fi tutore sau curator: (77)minorul; (78)persoana lipsită de sau limitată in capacitatea de exerciţiu; (79)cel decăzut din drepturile părinteşti; (80)cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de sănătate; (81)cel căruia, din cauza exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia; (82)cel căruia i s-a restrins exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie in temeiul legii, fie prin hotărire judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; (83)cel ale cărui interese vin in conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă;

(84)cel inlăturat prin act autentic sau prin testament de către

părintele care exercita singur, in momentul morţii, ocrotirea părintească; (85)cel care, exercitind o tutelă sau curatelă, a fost indepărtat de la ele; (86)cel care se află in relaţii de muncă cu instituţia in care este internată persoana asupra căreia se instituie tutela sau curatela. 1.Tutore (curator) poate fi orice persoană fizică care a implinit majoratul şi intruneşte condiţiile morale necesare pentru indeplinirea unei astfel de obligaţii. Autoritatea tutelară numeşte tutorele (curatorul) asupra minorului, asupra persoanei incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată, numai cu consimţămintul acesteia. Dacă cel ce pretinde a fi tutore (curator) este căsătorit se cere єi consimюгmintul soюului lui. De regulă, autoritatea tutelară numeşte un tutore (curator), deoarece sarcina tutelei (curatelei) cere o activitate personală şi o răspundere personală. Dar, deseori, cei ce au nevoie de ocrotire prin tutelă (curatelă), şi indeosebi minorii, sint plasaţi in familia tutorelui (curatorului). In aceste cazuri pot fi numiţi tutori (curatori) soţul şi soţia impreună, dacă ambii şi-au dat acordul şi nu se află in cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) al prezentului articol. 2.Lipsa posibilităţilor de a aranja minorii orfani sau lipsiţi de grijă părintească cit şi majorii lipsiţi de sau limitaţi in capacitatea de exerciţiu duce la necesitatea plasării lor in instituţii de stat pentru copii de virstă preşcolară, şcoli-internat pentru copii orfani sau semiorfani; instituţii de tip sanatorial pentru copii cu handicap, instituţii curative, case de invalizi pentru copii sau pentru persoane bolnave psihic, instituţii de reabilitare a persoanelor ce fac abuz de alcool sau substabţe narcotice etc. Tutore sau curator in aceste cazuri nu se numeşte şi conform alineatului 2 al prezentului articol atribuţiile de tutore (curator) sint exercitate de aceste instituţii. Funcţiile tutorelui (curatorului) sint indeplinite de conducătorul instituţiei educative sau curative in care se află minorul sau persoana incapabilă sau cu capacitate de exerciţiu limitată, adică directorul şcolii-internat, medicul-şef al casei de invalizi, ai spitalului etc.; şi nu medicul de servici sau pedagogul copilului. Conducătorul instituţiilor enumerate indeplineşte funcţiile de tutore (curator) paralel cu funcţiile sale prevăzute de regulamentul acestor instituţii. Ei apără atit drepturile şi interesele personale cit şi drepturile şi interesele patrimoniale ale persoanelor tutelate in raport cu terţele persoane. In caz de necesitate conducătorii instituţiilor reprezintă persoanele in instanţa de judecată fără mandat special. Dacă minorul sau persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau limitată in capacitatea de exerciţiu au deja numit un tutore (curator) şi sint plasaţi in instituţiile enumerate mai sus temporar, ocrotirea drepturilor persoanelor de sub tutelă (curatelă) se infăptuieşte de către tutore (curator). Autoritatea tutelară este in drept să hotărască problema incetării funcţiei de tutore (curator) in cazurile cind plasamentul in instituţiile de stat cu intreţinere deplină a devenit permanent. 3.Tutorele (curatorul) este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită tutela sau curatela in cazurile cind există informaţia unei instituţii sau a unei persoane despre minorii orfani sau lipsiţi de grijă părintească sau despre persoane lipsite de sau limitate in capacitatea de exerciţiu. Informaţia este urmată de un control rezultatele căruia sint oglindite intr-un proces verbal care reflectă vericiditatea acesteia şi cererea persoanei care doreşte să devină tutore (curator). Din oficiu tutorele (curatorul) se desemnează in astfel de cazuri cum ar fi tutela

asupra minorului ai cărui părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti la cererea autorităţii tutelare; asupra persoanei care are tulburări mintale şi a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu la cererea autorităţii tutelare. 4.După cum s-a menţionat mai sus minorul in virstă de pină la 14 ani are nevoie de tutelă, iar cel in virstă de la 14 la 18 ani de curatelă, deaceea persoana care nu a implinit majoratul nu poate fi numită nici tutore şi nici curator. Persoanele care sint lipsite de sau limitate in capacitatea de exerciţiu, decăzute din drepturile părinteşti, cele in privinţa cărora a fost anulată adopţia din culpa lor, restrinse in drepturile civile nu pot fi numite tutore (curator) in cazurile in care faptul este dovedit printr-o hotărire rămasă definitivă a instanţei judecătoreşti. Cerinţa faţă de starea sănătăţii stipulară la lit.d) presupune că cel ce urmează a fi numit tutore sau curator nu trebuie să sufere de boli grave transmisibile care ar duce la pierderea capacităţii de muncă pentru o perioadă indelungată, sau astfel de boli care i-ar impiedica deplasarea liberă, sau ar fi de o virstă foarte inaintată şi nu şiar putea indeplini funcţiile. Pentru ca tutela (curatela) să-şi atingă scopul de ocrotire persoanele ce pretind a fi numite in această funcţie trebuie să nu fie cu rele purtări, adică să aibă calităţi morale respective care le-ar permite să crească, să educe minorii şi să acorde ajutor necesar persoanelor lipsite de sau limitate in capacitatea de exerciţiu. Calităţile morale presupun că persoana respectă ansamblul normelor de conveţuire, de comportare faţă de alţii şi faţă de colectivitate. Cazurile prevăzute la lit.g) şi i) al prezentului articol pot servi temei de refuz pentru numirea tutorelui (curatorului) atunci cind autoritatea tutelară posedă destule probe care dovedesc că interesele persoanei ce pretinde această funcţie vin in conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă (curatelă), sau există o hotărire anterioară a autorităţii tutelare despre inlăturarea din culpa lui a fostului tutore (curator). Impedimentul prevăzut la lit.h) poate fi dovedit printr-un testament autentificat in modul prevăzut de lege. Această prevedere este nouă pentru legislaţia noastră şi poate fi explicată doar prin simplul respect faţă de părintele decedat considerinduse că el a avut destule motive pentru indepărtarea persoanei de la tutela (curatela) copilului său. Interdicţia prevăzută la lit.j) se bazează pe faptul că cel ce se află intr-o instituţie curativă sau educativă este tutelat de conducătorul acestei instituţii in temeiul alinetului 2 al prezentului articol. In cazul cind persoana ce se află in relaţii de muncă cu instituţia in care este internată persoana tutelată, a fost numită tutore (curator) anterior, autoritatea tutelară emite o hotărire despre incetarea tutelei (curatelei).

Articolul 39. Caracterul personal şi gratuit al tutelei şi curatelei. (1) Tutela şi curatela sint sarcini personale. (2) Obligaţiile de tutelă şi curatelă se indeplinesc gratuit. Tutorele şi curatorul au dreptul să ceară compensarea tuturor cheltuielilor aferente indeplinirii obligaţiilor de tutelă şi curatelă. (3) Autoritatea tutelară poate, ţinind seama de cuantumul şi componenţa patrimoniului celui pus sub tutelă sau curatelă, să decidă ca administrarea patrimoniului sau doar a unei părţi din el să fie incredinţată unei persoane fizice sau unei persoane juridice competente. 1.Tutela şi curatela sint sarcini personale, ceea ce inseamnă că ele nu pot fi

transmise şi trebuiesc indeplinite de persoana numită in această funcţie. Dacă tutorele (curatorul) din diferite motive intemeiate (boală gravă, schimbarea situaţiei familiale, schimbarea domiciliului etc.) işi incetează activitatea, dar persoana tutelată mai are nevoie de ocrotire, autoritatea tutelară poate numi un alt tutore (curator). 2.Tutorele (curatorul) nu este remunerat pentru indeplinirea obligaţiilor care şi le-a asumat in mod benevol. Activitatea lui nu este remunerată deoarece fiind o sarcină personală ea pune, in primul rind, accentul pe grija de sănătatea şi dezvoltarea celui pus sub tutelă (curatelă), şi, in al doilea rind, el nu este obligat să-l intreţină pe cel tutelat din mijloace proprii. Dacă tutorele (curatorul) in diferite imprejurări a fost nevoit să facă cheltuieli pentru indeplinirea obligaţiilor de tutelă (curatelă), cum ar fi, de exemplu, tratament medical urgent, păstrarea bunurilor, cheltuieli şcolare etc., el este in drept să ceară autorităţii tutelare compensarea acestor cheltuieli, ce pot fi acoperite din mijloacele celui pus sub tutelă (curatelă). In cazul lipsei acestor mijloace problema poate fi soluţionată de administraţia publică locală prin stabilirea unor indemnizaţii sau ajutoare prevăzute de legislaţia in vigoare. 3.Dacă cel pus sub tutelă (curatelă) are un patrimoniu costisitor compus din mai multe bunuri de preţ (imobile, titluri de valoare, cotă de participaţiune in capitalul social al unei persoane juridice, mijloace de transport etc.) autoritatea tutelară poate decide ca afministrarea intregului patrimoniu sau doar a unei părţi din el să fie incredinţată unei persoane fizice, alteia decit tutorul (curatorul) sau unei persoane juridice competente. Aceasta se face prin incheierea unui contract de administrare fiduciară intre autoritatea tutelară şi persoana fizică sau juridică desemnată de ea (art. 1053 p.5 CC). Această activitate poate fi efectuată gratuit sau poate fi remunerată.

Articolul 40. Obligaţiile tutorelui şi ale curatorului. (1) Tutorele şi curaterul sint obligaţi: (87)să locuiască impreună cu cel pus sub tutelă şi să comunice autorităţii tutelare schimbarea domiciliului. Curatorul şi persoana aflată sub curatelă care a atins virsta de 14 ani pot locui separat doar cu acordul autorităţii tutelare; (88)să aibă grijă de intreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă; (89)să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă. (2) Tutorelui şi curatorului le revin drepturile şi obligaţiile de părinte in educarea minorului. 1.Pentru ca tutorele (curatorul) să-şi poată mai bine indeplini obligaţiile ce ii revin el trebuie să locuiască impreună cu minorul sau persoana incapabilă ori limitată in capacitatea de exerciţiu aflate sub tutela sa. Tutorele dobindeşte dreptul de folosinţă la locuinţa minorului insă nu dreptul de proprietate. Dacă tutorele (curatorul) decide să-şi schimbe locul de trai, in locuinţa celui tutelat, la altă adresă, ori in altă localitate el trebuie in mod obligatoriu să anunţe autoritatea tutelară pentru ca aceasta să poată controla dacă sint respectate interesele celui pus sub tutelă (curatelă) şi in continuare să supravegheze activitatea lui.

2.Autoritatea tutelară poate da incuviinţare minorului care a atins virsta de 14 ani pentru a locui separat de curator, dacă el doreşte să-şi schimbe felul invăţăturii ori pregătirii profesionale şi dacă acest fapt nu va influenţa negativ asupra educaţiei copilului. 3.Grija de intreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă presupune asigurarea lui cu hrană , imbrăcăminte, medicamente, mijloace pentru instruirea copiilor, odihnă şi alte mijloace care asigură traiul şi sănătatea persoanelor bolnave, creşterea şi dezvoltarea copiilor minori din mijloacele celui tutelat. Tutorele (curatorul) poate intreţine persoana aflată sub tutelă şi din mijloace proprii insă nu este obligat să o facă. Lăsarea minorului sau a persoanei lipsite de sau limitate in capacitate de exerciţiu fără ajutor atraje după sine răspunderea, după caz, civilă, contravenţională sau penală. 4.Tutorele şi curatorul sint obligaţi să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă in raporturile lor cu terţele persoane, in toate organele inclusiv şi in instanţa de judecată. Tutorele (curatorul) este nu numai in drept dar şi obligat să ceară inapoierea minorului, atunci cind acesta este deţinut de către alte persoane sau şi-a schimbat locuinţa fără invoirea autorităţii tutelare (art.146 CF). In cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu, dacă cel tutelat se insănătoşeşte tutorele este obligat să se adreseze in instanţa judecătorească pentru ca aceasta să constate dacă poate fi restabilită capacitatea de exerciţiu şi tutela incetată. Curatorul celui limitat in capacitate de exerciţiu la fel este obligat să se adreseze in instanţa judecătorească dacă cel de sub curatelă s-a tratat, nu mai face abuz de băuturi alcoolice, droguri sau substanţe psihotrope şi nu inrăutăţeşte starea materială a familiei sale pentru ca instanţa să hotărască intrebarea despre restabilirea capacităţii de exerciţiu. Tutorele (curatorul) poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de persoanele tutelate conform art.1406-1409 CC. 5.Tutorele şi curatorul au aceleaşi drepturi şi obligaţii in educarea minorului. In esenţă ele coincid cu drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor. Tutorele (curatorul) la fel ca şi părintele este in drept să aleagă procedeele de educare a minorului. Metodele de educare a copiilor trebuie să excludă comportamentul abuziv, insultele şi maltratările de orice ordin, cit şi expluatarea minorului. La alegerea procedeelor de educare el trebuie să ee in consideraţie opinia copilului şi recomandările autorităţii tutelare. Exprimarea opiniei de către copil poate avea loc la orice virstă de la care copilul işi conştientizează acţiunile. In cazul apariţiei unor contradicţii, neinţelegeri tutorele şi curatorul se poate adresa la autoritatea tutelară pentru a primi ajutorul respectiv. Tutorele (curatorul) alege, ţinind cont de opnia copilului minor forma şi instituţia de invăţămint. El este obligat să asigure ca minorul să obţină studiile de invăţămint general de nouă ani (Legea 547/1995), să fie crescut sănătos, pregătit profesional in conformitate cu capacităţile lui şi potrivit cerinţelor şi scopurilor societăţii noastre.

Articolul 41. Administrarea patrimoniului celui pus sub tutelă. (1) Tutorele administrează şi dispune eficient de bunurile celui pus sub tutelă, in numele acestuia, dacă nu este numit un administrator al bunurilor. (2) La numire, tutorele, in prezenţa reprezentantului autorităţii tutelare, inventariază bunurile celui pus sub tutelă şi prezintă autorităţii tutelare inventarul spre aprobare.

(3) Sumele cuvenite celui pus sub tutelă, sub formă de pensie, ajutor, pensie alimentară şi alte venituri curente, se primesc şi se cheltuiesc de către tutore pentru intreţinerea celui pus sub tutelă. (4) Dacă veniturile curente sau mijloacele baneşti ale celui pus sub tutelă nu sint suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare, acestea pot fi acoperite din contul bunurilor lui, cu acordul autorităţii tutelare. (5) Tutorele este dator să intocmească şi să prezinte anual autorităţii tutelare, in termen de 30 de zile de la sfirşitul anului calendaristic, un raport privind modul in care s-a ingrijit de cel pus sub tutelă şi despre administrarea şi dispunerea de bunurile acestuia. 1.Latura patrimonială a ocrotirii minorului şi persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu constă in drepturile şi obligaţiile tutorelui cu privire la administrarea patrimoniului celui tutelat. Aceasta presupune acţiunile pe care le desfăşoară tutorele in scopul utilizării, conservării sau instrăinării bunurilor ce aparţin celui pus sub tutelă. Scopul administrării bunurilor celui aflat sub tutelă este eficienţa, ceea ce presupune că tutorele trebuie să utilizeze bunurile doar in interesele celui pus sub tutelă şi in conformitate cu legea să intrebuinţeze veniturile şi fructele dobindite din patrimoniu pentru binele tutelatului, dacă este necesar, să efectuieze acte de conservare a bunurilor sau acte de instrăinare. Tutorele poate dispune de toate bunurile celui pus sub tutelă dacă nu a fost numit un administrator asupra lor. In cazul numirii acestuia tutorele administrează şi dispune doar de bunurile rămase in gestiunea sa. El poate incheia in numele minorului şi pentru folosul lui acte de dispoziţie cu excepţia celor prevăzute la art.43 CC. 2.Pentru a asigura o administrare eficientă a bunurilor autoritatea tutelară trebuie să dispună de o informaţie completă privind patrimoniul celui pus sub tutelă. In acest scop la numire tutorele inventariază bunurile celui pus sub tutelă. Inventarierea presupune enumerarea tuturor bunurilor, descrierea fiecăruia in parte, evaluarea lor ţinindu-se cont de perioada de folosinţă, a lor, uzură, costul total al bunurilor in bani. La intocmirea procesului-verbal privind inventarierea este obligatorie prezenţă reprezentantului autorităţii tutelare, care semnează inventarul după ce ultimul se prezintă autorităţii tutelare spre aprobare. Procesulverbal se intocmeşte in două exemplare dintre care unul se păstrează la autoritatea tutelară in dosarul celui tutelat, iar al doilea la tutore, ceea ce asigură posibilitatea controlului asupra indeplinirii de către tutore a obligaţiei prevăzute la alineatul 1 al prezentului articol. 3.Minorii lipsiţi de grijă părintească, de regulă, beneficiază de pensie pentru pierderea intreţinătorului, dacă au decedat părinţii sau unul din ei, de pensie alimentară dacă părinţii sau unul din ei nu locuiesc impreună cu copilul, de indemnizaţii sau ajutoare materiale plătite din sistema asigurărilor sociale de stat. Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu la fel pot beneficia de o pensie pentru invaliditate, pensie pentru limită de virstă, indemnizaţie de şomer sau alte indemnizaţii prevăzute de legislaţie. Izvor al veniturilor curente a celui tutelat pot fi şi dividenzii primiţi de el din acţiile care ii aparţin, dobinda la banii depuşi intr-o instituţie bancară şi alte miloace provenite din gestionarea averii lui. Toate sumele cuvenite celui pus sub tutelă le primeşte tutorele şi trebuie să dispună de ele in aşa mod ca cel tutelat să fie asigurat cu cele necesare traiului (hrană, locuinţă, imbrăcăminte, asistenţă medicală, instruire pentru copii etc.). 4.Politica socială din ţară prevede că statul acordă susţinere materială minorilor lipsiţi de grijă părintească şi persoanelor cu handicap. In acest scop legislaţia prevede un şir de indemnizaţii şi ajutoare pentru populaţie. Dar, deseori, sumele acordate nu pot satisface nevoile curente ale persoanelor tutelate. In cazul

veniturilor insuficiente pentru intreţinerea celui de sub tutelă tutorele se poate adresa la organul administraţiei publice locale pentru ca să-i fie acordat un ajutor unic sau lunar. Dacă nici ajutorul acordat nu poate acoperi cheltuielile necesare intreţinerii tutorele poate instrăina bunurile minorului. Tutorele este obligat să dispună eficient de bunurile celui pus sub tutelă. Deaceea in cazurile cind bunurile tutelatului nu pot fi păstrate, deoarece pot să-şi pieardă valoarea, să fie supuse stricăciunii sau pieirii, tutorele le poate instrăina pentru a acoperi cheltuielile necesare intreţinerii şi pentru a indeplini sarcina unei buni gospodăriri a patrimoniului fără acordul autorităţii tutelare. In toate celelalte cazuri instrăinarea bunurilor celui pus sub tutelă poate avea loc numai cu acordul autorităţii tutelare. 5.Exercitarea de către tutore a obligaţiei de a primi şi cheltui sumele cuvenite celui pus sub tutelă pentru intreţinerea persoanei tutelate este strins legată de o altă obligaţie – de a duce evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. La autoritatea tutelară se prezintă un raport anual in care sint oglindite in cifre, pe de o parte, sumele primite in formă de pensii, indemnizaţii, ajutoare, dobinzi, dividenzi, alte venituri de la folosirea patrimoniului celui tutelat, şi pe de altă parte, cheltuielile făcute pentru intreţinerea celui tutelat şi despre modul de administrare şi dispunere de bunurile celui tutelat. Prezentarea dărilor de seamă intr-un anumit termen – anual in timp de 30 de zile de la sfirşitul anului calendaristic – urmăreşte scopul controlului obligatoriu privind activitatea tutorelui. Autoritatea tutelară poate cere prezentarea dării de seamă şi in alţi termeni, dacă există un patrimoniu valoros, dacă cel tutelat are nevoie de o ingrijire specială, dacă există careva informaţii că tutorele nu-şi indeplineşte conştiincios funcţiile şi in alte cazuri. Rezultatele raportului sint verificate şi aprobate de persoana cu funcţii de răspundere a autorităţii tutelare.

Articolul 42. Autorizaţia autorităţii tutelare pentru incheierea de acte juridice. (1) Fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare, tutorele nu este in drept să incheie, iar curatorul să incuviinţeze incheierea actelor juridice de instrăinare (inclusiv de donaţie), de schimb sau de inchiriere (arendă), de folosinţă gratuită sau de depunere in gaj a bunurilor, a actelor juridice prin care se renunţă la drepturile persoanei puse sub tutelă sau curatelă, a convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale persoanei puse sub tutelă sau curatelă şi a oricăror altor acte juridice care duc la micşorarea averii acesteia. (2) Incheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se admite numai cu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. 1.Unele drepturi ale tutorelui şi curatorului sint limitate in exercitarea lor. Tutorele şi curatorul are grijă de persoana celui pus sub tutelă (curatelă), i-l ocroteşte şi ii gestionează bunurile. Dreptul de folosinţă şi de posesie tutorele şi curatorul i-l exercită in deplină măsură de sine stătător, dar dreptul de dispoziţie este limitat. Şi anume tutorele nu este in drept să incheie, iar curatorul să incuviinţeze fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare acte juridice:

(90)de instrăinare a bunurilor: (91)prin vinzare; (92)prin schimb, inchiriere inclusiv arendă, folosinţa gratuită; (93)prin donaţie, cu excepţia cazurilor cind aceasta poartă un caracter

neinsemnat şi este indreptată spre realizarea unor obligaţii morale (art.832 CC); (94)de gajare a bunurilor; (95)de renunţare la drepturile patrimoniale ale persoanei de sub tutelă şi curatelă, cum ar fi: renunţul de a accepta succesiunea, refuzul de a primi donaţia; (96)alte acte care depăşesc dreptul de a administra patrimoniul celui tutelat, ca de exemplu convenţii de partajare a averii, de schimbare a mărimii cotelor-părţi etc.; (97)acte care duc la micşorarea averii celui tutelat, ca de exemplu, ridicarea sumelor depuse la cec sau a titlurilor de valoare care nu urmează a fi folosite pentru intreţinerea persoanei de sub tutelă (curatelă). Autoritatea tutelară trebuie să acorde permisiunea in prealabil şi pentru fiecare act juridic in parte. Este inadmisibilă incuviinţare generală pentru incheierea tuturor actelor juridice enumerate mai sus. Pentru ca autoritatea tutelară să permită incheierea actelor juridice tutorele sau curatorul trebuie să se adreseze cu o cerere in care să fie argumentată necesitatea actului juridic şi că el va fi incheiat in scopul satisfacerii anumitor cerinţe ale minorului sau persoanei lipsite de sau limitate in capacitatea de exerciţiu. Lipsa permisiunii prealabile a autorităţii tutelare la incheierea actelor sus arătate serveşte drept temei pentru nulitatea actului juridic. 2.Instrăinarea bunurilor imobile prezintă unele particularităţi. Contractele de vinzare-cumpărare, de schimb, donaţie, instrăinarea bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă, gaj a bunurilor imobile, se incheie in scris, se autentifică notarial şi se inscriu in registrul bunurilor imobile. Reieşind din aceste prevederi legiuitorul a prevăzut expres că pentru incheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se cere permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. Permisiunea trebuie să fie dată de autoritatea tutelară numai in cazul cind instrăinarea urmează să satisfacă in cel mai favorabil mod interesele celui pus sub tutelă şi sumele de bani obţinute vor fi folosite de tutore sau curator conform indicaţiilor autorităţii tutelare.

Articolul 43. Interdicţia incheierii de acte juridice in numele celui pus sub tutelă sau curatelă. (1) Tutorele nu are dreptul să incheie acte juridice cu titlu gratuit, iar curatorul nu are dreptul să-şi dea acordul la incheierea actelor juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi. (2) Excepţie de la prevederile alin.(1) fac actele juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor moravuri. (3) Tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pină la gradul al patrulea inclusiv nu au dreptul să incheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii către aceasta a averii prin donaţie sau in folosinţă gratuită. 1.Pentru incheierea unor acte juridice drepturile tutorului şi curatorului sint ingrădite, tutorele nu poate incheia iar curatorul – incuviinţa aceste acte nici chiar cu acordul autorităţii tutelare. Acestea sint actele considerate prejudiciabile pentru minor şi persoana lipsită de sau limitată in capacitate de exerciţiu. Sint interzise contractele de donaţie in care cel tutelat are calitatea de donator,

deoarece acesta este un contract cu titlu gratuit şi inevitabil duce la micşorarea patrimoniului celui tutelat. Tot la fel tutorele şi curatorul nu poate renunţa la succesiune din numele celui tutelat. In caz de necesitate refuzul se poate face in temeiul unei hotăriri judecătoreşti conform alin.2, art.1536 CC. Intre alte acte juridice care nu pot fi incheiate de tutore şi incuviinţate de curator mai putem menţiona contractul de gaj, care prin esenţa lui garantează executarea obligaţiei altuia pe seama celui tutelat şi, respectiv, lezează drepturile şi interesele lui. Incheierea de către tutore in numele persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu şi incuviinţarea de către curator a actelor juridice incheiate de persoana limitată in capacitate de exerciţiu duce la nulitatea lor cu toate efectele nulităţii unui act juridic (art.219 CC). 2.Interdicţia de a incheia unele acte juridice de către tutore şi de a le incuviinţa de către curator nu se răsfringe asupra actelor juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor moravuri. Legislaţia in vigoare nu stipulează, spre deosebire de legislaţia altor state, care este suma in limitele căreia unele cadouri pot fi considerate ca fiind neinsemnate. De regulă indeplinirea bunelor moravuri şi a obligaţiilor morale se consideră atunci cind obiect al donaţiei făcute din numele tutelatului de către tutore sau de cel ce se află sub curatelă cu acordul curatorului este un cadou ce nu depăşeşte trei salarii minime. 3.Interdicţia de incheiere a convenţiilor intre tutore şi curator, soţul şi rudele acestora pină la gradul al patrulea inclusiv işi are rădăcinile in insăşi esenţa tutelei şi curatelei – de a-l ocroti pe cel aflat sub tutelă, de a-i respecta drepturile şi de a nu-i leza interesele. Gradul de rudenie al patrulea inclusiv inseamnă că tutorele (curatorul) nu poate incheia convenţii din numele celui tutelat, şi a cărui reprezentant legal el este, cu rudele in linie dreaptă (copii, nepoţi, strănepoţi, părinţi, bunici etc.) şi in linie colaterală (fraţi, surori, nepoţi de la frate sau soră, mătuşele, unchii, verii primari). Nu pot fi incheiate convenţii nici cu soţul (soţia) tutorului (curatorului) şi afinii lui pină la gradul al patrulea inclusiv. La incheierea unor astfel de convenţii apare conflict de interese intre tutore (curator) ca parte contractantă şi persoana de sub tutelă ale cărei interese trebuie susţinute de tutore (curator). Ca excepţie pot fi incheiate convenţii prin care către persoana tutelată se transmit bunuri prin donaţie sau in folosinţă gratuită. Astfel de convenţii poartă un caracter gratuit şi sint indreptate spre folosul celui tutelat şi nu poate să-l prejudicieze.

Articolul 44. Administrarea fiduciarг a proprietгюii celui pus sub tutelг. (1) In cazul necesităţii administrării permanente, a bunurilor imobile şi mobile de valoare ale persoanei puse sub tutelă, autoritatea tutelară incheie un contract de administrare fiduciară a proprietăţii cu administratorul pe care l-a desemnat. In astfel de cazuri, tutorele işi păstrează imputernicirile asupra părţii din averea celui pus sub tutelă care nu este transmisă in administrare fiduciară. (2) In exercitarea sarcinilor de administrare a proprietăţii persoanei puse sub tutelă, administratorul cade sub incidenţa art.42 şi 43. (3) Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă incetează in temeiurile prevăzute de lege pentru incetare contractului de administrare fiduciară a proprietăţii, precum şi in cazul incetării tutelei. 1.Tutorele are in sarcina lui de ocrotire a persoanei tutelate două laturi – cea

personală şi cea patrimonială. In deosebi in cazul minorilor grija personală pentru creşterea şi educarea copilului este atit de vastă că tutorele nu intotdeauna poate să se preocupe bine de latura patrimonială. Dacă cel pus sub tutelă dispune de un patrimoniu valoros şi care necesită o grijă permanentă cum ar fi bunuri imobile, terenuri de pămint, intreprinderi, titluri de valoare etc. autoritatea tutelară alege o persoană cu care se incheie un contract de administrare fiduciară, reglementat de cap.XIV CC cu particularităţile instituţiei tutelei şi curatelei. Contractul susnumit este un contract, practic, nou pentru legislaţia civilă, deoarece anterior putea fi numit un tutore, altul decit cel care ocroteşte persoana tutelată, doar in cazul cind aceasta dispunea de bunuri care nu se aflau la domiciliul persoanei de sub tutelă (art.136 CCF/1969). Administrarea fiduciară este o activitate de incredere şi de sine stătătoare a persoanei desemnate de autoritatea tutelară ca menagerul fiduciar in scopul realizării cit mai efective a drepturilor persoanei tutelate şi in interesele ultimului. Drepturile şi obligaţiile administratorului fiduciar sint asemănătoare cu cele ale tutorelui. Deaceea la numirea lui, de regulă, se cere să fie respectate aceleaşi cerinţe ca şi la numirea tutorelui (curatorului), ba chiar mai mult şi cerinţe adăugătoare ce ţin de profesionalismul persoanei pentru a dobindi rezultate mai eficiente.Bunurile persoanei de sub tutelă, care sint obiect al contractului, sint separate de bunurile administratorului fiduciar in mod obligatoriu.Faptul se dă publicităţii care se menţine pentru toată perioada contractului. Bunurile trasmise in administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru obligaţiile personale ale menagerului fiduciar care nu reies din contract. Administratorul fiduciar gestionează bunurile in nume propriu, dar pe riscul şi contul celui tutelat. Activitatea lui poate fi gratuită sau remunerată. 2.Dacă in administrare fiduciară a fost transmisă numai o parte din averea celui tutelat tutorele va ingriji de persoana celui tutelat şi işi va păstra imputernicirile asupra părţii patrimoniului care nu a fost transmis, adică va avea grijă ca bunurile să fie păstrate, conservate in caz de necesitate, imbunătăţite dacă o permit veniturile, să fie folosite conform destinaţiei etc. 3.Administratorul fiduciar la fel ca şi tutorele pentru incheierea actelor juridice prevăzute la art.42 CC din numele minorului şi a persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu şi incuviinţarea incheierii actelor juridice de către minorii in vitstă de la 14 – la 18 ani şi a persoanelor limitate in capacitate de exerciţiu are nevoie de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. El nu poate incheia, nici chiar cu permisiunea autorităţii tutelare, acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi. In deplină măsură sint aplicate faţă de administratorul fiduciar şi prevederile alin.3 art.43 CC privind interdicţia de a incheia acte juridice cu soţul şi rudele sale şi ale lui pină la gradul al patrulea inclusiv. 4.Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă incetează in cazul incetării tutelei (curatelei) in conformitate cu art.46 şi art.47 CC. Incetarea unilaterală şi prealabilă a contractului de administrare fiduciară nu se admite decit in cazurile prevăzute la art.1059 CC şi in cazul decesului persoanei tutelate sau a administratorului fiduciar ori a recunoaşterii lui ca fiind incapabil, absent fără veste sau limitat in capacitate de exerciţiu.

Articolul 45. Păstrarea mijloacelor băneşti. (1) Sumele de bani care depăşesc necesităţile intreţinerii celui pus sub tutelă şi ale administrării bunurilor lui se depun pe numel acestuia la o

instituţie financiară de unde nu pot fi ridicate decit cu autorizaţia autorităţii tutelare. (2) Tutorele poate depune sumele necesare intreţinerii pe numele minorului. Acestea se trec intr-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore fără incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. 1.Persoanele care se află sub tutelă (curatelă) pot avea diferite venituri aşa ca – o sumă de bani primită ca moştenire, pensie alimentară de la părinţii care locuiesc separat de copiii minori, ciştiguri proprii etc. Sumele care depăşesc necesităţile curente pentru intreţinerea celui de sub tutelă se depun pe numele lui la o instituţie financiară. Legislaţia in vigoare nu prevede care este mărimea sumei necesară pentru a acoperi cheltuielile curente ale tutelatului, deaceia alin.1 al acestui articol poate fi aplicat in cazurile cind veniturile depăşesc considerabil cheltuielile pentru intreţinerea, lecuirea, odihna persoanei tutelate şi administrarea patrimoniului lui. Pentru a dispune de sumele depuse pe cont pe numele tutelatului la instituţia financiară tutorele (curatorul) are nevoie de acordul autorităţii tutelare. Autoritatea tutelară incuviinţează eliberarea banilor din instituţia financiară doar in cazurile cind s-a controlat că ei vor fi folosiţi in interesul şi pentru binele celui pus sub tutelă (curatelă). Minorul care a implinit virsta de 14 ani poate singur dispune de sumele aflate la contul lui dar cu incuviinţarea, exprimată printr-o cerere scrisă, a curatoruli. Minorul care a atins virsta de 14 ani şi singur a depus banii la instituţia financiară pe numele său poate dispune de bani de sine stătător (art.21, alin.2, lit. c) CC). Dar şi aici el poate fi limitat dacă se va stabili că cheltuie banii fără rost ori in dauna sănătăţii şi intereselor sale. 2.Tutelă este o relaţie de familie şi minorul locuieşte, de regulă, in familia tutorelui. Tutorele poate să-l intreţină din sursele proprii, iar sumele primite pentru intreţinerea minorului sub formă de pensie de urmaşi, de pensie alimentară, indemnizaţii etc. pot fi depuse la cont pe numele minorului. Pe măsura nevoilor apărute in familie tutorele poate ridica aceste sume, fără incuviinţarea autorităţii tutelare. Prezentul alineat stipulează că sumele curente necasare intreţinerii se trec intr-un cont separat, insă regulile instituţiilor bancare nu prevăd modalitatea de separare a sumelor depuse pe numele minorului ce depăşesc necesităţile intreţinerii şi sumele necesare intreţinerii. Deci problema poate fi rezolvată numai printr-un control strict a activităţii tutorilor din partea autorităţii tutelare şi conlucrarea lor cu instituţiile financiare.

Articolul 46. Indepărtarea şi eliberarea tutorilor şi curatorilor de la indeplinirea obligaţiilor lor. (1) Minorul, precum şi persoanele prevăzute la art. 37 pot contesta sau denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele tutorelui sau ale curatorului care prejudiciază minorul. (2) Tutorele sau curatorul va fi indepărtat dacă săvirşeşte un abuz, o neglijenţă garavă sau fapte care-l fac nevrednic de a fi tutore sau curator, precum şi dacă nu-şi indeplineşte corespunzător sarcina. (3) Autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de la indeplinirea obligaţiilor in cazurile in care minorul a fost intors părinţilor sau a fost infiat. (4) In cazul plasării persoanei puse sub tutelă sau curatelă intr-o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de invăţămint, de tratament sau in o altă instituţie similară, autoritatea tutelară eliberează

tutorele sau curatorul de indeplinirea obligaţiilor lor dacă aceasta nu contravine intereselor persoanei puse sub tutelă sau curatelă. (5) Autoritatea tutelară eliberează, la cerere, tutorele sau curatorul de indeplinirea sarcinii dacă există motive intemeiate. 1.Alineatul 1 al articolului comentat subliniază dreptul copilului la protecţie contra abuzurilor din partea părinţilor şi a persoanelor care ii inlocuiesc consfinţit in Convenţia cu privire la drepturile copilului din 1989 (art.19) şi Codul Familiei (art.53 alin.4). Sensul acestui drept este că minorul care se află sub tutelă (curatelă) poate in orice moment să se adreseze autorităţii tutelare de la domiciliu pentru a contesta sau denunţa actele şi faptele tutorelui (curatorului) dacă prin ele sint incălcate drepturile şi interesele copilului sau tutorii (curatorii) abuzează de drepturile lor. Minorul care a implinit virsta de 14 ani se poate adresa şi in instanţa de judecată. Constituţia stipulează că toate preocupările privind intreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani şi a celor lipsiţi de ocrotirea părinţilor revin statului şi societăţii (art.49 alin.3). Deaceea, legiuitorul impune obligaţia de a contesta sau denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele tutorului (curatorului) care prejudiciază minorul persoanelor apropiate copilului, locatarilor casei in care el locuieşte, persoanelor cu funcţii de răspundere căror faptele sau actele le-au devenit cunoscute in urma activităţii lor profesionale, cit şi altor cetăţeni care cunosc aceste fapte sau acte. 2.Inlăturarea de la funcţia de tutore sau curator este o sancţiune pentru neindeplinirea corespunzătoare a sarcinilor puse pe seama lui. Poate fi inlăturată persoana care foloseşte tutela (curatela) in scop interesat, de ciştig, abuzează de drepturi, se eschivează de la indeplinirea obligaţiilor cu rea voinţă sau lasă fără ingrijire persoanele tutelate. Aceasta poate fi indeosebi periculos pentru copiii de virstă fragedă sau persoanele incapabile. Examinind problema inlăturării tutorelui (curatorului) autoritatea tutelară ia măsuri pentru recuperarea pagubei pricinuite celui de sub tutelă (curatelă) conform art.1398 CC. In caz că cel tutelat a fost lăsat fără supraveghere şi ajutor necesar, fiind pus intr-o situaţie periculoasă pentru viaţă tutorele (curatorul) poate fi atras la răspundere penală conform art.163 CP. Indepărtarea tutorelui (curatorului) de la indeplinirea funcţiilor atrage după sine urmări negative. Astfel, persoana pentru viitor nu poate fi adoptator, tutore (curator) sau părinte educator (art. art.121, 143, 150 CF). 3.Tutela şi curatela asupra minorilor poate avea un caracter temporar. Dacă părinţii au fost restabiliţi in drepturile părinteşti, s-au reintors din străinătate, au fost eliberaţi din locurile de detenţie etc., copiii de sub tutelă (curatelă) pot fi inapoiaţi părinţilor, dacă acest fapt nu contravine intereselor minorilor. Autoritatea tutelară emite o hotărire despre incetarea tutelei (curatelei) asupra minorului, indicind motivele. In cazul cind tutela (curatela) a fost stabilită pe un anumit termen tutela (curatela) poate inceta la expirarea acestui termen şi fără o hotărire specială. Copilul aflat sub tutelă (curatelă) poate fi adoptat. Adoptator poate fi insuşi tutorele (curatorul), care pe baza raporturilor stabilite dintre el şi minor a hotărit să intărească această legătură sufletească prin dobindirea statutului de părinte, sau o altă persoană care satisface cerinţele prevăzute de art.121 CF. Dacă adopţia minorului se face de către o altă persoană pentru incuviinţarea ei se cere şi acordul tutorelui (curatorului). Autoritatea tutelară hotărăşte incetarea tutelei (curatelei) odată cu hotărirea despre transmiterea copilului in ingrijirea viitorilor adoptatori in baza art.122 CF. 4.Din diferite motive, cum ar fi invaliditatea, boala gravă, necesitatea supravegherii permanente etc., cel tutelat poate fi plasat intr-o instituţie de

asistenţă socială publică, de educaţie, de invăţămint, de tratament etc. Atunci cind plasamentul poartă un catacter permanent şi cel de sub tutelă este la intreţinerea deplină a statului autoritatea tutelară eliberează tutorele (curatorul) de la indeplinirea obligaţiilor lor. Dacă plasarea este temporară tutorele curatorul poate să-şi menţină funcţiile. In fiecare caz concret să examinează in ansamblu toate condiţiile care au dus la plasarea tutelatului in instituţia respectivă, durata aflării in această instituţie, necesitatea administrării bunurilor celui aflat sub tutelă, relaţiile lui cu tutorul (curatorul) şi in dependenţă de aceşti factori autoritatea tutelară decide asupra incetării tutelei (curatelei). 5.Tutela (curatela) este o sarcină binevolă şi eficacitatea ei este intr-o legătură directă cu voinţa persoanei imputernicită a o indeplini. Totodată ea este şi o sarcină obligatorie, care nu permite refuzul neintemeiat de la obligaţiile puse pe seama tutorelui (curatorului). Dar, totuşi, in viaţă, pot apărea diferite motive (boală gravă, necesitate ingrijirii permanente a unui membru al familiei, relaţiile dificile intre minor şi soţul tutorelui sau curatorului, imposibilitatea inţelegerii cu cel tutelat, neputinţa de a-l supraveghea, pierderea locului de muncă, schimbarea situaţiei materiale etc.) care nu-i permit tutorelui sau curatorului să-şi indeplinească funcţiile in modul corespunzător. In aceste cazuri el poate depune la autoritatea tutelară o cerere, cu indicarea motivelor, care serveşte drept temei pentru emiterea hotăririi de eliberare a tutorelui sau curatorului de la indeplinirea sarcinii.

Articolul 47. Incetarea tutelei şi curatelei. (1) O dată cu atigerea de către minorul pus sub tutelă a virstei de 14 ani, tutela asupra lui incetează, iar persoana care a exercitat funcţia de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărire suplimentară in acest sens. (2) Curatela incetează o dată cu dobindirea sau restabilirea capacităţii depline de exerciţiu. 1.Tutela şi curatela poate inceta indiferent de voinţa persoanelor care indeplinesc aceste funcţii. Implinirea virstei de 14 ani de către orice minor duce la dobindirea parţială a capacităţii de exerciţiu in urma cărui fapt minorul poate singur incheia unele acte juridice conform art.21 CC. Anume la atingerea de către minor a virstei de 14 ani tutela incetează. Tutorele devine curatorul minorului fără ca autoritatea tutelară să ee o hotărire in acest sens. 2.Temei pentru incetarea curatelei serveşte atingerea virstei de 18 ani in urma cărei minorul dobindeşte capacitatea deplini de exerciţiu şi poate de sine stătător să dobindească drepturi, să-şi asume obligaţii, şi să-şi apere drepturile şi interesele in caz de incălcare a lor. Un alt temei pentru incetarea curatelei este incheierea unei căsătorii. Condiţiile şi ordinea incheierii căsătoriei de către un minor sint reglementate de art.14 CF. In urma incheierii căsătoriei minorul dobindeşte capacitatea de exerciţiu deplină care se menţine şi in caz de divorţ (art.20 alin.2 CC). Emanciparea minorului care a atins virsta de 16 ani este o noţiune nouă pentru legislaţia civilă din ţară şi este reglementată de art.20 alin.3 CC. In urma emancipării minorul dobindeşte capacitatea deplină de exerciţiu şi, respectiv, decade necesitatea curatelei. In toate cazurile enumerate mai sus curatela incetează in mod automat fără adoptarea unei hotăriri speciale a autorităţii tutelare.

In cazul cind printr-o hotărire a instanţei judecătoreşti persoana, care se află sub curatelă ca fiind limitată in capacitatea de exerciţiu, este restabilită in capacitatea deplină de exerciţiu curatela incetează. Autoritatea tutelară emite o hotărire privind incetarea curatelei in baza hotăririi instanţei judecătoreşti rămase definitivă. Tutela (curatela) incetează in cazul decesului tutorului (curatorului) sau a persoanei de sub tutelă (curatelă).

Articolul 48. Patronajul asupra persoanelor fizice capabile. (1) La cererea unei persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este in stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi indeplinească obligaţiile de sine stătător, asupra ei poate fi instituită curatelă in formă de patronaj. (2) Curatorul (asistentul) persoanei fizice capabile poate fi desemnat de organul de tutelă şi curatelă doar cu consimţămintul acesteia. (3) Dispunerea de patrimoniul persoanei puse sub patronaj se efectuează de către curator (asistent) doar in baza unui contract de mandat sau de administrare fiduciară incheiat cu ea. Incheierea de acte juridice privind intreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj poate fi efectuată de curator (asistent) cu acordul ei verbal. (4) Patronajul asupra persoanei capabile, instituit in conformitate cu alin.(1), incetează la cererea acesteia. (5) Curatorul (asistentul) persoanei puse sub patronaj se eliberează de la indeplinirea obligaţiilor sale in cazurile prevăzute la art.46 alin.(4) şi (5). 1.Patronajul ca formă de ocrotire a persoanelor capabile, dar cu o sănătate precară nu a fost desemnat anterior in legislaţie. Ca formă de ocrotire a persoanelor capabile ea era specificată in art.129 CCF/1969 şi se numea curatelă. In prezentul articol patronajul este, pe bună dreptate, separat de curatelă deoarece scopul curatelei este de a intregi capacitatea de exerciţiu a persoanei care nu o posedă in deplină măsură, iar scopul patronajului – de a ajuta persoana capabilă să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi să-şi indeplinească obligaţiile, fiindcă nu o poate face din cauza stării sănătăţii. 2.In alineatul comentat curatorul este denumit asistent ceea ce redă mai exact esenţa acestui statut al persoanei care infăptuieşte patronajul. Asistentul persoanei fizice capabile se numeşte de autoritatea tutelară la cererea persoanei ce are nevoie de ajutor. Legea nu prevede expres care sint cerinţele faţă de persoana ce pretinde a fi asistent, dar, reieşind din faptul că cel care are nevoie de ajutor se află in neputinţă, am putea spune, că se cere indeplinirea condiţiilor prevăzute la art.38 CC. Asistentul poate fi o persoană indicată de cel care are nevoie de ajutor sau la alegerea autorităţii tutelare. In ultimul caz numirea asistentului se face numai cu consimţămintul persoanei care are nevoie de ajutor, deoarece ea este capabilă şi poate să-şi exprime conştient voinţa. 3.Latura patrimonială a patronajului este mai complicată, deoarece ea prevede că asistentul poate dispune de patrimoniul persoanei puse sub patronaj doar in baza unui contract de mandat reglementat de art. art.1030-1052 CC, sau a unui contract de administrare fiduciată reglementat de art. art.1053-1060 CC. Tot in acest alineat este stipulat că actele juridice privind intreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj pot fi incheiate de către

curator (asistent) cu acordul verbal al persoanei patronate. Deci, dacă persoana de sub patronaj nu dispune de un patrimoniu valoros, imobile, nu apare necesitatea incheierii contractului de mandat sau de administrare fiduciară. Cu atit mai mult că in caz de necesitate a incheierii unui contract care cere autentificare notarială asistentul poate acţiona in baza unei procuri. Patronajul poate fi infăptuit gratuit sau remunerat. In cazurile incheierii unui contract de mandat sau administrare fiduciară se vor aplica prevederele art. art.1033, 1057 CC, adică activitatea la fel poate fi gratuită sau remunerată. In scopul asigurării securităţii persoanei care se află in neputinţă activitatea asistentului este supravegheată de autoritatea tutelară. 4.Patronajul poate inceta in baza cererii persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este in stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi indeplinească obligaţiile de sine stătător.motivele care stau la baza cererii de incetare a patronajului nu importă. 5.Patronajul poate inceta şi in baza hotăririi organului de tutelă şi curatelă in cazurile cind persoana de sub patronaj este plasată intr-o instituţie de asistenţă socială publică, de tratament, pentru invalizi etc. Are dreptul de a cere incetarea patronajului şi asistentul dacă indeplinirea sarcinii nu poate fi efectuată de către el din motive intemeiate (boală gravă, deplasare indelungată, necesitatea ingrijirii unui copil minor-invalid etc.). Prezentul alineat indicind cazurile de incetare a patronajului, face trimitere la alin.(4) şi (5) art.46 CC, din care fapt reiese că patronajul este reglementat de prezentul cod ca o formă a curatelei. In mod obişnuit patronajul incetează la moartea uneia dintre părţi, fie a asistentului, fie a persoanei de sub patronaj.

Articolul 49. Declararea persoanei dispărută fără veste (1) Persoana fizica poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea persoanei interesate. (2) In cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va incepe să curgă din prima zi a lunii următoare celei in care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar in cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la intai ianuarie al următorului an. 1. Scopul principal al declarării persoanei fizice dispărută fără veste constă in apărarea drepturilor şi lucrurilor acesteia, deoarece lipsa indelungată şi necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru acestea. Totodată survin consecinţe negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele persoane care se află la intreţinerea ei. Pentru declararea persoanei fizice dispărută fără veste trebuie să fie intrunite următoarele fapte juridice: (98)lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării; (99)expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării ei; (100)epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre locul aflării persoanei. Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea persoanelor interesate de către instanţa de judecată, conform prevederilor Capitolului XXVII din CPC.

Declararea de către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără veste creează o serie de consecinţe juridice: a) asupra bunurilor acestei persoane se instituie pe baza hotărarii instanţei de judecată un administrator cu care autoritatea tutelară incheie contract de administrare fiduciară; b) persoanele intreţinute de către persoana declarată dispărută fără veste obţin dreptul de a primi pensie din cauza pierderii intreţinătorului; c) din bunurile proprietatea acestei persoane se acordă mijloace de intreţinere celor pe care dispărutul era obligat conform legii să-i intreţină; d) contractul de mandat la care este parte persoana fizică declarată dispărută fără veste incetează; d) incetează acţiunea termenului procurii. 2. Expirarea termenului de cel puţin 1 an din ziua primirii ultimilor ştiri este o condiţie, in lipsa căreia persoana fizică nu poate fi declarată absentă fără veste. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de un an de zile incepe să curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va incepe să curgă din prima zi a lunii următoare celei in care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar in cazul imposibilităţii de a determina această luna, de la intai ianuarie al următorului an. Articolul 50. Protecţia bunurilor celui dispărut fără veste (1) Dacă este necesară administrarea permanentă a patrimoniului persoanei declarate dispărută fără veste, instanţa de judecată numeşte un administrator, cu care autoritatea tutelară incheie un contract de administrare fiduciară. La cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate numi un administrator şi inainte de expirarea unui an din ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute. (2) Declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor acesteia. 1. In scopul protejării averii persoanei declarate absente fără veste, precum şi a persoanelor aflate cu el in raporturi juridice, dar care nu şi le pot realiza din cauza absenţei persoanei, se instituie un administrator. Administratorul se numeşte de către instanţa de judecată, iar autoritatea tutelată incheie cu acesta un contract de administrare fiduciară. Contractul de administrare fiduciară este reglementat de prevederile art. art. 1053 – 1060. Administratorul fiduciar este in drept, in temeiul acestui contract, să efectueze orice acţiuni in interesul celui declarat absent fără veste, inclusiv şi să incheie acte juridice, să achite datoriile persoanei declarate absente fără veste, să inainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără veste. Administratorul este imputernicit să achite datoriile persoanei declarate absente fără veste, să inainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără veste. Creditorii celui absent fără veste sunt in drept să inainteze pretenţii către administrator. Ca excepţie, asupra averii persoanei declarate absente fără veste, administratorul se numeşte de către instanţa de judecată, la cererea persoanei interesate, chiar dacă nu a expirat termenul de un an din ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute. Dacă persoana absentă fără veste este declarată prin hotărarea instanţei de judecată absentă fără veste, administratorul se inlocuieşte cu un alt administrator instituit in baza hotărarii instanţei de judecată prin care a avut loc declararea persoanei absente fără veste. 2. Declararea persoanei absente fără veste nu duce la modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor ei. Drepturile şi obligaţiile persoanei declarate absente fără veste sunt exercitate şi executate de către administrator.

Articolul 51. Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără veste (1) Dacă persoana declarată dispărută fără veste apare sau dacă sint ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată, la cererea persoanei interesate, anulează hotărarea de declarare a dispariţiei şi desfiinţează, după caz, administrarea fiduciara a patrimoniului acesteia. (2) Cel declarat dispărut poate cere administratorului fiduciar repararea prejudiciului cauzat prin administrarea necorespunzătoare a patrimoniului său. 1. Declararea persoanei absente fără veste prezumă aflarea acestuia in viaţă. Dacă persoana apare sau sunt ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată printro nouă hotărare anulează hotărarea pronunţată prin care persoana a fost declarată absentă fără veste. Anularea hotărarii instanţei de judecată are loc la cererea persoanei declarate absent fără veste sau altor persoane interesate in ordinea stabilită de art. 301 din CPC. Hotărarea de anularea constituie temei pentru desfiinţarea administrării fiduciare asupra bunurilor acesteia. Administratorul este obligat să prezinte proprietarului o dare de seamă despre cheltuielile care le-a suportat in legătură cu administrarea patrimoniului. 2. Deoarece administratorul fiduciar fiind obligat să administreze in nume propriu patrimoniul persoanei declarate dispărute, dar pe riscul şi pe contul acesteia, el este obligat să manifeste faţă de interesele persoanei declarate absente fără veste diligenţă de care dă dovadă in propriile afaceri. De aceea, dacă administratorul fiduciar nu administrează corespunzător patrimoniul persoanei declarate absente, ultima este in drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat (a se vedea art. 14 şi comentariul respectiv). Articolul 52. Declararea persoanei decedata (1) Persoana poate fi declarată decedată prin hotărare a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut in imprejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune ca a decedat in urma unui anumit accident. (2) Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste in legătură cu acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la incetarea acţiunilor militare. (3) Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărarea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută in imprejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat in urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate. (4) Declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat. 1. Persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt intrunite condiţiile cerute de lege. Conform regulii generale, dacă, timp de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri despre locul aflării şi au fost epuizate toate mijloacele posibile pentru stabilirea locului aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanţa de judecată la cererea persoanelor interesate. Pentru declararea persoanei decedată legea nu stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata termenului

in care ea a lipsit. Este suficient ca din momentul primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul aflării persoanei să expire 3 ani. Declararea persoanei decedate poate avea loc şi după expirarea a 6 luni, dacă a dispărut in imprejurări ce prezentau o primejdie de moarte (calamităţi naturale – inundaţii, cutremure etc.) sau care dau temei a presupune ca a decedat in urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe aeriene, auto, maritime etc.). 2. Dacă dispariţia fără veste este legată de acţiuni militare, atunci persoana poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la incetarea acţiunilor militare. In baza acestui temei poate fi declarat mort de către instanţa de judecată nu numai un militar, dar şi orice altă persoană fizică, care a dispărut in urma acţiunilor militare. 3. Ziua morţii persoanei declarate decedată, in temeiurile prezentului articol, se consideră ziua la care hotărarea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dar dacă persoana este declarată decedată in urma dispariţiei in imprejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat in urma unui accident, instanţa de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua in care a avut loc accidentul sau calamitatea naturală. Declararea persoanei decedate la cererea persoanelor interesate are loc in conformitate cu prevederile Capitolului XXVII din CPC. La declararea persoanei decedate in baza temeiurilor stabilite la art. 52 alin. 1 şi alin.2 , instanţa de judecată reiese din prezumţia morţii acesteia. Cu toate acestea hotărarea definitivă a instanţei de judecată serveşte temei pentru introducerea in actele de stare civilă a datelor privind decesul persoanei. Dar declararea persoanei decedate nu exclude posibilitatea aflării ei in viaţă. Din aceste considerente hotărarea instanţei de judecată despre declararea decesului are forţă juridică numai la domiciliul ei, adică la locul unde a fost declarată decedată. Numai in acest loc se face inscrieri in actele de stare civilă despre decesul ei, căsătoria se consideră desfăcută, iar bunurile care-i aparţineau trec la moştenitori. Dacă persoana declarată decedată se află undeva in viaţă, hotărarea dată nu influenţează asupra capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu la locul aflării ei de facto. Toate convenţiile incheiate de persoana declarată decedată sun considerate valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea posedă capacitate de exerciţiu. Declararea morţii nu influenţează asupra drepturilor ei subiective, dobandite acolo unde nu se ştie despre declararea decesului ei. 4. Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică, ceea ce inseamnă că drepturile lui personale incetează ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori. Articolul 53. Efectele apariţiei persoanei declarate decedată (1) In cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei declarate decedată, instanţa de judecata anulează hotărirea privind declararea decesului ei. (2) Independent de momentul apariţiei sale, persoana declarată decedată poate cere de la oricare altă persoană să-i restituie bunurile care s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la aceasta după declararea decesului sau. (3) Dobinditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile dacă nu se dovedeşte că la data dobandirii lor ştia că cel declarat decedat este in viaţă. Dacă bunurile nu s-au păstrat, dobinditorul de rea-credinţă este obligat să restituie valoarea lor. (4) Dacă bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat şi au fost vandute, după anularea hotărarii de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din

vanzarea bunurilor. 1. Temei pentru anularea hotărarii instanţei de judecată despre declararea persoanei decedate constituie apariţia ei la domiciliu sau depistarea locului aflării ei. Adresarea la instanţa de judecată cu cererea despre anularea hotărarii instanţei de judecată poate parveni atit de la persoana declarată decedată cit şi de la alte persoane interesate. Anularea hotărarii despre declararea persoanei decedate serveşte temei pentru anularea inregistrării decesului in registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei declarate decedate poate fi restabilită de către organele stării civile la cererea ambilor soţi, dacă nici unul din ei nu a incheiat o nouă căsătorie. 2. Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul dacă s-a păstrat in natură şi de caracterul trecerii lor la alte persoane. Indiferent de momentul apariţiei sale, dar in limitele termenului de prescripţie, care incepe să curgă din momentul in care după apariţia sa persoana a aflat sau trebuia să afle despre trecerea bunurilor sale la alte persoane, este in drept să se adreseze pentru restituirea lor. Astfel, persoana declarată decedată poate cere de la oricare persoană restituirea bunurilor care s-au păstrat in natură şi au trecut cu titlu gratuit la dobinditor după declararea decesului său (in ordine de succesiune sau au fost donate de către moştenitori persoanelor terţe). Interpretand per a contraria prevederea respectivă, ajungem la concluzia că, dacă bunurile, cu toate că au trecut cu titlu gratuit, dar nu s-au păstrat in natură, valoarea acestora nu se restituie de către dobanditorii cu titlu gratuit. Dobinditorul cu titlu gratuit, in cazul in care a distrus, a consumat sau a realizat bunurile dobandite, este obligat să compenseze valoarea lor in bani, conform prevederilor art. 1398, dacă se dovedeşte că la momentul dobandirii ştia despre aflarea in viaţă a persoanei declarate decedate. 3. Dacă bunurile au trecut in baza unor acte juridice cu titlu oneros, persoana declarată decedată nu este in drept să ceară restituirea lor de la dobinditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de la dobinditorul cu titlu oneros bunurile vor putea fi cerute, dacă se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă la data dobandirii lor. Adică se face dovada că dobinditorul ştia că cel declarat decedat este in viaţă. In acest caz dobinditorul de rea-credinţă este obligat să restituie bunurile dobandite, iar dacă bunurile nu s-au păstrat, fiind distruse, realizate, intrebuinţate, el este obligat să restituie valoarea lor. Deseori odată cu cererea de restituire a bunurilor pot apărea litigii referitor la veniturile dobandite şi cheltuielile suportate pe durata folosirii lor de către dobinditorul de la care sunt restituite bunurile. Soluţionarea lor va avea loc in conformitate cu prevederile art. 312 (vezi comentariul la articolul respectiv). 4. Cu totul diferit este soluţionată problema in cazul in care bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost vandute), atunci, după anularea hotărarii de declarare a decesului, persoanei i se restituie suma realizată din vanzarea bunurilor. Articolul 54. Inregistrarea de stat a actelor de stare civilă (1) Inregistrării de stat sint supuse următoarele acte de stare civilă: a) naşterea; b) adopţia; c) stabilirea paternităţii; d) incheierea căsătoriei; e) desfacerea căsătoriei; f) schimbarea numelui; g) decesul. (2) Inregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele de inregistrare a actelor de stare civilă prin inscrierea datelor in registrele actelor de stare civilă şi eliberarea de certificate in baza acestor inscrieri.

(3) Organele care efectuează inregistrarea actelor de stare civila, procedura de inregistrare a acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea inscrierilor actelor de stare civila, forma registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civila, se stabilesc prin lege. 1. Conform art. 3 al Legii nr. 100/2001 privind actele de stare civilă, acestea sunt inscrisuri autentice de stat, prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau incetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi caracterizează statutul de drept al acestora. Alin. 1 al articolului comentat enumără care acte de stare civilă se supun inregistrării de stat, lista cărora este exhaustivă şi nu poate fi lărgită. Astfel, sunt supuse inregistrării de stat asemenea acte de stare civilă precum: naşterea, adopţia, stabilirea paternităţii, incheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei, schimbarea numelui , decesul. Inregistrarea de stat a actelor de stare civilă are importanţă pentru protecţia drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice, deoarece de aceste evenimente legea leagă apariţia, modificarea sau incetarea unor drepturi şi obligaţii de o importanţă majoră pentru persoanele fizice. Astfel, odată cu naşterea copilului la părinţi apar drepturi şi obligaţii părinteşti, obligaţii de intreţinere; in legătură cu moartea persoanei apar drepturile de succesiune a patrimoniului defunctului, dreptul copilului minor al defunctului la pensie etc. Scopul inregistrării de stat constă in stabilirea unei dovezi incontestabile a faptului că evenimentele respective au avut loc şi momentul cand ele au avut loc. In unele cazuri legea leagă de inregistrarea actului de stare civilă naşterea (stingerea) de drepturi, adică stabileşte că drepturile şi obligaţiile corespunzătoare apar sau incetează doar din momentul inregistrării actelor de stare civilă. Asemenea importanţă este atribuită inregistrării căsătoriei şi desfacerea căsătoriei (desfacerea la organele de stare civilă). Inregistrarea actelor de stare civilă se efectuează şi in interesul statului, pentru a determina, de exemplu, gradul de natalitate, mortalitate, etc. Aceste date sunt necesare pentru elaborarea unor prognoze ştiinţific argumentate de dezvoltare economică şi socială a societăţii. 2. Inregistrarea de stat a actelor de stare civilă se efectuează de către organele de inregistrare a actelor de stare civilă. Sunt recunoscute valabile actele de stare civilă oficializate conform ritualurilor religioase, pană la instituirea sau reconstituirea organelor de stare civilă. Aceste acte de stare civilă se echivalează cu actele de stare civilă intocmite la organele de inregistrarea a actelor de stare civilă şi nu necesită inregistrare de stat ulterioară. Inregistrarea actelor de stare civilă se efectuează prin inscrierea datelor de către funcţionarul organului de stare civilă in registrele actelor de stare civilă, eliberandu-se in baza acestor inscrieri certificatele corespunzătoare de stare civilă. 3. Articolului comentat are un conţinut general şi se limitează doar la aspectele cele mai generale in materia actelor de stare civilă. Aceasta se explică prin faptul că: organele care efectuează inregistrarea actelor de stare civila, procedura de inregistrare a acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea inscrierilor actelor de stare civila, forma registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civila, se stabilesc prin Legea nr. 100/2001 privind actele de stare civilă. Capitolul II PERSOANA JURIDICA Sectiunea 1 DISPOZITII GENERALE

Articolul 55. Noţiunea de persoana juridica

(101)Persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu distinct si răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate sa dobandească si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si personale nepatrimoniale, sa-si asume obligaţii, poate fi reclamant si parat in instanţa de judecata. (102)Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza calităţii de membru, poate fi dependenta sau independenta de un anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ. (103)In funcţie de participare la constituirea patrimoniului persoanei juridice, fondatorii (membrii) au sau nu au drepturi de creanţă fata de ea. Persoane juridice in a căror privinţă fondatorii (membrii) au drepturi de creanţa sant societăţile comerciale si cooperativele. Persoane juridice in a căror privinţa fondatorii (membrii) nu au drepturi de creanţa sant organizaţiile necomerciale. 1. Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune in scopul de a permite colectivelor de indivizi să se manifeste in raporturile juridice similar unei persoane fizice. Pentru aceasta dispoziţia alin.(1) defineşte persoana juridică evidenţiind principalele elemente ale acesteia – organizaţia (structura organizatorică) proprie, patrimoniul distinct, răspunderea, capacitatea civilă şi procedurală. - Organizaţia presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică prin care colectivul de participanţi (fondatorii, asociaţii, membrii, acţionarii etc) al acesteia formează şi manifestă in exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizaţia este structurarea colectivului de oameni astfel incat aceştia să se manifeste ca unul singur. Persoana juridică ca o organizaţie de sine – stătătoare presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii şi altele facultative: (104)organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal) la fondare este totalitatea fondatorilor. In timpul activităţii persoanei juridice organul suprem include in sine totalitatea asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. In cadrul acestui organ se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia in actele adoptate. Actele acestui organ se fac in forma actelor de constituire (contract, statut), hotărarile de modificare şi completare a acestora, precum şi alte acte adoptate prin majoritatea voturilor stabilite de lege sau de insuşi actele constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor, adunarea generală a membrilor, acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce ţin de existenţa acestui subiect. Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi completează, determină scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare a patrimoniului, constituie toate celelalte organe ale persoanei juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice. Actele acestui organ, adoptate in limitele stabilite de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de răspundere. In cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor. (105)Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă in exterior voinţa persoanei juridice. Acesta poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director, manager, preşedinte, administrator etc.) Organul executiv deţine atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele constitutive organului principal, organul executiv poate face orice acţiuni legale in numele

persoanei juridice. Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai complicată. Astfel pot fi create organe reprezentative care se interpun intre organul principal şi cel executiv şi organe de control. In calitate de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu la societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care au mai mult de 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie la intreprinderile de stat, consiliile instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii, a burselor etc. Aceste organe au atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv in perioada dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra unor chestiuni urgente care i le-a delegat organul principal. In unele cazuri organul principal poate delega şi atribuţia de desemnare şi revocare a organului executiv. In calitate de organ de control sunt considerate comisia de revizie, de cenzori, sau un auditor independent angajat special in acest scop. Organul de control controlează activitatea organului executiv şi raportează rezultatele acestuia organului suprem. Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care deşi sunt amplasate in alte localităţi ele sunt părţi componente ale acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi economic. Patrimoniu distinct. Reieşind din prevederile art.284 alin.(1) din CC, patrimoniul persoanei juridice reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală in patrimoniu se conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se inţelege numai latura activă, adică ansamblul de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice. Inzestrarea iniţială a persoanei juridice cu patrimoniu este prerogativa fondatorilor. Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul social, cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială, fie se obligă să transmită in viitor anumite valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea patrimoniului. Caracterul distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi arată că aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului, participă intr-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii inzestrează persoana juridică cu patrimoniu pentru a realiza anumite scopuri comune. Ca universalitate juridică patrimoniul persoanei juridice este unic. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii acesteia. Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care intră in activ, insă valoarea şi lichiditatea acestora arată dinamica patrimoniului. Răspunderea. Fundamentul răspunderii persoanei juridice il constituie patrimoniul acesteia. Toate bunurile incluse in activul patrimoniului pot fi urmărite pentru obligaţiile asumate. In unele cazuri pentru obligaţiile persoanei juridice pot fi urmăriţi şi alte persoane (art.68). Ca exemplu ar servi răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii in nume colectiv (art.121, 128), a comanditaţilor pentru obligaţiile societăţii in comandită (art.136) a fondatorilor pentru obligaţiile instituţiei (art.183). Răspunderea persoanei juridice este una materială independent de caracterul şi natura obligaţiei – civile, administrative, fiscale sau penale. Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se manifesta in circuitul civil similar unui individ, persoanei juridice i s-a conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de avea drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de folosinţă), precum şi de a dobandi drepturi şi aşi asuma obligaţii prin fapte proprii (capacitate de exerciţiu). In legătură cu aceasta au fost stabilite criteriile prin care o persoană juridică se individualizează, făcandu-se posibil să fie văzută distinct de alte subiecte. Aceste criterii au ca scopul de identifica subiectul respectiv dintre totalitatea de persoane ( art.66 denumirea persoanei juridice) şi de ai determina stabilimentul in spaţiu (art. 67 sediul).

Datorită capacităţii atribuite prin lege persoana juridică participă in circuitul civil dobandind drepturi şi asumandu-şi obligaţii, manifestandu-şi astfel voinţa in raport cu alte subiecte. Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea civilă a persoanei juridice legiuitorul a considerat necesar să evidenţieze, chiar in definiţie şi capacitatea civilă materială (aptitudinea de a dobandi drepturi şi aşi asuma obligaţii) şi capacitatea civilă procedurală (aptitudinea de a fi reclamant şi parat in instanţă). Capacitatea materială a persoanei juridice este determinată de prevederile art. 60 şi 61 din CC cat şi de dispoziţiile actelor legislative speciale care reglementează diverse forme de persoane juridice. Capacitatea procesuală a persoanei juridice este prevăzută de Codul de procedură civilă, legea cu privire la contenciosul administrativ etc. 2. Alin.(2) stabileşte anumite criterii de clasificare a persoanelor juridice. Ca criterii principale sunt evidenţiate unirea factorului material sau personal, numărul de participanţi, precum şi scopul persoanei juridice. In sensul acestei norme persoana juridică este organizată: (106)in mod corportativ sau dependentă de calitatea de membru. La constituirea persoanei juridice in mod corporativ prioritate i se acordă criteriului material de participare la formarea patrimoniului persoanei juridice şi existenţei anumitor drepturi patrimoniale ale fondatorilor asupra persoanei juridice astfel constituire. Posibilitatea fiecărui fondator de a influenţa activitatea persoanei juridice organizate in mod corporativ depinde de mărimea participaţiunii la capitalul social. Ca exemple de persoane juridice constituite in mod corporativ sunt societatea comercială pe acţiuni şi societatea cu răspunderea limitată. La constituirea persoanei juridice dependentă de calitatea de membru nu are importanţă valoarea participării patrimoniale a fondatorului, membrului sau asociatului, fiecăruia din aceştia revenindu-le cate un singur vot. Astfel de categorii de persoane juridice se consideră societăţile comerciale in nume colectiv şi in comandită, asociaţiile(sindicate, partide), cooperative de producţie etc. (107)persoana juridică poate fi dependentă de un anumit număr de persoane. Potrivit acestui criteriu legiuitorul leagă existenţa persoanei juridice de un anumit număr de participanţi (fondatori, asociaţi, membri). De exemplu o societate in nume colectiv sau in comandită poate avea numărul de asociaţi minim de 2 persoane şi maxim de 20 de persoane.(art.121 şi 136 CC), cooperativele de producţie pot avea cel puţin de 5 persoane, societatea pe acţiuni de tip inchis poate avea cel mult de 50 de persoane, partidele politice - cel puţin 5000 de membri. Prevederi speciale sunt prevăzute şi pentru alte forme de persoane juridice. Incălcarea dispoziţiilor legale cu privire la numărul de asociaţi au consecinţe diferite. Societatea in nume colectiv şi societatea in comandită in care au rămas un singur asociat se dizolvă dacă timp de 6 luni nu se reorganizează (v. art.134 şi 143). Dacă intr-o societate pe acţiuni de tip inchis numărul de acţionari depăşeşte 50 de persoane survin obligaţiile stabilite la art.2 alin.(8) şi (9) din Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni, adică aceasta se va reorganiza sau lichida. Dacă partidul sau o organizaţiei social politică nu confirmă numărul minim de membri stabilit prin art.5 din Legea nr.718/1991 survin consecinţele indicate la art.18 din aceiaşi lege. In cazul in care legea specială nu prevede consecinţele incălcării se aplică dispoziţiile art.87 din C.civ./2002. (108)Persoane juridice cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ. Criteriul principal al acestei clasificări este scopul urmărit de fondatori sau asociaţii persoanei juridice. Persoane juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale (art.106-170 CC), intrepriderile de stat şi municipale (art.179 CC) cooperativele de producţie şi cooperativele de intreprinzător. Societăţile comerciale sunt constituite in scop de a desfăşura activitatea de intreprinzător, obţinerea in rezultatul acestora a unor beneficii şi impărţirea lor

intre asociaţi cu titlu de dividend. Societăţile comerciale se constituie in formele stabilte de art.106 (2) din CC, adică SNC, SC, SRL şi SA. Persoanele juridice care nu au scop lucrativ sunt organizaţiile necomerciale (asociaţiile, instituţiile, fundaţiile etc.), persoanele juridice de drept public şi cooperativele de consum. Aceste persoane juridice se constituie in scopuri ideale, iar in caz de obţinere a unor venituri din activitatea lor acesta este destinat realizării scopului propus şi nu se imparte intre fondatori sau asociaţi. 3. Prin alin.(3) din articolul comentat legiuitorul determină legătura juridică dintre persoana juridică şi persoanele care au constituit-o sau care dobandesc ulterior calitatea de asociat, membru sau acţionar al persoanei juridice. Persoanele care constituie persoana juridică au posibilitatea de a participa la activitatea acesteia şi de a influenţa formarea voinţei ei prin exprimarea dreptului de vot. Toţi participanţii la persoana juridică trebuie să contribuie la formarea patrimoniului acesteia prin facerea unor aporturi la capitalul social, plata unor cotizaţii, taxe sau altfel de contribuţii materiale. Ca urmare a acestor plăţi participantul obţine anumite drepturi asupra persoanei juridice, drepturi care, la randul lor pot fi divizate in drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. Referindu-se la drepturile asupra patrimoniului (drepturi patrimoniale), legiuitorul a arătat că in societăţile comerciale, in cooperative, in intreprinderile de stat şi municipale fondatorii şi asociaţii ( numiţi participanţii) dispun de asemenea drepturi. Membrii organizaţiilor necomerciale, in special asociaţiile, sindicatele, partidele, cultele participanţii nu au drepturi patrimoniale asupra activelor persoanei juridice. Participanţii la societăţile comerciale care au cote de participare la capitalul social, adică drepturi de creanţă, au posibilitatea, in anumite condiţii, să-l instrăineze prin acte intre vii sau pentru cauză de moarte, precum şi să dispună intr-un alt mod de acest drept (art.131, 139,149, 152, 166 etc.). Cota de participare acordă deţinătorului dreptul la o cotă din beneficiul supus repartizării intre asociaţi, precum şi in cazul lichidării are dreptul la o parte din activele supuse repartizării (art.96). In unele persoane juridice (societatea in nume colectiv, in comandită, cooperative) asociatul poate să se retragă din societate cerand o cotă din activele acesteia. Participanţii organizaţiilor necomerciale nu au drepturi patrimoniale asupra activelor acestora. Şi in această situaţie ei nu pot pretinde la o parte din veniturile organizaţiei nu pot cesiona calitatea de asociat, nu pot pretinde la o cotă parte din patrimoniu in caz de retragere, excludere şi lichidare (art.97). Articolul 56. Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice străine Persoanele juridice străine sant asimilate, in condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova. Persoanele juridice inregistrate in statele străine (persoane juridice străine) au aceleaşi drepturi ca şi persoanele juridice inregistrate in Republica Moldova (persoane juridice naţionale) dacă legea din Moldova nu stabileşte altfel. Principalele reglementări ce ţin de statutul juridic al persoanelor juridice străine sunt stabilite prin dispoziţiile art.1596 – 1600 C. Civ./2002. Reglementări speciale se conţin şi in legi speciale. Este important de a nu confunda persoana juridică străină cu „intreprinderea cu investiţii străine” reglementată prin Legea nr.998/1992 privind investiţiile străine. Intreprinderea cu investiţii străine se constituie in Republica Moldova in una din formele societăţilor comerciale stabilite la art.106 alin.(2) CC, se inregistrează in Registrul de stat al intreprinderilor şi organizaţilor şi se consideră persoană juridică naţională. Legislaţia pune anumite limite persoanelor juridice străine. De exemplu

persoanele juridice străine sunt limitate in dreptul de a cumpăra terenuri cu destinaţie agricolă (art.6 alin.(2) din Legea nr.1308/1997). Potrivit dispoziţiilor art.4 din Legea nr.718/1991 in Republica Moldova nu se admite crearea partidelor şi altor organizaţii social politice ale statelor străine, precum şi subdiviziunile şi organizaţiile lor. Societăţile pe acţiuni din statele străine pot plasa acţiuni in RM numai cu respectarea dispoziţiilor art.29 din Legea nr.199/1998. Instituţiile financiare străine pot desfăşura activităţi pe teritoriul Republicii Moldova numai prin filiale şi sucursale şi numai dacă au fost autorizate de Banca Naţională a Moldovei art.6,7 din Legea nr.550/1995. Articolul 57. Tipurile de persoane juridice Persoanele juridice sant de drept public sau de drept privat care, in raporturile civile, sant situate pe poziţii de egalitate. Persoanele juridice sunt divizate in două categorii de drept public şi de drept privat. Această diviziune işi raţionamentul in interesul pe care il promovează aceste persoane. Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei localităţi) aceasta este una de drept public. Dacă persoana juridică este constituită de persoane private in scopul de a promova interese particulare ale membrilor săi, sau unui cerc mai larg de persoane, aceasta este de drept privat. Evidenţierea persoanelor juridice ca fiind de drept public trebuie de făcut după trei criterii: (109)Statutul juridic al membrului, asociatului sau al fondatorului. Această structură include o colectivitate determinată sau determinabilă de oameni: cetăţenii statului; cetăţenii care locuiesc in localitatea concretă, inseşi statul, un organ al acestuia, sau o persoană juridică formată de acestea. (110)Sursa principală a patrimoniului sunt bunurile din proprietatea colectivităţii. Aceasta din urmă decide soarta lor prin hotărarile organelor reprezentative sau de către organele executive. (111)Scopul persoanei juridice este interesul general al colectivităţii. Persoanele juridice de drept public nu poate avea scop lucrativ. Statul şi unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public(art.58 CC). Statul işi realizează capacitatea juridică prin intermediul organelor sale cărora le atribuie personalitate juridică. Statul, prin intermediul organului competent formează şi alte persoane juridice drept public, cărora li se deleghează funcţii ale statului. Astfel de persoane sunt Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Unele persoane de drept public, cum ar fi Camera de Comerţ şi Industrie, Uniunea Notarilor, Uniunea Avocaţilor etc. deşi au ca participanţi persoane private ele urmăresc un scop general promovat şi susţinut de stat, iar statul de asemenea le poate delega exercitarea unor atribuţii de stat. Societăţile comerciale, organizaţiile necomerciale, cooperativele şi alte persoane juridice sunt persoane juridice de drept privat. Deşi unele persoane juridice de drept privat promovează un interes general, similar persoanelor de drept public, ele continuă să fie persoane juridice de drept privat. Ne referim in această situaţie la sindicate , partide, organizaţii social politice şi altele de tipul acestora. Potrivit dispoziţiei comentate, persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat in raporturile civile au drepturi şi obligaţii similare. In caz de incheiere a unor contracte de vanzare –cumpărare, arendă, imprumut, prestări servicii etc. Statul şi unităţile teritorial administrative, indiferent de poziţia lor contractuală au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoanele private. Pentru executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului acestea vor fi putea fi obligate să-şi onoreze

obligaţia şi să plătească daune interese. Statul şi celelalte persoane juridice de drept public nu pot avea o poziţie privilegiată in raport cu cele de drept privat, căci in acest caz se pierde interesul acestora din urmă de a contracta. Articolul 58. Persoanele juridice de drept public

(112)Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului si ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercita in asemenea raporturi de organele acestora, in conformitate cu competenta lor. (113)Organele imputernicite sa exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului poseda personalitate juridica doar daca aceasta decurge din prevederile legii sau, in cazurile expres prevăzute de lege, din actele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. (114)Prin derogare de la prevederile alin.(2), persoanele juridice de drept public se pot infiinţa si altfel, in cazuri expres prevăzute de lege. (115)Următoarele articole ale acestui capitol nu se aplica persoanelor juridice de drept public, cu excepţia cazurilor prevăzute expres. 1.Reieşind din denumire şi conţinutul articolului comentat persoane juridice de drept public sunt statul, organele statului cărora prin lege le sunt atribuite statut de personalitate juridică, unităţile administrativ teritoriale şi alte persoane juridice formate in modul stabilit de lege de către stat, organele statului sau de unităţile administrativ teritoriale Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate de Codul civil, dacă contrariul nu rezultă din prevederile legilor speciale. Statul, fiind menţionat ca subiect distinct de drept, se manifestă in circuitul civil ca o persoană juridică de drept public. Deşi nici un act normativ nu determină clar structura organizatorică a statului aceasta poate fi evidenţiată prin prisma noţiunii de persoană juridică. Structural statul are o organizare similară persoanei juridice avand un organ suprem, un organ reprezentativ şi organe executiv. Organul suprem – este poporul (totalitatea cetăţenilor) căruia potrivit art. 2 din Constituţie aparţine suveranitatea şi puterea in stat. Poporul işi poate manifesta şi exprima unitar voinţa prin două modalităţi: - direct, prin participarea la referendum şi la alegeri; - indirect prin reprezentaţii săi in organul legislativ. La alegeri poporul delegă puterea de stat care-i aparţine spre a fi exercitată persoanelor care intrunesc un anumit număr de voturi, numiţi parlamentari. Aceştia la randul lor in comun formand Parlamentul organ cu atribuţii de legiferare al statului. Parlamentul formează voinţa statului care işi găseşte expresia in actele legislative, acte care stabilesc modul de formare şi funcţionare a tuturor organelor statului şi determină comportamentul tuturor participanţilor la raporturile juridice. Dispoziţiile actelor legislative sunt obligatorii pentru toţi participanţii la viaţa juridică – persoane fizice, persoane juridice organe de stat, inclusiv şi pentru organul emitent. Organ executiv – este Guvernul. Acesta, potrivit Legii cu privire la Guvern organizează executarea actelor legislative, gestionează patrimoniul statului, reprezintă statul in raporturi juridice, inclusiv incheie contracte semnand contractele civile in numele statului, precum şi deleagă imputerniciri organelor de stat şi persoanelor cu funcţii de răspundere de a exercita anumite atribuţii şi de a incheia anumite contracte in numele statului. In circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe, se manifestă ca un singur subiect, dobandind şi exercitand drepturi şi obligaţii in nume

propriu, adică al Republicii Moldova. In instanţa de judecată statul trebuie să fie ca un participant unic – parat, reclamant, terţ etc. Organele administraţiei publice centrale menţionate in art.107 din Constituţie (ministerele, departamentele etc.) participand la relaţiile civile nu dobandesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru stat. Aceste Organe, deşi avand personalitate juridică ele nu au patrimoniu propriu, nu au scop propriu, şi nu au răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac in numele statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de sinestătătoare. Unităţile teritorial administrative deşi sunt expres numite şi ca subiecte distincte (art.192) ele totuşi trebuie privite ca persoane juridice de drept public. Această afirmaţie rezultă din articolul comentat şi art. 3 alin.(2) din Legea nr. 764/2001 privind organizarea administrativ teritorială a Republicii Moldova potrivit căruia unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public. Unităţile administrativ teritoriale sunt raioanele, oraşele şi satele. Au statut de Unităţi teritorial administrative localităţile care au statut de municipiu, precum şi Unitatea administrativ teritorială Găgăuzia. Capacitatea juridică a UTA le exercită autorităţile administraţiei publice locale ale acestora. In calitate de organ executiv al UTA este primarul, prefectul sau Başcanul. 2.Organele care exercită o parte din atribuţiile Guvernului sunt ministerele, departamentele şi alte organe fondate de acestea. Potrivit dispoziţiei comentate aceste organe au statut de persoană juridică numai dacă aceasta este stabilit in mod expres in lege. Legea cu privire la Guvern nu atribuie ministerelor şi departamentelor statutul de persoană juridică, acesta insă le este stabilit prin Regulamentele aprobate de Guvern. In această situaţie ministerul sau departamentul trebuie privit ca un organ al persoanei juridice şi nu ca subiect de sine-stătător. Personalitatea juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă din dispoziţii legale. Ca exemplu serveşte Camera licenţierii care potrivit dispoziţiilor art.7 din Legea nr.451/2001 are statut de persoană juridică. 3. Potrivit alin. (3) persoanele juridice de drept public pot fi infiinţate in modul stabilit de lege. Prin legi speciale au fost fondate anumite persoane juridice care indeplinesc anumite funcţii ale statului, contribuie la exercitarea puterii executive in stat, insă nu fac parte din Guvern. Astfel de persoane juridice sunt: (116)Banca Naţională a Moldovei a cărui mod de constituire şi funcţionare este reglementat prin Legea nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. Aceasta stabileşte in art.1 că, BNM „este persoană juridică publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament”. (117)Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost constituită in baza Legii nr.192/1998 privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM este persoană juridică, iar autoritatea acesteia se extinde pe intreg teritoriu al Republicii Moldovei. (118)Curtea de conturi a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind Curtea de conturi. Curtea este organul suprem de control financiar in stat cu statut de persoană juridică şi care decide in mod autonom asupra programului său de activitate. (119)Alin. (4) stabileşte că dispoziţiile Codului civil privind peroanele juridice nu reglementează statutul juridic al statului, al UTA, al Băncii Naţionale, a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare precum nici al altor persoane juridice de drept public, decat in cazul in care la prevederile Codului fac trimitere actele normative ce reglementează statutul juridic al acestora. Articolul 59. Persoane juridice de drept privat

(120)Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una

din formele prevăzute de lege. (121)Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) si scop nelucrativ (necomercial). 1.Alin.(1) dispune imperativ că persoanele juridice de drept privat se pot constitui doar in formele prevăzute de lege. Forme ale persoanelor juridice de drept privat sunt: i. societăţile comerciale (art.106 (2). ii. cooperativele (art.171); iii. organizaţiile necomerciale (180 alin.(2). iv. intreprinderile de stat şi municipale (art.179); (122)Prin alin.(2) legiuitorul face cea mai importantă clasificare a persoanelor juridice de drept privat, divizandu-l după scopul urmărit de fondatorii acestora in: (123)persoane juridice cu scop lucrativ; (124)persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal); a) Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori in scopul de a desfăşura o activitate de intreprinzător (mai numită şi activitate lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a le impărţi intre ei. Acestui scop corespund persoanele juridice constituite in forma societăţilor comerciale, unele cooperative şi intreprinderile de stat şi municipale. Societăţile comerciale pot avea forma de societate in nume colectiv, societate in comandită, societate cu răspundere limitată sau societate pe acţiuni. Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun in comun anumite bunuri pentru a desfăşura activităţi de intreprinzător in scopul realizării şi distribuirii intre ei a beneficiilor. Potrivit Legii nr.1007/2002 privind cooperativele de producţie, cooperativa de producţie se constituie in scopul desfăşurării in comun a activităţii de producţie şi a altor activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Potrivit Legii nr.73/2001 cooperativa de intreprinzător, contribuie la obţinerea profitului de către membrii săi. In calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat şi intreprinderile de stat şi municipale care se constituie in scopul desfăşurării unor activităţi de intreprinzător in domenii importante pentru stat şi unităţile administrativ teritoriale. b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori, asociaţi şi membri care işi propun un scop ideal, adică de a satisface aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele juridice cu scop nelucrativ mai sunt numite şi organizaţiile necomerciale, care la randul său se constituie in forme de asociaţii, instituţii şi fundaţii. Organizaţiile necomerciale sunt: (125)organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor omului, de femei, de veterani, invalizi, de tineret, societăţi ştiinţifice, ecologiste, cultural educative, sportive etc. constituite potrivit Legii nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti,; (126)uniunile de persoane juridice constituite potrivit art. 104 din CC; (127)partidele şi alte organizaţii social politice constituite potrivit Legii privind partidele şi alte organizaţii social politice nr.718/1991; (128)cultele constituite potrivit Legii despre culte nr.979/1992; (129)sindicatele constituite potrivit Legii sindicatelor nr.1129/2000; (130)fundaţiile; (131)cooperativele de consum; Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura activităţi economice pentru a realiza beneficii, insă acest beneficiu nu poate fi distribuit cu titlu de dividend sau dobandă ci se va utiliza pentru realizarea scopului propus de către organizaţie.

Importanţa clasificării respective nu este de a determina care activităţi pot fi practicate de una sau altă categorie de persoane juridice. Atat persoanele juridice cu scop lucrativ, cat şi cele cu scopuri ideale pot practica unele şi aceleaşi activităţi. De exemplu, activitatea in invăţămant, dacă este practicată in formă de societate comercială aceasta indică că fondatorii işi propun ca scop obţinerea de beneficii. Ca efect la sfarşitul exerciţiului financiar, fondatorii pot impărţi beneficiul realizat in calitate de dividend, iar in caz de lichidare a unei asemenea persoane juridice activele rămase se impart intre asociaţi conform art.96. Dacă persoana juridică este constituită in forma organizaţiei necomerciale membrii acesteia nu pot repartiza beneficiul in calitate de dividend, precum nici nu pot fi repartizate actele in cazul lichidării (art.97). Articolul 60. Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice

(132)Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice se dobandeşte la data inregistrării de stat si incetează la data radierii ei din registrul de stat.

(133)Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate

neinterzisă de lege, chiar daca nu este prevăzută in actul de constituire. (134)Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege si de actul de constituire. (135)Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil in măsura in care aceasta este necesar atingerii scopurilor sale. Ele sant asimilate persoanelor juridice de drept privat in măsura in care participa la circuitul civil. (136)Persoana juridica poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror lista este stabilita de lege, doar in baza unui permis special (licenţa). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este necesara licenţa apare in momentul obţinerii ei sau in momentul indicat in ea si incetează o data cu expirarea licenţei daca legea nu prevede altfel. (137)Persoana juridica poate fi limitata in drepturi doar in cazurile si in modul prevăzut de lege. 1. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă a societăţi comerciale se caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate, legalitate şi unicitate. Generalitatea capacităţii rezultă din dispoziţiile art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) şi se exprimă prin aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii fără a le enumăra limitativ sau a le evidenţia anumite criterii distinctive. Altfel se poate spune că capacitatea civilă exprimă: a) aptitudinea societăţii comerciale de a avea drepturi, b) aptitudinea – de a avea obligaţii; Caracterul legalităţii arată că originea capacităţii civile se află in actele legislative, adică in lege. Dispoziţiile legale determină conţinutul, inceputul şi sfarşitul capacităţii civile. Caracterul inalienabilităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost analizat ca o imposibilitate a instrăinării sau refuzului in total sau in parte a persoanei juridice de la propria capacitate de folosinţă. Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă constă in faptul că aceasta nu poate fi limitată sau ingrădită decat in cazurile şi condiţiile stabilite de lege. Unicitatea capacităţii civile arată că fiecare societate comercială are o singură capacitate, dobandită la data inregistrării de stat şi care există atata timp cat aceasta „trăieşte”. Un subiect de drept nu poate avea două sau mai multe

capacităţi. Acest caracter insă nu impiedică de a grupa drepturile şi obligaţiile care fac parte din conţinutul capacităţii după criteriul ramurilor şi subramurilor de drept, precum nici nu impiedică de a delimita capacitatea de folosinţă de cea de exerciţiu. Caracterul specialităţii scopul de a diferenţia capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale de cea a persoanei fizice. Ultima este considerată ca fiind o capacitate universală, adică fiind aceiaşi pentru toate persoanele independent de rasă, naţionalitate, religie, sex, origine etnică, socială sau apartenenţă politică. Reieşind din dispoziţiile codului civil capacitatea persoanei juridice este specializată in raport cu capacitatea persoanei fizice. Compararea de exemplu a societăţilor comerciale cu persoanele juridice cu scop nelucrativ capacitatea primelor apare ca una universală. Doctrina a privit specialitatea ca o limitare a capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, evidenţiind trei limite a capacităţii: a) determinate de natura de subiect abstract, adică de aceia că persoana juridică nu poate avea drepturile persoanei fizice; b) determinate de scopul pentru care a fost constituită; şi c) determinate de natura categoriei de persoane juridice din care face parte. Inceputul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică dobandeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană juridică, adică de la data inregistrării şi inlcuderea in Registrul de stat respectiv (art.63 CC). Dovadă a inregistrării de stat serveşte certificatul de inregistrare eliberat de organul de stat care efectuează inregistrarea. Numai după inregistrarea de stat persoana juridică poate să-şi deschidă un cont de decontări intr-o bancă comercială, poate să depună actele pentru a i se elibera licenţa, poate să desfăşoare activităţi nelicenţiate, dobandeşte dreptul exclusiv asupra propriei denumiri şi embleme, poate solicita inregistrarea drepturilor dobandite in procesul de constituire, precum şi să săvarşească alte acte juridice pentru atingerea scopurilor statutare propuse. Dobandirea personalităţii juridice impune şi unele obligaţii stipulate de lege care sunt specifice numai unui subiect de drept. Ca exemplu pot servi obligaţia de inregistrare in calitate de contribuabil la inspectoratul fiscal teritorial, să efectueze plăţile numai prin operaţiuni bancare, să ţină evidenţa contabilă, să desfăşoare activitatea in limitele concurenţei loiale etc. Societatea pe acţiuni este obligată să-şi inregistreze acţiunile emise la fondarea societăţii, să ţină Registrul acţionarilor. Capacitatea de folosinţă incetează la data radierii acesteia din Registrul de stat. Radierea se face potrivit art. 99 CC după ce s-a incheiat procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele necesare. Excepţia de la această regulă este stabilită prin art. 100 CC potrivit căruia capacitatea juridică a persoanei juridice poate să reapară dacă instanţa redeschide procedura de lichidare, dar aceasta este restransă la acţiunile legate de incasarea valorilor patrimoniale de la terţi şi repartizarea acestora intre asociaţi sau după caz intre terţi. 2. Din dispoziţia alin.(2) rezultă că persoanelor juridice cu scop lucrativ li se recunoaşte o capacitate universală de folosinţă, permiţanduli-se să desfăşoare orice activitate economică aducătoare de profit care consideră necesar, cu excepţia celor interzise de lege, fără a fi obligat ca aceste activităţi să fie indicate expres in actele de constituire. Activităţile interzise sunt acele pentru care există sancţiuni penale sau administrative. Printre acestea am califica infracţiunile privind traficul de fiinţe umane, munca forţată, sclavia, activitatea mercenarilor, operaţiuni cu mijloace băneşti dobandite pe cale ilegală, comercializarea mărfurilor de proastă calitate etc.. O serie de activităţi nu sunt interzise, dar fiind permise numai intreprinderilor de stat, rezultă că acestea nu sunt permise pentru societăţile comerciale şi cooperative. Nu intră in categoria activităţilor interzise activităţile desfăşurate in baza licenţei sau altei autorizaţii de stat. Capacitatea declarată la alin. (2) este necesară pentru a proteja circuitul civil de procese judiciare de anulare a actelor incheiate de către persoana juridică, stabilindu-se că toate actele incheiate de organul executiv in limitele legii obligă persoana juridică in toate cazurile. Deşi actul constitutiv este legea persoanei

juridice, limitele stabilite de aceste nu pot fi opuse terţilor, ci numai organelor şi participanţilor (asociaţilor, fondatorilor) acestora. Dacă directorul neglijand interdicţia din actul constitutiv incheie actul juridic, acesta este perfect valabil. Dar dacă in rezultatul acestui act persoana juridică suportă pierderi ea poate să se adreseze către director pentru a fi despăgubită. 3. Persoana juridică cu scop ideal (nelucrativ) are o capacitate limitată, aceasta putind desfăşura numai activităţi permise de lege şi actul de constituire. De exemplu o asociaţie a arhitecţilor sau a istoricilor ar putea face o activitate de restaurare a monumentelor istorice, ar putea edita lucrările ştiinţifice ale membrilor săi şi să le realizeze, insă ele nu ar putea să facă comerţ cu băuturi spirtoase, cu ţigări din propriile magazine sau să organizeze transportul de pasageri. Totodată, dacă asociaţia respectivă are club al membrilor săi, iar acolo funcţionează un restaurant sau un bufet pentru deservirea acestora cu siguranţă că acolo s-ar putea vinde şi băuturi spirtoase şi ţigări avind pentru aceasta autorizaţiile respective. Aceasta priveşte şi alte activităţi, cum ar fi procurarea şi vinzarea de imobile, de produse petroliere, dacă aceasta se face pentru propria necesitate. 4. Persoana juridică de drept public pentru indeplinirea atribuţiilor stabilite de lege au necesitate de a procura anumite bunuri materiale. Astfel, statul pentru asigurarea bunei sale funcţionări de asigura procesul de invăţămant de stat, asigurarea populaţiei cu servicii medicale, capacitatea de apărare şi securitate a sa, trebuie să procure cele mai diverse mărfuri, lucrări, servicii etc. Incepind cu rechizitele de birou, tehnică de calcul, mobilă şi terminand cu medicamente, armament, imobile etc. acestea se procură din reţeaua comercială internaţională sau naţională. In legătură cu aceasta ele săvirşesc acte civile, adică incheie contracte de vinzare cumpărare, de arendă, de concesiune, de prestări servicii. La incheierea şi executarea contractelor respective statul are acelaşi drepturi şi obligaţii ca şi o persoană juridică de drept privat. 5. Alin. (5) stabileşte obligaţia persoanei juridice de a desfăşura unele activităţi numai după ce a fost obţinută autorizaţia necesară de la organul de stat competent. Lista activităţilor supuse autorizării este stabilită de art. 8 din Legea licenţierii unor genuri de activitate nr. 451/30.07.2001. Autoritatea publică principală care eliberează licenţe este Camera de licenţiere. Sunt competente de a elibera licenţe in domenii speciale Banca Naţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Agenţia Naţională pentru Reglementare in Energetică, autorităţile publice locale etc. Licenţa se eliberează contra plată, in termen de 15 zile de la adresare. Autoritatea publică este competentă de a controla titularii de licenţă la obiectul respectării cerinţelor legale de desfăşurare a activităţii autorizate, şi in cazul depistării unor incălcări pot suspenda acţiunea licenţei sau după caz chiar pot retrage licenţa. In cazul suspendării persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pină cind decizia de suspendare nu este anulată. Dacă licenţa este retrasă, persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pină cind nu obţine o altă licenţă. Pentru desfăşurarea activităţii supuse licenţierii fără licenţă, persoana juridică cit şi persoanele cu funcţii de răspundere a acestora pot fi sancţionate. 6. Limitarea capacităţii persoanei juridice are lor atunci cind prin actele autorităţilor publice sau a instanţelor de judecată se stabileşte anumite ingrădiri. Limitarea capacităţii de folosinţă serveşte ca exemplu suspendarea sau retragerea licenţei, interdicţiile sau sechestrul pus pe bunurile materiale, inclusiv pe contul bancar al societăţii etc. Nu trebuie de privit ca o limitare a capacităţii persoanei juridice interdicţiile puse persoanei care ocupă funcţia de administrator al persoanei juridice. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este limitată dacă impotriva acestea a fost intentat un proces de insolvabilitate. Persoana juridică care are calitatea de debitor, formal işi păstrează personalitatea juridică, insă toate acţiunile cu bunurile acesteia le exercită administratorul insolvabilităţii realizand voinţa creditorilor.

Articolul 61. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

(138)Persoana juridica işi exercită, de la data constituirii, drepturile şi işi execută obligaţiile prin administrator.

(139)Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire, sint desemnate să acţioneze, in raporturile cu terţii, individual sau colectiv, in numele şi pe seama persoanei juridice. (140)Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sint supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. (141)In cazul in care organul executiv nu este desemnat, participanţii sau creditorii persoanei juridice pot cere instanţei de judecată desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de instanţa de judecată este revocat de aceasta in cazul in care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea organului executiv. 1. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobandi drepturi şi a exercita obligaţii prin actele proprii. Ea exprimă a) aptitudinea sau posibilitatea - de a dobandi şi exercita drepturi prin propriile acţiuni; b) aptitudinea – de a asuma şi a indeplini obligaţii prin propriile acţiuni. Deci spre deosebire de capacitatea de folosinţă care este o aptitudine de a avea, capacitatea de exerciţiu este o aptitudine de a exercita. Persoana juridică este un subiect distinct de persoanele care o compun şi se manifestă in circuitul civil prin intermediul organelor sale. Spre deosebire de persoana fizică care este dotată de la natură, in principiu, de la o anumită varstă, cu discernămant şi voinţă, persoana juridică nu are , in mod firesc discernămant şi nici o voinţă proprie. Societatea comercială se deosebeşte nu numai prin propriile atribute de identitate şi patrimoniu distinct dar şi prin aptitudinea de a manifesta o voinţă de sinestătătoare, generată de voturile asociaţilor. In cadrul societăţilor comerciale, voinţa persoanei juridice se realizează prin voinţa celor ce o compun, constituiţi in adunarea generală. Aceasta, insă, nu se reduce la simpla lor insumare, ci este o calitate nouă. Voinţele participanţilor persoanei juridice, exprimate in cadrul adunării generale, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa persoanei juridice. La baza formării acestei voinţe stă principiul majorităţii. Formarea voinţei societăţii comerciale diferă de la o formă la alta. Pentru exprimarea voinţei persoanei juridice pe unele chestiuni, de exemplu in societăţile comerciale pe persoane se cere acordul tuturor asociaţilor, in societăţile comerciale pe capitaluri se cere o majoritate simplă, o majoritate absolută sau o majoritate calificată. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data inregistrării de stat. Fiind un subiect artificial, persoana juridică işi manifestă voinţa in exterior numai prin intermediul administratorului sau altfel spus prin organul său executiv. Administratorul este organ al persoanei juridice. Au calitatea de administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau numite in modul stabilit de lege sau de actul constitutiv. In ipoteza in care persoana juridică a fost inregistrată dar nu are organ executiv rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu, insă nu o poate realiza. 2. Calitatea de administrator o poate avea una sau mai multe persoane fizice care dispun de capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă calitatea de administrator o au mai multor persoane (comitet de conducere, direcţie), actul constitutiv trebuie să prevadă modul in care acestea acţionează. In lipsa unor prevederi exprese, administratorii au imputerniciri egale privind administrarea şi reprezentarea societăţii. Potrivit art.70 alin.(6)-(7) din Legea privind societăţile pe acţiuni calitatea de administrator o poate avea şi o persoană juridică. Art.6 alin.(3) Legea nr.1204 cu

privire la fondurile de investiţii prevede că managerul fondului de investiţii poate să fie numai persoană juridică – participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare. Managerul persoană juridică pentru a exercita funcţia de administrator numeşte o persoană fizică şi aceasta fiind reprezentant a administratorului – persoană juridică săvarşeşte actele necesare in numele persoanei juridice pe care o administrează. Calitatea de administrator a persoanei juridice o are persoana fizică care ocupă funcţia directorului, directorului general, managerului – şef, preşedintelui, primarului, guvernatorului etc. Funcţia de administrator o poate exercita şi altă persoană imputernicită prin lege sau act constitutiv. Ca exemplu poate servi asociatul societăţii in nume colectiv, comanditatul din societatea in comandită. Nu poate avea calitatea de administrator a persoanei juridice persoanele cărora le este interzis prin lege sau prin hotărare judecătorească să ocupe posturi cu funcţii in persoanele juridice. Interdicţii sunt stabilite prin Constituţie sau prin legi speciale şi ele privesc deputaţii, Preşedintele Republicii Moldova, membrii Guvernului, judecătorii, inclusiv cei de la Curtea Constituţională, procurorii, etc. Prin hotărare judecătorească poate fi interzisă ocuparea funcţiei de administrator in temeiul Legii cu privire la insolvabilitate, precum şi in caz de condamnare pentru incălcarea regulilor de creditare, spălarea banilor, abuzurile la emiterea titlurilor de valoare, inşelarea clienţilor, luarea de mită, abuzul de serviciu etc. Numele administratorului se inscrie in registrul de stat in care se inmatriculează persoana juridică. Dacă administratorul este revocat din funcţie, sau el insuşi refuză de la aceasta, calitatea de administrator trece la altă persoană numai după inscrierea datelor de identificare acestuia in registru de stat. Excepţie face persoanele juridice de drept public a căror desemnare se face prin acte ale autorităţilor publice. 3. Prin alin. (3) se stabileşte că dacă prin actele constitutive sau prin contractul incheiat intre persoana juridică şi administratorul nu se stabileşte altfel, atunci relaţiile dintre ele se reglementează prin dispoziţiile contractului de mandat. Contractul dintre persoana juridică şi administrator poate fi un contract de muncă, şi in acest caz relaţiile dintre aceştia vor fi carmuite de prevederile codului muncii. Dar şi in acest caz, atribuţiile de reprezentare pe care le are de regulă administratorul sunt supuse regulilor mandatului. Astfel, persoana juridică prin hotărarea organului său suprem, sau dacă legea şi actul de constituire permite, prin decizia consiliului, poate oricand retrage administratorului imputernicirea de reprezentare. Administratorul la randul său tot este indreptăţit să renunţe oricand la atribuţiile sale. Retragerea sau renunţarea de la funcţia de administrator este posibilă, dar trebuie de făcut intr-o modalitate ordonată. In lipsa unor prevederi legale, modul de revocare a administratorului, precum şi refuzul acestuia de la funcţia deţinută, modul de transmitere a funcţiei şi afacerilor gestionate trebuie să fie reglementate de actele constitutive ale persoanei juridice, de regulamentul cu privire la organul executiv al persoanei juridice sau de contractul incheiat cu acesta. 4. Prin dispoziţia alin.(4) se stabileşte că, dacă in virtutea unor circumstanţe administratorul nu este desemnat, acesta poate fi desemnat de instanţa de judecată. Astfel de circumstanţe pot fi egalitatea de voturi la adoptarea hotărarii de desemnare. Cererea de desemnare a administratorului o poate inainta participanţii (asociaţii, membrii, acţionarii etc.) sau creditorii acesteia. Instanţa va numi administratorul conducandu-se prin analogie de prevederile art.88. Candidatura administratorului o va numi persoana care s-a adresat. In caz de pluralitate de candidaţi, instanţa va decide in favoarea celui cu calităţi profesionale mai inalte. Administratorul numit de instanţă va avea aceleaşi atribuţii ca şi administratorul desemnat de organul suprem. Dacă organul suprem al persoanei juridice a desemnat administratorul atunci acesta va depune o cerere prin care se va solicita revocarea acestuia din funcţie, şi transmiterea imputernicirilor către cel sine. Articolul 62. Actele de constituire ale persoanei juridice

(142)Persoana juridica activează in baza contractului de constituire sau in baza contractului de constituire si a statutului, sau doar in baza statutului. Persoanele juridice de drept public, iar in cazurile prevăzute de lege, si persoanele juridice de drept privat cu scop nelucrativ activează in baza normelor generale cu privire la organizaţiile de tipul respectiv. (143)Contractul de constituire a persoanei juridice se incheie, iar statutul se aproba de către fondatorii (membrii) ei. Persoana juridica constituita de către un singur fondator activează in baza statutului aprobat de acesta. (144)Actele de constituire ale persoanei juridice trebuie sa conţină denumirea si sediul ei, modul de administrare a activităţii si alte date prevăzute de lege pentru persoanele juridice de tipul respectiv. In actele de constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se stabileşte obiectul si scopurile activităţii ei. 1.Persoana juridică i-a naştere in baza actului de constituire. Actul de constituire este documentul in care se materializează voinţa fondatorului (fondatorilor) care decide infiinţarea persoanei juridice, şi care circumscrie limitele, in care va acţiona aceasta ca subiect de drept. Actul constitutiv trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă un conţinut predeterminat de dispoziţiile legale. Actul de constituire nu poate acorda mai multe drepturi decat legea. In calitate de act de constituire poate fi, fie numai contractul de constituire, fie numai statutul, fie ambele şi contractul de constituire şi statutul. Denumirea diferită a actului de constituire depinde de forma de organizare a acesteia, este persoana juridică cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ. Persoanele juridice cu scop lucrativ. Spre deosebire de legislaţia anterioară care stabilea constituirea societăţii comerciale in nume colectiv şi societăţii in comandită numai in baza unui contract de constituire, iar celor cu răspundere limitată şi pe acţiuni in baza a două acte - contract de constituire şi statut, Codul civil prin art.107 alin.(1) şi art.108 stabileşte constituirea societăţilor comerciale printr-un act unic numit actul de constituire. Actul de constituire a societăţii comerciale este in esenţă un act juridic unilateral, atunci cand apare un singur fondator sau un contract de societate, dacă in calitate de semnatari apar mai multe persoane. Actul de constituire conţine asemenea clauze incat acoperă toate prevederile care se includeau anterior in contractul de constituire şi in statut. Spre deosebire de celelalte forme, societatea pe acţiuni poate fi constituită la dorinţa fondatorilor, fie potrivit dispoziţiilor art.157 numai prin actul de constituire, fie potrivit art. 32-33, 35 din Legea nr.1134/1997 prin contract de constituire şi statut. In acest caz, termenul de act de constituire trebuie considerat echivalent termenului de documente de constituire. Legiuitorul a stabilit condiţii mai rigide pentru societăţile comerciale, deoarece pentru a realiza scopul pe care şi-l propun fondatorii sunt necesare valori patrimoniale importante care aceştia trebuie să le transmită. De aceia prin actul de constituire se stabileşte mai intai obligaţiile pe care fondatorii şi-i asumă unul faţă de altul in legătură cu formarea patrimoniului şi apoi se determină modul de colaborare dintre aceştia in legătură cu funcţionarea societăţii. Pentru ca societatea comercială să dobandească personalitate juridică actul de constituire trebuie intocmit in formă autentică. Potrivit art.7 din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativa de producţie actul constitutiv al cooperativei de producţie este statutul. Potrivit art.15 din Legea nr. 73/2001 documentele de constituire a cooperativei de intreprinzător sunt contractul de constituire şi statutul.

Potrivit art.2 din Legea nr.146/1994 cu privire la intreprinderea de stat Documentele de constituire a intreprinderii sunt decizia fondatorului şi statutul. Dispoziţii similare sunt incluse şi in pct.9 din Regulamentul – Model al intreprinderii municipale. Persoanele juridice fără scop lucrativ. Potrivit art.186 organizaţiile necomerciale acţionează in baza statutului , dacă legea nu stabileşte altfel. Reieşind din dispoziţiile Legii cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996 asociaţiile obşteşti au ca act de constituire statutul. Aceiaşi concluzie rezultă din Legea sindicatelor nr.1129/2000, din Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000. Legea cu privire la fundaţii in art.10-11 stabileşte că fundaţia se constituie prin act de constituire şi statut. Art.12 din Legea nr.1505/2000 privind asociaţiile de economii şi imprumut al cetăţenilor prevede că „documentele de constituire a asociaţiei sunt procesul – verbal al adunării de constituire şi statutul”. Art.15 din Legea patronatelor prevede că patronatul se constituie prin decizia de infiinţare şi statut. Comparativ cu societăţile comerciale cerinţele faţă de persoanelor juridice cu scop nelucrativ cerinţele sunt mai liberale. Forma autentică a actului de constituire se cere numai pentru fundaţii şi instituţii private. Codul prevede că prin legi speciale se poate stabili că persoanele juridice de drept public pot activa fără un act constitutiv individual, admiţandu-se situaţia că acestea să funcţioneze in baza unei legi cadru sau a unei legi speciale. In calitate de lege am considera că este legea cu privire la statutul - cadru al satului (comunei) oraşului, municipiului nr.432/1995. Prin această Lege se stabileşte că statutul satului sau oraşului este aprobat de consiliul local şi inregistrat in organul executiv al autorităţii administraţiei publice ierarhic superioare. Prin legi speciale sunt reglementate activitatea Băncii Naţionale, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Curtea de conturi. Asemănător persoanelor de drept public prin cod se admite că, in viitor, şi unele organizaţiile necomerciale ar putea să activeze in baza unei legi cadru fără a avea un act constitutiv individual. Totodată, adoptarea unei asemenea legi ar solicita şi modificarea art.60-61 şi 63 potrivit cărora capacitatea civilă a persoane juridice apar de la data inregistrării de stat. 2. Contractul (actul) de constituire a persoanei juridice trebuie să fie intocmit in formă scrisă şi să fie semnat de toţi fondatorii, iar in unele cazuri trebuie de autentificat notarial. Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să fie scris in limba romană şi potrivit art.107 alin.(1) autentificat notarial. Forma autentică este necesară fundaţiei şi instituţiei private. Aceste dispoziţii transformă actul de constituire intr-un act solemn, nerespectarea căreia,) duce la nulitatea societăţii (art.110 (2) lit.a). Contractul de constituire a altor persoane juridice decat cele menţionate pot fi incheiate in formă scrisă sub semnătură privată. Dacă o persoană juridică se constituie de o singură persoană fizică sau juridică acesta trebuie să intocmească un singur act de constituire. Astfel de persoane juridice pot fi societăţile cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni, fundaţiile instituţiile etc. 3. Alin.(3) stabileşte principalele clauze ale actului constitutiv. Astfel actul de constituire trebuie să conţină principalele clauze prin care se identifică o persoană juridică intre participanţii circuitului civil şi in spaţiu a acesteia, adică denumirea şi sediul. De asemenea acestea trebuie să prevadă modul de administrare a persoanei juridice. Celelalte clauze din actul de constituire sunt precizate in dispoziţiile altor articole din prezentul cod, sau in legile speciale care reglementează specificul diferitor forme de persoane juridice. Astfel, art.108 prevede clauzele generale care trebuie să le includă actul de constituire a societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122, 137, 146, 157 prevede clauzele particulare care trebuie să le cuprindă actul de constituire a formei concrete de societate comercială.

Organizaţiile necomerciale sunt obligate să prevadă in actul de constituire obiectul de activitate şi scopul care şi-l propune la fondare. In fond prin art.187 se prevede că astfel de organizaţii pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege, inclusiv activitate de intreprinzător (art.188), dar care ţine de realizarea scopului propus prin normele statutare. In cazul cand pe parcursul activităţii organizaţia necomercială işi modifică obiectul sau scopul ea trebuie să facă aceasta prin modificarea actului de constituire. Articolul 63. Inregistrarea de stat a persoanei juridice

(145)Persoana juridica se considera constituita in momentul inregistrării ei de stat. (146)Persoana juridica de drept public se considera constituita in momentul intrării in vigoare a actului normativ prin care se aproba regulamentul ori statutul ei sau in momentul indicat in act. (147)Persoana juridica este pasibila de inregistrare de stat in modul prevăzut de lege. Datele inregistrării de stat se inscriu in registrul de stat, fiind accesibile oricărei persoane. (148)Incălcarea modului, prevăzut de lege, de constituire a persoanei juridice sau faptul ca actul de constituire nu este in conformitate cu legea atrage refuzul inregistrării de stat a persoanei juridice. Nu se admite refuzul inregistrării din motivul inoportunităţii constituirii persoanei juridice. (149)Persoana juridica este supusa reinregistrării de stat doar in cazurile prevăzute de lege. 1.Prin această dispoziţie legiuitorul stabileşte regula, potrivit căreia toate persoanele juridice de drept privat nu există pană la inregistrare. Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice i-a naştere din momentul adoptării hotărarii de inregistrare de către organul de stat, sau funcţionarul public competent şi inmatricularea datelor de identitate şi a altora stabilite de lege in registrul de stat. Din acelaşi moment aceasta dobandeşte şi capacitate juridică. Inregistrarea persoanelor juridice in Republica Moldova se face prin act administrativ. Numai dacă organul de inregistrare refuză inregistrarea din motive neintemeiate, persoana lezată se poate adresa in instanţă pentru ca ultima prin act judecătoresc să oblige organul de a inregistra persoana juridică. 2. Persoanele juridice de drept public nu sunt supuse inregistrării de stat. Ele se consideră infiinţate şi dobandesc capacitate la data intrării in vigoare a actului normativ prin care acestea se fondează sau la altă dată indicată in acesta. Potrivit art. 17 din Legea nr.764/2001 formarea unităţilor administrativ – teritoriale se efectuează de Parlament şi statutul de persoană juridică este dobandit la data indicată in actul adoptat de acesta. Banca Naţională a Moldovei a fost infiinţată in concordanţă cu Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.122/1991 prin reorganizarea Băncii republicane din Moldova. Potrivit art.32 din Legea privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare nr.192/1998 „in termen de 2 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi Comisia de Stat pentru Piaţa Hartiilor de Valoare se reorganizează in Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”. Prin Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 a fost fondată Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei şi a fost aprobat Regulamentul acesteia. Similar acestora se creează şi alte persoane juridice de drept public. 3.. Modul de inregistrare a persoanelor juridice de drept privat se stabileşte de acte normative speciale. Deşi procedura de inregistrare a persoanelor juridice cu scop lucrativ este distinctă de cea a persoanelor juridice cu nelucrativ totuşi de această

divizare nu este atat de dură. De exemplu: (150)Camera Inregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale inregistrează intreprinderile (societăţile comerciale, cooperativele de producţie şi de intreprinzător, intreprinderile de stat şi municipale) şi organizaţiile (cooperativele de consum, asociaţiile de economii şi imprumut a cetăţenilor, uniunile de intrepinderi, asociaţiile de locatari.). Inregistrarea la Camera Inregistrării de stat se efectuiază cu respectarea dispoziţiilor Legii cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor nr. 1265/2000 a altor acte normative care reglementează statutul juridic al subiectelor supuse inregistrării. Pentru a inregistra o persoană juridică la Camera Inregistrării de Stat oficiului teritorial al acesteia sau inseşi Camerei trebuie să i se prezinte actele stipulate de art.11 din Legea nr.1265/2000, iar acesta timp de 15 zile adoptă decizie de inregistrare sau de respingere a cererii de inregistrare. Dacă se adoptă hotărarea de inregistrare, persoana juridică se inscrie in Registrul de stat sub un anumit număr, indicandu-se in mod obligatoriu datele principale de identitate ale acesteia (denumirea completă şi abreviată, sediul, obiectul principal de activitate, mărimea capitalului social), datele de identitate ale managerului principal şi al fondatorilor, precum şi alte date care le cere legea sau fondatorii. Ca dovadă a inregistrării de stat Camera eliberează managerului principal certificatul de inregistrare de modelul stabilit, iar la cererea acestuia sau a fondatorilor extrase din Registru. (151)Secţia organizaţii neguvernamentale şi partide politice a Ministerului Justiţiei inregistrează asocaţii obşteşti, fundaţii, instituţii, organizaţii şi partide politice, patronate, sindicate etc. Ţinerea registrelor de stat şi inregistrarea unor categorii de organizaţii necomerciale se execută de Ministerul Justiţiei: Astfel, potrivit art.19-25 a Legii nr.837/1996 se ţine registrul de stat şi se inregistrează asociaţiile obşteşti, potrivit art.15 din Legea nr.718/1991 se ţine registrul de stat şi se inregistrează partidele şi organizaţiile social politice, potrivit art. 1719 din Legea nr.976/2000 se ţine registrul şi se inregistrează patronatele, potrivit art.10 din Legea nr.1129/2000 se inregistrează sindicatele, potrivit art.22 din Legea nr.581/1999 se ţine registrul organizaţiilor necomerciale şi se inregistrează fundaţiile etc. (152)Modul de inregistrare a cultelor este reglementat de legea despre Culte nr.979/1992 şi se exercită de Serviciul de Stat pentru problemele cultelor. Potrivit art.14 din Legea menţionată cultele in Republica Moldova se inregistrează prin procedura de recunoaştere a acestora, cu condiţia că au fost prezentate actele prevăzute de lege. Fiecare din organele menţionate sunt imputernicite cu atribuţii de inregistrare şi sunt obligate să ţină registrul persoanelor juridice pe care le inregistrează. De exemplu Camera inregistrării de stat ţine registrul de stat al intreprinderilor, Ministerul Justiţiei ţine registrul asociaţilor obşteşti, a partidelor politice, Serviciul de stat pentru problemele cultelor ţine registrul cultelor. In registre se inscriu principalele date privind persoana juridică inregistrată. Astfel de date pe langă numărul de inregistrare şi data inregistrării in registrul se inscrie denumirea, sediul, obiectul de activitate, scopul, persoanele care o vor gestiona şi reprezenta, iar pentru unele şi capitalul social, numele fondatorilor precum şi alte date stabilite de legile speciale sau care le solicită fondatorii. Datele incluse in Registrul de stat in care sunt inregistrate persoanele juridice sunt accesibile tuturor persoanelor interesate. De exemplu, in Legea nr.1265/2001 se stipulează expres că Camera este obligată să elibereze extrase din Registrul de stat in termen de 3 zile de la solicitare. 4. Dispoziţia alin.(4) din articolul comentat stabileşte temeiurile generale de refuz a inregistrării de stat a persoanei juridice. Codul civil stabileşte două temeiuri de refuz - incălcare modului de constituire a persoanei juridice sau dacă actul de constituire nu corespunde cerinţelor stabilite in lege.

Prin incălcarea modului de constituire se inţelege nerespectarea de către fondatori a unor cerinţe sau neefectuarea unor operaţiuni stabilite de lege pentru constituirea persoanei juridice. Un motiv pentru respingerea inregistrării ar servi nevărsarea minimului de capital social stabilit la art.113 alin.(3) dacă se cere inregistrarea societăţii comerciale, nepetrecerea adunării constitutive la societatea pe acţiuni, nu sau semnat numărul necesar de fondatori (membri) sau nu au fost indeplinite alte condiţii. Nu va fi inregistrat un partid politic dacă nu va avea cel puţin 5000 de membri domiciliaţi in cel puţin jumătate din unităţile administrativ teritoriale de nivelul doi, dar nu mai puţin de 600 in fiecare din acestea. De cel de-al doilea temei de respingere a inregistrării Organul de stat poate face uz atunci cand actul de constituire nu conţine prevederile indicate in lege pentru forma persoanei juridice, conţine unele prevederi care contravin legii, sau dacă nu este respectată forma stabilită. Prin alte norme inclusiv cele din legile speciale se pot stabili şi alte temeiuri de refuz al inregisrării de stat. Va fi respinsă inregistrarea persoanei juridice dacă există o altă persoană juridică cu aceiaşi denumire, sau dacă nu au fost prezentate toate actele necesare. Articolul 64. Publicitatea registrelor de stat ale persoanelor juridice

(153)Pană in momentul in care faptul nu a fost inscris in registrul de stat al persoanelor juridice si nu a fost făcut public, persoana in al cărei interes faptul trebuia inregistrat nu poate sa-l opună terţilor, cu excepţia cazului cand demonstrează ca terţul cunoştea faptul. (154)Daca faptul este inregistrat si făcut public, terţul trebuie sa-l recunoască in raport cu sine. Aceasta prevedere nu este valabila pentru actele juridice săvarşite in decursul a 15 zile de după momentul cand faptul a fost făcut public in măsura in care terţul demonstrează ca nu a ştiut si nici nu trebuia sa ştie despre acest fapt. (155)In cazul in care faptul care trebuia inregistrat a fost făcut public in mod greşit, terţul poate opune faptul făcut public persoanei in al cărei interes trebuia inregistrat, cu excepţia cazului cand terţul ştia sau trebuia sa ştie despre neveridicitate. 1. Actele de constituire a persoanelor juridice şi sunt opozabile semnatarilor acestora de la data semnării lor, independent dacă acestea au fost sau nu inregistrate. Semnatarii acestor acte pot cere unul altuia indeplinirea obligaţiilor asumate. Insă pentru a le face opozabile terţilor este necesar de a le face cunoscute (publice) terţilor, sau să fie accesibile acestora. Un asemenea scop il urmăreşte inregistrarea de stat. Cu adevărat prin inregistrare se urmăreşte un triplu scop: - inregistrarea marchează „naşterea” societăţii ca persoană juridică; - inregistrarea permite statului să supravegheze activitatea persoanelor juridice in vederea respectării legislaţiei; inregistrarea asigură publicitatea cu privire la persoana juridică. Deoarece registrul intreprinderilor este public, adică este accesibil terţilor şi oricine este interesat poate să-l consulte şi nu poate invoca necunoaşterea informaţiei deţinute acolo. Publicitatea are importanţă pentru terţii care vor să intre in relaţii cu persoana juridică, precum şi cu inseşi asociaţii sau membrii persoanei juridice. Informaţia conţinută in Registru precum şi in actele constitutive deţinute la organul de inregistrare se prezumă a fi veridică. In caz de conflicte intre actele constitutive deţinute de organul de stat şi cele ce se află la persoana juridică şi la membrii acesteia, prioritatea are cel dintai, pană la proba contrarie. Dacă organul principal adoptă hotărarea de a modifica actele constitutive, inclusiv şi datele incluse in registru, aceste modificări obţin putere juridică şi pot fi utilizate in raport cu terţii de la data cand acestea au fost inregistrate de către organul de stat. In Registrul de stat se inscrie cu preferinţă următoarele date : - denumirea persoanei juridice, sediul,

durata activităţii, numele administratorului, capitalul social şi cotele de participare pe care le are fiecare asociat pentru societăţile comerciale, şi alte date pe care legea le stabileşte sau pe care membri acesteia solicită. Publicitatea nu trebuie de confundat cu publicaţiile persoanei juridice care aceasta trebuie să le facă in Monitorul Oficial făcute potrivit dispoziţiilor art.66 alin.(7) sau art.67 alin.(5) sau in alte publicaţii. Datele prin care se modifică actele constitutive care au fost adoptate de organul principal dar nu au fost inregistrate au putere juridică numai in raport cu terţii care cunoşteau despre modificările efectuate. Nu poate invoca faptul necunoaşterii modificărilor terţul care a participat la adunarea organului principal sau ulterior a fost informat despre modificările efectuate. Obligaţiile de a demonstra faptul cunoaşterii despre modificările efectuate il are persoana juridică sau asociaţii acesteia. Datele inregistrate in registru au putere juridică şi terţul nu poate invoca necunoaşterea acestora. Totuşi un terţ poate să demonstreze că nu cunoaşte datele inregistrate dacă a contract cu persoana juridică in timp de 15 zile de la data inregistrării. Alin. (3) stabileşte că datele inregistrate in registru obligă persoana juridică şi atunci cand acestea au fost inregistrate din greşeală. Excepţie de la aceasta o fac numai terţii care ştiau despre inregistrarea greşită. Articolul 65. Durata persoanei juridice

(156)Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.

(157)La expirarea termenului stabilit pentru existenta persoanei juridice, aceasta se dizolva daca pană la acel moment actele de constituire nu se modifica. De regulă, persoana juridică se constituie pentru a activa un termen nelimitat. Totuşi fondatori, membrii sau asociaţii sunt in drept să constituie persoana juridică pentru a activa un termen fix (de ex. 25 ani) sau pană la anumită dată. (de ex.1.01.2010). Persoana juridică constituite in zonele libere şi avand calitate de rezident al acestor zone pot stabili termenul de activitatea pană la expirarea termenului stabilit pentru zona liberă. Persoana juridică constituite pentru un anumit termen nu poate să activeze după expirarea acestuia, şi se consideră dizolvată. Din momentul dizolvării administratorul (organul executiv) nu are dreptul să intreprindă noi operaţiuni, adică nu poate desfăşura genurile de activitate stabilite prin actul de constituire, dar are dreptul să le termine pe cele incepute deja. Mai mult prin art.90 alin. (7) lichidatorul este in drept să incheie noi acte juridice in măsura in care acestea sunt necesare pentru lichidare. Astfel de acte ar putea fi cele de asigurare cu energie electică, termică, telefonie etc. Persoana juridică a cărei termen de activitate a expirat se consideră dizolvată de drept şi potrivit art. 86 alin.(2) trebuie să intre in procedura de lichidare cu care conduce administratorul, dacă organul principal nu a desemnat un lichidator. Persoana juridică constituită pentru un termen stabilit nu se va dizolva, dacă pană la data expirării va prelungi acest termen. Organul principal a persoanei juridice poate reveni şi decide continuarea existenţei şi activităţii persoanei juridice chiar şi după ce a inceput procedura de lichidare, dar pană la repartiţia activelor intre asociaţi (vezi art.86 alin.(5). Articolul 66. Denumirea persoanei juridice

(158)Persoana juridica participa la raporturile juridice numai sub

denumire proprie, stabilita prin actele de constituire si inregistrata in modul corespunzător.

(159)Denumirea persoanei juridice trebuie sa includă, in limba de stat,

forma juridica de organizare. (160)Persoana juridica nu poate fi inregistrată daca denumirea ei coincide cu denumirea unei alte persoane juridice inregistrate deja. (161)Se interzice utilizarea in denumirea persoanei juridice a sintagmelor ce contravin prevederilor legale sau normelor morale, precum si a numelor proprii, daca acestea nu coincid cu numele participanţilor la constituirea organizaţiei si daca nu exista in acest sens acordul persoanei respective sau al moştenitorilor ei cu privire la folosirea numelui. (162)Persoana juridica nu poate folosi in denumirea sa cuvinte sau abrevieri care ar induce in eroare cu privire la forma sa. (163)Persoana juridica a cărei denumire este inregistrată are dreptul sa o utilizeze. Cel care foloseşte denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, sa inceteze utilizarea denumirii si sa ii repare prejudiciul. (164)Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" despre modificarea denumirii, sub sancţiunea plăţii de daune-interese. (165)In actul emis de persoana juridica trebuie sa se menţioneze denumirea, numărul inregistrării de stat, codul fiscal si sediul, sub sancţiunea plăţii de daune-interese. 1. Persoana juridică se identifică in circuitul civil de alte subiecte ale raporturilor juridice inclusiv de alte persoane juridice prin denumirea sa, care constă din grupul de cuvinte stabilit de lege pentru forma respectivă. Denumirea trebuie să conţină o combinaţie de elemente obligatorii şi neobligatorii care ar face-o irepetabilă, si inconfundabilă cu o altă denumire inregistrată in Registrele in care se inregistrează persoanele juridice. In calitate de elemente obligatorii ale denumirii trebuie să fie forma de organizare a persoanei juridice şi numele sau denumirea unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale, insă aceste elemente nu pot să individualizeze definitiv persoana juridică. De aceia persoana juridică trebuie să conţină şi un cuvant, o imbinări de cuvinte sau de litere care ar face-o irepetabilă şi inconfundabilă cu altele. Dispoziţiile legale obligă că in denumirea persoanei juridice să fie indicată forma de organizare, cum ar fi „societate cu răspundere limitată”, „societate pe acţiuni”, „asociaţie”, „fundaţie” etc., iar pentru societăţile comerciale pe persoane şi numele unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale. Astfel dacă persoana juridică este o societate comercială sub forma de societate in nume colectiv sau societatea in comandită in denumirea trebuie să fie indicat şi numele unuia sau tuturor asociaţilor care răspund nelimitat pentru obligaţiile societăţii. Societatea care indică in denumire numai numele unui asociat, dar de fapt ei sunt mai mulţi, legiuitorul obligă să se indice şi cuvantul şi „ şi compania” (vezi art.121 alin.(3) şi art. 136 alin.(3). Ca exemplu ar servi denumirea Societatea in nume colectiv „Movileanu şi compania” sau dacă societatea are un singur comanditat va purta denumirea Societatea in comandită „Movileanu”. Denumirea organizaţiei necomerciale poate fi Fundaţia „SOROS”, Instituţia obştească „Centru de studiere şi propagare a dreptului privat”, Asociaţia de cultură „Basarabia”, Partidul Social Liberal etc. Norme similare sunt stabilite şi pentru cooperative care au obligaţia să precizeze forma „ cooperativă de consum”, „cooperativă de producţie” sau „cooperativă de intreprinzător”. In unele cazuri prin legi speciale se stabileşte că persoana juridică trebuie să prevadă in denumirea sa şi alte prevederi cum ar fi „bursă de mărfuri”, „fond de investiţie”, etc. Denumirea persoanei juridice de drept public se stipulează in actul normativ prin care aceasta se

constituie. Indicarea la forma de organizare permite participanţilor la circuitul civil să facă concluzie despre scopul persoanei juridice precum şi despre răspunderea asociaţilor acesteia. Denumirea persoanei juridice se stabileşte iniţial de fondatori prin actul de constituire. Este important ca denumirea stabilită prin actele de constituire să fie inregistrată in registrul de stat, căci dreptul persoanei juridice asupra denumirii este protejat numai dacă există o asemenea inregistrare. Dacă denumirea indicată in actele de constituire şi care se cere inregistrată este similară alteia inregistrate anterior inregistrarea nu se va face. Persoana juridică are un drept personal asupra denumirii sale avand drept să o utilizeze personal sau să permită sau să interzică altor persoane s-o folosească. Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care au utilizat-o neautorizat să plătească o despăgubire. In relaţiile pe care le are persoana juridică cu alte persoane denumirea este principalul element faţă de care este exprimată atitudinea şi recunoştinţa terţilor. Anume in ea (denumire) se exprimă reputaţia pozitivă sau negativă pe care o au terţii faţă de persoană. Denumirea este cea care se incrustează in subconştientul acelora care sau aflat sau se află in legătură persoana juridică şi anume ea poartă povara atitudinii pozitive sau negative. De aceia in activitatea de intreprinzător denumirea dobandeşte o valoare economică. Această valoare este acordată de către clientelă, care ii avansează „şansele” persoanei juridice sau altfel spus, prin şanse se inţelege o posibilitatea de a obţine din activitatea de intreprinzător rezultate favorabile. Din acest motiv „denumirea” capătă o valoare economică şi similar unui obiect palpabil se transformă intr-un res corporalis care incorporează in sine reputaţia şi şansele in afaceri societăţii comerciale cu care o destinge clientela. Din acest considerent dreptul asupra denumirii de firmă a societăţii comerciale este calificat ca un bun, şi acesta poate fi in anumite condiţii transmisibil. Codul civil stabileşte că prin lege pot fi interzise utilizarea unor cuvinte sau sintagme in denumirea persoanelor juridice. Nu pot fi utilizate in denumiri cuvinte care exprimă noţiuni contrare bunelor moravuri. Astfel de termeni ar fi cei prin care se exprimă cuvinte necenzurate, care face apel la violenţă fizică, duşmănie intre naţiuni sau altele de acest fel. Nu pot fi utilizate in denumiri nume proprii care sunt similare numelor personalităţilor marcante. Excepţie de la această regulă o fac două situaţii. Numele utilizat coincide cu numele unuia din asociaţi, sau chiar dacă nu coincide dar la utilizarea acestuia există autorizaţia persoanei sau a moştenitorilor acestora. In conţinutul tuturor actelor care ies de la persoana juridică trebuie să se indice alături de alte date şi denumirea sa. Aceasta arată la funcţia de semnare a angajamentelor pe care şi le asumă o persoană juridică. Şi deci orice act emis de persoana juridică trebuie să-i poarte denumirea şi semnătura persoanei imputernicită să angajeze persoana juridică in raport cu terţii. Dacă actul de constituire al persoanei juridice cu scop lucrativ nu prevede denumirea acesteia, societatea comercială poate fi declarată nulă in temeiul art.110 alin.(2) lit.c). Articolul 67. Sediul persoanei juridice (166)Persoana juridica are un sediu, indicat in actele de constituire. (167)Stabilirea si schimbarea sediului sint opozabile tertilor din momentul inregistrarii de stat. (168)Adresa postala a persoanei juridice este cea de la sediu. Persoana juridica poate avea si alte adrese pentru corespondenta. (169)Toate documentele si scrisorile intrate la sediu se considera receptionate de catre persoana juridica. (170)Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial

al Republicii Moldova" despre modificarea sediului sub sanctiunea platii de daune-interese. Sediul este un atribut principal al persoanei juridice şi arată locul in spaţiu unde este aceasta amplasată. Ca şi denumirea sediul se stabileşte prin actul constitutiv la libera alegere a semnatarilor acestuia – fie locul de desfăşurare a activităţii a persoanei juridice, fie locul aflării organelor acesteia , fie domiciliul unuia din asociaţi. In actul de constituire trebuie să fie indicată localitatea, iar după caz strada, numărul casei sau şi a biroului. Dispoziţiile legale nu impun condiţii sau obligaţii privitor la locul unde ar putea acesta să se afle, cu excepţia că ele trebuie să se inregistreze la organul fiscal din teritoriul unde-şi are sediul. In caz de mutare a sediului aceasta trebuie să fie adus la cunoştinţa terţilor prin publicarea unui anunţ in Monitorul Oficial. Determinarea sediului are importanţă practică sub cel puţin trei aspecte: sediul persoanei juridice determină naţionalitatea acesteia; Prin sediul societăţii se determină locul executării obligaţiilor pecuniare, in care persoana juridică are calitatea de debitor, sau in cazul altor obligaţii cand persoana juridică are calitatea de debitor şi prin contract nu s-a stabilit contrariul;Sediul permite a determina instanţa de judecată competentă in litigiile in care persoana juridică are calitatea de parat. Sub aspect procedural, legiuitorul prezumă că toate actele care au ajuns la sediul indicat in Registrul de stat au fost aduse la cunoştinţa persoanei juridice, cu toate consecinţele negative pentru aceasta. Dacă sediul este modificat societatea are obligaţia să comunice Organului de inregistrare timp de 7 zile despre modificare şi să publice informaţia respectivă in Monitorul Oficial. Pentru persoanele juridice care se inregistrează la Camera inregistrării de stat potrivit Legii nr.1265/2000 este stabilită şi sancţiunea privind „sistarea activităţii intreprinderii şi organizaţiei” precum şi chiar „lichidarea acesteia in condiţii legale” ; Sediul determina organul fiscal al statului la care persoana juridică prezintă rapoartele financiare şi fiscale şi la contul căruia se efectuiază plăţile obligatorii. La sediul societăţii trebuie să păstreze documentele persoanei juridice. Articolul 68. Răspunderea persoanei juridice

(171)Persoana juridica răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul ce ii aparţine. (172)Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice, iar persoana juridica nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau de actul de constituire. Prin dispoziţia alin.(1) se stabileşte principiul general, potrivit căruia toate persoanele juridice ca şi toate persoanele de drept privat răspund pentru obligaţiile cei revin cu toate bunurile care ii aparţin, independent de categoria la care aceste aparţin, sunt ele bunuri corporale sau incorporale, imobile sau mobile, sunt mijloace băneşti, hartii de valoare, sau părţi sociale. Toate lucrurile pe care le deţine persoana juridică cu drept de proprietate, indiferent de faptul dacă au fost procurate din mijloace proprii sau din mijloacele atrase se includ in activul persoanei juridice şi pot fi urmărite de către creditorii acesteia. Excepţie de la această regulă este stabilită prin art. 194 potrivit căreia Republica Moldova şi unităţile administrativ teritoriale nu răspund cu bunurile proprietate publică, ci numai cu cele care sunt in circuitul civil şi aparţin acestora cu drept de proprietate privată. Cu acţiunea acestui principiu este legată şi procedura de lichidare forţată a persoanei juridice pentru cauza de insolvabilitate stabilită la art.101. Prin alin.(2) se confirmă regulă potrivit căreia fiecare subiect de drept răspunde de sine-stătot pentru propriile sale obligaţii, adică persoana juridică nu poartă

răspundere pentru obligaţiile fondatorilor sau a membrilor săi şi invers fondatorii membrii, asociaţii sau alţi participanţi ai persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile acesteia. De la această regulă, insă sunt unele excepţii. Excepţiile sunt stabilite fie de lege fie de actele constitutive ale persoanei juridice. Astfel prin dispoziţiile art.121 şi art.128 se stabileşte că asociaţii societăţii in nume colectiv răspund pentru obligaţiile societăţii nelimitat şi solidar, dacă activele societăţii nu satisfac cerinţele creditorilor. Aceiaşi regulă este stabilită in art.136 pentru comanditaţii din societăţile in comandită şi in art.183 alin.(4) pentru fondatorii instituţiei. Poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile intreprinderii in posesiune majoritară (societăţii fiice) intreprinderea cu participaţiunea majoritară (societatea mamă), dacă prima a devenit insolvabilă datorită executării dispoziţiilor date cea dea doua. Astfel de reguli sunt prevăzute la art.118 alin.(3) precum şi la art.9 alin. (5) şi (6) din Legea nr.1137/1997 privind societăţile pe acţiuni. Prin actul de constituire asociaţii pot să-şi asume răspunderi suplimentare la cele stabilite de dispoziţiile legale. In special art.15 alin.(3) din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativele de producţie se stabileşte că „statutul cooperativei poate prevedea o răspundere suplimentară a membrului cooperativei pentru obligaţiile acesteia in mărime ce nu va depăşi venitul realizat de el in cooperativă in anul financiar precedent”. Articolul 69. Reorganizarea persoanei juridice

(173)Persoana juridica se reorganizează prin fuziune (contopire si absorbţie), dezmembrare (divizare si separare) sau transformare. (174)Hotărarea de reorganizare se ia de fiecare persoana juridica in parte, in condiţiile stabilite pentru modificarea actelor de constituire. (175)In cazurile prevăzute de lege, reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare se efectuează in baza unei hotărari judecătoreşti. (176)Daca prin fuziune sau dezmembrare se infiinţează o noua persoana juridica, aceasta se constituie in condiţiile prevăzute de lege pentru forma persoanei juridice respective. (177)Reorganizarea produce efecte fata de terţi numai după data inregistrării de stat a noilor persoane juridice, cu excepţia reorganizării prin absorbţie, care produce efecte la data inregistrării modificărilor in actele de constituire ale persoanei juridice absorbante. Reorganizare este un procedeu juridic de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică la alta potrivit căreia succesorul continuă raporturile juridice in locul predecesorului său. Ca efect al reorganizării se produce fie dizolvarea unor persoane juridice (absorbţia), fie constituirea altora (separarea), fie că dizolvarea unora şi constituirea altora se produc concomitent (contopirea şi divizarea). Dizolvarea unor şi constituirea altor persoane juridice nu apar ca un scop in sine al reorganizării ci reprezintă fenomene accesorii ale acestor operaţiuni. O situaţie cu totul deosibită se creează la transformare, deoarece la aceasta nu are loc nici dizolvarea şi nici constituirea unei persoane juridice noi, ci aceeaşi persoană juridică işi continuă activitatea dar in altă formă, in altă haină juridică. Dispoziţiile legale din Codul civil cu privire la reorganizare stabilesc şi norme de procedură care asigură o sincronizare a operaţiunilor efectuate şi inregistrările pe care le efectuează organul de stat in aşa fel incat să se asigure o transmisiune corectă şi unitară a drepturilor şi obligaţiilor. Hotărarea pentru ca societatea să se reorganizeze sau să participe la un proces

de reorganizare in care sunt incluse mai multe persoane juridice poate s-o i-a numai organul principal al persoanei juridice, de regulă cu o majoritate calificată din numărul total de voturi. Dacă in procesul de reorganizare sunt implicate mai multe persoane juridice hotărarea cu privire la reorganizare trebuie să fie adoptată de fiecare persoane juridice cu respectarea tuturor cerinţelor stabilite pentru forma persoanei juridice şi ale actului constitutiv. Alin.(3) prevede că in unele cazuri reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare poate s-o decidă şi instanţa de judecată. Astfel de hotărari poate să fie adoptată de instanţă in procesul de insolvabilitate cand faţă de persoana juridică insolvabilă se aplică procedura planului stabilită de Legea insolvabilităţii. Una din soluţiile procedurii planului poate fi divizarea persoanei juridice insolvabile in două sau mai multe şi transmiterea cotelor de participaţiune la unul sau mai mulţi creditori. Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 stabileşte şi o modalitate de reorganizare forţată a persoanelor juridice prin decizia Agenţiei Naţionale pentru Concurenţei. Potrivit art.19 din Legea menţionată Agenţia are dreptul să adopte o hotărare privind divizarea sau separarea forţată a unui agent economic care ocupă o situaţie dominantă pe piaţă dacă acesta a incălcat de două şi mai multe ori dispoziţiile legale. Hotărarea de reorganizare prin divizare şi separare poate fi adoptată de Agenţie numai dacă apariţia noilor persoane juridice duce la dezvoltarea concurenţei şi există posibilitatea de a izola organizatoric, teritorial şi tehnologic subdiviziunile persoanei juridice care urmează a fi reorganizată. Infiinţarea persoanei juridice noi care apare in rezultatul reorganizării se face cu respectarea dispoziţiilor obligatorii privind constituirea persoanei juridice de forma respectivă. Astfel, dacă se realizează o contopire a două societăţi in nume colectiv şi se constituie o societate cu răspundere limitată, sau dintr-o societate pe acţiuni se separă o nouă societate cu răspundere limitată apoi la proiectul contractului de fuziune prin contopire (vezi art.74 alin.(3) sau la proiectul de dezmembrare prin separare (vezi art.80 alin. (3) se anexează actul de constituire a societăţii cu răspundere limitată care se constituie. Valoare juridică obligatorie actului de constituire i-o dă hotărarea organului suprem care adoptă hotărarea de reorganizare şi nu semnătura persoanelor care vor dobandi calitatea de asociaţi sau membri ai persoanei juridice care se constituie. Hotărarea de aprobare a reorganizării este obligatorie pentru toţi membrii persoanei juridice care au votat pentru această hotărare, care au votat impotrivă sau care nu au fost prezenţi. Insă, faţă de terţi operaţiunea de reorganizare produce efecte şi le este acestora opozabilă numai după inregistrare la organul de stat a noii persoane juridice. Considerăm necesar de a menţiona că reorganizarea ca operaţiune juridică nu poate opera intre persoane juridice de drept public, precum şi intre persoanele juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Această afirmaţie ne-i intemeiem pe dispoziţiile art.58 alin.(4) din care rezultă că dispoziţiile din articolele ce urmează nu sunt aplicabile persoanelor juridice de drept public, decat in cazul cand sunt norme exprese in acest sens. De asemenea este problematică reorganizarea care implică persoane juridice cu scop lucrativ cu cele fără scop lucrativ, cu excepţia transformării. Despre fuziunea, divizarea şi transformarea acestora a se vedea comentariul la art.73, 79 şi 85. Articolul 70. Succesiunea de drept in cazul reorganizării persoanelor juridice

(178)In cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile si obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua persoana juridica, in conformitate cu actul de transmitere. (179) In cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta, drepturile si obligaţiile persoanei juridice absorbite trec la persoana juridica

absorbanta in conformitate cu actul de transmitere.

(180)In cazul divizării persoanei juridice, drepturile si obligaţiile ei trec la noile persoane juridice in conformitate cu bilanţul de repartiţie. (181)In cazul separării, o parte din drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trece, la fiecare din persoanele juridice participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), in corespundere cu bilanţul de repartiţie. (182)In cazul reorganizării persoanei juridice prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trec la noua persoana juridica in conformitate cu actul de transmitere. Prin articolul comentat sunt stabilite reguli de trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la persoanele juridice care decid să se reorganizeze la persoanele juridice care-şi continuă existenţa şi după reorganizare sau care se constituie in rezultatul reorganizării. La reorganizare are loc succesiunea universală sau cu titlul universal. La succesori se transferă nu numai drepturile şi obligaţiile care se indică in actul de transfer sau bilanţul de repartiţie şi toate drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate, inclusiv şi cele nepatrimoniale. Trec la succesori şi drepturile litigioase dintre părţi, precum şi cele care nu erau cunoscute la momentul reorganizării. Dacă drepturile care se transferă trebuie să fie inregistrate succesorul de drepturi trebuie să le inregistreze. Reorganizarea prin contopire a persoanelor juridice are ca efect dizolvarea persoanelor juridice cu trecerea concomitentă a drepturilor şi obligaţiilor la o nouă persoane juridică care se infiinţează. Fiind un proces anevoios fuziunea prin contopire trebuie să fie motivată din punct de vedere economic şi aceasta să se aducă la cunoştinţa celor interesaţi arătandu-se poziţiile pozitive şi negative ale viitoarei reorganizări. Pentru aceasta legiuitorul stipulează necesitatea elaborării unui proiect al contractului de contopire (art.74) care trebuie să arate perspectivele fuziunii, participanţii la aceasta, patrimoniul fiecărei persoane juridice care doreşte să participe la reorganizare şi alte date ce au importanţă. De asemenea acest plan trebuie să arate data prezumată a viitoarei fuziuni şi intocmirii actului de transmitere. Actul de transmitere se intocmeşte pe baza contractului de fuziune aprobat in condiţiile art.75 numai după ce noua persoană juridică a fost inregistrată la organul inregistrării de stat şi acesta primeşte in activul său toate bunurile persoanelor juridice care se dizolvă. Actul de transmitere trebuie să fie semnat de administratorii persoanelor juridice care se dizolvă şi administratorul persoanei juridice care s-a constituit. Actul de transmitere este unul din ultimele documente care poate fi semnat de administratorul persoanei juridice care dizolvă. Acesta este motivul pentru care persoana juridică care se constituie in rezultatul fuziunii trebuie să fie inregistrată mai inainte decat ar fi fost radiate cele care se dizolvă, făcand ca acestea (persoana juridică nou constituită şi persoanele juridice care se dizolve) pentru puţin timp să coexiste in timp. Fuziunea prin absorbţie este o procedură similară contopirii, urmand să efectueze aceleaşi operaţiuni juridice, adică elaborarea unui contract de fuziune, aprobarea acestuia de către organele competente ale persoanelor juridice care fuzionează şi intocmirea unui act de transmitere a patrimoniului. Deosebirea insă este că in rezultatul absorbţiei nu se constituie o nouă persoană juridică, şi drepturile şi obligaţiile trec de la persoana juridică absorbită la persoana juridică absorbantă, care preluandu-le integral, işi modifică propriile acte constitutive, şi continuă toate raporturile juridice pe care le avea persoana juridică absorbită. O diferenţă poate fi observată şi Actul de transmitere in cazul absorbţiei poate fi semnat de persoanele juridice participante la fuziune chiar pană la inregistrarea de stat modificărilor, şi actul de transmitere trebuie prezentat impreună cu actele necesare pentru inregistrarea modificărilor societăţii absorbante cat şi impreună cu actele necesare pentru inregistrarea excluderii (radierii) persoanei juridice absorbite.

Reorganizarea societăţii prin divizare are ca efect trecerea patrimoniului de la persoana juridică care se dizolvă la persoanele juridice care se constituie, şi noile societăţi continuă raporturile juridice ale societăţii dizolvate in modul şi proporţiile stabilite prin proiectul dezmembrării aprobat in ordinea stabilită de art.81 şi a bilanţului de repartiţie. Actele de constituire a persoanelor juridice care se infiinţează in rezultatul dezmembrării prin divizare dobandesc putere juridică şi sunt opozabile membrilor persoanei juridice care se dizolvă de la data aprobării lor impreună cu proiectul dezmembrării. Similar reorganizării prin contopire in procesul reorganizării prin divizare este necesară coexistenţa in timp a persoanei juridice care se divizează şi incetează activitatea cu persoanele juridice care se constituie in rezultatul reorganizării. Astfel incat ultimele mai intai se inregistrează apar ca persoane juridice apoi primesc prin bilanţul de repartiţie activele şi pasivele care le revin. Şi abia după aceasta persoana juridică care s-a dezmembrat şi a stat la temelia fondării celor noi urmează a fi radiată din registru. Aceasta işi are explicaţia in aceia că bunurile şi documentele trebuie să fie transmise de la persoana juridică care s-a divizat la cele care s-au constituit şi in legătură cu aceasta trebuie să fie intocmit un act semnat cel care transmite şi de cel care primeşte. Dezmembrarea prin separare a persoanei juridice evidenţiază două situaţii: Prima situaţie este acea cand in rezultatul dezmembrării dintr-o persoană juridică care-şi continuă existenţa i-a fiinţă una sau mai multe persoane juridice la care trec o parte din drepturile şi obligaţiile primei. Ce-a de-a doua situaţie este cand in rezultatul dezmembrării o parte din patrimoniu se separă de la persoana juridică care işi continuă existenţa şi trece la o altă persoană juridică existentă. Reieşind din cele menţionate şi sub aspectul procedurii de reorganizare vor exista deosebiri. Astfel in prima situaţie va fi intocmit un plan de dezmembrare şi vor fi elaborate actele de constituire ale persoanelor juridice care se constituie in rezultatul separării. In continuare va fi mai intai inregistrată societatea nouă, căreia i se va transmite o parte din activele şi pasivele societăţii care se reorganizează modificandu-se şi actele de constituire ale acesteia din urmă. In cea de-a doua situaţie la planul de dezmembrare trebuie să fie anexat şi contractul incheiat cu persoana juridică la care trece o parte din patrimoniu. In legătură cu aceasta sunt necesare a fi operate modificări atat in actele constitutive ale persoanei juridice care se dezmembrează cat şi a persoanei juridice care primeşte patrimoniul respectiv. La transformarea persoanei juridice drepturile şi obligaţiile persoanei juridice nu suportă modificări, şi nu trec de la una la alte. Persoana juridică continuă să există insă intr-o nouă formă, şi nu este necesar a fi intocmit un act de transmitere. Mai ales că frecvent acelaşi administrator continuă să reprezinte persoana juridică şi după transformare. Totuşi in unele situaţii transformarea are ca consecinţe reducerea răspunderii. Ne referim la transformarea unei societăţi in nume colectiv sau a unei societăţi in comandită intr-o societate cu răspundere limitată sau pe acţiuni. In rezultatul acestei transformări asociaţii care răspundeau subsidiar pentru obligaţiile societăţii de pană la transformare nelimitat şi solidar, după aceasta nu mai au o astfel de răspundere. Acelaşi pericol există şi in cazul transformării unei instituţii in asociaţie sau fundaţie. Articolul 71. Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie

(183)Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu privire la succesiunea intregului patrimoniu al persoanei juridice reorganizate, in privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor fata de toţi debitorii si creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de părţi. (184)Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie se confirma de

fondatorii (membrii) persoanei juridice sau de organul persoanei juridice imputernicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire, care au decis reorganizarea persoanei juridice, si se prezintă, impreuna cu actele de constituire ale persoanelor juridice create, pentru inregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor in actele de constituire ale persoanelor juridice existente. 1. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie sunt documentele prin care se confirmă transferul patrimoniului de la o persoană juridică la alta, in sens că acest act serveşte ca temei pentru o persoană juridică să scoată de la evidenţa sa, iar alta să pună la evidenţa sa anumite bunuri şi obligaţii. Aceste acte sunt cele care arată legătura dintre persoanele juridice participante in procesul de reorganizare şi proporţia de drepturi şi obligaţii transferate. Deşi din conţinutul normei rezultă că actul de transmitere sau bilanţul trebuie să prevadă toate drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate, totuşi neindicarea lor nu inseamnă că drepturile şi obligaţiile nu trec. In temeiul art.72 alin.(4) succesorii răspund solidar pentru obligaţiile de pană la reorganizare in cazul cand nu este posibil de a determina succesorul. Actul de transmitere se intocmeşte in cazul fuziunii persoanelor juridice şi se semnează de administratorii persoanei juridice care transmite şi care primeşte. Actul respectiv se intocmeşte in baza contractului de fuziune aprobat potrivit art.75. Acest act trebuie să fie transmis la organul de inregistrare la care se inregistrează persoana juridică care se constituie numai după inregistrarea acesteia. Aceasta se explică prin aceia că pană la inregistrare persoana juridică nu are capacitate juridică şi in numele ei nu poate să fie semnate acte. Anume din acest considerent am menţionat că persoana care se dizolvă şi cea care se constituie in urma contopirii trebuie să coexiste in timp pentru intocmirea acestui act. Bilanţul de repartiţie se intocmeşte in cazul reorganizării prin dezmembrare şi trebuie să fie aprobat de organul principal al persoanei juridice care se dezmembrează, precum şi să fie semnat de administratorii persoanelor juridice care se dezmembrează precum şi de cele care i-au fiinţă in urma reorganizării. Bilanţul de repartiţie işi are originea in proiectul de dezmembrare aprobat potrivit art.81. Articolul 72. Garantarea drepturilor creditorilor persoanei juridice in cazul reorganizării ei

(185)In termen de 15 zile de la adoptarea hotărarii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare este obligat sa informeze in scris toţi creditorii cunoscuţi si sa publice un aviz privind reorganizarea in 2 ediţii consecutive ale "Monitorului Oficial al Republicii Moldova". (186)Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz, sa ceara persoanei juridice care se reorganizează garanţii in măsura in care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar daca vor dovedi ca prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor. (187)Creditorii sint in drept sa informeze organul inregistrării de stat cu privire la creanţele fata de debitorul care se reorganizează. (188)Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute pană la reorganizarea acestora daca din actul de transmitere si din bilanţul de repartiţie nu este posibila determinarea succesorului.

(189)Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la

reorganizare răspund solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice reorganizate.

Protecţia creditorilor este una din cele mai importante probleme ale procesului de reorganizare a persoanelor juridice. Deoarece la reorganizare are loc o cesiune a datoriei de la persoana debitoare la o altă persoană succesoare pentru aceasta este necesar acordul creditorului. Articolul comentat stabileşte cateva-i tipuri de garanţii, cum ar fi dreptul creditorului la informaţie privind reorganizarea, dreptul creditorului de a cere garanţii de la persoana juridică care se reorganizează precum şi posibilitatea creditorului de a se adresa către succesorii persoanei juridice pentru a fi satisfăcut. Potrivit alin.(1) administratorul persoanei juridice care se reorganizează sau participă la o reorganizare este obligat să notifice personal fiecare creditor al său, precum şi să publice informaţia in Monitorul Oficial. Organul executiv al persoanei juridice trebuie să deţină dovezi că şi-a indeplinit obligaţia de informare personală, in caz contrar ei vor purta răspundere personală pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neinformare. Data la care se adoptă hotărărea de reorganizare este data la care se aprobă contractul de fuziune (art.75) sau proiectul dezmembrării (art.81). Potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000 intreprinderea sau organizaţia este obligată să inştiinţeze in scris oficiul teritorial al Camerei Inregistrării de stat despre adoptarea hotărarii de reorganizare, pentru consemnarea inceperii reorganizării in Registrul de stat. Din momentul consemnării in Registru a inceperii procedurii de reorganizare organul de inregistrare nu este in drept să inregistreze modificări in actele de constituire a societăţilor implicate in procedura de reorganizare. Creditorii care consideră că vor fi afectaţi prin reorganizarea debitorului său au dreptul să se opună procedurii de reorganizare şi să ceară fie garanţii suplimentare, fie executarea obligaţiilor. Astfel dacă obligaţia a ajuns la scadenţă integral creditorul este in drept să ceară executarea. Dacă obligaţia a ajuns parţial la scadenţă creditorul poate cere achitarea datoriei, iar pentru obligaţia care incă nu a ajuns la scadenţă el este in drept să ceară numai garanţii, insă nu poate cere executarea anticipată a obligaţiei. Legiuitorul stabileşte că nu toţi creditorii pot cere garanţii. De exemplu nu poate cere garanţii creditorul a cărei obligaţie integral deja este garantată printr-o garanţie reală (gaj sau ipotecă) sau personală a unui terţ, creditorul unui societăţi pe acţiuni care se transformă intr-o societate cu răspundere limitată precum şi alte situaţii in care creditorul nu este nici de cum afectat de procedura de reorganizare. Are dreptul de a cere garanţii creditorul unei societăţii care se reorganizează prin fuziune, in legătură cu faptul că prin fuziune se poate unifica persoane juridice cu starea diferită a activelor, unde unele pot fi in prag de insolvabilitate. Pentru ca persoana juridică să nu se reorganizeze pană la executarea sau garantarea creanţelor se stabileşte dreptul creditorului de a preveni Camera Inregistrării de Stat pentru a nu inregistra reorganizarea, dacă creditorul nu a fost satisfăcut. Dacă reorganizarea a fost inregistrată contrar intereselor creditorului acesta are dreptul la apărare judiciară, putandu-se adresa atat in nulitatea inregistrării reorganizării şi pentru incasarea forţată a creanţelor sale. Dispoziţia alin.(4) stabileşte răspunderea solidară a persoanei juridice pentru obligaţiile de pană la reorganizare, dacă din actul de transmitere sau din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Considerăm că legiuitorul stabileşte răspunderea solidară nu numai pentru cazul in care numele creditorului nu este indicat in actele menţionate, dar şi in cazul in care creanţele acestuia nu sunt incluse integral, sau cand prin actul de transfer şi bilanţul de repartiţie se stabileşte o disproporţie intre drepturi şi obligaţii, astfel incat datoriile nu pot fi acoperite din valoarea bunurilor transmise succesorului.

Alin.(5) stabileşte răspunderea administratorilor persoanei juridice pentru abuzurile pe care aceştia le admit in procesul de reorganizare. Pentru despăgubire se pot adresa in egală măsură atat asociaţii sau membri persoanei juridice cat şi creditorii acesteia. Răspunderea in faţa creditorilor administratorii o poartă numai dacă in procesul de reorganizare au admis incălcări ale procedurilor legale, dar nu şi pentru creanţele pe care le au creditorii faţă de persoana juridică care s-a reorganizat. Articolul 73. Fuziunea persoanelor juridice

(190)Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie. (191)Contopirea are ca efect incetarea existentei persoanelor juridice participante la contopire si trecerea integrala a drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica ce se infiinţează. (192)Absorbţia are ca efect incetarea existentei persoanelor juridice absorbite si trecerea integrala a drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica absorbanta. (193)In cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionata de permisiunea organului de stat competent. Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică prin care două sau mai multe persoane juridice in scopul concentrării capitalului şi sporirii rentabilităţii activităţii işi unifică patrimoniul in una singur. Fuziunea la randul său are două forme: contopirea şi absorbţia. Deosebirea dintre aceste forme este in efecte juridice pe care acesta le produce. Contopirea (numită şi fuziune) duce la dizolvarea persoane juridice care iniţiază procedura de reorganizare şi radierea acestora din Registrul de stat, şi apariţia unei persoane juridice noi, care se naşte pentru a continua raporturile juridice incepute de societăţile predecesoare. Invers, in rezultatul fuziunii prin absorbţie (numită şi asociere) persoana juridică absorbantă continue să existe şi după fuziune, dar inglobează in sine drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice absorbite care se dizolvă şi urmează a fi radiată din Registrul de stat. O problemă de importanţă majoră pentru procedura de fuziune priveşte posibilitatea de a fuziona a societăţile comerciale cu organizaţiile necomerciale. In legislaţie nu există norme exprese ce interzic o asemenea fuziune. Totodată este necesar de menţionat că nu ar putea fuziona o societate comercială cu o organizaţie necomercială datorită faptului că asociaţii societăţilor comerciale au drepturi de creanţă asupra societăţii comerciale pe cand membrii organizaţiei necomerciale nu au drepturi de creanţă, ci au numai drepturi personale (vezi art.55 alin.(3). Nici intrun caz nu ar putea ca un membru care nu a avut drepturi patrimoniale pană la reorganizare să le aibă după reorganizare. Din acest motiv considerăm că fuziunea ar putea opera doar intre societăţi comerciale sau intre organizaţii necomerciale. In cazul fuziunii societăţilor pe acţiuni aceasta are loc prin consolidarea bilanţurilor lor cu convertirea ulterioară a acţiunilor societăţilor care participă la reorganizare in acţiuni ale societăţii recent infiinţate. Potrivit art.29 din Legea nr.1204/1997 cu privire la fondurile de investiţii un fond de investiţii poate să fuzioneze numai cu un alt fond de investiţii, şi nici de cum nu poate fuziona cu o altă societate comercială. La fuziunea are loc o succesiune universală, deoarece drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se dizolvă trec integral la persoana juridică care absorbantă sau la cea nou constituită. Fuziunea prezintă pericol pentru creditorii persoanei juridice deoarece operaţiunea poate opera intre persoane juridice cu starea financiară diferită. In principiu este posibil de a absorbi şi pe o persoană in prag de

insolvabilitate, şi atunci există pericolul de majorare a numărului de creditori şi a creanţelor acestora, subminand poziţia creditorilor persoanei juridice a cărei activitate este eficientă. Fuziunea societăţilor comerciale şi uniunilor acestora poate fi condiţionată de autorizarea organelor de stat competent. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni stabileşte că in cazurile stabilite de legislaţia antimonopolistă fuziunea societăţilor comerciale se efectuează cu acordul organului de stat competent. Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.820/2000 privind protecţia concurenţei Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei efectuează controlul de stat prealabil asupra creării, extinderii, comasării şi fuzionării asociaţilor de agenţi economici, holdingurilor, grupurilor industrial – financiare, precum şi asupra comasării şi fuzionării agenţilor economici dacă faptul acesta ar duce la formarea unui agent economic a cărui cotă pe piaţa de mărfuri ar depăşi 35 la sută. Fără acordul acestei agenţii inregistrarea fuziunilor şi comasărilor respective se interzice. De asemenea, potrivit art.93 alin. (9) din Legea privind societăţile pe acţiuni pentru inregistrarea societăţii infiinţate in procesul reorganizării prin fuziune şi asociere este necesară şi autorizaţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Articolul 74. Proiectul contractului de fuziune

(194)In scopul fuziunii, organul imputernicit al persoanei juridice elaborează proiectul contractului de fuziune. (195)In proiectul contractului de fuziune trebuie sa se indice: a) forma (felul) fuziunii; b) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune; c) fundamentarea si condiţiile fuziunii; d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare; e) raportul valoric al participaţiunilor; f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate in fuziune. (196)Daca persoanele juridice fuzionează prin contopire, in proiectul contractului de fuziune trebuie sa se indice si denumirea, sediul si organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie. (197)Proiectul contractului de fuziune se intocmeşte in scris. (198)Daca contractul de fuziune aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect retroactiv in cazul in care condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un termen mai scurt sau un termen de prevenire. Fuziunea ca operaţiune tehnico-juridică implică mai multe persoane juridice, care se produce in baza unui contract de fuziune aprobat de organele competente ale acestora. La contopire pot să participe două sau mai multe persoane juridice. Proiectul contractului de fuziune se elaborează de persoanele interesate in procedura fuziunii cum ar fi asociaţii, membrii consiliului sau administratorul persoanei juridice şi se semnează de administratorii acestora. Acest proiect de contract dobandeşte forţă obligatorie după ce este aprobat de organele competente ale persoanelor juridice care decid să fuzioneze in condiţiile art.75. Contractul de fuziune prin contopire după natura juridică este similar unui contract de societate civilă. Spre deosebire de alte contracte civile in care interesele părţilor contractante sunt contrare, in contractul de societate civilă interesele

asociaţilor sunt identice, ei urmăresc un scop comun. Astfel ca şi la societatea civilă prin contractul de contopire părţile convin să urmărească un scop comun, adică să constituie o nouă persoană juridică, şi să obţină anumite foloase din activitatea acesteia. Dar dacă in societatea civilă părţile contractante unindu-şi eforturile personale şi contribuţiile materiale dau naştere la o proprietate comună (vezi art.1342 alin.(3) apoi prin contractul de contopire părţile contractante nu creează o proprietate comună, dar tot patrimoniul participanţilor la acest contract trec la noua societate care se constituie. Contractul de fuziune are valoare juridică de la momentul aprobării de către organul principal al persoanei juridice şi pană la momentul inregistrării acestuia la organul de inregistrare. O deosebire importantă există şi intre drepturile pe care le generează contractul pentru semnatarii acestor două contracte. Astfel prin contractul de societate civilă semnatarii acestuia dobandesc drepturi şi işi asumă obligaţii pentru sine pentru intregul termen de acţiune al contractului, pe cand la incheierea contractului de fuziune semnatari ai acestuia sunt persoanele juridice care fuzionează, şi acestea au drepturi şi obligaţii numai de la aprobarea acestuia de către organele competente a fiecărei persoane juridice pană la inregistrarea contractului de fuziune şi a actelor de constituire a noii persoane juridice. După inregistrarea de stat drepturile şi obligaţiile le dobandesc asociaţii şi membrii persoanei juridice care se constituie. Contractul de fuziune prin contopire se deosebeşte de contractul de fuziune prin absorbţie. Astfel dacă contractul de contopire urmăreşte scopul de constituire a unei noi persoane juridice apoi contractul de fuziune prin absorbţie are ca scop preluarea (inglobarea) de către persoana juridică absorbantă a patrimoniului persoanei juridice absorbite. Ca efect al inregistrării contractului de fuziune prin contopire toate persoanele juridice participante la procesul de reorganizare işi pierd capacitatea de subiect de drept prin dizolvare pe cand la inregistrarea contractului de fuziune prin absorbţie capacitatea de subiect de drept o pierde numai persoana juridică absorbită pe cand cea absorbantă işi continuă activitatea. De asemenea contractul de fuziune prin absorbţie stă la originea constituirii noii persoane juridice şi fără acest document nu poate fi inregistrată noua societate pe cand la fuziunea prin absorbţie acest contract serveşte ca temei pentru introducerea modificărilor şi completărilor in actul de constituire a persoanei juridice absorbante. Alin. (2) stabileşte care trebuie să fie conţinutul contractului de fuziune. Una din cele mai importante clauze care sunt necesare pentru fiecare contract civil clauzele de identificare a persoanelor juridice care sunt implicate in procesul de reorganizare. In acest sens legiuitorul menţionează de a indica denumirea şi sediul acestora, insă reieşind dintr-o dispoziţia art.66 alin.(8) in contractul de fuziune trebuie de indicat şi alte date de identificare cum ar fi numărul inregistrării de stat şi codul fiscal a fiecărei persoanei juridice. Contractul trebuie să prevadă dacă fuziunea se face prin contopire sau prin absorbţie. Dacă societăţile fuzionează prin contopire acestea trebuie potrivit alin.(3) să se indice datele de identitate ale noii persoane juridice, să se anexeze actul de constituire al acesteia precum şi să se indice şi numele candidaţilor in membrii organului executiv. Cu siguranţă din prevederile contractului de fuziune trebuie să rezulte avantajele reorganizării, drepturile şi obligaţiile care se transmit succesorilor, datele de identitate a membrilor persoanelor juridice care se contopesc sau a celor absorbite, mărimea participaţiunilor pe care aceştia le-au avut pană la reorganizare şi mărimea participaţiunilor pe care ei le vor avea in persoana juridică care se constituie sau in cea absorbantă. Potrivit art.29 din Legea nr.1204&1997 cu privire la fondurile de investiţii şi art.94 din Legea nr.1134/1997 contractul de fuziune prin contopire trebuie să conţină prevederile art.33 din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni, adică prevederile contractului de constituire. Din alin.(5) rezultă că fuziunea persoanelor juridice poate fi condiţionată. Ca condiţii pentru fuzionare poate fi stabilite de exemplu, eliberarea autorizaţiei de către Comisia Naţională pentru Protecţia Concurenţei, de obţinerea unui credit, de

obţinerea unei licenţe sau de alţi factori. Dacă condiţia de fuzionare nu s-a realizat in termen de cel mult un an contractul se consideră ca inexistent. Articolul 75. Hotărarea de fuziune

(199)Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generala a membrilor fiecărei persoane juridice participante la fuziune. (200)Hotărarea de fuziune se adopta cu 2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor daca o majoritate mai mare nu este prevăzută de actul de constituire. Pentru ca contractul de fuziune să producă efecte intre persoanele juridice care intenţionează să fuzioneze, nu este de ajuns ca acest contract să fie semnat de administratori, ci este necesară şi aprobarea acestui contract de către organul principal al fiecărei persoanei juridice. Codul civil stabileşte şi o majoritate necesară pentru adoptarea hotărarii de reorganizare, lăsand posibil ca numai prin actul de constituire să se prevadă o majoritate mai mare. Dar este necesar de prevăzut că reorganizarea unei societăţi in nume colectiv sau a unei societăţi in comandită poate fi făcută dacă sunt de acord toţi asociaţii. Tot odată trebuie de menţionat că in unele acte normative sunt stipulate prevederi prin care hotărarea de reorganizare ar putea fi efectuată şi cu un număr de voturi mai mic. De exemplu Legea cu privire la societăţile pe acţiuni poate decide reorganizarea cu 2/3 din voturile reprezentate la adunare, iar adunarea acţionarilor este deliberativă dacă la şedinţă sunt prezenţi acţionarii ce deţin mai mult de jumătate din voturi. De asemenea este posibil de adoptat hotărarea şi cu un număr mai mic de voturi cum ar fi convocarea unei adunări repetate la care este deliberativă cu cel puţin1/3 din numărul total de voturi (in acest sens art. 29 din Legea nr.1007/2002, şi art.58 din Legea nr.1134/1997). De aceia considerăm că hotărarile de fuziune trebuie de adoptat cu respectarea prevederilor art.75 alin.(2). Articolul 76. Cererea de inregistrare a fuziunii

(201)După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat inregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicita inregistrarea fuziunii. La cerere se anexează: a) copia autentificata de pe contractul de fuziune; b) hotărarea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante; c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor; d) autorizaţia de fuziune, după caz. (202)După expirarea termenului prevăzut la alin.(1), organul executiv al persoanei juridice absorbante sau al persoanelor juridice care se contopesc depune o cerere de inregistrare la organul de stat unde este inregistrata persoana juridica absorbanta sau unde urmează a fi inregistrata noua persoana juridica. La cerere se anexează actele indicate la alin.(1). Persoana juridica ce se constituie anexează, de asemenea, actele necesare inregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

Dispoziţiile articolului comentat prevede limitele de timp in care persoana juridică trebuie să prezinte cererea de inregistrare şi care acte trebuie să fie prezentate pentru a se inregistra fuziunea. Astfel, persoana juridică care se inregistrează la Camera Inregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale, trebuie potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000 să notifice organul de inregistrare cu privire la intenţia de fuziune in termen de 3 zile de la data adoptării unei astfel de hotărari de organul competent. In Registrul de Stat se face o consemnare cu privire la viitoarea reorganizare. Pentru inregistrarea consemnării trebuie să fie prezentate anumite acte, cum ar fi hotărarea de reorganizare, copia avizului publicat in Monitorul Oficial şi certificatul de inregistrare pentru a inscrierea menţiunii „in proces de reorganizare”. Considerăm că termenul de 3 zile este un termen prea restrans pentru a prezenta copia avizului publicat in Monitorul Oficial. Mai mult, potrivit Codului civil trebuie cel puţin 2 publicaţii in Monitorul Oficial pentru a preveni toţi creditorii. După expirarea a cel puţin 3 luni de la data ultimei publicaţii in Monitorul Oficial fiecare persoană juridică trebuie să prezinte organului de inregistrare actele pentru inregistrarea fuziunii. Impreună cu o cerere se prezintă contractul de fuziune in formă autentică aprobat de organul competent şi semnat de administrator, precum şi hotărarea de fuziune, aprobată potrivit art.75, actele care demonstrează garantarea drepturilor creditorilor sau satisfacerea creanţelor acestora, autorizaţia de fuziune eliberată de organul de stat competent şi alte acte stabilite de lege. Spre exemplu la inregistrarea societăţilor comerciale şi altor intreprinderi efectuată potrivit art. 22 din Legea nr.1265/2000 sunt cerute originalele actelor de constituire şi a certificatului de inregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, actele ce confirmă inchiderea conturilor bancare, actele privind transmiterea pentru nimicire a ştampilei, copiile de pe avizele privind fuziunea publicate in Monitorul Oficial. De asemenea se mai cere şi actul de transfer, insă după cum am menţionat in comentariul la art.71, actul de transfer trebuie să fie semnat de administratorul persoanei juridice care se dizolvă şi de administratorul persoanei juridice care s-a constituit. De acea actul de transfer va fi prezentat mai tarziu după ce va fi inregistrată persoana juridică nou constituită. Alin.(3) stabileşte că, dacă are loc fuziunea prin contopire şi urmează a fi inregistrată o nouă persoană juridică trebuie să se prezinte şi o cerere semnată de administratorii persoanelor juridice care se dizolvă la organul de inregistrare in raza căreia trebuie să fie inregistrată persoana juridică nou constituită şi să se prezinte toate actele necesare pentru inregistrarea acesteia, inclusiv a celor indicate la lit. a) – d) din alin.(1). Articolul 77. Inregistrarea fuziunii

(203)Inregistrarea

fuziunii se face la organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau care urmează sa inregistreze noua persoana juridica. (204)Organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii persoane juridice informează despre inregistrarea fuziunii organul unde este оnregistrata persoana juridica absorbita sau persoanele juridice contopite. (205)Organul care a efectuat оnregistrarea de stat a persoanei juridice absorbite sau a persoanelor juridice contopite оnscrie in registrul de stat data la care s-a produs absorbţia sau contopirea si expediază spre păstrare organului care a inregistrat fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate. (206)După inregistrarea efectuata conform alin.(1), persoanele juridice absorbite sau cele contopite se considera dizolvate si se radiază din

registrul de stat. Inregistrarea fuziunii constă din mai multe inscrieri efectuate in registrul de stat pe care trebuie să le efectueze organul de inregistrare. Astfel, dacă se inregistrează contopirea unor persoane juridice sunt necesare cel puţin trei operaţiuni de inscriere, inclusiv inregistrarea persoanei juridice nou constituite şi radierea celor care fuzionează şi se dizolvă. In cazul absorbţiei se fac cel puţin două inscrieri, inclusiv inscrierea prin care se modifică actele de constituire a persoanei juridice absorbante şi radierea persoanelor juridice absorbite. Fiind prezentate actele indicate la art.76 precum şi altele indicate in comentariul la acest articol organul de inregistrare trebuie să verifice actele prezentate şi dacă ele sunt intocmite conform dispoziţiilor legale să facă inregistrările care se cer. Potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 in termen de 15 zile organul de inregistrare trebuie să adopte decizie de inregistrare sau de respingere a cererii, pe cand in alte acte normative un asemenea termen nu este stabilit. Luand in consideraţie că se efectuează mai multe inregistrări legiuitorul a stabilit consecutivitatea operaţiunilor de inregistrare şi in lipsa unor acţiuni concordate ale persoanelor juridice care participă la reorganizare nu se va putea respecta termenul menţionat. Pentru a se face inregistrarea trebuie să fie prezentate actele tuturor persoanelor juridice care participă la reorganizare inclusiv şi a persoanei juridice care se constituie. O primă inregistrare se face de către organul competent care inregistrează persoana juridică care se constituie sau cel care inregistrează modificările la persoana juridică absorbantă. De la această dată toate drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se contopesc sau care sunt absorbite trec la societatea nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă, şi administratorii persoanelor juridice care se dizolvă nu mai sunt in drept să facă acte juridice din numele acestora, fiind considerate ca dizolvate. Excepţie o face numai administratorii persoanelor juridice care se contopesc. Aceştia au dreptul numai să semneze actul de transmitere a bunurilor către persoana juridică care s-a constituit. Această explicaţie işi are originea in dispoziţia art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) potrivit căreia capacitatea civilă a persoanei juridice apare numai la data inregistrării de stat şi numai atunci aceasta poate primi la bilanţul său şi după caz a inregistra bunuri. Făcandu-se inregistrarea potrivit alin.(1) organul care a inregistrat este obligat să informeze despre aceasta organul de inregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, iar acesta la randul său trebuie să facă inscrierea de radiere şi să expedieze actele persoanelor juridice dizolvate organului care a inregistrat persoana juridică nou constituită sau modificările la persoana juridică absorbantă. Articolul 78. Efectele fuziunii

(207)De la data inregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al persoanelor juridice care se contopesc trece la persoana juridica absorbanta sau la noua persoana juridica. (208)După inregistrarea fuziunii, persoana juridica absorbanta sau noua persoana juridica include in bilanţul sau activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor juridice contopite, iar bunurile sint inregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau ale noii persoane juridice. Inregistrarea făcută potrivit art.77 serveşte temei juridic pentru trecerea universală a drepturilor şi obligaţiilor de la persoanele juridice care se dizolvă la persoana juridică nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă. Toate raporturile civile şi comerciale ale persoanelor dizolvate vor fi continuate de

succesorii acestora. Actul de inregistrare a fuziunii, care se demonstrează prin certificatul de inregistrare a societăţii noi constituite sau extrasul din registru pentru persoana juridică absorbantă, serveşte ca temei pentru includerea la bilanţul acestora a tuturor bunurilor primite prin succesiune. Totodată, trebuie de menţionat că pe langă trecerea de drept a patrimoniului trebuie să fie semnat şi actul de transfer intre persoanele implicate in procesul de reorganizare. Actul de transfer se semnează de reprezentantul persoanei juridică absorbantă şi reprezentantul persoanei juridice absorbite pană la depunerea actelor la organul de inregistrare, pe cand in cazul contopirii actul de transfer urmează a fi semnat numai după apariţia persoanei juridice care se constituie, adică după actul de inregistrare a acesteia. Actul de transfer serveşte temei pentru includerea in bilanţul contabil a activelor şi pasivelor primite de la persoanele juridice care se dizolvă. Mai mult aceste acte servesc temei pentru ca bunurile supuse inregistrării de stat să fie inregistrate după succesorii de drepturi. In special ne referim la imobile, valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni), mijloace de transport şi altele a căror inregistrare este obligatorie. Articolul 79. Dezmembrarea persoanei juridice (209)Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare. (210)Divizarea persoanei juridice are ca efect incetarea existentei acesteia si trecerea drepturilor si obligaţiilor ei la doua sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţa. (211)Separarea are ca efect desprinderea unei parţi din patrimoniul persoanei juridice, care nu işi incetează existenta, si transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţa. Dezmembrarea este o operaţiune potrivit căreia dintr-o persoană juridică apar două sau mai multe. Dezmembrarea se face prin două forme: divizare şi separare. Divizarea se inţelege ca o operaţiune cand o persoană juridică care-şi pierde calitatea de subiect de drept prin dizolvare divizandu-se in două sau mai multe persoane juridice care se constituie, transferandu-le acestora din urmă o parte din patrimoniu. Această modalitate a fost utilizată frecvent la divizarea asociaţiilor republicane de producţie care avea aparatul central in Chişinău iar filiale in alte localităţi ale republicii. La divizarea asociaţiei fiecare filială dobandea personalitate juridică transmiţandu-i-se intreg patrimoniul care-l avuse in gestiune pană atunci păstrand acelaşi obiect de activitate, iar aparatul central care pană atunci avuse numai activităţi administrative se diviza ca persoană juridică. Ca efect asociaţie republicană divizată se dizolva, iar drepturile şi obligaţiile treceau la noile persoane juridice. Reorganizarea prin separare se inţelege operaţiunea prin care din componenţa unei persoane juridice care nu-şi pierde personalitatea juridică prin dizolvare se desprind una sau mai multe persoane juridice. Această formă este utilizată pentru formarea pe baza filialelor a unor persoane juridice. Prin alin.(3) se evidenţiază două modalităţi ale separării. O situaţie este cand dintr-o persoană juridică se separă una sau mai multe persoane juridice la care trec o părţi ale patrimoniului, iar in cea de-a doua situaţie din prima se desprind părţi din patrimoniul acesteia insă nu se constituie noi persoane juridice ci acestea sunt alipite la alte persoane juridice existente. Prin dezmembrare are loc o succesiune cu titlu universal, deoarece de la o persoană juridică parţial trec drepturile şi obligaţiile la una sau mai multe persoane juridice.

Articolul 80. Proiectul dezmembrării

(212)Proiectul dezmembrării persoanei juridice este elaborat de organul executiv.

(213)In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice: a) forma (felul) dezmembrării; b) denumirea si sediul persoanei juridice care se dezmembrează; c) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice care se constituie in urma dezmembrării sau cărora li se da o parte din patrimoniu; d) partea de patrimoniu care se transmite; e) numărul de participanţi care trec la persoana juridica ce se constituie; f) raportul valoric al participaţiunilor; g) modul si termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează si de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau care exista, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende; h) data intocmirii bilanţului de repartiţie; i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi. (214)Proiectul dezmembrării se intocmeşte in scris. (215)La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice, după caz. Dezmembrarea ca operaţiune juridică se produce atunci cand intre asociaţii sau membrii persoanei juridice apar neinţelegeri, sau cand se consideră că dezmembrarea va ridica eficienţa activităţii, datorită faptului că persoana juridică cu patrimoniu mai mic devine mai mobilă, mai activă reacţionand rapid la necesităţi. Pentru ca dezmembrarea să se efectueze este necesar de intocmit un plan de dezmembrare in care se arate toate aspectele, inclusiv cauza reorganizării, eficienţa, modalitatea etc., precum şi toate clauzele indicate la alin.(2). In special trebuie să se indice expres partea din active şi din pasive care se transmite fiecărei din persoanele care se constituie. Specificarea aceasta este importantă pentru societăţile comerciale şi cooperative in care asociaţii au drepturi de creanţă asupra patrimoniului. De aceia trebuie de indicat partea din capitalul social şi participanţiunile fiecărui asociat care trec la societatea care se constituie, deoarece in baza acestora se formează capitalul social al noii societăţi. Fiecărui asociat trebuie să i se păstreze aceiaşi mărime a participaţiunii. Adică, dacă a deţinut acţiuni sau părţi sociale de 100 000 lei şi in noua societate trebuie să deţină acţiuni sau părţi sociale de aceiaşi mărime, insă luand in consideraţie operaţiunea de dezmembrare proporţia la capitalul social va fi mai mare. Proporţional părţii din capitalul social care trece la noua societate trebuie să se transmită activele şi pasivele. In special la trecerea activelor in unele cazuri trebuie de luat in consideraţie valoarea de piaţă a activelor şi nu preţul lor de bilanţ, in alte cazuri lichiditatea acestora. La trecerea pasivelor trebuie de luat in consideraţie scadenţa obligaţiilor. Planul dezmembrării este principalul indiciu potrivit căruia se intocmeşte bilanţul de repartiţie. Pe langă indicarea formei de organizare, denumirii şi sediului persoanelor juridice care se constituie in rezultatul reorganizării, legiuitorul stabileşte că proiectul dezmembrării trebuie să conţină in anexe şi proiectele actelor de constituire a persoanelor juridice care i-au fiinţă. Actul de constituire trebuie să corespundă tuturor cerinţelor stabilite de legislaţie pentru forma persoanei juridice care se

constituie. Ar fi util ca in proiectul planului să fie prevăzute şi datele de identitate ale candidaţilor in organele de supraveghere, executive şi de control a noilor persoane juridice. In final, trebuie de menţionat că importanţa juridică a dispoziţiilor acestui articol este minoră, deoarece acesta reprezintă numai o intenţie şi poate fi modificat aşa cum se va considera necesar in cadrul şedinţei de aprobare. Mai mult, planul dezmembrării ar putea fi respins fără a produce vre-un efect juridic. Articolul 81. Aprobarea proiectului dezmembrării

(216)Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generala a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi daca actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare. (217)Adunarea generala a participanţilor, cu majoritatea indicata la alin.(1), aproba actul de constituire al noii persoane juridice si desemnează organul ei executiv. Prin hotărarea organului suprem al persoanei juridice se dă putere juridică proiectului elaborat potrivit art.80, dacă pentru aceasta se votează cu majoritatea menţionată la alin.(1). Faţă de hotărarea organului suprem legiuitorul nu impune nici un fel de condiţii, insă indicand că se aprobă proiectul dezmembrării, afirmăm că ea trebuie să conţină toate prevederile stipulate la art.80 alin.(2) şi (3) precum şi să dispună formarea organului executiv al persoanei juridice ce se constituie. Pe langă acestea trebuie să fie aprobate şi modificările care se efectuează in actul de constituire a persoanei juridice care-şi păstrează identitatea după constituire. Prin dispoziţia alin. (1) se stabileşte imperativ o majoritate calificată de 2/3 din numărul total de voturi, admiţandu-se derogări prin actul constitutiv, in sensul stabilirii unei majorităţi mai dure. Această normă se aplică pentru toate persoanele juridice, iar dacă legile speciale anterioare Codului civil prevăd o altă majoritate se va aplica dispoziţiile Codului civil. In special ne referim la dispoziţiile art.50, 58, 61 din Legea nr.1134/1997 care prin coroborare prevăd că hotărarea de reorganizare a societăţii pe acţiuni poate fi luată cu 2/3 din voturile care sunt reprezentate la adunarea convocată iniţial, aceasta fiind deliberativă in prezenţa acţionarilor care deţin mai mult de jumătate din numărul total de voturi, iar la adunarea repetată ar putea să decidă cu aproximativ 25% din numărul total de voturi. Norme similare există şi in alte acte normative, cum ar fi Legea cu privire la cooperativele de producţie, de intreprinzători, etc. Luand in consideraţie importanţa reorganizării pentru toţi participanţii persoanei juridice, claritatea şi fermitatea dispoziţiei alin.(1) considerăm că aceasta prevalează cele din legile speciale. Această opţiune se justifică prin pericolul care-l prezintă reorganizarea pentru asociaţii şi membrii persoanei juridice care se reorganizează, deoarece contrar voinţei lor (atunci cand ei votează impotrivă sau nu sunt prezenţi la adunarea decisivă) ei se pot pomeni membri intr-o altă persoană juridică. Iar atunci cand se reorganizează societăţi comerciale, drepturile acestora pot fi afectate. Prin adoptarea hotărarii de către organul suprem al persoanei juridice ce se dezmembrează se obligă organul executiv al persoanei juridice să indeplinească toate formalităţile necesare inregistrării reorganizării, inclusiv cele stabilite la art.72 şi 82. Hotărarea aprobată este obligatorie pentru toţi participanţii la persoana juridică şi pentru organele acesteia, insă ea nu este opozabilă terţilor. Opozabilitate obţinand numai după inregistrarea efectuată conform art.83. Prin adoptarea hotărarii prin care se aprobă dezmembrarea suntem in prezenţa unei limitări a drepturilor participanţilor la persoana juridică, care din anumite motive considerate de ei justificate votează

impotriva reorganizării. Astfel, contrar voinţei lor fiind membri sau asociaţi ai unei persoane juridice devin participanţi ai altor persoane juridice. In special persoanele care au drepturi patrimoniale pot suferi in urma dezmembrării, devenind asociat al unei societăţi cu activele compromise. Ca o măsură de protecţie de reorganizări păgubitoare apare art.79 din Legea 1134/1997 potrivit căruia acţionarul care a votat impotriva reorganizării, sau ilegal nu a fost admis la şedinţa adunării generale a societăţii pe acţiuni care a decis reorganizarea, are dreptul să ceară societăţii răscumpărarea acţiunilor la preţul de piaţă dacă statutul nu stabileşte altfel. Articolul 82. Cererea de inregistrare a dezmembrării

(218)Organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de inregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat inregistrarea ei de stat si o alta la organul care va efectua inregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie sau unde este inregistrata persoana juridica la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, si dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plaţii datoriilor. (219)La cererea depusa organului care va efectua inregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare inregistrării persoanei juridice de tipul respectiv. După adoptarea hotărarii de reorganizare prin care a fost aprobat planul de dezmembrare a persoanei juridice, organul executiv are obligaţia să indeplinească toate formalităţile stabilite la art.72. In acest sens se cere notificarea fiecărui creditor al său despre hotărarea de reorganizare, publicarea in două ediţii consecutive a Monitorului Oficial al Republicii Moldova a avizului respectiv şi să se garanteze, sau după caz să satisfacă cerinţele creditorilor şi să indeplinească alte condiţii cerute de legile speciale. De exemplu, prin art. 21 din Legea nr.1265/2000 se stabileşte modul de inştiinţare a organului de inregistrare privind adoptarea hotărarii de reorganizare prin dezmembrare, care trebuie făcută in termen de 3 zile de la data adoptării hotărarii. Dacă o asemenea inştiinţare nu va fi făcută organul de inregistrare ar putea refuza primirea cererii sau ar respinge inregistrarea reorganizării. Cererea de inregistrare se depune după regulile stabilite la alin.(1), atat la organul de inregistrare a persoanei juridice care se dezmembrează cat şi la organul de inregistrare in raza căruia trebuie să se inregistrează persoana juridică care i-a fiinţă anexandu-se toate actele necesare pentru modificarea actelor constitutive ale persoanelor juridice care-şi continuă activitatea după reorganizare, cat şi actele necesare pentru inregistrarea noii persoane juridice. Dacă se inregistrează o societate comercială trebuie să se respecte şi dispoziţiile art.22 din Legea nr.1265/2000. Articolul 83. Inregistrarea dezmembrării

(220)Inregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate. Inregistrarea dezmembrării se face numai după inregistrarea noilor persoane juridice sau a modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece o parte din patrimoniu. (221)Organul care urmează sa efectueze inregistrarea de stat a noii

persoane juridice sau care a inregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează organul unde este inregistrata persoana juridica dezmembrata despre inregistrarea noii persoane juridice sau despre modificarea actului de constituire al persoanei juridice care primeşte o parte din patrimoniu. (222)Organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate inregistrează dezmembrarea si, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat si informează despre aceasta organul unde este inregistrata noua persoana juridica sau organul unde este inregistrata persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu. Acestea din urma inscriu data la care s-a produs dezmembrarea. (223)Dezmembrarea produce efecte din momentul inregistrării ei de stat la organul unde este inregistrata persoana juridica dezmembrată. (224)După inregistrarea efectuata conform alin.(1), persoana juridica divizata se considera dizolvata si se radiază din registrul de stat. Inregistrarea dezmembrării se face similar inregistrării fuziunii şi in acest sens poate fi consultate şi comentariul la art.77. Totuşi, spre deosebire dispoziţiile art.77 alin.(1) dezmembrarea se consideră efectuată numai după ce a fost radiată persoana juridică care se dizolvă prin reorganizare sau a fost modificat actul constitutiv ale persoanei juridice care-şi continuă activitatea. Pană la data radierii persoanei juridice dezmembrate sau modificarea actului constitutiv al acesteia, trebuie să fie inregistrată persoanele juridice care se constituie in rezultatul divizării sau separării. O situaţie diferită este atunci cand prin separare nu se constituie o nouă persoană juridică, ci partea patrimoniului desprins trece de la o altă persoană juridică existentă. In acest caz, din dispoziţia alin.(1) se inţelege mai intai că se inregistrează modificările la actele de constituire a persoanei juridice care primeşte patrimoniul desprins şi apoi se vor inregistra modificările la actele constitutive a persoanei juridice de la care acest patrimoniu s-a desprins. Operaţiunea de dezmembrare se consideră efectuată la momentul ultimii inregistrări, adică la data inregistrării modificărilor in actele de constituire sau după caz a inscrierii actului de radiere a persoanei juridice dizolvate, iar de la această dată drepturile şi obligaţiile se consideră transferate la succesori. Bilanţul de repartiţie a persoanei juridice trebuie să fie aprobat de organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează şi desigur de organele executive ale persoanelor juridice care se constituie sau care primesc patrimoniul. Acest bilanţ se anexează la actele tuturor persoanelor juridice care se dizolvă, modifică actele constitutive sau i-a fiinţă in rezultatul dezmembrării. Articolul 84. Efectele dezmembrării

(225)De la data inregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele juridice constituite sau existente. (226)Noua persoana juridica sau cea existenta primeşte prin act de transmitere si include in bilanţul sau patrimoniul primit si, după caz, inregistrează bunurile supuse inregistrării. Principalul efect al dezmembrării este trecerea prin succesiune cu titlul universal a drepturilor şi obligaţiilor de la persoana dezmembrată la cele care i-au fiinţă sau care primesc o parte din patrimoniu. Drepturile şi obligaţiile care trec de la persoana dezmembrată la altele potrivit bilanţului de repartiţie (vezi art.70 alin(3) şi (4)

aprobat de către organul suprem, insă toate bunurile din activ se transmit şi se primesc conform actului de transmitere semnat reprezentanţii persoanei juridice care se dezmembrează şi celei noi infiinţate. Dacă pentru dobandirea dreptului legea cere inregistrarea in registrele publice persoana juridică care primeşte trebuie să indeplinească toate formalităţile legate de inregistrarea acestora. Articolul 85. Transformarea persoanei juridice

(227)Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin modificarea actelor de constituire in condiţiile legii. (228)Transformarea persoanei juridice trebuie sa intrunească si condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridica de organizare in care se transformă. O persoană juridică inregistrată poate să-şi continue existenţa sub o altă formă, cu condiţia că o asemenea hotărare se adoptă de organul principal cu majoritatea indicată de lege şi indeplineşte toate condiţiile legale prevăzute pentru forma de organizare juridică in care se transformă. Deşi, după cum rezultă din operaţiunea de transformare nu are loc o trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la o persoană la altă, fiindcă persoana juridică nu dispare, ci continuă existenţa intr-o altă haină juridică. Chiar dacă in registru de stat se face inscrieri de radiere şi de inregistrare aceasta in opinia noastră trebuie calificată ca o reinregistrare şi nu ca o dizolvare a unei persoane juridice şi infiinţarea alteia noi. Persoana juridică continuă cu aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le avea pană la transformare. Nu ar fi necesar nici actul de transmitere, căci transformarea nu influenţează componenţa membrilor persoanei juridice şi administratorul poate să rămană acelaşi. Insă in rezultatul transformării pot suferi schimbări drepturile şi obligaţiile membrilor sau după caz a asociaţilor persoanei juridice. In practica de aplicare a normelor legale s-a intalnit frecvent reorganizarea prin transformare a intreprinderilor de stat, şi a intreprinderii de arendă in societăţi pe acţiuni. In procesul de privatizare a patrimoniului de stat au fost transformate mii de intreprinderi de stat. In acest sens Guvernul prin Hotărarea nr.1056 din 12.11.1997 a aprobat şi Regulamentul cu privire la reorganizarea in societăţi pe acţiuni a intreprinderilor supuse privatizării prin transformarea intreprinderilor in societăţi pe acţiuni. Potrivit prevederilor acestui regulament statul reprezentat de organul său Departamentul Privatizării apare ca fondator şi acţionar unic al societăţii pe acţiuni constituite prin reorganizarea (transformarea) intreprinderii de stat. Au avut loc transformări frecvente a intreprinderilor agricole (a colhozurilor şi sovhozurilor) in cooperative şi in societăţi pe acţiuni, societăţi pe acţiuni in societăţi cu răspundere limitată şi invers. Nu urmează a fi calificată ca transformare reorganizarea unei societăţi pe acţiuni de tip inchis in societate pe acţiuni de deschis, a unei intreprinderi naţionale in intreprindere mixtă sau cu capital străin, a fondului de investiţie pentru privatizare in fond de investiţie nemutual. Nu trebuie de considerat o transformare atunci cand are loc o schimbare a denumirii de firmă, sau a genului principal de activitate. Transformarea ca operaţiune juridică in unele cazuri prezintă pericol pentru creditori. Acesta se referă la societăţile in nume colectiv şi societăţile in comandită in cazul in care acestea se transformă in persoane juridice in care asociaţii duc o răspundere limitată. Pentru a nu admite reorganizarea abuzivă şi limitarea de drept a obligaţiilor asociaţilor, legiuitorul in art.135 a stabilit că asociaţii societăţii in nume colectiv şi comanditaţii răspund solidar şi nelimitat şi după transformarea societăţii dar numai pentru obligaţiile născute pană la reorganizare. Răspunderea asociaţilor se limitează la termenul general de prescripţie adică la de trei ani de la data ajungerii

obligaţiei la scadenţă. Această regulă se păstrează chiar şi in cazul in care după reorganizare asociatul instrăinează partea socială care ii aparţine. In cazul transformării unei societăţi pe acţiuni in altă formă de societate comercială sau in cooperativă, art.96 din Legea nr.1134/1997 stabileşte că mărimea cotei fiecărui asociat sau membru in capitalul propriu al persoanei juridice care se constituie nu poate fi mai mică faţă de valoarea nominală totală a acţiunilor deţinute de aceştia pană la reorganizare. Considerăm posibilă transformarea unei societăţi comerciale intr-o organizaţie necomercială, insă cu condiţia că votează pentru aceasta toţi asociaţii. Ceia ce inseamnă că o asemenea transformare cu o majoritate de voturi nu poate fi efectuată, deoarece potrivit art.55 alin.(3) asociaţii societăţilor comerciale au drepturi patrimoniale asupra averii acesteia, iar membrii organizaţiei necomerciale nu au asemenea drepturi şi ca consecinţă a acestei transformări persoanele care nu au participat la adunare sau au votat impotriva reorganizării ar putea fi lipsiţi de drepturile patrimoniale contrar voinţei lor, iar acesta este in contradicţie cu prevederile art.46 din Constituţie. Nu este posibilă nici o transformare a organizaţiilor necomerciale in societăţi comerciale. Această afirmaţie işi are fundamentul in acelaşi art.55 alin.(3) potrivit căruia dacă asociatul sau membrul unei organizaţii necomerciale nu are drepturi de creanţă asupra patrimoniului acesteia el nu poate să-l dobandească de la succesorul de drepturi al persoanei juridice drepturi patrimoniale, in acest caz reorganizarea ar putea fi utilizată ca o formă de dobandire abuzivă a drepturilor. Articolul 86. Dizolvarea persoanei juridice (229)Persoana juridica se dizolva in temeiul: a) Expirării termenului stabilit pentru durata ei; b) atingerii scopului pentru care a fost constituita sau imposibilităţii atingerii lui; c) hotărarii organului ei competent; d) hotărarii judecătoreşti in cazurile prevăzute la art.87; e) insolvabilităţii sau incetării procesului de insolvabilitate in legătura cu insuficienta masei debitoare; f) faptului ca persoana juridica cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant; g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire. (230)Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune si dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care işi incetează existenta si transmiterea universala a patrimoniului ei, in starea in care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice beneficiare. (231)Persoana juridica continua sa existe si după dizolvare in măsura in care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. (232)Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate intreprinde noi operaţiuni, in caz contrar fiind responsabil, personal si solidar, pentru operaţiunile pe care le-a intreprins. Aceasta prevedere se aplica din ziua expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărat adunarea generala a participanţilor sau instanţa de judecata. (233)Organul competent al persoanei juridice poate reveni asupra hotărarii de lichidare sau reorganizare daca patrimoniul nu este repartizat intre membrii acesteia sau nu este transmis unor alte

persoane.

(234)La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent sau instanţa desemnează o alta persoana in calitate de lichidator.

de

judecata

nu

Incetarea activităţii unei persoane juridice impune parcurgerea a două faze: dizolvarea şi lichidarea. Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc incetarea existenţei persoanei juridice. La această fază persoana juridică işi păstrează capacitatea civilă, dar numai in măsura in care acesta este necesară pentru indeplinirea formalităţilor de lichidare. De aceia alin.(4) stabileşte că din momentul dizolvării din numele persoanei juridice nu pot fi intreprinse noi operaţiuni. Deci momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să incheie noi contracte ce vizează obiectul să de activitate, insă ea este indreptăţită să continue şi să finalizeze operaţiunile deja incepute (art.90 alin.(6). Acest moment survine la o anumită dată, adică la data cand expiră termenul la care a fost constituită, la data inregistrării dizolvării in registrul de stat sau la data cand hotărarea instanţei devine executorie, sau definitivă. Similare dizolvării sunt şi efectele „sistării activităţii intreprinderii sau organizaţiei” indicate in art.13 alin.(3) din Legea nr.1265/2000. Dizolvarea nu trebuie de confundat cu „suspendarea activităţii” asociaţiei obşteşti prevăzută de art. 47 din Legea nr.836/1996 şi sau după caz a persoanei juridice in art.38 alin.(7) din Legea nr.293/1995 potrivit căreia persoanei juridice un anumit timp (de pană la 6 luni sau in al doilea caz de 30 de zile) nu i se permite să efectueze anumite activităţi. Considerăm că prin dispoziţiile menţionate are loc o limitare a capacităţii civile a persoanei juridice pentru un anumit timp, insă ea nu duce la dizolvarea societăţii. Dacă in termenul respectiv persoana juridică inlătură neajunsurile care a dus la sistarea activităţii atunci persoana juridică recapătă capacitatea deplină. Totodată limitarea activităţii nu inseamnă incetarea tuturor activităţilor persoanei juridice ci numai a celor activităţi la desfăşurarea cărora au fost admise incălcări. Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă o constituie dizolvarea persoanei juridice pentru cauza de reorganizare, cand persoana juridică incetează fără lichidare datorită transmiterii patrimoniului la succesori. In alin. (1) sunt indicate temeiurile de dizolvare a persoanei juridice. Din conţinutul acestuia cat şi din alte dispoziţii pot fi evidenţiate moduri de dizolvare voluntară, forţată şi care intervin in temeiurile legii. Sunt considerate ca moduri de dizolvare voluntară, cazurile de dizolvare indicate la alin.(1) lit. a), b), c), adică expirarea termenului stabilit in actul de constituire, atingerea scopului propus, imposibilitatea atingerii scopului propus şi adoptarea hotărarii de către organul competent al persoanei juridice. Prin dispoziţiile legii se consideră dizolvarea cand persoana juridică nu corespunde anumitor cerinţe ale legii. Prin acestea s-ar putea menţiona şi prevederile art.134 şi 143. Un prim temei de dizolvare a persoanei juridice este expirarea termenului pentru care a fost constituită. De regulă persoana juridică se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată. Existenţa acesteia nu este legată de soarta asociaţilor sau membrilor acestora şi deseori persoana juridică continuă şi după moartea celor care au fondato. Totuşi, fondatorii sau ulterior acestora asociaţii sau membri pot să stabilească o dată fixă pană la care persoana juridică va exista. In acest sens art. 65 prevede că la expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă pană la acest moment actele de constituire nu se modifică. Dizolvarea in acest sens este considerată ca dizolvare de drept, deoarece nu mai necesită o inregistrare a acesteia in registrul de stat şi nu trebuie să fie informarea publică, considerandu-se că actul de constituire fiind inregistrat la organul de inregistrare se inregistrează şi termenul de activitate a acesteia este cunoscut de publicul interesat. Anume din

acest considerent a reieşit legiuitorul şi in art.27 din Legea nr.1265/2000 potrivit căreia numai in cazul in care in care hotărarea de lichidare a intreprinderii sau organizaţiei se adoptă de organul competent sau de instanţa de judecată există obligaţia de inştiinţare a oficiului teritorial al Camerei inregistrării de stat. Totuşi contrar acestei concluzii art.89 prevede că organul executiv trebuie să inregistreze dizolvarea in registrul de stat independent de faptul că de fapt inregistrarea dizolvării a fost inregistrată deja. Un alt temei de dizolvare apare atunci cand persoana juridică şi-a realizat scopul pentru care s-a constituit precum şi situaţia in care anumite circumstanţe arată că realizarea scopului propus prin actele de constituire este imposibil. In literatură s-a menţionat că aceasta este de asemenea o dizolvare de drept, şi deci la data cand există circumstanţele care arată la realizarea scopului sau la cele ce fac imposibilă realizarea societatea trebuie să se considere ca fiind dizolvată. Deşi este greu de obiectat impotriva acestei poziţii, şi nu excludem posibilitatea existenţei unei situaţii concrete care ar permite clar stabilirea datei dizolvării pentru aceste temeiuri, totuşi in majoritatea cazurilor considerăm că data realizării sau imposibilităţii realizării scopului este una incertă şi de aceia asupra dizolvării trebuie să se pronunţe organul suprem sau instanţa şi la data inregistrării acesteia conform art.69 societatea intră in procedura de lichidare. De cele mai multe ori persoanele juridice se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată şi işi propun un scop general, cum ar fi realizarea şi impărţirea profitului prin intermediul desfăşurării activităţii de intreprinzător de către societăţile comerciale, sau instituţiile de invăţămant pregătirea cadrelor pentru economia naţională, satisfacerea unor cerinţe spirituale ale membrilor organizaţiei religioase etc. Deci realizarea definitivă a scopului general este de regulă, imposibilă. Dar dacă din prevederile actului constitutiv este posibil de determinat realizarea scopului atunci persoana juridică trebuie să dizolve, dacă organul principal nu adoptă hotărarea de dizolvare acest lucru poate să-l ceară oricare din participanţi prin instanţa de judecată. Ca imposibilitate a realizării scopului ar putea servi suportarea unor pierderi neaşteptate (distrugerea sau pierea averii ca efect al unor calamităţi naturale) in rezultatul cărora activele persoanei juridice sau redus intr-atat incat nu mai asigură activităţi normale a acesteia. Unii autori consideră că neinţelegerile grave dintre asociaţi care nu permit adoptarea unor hotărari raţionale ar putea fi invocat ca motiv de imposibilitate a realizării scopului, şi deci temei de dizolvare a acesteia, iar dacă adunarea nu poate adopta nici o asemenea hotărare atunci instanţa poate decide la cererea participanţilor. Dizolvarea intervine din dispoziţiile legii in cazul in care numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege, valoarea activelor persoanei juridice scade sub nivelul capitalului social minimal stabilit de lege precum şi alte prevederi legale. Dacă unul din temeiurile de suspendare intervine atunci organul executiv trebuie să convoace organul principal şi să raporteze despre acest temei. Ultimul trebuie să decidă fie inlăturarea temeiului de dizolvare fie adoptarea hotărarii de dizolvare şi inceputul lichidării. Dacă in acest sens nu s-a decis in termenul stabilit de lege atunci dizolvarea poate decisă de către instanţă la cererea participanţilor, acţionarilor, a organului de stat competent sau a procurorului (vezi art.39 alin.(8)din Legea nr.1134/1997, art. 32 din Legea nr.718/1991). Ca model de dizolvare in dispoziţiile legii pot fi invocate normele art.134 şi 143 cand societatea in nume colectiv şi respectiv societatea in comandită se dizolvă dacă a rămas un singur asociat, sau numai comanditari sau numai comanditaţii şi in termen de 6 luni societatea nu a inlăturat cauza de dizolvare. Dizolvarea intervine prin act judecătoresc, dacă in instanţă se demonstrează existenţa unuia din temeiurile stabilite la art.86 alin.(1) lit.e), art.87 alin.(1), art.110 alin.(2), precum şi in cazul stabilit de art. 32 din Legea nr.718/1991, art.40 alin.(4) din Legea nr.837/1996, art.14 din Legea 979/1992. De fapt, prin dispoziţiile celei din urme legi, adică prin modificarea din 2002 din Legea nr.979/1992 cu privire la culte

se stabileşte o reglementare neclară, cand pe de o parte recunoaşterea cultului „se declară nulă”, iar pe de altă parte se indică „cu interdicţia, pe cale judiciară de a practica cultul pe o perioadă de un an”. In acest articol are loc de fapt un amestec de reglementări şi noţiuni juridice. Deoarece nulitatea poate invocată pentru temeiurile existente la momentul depunerii actelor pentru recunoaştere, şi aceasta duce la desfiinţarea cultului ca persoană juridică adică a dizolvării acestuia şi intrarea in procedura de lichidare. Dacă motivele indicate la art.9 din această lege intervin in timpul activităţii atunci nu poate fi cerută nulitatea ci poate fi cerută suspendarea activităţii pentru un an sau după caz dizolvarea cultului pentru că activitatea acesteia contravine ordinii publice şi intrarea in procedura de lichidare. Din dispoziţia alin.(1)lit.(e) rezultă că insolvabilitatea sau incetarea procesului de insolvabilitate ar servi ca un temei pentru dizolvare. Considerăm că dizolvarea poate opera numai in condiţiile art. 101 şi a art.44 din Legea insolvabilităţii potrivit cărora a fost pronunţată hotărarea instanţei competente prin care s-a intentat procesul de insolvabilitate şi nici de cum intervenirea de fapt a insolvabilităţii. Desigur că inseşi intentarea procedurii de insolvabilitate nu duce neapărat la dizolvare şi nici o prevedere in acest sens nu există. Dacă societatea solicită să-i fie aplicată procedura planului aceasta ar putea să desfăşoare operaţiuni curente şi deci să incheie noi contracte ce privesc obiectul principal de activitate pentru a-şi restabili solvabilitatea sau după caz pentru a realiza planul aprobat de creditori şi confirmat de instanţă. Dizolvarea intervine numai in cazul in care debitorul insolvabil nu are şanse de a-şi restabili solvabilitatea şi atunci administratorul nu este in drept să incheie contracte noi ce privesc obiectul de activitate. Reieşind din cele menţionate dacă dizolvarea intervine in cazul intentării procesului de insolvabilitate, atunci in cazul incetării procesului de insolvabilitate in legătură cu insuficienţa masei debitoare a persoanei juridice nu poate opera dizolvarea ci urmează deja radierea din registrul de stat a debitorului insolvabil, adică efectuarea ultimei operaţiuni a procesului de lichidare. Dizolvarea persoanei juridice duce la radierea acesteia din Registrul de stat numai in caz de reorganizare a acestei prin fuziune sau dezmembrare şi deci la dispariţia ei ca subiect de drept. In celelalte cazuri dizolvarea nu duce la pierderea personalităţii juridice. Aceasta se păstrează pentru efectuarea tuturor formalităţilor de lichidare stabilite la art.90-99. 4. Prin alin. (4) se stabileşte data la care intervine dizolvarea. Dacă data la care expiră termenul activităţii nu ridică probleme şi acestea au fost supuse analizei anterior, apoi data adoptării hotărarii de către adunarea generală a participanţilor sau adoptării hotărarii de către instanţă urmează a fi analizate in mod critic şi distinct. Dacă hotărarea de dizolvare este adoptată de adunarea generală sau de alt organ principal al persoanei juridice, această hotărare este opozabilă terţilor de la data inregistrării dizolvării (vezi art.89), dată de la care actele emise de persoana juridică trebuie să indice că aceasta este „in lichidare”. Dacă e să admitem că intre momentul adoptării hotărarii de adunare şi inregistrarea acesteia de către organul de stat au fost făcute unele operaţiuni atunci acestea obligă persoana juridică. Cel care nu a respectat hotărarea adunării va fi responsabil faţă de persoana juridică care a decis dizolvarea. O altă situaţie se creează dacă hotărarea de dizolvare se adoptă de instanţă. Regula este că hotărarea instanţei este executorie la data cand rămane definitivă şi nu la data adoptării. Anume hotărarea definitivă poate fi prezentată spre a fi inregistrată la organul de stat potrivit art.89, iar de la inregistrarea acesteia şi a lichidatorului desemnat (art.90 alin.(2) persoana juridică intră in procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă este stabilită prin Legea cu privire la insolvabilitate nr.632/2001 potrivit căreia hotărarea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie de la momentul pronunţării (art.44), iar dreptul de a administra şi a dispune cu averea insolvabilului din acest moment trece la administratorului insolvabilităţii desemnat de instanţă. Alin.(5) stabileşte că organul principal al persoanei juridice poate să intervină şi săşi modifice hotărarea de dizolvare, oricand pană la momentul cand patrimoniul a fost

repartizat potrivit art.96 şi 97, avand posibilitatea să continue activitatea desfăşurată anterior, sau să decidă reorganizarea in una din formele permise şi in modul stabilit de codul civil. De regulă, organul care decide dizolvarea trebuie să desemneze şi lichidatorul care va efectua toate formalităţile de lichidare. Este oportun ca instanţa de judecată in toate cazurile cand adoptă hotărarea cu privire la dizolvare să desemneze un lichidator, căci in caz contrar lichidarea poate să sufere. Candidatura lichidatorului poate fi inaintată de persoana care solicită dizolvarea sau să fie desemnată de către instanţă din randurile persoanelor care au licenţa de administrator al procedurii de insolvabilitate. Insă legea stabileşte reguli clare de desemnare a lichidatorului numai in Legea nr.632/2001, insă nu şi in alte cazuri stabilite de art.87, 110 etc. Totuşi, dacă persoana juridică se dizolvă pentru expirarea termenului, la hotărarea organului principal sau prin hotărarea instanţei şi lichidatorul nu a fost desemnat, obligat să indeplinească obligaţiile lichidatorului este administratorul persoanei juridice. Articolul 87. Dizolvarea persoanei juridice de către instanţa de judecata

(235)Instanţa de judecata dizolva persoana juridica daca: a) constituirea ei este viciata; b) actul de constituire nu corespunde prevederilor legii; c) nu se incadrează in prevederile legale referitoare la forma ei juridica de organizare; d) activitatea ei contravine ordinii publice; e) exista alte situaţii prevăzute de lege. (236)Instanţa de judecata nu dizolva persoana juridica daca, in termenul pe care il acorda, persoana va corespunde prevederilor legii. (237)Instanţa de judecata poate dizolva persoana juridica daca aceasta contravine interdicţiilor stabilite de prezentul cod pentru forma ei juridica de organizare sau daca activitatea ei contravine grav actului de constituire. (238)Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a Ministerului Justiţiei. Articolul comentat stabileşte temeiurile care servesc ca bază juridică pentru instanţa de judecată care decide dizolvarea persoanei juridice. Constituirea persoanei juridice se consideră viciată dacă actele constitutive ale acesteia nu corespund dispoziţiilor legale, dacă fondatorii acesteia nu au capacitatea civilă necesară, nu şi-au exprimat consimţămantul in forma cerută de lege, obiectul de activitate prevăzut in actele constitutive este interzis de lege sau se permite numai anumitor persoane juridice şi cea inregistrată nu face parte din categoria celor care poate desfăşura un asemenea gen precum şi in alte cazuri stabilite de lege. Prin dispoziţiile art.110 se stabilesc exaustiv cazurile de nulitate a societăţii comerciale. Constituirea se consideră a fi viciată numai pentru situaţiile existente la data constituirii şi nu pentru cazurile apărute după aceasta. Ca exemplu poate servi nerespectarea dispoziţiilor cu privire la mărimea capitalului social. Dacă capitalul social indicat in actele constitutive este mai mic decat cel minimal stabilit de lege, iar societatea a fost inregistrată, atunci se poate invoca atat nulitatea (art.110 alin.(2)lit.d) cat şi dizolvarea dispusă prin alin.(1)lit a). Dar dacă pe parcursul activităţii societatea scade capitalul social sub minimul stabilit de lege şi reducerea este inregistrată la organul de stat, atunci poate fi invocată dizolvarea pentru temeiul stabilită la alin.(1) lit. b).

Dizolvarea persoanei juridice pentru temeiul că actul de constituire nu corespunde prevederilor legii operează atunci cand organul principal al persoanei juridice ulterior constituirii introduce modificări in acest act şi aceste modificări contravin dispoziţiilor legale. Aceiaşi regulă se păstrează in cazul in care legea se modifică, iar ca efect al acestei modificări vechile prevederi ale statului contravin noilor dispoziţii legale, şi in termenul stabilit de actul normativ persoana juridică nu-şi aduce actele constitutive in concordanţă cu prevederile legii. Temeiul stabilit la alin. (1) lit. c) poate opera in cazul in cazul in care după inregistrarea persoanei juridice aceasta se transformă in una din formele de organizare care nu sunt prevăzute de lege. Ca exemplu ar fi transformarea unei societăţi comerciale in societate in comandită pe acţiuni, prevăzută de legislaţia Romaniei, Franţei, Elveţiei sau a societăţii cu răspundere suplimentară prevăzută de legislaţia Federaţiei Ruse. Va opera dizolvarea şi in cazul in care instituţia financiară, fondul de investiţie sau bursa de valori va fi inregistrată in altă formă de organizare juridică decat cea stabilită de lege. Persoana juridică poate fi dizolvată dacă activitatea acesteia contravine ordinii publice. Se consideră că activitatea contravine ordinii publice dacă aceasta deşi nu este prevăzută in actul de constituire se desfăşoară şi ea contravine normelor legale. De exemplu, societatea comercială intreţine băi sau săli de odihnă, paralel admiţandu-se activităţi caracteristice caselor de toleranţă, sau se desfăşoară activităţi supuse licenţierii fără licenţe, continuă activitatea licenţiată după expirarea termenului licenţei, sau după retragerea licenţei etc. O asociaţie obştească desfăşoară o activitate politică fapt ce este in contradicţie cu prevederile art. _________ din legea nr._____ O asociaţie religioasă dacă activitatea _____________________ etc. Dizolvarea poate fi pronunţată in alte cazuri stabilite de lege. Ca exemplu poate servi art. 13 din Legea 1265/2000 potrivit căreia dacă societatea comercială sau organizaţia inregistrată nu comunică Camerei inregistrării, organului fiscal şi nu publică in Monitorul Oficial o informaţie cu privire la schimbarea sediului timp de 7 zile de la data schimbării atunci organele de control sau de drept pot cere lichidarea acesteia, adică pot cere dizolvarea şi inceperea procedurii de lichidare. O asociaţie obştească poate fi dizolvată şi in cazurile stabilite de art.60 alin.(4) din Legea 837/1996 alin.(4). Potrivit acestor dispoziţii se dizolvă asociaţia care efectuează acţiuni de pregătire şi sau infăptuire a acţiunilor de schimbare prin violenţă a regimului constituţional sau de subminare a integrităţii teritoriale a statului, sau de răsturnare autorităţilor publice a statului, aţaţarea urii şi discordiei sociale, rasiale, naţionale sau religioase, violarea drepturilor şi libertaţilor, crearea formaţiunilor paramilitare, avertizarea repetată a asociaţiilor obşteşti asupra lichidării incălcărilor legislaţiei făcută in decursul unui an de organul care a inregistrat asociaţia. Alin.(2) stabileşte că, reieşind din circumstanţele concrete, gravitatea incălcării sau chiar numărul de avertizări făcute de organul de stat instanţa ar putea acorda un anumit termen de inlăturare a incălcărilor admise. Ca exemplu ar putea servi, schimbarea sediului care nu este concomitentă şi incălcării obligaţiei de plată a unor impozite sau a unor datorii, atunci instanţa poate acorda un termen pentru perfectarea actelor sale şi introducerea modificărilor in actele de constituire. Potrivit alin.(3) dizolvarea poate fi pronunţată de instanţă şi in cazul in care persoana juridică in perioada de activitate nu respectă cerinţele legii stabilite pentru forma de organizare, sau dacă activitatea acesteia contravine grav actului de constituire. Se poate dizolva societatea in nume colectiv şi cea in comandită dacă numărul de asociaţi depăşeşte 20 de persoane şi in timpul acordat suplimentar acestea nu şi-au adus actele in concordanţă cu legea. Se poate pronunţa dizolvarea bursei de valori dacă pe parcursul activităţii pentru nerespectarea prevederilor art.44 din Legea nr.199/1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare dacă capitalul social scade sub minimul stabilit de lege, dacă numărul de acţionari scade sub 20 de persoane, dacă un membru a cumulat mai mult de 5 % din acţiuni, dacă membri –

acţionari ai bursei sunt şi alte persoane decat brocherii şi dealerii. Prevederi similare există şi in Legea nr. 1117/1997 cu privire bursele de mărfuri potrivit cărora numărul de fondatori nu poate fi mic de 10 persoane, capitalul social nu mai mic de 1 mln. lei, precum şi cota parte a unui asociat să nu depăşească 10% din capitalul social. Cea doua situaţie de dizolvare stabilită de acest aliniat este dacă activitatea contravine grav actului de constituire. O asemenea situaţie poate exista pentru organizaţiile necomerciale care potrivit art.60 alin.(3) pot desfăşura numai activitatea prevăzută de actul de constituire şi care potrivit dispoziţiilor art.187 alin.(1) şi art.188 alin.(1) ţin de realizarea scopurilor statutare sau rezultă din acestea. Dacă in statut sunt stabilite clar activităţile care pot fi desfăşurate, iar organul executiv se abate de la acestea, atunci la cererea persoanelor indicate la alin.(4) se poate pronunţa dizolvarea. Poate fi dizolvată şi societatea in nume colectiv sau societatea in comandită dacă persoanele imputernicite cu administrarea nu respectă obiectul de activitate indicat in actul de constituire şi desfăşoară şi alte activităţi in numele societăţii. Dacă actul de constituire a persoanei juridice prevede şi alte cazuri de dizolvare acestea pot fi invocate in instanţă. Instanţa de judecată poate pronunţa dizolvarea persoanei juridice la cererea persoanelor indicat el alin.(4). Pe langă persoanele indicate in dispoziţia menţionată dreptul de a cere dizolvarea şi inceperea procedurii de lichidare o au potrivit art.13 alin.(3) din Legea nr.1265/2000 şi organele de control şi cele de drept, potrivit art. __________organul de inregistrare. Articolul 88. Administrarea fiduciară

(239)Instanţa de judecata care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate pune bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciara. In incheiere se specifica data instituirii administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari si determina limitele imputernicirilor si remuneraţia lor. (240)Daca instanţa de judecata nu dispune altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot incheia acte juridice fără participarea acestuia. (241)Instanţa de judecata poate modifica sau anula in orice moment incheierea sa de instituire a administrării fiduciare. Aceasta incetează in momentul in care hotărarea judecătoreasca cu privire la dizolvare rămane definitiva. (242)Administratorul fiduciar notifica organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice despre incheierea judecătoreasca si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. (243)Actul juridic incheiat de persoana juridica pană la inregistrarea administrării fiduciare, fără a tine cont de limitarea impusa prin administrare fiduciara, este valabil daca cealaltă parte nu ştia si nici nu trebuia sa ştie despre instituirea administrării fiduciare. Dispoziţiile articolului comentat constituie un mijloc de asigurare a integrităţii bunurilor persoanei juridice a cărei dizolvare se solicită, pentru ca persoanele cu funcţii de răspundere să nu intreprindă acţiuni care ar lungi sau ar ingreuia in alt mod lichidarea acesteia. Instituirea administrării fiduciare se face prin incheierea instanţei pentru perioada dintre depunerea acţiunii la instanţă şi pană la adoptarea hotărarii

judecătoreşti şi rămanerea acesteia definitivă. Temei pentru instituirea administrării judiciare serveşte cererea reclamantului. Totodată instanţa poate să respingă cerere respectivă dacă există motive care permite instanţei să nu se indoiască că bunurile persoanei juridice vor fi in siguranţă. Deşi administrarea fiduciară se pronunţă de către instanţă, adică este o instituire forţată, calitatea de fondator al administrării precum şi cea de beneficiar o are persoana juridică a cărei dizolvare se solicită. Prin incheiere instanţei se determină numele administratorului (administratorilor) fiduciar, competenţa acestuia şi remuneraţia. Numele administratorului fiduciar trebuie să fie inregistrat in registrul de stat in care a fost inregistrată persoana juridică. Administratorul desemnat trebuie să primească toate bunurile persoanei juridice in administrare, intocmind inventarul necesar pentru aceasta. Administrarea fiduciară instituită se efectuează in temeiul dispoziţiilor art. 1053-1060, insă cu derogările stabilite de articolul comentat şi de incheierea instanţei. Astfel, spre deosebire de dispoziţiile art.1056, instanţa poate decide că organul executiv al persoanei juridice a cărei dizolvare se solicită nu este desesizat, adică nu este inlăturat de la administrarea trebuirilor persoanei juridice, şi in acest caz administratorul fiduciar numit de instanţă are prerogativa de a supraveghea activitatea acestor organe, iar actele juridice pentru a avea valoare juridică va trebuie să fie confirmate in prealabil de el. Instanţa care a desemnat administratorul poate reveni oricand asupra incheierii sale cu modificări, schimbarea administratorului, precum şi cu anularea administrării dacă temeiurile de instituire au decăzut. Incheierea privind administrarea fiduciară instituită işi pierde valoarea juridică la data cand hotărarea instanţei cu privire la dizolvare rămane definitivă. Astfel dacă prin hotărarea instanţei a fost respinsă cererea de dizolvare administratorul decade din drepturi şi este obligat să transmită funcţia administratorului (organului executiv) a persoanei juridice, sau să inceteze supravegherea. Plata remuneraţiei administratorului care a fost efectuată, impreună cu alte cheltuieli judiciare şi prejudiciu trebuie să fie incasată de la reclamant. Dacă prin hotărarea rămasă definitivă s-a pronunţat dizolvarea persoanei juridice, administrarea fiduciară incetează iar administratorul va preda lichidatorului funcţia in condiţiile art.90 alin.(6) cu excepţia situaţiei prevăzute de art.86 alin.(6). Articolul 89. Inregistrarea dizolvării

(244)In cazul in care persoana juridica se dizolva in unul din temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit. a) - c), f) si g), organul ei executiv depune o cerere de dizolvare la organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice respective. In cazul in care persoana juridica se dizolva prin hotărarea adunării generale a participanţilor, aceasta hotărare trebuie anexata la cerere. (245)In cazul dizolvării prin hotărare judecătoreasca, instanţa transmite o copie de pe hotărarea irevocabila organului care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice ce se dizolva. (246)Cererea de dizolvare depusa de organul executiv al persoanei juridice si hotărarea judecătoreasca sant temeiuri pentru inregistrarea dizolvării. (247)De la data inregistrării dizolvării, in documentele si informaţiile care emana de la persoana juridica, la denumire trebuie adăugata sintagma "in lichidare". In caz contrar, lichidatorul persoanei juridice răspunde personal pentru prejudiciul cauzat terţilor. Hotărarea de dizolvare este obligatorie de la data adoptării, sau de la data cand

fiind adoptată de instanţă devine irevocabilă. Sancţiunile, iar după caz şi răspunderea juridică pentru nerespectarea hotărarii de dizolvare neinregsitrate intervin numai pentru administrator şi pentru persoanele care au avut cunoştinţă de hotărare şi care sunt ţinuţi la respectarea prevederilor acestora. Insă pentru ca hotărarea de dizolvare voluntară să fie opozabilă terţilor trebuie să fie inregistrată in registrul de stat in care este inmatriculată persoana juridică a cărei dizolvare s-a pronunţat. Pană la această inregistrare hotărarea este opozabilă numai celor care au participat la adoptarea hotărarii. Momentul inregistrării dizolvării are in esenţă două semnificaţii: persoana juridică din acest moment nu poate intreprinde noi operaţiuni (art.86 alin.(4), din acest moment intră in procedura de lichidare (art.86 alin.(2) din acest moment se face publică dizolvarea căci ea devine opozabilă şi oricine doreşte poate consulta registru de stat, iar de aceasta sunt legate şi alte efecte. De exemplu art.97 alin.(4) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni prevede că tranzacţiile cu hartiile de valoare ale societăţii pe acţiuni se suspendă de la data anunţării hotărarii privind lichidarea. Excepţie de la regula acestei inregistrării o are dizolvarea de drept a societăţilor comerciale pentru expirarea termenului de activitate stabilit de actul constitutiv. Momentul dizolvării societăţii comerciale este data expirării termenului de activitate, dată care este inregistrată in registrul de stat, şi o inregistrare suplimentară introduce elemente de incertitudine (v. coment. La arrt.86). Inregistrarea dizolvării este o obligaţie a organului executiv a persoanei juridice care a decis dizolvarea, organ care trebuie să depună impreună cu o cerere şi hotărarea de dizolvare. Totuşi dizolvarea poate fi inregistrată şi la cererea lichidatorului care in temeiul art.90 alin. (2) notifică organul care deţine registrul de stat şi prezintă acestuia hotărarea prin care a fost desemnat. Dacă dizolvarea se pronunţă prin hotărarea instanţei de judecată, inregistrarea se face numai in baza hotărarii irevocabile, şi nu după regula generală, potrivit căreia sunt executorii hotărarile definitive (vezi art.207 din CPC). Ca excepţie de la această regulă apar hotărarile de executare imediată, inclusiv cele prin care se intentează procedura de insolvabilitate. Această din urmă hotărare devine executorie la momentul pronunţării (vezi art.44 alin.(2) din Legea insolvabilităţii nr.632/2001) Prin art. 27 din Legea nr.1265/2000 pentru intreprinderile şi organizaţiile care se inregistrează la Camera inregistrării de stat se stabileşte termenul de 3 zile pentru inregistrarea dizolvării. Deşi, potrivit dispoziţiei indicate calcularea termenului de 3 zile incepe la data adoptării hotărarii, nerespectarea acestuia nu este sancţionat. Mai mult, acest termen este o piedică birocratică in calea inregistrării dizolvării. Prin alin.(4) legiuitorul pune in sarcina lichidatorului că toate actele, scrisori, rapoarte, informaţii etc. care emană de la persoana juridică dizolvată să indice că aceasta este in lichidare. Cel care a contractat cu o persoană juridică in lichidare, şi cunoaşte acest fapt suportă riscul actelor incheiate. Dacă, insă demonstrează că la incheierea actului nu a cunoscut că persoana juridică era in procedură de lichidare, şi actul semnat nu conţinea sintagma „in lichidare”, prejudiciul poate fi incasat nu numai de la persoana juridică in lichidare dar şi de la lichidatorul acestuia. Articolul 90. Lichidatorul persoanei juridice

(248)Poate fi lichidator orice persoana fizica majora cu capacitate deplina de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova si domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului. (249)Lichidatorul notifica despre desemnarea sa organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărarea de desemnare in calitate de lichidator.

(250)In registru se inregistrează numele, domiciliul, numărul actului de

identitate si codul personal, semnătura lichidatorului. (251)Lichidatorul are aceleaşi imputerniciri, obligaţii si responsabilităţi ca si administratorul in măsura in care acestea sunt compatibile cu activitatea de lichidator. (252)In cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridica in comun daca actul de constituire sau hotărarea prin care sant desemnai nu prevede altfel. (253)Indată după preluarea funcţiei, lichidatorul impreuna cu administratorul face si semnează inventarul si bilanţul in care constata situaţia exacta a activului si pasivului. (254)Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifica creanţele, transforma in bani alte bunuri si satisface cerinţele creditorilor. In măsura in care este necesar pentru lichidare, el poate incheia noi acte juridice. (255)Lichidatorul este obligat sa primească si sa păstreze patrimoniul, registrele si actele persoanei juridice, sa tina un registru cu toate operaţiunile lichidării in ordinea lor cronologica. (256)Lichidatorul poate fi revocat oricand de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărare se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Daca succesorul este desemnat de instanţa de judecata, raportul se prezintă acesteia. (257)Remunerarea lichidatorului este stabilita de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Din dispoziţia prezentului articol rezultă că lichidatorul unei persoane juridice cumulativ trebuie să intrunească următoarele condiţii: să fie persoană fizică cetăţean a Republicii Moldova; să fi atins varsta majoratului (18 ani); să nu fi fost declarată incapabilă in modul stabilit de art.24; să aibă domiciliul in Moldova. In cazul in care administratorul devine lichidator (vezi art.86 alin. (6) şi nu cumulează condiţii stabilite de la alin.(1) el trebuie să aducă la cunoştinţa organului care a decis dizolvarea să fie numită o persoană care intruneşte aceste condiţii. Condiţii suplimentare pentru persoanele care sunt lichidatori ai persoanelor juridice sunt stabilite in legi speciale. De exemplu, art.73 din Legea nr. 632/2001 stabileşte pentru administratorul insolvabilităţii condiţii speciale prin care stabileşte acestuia un statut deosebit de cel al lichidatorului. In mare măsură aceste condiţii sunt impuse pentru a proteja interesele creditorilor, iar pe de altă parte şi pentru a contribui la efectuarea unei justiţii eficiente. Astfel administratorul insolvabilităţii poate fi persoana care are studii superioare, este domiciliat in Moldova, posedă cunoştinţe şi experienţă in domeniul de activitate a persoanei juridice care se lichidează pentru cauză de insolvabilitate, este inregistrat in calitate de intreprinzător individual (intreprindere individuală), deţine licenţa de administrator a insolvabilităţii, este independentă: de judecătorul care examinează procesul de insolvabilitate; de creditori; de debitor; adică de persoana juridică care se declară insolvabilă şi să nu fie membru al organelor de conducere şi nici asociat al acesteia; să nu fi fost membru al comitetului de conducere şi nici asociat al persoanei juridice care a fost declarată insolvabilă in ultimele 24 de luni; să nu aibă antecedente penale şi să nu fie lipsit de dreptul de administra persoane juridice; să nu fie asociaţi cu răspundere nelimitată a unei societăţi in nume colectiv sau a unei societăţi in comandită; Lichidatorul este obligat să notifice despre desemnarea sa in această calitate organul de stat care ţine registrul persoanelor juridice de tipul respectiv, să prezinte hotărarea prin care a fost a desemnat şi să comunice toate datele sale de identitate stabilite la alin.(3). Actele lichidatorului sunt opozabile terţilor de la data inregistrării

şi nu de la data desemnării. Actul de inregistrare a lichidatorului se face concomitent cu inregistrarea dizolvării stabilită de art.89, sau acestea două inregistrări trebuie corelate. In caz de pluralitate de lichidatori, aceştia acţionează in comun, iar actele de reprezentare trebuie să fie semnate de toţi lichidatorii dacă altfel nu este stipulat in actul de constituire a persoanei juridice sau contrariul nu a fost stipulat in hotărarea de desemnare a lichidatorilor. Intrarea in funcţie a lichidatorului desemnează şi momentul trecerii responsabilităţii de la administrator la lichidator. Se prezumă că patrimoniul trece de la administrator la lichidator in starea in care a fost la momentul semnării inventarului sau altfel numit a actului de predare primire. De aceia inventarul trebuie să descrie cu maximă exactitate starea bunurilor primite de lichidator, iar acesta din urmă trebuie să asigure evidenţa activului şi pasivului in modul stabilit de legislaţie, să intreprindă toate măsurile pentru păstra şi a conserva valoarea activelor, să păstreze toată documentaţia persoanei juridice pană la transmiterea acestea altor persoane spre păstrare. Lichidatorul este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor de lichidare in ordinea lor cronologică, cum ar fi a celor de satisfacere a cerinţelor creditorilor, de vanzare a unor active, de impărţire a activelor intre asociaţi etc. Lichidarea unei persoane juridice este o procedură de durată. Această perioadă este legată pe de o parte de protecţia drepturilor creditorilor şi disponibilizarea angajaţilor, iar pe de altă parte de finalizarea operaţiunilor incepute pană la dizolvare, incasarea creanţelor pe care aceasta le are şi desigur de distribuţia activelor rămase după satisfacerea cerinţelor creditorilor conform art.96 şi 97. Aici trebuie de menţionat că adoptarea hotărarii de lichidare nu este temei de reziliere a contractelor in care se află persoana juridică care se lichidează, şi dacă alte temeiuri de reziliere nu sunt atunci lichidatorul va trebuie fie să aştepte pană contractul ajunge la scadenţă, fie să negocieze cu cealaltă parte şi să-l despăgubească, fie să transmită creanţa sa prin cesiune, fie să intreprindă alte măsuri care ar permite incetarea raporturilor juridice fără cheltuieli majore. Norma legală permite lichidatorului să incheie noi acte juridice, insă acestea nu trebuie să fie cele indicate la art.86 alin.(4), dar altele care sunt necesare persoanei juridice aflate in procedura de lichidare. Astfel de acte ar putea fi contractele de prestări servicii (internet, telefonie, de organizare a licitaţiilor), vanzare-cumpărare a energiei termice, electrice, gazelor naturale, a activelor persoanei juridice ce se lichidează, angajarea unor specialişti etc. Lichidatorul desemnat activează pană la momentul radierii persoanei juridice din Registrul de stat, dacă organul care l-a desemnat intre timp nu l-a revocat. Activitatea lichidatorului revocat incetează l-a momentul cand noul lichidatorul este inregistrat la organul de inregistrare cu excepţia obligaţiei de transmitere a actelor şi a bunurilor persoanei juridice in lichidare, care decade l-a momentul semnării inventarului, şi prezentării raportului privind operaţiunile deja săvarşite de el in calitate de lichidator. Alin.(10) stabileşte organul care are obligaţia de a fixa mărimea remuneraţiei. Cu siguranţă că aceasta urmează a fi stabilită prin acord comun intre lichidator şi organul care il desemnează. Ca orientare poate servi remuneraţia plătită administratorului persoanei juridice in lichidare, cu excepţia cazului cand legislaţia stabileşte o anumită mărime. De exemplu administratorului insolvabilităţii instanţa de judecată poate să-i stabilească o remuneraţie de pană la 3% din sumele distribuite creditorilor in contul executării creanţelor. Articolul 91. Informarea creditorilor După inregistrarea desemnării sale, lichidatorul publica in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", in doua ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice si, in termen de 15 zile, il informează pe

fiecare creditor cunoscut despre lichidare si despre termenul de inaintare a creanţelor. Persoana juridică care a intrat in procedura de lichidare are obligaţia de a informa personal fiecare creditor al său despre adoptarea hotărarii de lichidare. Desigur că această obligaţie persistă numai faţă de creditorii a căror calitate rezultă din actele contabile ale debitorului, precum şi celor care au inaintat acţiuni in judecată şi incă nu au fost soluţionate. Insă există şi creditori despre creanţa cărora persoana juridică care se lichidează nu ştie şi desigur acesta nu poate să-l cunoască. Ca exemplu poate fi cumpărătorul unui bun pentru care persoana juridică in lichidare răspunde pentru vicii sau pentru evicţiune. Anume pentru prevenirea acestei categorii de creditori legiuitorul prevede obligaţia persoanei juridice in lichidare să facă cel puţin două publicaţii consecutive in Monitorul Oficial pentru ai informa. Aceasta este o formalitate legală, căci chiar dacă aceşti creditori nu au luat cunoştinţă de avizul publicat ei se vor considera informaţi. Nerespectarea termenului de 15 zile de informare personală a creditorilor nu este un termen de decădere din drepturi. Informarea poate fi efectuată şi mai tarziu. Insă in cazul in care informarea creditorului s-a făcut mult mai tarziu decat termenul stabilit acesta, in special creditorii din alte ţări ar putea cere prelungirea termenului de inaintarea a pretenţiilor stabilit de art.92. Pentru societăţile pe acţiuni care au decis dizolvarea art.97 alin.(5) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni stabileşte un termen de 10 de la data adoptării pentru publicarea in Monitorul Oficial. O altă excepţie stabilită de Legea nr.1134/1997 este cea din art.97 alin.(6) potrivit căreia dacă societatea pe acţiuni a fost inregistrată, insă nu a incheiat nici un contract, lichidarea poate fi făcută şi fără publicarea avizului in Monitorul Oficial. Deşi intenţia este nobilă, problema cum organul de inregistrare va putea verifica dacă societatea pe acţiuni a incheiat sau nu contracte civile şi comerciale. Articolul 92. Termenul de inaintare a creanţelor

(258)Termenul de inaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin hotărarea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung. (259)In cazul in care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub sancţiunea decăderii, ca, in termen de 30 de zile de la data cand a fost informat despre respingerea creanţei, inainteze o acţiune in instanţa de judecata. Termenul legal de inaintare a creanţelor este de 6 luni. Insă acest termen nu lipseşte pe creditorii cunoscuţi de dreptul lor, ci este un punct de reper pentru lichidator la intocmirea bilanţului de lichidare. Creanţele pot fi inaintate şi mai tarziu, in limita termenului de prescripţie şi pană la radierea persoanei juridice din registru (vezi art.99) iar dacă acestea sunt intemeiate ele trebuie să fie recunoscute şi satisfăcute. In susţinerea acestei opţiuni vine şi dispoziţiile art.95 potrivit căreia dacă creditorul cunoscut nu a inaintat pretenţii suma de bani ce i se cuvine se depune pe cont bancar. Mai mult, legislaţia stabileşte şi un mecanism de protecţie chiar şi pentru creditorii persoanei juridice lichidate dacă au existat active şi au fost transmise potrivit art.96 şi 97 (vezi art.100). Legea stabileşte un termen de decădere din drepturi numai pentru persoana a cărei creanţă a fost respinsă de persoana juridică care se lichidează şi nu a inaintat o acţiune in judecată privind incasarea forţată. Articolul 93. Proiectul bilanţului de lichidare

(260)In termen de 15 zile de la data expirării termenului de inaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat sa intocmească un proiect al bilanţului de lichidare care sa reflecte valoarea de bilanţ si valoarea de piaţa a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator si datoriile care se afla pe rol in instanţa judecătorească. (261)Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat lichidatorul. (262)Dacă din proiectul bilanţului de lichidare rezulta un excedent al pasivelor fata de active, lichidatorul este obligat sa declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate. Lichidatorul indeplinind anumite formalităţi a procesului de lichidare trebuie să determine mărimea activelor şi pasivelor persoanei juridice in lichidare reflectandu-le in proiectul bilanţului de lichidare. Bilanţul de lichidare se consideră că are forţă obligatorie numai după ce este aprobat de organul care a desemnat lichidatorul. Dispoziţia alin.(1) stabileşte că bilanţul de lichidare trebuie să reflecte atat valoarea de bilanţ cat şi valoarea de piaţă a bunurilor. In circuitul civil sunt situaţii frecvente cand valoarea de piaţă a bunului diferă de valoarea de bilanţ. Ca exemplu, poate servi bunurile imobile a căror valoare de piaţă, de regulă este mai mare decat cea de bilanţ. Potrivit regulilor stabilite prin Hotărarea Guvernului nr.1218/1997 cu privire la clasificarea mijloacelor fixe pe categorii de proprietate in scopul impozitării norma uzurii anuale pentru construcţii capitale este de 5%, ceia ce inseamnă că o clădire după 20 de ani, cu condiţia că in ea ulterior nu s-au făcut investiţii va valora 0 lei, insă ca obiect ea va exista şi desigur va avea o anumită valoare. Şi invers, progresul tehnico-ştiinţific din ultimii ani arată că uzura morală a tehnicii de calcul este foarte rapidă şi deci valoarea de bilanţ poate fi mai mare decat valoarea de piaţă. De fapt această valoare de piaţă nu poate fi exactă, şi trebuie de admis cu o anumită probabilitate, căci valoarea exactă va fi determinată la momentul vanzării. Bilanţul de lichidare trebuie să fie aprobat pană la inceputul satisfacerii creanţelor care nu au ajuns la scadenţă. Dispoziţia alin.(3) obligă lichidatorul să depună o cerere prin care să ceară instanţei intentarea procesului de insolvabilitate dacă din proiectul bilanţului rezultă un excedent al pasivului faţă de active. Cererea trebuie depusă in termen de cel mult o lună de la data cand a fost stabilit starea de insolvabilitate. In caz contrar art.26 alin.(4) din Legea nr.632/2001 prevede că lichidatorul va răspunde subsidiar in faţa creditorilor pentru obligaţiile apărute după depăşirea termenului de o lună. Pană la expirarea termenului de o lună lichidatorul ar trebui să aducă la cunoştinţa organului care l-a desemnat despre survenirea insolvabilităţii şi să obţină de la creditori acordul că aceştia sunt de acceptă satisfacerea cerinţelor in proporţii reduse şi nu doresc intentarea insolvabilităţii. Luand in consideraţie că procedura de insolvabilitate este una costisitoare şi, de regulă de durată creditorilor le-ar fi mai convenabil o executare voluntară şi rapidă decat procesul de insolvabilitate. Articolul 94. Protecţia drepturilor debitorilor Hotărarea de reorganizare sau lichidare in afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect scadenţa creanţelor neajunse la scadenţa. Dispoziţia articolului comentat prevede expres că dizolvarea persoanei juridice adoptată in temeiurileart.77 alin.(4), art.83 alin.(5), art.86 alin.(1) lit.a) – d); f)-g) nu

au nici o influenţă asupra raporturilor juridice in care persoana juridică dizolvată se află. Raporturile juridice in care s-a aflat persoana juridică dizolvată ca consecinţă a reorganizării vor fi continuate de succesorii acesteia preluand integral toate drepturile şi obligaţiile celei dizolvate. Raporturile juridice in care se află persoana juridică dizolvată continuă pană la scadenţa acestora (vezi art.90 alin.(6), dacă părţile nu convin altfel, sau la cererea unei din părţi raporturile nu incetează. Dizolvarea persoanei juridice nu poate servi ca temei pentru rezilierea contractelor care incă nu au ajuns la scadenţă, adică nu le-a expirat termenul. Dacă persoana juridică este dizolvată de instanţa de judecată in temeiurile stabile de art.84 alin.(1), iar aceasta nu poate desfăşura activităţile stabilite prin actul de constituire şi deci nu poate continua raporturile juridice in care aceasta s-a aflat, creditorii pot pretinde despăgubiri. Articolul 95. Depunerea sumelor datorate creditorilor Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au inaintat pretenţii si creditorilor care nu s-au prezentat pentru a primi executarea se depun in conturi bancare pe numele lor. Satisfacerea cerinţelor creditorilor de către persoana juridică in lichidare se face in locul stabilit potrivit regulile indicate la art.573 şi 574. Dispoziţia prezentului articol stabileşte un mecanism de executare a obligaţiilor pecuniare in cazul in care contractul dintre părţi nu indică locul de executare, iar creditorul nu s-a prezentat pentru a primi executarea. Riscul insolvabilităţii instituţiei financiare il suportă creditorul care din anumite considerente nu a primit executarea. Articolul 96. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop lucrativ

(263)Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sant transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social. (264)Lichidatorul efectuează calculele si intocmeşte raportul privind lichidarea, care reflecta mărimea si componenta activelor ramase. Daca 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul intocmeşte un proiect de repartizare a activelor, in care stabileşte principiile de repartizare. (265)Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămantul participanţilor, poate sa nu instrăineze bunurile ei daca nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. (266)Proiectul de impărţire a activelor, calculele si raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecata care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce modificări in proiectul de impărţire, luand in considerare voinţa participanţilor. După cum a fost menţionat, persoanele cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale constituite in forma societăţilor in nume colectiv, societăţilor in comandită, societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor pe acţiuni. Insă pe langă aceste forme, mai pot fi menţionate şi intreprinderile de stat şi municipale (vezi art.179 şi Legea cu privire la intreprinderea de stat nr.146/1994 şi Regulamentul

model al intreprinderii municipale aprobat prin Hotărarea Guvernului nr.387/1994), precum şi cooperativele de producţie (Vezi art.171 şi Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativele de producţie) şi cooperativele de intreprinzători (Vezi Legea nr.73/2001cu privire la cooperativele de intreprinzători). Activele acestor persoane juridice pot fi repartizate după indeplinirea a două formalităţi: 1) satisfacerea integrală a tuturor pretenţiilor creditorilor; 2) expirarea termenului stabilit la art.98. Activele se transmit prin act de predare primire de către lichidator persoanelor indreptăţite. Persoane indreptăţite sunt in dependenţă de forma de organizare a persoanei juridice fondatorii; asociaţii, acţionarii sau membrii acesteia adică persoanele care deţin o participanţiune (o cotă) din capitalul social. Potrivit regulii din alin.(1) fiecăruia din aceste persoane i se repartizează o cotă din active proporţională cotei din capitalul social. Aceiaşi regulă este stabilită şi la art.115 alin. (1) lit. d) pentru societăţile comerciale, art.14 alin.(1) lit.k) din Legea nr.1007/2002 pentru cooperativele de producţie şi art. 86 alin.(2) lit.c) din Legea nr.73/2001 pentru cooperativele de intreprinzători. O excepţie de la principiul de proporţionalitatea participării la capitalul social se stabileşte prin art.115 alin.(2) pentru societăţile comerciale, potrivit căreia actul de constituire a societăţii comerciale poate prevedea şi o altă modalitate de repartizare a profitului şi a activelor decat cea proporţională. Mărimea activelor rămase după satisfacerea creanţelor şi principiile de repartizare sunt reflectate in raportul lichidatorului. Lichidatorul, luand in consideraţie voinţa participanţilor, va planifica impărţirea activelor in natură sau le va lichida ( le va vinde transformand bunurile in bani) şi va impărţi sumele băneşti. Dacă activele se impart in natură, repartizarea acestora se va face luand in consideraţie următoarele reguli: 1) bunurile se vor impărţi proporţional dreptului pe care il are fiecare participant; 2) bunurile se vor atribui unuia sau la mai mulţi participanţi de la care se va reţine suma de bani care depăşeşte valoarea bunului; 3) dacă bunurile nu vor putea fi impărţite in natură ele vor fi vandute şi apoi se vor impărţi banii; Raportul lichidatorului privind impărţirea bunurilor urmează să fie aprobat de organul care a desemnat lichidatorul. După aprobarea raportului, lichidatorul purcede la realizarea acestuia. Transmiterea sumelor de bani sau a bunurilor se face prin act sub semnătură privată dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. De exemplu la repartizarea imobilelor se va intocmi un act de transmitere in formă autentică şi inregistrat la oficiul cadastral competent. Articolul 97. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop nelucrativ

(267)Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop nelucrativ se repartizează intre persoanele care, conform actului de constituire sau, in cazul prevăzut de actul de constituire, conform hotărarii adunării generale, au dreptul la ele. (268)Daca persoana juridica cu scop nelucrativ este constituita pentru satisfacerea exclusiva a intereselor participanţilor săi si actul constitutiv sau hotărarea adunării generale nu prevăd persoanele care au dreptul la activele persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la momentul dizolvării au calitatea de participant la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas. Intre aceste persoane activele se repartizează proporţional. (269)Daca nu pot fi repartizate conform alin.(1) si (2), activele trec la stat, care le utilizează la realizarea scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop nelucrativ lichidate. Activele persoanei juridice cu scop nelucrativ care au rămas după stingerea datoriilor trebuie de transmis anumitor persoane, insă regula este deosebită de cea

stabilită la art.96. Astfel, din dispoziţiile art.55 alin.(3) participanţii organizaţiilor necomerciale nu au drepturi de creanţă asupra patrimoniului acesteia. De aici şi concluzia că cota parte dintr-o organizaţie necomercială nu poate fi transmisă prin acte juridice şi deci nici calitatea de membru in aceasta nu este transmisibilă. Din coroborarea dispoziţiilor alin.(1) din articolul comentat şi dispoziţia art.55 alin.(3) rezultă că, de regulă, dreptul asupra patrimoniului nu o pot avea participanţii (membrii asociaţii etc.) la organizaţia necomercială. Patrimoniul organizaţiei rămas după satisfacerea cerinţelor creditorilor trebuie transmis pentru realizarea scopurilor propuse de către organizaţia dizolvată. In sprijinul acestei afirmaţii vine şi dispoziţiile art.40 alin.(2) şi (3) din Legea nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti, art.37 alin.(7) din Legea nr.581/1999 cu privire la fundaţii, art.22 alin.(4) şi art.27 alin.(4) din Legea patronatelor nr. 976/2000, art.24 (18) alin.(3) şi 30 alin.(4) din Legea nr.718/1991 privind partidele şi alte organizaţii social politice etc. Alin.(2) din articolul comentat apare ca o excepţie de la regula stabilită la alin.(1), admiţand posibilitatea că unele organizaţii necomerciale ar putea fi constituite pentru interesul exclusiv al participanţilor (membrilor) săi, şi atunci, dacă patrimoniul acestea a fost format in exclusivitate din cotizaţiile şi eforturile proprii, şi aceste organizaţii nu au beneficiat de subsidii, donaţii, granturi făcute in alte scopuri decat interesul participanţilor atunci acestea ar putea să fie distribuite intre participanţii la persoana juridică. Astfel de excepţii le-am vedea cele stabilite de Legea condominiumului in fondul locativ nr.913/2000, potrivit cărora asociaţia coproprietarilor este in esenţă o organizaţie necomercială deoarece participanţii se asociază pentru administrarea, intreţinerea şi exploatarea in comun a complexului de bunuri imobiliare din condominu, şi ei potrivit art.35 alin.(3) din aceiaşi lege au dreptul la cotă din activele asociaţii care se lichidează. Dispoziţii similare există şi in art.45 alin.(4) Legea nr.1505/1996 cu privire la asociaţiile de economii şi imprumut a cetăţenilor şi in art.105 alin.(8) din Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000. De fapt dispoziţia din ultima lege pare a cumula ambele principii, adică şi cel stipulat in alin.(1) şi cel din alin.(2), deoarece se prevede numai restituirea părţilor sociale ale membrilor cooperatori, dar nu o cotă din active proporţională participării la patrimoniu. Alin.(3) stipulează că in cazul in care actele constitutive nu stabilesc şi organul principal al organizaţiei necomerciale nu poate adopta o hotărare in acest sens, precum şi in cazul in care organizaţia necomercială este lichidată de către instanţa de judecată pe un temei stabilit la art.42 alin.(4) din Legea nr.837/1996 bunurile asociaţiei obşteşti lichidate şi rămase după satisfacerea creanţelor pot fi trecute cu titlu gratuit in proprietatea statului. Articolul 98. Termenul de repartizare a activelor Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor indreptăţite decat după 12 luni de la data ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării si a planului repartizării activelor daca aceste documente nu au fost contestate in instanţa de judecata sau daca cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărare judecătorească irevocabilă. Articolul comentat stabileşte limitele de timp mai devreme de care activele persoanei juridice dizolvate insă incă neradiate din registrul de stat nu pot fi transmise persoanelor indreptăţite de către lichidator. Deci numai după respectarea condiţiilor menţionate lichidatorul este indreptăţit să repartizeze activele persoanei juridice in modul stabilit de art.96 sau după caz de cel din art.97. Din dispoziţiile acestui articol rezultă că in cazul in care raportul lichidatorului intocmit in modul stipulat la art.96-97 şi aprobat de organul care a desemnat

lichidatorul lezează anumite interese, atunci cel lezat poate ataca actul de aprobare şi numai după ce hotărarea instanţei prin care cererea a fost respinsă rămane irevocabilă, numai atunci activele pot fi impărţite. Articolul 99. Radierea persoanei juridice din registru

(270)După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie sa depună la organul inregistrării de stat cererea de radiere a persoanei juridice din registru. (271)La cererea de radiere se anexează toate actele necesare lichidării. Radierea persoanei juridice din registru de stat unde a fost inregistrată constă intro inscriere in registru a operaţiunii de excludere a subiectului de drept şi incetarea existenţei acestuia. Calitatea de subiect de drept, sau altfel spus capacitatea juridică a persoanei juridice există atata timp cat aceasta este inregistrată in Registrul de stat (vezi art.60 alin.(1), adică de la data inregistrării – inscrierii (inmatriculării) in Registru pană la data radierii din Registru. Făcand paralelă cu persoana fizică care apare in rezultatul naşterii şi dispare la data decesului, persoana juridică apare la data inregistrării şi dispare la data radierii. După radierea persoanei juridice faţă de aceasta nu pot fi inaintate nici un fel de cerinţe şi acţiuni civile sau de altă natură, iar dacă ele se inaintează, potrivit art.131 alin.(2)pct.5) din Codul de procedură civilă, judecătorul refuză primirea cererii. Pentru radierea persoanei juridice lichidatorul este obligat să depună o cerere la organul de stat care deţine registrul in care a fost inregistrată persoana juridică dizolvată, şi anexează la aceasta actele necesare. Dispoziţii exprese cu privire la radiere din registru de stat există numai in Legea nr.1265/2000, pe cand in celelalte fie că sunt prevederi sumare fie că nu sunt de fel. Pentru moment pană la introducerea unor modificări in legile speciale am sugera că organele de stat care inregistrează persoanele juridice trebuie să facă uz de analogia legii aplicand dispoziţiile Legii nr.1265/2000. Astfel pentru a radia persoanele juridice inregistrate in registrul de stat al intreprinderilor şi organizaţiilor ţinut de Camera Inregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale trebuie de prezentat următoarele acte: Cererea de radiere; Bilanţul de lichidare aprobat de proprietar şi autentificat de notar; actele de constituire a persoanei juridice care se lichidează in original; certificatul de inregistrare al persoanei juridice care se lichidează; extrasul din registrul de stat care demonstrează că persoana juridică nu este fondator al altei intreprinderi sau organizaţii sau că aceasta nu are filiale şi reprezentanţe; actul de confirmare a achitări integrale cu bugetul de stat eliberat de inspectoratul fiscal; actul de confirmare a inchiderii conturilor bancare eliberat de băncile in care persoana juridică a avut conturi; actul de predare spre nimicire a ştampilelor persoanei juridice eliberat de Comisariatul de poliţie din teritoriul in care-şi are sediul; Monitorul Oficial in care au fost publicate avizele de lichidare; actul, eliberat de Arhiva de Stat, privind predarea spre păstrare a documentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova; Dispoziţiile Legii nr.1265/2000 stabileşte că actele indicate trebuie să fie prezentate in termen de 3 zile de la data aprobării bilanţului de lichidare, insă incălcarea acestuia nu prevede nici o sancţiune şi nici nu serveşte temei pentru respingerea cererii. Mai mult, bilanţul de lichidare poate fi aprobat de organul care a desemnat lichidatorul, insă distribuirea activelor conform dispoziţiilor art.96 şi 97 intre persoanele care au dreptul la ele poate avea loc numai tarziu decat 2 luni din momentul aprobării bilanţului de lichidare. Insă la momentul repartiţiei activelor persoana juridică incă trebuie să existe, adică nu este radiată. Din acest considerent semnificaţia juridică a termenului stabilit la art.29 alin.(1) din Legea nr.1265/2000

este anihilată, şi chiar trebuie de exclus. Camera Inregistrării de stat după verificarea actelor prezentate adoptă decizia de radiere din registru a persoanei juridice dizolvate şi consemnează acest fapt in regisru. Termenul de adoptare a deciziei de radiere este de 3 zile de la data primirii actelor. Decizia Camerei privind radierea persoanei juridice din registrul de stat poate fi atacată in contencios administrativ, dacă această decizie s-a bazat pe acte neveridice lezand drepturile şi interesele creditorilor sau participanţilor persoanei juridice. Articolul 100. Redeschiderea procedurii de lichidare

(272)Daca, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un indreptăţit sa obţină soldul ori daca se atesta existenta unor active, instanţa de judecata poate, la cererea oricărei persoane interesate, sa redeschidă procedura lichidării si, daca este necesar, sa desemneze un lichidator. In acest caz, persoana juridica este considerata ca fiind existenta, dar in exclusivitate in scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este imputernicit sa ceara persoanelor indreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul. (273)Pentru perioada in care persoana juridica nu a existat, se suspenda cursul prescripţiei extinctive a dreptului de acţiune a persoanei juridice sau fata de persoana juridica respectivă Prin articolul comentat se instituie o procedură nouă, care nu a existat in legislaţia moldovenească de „reabilitare” sau „reinviere” a persoanei juridice radiate din Registru. Se stabilesc două temeiuri de redeschidere a procedurii de lichidare: 1) dacă apare un creditor sau o altă persoană indreptăţită să pretindă activul repartizat intre participanţi in temeiul art.96 sau transmis in scopurile stabilite de art.97; 2) dacă sunt descoperite active ale persoanei juridice lichidate care nu au fost valorificate de către lichidator; In legătură cu aceste prevederi trebuie făcută următoarea precizare: redeschiderea procedurii de lichidare poate fi făcută la cererea persoanei interesate făcută in termenul general de prescripţie stabilit la art.267, adică nu mai tarziu de 3 ani de la data cand a fost adoptată decizia de radiere a persoanei juridice; solicitantul redeschiderii trebuie să demonstreze că are calitatea de creditor a persoanei juridice care a fost deja radiată, şi că activele persoanei juridice lichidate au fost repartizate conform art.96 sau 97, sau dacă acesta este un participant al persoanei juridice lichidate să demonstreze că există active ale persoanei juridice care nu au fost valorificate; In calitate de parat va figura Organul care a inregistrat radierea ???? vor fi persoanele care au preluat activele ??? Dar dacă acesta este debitor al persoanei juriidice lichidate ?? Cererea va fi inaintată după regulile stabilirii faptelor care au valoare juridică ??? adică recunoaşterea personalităţii juridice ca fiind existentă ???? Instanţa de judecată dacă găseşte cererea solicitantului justificată adoptă o hotărare privind recunoaşterea persoanei juridice ca fiind existentă, insă lichidatorul poate săvarşi numai acţiunile legate de valorificarea drepturilor stabilite. Cine va plăti remuneraţia lichidatorului pană la incasarea şi valorificarea activelor ?? Lichidatorul va fi desemnat de instanţă din randurile persoanelor indicate de solicitant ?? din randurile persoanelor care au licenţa administratorului insolvabilităţii ?? Lichidatorul va efectua următoarele acţiuni: (274)va deschide contul bancar pe numele persoanei juiridice;

(275)va solicita persoanelor care au primit activele persoanei juridice intoarcerea

sumelor de bani sau a bunurilor primite cu titlu parte din active in limita celor necesare pentru stingerea datoriei iar in caz de necesitate va iniţia un proces judiciar de incasare forţată; (276)va cere debitorului persoanei juridice a cărei procedură de lichidare s-a redeschis să restituie datoria, iar dacă acesta nu va dori lichidatorul va intenta proces judecătoresc. Cine va suporta cheltuielile de redeschidere a procesului ? Trebuie să le suporte persoana care face cererea, dacă nimeni nu poartă vina pentru neinformare?? Dacă unii din cei care au primit banii sunt de acord voluntar să restituie sumele necesare iar unii nu ? Poate unul să acopere datoria şi apoi să adreseze in regres faţă de asociatul care a primit suma de bani. Dar dacă cel care a primit patrimoniul societăţii lichidate este statul ? Articolul 101. Insolvabilitatea persoanei juridice Prin hotărare judecătoreasca, persoana juridica poate fi declarata insolvabila daca ea nu-si poate onora obligaţiile de plata fata de creditori. Temeiurile si modul de declarare de către instanţa de judecata a persoanei juridice drept insolvabile se stabilesc prin lege. Persoanele juridice de drept privat pot fi declarate insolvabile, dizolvate şi lichidate forţat dacă valoarea activelor acestora sunt mai mici decat valoarea pasivelor. Procedura de insolvabilitate se intentează şi se desfăşoară potrivit dispoziţiilor Legii insolvabilităţii nr.632/2001, iar atunci cand aceasta nu dispune potrivit Codului de procedură civilă. Procesul de insolvabilitate poate fi intentat impotriva tuturor persoanelor juridice de drept privat, inclusiv a celor cu scop lucrativ (numite intreprinderi) şi celor cu scop nelucrativ (societăţile necomerciale) care sunt insolvabile şi sunt inregistrate in Republica Moldova. Legiuitorul indică expres şi băncile, companiile de asigurare, fondurilor de investiţii şi companiilor fiduciare, care in esenţă sunt persoane juridice cu scop lucrativ insă pană la punerea in vigoare a Legii nr.632/2002 aveau o procedură distinctă de lichidare forţată ori in general nu o aveau. Legea indică expres că nu pot fi supuse procedurii insolvabilităţii statul, unităţile administrativ teritoriale şi persoanele juridice de drept public. Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate sunt prevăzute in art.22 din Legea nr.632/2001. In sensul acestui articol instanţa de judecată va intenta procesul de insolvabilitate dacă persoana juridică se află in incapacitate de plată sau a survenit insolvabilitate. Acţiunea de intentare a insolvabilităţii (numită cerere introductivă) o poate face debitorul (persoana juridică insolvabilă) şi creditorii persoanei juridice care nu-şi onorează obligaţia. Pentru persoana juridică insolvabilă, numită in textul Legii nr.632/2001 „debitor” sunt reglementate două situaţii distincte de intentare a procesului de insolvabilitate: prima este cand debitorul are dreptul de a depune cererea in instanţa de judecată (art.25 din această lege) şi cea de-a doua atunci cand debitorul este obligat să facă aceasta (art.26 ). Legea prevede procedura distinctă de depunere a cererii de către debitor şi de către creditor, stabilind care trebuie să fie conţinutul cererii şi care acte urmează să fie anexate. Cererea introductivă se depune in instanţa de judecată competentă de a examina cazurile de insolvabilitate, care potrivit CPC sunt instanţele judecătoreşti economice. Instanţa, timp de trei zile de la depunere cererii este obligată să pronunţe o incheiere de admitere (punere pe rol) a cererii sau de returnare a acesteia. Dacă cererea este admisă instanţa poate lua măsurile adecvate de asigurare a integrităţii şi conservării

patrimoniului persoanei juridice debitoare şi să desemneze un administrator provizoriu. După admiterea cererii instanţa de judecată trebuie să intreprindă măsurile preliminare prevăzute de CPC şi de Legea nr.632/2001 pentru examinarea cererii in fond. Legea insolvabilităţii nu stabileşte un termen anumit de examinare a acţiunii in fond, lăsand pe seama prevederilor art.278-22 din CPC, potrivit căreia litigiile trebuie să fie examinate intr-un termen de cel mult 3 luni, dacă legea nu stabileşte un alt termen. Totuşi, luand in consideraţie scopul general al legii insolvabilităţii şi obligaţia administratorului de activa in scopul păstrării, majorării şi valorificării masei debitoare şi a executa „cat mai deplin creanţele creditorilor”, toate acţiunile trebuie să fie făcute in termen restranşi, şi din acest considerent am vedea un termen special de examinare a cererii in fond de maxim 30 de zile, similar prevederilor din fosta Lege cu privire la faliment nr.786/1996. După indeplinirea acţiunilor preliminare şi pregătirii cauzei de examinare instanţa de judecată examinează cererea introductivă şi pronunţă o hotărare prin care fie că decide intentarea procesului de insolvabilitate (art.44), fie că respinge cererea şi hotărăşte lichidarea debitorului dacă se constată că valoarea bunurilor debitorului este insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor procesului de insolvabilitate (vezi art.153 alin.(1) fie că respingă cererea de insolvabilitate ca fiind neintemeiată (art.44). Dacă se intentează procesul de insolvabilitate instanţa va desemna administratorul insolvabilităţii, va publica dispozitivul hotărarii in Monitorul Oficial, va notifica toţi creditorii cunoscuţi despre hotărarea respectivă şi o va comunica tuturor organelor de stat indicate la art.45 alin.(3) din Legea nr.632/2001. Hotărarea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie din momentul pronunţării, deşi părţile care se consideră lezate o pot ataca cu recurs. In condiţiile art.47. Intentarea procesului de insolvabilitate produce un şir de efecte juridice: creanţele neajunse la scadenţă se consideră scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate (art.56 alin.(1); - debitorul pierde dreptul de a administra şi de a dispune de bunurile ce-i aparţin, acest drept transferandu-se la administratorul insolvabilităţi (art.83 alin.(1); - activitatea organelor de conducere a debitorului se suspendă; - plăţile care se fac către persoana juridică debitoare se transferă pe contul special gestionat de administrator; - calcularea penalităţilor aferente datoriilor se suspendă; - calcularea dobanzilor la obligaţiile băncii aflate in proces de insolvabilitate se intrerupe (art.84) şi altele; Persoanei juridice faţă de care a fost intentată procedura de insolvabilitate poate să i se aplice şi procedura planului. Această procedură are ca scop evitarea declarării insolvabile a debitorului fie restabilirea solvabilităţii debitorului fie prin satisfacerea cerinţelor creditorilor după aplicarea unor măsuri de remediere financiară şi economică fie printr-o modalitate specifică de valorificare a masei debitoare. Procedura planului poate fi propusă de debitor sau de administrator şi in termen de cel mult 120 de zile de la data adoptării hotărarii de intentare a procesului de insolvabilitate şi se confirmă de instanţă numai dacă a fost votat la adunarea creditorilor de către majoritatea simplă a creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea creanţelor. Dacă planul a fost confirmat, instanţa incetează procesul de insolvabilitate (art.191) şi purcede la realizarea acestuia. Pe parcursul realizării planului debitorul reintră in drepturile sale de gestiune şi reprezentare, insă dacă planul prevede administratorul poate supraveghea activitatea debitorului pe perioada realizării. Dacă planul confirmat s-a realizat instanţa incetează supravegherea debitorului. In cazul in care planul nu s-a realizat, la cererea oricăruia dintre creditori instanţa va decide aplicarea procedurii de insolvabilitate şi va ordona administratorului lichidarea patrimoniului in modul stabilit de art.124 – 126 şi distribuirea masei debitoare in modul stabilit de art.139-148. Dacă aplicarea procedurii planului nu a fost solicitată sau cererea a fost respinsă, administratorul işi realizează atribuţiile legale. Astfel administratorul i-a neintarziat in

primire şi administrare bunurile persoanei juridice insolvabile, intocmeşte inventarul bunurilor i-a toate măsurile necesare pentru paza, păstrarea, conservarea, evaluarea şi vanzarea acestora, după caz valorifică creanţele pe care le-a avut debitorul, inclusiv prin declarea nulităţii unor contracte incheiate de debitor, intocmeşte registrul creditorilor, tabelul de creanţe, reziliază contractele şi intreprinde alte formalităţi necesare şi raportează despre acestea instanţei de judecată şi comitetului sau adunării creditorilor. O atenţie deosebită legiuitorul o atrage procedurii de vanzare (lichidare) a bunurilor incluse in masa debitoare (art.122- 126) şi distribuirea banilor realizaţi intre creditori (art.139-148). După realizarea acţiunilor menţionate, in special după distribuirea tuturor bunurilor intre persoanele care au dreptul la acestea instanţa hotărăşte incetarea procesului de insolvabilitate, iar administratorul va prezenta organului de inregistrare toate actele necesare pentru radierea din Registru a persoanei juridice insolvabile. Fără a ne adanci in analiza textelor legale stabilite de art.154 şi 157 din Legea nr.632/2001 menţionăm că acestea trebuie să fie perfectate in sensul de a stabili reguli de radiere a persoanei insolvabile din Registru şi de a descalificării debitorului persoană fizică şi a persoanelor cu funcţii de răspundere vinovate in insolvabilitatea persoanei juridice. In caz contrar dispoziţiile legale nu-şi vor atinge scopul propus. Articolul 102. Filialele persoanei juridice

(277)Persoana juridica poate institui filiale in Republica Moldova si in străinătate daca legea sau actul de constituire nu prevede altfel. (278)Filiala nu este persoana juridica. Persoana juridică constituită in una din formele stabilită de lege are un singur sediu, şi realizarea scopului propus prin actele constitutive este limitat de regulă la perimetru localităţii sau a zonei apropiate de această localitate. Dreptul de a constitui filiale vine să precizeze şi să suplimenteze capacitatea civilă a persoanei juridice. Dispoziţia alin.(1) stabileşte că oricare persoană juridică poate să constituie filiale, dacă legea sau actul prin care a fost constituită nu-i interzice. Dreptul de a fonda filiale este recunoscut unor categorii de persoane juridice şi prin dispoziţiile unor legi speciale. In acest sens este recunoscut societăţilor pe acţiuni (vezi art.8 din Legea nr.1134/1997), asociaţiilor obşteşti (vezi art.19 alin.(8) din Legea nr.837/1996), fundaţiilor (art.18 din Legea nr.581/1999), cooperativelor de producţie (v. Legea nr.1007/2002), cooperativelor de intreprinzători, art.9 (1) din Legea nr.73/2001; cooperativelor de consum (art.32 alin.(1) din Legea nr.1252/2000); patronatelor ( art.16 alin.(1) din Legea 976/2000) etc. Pentru a-şi realiza capacitatea civilă şi pentru a-şi extinde propria activitate in alte localităţi şi zone ale Republicii Moldova, iar in legătură cu aceasta pentru a-şi asigura unitatea juridică şi patrimonială, persoana juridică poate să constituie structuri endogene (interne), subordonate sie total şi care nu au personalitate juridică. Aceste structuri endogene poartă denumirea de filiale şi pot să desfăşoare toate sau numai unele genuri de activitate ale persoanelor juridice care le constituie. Reieşind din dispoziţiile articolului comentat şi din cele cu care au fost coroborate pentru a determina statutul filialei unei persoane juridice naţionale trebuie de precizat următoarele: (279)Filiala este o structură instituţionalizată (inregistrată) a persoanei juridice amplasată in alt loc (fie in aceiaşi localitate, fie in altă localitate) decat sediul acesteia. Persoanele juridice inregistrate la Camera Inregistrării de stat sunt obligate să inregistreze filialele sale in modul stabilit de art.15 din Legea nr.1265/2000.

(280)Filiala nu este persoană juridică, şi este in dependenţă patrimonială şi

juridică de persoana juridică care a constituit-o, iar conducătorul acesteia poate face acte in numele persoanei juridice numai in limitele stabilite de procura deţinută. Filiala nu are o structură organizatorică proprie, nu are o răspundere proprie şi nu are un patrimoniu propriu. Filiala nu are date proprii de identitate şi nu are voinţă proprie. Deşi poate să aibă o denumire deosebită de cea a persoanei juridice, denumirea acesteia trebuie să conţină in sine şi denumirea persoanei juridice. (281)Filiala nu are propriul patrimoniu, iar bunurile pe care le utilizează aparţin persoanei juridice care a constituit-o Toate obligaţiile care le angajează lucrătorii filialei, precum şi suportarea tuturor cheltuielilor legate de intreţinerea bunurilor (impozite şi taxe obligatorii,) precum şi obligaţiile din delicte provocate de bunurile – surse de pericol sporit puse la dispoziţia filialei aparţin persoanei juridice; (282)Filiala se constituie şi se lichidează de persoana juridică, fără respectarea formalităţilor stabilite pentru persoana juridică, deşi ele trebuie să fie indicate in actul de constituire a persoanei juridice şi să fie inregistrate in registrul de stat; (283)Filiala desfăşoară unele sau toate activităţile persoanei juridice. Pentru activităţile supuse licenţierii persoana juridică trebuie să obţină copii autorizate de pe licenţă care demonstrează dreptul persoanei juridice de a desfăşura activitatea (vezi art.14 din Legea nr.451/2001); Constituirea şi lichidarea filialei este prerogativa organului principal a persoanei juridice. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art.108 şi 187 din codul civil, art.35 din Legea nr.1134/1997 etc. potrivit actele de constituire a persoanelor juridice trebuie să cuprindă dispoziţii cu privire la filiale. In Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni deschiderea filialelor nu este atribuţia exclusivă a adunării generale a acţionarilor, deci poate fi transmisă şi consiliului directoriu al societăţii, insă art.35 alin.(1) lit.(9) din Legea nr.1134/1997 cere indicarea in statut a denumirii şi sediului filialei, insă modificarea statutului este atribuţia exclusivă a adunării generale. De aceia afirmăm că şi la societatea pe acţiuni constituirea filialei ţine de competenţa adunării generale a acţionarilor. Actul de constituire a filialei este regulamentul acesteia semnat de administratorul persoanei juridice, care serveşte temei pentru inregistrare. Regulamentul filialei trebuie să stabilească modul de funcţionare a filialei, patrimoniul care ii este transmis acesteia, organele filialei, atribuţiile acestora, genurile de activitate care pot fi desfăşurate de filiale, insă acesta nu poate să conţină competenţe mai largi decat există in statut. Regulamentul filialei este un act intern şi conţinutul lui nu poate fi opus terţilor. Toţi lucrătorii filialei sunt salariaţii persoanei juridice şi aceasta răspunde pentru acţiunile acestora făcute in legătură cu executarea funcţiilor ce le revin. Organul executiv este in drept să majoreze şi să reducă volumul activităţii filialei, să suspende activitatea acesteia, iar după caz să-l reinceapă. Lichidarea şi excluderea din registru de stat a filialei se face de organul principal, insă fără respectarea formalităţilor stabilite de art.86-101. Prin derogare de la regulile menţionate, dacă o intreprindere cu investiţii străine a decis să deschidă o filială in Republica Moldova, această filială potrivit dispoziţiilor art.8 alin.(3) din Legea nr.998/1992 cu privire la investiţiile străine este persoană juridică. Filialele persoanei juridice naţionale deschise in străinătate au un dublu regim juridic. Modul de constituire, funcţionare şi lichidare a filialei din străinătate este guvernat de legislaţia statului pe teritoriul căruia filiala s-a constituit (vezi art.1597). Filiala din străinătate este dependentă de persoana juridică care a constituit-o, avand o dependenţă patrimonială şi organizaţională similară celei dintre intreprinderea mamă şi intreprinderea fiică.

Persoanele juridice străine pot constitui in Republica Moldova filiale. Filiale societăţilor comerciale (intreprinderilor) din statele străine se constituie potrivit art.21 alin.(5) din Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi intreprinderi şi sunt persoane juridice. De asemenea, sunt persoane juridice şi filialele fundaţiilor străine(art.18 alin.(8) din Legea nr.581/1999) filialele asociaţiilor obşteşti străine (art.13 şi 19 din Legea nr.837/1996) constituite in Moldova. Articolul 103. Reprezentanta

(284)Reprezentanţa este o subdiviziune separata a persoanei juridice situata in afara sediului acesteia, care o reprezintă si ii apără interesele. (285)Reprezentanta nu este persoana juridica.

Reprezentarea este un raport juridic in temeiul căruia o persoană, numită “reprezentant” săvarşeşte acte juridice in numele altei persoane, numite "reprezentat", iar consecinţele juridice ale acestor acte, dacă ele sint săvarşite in limitele imputernicirilor acordate, apar nemijlocit pentru reprezentant. Reprezentarea se poate face de o persoană fizică şi de o persoană juridică. O persoană fizică poate reprezenta persoana juridică in temeiul unor contracte de muncă, de mandat, de comision, de agent comercial şi de comisionar profesionist. Persoana juridică poate să reprezinte o altă persoană juridică numai in temeiul unor contracte de mandat sau de comision sau de comisionar profesionist. Reprezentanţa in inţelesul articolului comentat poate efectuată numai de persoane fizice care sunt salariaţi ai persoanei juridice care a constituit-o şi acţionează in limita imputernicirilor acrordate. Reprezentanţa, numită şi agenţie, se deosebeşte substanţial de filială, deoarece ea nu poate să practice activităţi de producere, de executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor pentru clientelă, aşa cum o va face filiala sau intreprinderea inseşi. Reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a persoanei juridice, amplasată teritorial in altă parte decat sediul social, apără şi reprezintă interesele persoanei juridice care a constituit-o, negociază şi incheie acte juridice in numele acesteia. Reprezentanţa indeplineşte, prin natura ei, o funcţie specializată, şi anume cea de intermediar dintre intreprinderea care a infiinţat-o şi terţele persoane care contractează cu ea. Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire a filialei. Reprezentanţa poate fi constituită de regulă in alte localităţi ale ţării sau in alte ţări. Ea poate fi constituită numai dacă acest lucru este prevăzut de actele constitutive ale intreprinderii. Actul de constituire şi funcţionare a reprezentanţei este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al intreprinderii. Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi persoana juridică sint raporturi juridice de muncă. Membrii reprezentanţei işi vor indeplini atribuţiile in concordanţă cu prevederile Regulamentului, ale contractului de muncă, iar in anumite cazuri imputernicirile vor fi indicate in procurile eliberate fie de şeful intreprinderii, fie de şeful reprezentanţei. Articolul 104. Dispoziţii generale cu privire la uniunea persoanelor juridice

(286)In scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării si apărării intereselor comune, persoanele juridice pot crea uniuni. Daca, prin hotărare a participanţilor, se preconizează ca uniunea sa practice activitate de intreprinzător, aceasta se reorganizează in societate

comerciala sau in cooperativa in modul prevăzut de prezentul cod.

(287)Asociaţii uniunii işi păstrează independenta si personalitatea juridica. (288)Patrimoniul transmis uniunii de către fondatori (asociaţi) este proprietate a acesteia. Uniunea utilizează acest patrimoniu in scopurile determinate in actul sau de constituire. (289)Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asociaţilor săi. Aceştia poartă răspundere subsidiara pentru obligaţiile uniunii in mărimea si in modul prevăzut in actul de constituire. (290)Particularităţile statutului juridic al uniunii persoanelor juridice se stabilesc de prezentul cod si de legislaţia cu privire la organizaţiile necomerciale. Uniune este considerată persoana juridică necomercială formată de alte persoane juridice in scopul sporirii posibilităţilor de realizare, protecţie şi apărare a intereselor comune de natură tehnico - ştiinţifică, socială, economice, financiare, de producţie etc. creşterea eficienţei activităţii, coordonării activităţii, reprezentării intereselor profesionale comune. Particularităţile de constituire şi funcţionare a uniunile de persoane juridice este stabilit de mai multe acte normative, inclusiv: concernele funcţionează potrivit dispoziţiilor stabilite in art.120 din Codul civil, grupurile financiar industriale este carmuit de dispoziţiile Legii nr.1418 grupurilor financiar –industriale, uniunea de cooperative de producţie prin art.55-61 din Legea nr.1007/2002), uniunea de cooperative de intreprinzător (v. Art.88-94 din Legea nr.73/2001), in uniuni de asociaţii obşteşti potrivit art.9 din Legea nr.837/1996, uniuni sau federaţii de partide (vezi art.2 din Legea nr.718/1991 cu privire la partide şi alte organizaţii social politice) etc. Uniunile de persoane juridice mai sunt numite asociaţii, federaţii, concerne, holdinguri, "sisteme societare" sau "grupă de societăţi", care sunt ansambluri de subiecte legate prin raporturi juridice de o mare diversitate. Uniunea de persoane juridice a fost definit in literatură ca "ansamblu stabil şi durabil alcătuit din structuri asociate legate juridic prin relaţii in temeiul cărora una dintre acestea dobindeşte şi exercită asupra celorlalte dominaţia, făcind să se manifeste unitatea de voinţă şi un scop comun". Este necesar de menţionat că această definiţie a fost făcută in legături cu definirea unor structuri de societăţi comerciale. Codul civil stabileşte unele principii de activitate a concernului. Potrivit art.120 concernul reprezintă o uniune de intreprinderi care are o conducere unică imputernicită cu anumite funcţii de reprezentare, funcţii de cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice, de investiţii etc. şi in care intreprinderile asociate nu-şi pierd independenţa juridică. Concernul, sub aspect comparativ cu alte uniuni de intreprinderi, este considerat o structură cu un nivel de centralizare mai inalt şi cu o subordonare mai strictă. Concernul este o creaţie a legislaţiei germane care formează raporturi contractuale intre intreprinderea dominantă şi intreprinderile dominate. Clauzele contractuale ce leagă intreprinderea dominantă de cele dominate permite celei dominante să dea directive celor dominate făcind astfel să se manifeste interesul de grup. In literatura juridică s-a menţionat existenţa unor concerne verticale şi orizontale. Concernele verticale au o structură complexă şi includ in sine intreprinderi din diferite ramuri ale industriei, dar care sint legate intr-un ciclu de producţie tehnologică. De exemplu: extragerea minereurilor - metalurgia - construcţia de maşini. Concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ in sine intreprinderi dintr-o singură ramură. De exemplu din industria materialelor de construcţie etc. Detalii cu privire la concerne a se vedea in comentariul la art.120 Uniunea de persoane juridice se constituie după regulile stabilite pentru organizaţiile necomerciale, dacă in legile speciale nu sunt prevăzute reglementări

deosebite. O trăsătură comună a uniunilor de persoane juridice de orice formă este existenţa unei structuri dominante, şi unor structuri dominate. Structura dominantă, mai numită şi suprastructură, sau uniune este o persoană juridică independentă care are patrimoniul fondat din aporturile structurilor dominate şi activează pentru realizarea scopului propus prin actele de constituire. Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asumate de persoanele juridice care intră in componenţa sa. In calitate de structuri dominate sint persoanele juridice-fiice sau cele care, prin contract, au delegat anumite funcţii suprastructurii şi sint obligate să se subordoneze acesteia. Persoanele juridice dominate activează independent şi au propria personalitate juridică. Dispoziţiile alin.(4) arată că asociaţii uniunii mai numite şi structuri dominate răspund pentru obligaţiile uniunii dar in limitele stabilite de statut. Articolul 105. Publicaţiile persoanei juridice In cazul in care legea sau actele de constituire prevăd publicarea informaţiei persoanei juridice, informaţia se publica in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Actele de constituire pot prevedea publicarea informaţiei despre persoana juridica si in alte mijloace de informare in masa. Persoanele juridice intră intr-un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial, dobandind drepturi şi asumandu-şi obligaţii. Ele au o influenţă decisivă in activitatea socială, economică, culturală şi politică a statutului, contribuie la acumularea valorilor materiale făcand statutul mai bogat. Totodată persoanele juridice sunt in atenţia statutului datorită faptului că ele in anumite circumstanţe prezintă un pericol major pentru investitori şi pentru creditori. Modificările patrimoniului, a actelor de constituire reorganizarea şi lichidarea persoanelor juridice trebuie să fie cunoscute de publicul larg şi să fie aduse la cunoştinţa organului de stat care le-a inregistrat. Din acest considerent dispoziţiile legale pun in sarcina persoanelor juridice obligaţia de face public anumite acţiuni. Astfel, potrivit dispoziţiilor codului civil persoana juridică este obligată să publice in MO următoarele date: - modificarea denumirii (art.66 alin.(7); - modificarea sediului (art.67 alin.(5); - despre adoptarea hotărarii cu privire la reorganizare (art.72); - despre dizolvarea şi inceperea procedurii de lichidare (art.92), dispozitivul hotărarilor şi incheierilor adoptate de instanţa de judecată in procesele de insolvabilitate art.19 din Legea insolvabilităţii nr.632/2001. Considerăm de a fi publicat in mod obligatoriu şi modificarea capitalului social al socităţilor comerciale. In special reducerea care poate duce la păgubirea creditorilor. In Monitorul Oficial trebuie să fie publicată numai atunci cand legea obligă să fie făcută o asemenea publicaţie. Nu considerăm că dacă persoana juridică doreşte să facă alte publicaţii ar fi obligată de a publica in Monitorul Oficial. Ca exemplu ar servi publicaţiile societăţilor pe acţiuni de tip de deschis privind dezvăluirea informaţiei (vezi art.91 din Legea nr.1134/1997, art.54-58 din Legea nr.199/1998), avizul privind convocarea adunărilor generale (vezi art.53 din Legea nr.1134/1997), pierderile de acte, alte anunţuri care consideră necesar. S e c t i u n e a a 2-a SOCIETATILE COMERCIALE § 1. Dispozitii comune Articolul 106. Dispoziţii generale cu privire la societăţile comerciale

(291)Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social constituit din participaţiuni ale fondatorilor (membrilor). Patrimoniul creat din aportul fondatorilor (membrilor) si cel dobandit de societatea comerciala in proces de activitate aparţine acesteia cu drept de proprietate. In cazurile prevăzute de prezentul cod, societatea comerciala poate fi fondata de o singura persoana. (292)Societatea comerciala poate fi constituita doar sub forma de societate in nume colectiv, de societate in comandita, de societate cu răspundere limitata si de societate pe acţiuni. (293)Societatea comerciala poate fi fondator (membru) al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod si de alte legi. (294)In calitate de aport la patrimoniul societăţii comerciale pot servi mijloacele băneşti, valorile mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Evaluarea in bani a aportului membrului la societatea comerciala se efectuează prin acordul fondatorilor (membrilor) societăţii si este susceptibila unui control independent exercitat de experţi (audit). 1.Literatura juridică defineşte societatea comercială ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, in care asociaţii se inţeleg să pună in comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor activităţi comerciale (lucrative) in scopul realizării şi impărţirii beneficiilor rezultate. Din această definiţie se desprind trei elemente specifice ale contractului de societate comerciale: Fondatorii se obligă: a) să verse in capitalul social anumite valori patrimoniale b) să desfăşoare in comun activitatea de intreprinzător in scopul; c) realizării şi impărţirii de beneficii. Prin termenul de fondator sunt desemnaţi toate persoanele fizice şi furidice care au participat la constituirea societăţii, au semnat actul de constituire şi se obligă să verse aportul subscris. Ulterior inregistrării de stat a societăţii, fondatorii devin asociaţi, acţionari, şi sunt egali in drepturi cu persoanele (asociaţii) care au dobandit in alt mod participaţiuni la capitalul social. Drepturile egale nu se referă la numărul de voturi care-l acordă partea din capital deţinută. Societatea comercială este o persoană juridică care are capital social format din aportul material şi nematerial al fondatorilor. Toate bunurile ce intră in patrimoniul societăţii aparţine acesteia. Bunurile materiale pe care fondatorii le transmit in proprietate, precum şi cele dobandite prin cumpărare, schimb, donaţie, sau prin fabricare aparţin societăţii cu drept de proprietate. Insă societatea poate avea in patrimoniu şi bunuri nemateriale (incorporale) care sunt de fapt drepturile drepturi de creanţă, dreptul de servitute, de uzufruct, de superficiu, drepturi de proprietate intelectuală etc. După cum rezultă din dispoziţiile alin.(1) precum şi din definiţia menţionată societatea comercială fiind recunoscută ca o grupare de persoane, care doreşte să activeze in comun, cu un anumit scop in aşa fel incat să apară in raportule juridice ca unul singur i se atribuie statutul de persoană juridică. Deci esenţial pentru o societate este că din ea fac parte mai multe persoane, care semnează actul de constituire, varsă aporturile la care sau obligat şi intreprind toate măsurile legale pentru a activa ca o persoană juridică in atingerea scopului propus. Cu titlu de excepţie societatea comercială poate fi constituită şi de o singură persoană, care deşi nu este o colectivitate, legea ii permite să se constituie şi să acţioneze ca o persoană juridică. Poate fi constituită de o singură persoană fizică şi juridică o societate cu răspundere limitată (art.145 alin.(2) şi o societate pe acţiuni (art.156 alin.(2).

2.Formele de societăţi comerciale sunt indicate de legiuitor in mod exaustiv: Nu se poate constitui o altă formă de societate care imbină particularităţi ale celor indicate, cum ar fi o societate in comandită pe acţiuni, sau o societate cu răspundere suplimentară. 3. Prin textul alin.(3) legiuitorul precizează capacitatea societăţii comerciale, arătand că ea, ca persoană juridică, are dreptul nu numai de constitui filiale, reprezentanţe, de a face parte din uniuni de persoane juridice, dar pot constitui şi pot participa la constituirea altor societăţi comerciale, transmiţandu-le acestora o parte din bunurile sale. Bursa de valori, care este constituită in forma societăţii pe acţiuni de tip inchis, nu poate constitui societăţi comerciale, ci poate constitui numai organizaţii necomerciale. Bursa de valori nu este in drept să distribuie intre membrii săi venitul din activitatea sa, iar in legătură cu aceasta este declarată ca organizaţie necomercială (vezi art.44 alin.(6) şi (7) din Legea nr.199/1998. 4. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale constă din aport in numerar (in bani) şi aport in natură (nebănesc). Indiferent de forma aportului el va fi evaluat şi exprimat in monedă naţională. Aportul in numerar se poate face in monedă naţională sau străină. Persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova pot face aportul numai in monedă naţională. Această cerinţe este stabilită in art. 3 şi 4 din Legea nr.1232/1992 cu privire la bani. Aportul in monedă străină poate să-l facă investitorii străini, care potrivit Legii nr.998/1992 privind investiţiile străine pot fi cetăţenii străini, apatrizii, precum şi cetăţenii Republicii Moldova care au domiciliul peste hotare, persoanele juridice de naţionalitate străină şi statele străine. Vărsarea aportului in numerar se face cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3), art.14 din Legea instituţiilor financiare nr.550/1995 etc. Aportul in natură poate consta din bunuri materiale (edificii, terenuri, utilaje, tehnică etc.) şi bunuri imateriale (drepturi de folosinţă cu bunurile materiale, drepturi de autor, dreptul la denumire, drepturi la marca de producţie, drepturi la inveţii, drepturi la desene şi modele industriale etc.) Aporturile in natură se fac cu respectarea dispoziţiilor art.114 din Codul civil. Articolul 107. Constituirea societăţii comerciale (295)Societatea comerciala se constituie prin act de constituire autentificat notarial. (296)Fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie sa contribuie, in mărimea stabilita de actul de constituire, la formarea capitalului social. Actul de constituire a societăţii comerciale se elaborează in formă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestei cerinţe se sancţionează cu nulitatea actului de constituire şi chiar a inseşi societăţii (vezi art.110 alin.(2) lit.a). Legiuitorul impune autentificarea notarială in scop de protecţie a semnatorilor actului de constituire, precum şi potenţialilor contractanţi ai persoanei juridice. Este important că o persoană care se angajează să răspundă nelimitat pentru obligaţiile societăţii care se constituie, sau in cazul cand aceasta se obligă să transmită ca aport un bun imobil fie in proprietate sau in folosinţă. Cultura juridică a majorităţii populaţiei in Moldova lasă de dorit şi de aceia apariţia fondatorilor in faţa unui notar este strict necesară. In acest sens art.50 din Legea nr.1453/2002 cu privire la notariat obligă notarul să explice părţilor sensul şi importanţa proiectului actului juridic supus autentificării, să verifice conformitatea conţinutului lui cu intenţiile reale ale părţilor şi dacă nu este in contradicţie cu legislaţia. De asemenea notarul verifică legalitatea actelor care servesc temei pentru autentificarea actului de constituire. Deci autentificarea notarială este impusă nu in scop de a ingreuia procesul de constituire

a societăţilor comerciale, ci pentru a asigura securitatea circuitul civil şi viabilitatea societăţii care se constituie. Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin art.108. Condiţiile de valabilitate a acestuia sunt cele necesare oricărui act juridic, capacitatea (art.19), consimţămantul (199), obiectul (art.206) şi cauza (art.207). Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să prevadă mărimea, forma şi termenul de vărsare a aportului la capitalul social a fiecărui fondator. Aportul la capitalul social trebuie să fie transmis de asociaţi integral nu mai tarziu de 6 luni de la data constituirii. Articolul 108. Actul de constituire al societăţii comerciale

(297)In actul de constituire al societăţii comerciale trebuie sa se indice: a) numele, locul si data naşterii, domiciliul, cetăţenia si datele din actul de identitate al fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de inregistrare al fondatorului persoană juridică; b) denumirea societăţii; c) obiectul de activitate; d) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare; e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost făcute asemenea aporturi; f) sediul; g) structura, atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a organelor societăţii; h) modul de reprezentare; i) filialele si reprezentanţele societăţii; j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de societate. (298)Actul de constituire al societăţii comerciale poate deroga de la prevederile prezentei secţiuni doar in cazurile prevăzute expres. (299)Actul de constituire al societăţii comerciale poate prevedea si alte clauze ce nu contravin legii. (300) Actul de constituire al societăţii comerciale se intocmeşte in limba de stat si se semnează de către toţi asociaţii fondatori. 1. Actul de constituire a societăţilor comerciale pe persoane (societatea in nume colectiv şi societate in comandită) are forma de contract bi- sau multilateral, deoarece, potrivit art.121 şi 136, in calitate de semnatare ai acestuia pot fi cel puţin două persoane. In societatea cu răspundere limitată şi cea pe acţiuni, in dependenţă de numărul de fondatori actul de constituire va fi un act unilateral (declaraţie) sau un contract. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte pentru societăţile pe acţiuni şi un al doilea act de constituire – statutul. Deşi Legea nr.1134/1997 nu stipulează cine semnează actul şi dacă acesta trebuie să fie autentificat notarial, considerăm că acesta trebuie să fie semnat de toţi fondatorii societăţii pe acţiuni şi să fie autentificat notarial. Existenţa a două acte constitutive pune problema concurenţei dintre ele, adică care din cele două are o valoare juridică mai mare. Potrivit art.32 din Legea nr.1134/1997 contractul de societate are prioritate faţă de statut numai pană la inregistrarea societăţii. După inregistrarea societăţii efectul contractului de constituire incetează. Dacă fondatorii nu şi-au indeplinit obligaţiile stipulate in contract atunci contractul va fi valabil pană la executarea integrală a acestor obligaţii. Actele normative stabileşte că şi societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă statut (vezi pct.8 din Regulamentul societăţilor economice).

Alin.(1) stabileşte clauzele care trebuie incluse in conţinutul actului de constituire a societăţii comerciale. In dependenţă de forma societăţii comerciale, actul de constituire trebuie suplimentat cu dispoziţiile art.122, 137, 146,157 din Codul civil, precum şi cu alte clauze care le doresc fondatorii insă cu condiţia că acestea să nu contravină dispoziilor actelor normative. Clauzele indicate sunt dispoziţii imperative şi neindicarea lor in actele de constituire poate servi ca temei de respingere a cererii de inregistrare a societăţilor comerciale. Actul de constituire trebuie intocmit in limba romană, semnat de toate persoanele care participă la fondare şi potrivit art.107 se autentifică notarial. Articolul 109. Inregistrarea de stat a societăţii comerciale

(301)Societatea comerciala trebuie inregistrata, in modul si termenul stabilit de lege, la organul inregistrării de stat in a cărui rază teritorială se află sediul său. (302)Dacă inregistrarea societăţii comerciale nu a avut loc in termen de 3 luni de la data autentificării notariale a actului de constituire, membrii ei au dreptul sa fie degrevaţi de obligaţiile ce rezulta din subscripţiile lor, daca actul de constituire nu prevede altfel. Inregistrarea societăţii comerciale se face de către registratorii Camerei Inregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale in modul stabilit de Legea nr.1265/2001 cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor. Spre deosebire de alte state unde inregistrarea societăţilor comerciale se face prin act judecătoresc in Moldova inregistrarea de stat se face prin act administrativ. Persoanele care au semnat şi autentificat actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să imputernicească, fie prin inseşi actul constitutiv, fie prin procesul verbal al adunării de constituire persoana care va inregistra societatea comercială. Aceasta va indeplini toate alte formalităţi necesare constituirii şi va prezenta Camerei Inregistrării de Stat următoarele acte: (303)cererea de inregistrare de modelul stabilit; (304)actele de constituire ale societăţii care se inregistrează. In calitate de acte constituire vor fi: - pentru societatea in nume colectiv şi cea in comandită – actul de constituire sub formă de contract de societate; pentru societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni două acte de constituire care apar sub forma de contract de societate şi statut. Legea nr.1265/2000 indică ca neapărat de a prezenta şi hotărarea de fondare. In opinia mea hotărarea de fondare se intocmeşte la constituirea societăţii pe acţiuni, la care se reglementează expres modul de desfăşurare a adunării constitutive. Pe cand la celelalte societăţi hotărarea asociaţilor rezultă din inseşi actul de constituire. (305)actele de identitate ale fondatorilor. Dacă calitatea de fondator o are o persoană fizică cetăţean a Republicii Moldova sau un apatrid domiciliat in Moldova el va prezenta buletinul de identitate. Cetăţeanul străin şi apatrizii cu domiciliul in străinătate care sunt fondatori vor prezenta paşaportul sau alt act de identitate eliberat de statul in care-şi are domiciliul. Dacă calitatea de fondator o are o persoană juridică naţională, organului de inregistrare trebuie să i se prezinte actele de constituire a acesteia, copia certificatului de inregistrare a acesteia. Dacă fondator este o persoană juridică de naţionalitate străină, acesta va prezenta in formă autentică şi legalizate următoarele acte traduse in limba romană: extrasul din registrul persoanelor juridice din statul său, copia certificatului de inregistrare şi actele de constituire a persoanei juridice străin, certificatul de bonitate care demonstrează solvabilitatea sau capacitatea

persoanei juridice de vărsa aportul la care s-a obligat.

(306)Actul de identitate a administratorului (managerului) societăţii comerciale. Dacă administrator sau administratori vor fi persoane fizice aceştia vor prezenta buletinul de identitate şi cazierul judiciar. Dacă managerul va fi o persoană juridică el trebuie să prezinte aceleaşi acte ca şi fondatorul societăţii comerciale, precum şi actele persoanei fizice care administrează managerul persoană juridică. (307)Bonul de plată a taxei de timbru. Societatea comercială care se inregistrează cu un anumit capital social este obligată să achite 0,5% din mărimea capitalului social in calitate de taxă de timbru. Nu achită taxa de timbru societăţile pe acţiuni, societăţile comerciale şi alte persoane juridice cu scop lucrativ care sunt constituite in baza cotelor de teren echivalent şi a cotelor valorice a fostelor intreprinderi agricole privatizate. (308)Bonul de plată a taxei de inregistrare. Mărimea plăţii taxei de inregistrare este stabilită prin Hotărarea Guvernului nr.926/2002 privind aprobarea tarifelor la serviciile cu plată, prestate de Camera Inregistrării de stat. (309)Actul care demonstrează că fondatorii au vărsat aportul in numerar la capitalul social. Aporturile in numerar se fac la contul bancar provizoriu care se deschide in numele societăţii comerciale care se constituie. In cazul in care inregistrării de stat este supusă o societate comercială care va desfăşura activităţi financiare, activitatea de asigurare, vor fonda fonduri nestatale de pensii, persoanele imputernicite vor prezenta avizul Băncii Naţionale sau după caz avizul Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii de pe lană Ministerul Finanţelor. De asemenea dacă se inregistrează o societate comercială in capitalul social al căreia statul are o cotă parte este necesar avizul organului de stat care exercită dreptul de proprietar in numele statului. Dreptul de proprietar in numele statului il exercită Guvernul, fiind imputernicit pentru aceasta de Parlament (vezi art.12 din Legea nr.64/1990 cu privire la Guvern). Guvernul la randul său a delegat imputernicirile sale autorităţilor de administrare publică centrală. Deşi nu se menţionează expres in Lege, dar dacă o parte socială sau anumite acţiuni din capitalul social este deţinut de unităţile administrativ teritoriale, in acest caz considerăm că este necesar şi avizul organului competent. In sprijinul acestei afirmaţii aducem art.12 alin.(29 lit. r) potrivit căruia infiinţarea agenţilor economici de interes local, precum şi participarea unităţii administrativ teritoriale cu cotă parte in capitalul social al societăţilor comerciale o decide consiliul local. Actele menţionate anterior se depun la oficiul teritorial din raza căreia işi va avea sediul societatea care se cere să fie inregistrată. Camera are oficii teritoriale in centrele judeţene şi in m. Chişinău. Deşi Legea nu stipulează dar camera inregistrării de stat obligă ca toate societăţile comerciale care sunt fondate cu participarea investitorului străin să fie inregistrate in oficiul din Chişinău. Registratorul care a primit actele verifică legalitatea actelor şi in termen de 15 zile va adopta o decizie prin care fie va ordona inregistrarea societăţii fie o va refuza. Refuzul inregistrării trebuie să fie făcut pentru motivele indicate in art.16 din Legea nr.1265/2000. Dacă s-a decis inregistrarea societăţii comerciale, datele despre aceasta se includ in Registrul de stat al intreprinderilor, iar persoanei imputernicite i se eliberează certificatul de inregistrare. In legătură cu inregistrarea in Registrul se inscriu următoarele date: denumirea completă şi prescurtată a societăţii; sediul ; obiectul principal de activitate; termenul pentru care a fost constituită; mărimea capitalului social; partea din capitalul social a fiecărui fondator; datele de identitate a fiecărui fondator şi a administratorului (managerului) societăţii; data şi numărul de inregistrare; numele registratorului; in registru se inscriu şi alte date prevăzute de alte legi speciale sau date pe care le solicită fondatorii. Toate aceste date sunt preluate din actele de constituire, cu excepţia celor care registratorul le inscrie din

proprie iniţiativă. Ca efect al inregistrării de stat societatea dobandeşte personalitate juridică şi poate incheia in nume propriu acte juridice. Toată informaţia scrisă in registru se consideră a fi veridică. Dacă societatea doreşte să modifice unele date care au fost inscrise in registru ea are dreptul să o facă, dar numai prin intermediul organului suprem de decizie care poate să modifice actul de constituire, a cărui hotărare făcută in forma stabilită se prezintă din nou organului de inregistrare. Alin. (2) din articolul comentat stabileşte o regulă potrivit căreia dacă societatea comercială nu a dobandit personalitate juridică, adică nu a fost inregistrată timp de 3 luni, iar in cazul in care actul de constituire prevede un termen mai mare, in timpul indicat acolo, de la data cand actul de constituire a fost autentificat ei pot să refuze de a vărsa aporturile la care s-au obligat şi pot cere inapoi totul ce au transmis pe contul provizoriu. Articolul 110. Nulitatea societăţii comerciale

(310)Societatea

comerciala poate fi declarata nula prin hotărare judecătorească. (311)Hotărarea privind nulitatea societăţii comerciale poate fi pronunţată numai atunci cand: a) actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial; b) obiectul societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; c) actul de constituire nu prevede denumirea societăţii, participaţiunile asociaţilor, mărimea capitalului social subscris sau scopul societăţii; d) dispoziţiile legale privind capitalul social minim nu au fost respectate; e) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii. (312)Dispozitivul hotărarii de declarare a nulităţii societăţii comerciale se inserează in publicaţiile societăţii in termen de 15 zile de la data rămanerii definitive a hotărarii. O societate comercială poate dispare dacă este declarată nulă prin hotărarea instanţei de judecată. Prezentul articol vine să confirme că societatea comercială este un contract şi dacă, ea nu trebuia, dar totuşi a fost inregistrată cu actul constitutiv care conţine dispoziţiile menţionate la alin.(2), poate fi anulată de instanţă la cererea persoanelor interesate. Nulitatea societăţii comerciale diferă de nulitatea altor acte juridice care se declară potrivit art.216-232 Cod civil. Declararea nulităţii poate fi făcută in proces de contencios administrativ sau in proces civil. In proces civil se va cere nulitatea actelor de constituire pentru cauzele indicate la alin.(2) lit.b)-e), iar in contencios administrativ se va cere anularea actului de inregistrare efectuat de Camera Inregistrării de Stat pentru cauza indicată la alin. (2) lit. a). Alin. (2) stabileşte exaustiv cazurile in care o societate comercială poate fi declarată nulă. Aceste cazuri de excepţie sunt incluse şi in unele reglementări internaţionale. Astfel ele sunt obiectul reglementării Primei Directive a Consiliului Comunităţii Europene din 9 martie 1968 prin care se recomandă statelor membre de a le include in reglementările interne. Nulitatea poate fi declarată numai dacă cauzele nulităţii sunt anterioare apariţiei personalităţii juridice, adică inregistrării de stat a societăţii. In mod normal toate aceste neajunsuri trebuie să fie descoperite de registrator in procesul inregistrare dacă acesta işi indeplineşte funcţiile in modul corespunzător. Dar, dacă totuşi societatea a fost inregistrată cu atare neajunsuri ea se declară nulă la cererea persoanelor interesate. Persoane interesate care pot

declara nulitatea sunt asociaţii persoanei juridice precum şi organul de stat care efectuat inregistrarea sau cel care supraveghează respectarea legislaţiei de către autorităţile publice. Instanţa poate declara societatea ca fiind nulă dacă actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial. Se consideră că actul constitutiv lipseşte sau nu este autentificat atunci cand el fie nu este in dosarul cu documentele de constituire a societăţii comerciale deţinute de Camera Inregistrării de Stat fie exemplarul din acest dosar nu este autentificat. Dar dacă, actul constitutiv totuşi există la administratorul societăţii, la unul din asociaţi cu numărul de inregistrare pus de registrator, şi acest exemplar a fost autentificat notarial societatea nu poate fi declarată nulă. Dacă pe actul de constituire din dosarul Camerei nu este indicat că este in formă autentică, dar la notar există un exemplar al actului constitutiv autentificat la o dată anterioară inregistrării de stat şi conţinutul acestora este identic trebuie de considerat că actul de constituire este in formă autentică. Nulitatea operează şi in cazul in care actul de constituire există, dar potrivit alin.(2) lit.c) in conţinutul lui nu este indicată: denumirea societăţii comerciale care a fost inregistrată; - dacă nu este indicată mărimea totală a capitalului social, iar potrivit legislaţiei in vigoare societatea de tipul respectiv trebuie să aibă un anumit capital social; - nu este indicată partea din capitalul social care revine fiecărui fondator care a participat la fondare; - nu este indicat obiectul de activitate a societăţii. Obiectul de activitate a societăţii comerciale se consideră ilicit dacă: este interzis de a fi desfăşurat de actele normative; pentru practicarea acestui gen de activitate este pedeapsă penală, sau administrativă; activitatea este permisă numai intreprinderilor de stat, iar societatea comercială are capitalul deţinut şi de persoane private; societatea care desfăşoară această activitate trebuie să obţină autorizarea organului de stat pană la inregistrare (instituţiile financiare, companiile de asigurare). Obiectul de activitate se consideră că este contrar ordinii publice, atunci cand el nu este interzis expres de normele juridice, insă activitatea respectivă atentează la ordinea publică. Instanţa poate declara nulitatea, dacă in actul de constituire este prevăzut capitalul social, dar mărimea indicată acolo este mai mică decat mărimea minimală indicată in actele normative. Sau deşi in actul de constituire a fost indicat capitalul social corect, dar in realitate capitalul social format a fost mai mic decat minimul stabilit de lege. Astfel, legislaţia in vigoare stabileşte un capital social minim de 10 000 lei pentru societăţile pe acţiuni de tip inchis şi de 20 000 lei pentru cele de tip deschis, 500 000 lei pentru fondurile de investiţii nemutuale şi pe intervale şi pentru bursele de valori, 1 mln. lei pentru fondurile de investiţii mutuale şi bursele de mărfuri etc. Un ultim motiv de nulitate a societăţii comerciale indicat la alin.(2) lit. e) este dacă nici unul din fondatorii societăţii nu au capacitatea civilă necesară de a participa la fondarea unei societăţi comerciale. Prin termenul de incapabil trebuie de inţeles nu numai persoanele care au fost declarate incapabile prin hotărarea instanţei de judecată (vezi art.24) sau cele care nu au atins varsta de 7 ani, dar şi persoanele fizice care nu au capacitatea deplină de exerciţiu (art.21, 22,) şi persoanele juridice cărora li se interzice prin lege sau prin propriul act de constituire să participe la constituirea unei societăţii comerciale. Al doilea moment care merită atenţie, că societatea va fi declarată nulă numai dacă toţi fondatorii nu au capacitatea respectivă. Dacă unul din fondatori nu are capacitatea societatea trebuie privită in aşa fel de parcă acesta nici nu ar fi. Numai dacă excluderea acestuia duce la apariţia altor temeiuri de nulitate atunci societatea poate fi anulată, insă din alte temeiuri. Ca exemplu poate fi că nesocotirea asociatului poate să ducă la reducerea capitalului sub minimul stabilit de lege, sau numele acestui asociat era utilizat in denumirea de firmă. Hotărarea instanţei care a rămas definitivă şi executare căreia nu a fost suspendată de instanţa de recurs trebuie să fie publicată timp de 15 zile in ziarul

indicat in actul de constituire a societăţii şi in Monitorul Oficial după regulele stabilite la art.91. Articolul 111. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale

(313)Pe data la care hotărarea judecătoreasca de declarare a nulităţii societăţii comerciale rămane definitiva, aceasta se dizolva si intra in lichidare. Prin hotărare judecătoreasca de declarare a nulităţii se desemnează lichidatorul societăţii. (314)Nulitatea societăţii comerciale nu afectează actele juridice incheiate in numele ei, excepţie constituind cazul prevăzut la alin.(3). (315)Daca societatea comerciala declarata nula este insolvabila, lichidarea ei se efectuează conform legislaţiei cu privire la insolvabilitate. (316)Asociaţii cărora le este imputabilă nulitatea societăţii comerciale răspund nelimitat si solidar fata de ceilalţi asociaţi si fata de terţi pentru prejudiciul cauzat prin nulitatea societăţii. Societatea comercială care a fost declarată nulă, se consideră că a fost dizolvată la data la care hotărarea instanţei a rămas definitivă. Hotărarea instanţei este definitivă la data expirării termenului de apel, dacă părţile nu au atacat cu apel sau la data cand instanţa a respins cererea de apel. Societatea declarată nulă potrivit art.110 intră in procedura de lichidare şi acesteia i se aplică regulile stabilite la art. 86 alin.(2) – (6) art.89 – 99. Instanţa de judecată are obligaţia să desemneze şi lichidatorul acesteia, dar dacă nu a făcut-o urmează a fi aplicat art.86 alin.(6). Conceptul de nulitate a societăţii comerciale este diferit de nulitatea actelor juridice stabilită de cele stabilite in Titlul III Capitolul III din Codul civil, care fie că are efect retroactiv, fie că incetează numai pentru viitor. Specificul nulităţii societăţii comerciale este influenţat de natura juridică a contractului de constituire a societăţii ca consecinţă a existenţei căruia i-a naştere o persoană juridică. Nulitatea societăţii priveşte mai puţin relaţiile dintre fondatori şi asociaţi. In mare măsură aceasta priveşte incetarea existenţei unei persoane juridice şi ieşirea din raporturile in care aceasta a fost cu terţii. De aceia nulitatea nu afectează actele incheiate de societatea comercială incheiate anterior datei dizolvării, precum nici nu pune capăt existenţei persoanei juridice. Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare in măsura in care aceasta este necesar pentru lichidarea patrimoniului (art.86 alin.(3) iar lichidatorul va finaliza operaţiunile incepute de ea, iar in unele cazuri, poate incheia chiar şi acte noi (vezi art.90 (7) şi dispare societatea la data radierii din Registrul de Stat. Instanţa care examinează nulitatea societăţii nu examinează şi starea patrimonială a acesteia. Ea se pronunţă in exclusivitate asupra temeiurilor de nulitate. Dacă după declararea nulităţii lichidatorul stabileşte că activele societăţii nu satisfac cerinţelor creditorilor, adică există temei juridic de insolvabilitate atunci el este obligat să depună o cerere prin care să declare insolvabilitatea şi să iniţieze procedura respectivă potrivit Legii nr.632/2001 cu privire la insolvabilitate. Potrivit alin.(4) asociaţii cu rea credinţă care au contribuit la semnarea actelor de constituire şi la inregistrarea societăţii cu incălcările care au dus la nulitate răspund pentru prejudiciu faţă de asociaţii cu bună credinţă şi faţă de persoanele terţe care au suportat prejudiciu in rezultatul nulităţii. Acesta este şi efectul prevăzut de art.219 alin.(3) potrivit căruia cel prejudiciat poate să pretindă repararea de la cel vinovat. Articolul 112. Formarea capitalului social al societăţii comerciale

(317)Capitalul social determina valoarea minima a activelor pe care

trebuie sa le deţină societatea comerciala. (318)Capitalul social al societăţii comerciale se formează din aporturile fondatorilor, exprimate in lei. (319)Capitalul social se vărsa integral in cel mult 6 luni de la data inregistrării societăţii comerciale. (320)Asociatul unic varsă integral aportul pană la data inregistrării societăţii comerciale. 1.Una din condiţiile esenţiale ale constituirii şi funcţionării societăţii comerciale ca persoană juridică este inzestrarea acesteia cu anumite valori patrimoniale, care permite subiectului de drept să se manifeste in circuitul civil. Reieşind din principiul general al dreptului, potrivit căruia orice persoană dispune de un patrimoniu, societatea comercială i-a naştere cu anumite drepturi şi obligaţii civile. Temelia patrimoniului, in sens ingust, o constituie drepturile cu care o inzestrează fondatorii societăţii, ansamblul cărora formează, la constituire, şi capitalul propriu al acesteia, mai numit şi capital social sau capital nominal. Capitalul social, este expresia valorică a totalităţii aporturilor – in numerar sau in natură – cu care participanţii la o societate comercială contribuie, potrivit art.113 şi 114 la constituirea patrimoniului acesteia, spre a asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. Este important de reţinut că capitalul social reprezintă o expresie valorică (bănească) a contribuţiilor asociaţilor societăţii şi nu este un ansamblul de bunuri transmise de aceştia. Chiar dacă obiect al aportului a fost un bun mobil sau imobil, in capitalul social se include valoarea acestuia la momentul transmiterii. Ulterior transmiterii valoarea bunului poate creşte in rezultatul unor imbunătăţiri aduse, sau poate scădea in rezultatul uzurii fizice sau morale, dar capitalul social nu se va modifica in dependenţă de aceste oscilaţii. Obligaţia societăţii ce rezultă din alin.(1) este de a păstra la activ bani sau bunuri (corporale, incorporale) cu valoare minimă egală cu cea a capitalului social. Insă bunurile care au fost obiectul aportului pot fi instrăinate de societate, iar locul valorii acestui bun, la activ, va fi ocupat de contravaloarea care a obţinut-o societatea ca echivalent al bunului instrăinat, adică preţul (in caz de vanzare), obiectul schimbului, partea socială sau acţiunile (in cazul cand bunul a fost transmis ca aport la capitalul social al altei societăţi) sau dreptul de creanţă. Deci bunurile care sunt la activul societăţii circulă liber fără a influenţa valoarea capitalului social. 2. Pentru ca capitalul social să fie format, adică ca el se existe in realitate, fiecare asociat trebuie să transmită aportul la care s-a obligat. Angajamentul asociatului de a transmite aportul la formarea capitalului trebuie fixat in actul de constituire şi nu trebuie să fie mai mic decat minimul stabilit de lege. Pentru unele societăţi minimul este stabilit de actele normative. Ca exemplu poate servi societatea pe acţiuni a cărei capital social minim nu poate fi mai mic de 10 000 lei dacă societatea este de tip inchis şi mai mic de 20 000 mii lei dacă este de tip deschis. In funcţie de obiectul de activitate al societăţii capitalul social minim este de o sumă mai mare. De exemplu dacă societatea este constituită sub formă de bancă ea nu poate avea un capital mai mic decat 32 mln. lei, fond de investiţii nu mai mic decat 500 000 lei, bursă de mărfuri nu mai mic decat 1 mln. lei etc. Indiferent de natura juridică a aportului fondatorului la capitalul social, fie in natură (bunuri materiale sau imateriale) fie in monedă străină capitalul social trebuie să fie exprimat in monedă naţională, adică in lei. 3. Capitalul social se consideră că a fost vărsat, numai atunci cand asociaţii au transmis integral aporturile la care s-au obligat prin actul de constituire. Prin termenul de vărsare se inţelege transmiterea banilor pe contul provizoriu al viitoarei societăţi sau pe contul de decontări a societăţii persoane juridice. Dacă aportul

constă din bunuri, bunurile se transmit prin act de predare primire de către asociat sau reprezentantul acestuia către reprezentantul societăţii. Dacă se transmit bunuri care se supun inregistrării (imobile, acţiuni, obligaţiuni, mijloace de transport, mărci comerciale sau de producţie, desene şi modele industriale etc.), bunul se consideră transmis la data inregistrării după societate. Actul de constituire stabileşte termenul in care el trebuie să fie transmise aporturile de către fondatori, insă dispoziţiile respective trebuie să ţină cont de art.113 alin.(3) şi alin.(3) din articolul comentat. Din acestea rezultă că fondatorii sunt obligaţi să transmită o sumă de bani egală cel puţin 40% din aportul subscris de el pană la data inregistrării societăţii vărsandu-i pe aceştia pe un cont provizoriu. Restul aportului, asociatul trebuie să-l transmită in termenul stabilit de actul de constituire, termen care nu poate să depăşească 6 luni de la data inregistrării. 4. Excepţie de la dispoziţiile alin.(3) se face pentru societatea care se constituie de un singur fondator, acesta avand obligaţia să verse integral aportul său, valoarea căruia trebuie să fie egal cu mărimea capitalului social pană la data inregistrării de stat a societăţii in constituire. In legătură cu această obligaţie apare o problemă de ordin tehnic la transmiterea bunurilor, altele decat sumele băneşti. Dacă sumele băneşti se transmit pe un cont provizoriu deschis de fondatori pe numele viitoarei societăţi (vezi art.8 din Regulamentul privind deschiderea şi inchiderea conturilor la băncile din Republica Moldova aprobat prin Hotărarea Băncii Naţionale nr.415/1999), şi după inregistrarea societăţii acest cont se transformă in cont de decontări al acesteia, apoi bunurile nu pot fi transmise căci societatea comercială ca subiect de drept incă nu există şi deci nu poate să le primească. De aceia am vedea utilă o dispoziţie similară celei din art. 34 din Legea nr.1134/1997 potrivit căreia aporturile nebăneşti se predau prin proces – verbal de către fondatorii societăţii pe acţiuni organului executiv al acesteia in termen de o lună de la data inregistrării de stat a societăţii. Articolul 113. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale

(321)Aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi in bani daca actul de constituire nu prevede altfel. (322)Prestaţiile in munca si serviciile depuse la infiinţarea societăţii comerciale si pe parcursul existentei ei nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social. (323)La data inregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat sa verse in numerar cel puţin 40 procente din aportul subscris daca legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare. (324)Pentru aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se calculează dobanzi, cu excepţiile stabilite de lege. (325)In cazul in care asociatul nu a vărsat in termen aportul, oricare asociat are dreptul sa-i ceara in scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o luna si avertizandu-l ca e posibila excluderea lui din societate. (326)Daca nu vărsa aportul in termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale si asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat. 1. Principala obligaţie asumată de fondator prin contractul de societate este cea de transmitere a aportului in capitalul social. Prin acesta el contribuie la formarea bazei materiale a societăţii, permiţand acesteia să se constituie ca subiect de drept, să se manifeste in circuitul civil in sensul realizării de beneficii la o parte din care va putea

pretinde. Prin aport se inţelege in mod obişnuit valoarea cu care un asociat contribuie la formarea capitalului social. Asociaţii transmiţand aportul in proprietatea sau folosinţa societăţii comerciale dobandesc ca contra-echivalent al prestaţiei făcute un drept de creanţă, drept care incorporează in sine dreptul de a participa cu drept de vot la adoptarea deciziilor, dreptul de a obţine dividende, şi dreptul la o parte din active in cazul lichidării societăţii. Aceste drepturi sunt de esenţa societăţii comerciale şi asociatul nu poate fi lipsit de ele. Intinderea acestor drepturi depinde de proporţia (participaţiunea) care o deţine asociatul la capitalul social. Participaţiunea la capitalul social deţinută de asociat mai este numit şi parte socială sau cotă parte sau acţiune prin care se reprezintă de fapt dreptul de creanţă. Asociaţii transmiţand aporturile işi unesc prin aceasta bunurile in scopul de a desfăşura o activitate comună, contribuind prin aceasta la realizarea obiectului statutar. Prin activitatea comună se inţelege colaborarea intre asociaţi la adunarea asociaţilor, cand aceştia determină strategia de activitate a societăţii, aleg sau desemnează organele de conducere care vor realiza strategia, aprobă sau resping rapoartele de gestiune şi control, decid repartizarea dividendelor sau incorporarea acestora in capitalul social, execută alte acţiuni ce ţin de funcţionarea normală a societăţii. Pentru a putea face proba efectuării aportului de către fondator, intre acesta şi societate trebuie să se intocmească un inscris, de exemplu un act de predare primire, un proces verbal, un document bancar prin care se confirmă transferul sau depunerea sumei de bani la contul societăţii, actul de transfer a hartiilor de valoare, actul de transmitere a imobilului inregistrat la oficiul cadastral etc. In calitate de aport la capitalul social cu răspundere limitată pot fi transmise sume de bani şi bunuri corporale, incorporale mai numite şi aporturi in natură. Dispoziţia alin.(1) stabileşte prezumţia că aportul se prezumă a fi făcut in bani dacă contrariul nu rezultă din conţinutul actului constitutiv semnat de fondatori. Aportul in bani poate fi făcut cat in monedă naţională, atat şi in monedă străină care circulă in Republica Moldova. Aportul făcut in monedă străină trebuie să fie exprimat in moneda naţională, adică in lei moldoveneşti. Aportul in bani poate fi depus la contul provizoriu bancar deschis special in scopul constituirii societăţii in numerar sau prin virament. Legislaţia stabileşte proporţia minimă a aportului bănesc, care urmează a fi transmis in capitalul social a societăţii faţă de aporturile in bunuri materiale şi nemateriale. Din dispoziţia alin.(3) rezultă că cel puţin 40% din capitalul social trebuie să reprezinte sumele băneşti, sume care trebuie să existe deja la momentul inregistrării de stat pe contul provizoriu al acesteia. 2.Eforturile care sunt depuse de asociaţi la infiinţarea societăţii comerciale ce privesc elaborarea actelor de constituire, a planului de afaceri, indeplinirea formalităţilor de inregistrare etc. nu pot constitui ca aport la capitalul social. Nu pot fi considerate ca aport la majorarea capitalului social orice alte activităţi depuse de asociaţi in timpul activităţii societăţii comerciale cu excepţiile stabilite de art.114 alin.(4). 3. Alin.(3) stabileşte o triplă condiţie pentru constituirea societăţii comerciale. Că cel puţin 40% din capitalul social să fie transmise pană la inregistrarea de stat, cel puţin 40% din capitalul social să fie in numerar şi că fiecare asociat este obligat să verse 40 % din aportul subscris. 4. Persoana care a transmis aportul in capitalul social nu poate pretinde pentru valoarea aceasta dobanzi de la societatea sau de la alţi fondatori. Excepţie de la această regulă poate să fie şi dispoziţia din art.44 alin.(11) care prevede că pentru aporturile transmise pentru acţiunile emisiunii suplimentare poate fi plătită dobanda calculată dacă majorarea capitalului social nu a avut loc. 5. Fondatorul sau asociatul care nu a transmis aportul in termenul stabilit de actul de constituire sau de lege el poate fi pus in intarziere de oricare din asociaţi. Punerea in intarziere inseamnă că asociatului care nu şi-a onorat obligaţia cei revine i s-a amintit despre neexecutare şi i se stabileşte un termen suplimentar de a vărsa aportul

datorat. Numai dacă nici in termenul suplimentar asociatul nu-şi onorează obligaţia el poate exclus din societate cu consecinţele indicate la alin.(6). 6. Alin. (6) stabileşte consecinţele neonorării de către fondator sau asociat a obligaţiei de transmitere a aportului. In această situaţie el nu poate fi forţat să-şi onoreze obligaţia in natură, ci suportă consecinţele negative. Adică el pierde dreptul asupra aportului care l-a făcut deja potrivit cerinţelor alin.(3) este lipsit de partea din capitalul social care-i revine, fiind lipsit şi de calitatea de asociat. Articolul 114. Aportul in natură la capitalul social al societăţii comerciale

(327)Aportul in natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate in circuit civil. (328)Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate daca actul de constituire nu prevede altfel. (329)Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital creanţele si drepturile nepatrimoniale. (330)Asociaţii in societatea in nume colectiv si asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii in munca si la servicii cu titlu de aport social, care insa nu constituie aport la formarea sau la majorarea capitalului social. In schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul sa participe, potrivit actului de constituire, la impărţirea beneficiilor si a activului societăţii, rămanand totodată obligaţi sa participe la pierderi. (331)Aportul in natura trebuie vărsat in termenul stabilit de actul de constituire, dar nu mai tarziu de termenul indicat la art.112 alin.(3). In cazul majorării capitalului social, aportul se vărsa in termenul stabilit de adunarea generala, dar nu mai tarziu de 60 de zile de la adoptarea hotărarii de majorare a capitalului social. (332)Valoarea aportului in natura la capitalul social al societăţii comerciale se aproba de adunarea generala. (333)Aportul in creanţe se considera vărsat numai după ce societatea comerciala a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei. Aportul in natură se consideră acel făcut in bunuri corporale(mobile şi imobile) şi cele incorporale. Ca exemplu, obiectul aportului in natură pot fi bunurile corporale sub formă de terenuri, construcţii, mijloace de transport, tehnică de calcul, diverse utilaje şi mijloace de producţie. Prin bunurile incorporale care pot fi transmise in capitalul social sunt mărcile de producţie şi comerţ, desenele şi modele industriale, secrete de producţie, valori mobiliare, drepturi de folosinţă a lucrurilor corporale (uzufruct), tehnologii precum şi alte drepturi patrimoniale. Aport in natură este considerat şi aportul in muncă şi in servicii care-l pot să-l aducă asociaţii societăţii in nume colectiv şi societăţii in comandită, insă acest tip de aport nu majorează partea asociatului din capitalul social. Bunurile care se transmit ca aport trebuie să fie utile, adică să fie posibile de a fi utilizate in procesul de activitate a societăţii. Numai bunurile care vor putea fi utilizate in activitate de intreprinzător face societatea eficientă şi pot aduce asociaţilor beneficii. O condiţie importantă pentru bunurile corporale aduse ca aport la capitalul social este că acestea să fie in circuitul civil. Se consideră in circuitul civil toate bunurile a căror circuit nu este interzis. Bunurile aflate in circuitul civil la randul său pot fi divizate in două categorii: • bunuri a căror circulaţie este liberă. Circulă liber imobilele, tehnica de calcul, autoturismele, utilaje şi alte mijloace de producţie, produse alimentare şi alte bunuri a căror circuit nu este condiţionat.

•

bunuri a căror circulaţie este limitată. Sunt limitate in circuitul civil armamentul, substanţele explozibile şi narcotice, precum şi altele a căror circuit este condiţionat de legislaţie Nu sunt in circuit bunurile proprietate publică indicate in art.127 din Constituţie, precum şi obiectele care deşi, pot satisface anumite nevoi, dar datorită calităţilor lor deosebite este inuman şi amoral de a le include in circuitul civil (a se vedea Legea privind transplantul de organe şi ţesuturi umane nr.473 din 25.06.1999, potrivit căreia anumite organe umane pot fi donate, insă nu pot fi vandute). De fapt, prin Legea nr. 1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni se stabileşte că bunurile proprietate publică pot fi transmise in capitalul social cu drept de folosinţă. Alin.(3) stabileşte că alături de cele indicate la alin.(1) adică cele scoase din circuitul civil nu pot servi ca aport la capitalul social al societăţilor pe capital (societatea cu răspundere limitată şi societatea pe caţiuni) creanţele şi drepturile nepatrimoniale. Insă creanţele pot fi transmise ca aport la capitalul social al societăţilor pe persoane, adică a societăţilor in nume colectiv şi al societăţilor in comandită (a se vedea alin.(7). Fondatorii, prin dispoziţia actului constitutiv, sau a altui act de transmitere a aportului pot decide liber dacă bunurile corporale care servesc obiect al aportului se transmit in proprietatea sau in folosinţa societăţii şi in dependenţă de aceasta se face evoluarea. Dacă din conţinutul actului constitutiv sau a actului de transmitere nu se poate face concluzie cu care drept a fost transmis bunul corporal, legea stabileşte prezumţia că acesta este considerat transmis cu drept de proprietate. Bunurile transmise in proprietatea societăţii sint scoase din patrimoniul fondatorului şi el nu mai este nici coproprietar. Transmiterea operează in temeiul contractului de constituire, care datorită voinţei exprimate de fondatori devine translativ de proprietate. După transmiterea bunurilor, fondatorul dobandeşte un drept de creanţă (partea socială) asupra societăţii egal cu valoarea bunurilor transmise. Dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise dă o stabilitate economică societăţii. Fondatorul (asociatul) nu poate cere inapoi bunul transmis, iar in cazul in care doreşte să iasă din societate, el va transmite dreptul său de creanţă, materializat prin certificatul cotei de participare, altei persoane, obţinand echivalentul lui bănesc. Bunurile transmise ca aport vor putea fi pretinse de asociat numai la lichidarea societăţii şi in cazul in care actul constitutiv prevede un asemenea drept. Societatea duce riscul pieirii fortuite a bunurilor care-i aparţin, cu ele sint garantaţi creditorii sociali şi ele servesc ca bază economică pentru activitatea de antreprenoriat. De aceea actele de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile trebuie perfectate aşa cum prevede legislaţia, adică atunci cand legea prevede ele trebuie să fie inregistrate in registrul public. Ca exemplu poate servi inregistrarea imobilelor in registrul de imobile, sau inregistrarea acţiunilor şi obligaţiunilor in registrul valorilor mobiliare. Bunurile transmise in folosinţă au un regim juridic deosebit. Valoarea acestor bunuri nu intră in capitalul social. In capitalul social va intra numai valoarea dreptului de folosinţă. In calitate de indiciu la evoluarea dreptului de folosinţă a unui bun poate fi luată mărimea arendei pe care ar plăti-o in prealabil societatea pentru utilizarea unui asemenea bun. Această mărime prezumabilă este valoarea dreptului de folosinţă care se include in activul societăţii şi ca aport la capitalul social. In limita acestui aport asociatului i se acordă o parte socială, cu care acesta va vota la adunările asociaţilor şi va putea pretinde la o parte din beneficiul repartizat. Bunurile transmise in folosinţă pentru un anumit termen nu vor putea fi cerute inapoi pină la expirarea acestui termen. In cazul pieirii fortuite a bunului transmis in folosinţă, riscul va fi suportat de fondatorul care rămine proprietar. Fondatorul răminind obligat in faţa societăţii cu suma de bani care n-a fost valorificată de societate din dreptul de folosinţă asupra bunului pierit. Similar bunurilor corporale trebuie de considerat transmise şi bunurile

incorporale. Dacă nu este stabilit termenul, limitele şi alte criterii de transmitere neexlusivă sau temporară a bunului incorporal se consideră că a fost transmis cu drept de proprietate industrială. Dreptul de proprietate industrială trece de la fondator la societate după inregistrarea transmiterii la AGEPI. Una din cele mai importante probleme care apar la transmiterea aporturilor in natură este şi evaluarea corectă a acestora. Prin alin.(6) se stipulează că valoarea aportului este aprobat de adunarea generală, adică organul suprem al societăţii comerciale. Evaluarea, trebuie făcută reieşind din preţurile libere existente pe piaţă şi aprobate de fondatori pană la semnarea şi autentificarea actelor constitutive, sau pană la transmiterea de fapt al acestuia societăţii in cazul majorării capitalului social. Practica arată că procesul de evaluare a bunurilor este unul anevoios, şi se datorează antagonismelor, care apar intre asociaţii ce depun aporturi băneşti şi cei ce depun aporturi in natură. Cei care depun aporturi in natură tind ca bunul transmis de ei ca aport să fie evoluat la cel mai mare preţ posibil, pentru a obţine o cotă mai mare in capitalul social, pentru a avea o influenţă mai mare in societate. Cel care depune aportul in bani, are o tendinţă inversă, deoarece el leagă aportul de folosul sau eficienţa pe care aceste bunuri o vor aduce societăţii. Potrivit art.5 alin.(4) lit.i) din Legea nr.989/2002 cu privire la activitatea de evoluare, la transmiterea bunurilor in capitalul social al societăţilor comerciale trebuie să se facă o evoluare de către un expert licenţiat. O dispoziţie similară există şi art.41 alin(7) din Legea privind societatea pe acţiuni potrivit căreia dacă aportul nebănesc al fondatorului depăşeşte 10% din capitalul social sau bunul ce face obiectul aportului nu circulă pe piaţa organizată, valoarea aportului se aprobă in temeiul raportului organizaţiei de audit sau a altei organizaţii specializate care nu este persoană afiliată a societăţii. Totuşi chiar şi evoluarea efectuată de expertul independent trebuie să fie aprobată de organul suprem al societăţii comerciale, acesta fiind ultima instanţă care poate accepta sau respinge valoarea bunului care se transmite.

Articolul 115. Drepturile membrului societăţii comerciale

(334)Membrul societăţii comerciale are dreptul: a) sa participe la conducerea si la activitatea societăţii in condiţiile stabilite de lege si de actul de constituire; b) sa cunoască informaţia despre activitatea societăţii si sa ia cunoştinţă de cărţile contabile si de alta documentaţie in modul prevăzut de lege si de actul de constituire; c) sa participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional participaţiunii la capitalul social; d) sa primească, in caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor ei ramase după satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participaţiunii la capitalul social; e) sa intreprindă alte acţiuni prevăzute de lege sau de actul de constituire. (335)Actul de constituire poate prevedea si o alta modalitate de repartizare a profitului societăţii sau a activelor decat cea indicata la alin.(1), dar nimeni nu poate avea dreptul la intregul profit realizat de societate si nici nu poate fi absolvit de pierderile suferite de ea. (336)Daca organele de conducere refuza sa o facă, membrul societăţii comerciale este in drept sa ceara, in numele acesteia, celorlalţi membri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat. Calitatea de membru, mai numit şi asociat sau acţionar, al societăţii comerciale il are persoana fizică sau juridică care a participat la constituirea societăţii (fondatorul)

şi a transmis aportul la capitalul social sau persoana care ulterior constituirii a dobandit prin acte juridice o parte (acţiuni) din capitalul social al societăţii comerciale. Legea enumără cu titlu de exemplu, unele drepturi ale asociatului pe care acesta il are in raport cu societatea comercială. Aceste drepturi ale membrului se nasc ca consecinţă a onorării de către acesta a obligaţiei principale indicate la art.116 alin.(1) lit.a). Dreptul asociatului de a participa la conducerea şi activitatea societăţii, constă in a) dreptul acestuia de a participa la şedinţa adunării asociaţilor şi b) dreptul de vot la această adunare. Asociaţii societăţii in nume colectiv şi comanditaţii din societatea in comandită au dreptul să participe personal la activitatea societăţii. Dacă pentru asociatul societăţii in nume colectiv acest drept apare numai in cazul in care actul de constituire nu prevede altfel(art.124 alin.(1), apoi comanditatul prin esenţă are nu numai dreptul dar şi obligaţia de participa personal la activitatea societăţii in comandită. Oricare asociat, indiferent de mărimea parţii care-i aparţine din capitalul social şi de numărul de voturi are dreptul să participe la lucrările adunării asociaţilor şi să se expună pe marginea chestiunilor care se discută. De regulă toţi asociaţii au dreptul de vot in cadrul adunării asociaţilor. Excepţie o fac acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale ale societăţii pe acţiuni (art.14 alin.(5) din Legea nr.1134/1997) precum şi acţionarul interesat in incheierea unei contract de proporţii cu societatea emitentă (vezi art.86 alin.(6) Legea nr.1134/2001) precum şi persoana care a procurat un pachet important de acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege (vezi art.84 alin.(11) Legea nr.1134/1997). In societăţile pe acţiuni acţionarii au drepturi suplimentare stabilite expres de lege (a se vedea art.167 şi 168 din Codul civil şi art.26 din Legea nr.1134/1997) Participarea asociatului la conducerea societăţii in calitate de membru al organului executiv sau al altui organ depinde de faptul dacă el este ales in această funcţie la şedinţa adunării asociaţilor sau la al altui organ stabilit de aceasta. Fiecărui asociat i se acordă dreptul să facă cunoştinţă cu informaţia despre activitatea societăţii, i-a in legătură cu aceasta el trebuie să aibă acces la actele ţinute de societate. In special asociatul este in drept să facă cunoştinţă cu actele constitutive şi modificările făcute la el, procesele verbale ale adunării generale, ale consiliului şi comisiei de cenzori dacă asemenea organe există. Asociatul are dreptul să facă cunoştinţă cu actele contabile ale societăţii şi să facă copii de pe ele. In societăţile pe capitaluri potrivit actului de constituire există organ de control, (comisie de cenzori sau auditor) asociatul poate cere organului de control să efectueze controlul respectiv (vezi art.168 lit.a) şi art.26 alin.(29) lit.b) din Legea nr.1134/1997). De asemenea el are dreptul să ia cunoştinţă de materialele pentru ordinea de zi a adunării asociaţilor cu un anumit termen inainte de desfăşurarea şedinţei pentru a avea timp să se pregătească. Asociatul are dreptul să pretindă la o parte din beneficiul societăţii proporţional părţii din capitalul social deţinute. Astfel fiecare asociat avand o parte nominală din capitalul social, dreptul lui se extinde in aceiaşi proporţie şi asupra activelor societăţii care depăşesc după valoare capitalul social. Repartizarea beneficiului se face de regulă la adunările ordinare anuale ale asociaţilor care se desfăşoară după expirarea fiecărui an financiar. Insă actul de constituire poate prevedea şi o repartizare şi mai frecventă. In deosebi repartizarea mai frecvente poate să aibă loc in societăţile pe persoane in care asociaţii aduc ca aport şi prestaţiile in muncă şi in servicii. Societatea poate să repartizeze beneficii numai atunci cand el cu adevărat există, adică activele societăţii depăşesc valoarea capitalului social indicat in actul de constituire şi al capitalului de rezervă preconizat. Potrivit regulii generale beneficiul se repartizează proporţional participării la capitalul social, insă alin.(2) prevede că actul constitutiv poate să deroge de la regula proporţionalităţii, stabilind o altă regulă de repartizare a profitului, luand in consideraţie alţi indici. Tot odată legea interzice aşa numita clauză leonină, potrivit căreia un asociat ar putea să pretindă tot profitul

realizat de societate sau ar putea fi absolvit total de la pierderile suportate de societate. Fiecare asociat al societăţii comerciale are dreptul la o parte din activele societăţii lichidate care au rămas după satisfacerea cerinţelor creditorilor. Dreptul la aceste active asociatul il realizează in condiţiile stabilite de art.96 alin.(1) şi numai devreme de termenul art.98. Prin alin.(3) legea permite asociatului societăţii comerciale de a intenta acţiuni indirecte către alţi asociaţi care prin acţiunile lor au păgubit societatea cerand acestora să despăgubească societatea. Asociaţii pot să prejudicieze societatea prin intarzierea transmiterii aportului, sau acesta fiind persoană cu funcţii de răspundere face abuz de funcţia ocupată utilizand patrimoniul societăţii in propriul său interes sau incheind contracte cu conflict de interes. Articolul 116. Obligaţiile membrului societăţii comerciale

(337)Membrul societăţii comerciale este obligat:

a) sa transmită participaţiunea la capitalul social in ordinea, mărimea, modul si termenele prevăzute in actul de constituire; b) sa nu divulge informaţia confidenţiala despre activitatea societăţii; c) sa comunice imediat societăţii faptul schimbării domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, alta informaţie necesara exercitării drepturilor si indeplinirii obligaţiilor societăţii si ale membrului ei; d) sa indeplinească alte obligaţii prevăzute de lege sau de actul de constituire. (338)Fără acordul societăţii de persoane, membrul nu are dreptul sa practice activităţi similare celei pe care o practica societatea. Acordul membrilor se prezumă, pană la proba contrara, pentru activităţile despre care membrii erau informaţi la data acceptării in calitate de membru. (339)In cazul in care membrul incalcă prevederile alin.(2), societatea poate cere repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului care rezulta din actele incheiate. Cererea privind repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului se prescrie in termen de 3 luni de la data la care membrii au aflat sau trebuiau sa afle despre incheierea actului, dar nu mai tarziu de un an de la data incheierii actului juridic. Principala obligaţie a asociatului societăţii comerciale este transmiterea aportului (participaţiunii) la care se obligă prin actul de constituire. Asociatul unic trebuie să verse aportul său indiferent de natura acestuia, pană la data inregistrării societăţii comerciale (vezi art.112 alin.(4). Acţionarii au obligaţia să verse intregul aport in numerar datorat pentru acţiunile subscrise de asemenea pană la inregistrarea societăţii (art.34 alin.(4), iar aportul in natură pentru acţiunile subscrise se transmit in termen de o lună de la data inregistrării de stat. Asociaţii altor forme de societăţi transmit aportul in modul stabilit de actul de constituire insă cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3) şi art.112 alin.(3). Fiecare asociat are obligaţia să păstreze informaţia confidenţială ce ţin de afacerile societăţii. Care informaţie este considerată confidenţială pentru societate trebuie să decidă organul executiv. Organul executiv stabilind care informaţie este confidenţială trebuie să ţină cont de dispoziţiile Legii nr.171/1994 cu privire la secretul comercial. Incălcarea obligaţiei de confidenţialitate duce la dreptul societăţii de a pretinde despăgubiri de la persoana vinovată.

Obligaţia pusă in sarcina asociatului prin alin.(1) lit. c) este una imperfectă. Societatea nu-l poate sancţiona pe asociat pentru neonorarea obligaţiei respective, ci asociatul suportă consecinţele toate consecinţele negative ce vor surveni. De exemplu, acţionarul nu poate invoca faptul că nu a fost informat despre convocarea adunării generale dacă el nu a comunicat despre schimbarea adresei sau a sediului său. Succesorul poate să nu fie admis la adunarea generală dacă in Registrul acţionarilor nu i-a fost inscris numele sau denumirea. Asociatul poate să aibă şi alte obligaţii pe care şi le-a asumat prin actul de constituire. De exemplu actele unor societăţi cu investiţii străine investitorii străini işi asumă obligaţia de a realiza producţia fabricată de societate, de permisiune de a fabrica sub marca de producţie a acestuia. Actul de constituire trebuie să prevadă in acest caz şi consecinţele neonorării obligaţiei respective. Alin.(2) stabileşte obligaţia de neconcurenţă pe care o datorează asociatul societăţii pe persoane. Acesta ne avand dreptul să practice in nume propriu (intreprinzător individual) sau printr-o societate comercială constituită de acesta sau de membri familiei sale care acelaşi obiect de activitate. Obligaţia de neconcurenţă nu va opera in cazul in care la data dobandirii calităţii de asociat in societatea pe persoane asociatul deja desfăşura această activitate. Incălcarea dispoziilor clauzei de neconcurenţă poate avea una din cele două consecinţe: fie repararea prejudiciului cauzat societăţii, fie să ceară asociatului vinovat ca acesta să-i cesioneze drepturile şi oblgaţiile pe care acesta le-a dobandit prin actul juridic incheiat in dauna societăţii. Dreptul societăţii de a cere repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor se prescrie cu termenul de maxim un an de la data efectuării actului prin care s-a incălcat pactul de neconcurenţă, şi trei luni de la data cand societatea a aflat său era obligată să afle. Prelim art. 117 – 120 1. Realitatea economică şi reglementarea juridică. Dreptul societăţilor comerciale şi alte ramuri de drept tratează in mare parte societăţile comerciale ca entităţi independente din punct de vedere juridic si economic, care participă la circuitul civil prin intermediul incheierii de contracte sau prin alte mecanisme. Adeseori, insă, raporturile dintre societăţi şi anumiţi participanţi la circuitul civil sint mult mai stinse, decit o s-ar parea la prima vedere. Intensitatea raporturilor se poate manifesta in moduri diverse: participarea considerabilă la capitalul social al societăţii sau dispoziţii din actul constitutiv al societăţii care permit influenţarea deciziilor luate de către societate, cooperarea economică sau strategică intensă intre două sau mai multe societăţi, inclusiv prin constituirea comună unor intreprinderi mixte, (inter)dependenţa economică de un furnizor sau distribuitor, etc., acestea putind exista alternativ sau cumulativ. Cauza principală constă in tendinţa economică de concentrare şi interferenţă a intreprinderilor in special in vederea reducerii costurilor de producţie, desfacere şi administrare precum şi a limitării riscurilor economice şi a răspunderii juridice. Sinergia acestui fenomen poate avea atit efecte pozitive cit şi consecinţe negative pentru participanţii la circuitul civil. Pe lingă crearea de monopoluri care afecteaza libera concurenţă, censecinţele negative se pot manifesta şi prin crearea de riscuri suplimentare pentru creditorii intreprinderilor sau asociaţilor minoritari ai acestora. Asemenea riscuri pot rezulta din crearea de grupuri de intreprinderi care permit intreprinderii dominante exercitarea influenţei sale in detrimentrul intreprinderilor dependente. Acest fenomen constituie parţial, alături de alte norme de drept, obiectul de reglementare al dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil. 2. Origine şi excurs istoric. Dispoziţiile articolelor 117 – 120 Cod civil reprezintă in forma, conţinutul şi domeniul de aplicare o premieră in cadrul legislaţiei Republicii Moldova. Reglementarea a fost inspirată de legea germana privind societaţile pe acţiuni (§§ 15 – 19 Aktiengesetz din 1965), care reglementeaza raporturi similare

intre intreprinderi afiliate. Legea S.A. germană conţine in §§ 15 – 22 definiţii legale generale, care, prin intermediul analogiei, se aplică de către jurisprudenţă şi literatură raporturilor juridice dintre toate formele de societăţi comerciale. Pe lingă acestea legea SA germană mai conţine in §§ 291 urm., §§ 311 urm. şi dispoziţii speciale, dreptul subsanţial ca atare, care se aplică asupra societăţilor pe acţiuni. Concepţia dreptului german a fost recepţionată in Codul civil doar parţial. Conţinutul normelor 117-120 Cod civil constituie doar o preluare incompletă şi, in forma actuală, imprecisă a definiţiilor §§ 15 – 19 Aktiengesetz. Codul civil nu conţine norme de drept substanţial privind raporturile intre intreprinderi afilate. Dispoziţiile ancorate in art. 117-120 Cod civil au suferit pe parcursul elaborării codului civil modificări esenţiale. Versiunea proiectului de Cod civil propusă parlamentului pentru prima lectură continea definitii consistente si neechivoce. Modifcarile efectuate in cadrul lecturilor a doua şi a treia a Codului civil in parlament a condus la aparitia unor definiţii incomplete. Inconsistenţa art. 117-120 Cod civil faţă de dispoziţiile paralele din dreptul german şi din versiunea iniţiala a codului civil se datorează mai puţin unei concepţii proprii a legislatorului moldovean, cit percepţiei neadecvate a complexităţii raporturilor juridice reglementate. Aceste inadvertenţe urmeaza a fi eliminate şi completate prin interpretarea teleologică si sistematică adecvată a conţinutului dispoziţiilor 117-120 Cod civil. 3. Scopul reglementării. In spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi asociaţii unei societăţi comerciale care, altfel decit asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de intreprinzător in afara participaţiunii in societate, prezintă pericolul coliziunii de interese єi, ca urmare, de prejudiciere a societгюii in favoarea altor intreprinderi. Scopul primar al dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil constă, de aceea, in crearea unui cadru juridic general pentru reglementarea fenomenului intreprinderilor afiliate. Prin intermediul definiţiilorilor legale se urmăreşte identificarea, concretizarea şi sistematizarea raporturilor intre intreprinderi care urmeaza a fi calificate drept raporturi de afiliere. Identificarea acestora inseamnă stabilirea raporturilor care conţin riscuri potenţiale pentru intreprinderile angajate in raporturile de afiliere, pentru asociaţii minoritari, pentru creditorii acestor intreprinderi sau pentru ordinea publică in general. Odată identificate legea poate prevedea măsuri preventive adecvate. Concretizarea raporturilor de afiliere presupune determinarea formelor in care raporturile de afiliere pot aparea. Concretizarea are drept scop subsumarea raporturilor concrete intre intreprinderi unei anumite categorii de raporturi de afiliere. Prin sistematizare trebuie de inţeles elementele organizatorice ale dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil. Concernul in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil, de exemlu, constituie o nouă formă de organizare in sens juridic, care poate atrage, dupa caz, aplicarea anumitor norme speciale. Scopul secundar al dispoziţiilor privind societăţile comerciale afiliate constă in crearea unei baze normative comune şi uniforme pentru actele normative speciale (subsecvente Codului civil) referitoare la raporturile juridice de afiliere. Cu excepţia art. 118 alin. 3 Cod civil, reglementările art. 117-120 Cod civil nu prevăd efecte juridice concrete. Acestea urmează a fi, reieşind din specificul fiecărei societăţi comerciale, obiectul de reglementare a normelor speciale privind societăţile comerciale. 4. Intreprinderi afiliate in cadrul altor acte normative. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil se aplică raporturilor juridice indicate in art. 117 Cod civil. Asemenea raporturi pot cadea de asemenea sub incidenţa altor ramuri speciale de drept. Asemenea situaţii pun problema unei eventuale coliziuni a normelor aplicabile. Totodată, unele norme se află intr-un raport de interdependenţă cu dispoziţiile Codului civil sau au efecte indirecte asupra acestora. In afara dispoziţiilor legilor speciale privind societăţile comerciale, asupra cărora vom reveni in context context mai jos, intrebări deosebite ridică indeosebi următoarele reglementări. a. Grupurile financiar industriale (GFI). Legislaţia cu privire la GFI (Legea

1418/2000) constituie lex specialis faţă de art. 117-120 Cod civil, dispoziţiile legislaţiei civile fiind aplicabile doar in cazul lipsei unor dispoziţii speciale (Art. 2 Legea 1418/2000). Distincţia de bază intre intreprinderile membre a unui GFI şi intreprinderi afiliate in sensul art. 117 Cod civil constă in condiţiile şi particularităţile speciale de constituire şi funcţionare a unui GFI. Acestea se referă indeosebi la componenţa heterogenă a grupului, natura contractuală a acestuia, inregistrarea obligatorie a grupului, etc. O intreprindere membră a unui GFI poate constitui, după caz, şi o intreprindere afiliată in sensul art. 117, nu şi viceversa, dacă nu sunt intrunite condiţiile de constituire a unui GFI. In masura in care raporturile in cadrul unui GFI pot fi subsumate şi art. 117-120 Cod civil, vom fi in prezenţa unei forme de intreprinderi afiliate menţionate la art. 117 Cod civil. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil vor fi aplicate doar in mod complementar, in cazul lipsei unei dispoziţii speciale, inclusiv prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil. b. Monopoluri. Concentrarea şi/sau interferenţa intreprinderilor in sensul art. 117120 Cod civil poate atrage aplicarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei (Legea 1103/2000). Asemenea dispoziţii sint aplicabile concomitent şi alături de art. 117 urm. Cod civil. Legislaţia privind protecţia concurenţei urmăreşte un alt scop decit art. 117-120 Cod civil, şi anume garantarea unei concurenţe loiale intre participanţii la circuitul economic prin intezicerea şi sancţionarea practicilor de limitare sau obstucţionare a concurenţei. Dispoziţiile art. 117 urm. Cod civil, dimpotrivă, au drept scop crearea unui cadru juridic pentru protecţia intereselor intreprinderilor dependente, a asociaţilor minoritari si a creditorilor acestora. c. Persoane interdependente. Legislaţia fiscală (Codul fiscal 1163/1997) foloseşte termenul general de persoană interdependentă pentru definirea paţială a raporturilor in sensul reglementat de art. 117-120 Cod civil. Intrucit prin art. 5 pct. 12 lit. b Codul fiscal 1163/1997 se urmăreşte stabilirea sferei contribuabililor, aceste norme constituie, datorită scopului lor special, lex specialis faţă de dispoziţiile art. 117-120 Cod civil. In ce măsură art. 117 urm., şi in special noţiunea de “influenţă dominantă” prin art. 119 alin. 1 Cod civil, ar constitui un mod mai adecvat pentru determinarea cercului de contribuabili datorită caracterului mai extensiv al definiţiei de “influenţă dominantă” faţă de cea a “controlului”, rămine o intrebare de competenţa organelor fiscale. d. Intreprinderi asociate, fiice si mixte. Legislaţia contabilităţii conţine norme proprii de definire a raporturilor intre intreprinderi (vezi HMF 174/1997, Standardul Naţional de Contabilitate 28, “Contabilitatea investiţiilor in intreprinderile asociate” – in continuare S.N.C. 28). Definiţiile pct. 4 a S.N.C. 28 fac distincţia intre intreprinderi asociate şi intreprinderi fiice. Elementul de calificare drept intreprindere asociată il constituie “influenţa notabilă” a unei intreprinderi asupra alteia, adică autorizarea investitorului de a participa la luarea deciziilor privind politicile financiare si de producţie ale intreprinderii deţinute, dar fara a detine dreptul de control asupra acestor politici. Influenţa notabilă presupune deţinerea unei cote de 20-50% din capitalul social a intreprinderii, realizată prin reprezentarea in consiliul directorilor sau in organul de administraţie echivalent al intreprinderii asociate sau prin participarea la procesul de elaborare a politicii financiare şi de producţie, sau prin realizarea operatiilor materiale dintre investitor si intreprinderea asociata, sau prin schimbul de personal de conducere, ori prin furnizarea de informatii tehnice esentiale. Controlul, element determinant al intreprinderii fiice, se prezumă a exista in cazul deţinerii unei cote mai mare de 50% din capitalul statutar. Indreprinderile mixte sint intreprinderile “controlate mixt”, adica atunci cind două intreprinderi participă la capitalul social al altei intreprinderi cu o cotă de 50%. Definiţiile legislaţiei contabile sint importante, intrucit acestea au drept obiect de reglementare parţial intreprinedrile care constituie şi obiectul art. 117-120 Cod civil. Definiţiile legislaţiei contabile nu se suprapun integral cu definiţiile prevăzute de art. 117-120 Cod civil. Deşi definiţia “influenţei notabile” corespunde in mare măsură celei a “influenţei dominante” din art. 119 alin. 1 Cod civil, ultima este mai

cuprinzătoare decat prima (inra art. 117, II, III). Dispoziţiile codului civil nu conţin termenul de control, definiţia “influenţei dominante” fiind suficientă pentu reglementarea raporturilor de afiliere, o definiţie mai flexibilă a “intreprinderii in posesiune majoritară” fiind prevăzuta la art. 118 alin. 1 Cod civil. In comparaţie cu legislaţia contabilităţii Codul civil introduce şi posibilitatea instituirii influeţei dominante prin incheierea unor contracte speciale sau integrării intr-o altă intreprinderi conform art. 120 alin. 2 Cod civil. In privinţa intreprinderilor mixte cunoscute de legislaţia contabilităţii trebuie de menţionat si noua reglementare a art. 120 alin. 1 Cod civil. Luind in consideraţie scopul art. 117-120 Cod civil (supra 3) şi scopul legislaţiei contabilităţii de a asigura o evidenţă a schimbarii, evoluţiei si fluctuaţiei patrimoniului intreprinderilor – fundamentul raspunderii intreprindrii pentru obligaţiile sale –, considerăm necesară racordarea definiţiilor legislaţiei contabile la noile dispoziţii cadru ale art. 117-120 Codul civil. Articolul 117. Societatile comerciale afiliate Se considera societati comerciale afiliate societatile care, in raporturile dintre ele, sint: a) intreprinderi in posesiune majoritara si intreprinderi cu participatiune majoritara; b) intreprinderi dependente si dominante; c) intreprinderi ale concernului; d) intreprinderi cu participatiune reciproca. I. Aspecte generale 1. Scurt istoric. Proiectul de bază al Codului civil propus spre aprobare Parlamentului in luna mai 2000 art. 207 (corespondentul art. 117 Cod civil) conţinea noţiunea de „intreprinderi inrudite”. Noţiunea şi terminologia se articula din punct de vedere terminologic şi sistematic cu formularea generală a titlului § 9 (art. 207 – 211 proiect Cod civil) de „intreprinderi inrudite”. In cadrul lecturilor in parlament art. 207 proiect a devent art. 117Cod civil, introducindu-se modificări substanţiale. Astfel termenul de „intreprindere” din cadrul noţiunii iniţiale a fost substituit cu termenul de „societate comercială”, iar termenul de „inrudit” a fost inlocuit cu „afiliat”. De asemenea a fost omisă din noţiunea iniţială in actualul art. 117 Cod civil expresia „independendent din punct de vedere juridic”. 2. Obiectul si scopul normei. Art. 117 Cod civil introduce termenul cumulativ de “societăţi comerciale afiliate”. Acest termen cuprinde formele de intreprinderi afiliate reglementate in art. 118-120 Cod civil. Scopul normei ţine de natura tehnicii legislative şi constă in simplificarea trimiterilor la formele de intreprinderi afiliate in cadrul Codului civil sau a altor acte normative speciale prin folosierea unui termen general şi cumulativ pentru toate formele de afiliere. 3. Sistemul reglementării. Art. 117 Cod civil prevede patru forme de afiliere, constituind totodată dispoziţia legală generală privind societăţile comerciale afilate. Acestea sunt definite in concret in art. 118-120 Cod civil. De remarcat este faptul că art. 117 lit. d Cod civil nu contine o reglementare speciala in articolele subsecvente. Definiţia concretă a intreprinderilor cu participaţiune reciprocă urmează a fi elaborată de catre literatură şi jurisprudenţă. 4. Funcţia reglementării. Art. 117 Cod civil introduce o nouă reglementare in cadrul dreptului societăţilor comerciale. Este vorba de „dreptul societăţilor comerciale afiliate”, cu alte cuvinte un cadru juridic care cuprinde intreprinderilor afiliate in una din formele prevăzute in art. 117 Cod civil. Funcţia art. 117-120 Cod civil acestor norme constă in normarea raporturilor de afilierea şi sistematizarea acestora. Prin aceasta se urmăreşte crearea fundamentului juridic pentru normele

speciale de protecţie a drepturilor şi intereselor intreprinderilor dependente, asociaţilor minoritari şi a creditorilor acestor intreprinderi. Una din dispoziţiile speciale din cadrul Codului civil este art. 118 alin. 3. II. Domeniul de aplicare 1. Societăţi comerciale. a) Definiţiile art. 117-120 Cod civil sint definiţii neutre in ceea ce priveşte forma societăţilor comerciale. Ele sint aplicabile asupra tuturor formelor de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil, adică atit asupra societăţilor comerciale de persoane, societatea in nume colectiv şi societatea in comandită, cit şi societăţilor de capitaluri, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. O importanţă deosebită o constituie aplicabilitatea normelor privind raporturile de afiliere asupra societăţilor de capitaluri datorită principiului răspunderii limitate a asociaţilor sau acţionarilor acestora. b) Aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale rezultă in primul rind din sistemul reglementării societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 117 urm. fiind ancorate in cadrul dispoziţiilor generale privind toate formele de societăţi comerciale. Codul civil nu prevede nici in cadrul dispoziţiilor art. 117-120, nici in cadrul dispoziţiilor speciale referitoare la formele societăţilor comerciale excepţii de la aplicabilitatea acestor norme. c) In al doilea rind domeniul de aplicabilitate este evident, dacă luăm in considerare modificările efectuate de către parlament (sus Prelim art. 117-120, 2; art. 117, I 1) asupra dispoziţiilor din proiectul de bază a Codui civil. Terminologia iniţială a proiectului (art. 207 proiect) „intreprindere inrudită” a fost inlocuită cu cea de „societate comercială afiliată”. Intenţia legiuitorului a fost, pe de o parte, de a accentua aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale, şi, pe de altă parte, de a limita domeniul de aplicare a normelor numai asupra societăţilor comerciale. Intenţia este clară şi binevenită in măsura in care este vorba de o intreprindere in posesiune majoritară, dependentă sau a concernului in forma unei societăţi comerciale. Reducerea aplicabilităţii normei numai asupra societăţilor comerciale in cazul in care este vorba de o intreprindere cu participaţiune majoritară sau dominantă nu corespunde pe deplin scopului normelor art. 117-120 Cod civil de a cuprinde toate formele şi cazurile de afiliere intre intreprinderi. Această restricţie este nevoie de a fi exstinsă prin intermediul interpretării normelor şi a noţiunii de intreprindere in sensul producerii de efecte juridice depline (infra art. 118, II-V). 2. Aspecte legate de raporturile cu elemente de extraneitate. a) Aplicarea dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil unui raport cu elemente de extraneitate, de exemplu in cazul in care asociatul majoritar este o intreprindere străină, presupune că legea aplicabilă este Codului civil sau alte normelor speciale modloveneşti care atrag după sine aplicarea art. 117 urm. Cod civil. Legea aplicabilă se stabileşte conform dispoziţiilor dreptului internaţional privat. In cazul in care legea aplicabliă este legea R.M., atunci definiţiile art. 117 urm. Cod civil se aplică şi intreprinderilor străine care indeplinsec condiţiile din ipoteza normelor in cauză. b) Probleme speciale apar in situaţia atribuirii (imputaţiei) paticipaţiunilor la capitalul social sau a influenţei unei intreprinderi străine asupra altor intreprinderi naţionale sau străine (infra art. 118, VI) . Dacă, spre exemplu, intreprinderea străină A deţine o participaţiune in capitalul social a intreprinderii naţionale B, iar intreprinderea străină C, dependentă de intreprinderea străină A in sensul art. 119 Cod civil, deţine o paticipaţiune majoritară in capitalul social al intreprinderii naţionale B, se pune problema, in ce masură raportul intre A şi C poate fi calificat drept raport de dependenţă conform dispoziţiilor art. 119 Cod civil. Răspunsul este afirmativ, numai in acest fel putind fi realizat scopul normelor art. 117 urm. Cod civil, anume de a cuprinde toate raporturile de afiliere intre intreprinderi, indiferent de naţionalitatea acestora. Numai in acest caz este posibilă elaborarea eficientă prin intermediul normelor speciale a unor sisteme de protecţie a asociaţilor minoriatari sau creditorilor intreprinderilor dependente. In cazul amintit mai sus intreprinderea A va fi, in urma atribuirii acesteia a paricipaţiunilor intreprinderii C, de asemenea

intreprindere dominantă faţă de intreprinderea naţională B. Aceaşi soluţie este valabilă şi pentru situaţia in care o terţă persoană, fizică sau juridică, străină deţine in nume propriu insă in contul unei alte intreprinderi naţionale sau străine participaţiuni la o intreprindere naţională sau exercită influenţa asupra unei asemenea intreprinderi in contul altuia. Această soluţie este necesară pentru a garanta, că efectele juridice prevăzute pentru raporturile de afiliere in dispoziţiile normelor speciale nu vor fi eludate prin inventarea şi folosirea intenţionată a unor structuri cu elemente de extraneitate. III. Generalităţi privind noţiunea de intreprindere 1. Principiu. In spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi asociaţii unei societăţi comerciale care, altfel decit asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de intreprinzător in afara participaţiunii in societate, prezintă pericolul coliziunii de interese єi ca urmare de prejudiciere a societгюii in favoarea altor intreprinderi. Pentru acoperirea tuturor categoriilor de asociaюi a unei societгюi comerciale legea foloseєte termenul de intreprindere. 2. Caracterul neutru. a) Art. 117 urm. introduc şi folosesc termenul de intreprindere. Legea nu defineşte acest termen. Grupa de elaborare a Codului civil s-a lăsat inspirată la formularea art. 117 (art. 207 proiectul de bază) de concepţia legiuitorului german, care, de asemenea, din cauza dificultălii de a defini acest termen a lăsat noţiunea de intreprindere deschisă. Mai mult, legiuitorul moldovean a modificat in cadrul lecturilor proiectului de bază a Codului civil in parlament definiţia iniţială din proiect, reducind noţiunea de intreprindere la aceea de societate comercială: „se consideră societăţi comerciale afiliate societăţile, care, in raporturile dintre ele, sint intreprinderi ...” (supra I, 2). Textul legii este clar doar la prima vedere, avind un conţinut ambiguu, dacă analizăm formularea textului in detaliu. b) Legiuitorul moldovean nu defineşte raportul dintre societatea comercială şi intreprindere. La citirea textului de lege se creează impresia unui semn de egalitate intre aceste două instituţii. Societatea comercială X care deţine o participaţiune majoritară in capitalul social al societatii comerciale Y, sint societăţi comerciale afiliate in sensul art. 117 lit. a, 118 alin. 1 Cod civil. Acelaşi lucru este exprimat dacă folosim expresia de intreprindere X şi Y, termen folosit in art. 117 urm. Cod civil. c) Noţiunea de intreprindere se deosebeşte de cea a societaţii comerciale. O intreprindere există şi in cazul desfăşurării unei activităţi de către antreprenorii individuali, a practicării independente a unei activităţi profesionale libere (avocat, medic, arhitect, jurnalist, etc.) sau in cazul activităţii practicate de către o cooperativă, fundaţie, asociaţie sau instituţie. Toate sint intreprinderi, intrucit ele constituie concentrarea, organizarea şi utilizarea, după caz, a mijloacelor de producţie, capital financiar sau capital uman in vederea creării sau sporirii de valori, sau realizării unor scopuri determinate (vez de ex. art. 126 Legea 632/2001). Din punct de vedere juridic, noţiunea de intreprindere inseşi este neutră, ea cuprinzind toate formele de intreprindere fără distincţii. Intreprinderea (in sine) nu este susceptibilă nici de capacitate de folosinţă şi nici de exerciţiu. Pentru participarea acesteia la circuitul civil este nevoie de un titular de drepturi şi obligaţii, legea prevăzind in mod expres subiectele care dispun de asemenea capacitate. Intreprinderea poate, de aceea, participa la circuitul civil numai prin intermediul unui purtător de drepturi şi obligaţii, fie persoană fizică, fie pesoană juridică. In acest sens orice intreprindere este nevoită, fie de a face „uz” de capacitatea persoanei fizice, fie (reeşind din raţionamente economice sau din scopul intreprinderii) de a face uz de forma juridică a unei persoane juridice prevăzute expres de lege. Privind acest aspect din perspectiva titularului inseamnă: o persoană fizică (de ex. arhitect, antreprenor individual, etc.) nu este intreprinderea inseşi, ci numai purtătorul (de drepturi şi obligaţii ale) acesteia; o persoană juridică nu este intreprinderea inseşi, indiferent de scopul comercial sau necomercial al acestei intreprinderi, ci doar titularul (de drepturi şi obligaţii ale) acesteia.

2. Noţiunea intreprinderii reieşind din scopul normelor art. 117 urm. Cod civil. a) Privită din această perspectivă reglementarea art. 117 urm. Cod civil trebuie interpretată in sensul intenţiei legiuitorului moldovean de a selecta dintr-o multitudine de intreprinderi posibile numai acele intreprinderi, a căror titular [purtător] de drepturi şi obligaţii este o societate comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil. Raţionamentul legiutorului (a parlamentului in cadrul lecturilor a doua şi a treia a Codului civil) este firesc, reieşind din locul dispoziţiilor art. 117 urm in cadrul Codului civil. Acest raţionament, insă, işi pierde valoarea, dacă il analizăm din punctul de vedere a scopului art. 117 urm. Cod civil şi anume de a cuprinde toate raporturile intre intreprinderi care prezintă riscuri pentru intreprinderea dependentă, pentru asociaţii minoritari sau pentru creditorii intreprinderii. Reducerea sferei intreprinderilor la cele purtate de o societate comercială restringe implicit şi sfera intreprinderilor care, fără a activa sub egida unei societăţi comerciale, ci a altui subiect capabil de a fi purtător de drepturi şi obligaţii, prezintă ca urmare a existenţei unui raport indicat in art. 117 Cod civil riscuri menite tocmai de a fi cuprinse de definiţiile art. 118-120 Cod civil. Or, aceasta nu corespunde pe deplin scopului art. 117 urm. Cod civil. b) O noţiune generală a intreprinderii in sensul utilizat de art. 117 urm. Cod civil, care ar cuprinde toate constelaţiile posibile ale art. 117 Cod civil, nu există. De aceea, este necesară o interpretare teleologică a noţiunii de intreprindere pentru derterminarea cercului de intreprinderi care sint cuprinse in cadrul dispoziţiilor normative ale art 117 urm. Cod civil. In acest context nu este vorba de o intreprindere in calitate de obiect al normei, ci in calitate de adresat al dispoziţiilor legale. Cercul acestora trebuie determinat astfel, incit scopul urmărit de art. 117 urm., identificarea tuturor raporturilor intre intreprinderi care prezintă riscuri potenţiale pentru participanţi (vezi Prelim. art. 117-120, 3), să poată fi realizat. Pentru aceasta este nevoie de a distinge intre trei categorii de intreprinderi şi anume intre intreprinderile protejate de art. 117 urm. Cod civil, intreprinderile dependente şi intreprinderile dominante. IV. Intreprinderi obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil 1. Societăţile comerciale. Intreprinderile care urmează a fi protejate prin crearea une baze normative in forma art. 117 urm. Cod civil sint intreprinderile organizate in forma uneia din societăţile comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil. Aceasta rezultă atit din locul dispoziţiilor art. 118 in cadrul sistemului Codului civil cit şi din scopul art. 117-120 Cod civil. Aceste intreprinderi reprezintă punctul de pornire a reglementării, ele constituind, deci, obiectul de protecţie a dispoziţiilor normative. Calitatea de intreprindere obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil nu exlude insă şi existenţa concomitentă a calităţii de intreprindere dominantă sau dependentă (infra V, VI), dacă intreprinderea in forma societăţii comerciale participă la rindul ei in captialul social sau deţine voturi a unei alte intreprinderi. 2. Alte forme de organizare. Măsura in care noţiunea de intreprindere protejată de art. 117 urm. Cod civil pot fi extinse prin analogia legii conform art. 5 alin. 1 Cod civil şi asupra intreprinderilor in alte forme juridice organizare, urmează a fi discutat in literatură şi decis de jurisprudenţă. O asemenea extindere poate fi acceptată, dacă necesitatea protecţiei intereselor unor asemenea intreprinderi este comparabilă cu situaţia presupusă de art. 117-120 Cod civil, lipsa unei reglementări exprese nefiind intenţionată. V. Noţiunea de intreprindere (dominantă) 1. Noţiune. Scopul art. 117 urm. Cod civil constă in crearea unui cadru juridic pentru cuprinderea şi prevenirea pericolelor coliziunii de interese inre societate şi asociaţi şi prin aceasta a prejudiciilor potenţiale care pot fi cauzate societăţii de către asociaţii ei. Intreprindere in acest context este orice asociat, indiferent de natura şi forma juridică de organizare a acestuia, care, pe lingă participaţiunea in capitalul social al societăţii, dispune şi de alte interesse economice, care datorită naturii şi inentsităţii acestora fundamentează ingrijorarea serioasă, că acesta din cauza acestor interese

ar putea exercita influenţa asupra societăţii, pe care o are datorită calităţii sale de asociat, in detrimentul acesteia. 2. Conexiunea intereselor economice. a) Simpla participaţiune in capitalul social al unei societăţi comerciale nu-l califică pe asociat drept intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil. Aceasta este valabil şi pentru un asociat majoritar. De asemenea, simpla concentrare a voturilor mai multor asociaţi in miinile unui asociat prin contracte speciale nu duce la transformarea acestuia in intreprindere, dacă nu sint indeplinite şi alte condiţii. Irelevant este şi faptul, că un asemenea asociat exercită o influenţă asupra societăţii, precum şi modul exercitării influenţei. b) Necesar şi suficient este desfăşurarea de către asociat unei activităţi de intreprinzător in afara participaţiunii in societate. Activitatea de intreprinzător trebuie inţeleasă extensiv, nelimitindu-se la una strict comercială. Important este existenţa unor interese economice suplimentare participaţiunii in societate, care să permită prezumţia unei coliziuni de interese. Raţionamentul constă in faptul, că desfăşurarea activităţii de intreprinzător (individual sau organizat intr-o anumită forma juridică) in afara participaţiunii in societate prezintă in mod tipic pericolul promovării pe seama societăţii a intereselor propriei intreprinderi. Indispensabil este in acest caz ingrijorarea serioasă privind coliziunea de interese cauzată de intensitatea sau de natura altor interese economice ale asociatului. O ingrijorare este serioasă atunci cind in circumstanţele concrete un comportament in detrimentul societăţii este de aşteptat sau nu poate fi exclus. De ex. asociaţii antreprenori individuali, comerciaţi, fermieri sint intreprinderi in sensul art. 117 urm. datorită existenţei neechivoce a unor interese economice ale intreprinderii pe care o desfăşoară in afara participaţiunii. Aceeaşi soluţie o implică şi desfăşurarea unei profesii libere, dacă posibilitatea unui conflict de interese in detrimentul societăţii nu poate fi exclus. c) Deţinerea concomitentă de către un asociat, alături de participaţiunea intr-o societate, de participaţiuni in capitalul social sau a unui număr de voturi al unei (sau mai multor) alte societăţi comerciale (participaţiune multiplă) pune problema, dacă şi in ce condiţii un asemenea asociat poate fi calificat intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil. Intrebarea este relevantă in special in cazul acţionarilor care deţin concomitent acţiuni la mai multe societăţi pe acţiuni. Participaţiunea multiplă poate constitui un element constituant al calităţii de intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil. Pentru aceasta este, insă, nesesară o participaţiune considerabilă intro altă intreprindere. Decisiv este pericolul care se naşte pentru societate atunci, cind un asociat influent are şi alte interese economice in afara societăţii date datorită participaţiunii sale considerabile intr-o altă intreprindere. In acest caz persistă posibilitatea, că un asemenea asociat va da prioritate altor intereselor economice decit celor ale societăţii. Condiţia desfăşurării unei activităţi concrete in cadrul intreprinderii uneia din societăţi sau a unei activităţi de coordonare a intreprinderilor exercitatete de societăţile in care este asociat nu este necesară. „Participaţiunea considerabilă” nu se cofundă cu noţiunea de participaţiune majoritară intr-o altă intreprindere. Pentru calificarea unei participaţiuni drept „considerabilă” este suficientă asumarea prezumţiei (ingrijorării serioase), că asociatul se va comporta din cauza intereselor condiţionate de participaţiunea importantă in detrimentul societăţii. O „participaţiune considerabilă” sau „număr de voturi considerabil” se calculează in acest caz luind in consideraţie şi principiile de atribuire a participaţiunilor, respectiv voturilor deţinute prin intermediul altor intreprinderi (infra art. 118, VI). Dacă, de ex., aţionarul influent in societatea pe acţiuni X este concomitent asociat in societatea cu răspundere limitată Y, care practică o intreprindere riscantă insă cu un coieficient de ciştig ridicat, va fi tentat de a canaliza mijloace financiare din societatea X in societatea Y pentru a mări şansele de ciştig. Deşi un asemenea scenariu este cel mai probabil in cazul in care asociatul deţine in societatea Y o participaţiune majoritară, un asemena comportament nu poate fi exclus nici in cazul deţinerii unei participaţiuni minoritare in aceasta. Acelaşi

rezultat poate fi atins şi atunci cind acţionarul societăţii X deţine o participaşiune majoritara in societatea Z care la rindul ei este asociat in soicetatea Y, mijloacele financiare a societăţii X putind fi transferate societăţii Y prin intermediul societăţii Z. Această posibilitate de a favoriza alte interese datorită unei participaţiuni considerabile constituie, de aceea, elementul determinant pentru diferenţierea intre asociaţii „asociaţi privaţi” şi asociaţii „intreprinderi”, ultimii prezentind pericolele enunţate mai sus. 3. Cazuri speciale. a) Holding. In cazul unei societăţi holding se disting două situaţii. Dacă societatea holding deţine participaţiuni considerabile fără a exercita drepturile rezultind din acestea („parcarea” participaţiunilor), societatea holding nu indeplineşte condiţiile unei intreprinderi. Dacă societătii holding i-au fost transferate participaţiunile asociaţilor nu doar in posesie, ci şi cu dreptul de a administra şi a exercita drepturile rezultate din participaţiunile considerabile, societatea holding constituie o intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil; calitatea de intreprindere a asociaţilor care au transferat participaţiunile societăţii holding incetează. Aceeaşi soluţie o necesită (cu atit mai mult) şi cazul in care societatea holding pe lingă administrarea participaţiunilor considerabile a altor asociaţi exercită şi o activitate de intreprinzător proprie. Intrebarea calităţii de intreprindere a societăţii holding trebuie distinsă de intrebarea privind calitatea de intreprindere a asociatului societăţii holding in care acesta deţine o participaţiune considerabilă sau ii poate influenţa deciziile. Asociatul va dobindi, după caz alături de societatea holding, calitatea de intreprindere atunci cind pe lingă posibilitatea exercitării influenţei asupra societăţii holding poate evident influenţa şi deciziile privind administrarea participaţiunilor de către societatea holding. Intrucit aceste sfere de influenţă nu pot fi separate cu certitudine una de cealaltă, este necesară, pornind de la scopul art. 117 urm Cod civil, aplicarea dispoziţiilor privind raporturile de afiliere şi faţă de asociatul societăţii holding. b) Asociaţii, fundaţii. Explicaţiile făcute mai sus la lit. a sint valabile şi in privinţa calităţii de intreprindere a asociaţiilor, fundaţiilor sau altor organizaţii necomerciale care sint asociaţi in societăţi comerciale. Cu toate că, de ex., o fundaţie nu urmăreşte sopuri comerciale, există pericolul coliziunii de interese din considerentul exercitării influenţei unilateral in favoarea intereselor urmărite de fundaţie. Această soluţie este impusă, pe de-asupra, şi de necesitatea prevenirii eludării dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil prin recurgerea la exercitarea influenţei asupra unei societăţi sub paravanul unor organizaţii necomerciale. In privinţa calităţii de intreprindere a membrilor unor asemenea organizaţii, intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil, importantă nu este calitatea de membru, ci influenţa concretă pe care o persoană o are in cadrul organizaţiei respective, cauzală pentru influenţa asupra societaţii comerciale. c) Statul şi unităţile administrativ teritoriale in calitate de asociaţi ai unei societăţi pot constitui intreprinderi in sensul art. 117 rum. Cod civil. Pentru aceasta nu este necesară existenţa unor interese sau ataşamente economice speciale. Pericolul care emană din partea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale de a favoriza interesele publice in detrimentul intereselor societăţii la care este asociat este suficient. Prejudicierea societăţii prin exercitarea influenţei asupra acesteia nu poate fi justificată de interesele publice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile de drept civil pe poziţie de egalitate cu ceilalţi participanţi (art. 58, 192 urm. Cod civil), fiind obligaţi la respectarea normelor de drept respective. Orice intervenţie pe cale administrativă cu scopul justificării influenţei asupra unei societăţi are drept consecinţă dezechilibrarea balanţei de interese garantată de dreptul privat.

VI. Noţiunea de intreprindere (dependentă) 1. Scopul normativ. Noţiunea unei intreprinderi dependente presupune definirea acesteia pornind de la scopul art. 117 urm. Cod civil. Alături de scopul cuprinderii tuturor raporturilor de afiliere, dispoziţiile legale urmăresc de asemenea şi prevenirea eludării acestor norme prin interpunerea şi folosirea unor intreprinderi subordonate. Realizarea scopului legii implică posibilitatea atribuirii (imputării) participaţiunilor şi/sau voturilor in societăţile comerciale deţinute de către un alt subiect de drepturi şi obligaţii in numele sau in contul intreprinderii dominante precum şi in cazul posibilităţii indirecte de influenţare a unei intreprinderi prin intermediul alteia. Din acest considerent este necesară o interpretare teleologică extensivă a noţiunii de intreprindere dependentă (subordonată), care – la fel ca şi noţiunea de intreprindere dominantă (supra V) – trec peste noţiunea de intreprindere ca scop de protecţia a art. 117 urm. Cod civil (supra IV). 2. Noţiune. Intreprindere in acest sens este orice entitate susceptibilă de a fi titular de drepturi şi obligatii, indiferent de forma juridică de organizare sau a naturii activităţii desfăşurate. Intreprindere dependentă este in primul rind orice intreprindere organizată in forma juridică a unei societăţi comerciale prevăzute la art. 106 alin. 2 Cod civil. Intreprinderi dependente pot fi de asemenea şi cooperativele, fundaţiile, asociaţiile sau intreprinzătorii individuail. Condiţia esenţială o constituie existenţa unui titular de drepturi şi obligaţii, adică a unui subiect capabil de a exercita drepturile ce decurg din participaţiuni sau drepturile de vot. VII. Independenţa din punct de vedere juridic 1. Preliminarii. In varianta proiectului de Cod civil noţiunea art. 117 (ar. 207 proiect) conţinea de asemenea sintagma „intreprindere independentă din punct de vedere juridic”. Art. 117 Cod civil in forma acutală nu conţine expres o asemenea condiţie. Aceasta este menţionată in art. 118 Cod civil. Legiuitorul a considerat, probabil, in cadrul modificării textului proiectului de Cod civil, că in cazul unei societeăti comerciale o asemenea sintagmă nu este nevoie, aceasta fiind subinţeleasă. Acest raţionament este susceptibil de interpretare, datorită noţiunilor diferite a societăţii şi a intreprinderii (supra III), pe de o parte, şi a noţiunii specifice de intreprindere in cadrul art. 117 urm. Cod civil (supra IV-VI), pe de altă parte. 2. Noţiunea de „independenţă juridică”. Intenţia art. 117 urm. Cod civil constă in crearea unui cadru juridic in scopul protecţiei unei intreprinderi organizate in forma juridică a unei societăţi comerciale faţă de influenţa negativă a oricărei alte intreprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acesteia din urmă. Deoarece o intreprinderea in sine nu este susceptibilă de capacitate de folosinţa şi exerciţiu (art. 60, 61 Cod civil), este nevoie de un titular (purtător) de drepturi şi obligaţii a acesteia. Independente din punct de vedere juridic sint intreprinderile care nu participă la circuitul civil prin intermediul aceluiaşi titular, ci sint atribuite unor titulari de drepturi şi obligaţii diferiţi. Astfel nu constituie intreprindere in sensul art. 117 urm. reprezentaţele, filialele, sucursalele, agenţiile sau alte (sub)structuri a unei societăţi comerciale, deoarece a acestea sunt atribuite aceluiaş titular de drepturi şi anume societăţii comerciale. De asemenea, nu constituie intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil acele intreprinderi, a căror titulari au fuzionat creind un titular de drepturi şi obligaţii nou. 3. Dependenţa economică. Dependenţa sau independenţa economică a unei intreprinderi este irelevantă in acest context. Pericolul emană de la o intreprindere abia atunci, cind aceasta poate participa prin intermediul titularului ei ca subiect independent la circuitul civil, putind dobindi in acest fel şi calitatea de asociat intr-o societate comercială. Imprejurările de natură economică accentuează riscul coliziunii de interese intre intreprinderea-asociat şi intreprinderea-societate. Constitutiv pentru aplicarea art. 117 urm. Cod civil este, insă, independenţa din punct de vedere juridic. VIII. Intreprinderi cu participaţiune reciprocă 1. Noţiune. a) Art. 117 prevede la lit. d categoria intreprinderilor cu participaţiune reciprocă, fără a o defini. O definiţie legală a acestor raporturi nu există nici in

articolele subsecvente. Prin intreprindere cu participaţiune reciprocă se inţelege intreprinderea căreia ii aparţin participaţiuni intr-o altă intreprindere, care la rindul ei posedă participaţiuni in prima intreprindere. Regelementarea este necesară datorită riscului diluării capitalului social a societăţilor de capitaluri. b) Legea nu prevede o cotă din capitalul social de la care intreprinderile cu participaţiune reciprocă sint considerate ca atare (in proiectul de bază a Codului civil era prevăzută o cotă minimă de 25 %). In lipsa unei prevederi legale exprese constituie intreprinderi cu participaţiune reciprocă orice intreprinderi care deţin participaţiuni reciproc, indiferent de mărimea acestora. Norme speciale pot prevedea cote diferite şi lega de acestea efecte juridice speciale, ca de ex. art. 118 alin. 2 Cod civil. 2. Legislaţia aplicabilă. Asupra intreprinderilor cu participaţiune reciprocă se aplică dispoziţiile art. 118-120 Cod civil in mod corespunzător. Articolul 118. Intreprinderea in posesiune majoritara si intreprinderea cu participatiune majoritara (1) Daca majoritatea participatiunilor in capitalul social al unei intreprinderi independente din punct de vedere juridic sau majoritatea voturilor in ea apartin unei alte intreprinderi, prima este o intreprindere in posesiune majoritara, iar cea de-a doua este o intreprindere cu participatiune majoritara. (2) Intreprinderea in posesiune majoritara nu este in drept sa detina direct sau indirect participatiuni in capitalul social sau voturi in intreprinderea cu participatiune majoritara. (3) Intreprinderea cu participatiune majoritara raspunde subsidiar pentru obligatiile intreprinderii in posesiune majoritara daca ultima a devenit insolvabila in urma executarii dispozitiilor date de intreprinderea cu participatiune majoritara. I. Obiectul şi scopul normei. Art. 118 Cod civil defineşte raportul de afiliere intre intreprinderi in forma participaţiunii majoritare, considerindu-l un raport juridic de sine stătător. Acesta trebuie deosebit de raportul de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1. Cod civil. Deşi acestea de regulă se suprapun, in situaţii de excepţie poate exista un raport de participaţiune, fără insă a exista şi un raport de dependenţă, prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2) putind fi răsturnată prin dovada contrariului. Efectul juridic principal al participaţiunii majoritare este prezumpţia de dependenţă conform art. 119 alin 2 Cod civil. Totodată participaţiunea majoritară este element constitutiv al răspunderii subsidiare a intreprinderii dominante conform alin. 3. II. Domeniul de aplicare 1. Intreprinderi in posesiune majoritară. a) In măsura in care este vorba de intreprinderi in posesiune majoritară ca obiect de protecţie a dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil, intreprinderi in posesiune majoritară in sensul art. 118 Cod civil cuprinde toate formele de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV). Sintagma „independentă din punct de vedere juridic” este in acest sens necesară pentru delimitarea acestora de alte (sub)structuri a societăţilor comerciale ca de ex. filiale, sucursale sau reprezentanţe. In privinţa analogiei legii asupra altor forme de intreprinderi vezi supra art. 117, IV, 2. b) In măsura in care este necesară atribuirea participaţiunilor unei intreprinderi alteia (infra VI), intreprindere in posesiune majoritară poate fi orice intreprindere, indiferent de forma juridică de organizare a titularului ei de drepturi şi obligaţii (supra art. 117, V, VI). Asemenea intreprinderi pot fi de ex. intreprinderile de stat şi municipale (art. 179 Cod civil) , grupuri financiar industriale (Legea 1418/2000),

intreprinderi străine in forma unei alte societăţi comerciale decit a celor indicate la art. 106 alin 2 Cod civil, etc. Limitări in privinţa determinării cercului intreprinderilor in posesiune majoritară apar nemijlocit atunci, cind condiţia deţinerii majorităţii participaţiunilor sau a majorităţii voturilor in aceste intreprinderi nu poate fi indeplinită. In cazul asociaţiior, cooperativelor sau instituţiilor membrii acestora deţin doar un singur drept de vot, o concentrare a voturilor nefiind posibilă. De asemenea in cazul fundaţiei sau a intreprinzătorului individual nu poate fi vorba de intreprindere in posesiune majoritară. Asemenea intreprinderi pot fi, insă, dependente datorită posibilităţii de influenţare a deciziilor acestora (infra art. 119, II), ele fiind susceptibile atribuirii participaţiunilor altor intreprinderi. 2. Intreprinderi cu participaţiune majoritară. Sfera intreprinderilor cu participaţiune majoritară nu este limitată de art. 118 la societăţi comerciale, ci cuprinde toate formele de intreprinderi in sensul indicat la art. 117 Cod civil (supra art. 117, V, VI). Pentru determinarea calităţii de intreprindere cu participaţiune majoritară se vor aplica regulile de atribuire a participaţiunilor (infra VI). III. Noţiunea participaţiunii majoritare O participaţiune majoritară există conform art. 118 alin. 1 Cod civil atunci, cind unei intreprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acesteia, ii aparţin participaţiunile in capitalul social sau majoritatea voturilor a unei intreprinderi independente din punct de vedere juridic (vezi supra II, 1). Participaţiunea majoritară poate exista atit in forma participării la capitalul social cit şi in forma deţinerii majorităţii voturilor intr-o intreprindere, termenul de „participaţiune” avind un caracter generic. Ambele forme de participare presupun existenţa valabilă a participaţiunii sau a dreptului de vot. Participaţiunii majoritare in capitalul social a unei intreprinderi ii corespunde, de regulă, şi majortiatea voturilor in această intreprindere. Există insă situaţii, de ex. in cazul acţiunilor preferenţiale fără drept de vot a unei societăţi pe acţiuni sau asociaţilor unei societăţi in nume colectiv cu voturi multiple (art. 123 alin. 2 Cod civil), cind participaţiunea in capitalul social şi majoritatea voturilor nu se suprapun. Formele de participaţiune nu sint cerute cumulativ, doar una din acestea fiind suficientă. Ambele forme de participaţiune in sine constituie elemente constitutive a prezumţiei de dependenţă a art. 119 alin. 2 Cod civil, intrebarea răsturnării acestei prezumţii fiind una de natură probatorie şi subordonată condiţiilor art. 119 alin. 2 Cod civil. IV. Participaţiunea majoritară la capitalul social 1. Preliminarii. Participaţiunea in capitalul social a unei intreprinderi are loc in forma dobindirii (cu titlu de proprietate) a unei cote părţi din capitalul social a unei intreprinderi organizate intr-o anumită formă juridică. Denumirea participaţiunilor variază in funcţie de forma de organizare juridică a intreprinderii: participaţiuni la capitalul social in cazul societăţii in nume colectiv şi a societăţii in comandită, părţi sociale in cazul societăţii cu răspundere limitată, acţiuni in cazul societăţii pe acţiuni. Denumirea concretă a participaţiunilor este susceptibilă de interpretare, dacă denumirea folosită nu corespunde voinţei reale a părţilor. 2. Calculul participaţiunilor. a) Calculul participaţiunilor depinde de forma juridică de organizare a intreprinderii. Participaţiunea intr-o societate pe acţiuni se determină reieşind din raportul sumei valorii nominale (fixate) a acţiunilor dobindite faţă de mărimea nominală a capitalului social al societăţii pe acţiuni (vezi art. 158 alin. 2, 161 alin. 6 Cod civil, art. 12 , 40 alin. 3 Legea 1134/1997). In cazul societăţii cu răspundere limitată se aplică aceeaşi regulă, valoarea nominală a fracţiunii părţilor sociale dobindite raportindu-se la mărimea valorii nominale a capitalului social al societăţii (vezi art. 147 alin. 2, 149 Cod civil). Participaţiunile la o societate in nume colecti sau in comandită se calculează, de asemenea, pornind de la raportul participaţiunii fată de capitalul social al acesteia. In cazul societăţii in comandită este necesar calculul separat al participaţiunilor in funcţie de calitatea asociatului de comanditat sau comanditar. b) In cazul tuturor societăţilor comerciale nu este necesară condiţia vărsării

integrale a capitalului, dacă şi participaţiunile aferente părţii din capital incă nevărsate oferă drepturile depline aferente acestei categorii de participaţiuni. Mărirea capitalului social al societăţii pe acţiuni şi in cazul societăţii cu răspundere limitată este luată in consideraţie de la momentul inregistrării acesteia conform legii (vezi art. 109 Cod civil, art 27 urm. Legea 845/1992; art. 18 urm. Legea 1265/2000). Capitalul de rezervă nu este inclus in mărimea capitalului social a societăţilor pe acţiuni (art. 46 Legea 1134/1997) şi cu răspundere limitată (art. 148 Cod civil). c) Din mărimea nominală a capitalului unei societăţi pe acţiuni sau cu răspundere limitată se scade fracţiunea acţiunilor, respectiv părţilor sociale proprii dobindite de către societate sau de către o altă persoană in numele sau contul acesteia (vezi art. 162 alin. 2 Cod civil). Aceasta este cerută de necesitatea prevenirii eludării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 Cod civil. Necesar şi suficient pentru scăderea unor asemenea participaţiuni din mărimea nominală a capitalului social este menţinerea costurilor şi a riscului economic rezultind din participaţiuni de către societate sau transferarea acestora asupra societăţii, chiar dacă societatea nu are (permanent sau temporar) dreptul de a cere transferarea participaţiunilor in posesia sa. Asemenea situaţii pot apărea in special in tranzacţiile cu acţiuni. Exemplu: societatea pe acţiuni X este constituită cu un capital social in mărime de 1000.000 Lei şi deţine 10% din acţiunile proprii; persoana Y deţine 10% in contul societăţii X iar societatea Z deţine 420.000 Lei de acţiuni a societăţii X. Drept bază de calcul a participaţiunii lui Z se ia suma de 800.000 Lei, Z deţinind o participaţiune de 4,2 : 8 (sau 52,5 %), deci o participaţiune majoritară. De asemenea, participaţiunile prorprii deţinute de către o societate indirect prin intermediul unei intreprinderi dependente (sau de către un terţ in numele acesteia) trebuie scăzute din mărimea capitalului social luat ca bază de calcul al participaţiunilor majoritare. O asemenea participaţiune este interzisă conform art. 118 alin. 2 Cod civil. Necesitatea rezultă, de asemenea, din prevenirea eludării art. 118 alin. 1 Cod civil. Dacă, totuşi, o intreprindere deţine asemenea participaţiuni se impune următoarea soluţie. In exemplul susmenţionat, dacă societatea X nu deţine direct 10% din acţiunile proprii, ci acestea sunt deţinute de către societatea D, intreprindere dependentă a societăţii X (sau de către un terţ T in numele societăţii D), aceste 10% trebuie de asemenea scăzute din baza de calcul a participaţiunii lui Z. Scăderea este impusă de faptul, că societăţii D (respectiv T) ii este interzisă exercitarea drepturilor rezultind din aceste acţiuni in adunarea generală a societăţii X, deoarece este evident, că in asemenea cazuri se eludează, printrea altele, interdicţia dreptului la vot a acţiunilor de tezaur prevăzută in art. 162 alin. 8 Cod civil, art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil pentru societatea cu răspundere limitată). Interdicţia votului intreprinderii dependente in societatea dominantă (sau a terţilor in contul intreprinderii dependente) poate fi fundamentată din punct de vedere juridic atit prin aplicarea analogiei (conf. art. 5 alin. 1 Cod civil) art. 162 alin. 8 Cod civil, art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil) cit şi prin interpretarea art. 118 alin. 2 Cod civil in sensul interdicţiei exercitării oricăror drepturi rezultind din participaţiunile unei intreprinderi dependente sau unui terţ in contul acesteia la capitalul social a intreprinderii dominante. Luind in considerare interdicţia votului intreprinderii dependente şi a terţilor in intreprinderea indispensabilă imperativelor normative, in exemplul de mai sus, cota de 10 % din acţiuni deţinute de societatea D (sau T) se va scădea din mărimea nominală a capitalului societăţii X, intreprinderea Z deţinind o participaţiune majoritară. Dacă acestea nu s-ar scădea din mărimea nominală a capitalului social, intreprinderea Z nefiind intreprindere cu participaţiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil, ea deţinind doar 4,2:9 (46,66 %) din acţiuni, s-ar ajunge la un rezultat contrar scopului art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil. V. Majoritatea voturilor 1. Preliminarii. Art. 118 alin. 1 Cod civil prevede expres in cadrul termenului generic de participaţiune şi participaţiunea majoritară in forma deţinerii unei

majorităţi a dreptulor la vot. Condiţia esenţială a aplicării dispoziţiei legale este existenţa dreptului la vot, acesta lipsind de ex. in cazul acţiunilor preferenţiale. Existenţa valabilă a dreptului la vot se stabileşte in funcţie de legea aplicabilă situaţiei concrete. In cazul intreprinderilor străine existenţa unui drept de vot, de ex. a unor voturi suplimentare sau voturi de veto, etc., depinde de legea aplicabilă intreprinderii străine. 2. Caclulul voturilor. a) Calculul drepturilor la vot a unei intreprinderi intr-o altă intreprindere (supra II, 1) are loc prin raportarea drepturilor la vot pe care intreprinderea in cauză le poate exercita faţă de numărul total de drepturi la vot. Prin numărul total de drepturi la vot se inteleg toate drepturile la vot, indiferent dacă aceste drepturi rezultă din participaţiuni la capitalul social sau in baza altor intelegeri sau acte normative. b) Din numărul total de voturi trebuie scăzute acele drepturi la vot pe care societatea pe acţiuni sau cu răspundere limitată le are in baza participaţiunilor proprii sau deţinute de către un terţ in contul acesteia. De asemenea, drepturile de vot rezultind din participaţiunile deţinute prin intermediul unei intreprinderi dependente sau un terţ in contul acesteia se vor scădea din numărul total de voturi. Pentru detalii a se vedea supra IV 2 c. c) Pentru calculul majorităţii drepturilor la vot a unei intreprinderi este necesară posibilitatea exersării (directe sau indirecte) a drepturilor la vot. Prin urmare, nu vor fi luate in calcul acele drepturi la vot care sint supuse unor limitări (de ex. exersarea a maximum 25% din drepturi) pentru perioada limitărilor. De asemenea drepturile aparţinind unor terţi sau reprezentanţilor acestora, dacă nu vor fi atribuite intreprinderii (infra VI), nu vor fi luate in consideraţie la calcularea majorităţii voturilor. VI. Atribuirea (imputarea) participaţiunilor şi a dreptului la vot 1. Generalităţi. a) Atribuirea participaţiunilor şi voturilor aparţinind altor titulari unei intreprinderi nu este reglementată expres de lege. Aceasta este, insă, imanentă realizării scopului art. 117 urm., rezulind tacit din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 1 Cod civil. Atribuirea participaţiunilor unei intreprinderi reprezintă mecanismul juridic prin care participaţiunile aparţinind altor intreprinderi sau terţe persoane sint considerate ca aparţinind concomitent şi acestei intreprinderi datorită posibilităţii acesteia de a influenţa indirect exercitarea drepturilor rezultind din aceste participaţiuni. Scopul atribuirii este calculul participaţiunii majoritare reale intr-o intreprindere. In caz contrar, aplicarea dispoziţiile art. 118 alin. 1 Cod civil ar putea fi simplu eludată prin interpunerea intenţionată de intreprinderi sau terţe persoane. Mecanismul atribuirii trebuie aplicat atit in privinţa participaţiunilor cit şi voturilor unui alt titular. Aceasta rezultă din intenţia art. 118 alin. 1 Cod civil de a cuprinde atit participaţiunile in capitalul social cit şi majoritatea drepturilor la vot. Pot fi distinse trei situaţii in care este necesară atribuirea participaţiunilor. 2. Atribuirea participaţiunilor aparţinind intreprinderii dependente. Participaţiuni ale unei intreprinderii sint considerate şi participaţiunile (participaţiuni in capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei intreprinderi dependente de aceasta. Intreprinderea dependentă poate fi atit intreprindere cu sediul in R.Moldova cit şi o intreprindere străină. Atribuirea nu se limitează numai la un singur raport de dependenţă (intreprinderile mamă- fiică), ci cuprinde toate segmentele subsecvente (intreprinderile fiică-nepoată-strănepoată-etc.), dacă condiţia dependenţei este realizată. Raportul de dependenţă se stabileşte conform art. 119 Cod civil (infra art. 119, II). 3. Atribuirea participaţiunilor aparţinind unor terţe persoane. Participaţiuni ale unei intreprinderi sint considerate şi acele participaţiuni (participaţiuni in capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei terţe persoane in contul intreprinderii sau unie persoane dependente de către această terţă persoană. Prin sintagma „in contul intreprinderii” se inţelege situaţia in care terţul este (formal) titularul participaţiunilor, costurile şi riscurile economice ale participaţiunilor fiind suportate

de către intreprindere. Cazul principal este cel al administrării fiduciare a participaţiunilor conf. art. 1053 urm. Cod civil. 4. Atribuirea participaţiunilor aparţinind intreprinzătorilor individuali. a) Pentru calculul participaţiunii (participaţiuni in capitalul social şi/sau drepturi la vot) unui antreprenor individual intr-o intreprindere, separarea participaţiunilor in participaţiuni ţinind de sfera intreprinderii єi participaюiuni aparюinind sferei private sau altui patrimoniu individual nu poate fi luată in consideraţie. In acest mod s-ar eluda dispoziţia art. 118 alin. 1 Cod civil prin simplul fapt al calificării participaţiunilor drept participaţiuni deţinute in afara intreprinderii. Acest principiu se aplică in toate cazurile, cind o intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil incearcă evitarea aplicării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 prin formarea de „categorii” de participaţiuni. Prin urmare, principiul atribuirii participaţiunilor se aplică, de ex., şi liberilor profesionişti datorită termenului extensiv de intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil. De asemenea, in cazul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale principiul atribuirii poate elimina eludarea legii prin crearea de categorii de participaţiuni „aparţinind” unor subdiviziuni administrativ-teritoriale diferite. b) Probleme ridică atribuirea participaţiunilor aparţinind asociaţilor unei societaţi in nume colectiv sau societăţi in comandită acestor societăţi. Problema principală rezultă din separaţia de patrimonii intre patrimoniul privat al asociatului şi al societăţii, atribuirea participaţiunilor aparţinind asociatului societăţii necesitind transferul acestor participaţiuni in patrimoniul societăţii. Clară este situaţia atribuirii participaţiunile societăţii in cazul in care asociatul deţine aceste participaţiuni in contul acesteia, şi viceversa, asociatului, dacă participaţiuile sint deţinute de societate in contul acestuia (vezi supra 2, 3). In celelalte cazuri atribuirea participaţiunilor aparţinind asociatului societăţii (şi viceversa) depinde de numărul de asociaţi, de raporturile juridice (reale) dintrea aceştia şi in special de modul de administrare a societăţii, adică de posibilitatea influenţării deciziilor societăţii de către asociat. Această soluţie este necesară in vederea evitării eludării art. 118 alin. 1 Cod civil prin simpla constituire unor societăţi in nume colectiv sau in comandită şi transferarea a unei părţi din participaţiuni in patrimoniul acestora. 5. Detalii speciale. a) Pentru atribuirea participaţiunilor nu este nevoie ca intreprinderea căreia i se atribuie participaţiunile să deţină ea inseşi participaţiuni. Participaţiunea majoritară poate astfel exista numai din participaţiuni atribuite. Acasta este valabil pentru toate trei alternative susmenţionate (supra 2-4). b) Atribuirea participaţiunilor unei intreprinderi nu absorbă participaţiunile celorlalţi participanţi. Dimpotrivă, participaţiunile vor fi atribuite in continuare tuturor intreprinderilor implicate. Astfel, este posibil ca o intreprindere să se afle concomitent in participaţiune majoritară a două intreprinderi. Exemplu: societatea X deţine direct 40 % din participaţiunile societăţii Z; societatea Y, la care societatea X deţine 100% din participaţiuni, deţine in societatea Z restul de 60 % din participaţiuni. In acest caz avem situaţia unei duble participaţiuni majoritare in societaeta Z: atit a societăţii Y (direct) cit şi a societăţii X (indirect) ca rezultat al atribuirii acesteia a 60% deţinute de către Y. Atribuirea participaţiunilor deţinute de Y (60%) societăţii X nu are drept efect absorbţia acestora, astfel că atit societatea X cit şi Y sint intreprinderi cu participaţiune majoritară. Neabsorbirea participaţiunilor are efecte importante in privinţa răspunderii intreprinderilor cu participaţiune majoritară conform art. 118 alin. 3 Cod civil. VII. Interdicţii pentru intreprinderea in posesiune majoritară (art. 118 alin. 2) 1. Generalităţi. a) Privind noţiunea de participaţiune reciprocă a se vedea supra art. 117, VIII. Art. 118 alin. 2 urmăreşte protecţia acţionarilor minoritari şi a creditorilor. b) Protecţia este necesară in privinţa riscului diluării capitalului. Aceasta poate apărea atit in ceea ce priveşte aportul de parţi sociale, cit şi menţinerea sau documentarea schimbărilor legate de capital. In cazul aporturilor la capitalul social

este vorba, din punct de vedere economic, de o singură prestaţie, aceasta fiind de facto restituită societăţii prin intermediul participaţiunii reciproce. c) Participaţiunea reciprocă poate afecta principiile generale de administrare a intreprinderilor societăţi comerciale, acestea necesitind o protecţie corespunzătoare. Drepturile rezultind din participaţiunile reciproce sint exercitate de către organele societăţilor, astfel că acestea vor putea influenţa, in funcţie de cota de voturi exersabile, in mod decisiv hotăririle luate de către adunările generale ale ambelor societăţi. Aceasta poate duce, după caz, la sustragerea organelor societăţii de sub controlul asociaţilor prin intermediul adunării generala sau eludarea altor mecanisme de control. Totodată, participaţiunea reciprocă considerabilă permite ocuparea de posturi in ambele societăţi, prin denumirea sau trimiterea de către fiecare societate in cealaltă a aceloraţi persoane sau de persoane loiale, ducind de asemenea la eludarea principiilor de organizare şi control a organelor societăţii. 2. Participaţiunea reciprocă simplă. Participaţiunea reciprocă simplă există atunci, cind intreprinderile deţin participaţiuni reciproce, fără ca vreuna din acest intreprinderi să fie intreprindere cu participaţiune majoritară, respectiv in posesiune majoritară. O asemenea participaţiune reciprocă nu este intersiză de lege lata. Termenul de posesiune majoritară este unul generic, cuprinnzind conf. art. 118 alin. 1 Cod civil atit majoritatea participaţiunilor in capitalul social cit şi majoritatea drepturilor la vot (supra III). Calculul participaţiunii majoritare are loc potrivit regulilor generale a art. 118 alin. 1 Cod civil, inclusiv a prinicipiilor de atribuire a participaţiunilor (supra IV-VI). 3. Participaţiunea reciprocă calificată. a) Participaţiunea reciprocă calificată presupune, că una din intreprinderile cu participaţiune reciprocă este o intreprindere in posesiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil. Elementul constituv il constituie participaţiunea majoritară care transformă una din intreprinderile cu participaţiune reciprocă intr-o intreprindere in posesiune majoritară. Calculul participaţiunii majoritare, participaţiuni in capitalul social sau majorităţii voturilor, are loc potrivit regulilor generale arătate la art. 118 alin. 1 Cod civil (supra IV-VI). b) Participaţiunea reciprocă calificată este intersiză. Interdicţia cuprinde ambele situaţii posibile. Pe de o parte este interzisă dobindirea de către intreprinderea in posesiune majoritară de participaţiuni (in capitalul social sau voturi) in intreprinderea cu participaţiune majoritară. Pe de altă parte legea interzice deţinerea de participaţiuni (in capitalul social sau voturi) in intreprinderea cu participaţiune majoritară din momentul dobindirii de către aceasta din urmă a statutului de intreprindere cu participaţiune majoritară. Pentru situaţia in care intreprinderea deţine deja participaţiuni in intreprinderea cu participaţiune majoritară, art. 118 alin. 2 Cod nu prevede nici modul, nici un termen pentru instrăinarea participaţiunilor şi nici sancţiuni concrete pentru incălcarea art. 118 alin. 2 Cod civil. c) Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, că, in acest caz, intreprinderea in posesiune majoritară este obligată de a instrăina participaţiunile reciproce. Aceasta soluţie este regula şi constituie punctul de pornire a art. 118 alin. 2 Cod civil. Desigur, participaţiunea calificată poate inceta şi prin instrăinarea de către intreprinderea cu participaţiune majoritară a participaţiunilor sale in intreprinderea in posesiune majoritară, dacă ea nu doreşte menţinerea statutului de intreprindere cu participaţiune majoritară (de ex. in cazul dobindirii prin succesiune a unei cote părţi din partiicpaţiuni, fără a exista intenţia intreprinderii de a menţine o participaţiune majortară in intreprinderea in posesiune majoritară). d) Instrăinarea este necesară din momentul in care elementul constitutiv al participaţiunii reciproce calificate, adică dobindirea unei participaţiuni majoritare conf. art. 118 alin. 2 Cod civil (supra a), s-a realizat. Instrăinarea participaţiunilor de către intreprinderea in posesiune majoritară nu va avea loc, de regulă, instantaneu, astfel că pină la instrăinare se va scurge o perioadă anumită de timp. Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, in acest caz, necesitatea interzicerii intreprinderii in posesiune majoritară a exercitării, atit direct cit şi indirect,

a tuturor drepturilor la vot in intreprinderea cu participaţiune majoritară. Numai in acest fel este posibilă realizarea deplină scopului art. 118 alin. 2 Cod civil. e) Instrăinarea de către intreprinderea in participaţiune majoritară a participaţiunilor deţinute in intreprinderea cu participaţiune majoritară presupune cunoaşterea de către intreprinderea aflată in participaţiune majoritară a existenţei unui raport de participaţiune reciprocă calificată. Obligaţia de publicitate a participaţiunilor nu este prevăzută expres de art. 118 alin. 2 Cod civil. O asemenea obligaţie rezultă din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil. In măsura in care asemenea obligaţii nu există deja in baza unor legi speciale (pentru societăţile pe acţiuni Legea 1134/1997, Legea 199/1998, legislaţia antimonopolistă, dispoziţii speciale ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; pentru asociaţii societăţilor cu răspundere limitată şi societăţile de persoane de ex. conorm dispoziţiilor privind exercitarea dreptul de preempţiune), realizarea scopului art. 118 alin. 2 Cod civil implică obligaţia generală a intreprinderii care dobindeşte o participaţiune majoritară intr-o altă intreprindere de a comunica aceasta imediat intreprinderii in participaţiune majoritară. Obligaţia de publicitate revine dobinditorului şi atunci, cind dobindirea de participaţiuni are loc indirect, prin intermediul altor persoane in contul dobinditorului. Această obligaţie rezultă implicit din noţiunea de „participaţiune majoritară” a art. 118 alin. 1 Cod civil, care cuprinde datorită atribuirii pariticpaţiunilor (supra VI) şi dobindirea indirectă de participaţiuni. 4. Aspecte de lege ferenda. Legea prevede participaţiunea majoritară drept criteriu de calificare a participaţiunii reciproce calificate. Intr-adevăr, aceasta constituie cazul principal. Pentru realizarea scopului art. 117 urm. Cod civil considerăm, de lege ferenda, necesară luarea raportului de dependenţă drept criteriu de referinţă pentru interzicerea perticipaţiunii reciproce calificate. Noţiunea de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil este mai largă decit cea de participaţiune majoritară, cuprinzind şi cazurile in care nu există o participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 1, insă intreprinderea are posibilitatea de a influenţa deciziile celeilalte intreprinderi. De aceea, interdicţia deţinerii de participaţiuni trebuie formulată pornind de la intreprinderea dependentă, respectiv posibilitatea influenţării (reciproce a) deciziilor, numai astfel putind fi realizat pe deplin scopul formulat in art. 118 alin. 2 Cod civil. Participaţiunea majoritară constituie doar cazul principal al dependenţei, aceasta fiind prezumată conf. art. 119 alin. 2 Cod civil, nu insă şi singurul caz de dependenţă (infra art. 119, II, III). Luarea dependenţei in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil drept element constitutiv pentru participaţiunea reciprocă calificată duce la extinderea interdicţiei de a deţine participaţiuni in intreprinderea dominantă, creind un cadru juridic mai restrictiv. Instanţa poate aplica regimul juridic prevăzut in art. 118 alin. 2 Cod civil şi in cazul participaţiunilor reciproce intre intreprinderi dominante şi dependente prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil. VII. Răspunderea pentru cauzarea insolvabilităţii (art. 118 alin. 3) 1. Generalităţi. Scopul direct al art. 118 alin. 3 Cod civil il reprezintă instituirea răspunderii juridice pentru cauzarea insolvenţei unei intreprinderii in posesiune majoritară. Răspunderea este necesară in vederea protecţiei acţionarilor minoritari şi a creditorilor intreprinderii in participaţiune majoritară. Scopul indirect al art. 118 alin. 3 este unul preventiv, constind in prevenirea cauzării insolvenţei unei intreprinderi sub sancţiunea raspunderii juridice subsidiare. 2. Condiţiile răspunderii. a) Intreprindere. Atragerea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa calităţii de intreprindere a titularului unei participaţiuni majoritare. Art. 118 alin. 3 nu prevede o noţiune specială de intreprindere. Calitatea de intreprindere titularului unei participaţiuni majoritare se stabileşte pornind de la noţiunea generală a intreprinderii in sensul art. 117 Cod civil (supra art. 117, III, V, VI). Intreprinderea in participaţiune majoritară este orice societate comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra IV, art. 117, IV).

b) Participaţiunea majoritară. Intreprinderea subiect al răspunderii trebuie sa deţină direct sau indirect o participaţiune majoritară in intreprinderea in posesiune majoritară. Noţiunea participaţiuniii majoritare se determină potrivit art. 118 alin. 1 Cod civil, (supra III). Pentru calculul paricipaţiunii majoritare şi a regulilor de atribuire a participaţiunilor deţinute indirect a se vedea supra IV-VI. c) Dispoziţia dată de intreprinderea cu participaţiune majoritară. Art. 118 alin. alin. 3 Cod civil nu concretizează circumstanţele in care se va realiza condiţia existenţei unor dispoziţii date de intreprinderea cu participaţiune majoritară intreprinderii in participaţiune majoritară. Condiţia presupune determinarea conţinutului a două elemente esenţiale: a noţiunii de „dispoziţie” şi a „dării” dispoziţiei. Noţiunea de dispoziţie trebuie inţeleasă pornind de la scopul urmărit de art. 118 alin. 3 Cod civil, adică protecţia intreprinderii in participaţiune majoritară impotriva oricărei influenţe a intreprinderii cu participaţiune majoritară care poate cauza insolvenţa primei. Pentru cuprinderea tuturor riscurilor eventuale este necesară o noţiune extensivă a noţiunii de dispoziţie. Prin urmare, prin dispoziţie se intelege orice influenţă asupra intreprinderii in participaţiune majoritară. Dispoziţia poate fie exercitată in orice formă: ordin, directivă, recomandare, sfat, plan, dorinţă, formularea unor scopuri, etc. Caracterul obligatoriu al unei dispoziţii (obligaţia de a realiza dispoziţia) nu este necesar. Natura favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiei date intreprinderii in participaţiune majoritară este irelevantă, art. 118 alin. 3 Cod civil nelimitind aplicabilitatea sa doar la cazul existenţei unor dispoziţii defavorabile (acestea pot fi doar aparent favorabile). Din punct de vederea practic, insă, natura acesteia este significantă pentru stabilirea existenţei raportului de cauzalitate intre dispoziţie şi insolvabilitate, intrucit o dispoziţie favorabilă nu va cauza, de regulă, insolvabilitatea unei interprinderi. Caracterul prejudiciabil sau nu al unei dispoziţii se va determina pornind de la interesele intreprinderii in posesiune majoritară. „Darea” unei dispoziţii presupune posibilitatea atribuirii influenţei exercitate asupra intreprinderii in participaţiune majoritară intreprinderii cu participaţiune majoritară. Prin urmare, dispoziţia trebuie să emane de la intreprinderea cu participaţiune majoritară. Nu numai influenţa directă prin intermediul organelor de conducere a intreprinderii cu participaţiune majoritară asupra organelor de conducere a intreprinderii in participaţiune majoritară constituie dispoziţii date de intreprinderea majoritară. Orice altă influenţă exercitată indirect prin alte persoane sau titulari de drepturi va realiza condiţia „darii de dispoziţii”. Aceasta este realizată de ex. atunci, cind influenţa are loc prin trimiterea de reprezentanţi in organele de conducere a intreprinderii in participaţiune majoritară, deţinerea de mandate duble, trimiterea de reprezentanţi (persoane cu funcţii de răspundere) in subdiviziunile intreprinderii in participaţiune majoritară sau alte cazuri similare, dacă prin aceasta se realizează influenţarea deciziilor intreprinderii in posesiune majoritară. d) Executarea dispoziţiei date de intreprinderea cu participaţiune majoritară. Dispoziţia dată unei intreprinderi trebuie executată pentru a produce efecte. Numai executarea unei dispoziţii date de intreprinderea cu participaţiune majoritară poate atrage răspunderea acesteia. Dispoziţiile neexecutate nu produc efecte juridice. Exercutarea nu presupune obligativitatea executării unei dispoziţii, dispoziţiile executate benevol constituind de asemenea dispoziţii in sensul art. 118 alin. 3 Cod civil. e) Insolvabilitatea intreprinderii in participaţiune majoritară. Aplicarea dispoziţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil intervine atunci, cind intreprinderea in posesiune majoritară a devenit insolvabilă. Insolabilitatea unei intreprinderi se determină conform Legii 632/2001. Art. 118 alin. 3 Cod civil nu deosebeşte intre temeiurile insolvabilităţii, aceasta putind aparea atit in forma incapacităţii de plată (art. 22 alin. 2 Legea 632/2001) cit şi a supraindatoririi (art. 22 alin. 3 Legea 632/2001) intreprinderii in participaţiune majoritară. f) Raportul de cauzalitate intre dispoziţia intreprinderii cu participaţiune majoritară şi insolvabilitate. Răspunderea subsidiară a intreprinderii cu

participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa unui raport de cauzalitate intre dispoziţia (sau dispoziţiile) date de aceasta şi insolvabilitatea intreprinderii in participaţiune majortară. Raportul de cauzalitate există şi in cazul in care executarea mai multor dispoziţii succesive sau date unor organe diferite sau de o intensitate diferită luate ca un tot unitar au cauzat insolvabilitaea intreprinderii. g) Lipsa condiţiei culpei. Art. 118 alin. 3 Cod civil instituie o răspundere objectivă a intreprinderii cu participaţiune majoritară indiferent de existenţa, inexistenţa sau gradul culpei acesteia. De lipsa condiţiei culpei trebuie deosebit cazul in care intreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada, că actele juridice sau măsurile luate de intreprinderea in posesiune majoritară ca urmare a dispoziţiilor sale ar fi fost luate in asemenea circumstanţe şi de un organ de conducere a unei intreprinderi independente (infra 5). In asemenea cazuri nu lipseşte culpa, ci elementul constituant al prejudiciului. 3. Efectele juridice. a) Realizarea elementelor constitutive ale art. 118 alin. 3 Cod civil are drept efect raspunderea juridică subsidiară a intreprinderii cu participaţiune majoritară pentru obligaţiile intreprinderii in posesiune majoritară. Prima va răspunde in măsura in care patrimoniul societăţii in participaţiune majoritară nu este suficient satisfacerii creanţelor creditorilor ei. b) Răspunderea intreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune constatarea insuficienţei patrimoniului intrerpinderii in participaţiune majoritară intr-un proces de insolvabilitate sau cel puţin deschiderea acestuia conform art. 17 urm. Legea 632/2001. c) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede expres răspunderea intreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de intreprinderea in participaţiune majoritară. Astfel, dreptul de a cere plata creanţelor rămase neacoperite după desfăşurarea procesului de infosvabilitate a intreprinderii in participaţiune majoritară din patrimoniul intreprinderii cu participaţiune majoritară aparţine creditorilor titulari ai creanţelor rămase neacoperite. d) Executarea unor dispoziţii defavorabile intereselor intreprinderii in participaţiune majoritară poate, după caz, atrage şi răspunderea organelor intreprinderii in posesiune majoritară pentru incălcarea obligaţiilor de loialitate şi diligenţă faţă de intreprinderea condusă. Organele de conducere a intreprinderii in participaţiune majoritară sint obligate, inainte de executarea unei dispoziţii, de a verifica caracterul defavorabil al acestora vis-a-vis de interesele intreprinderii. Răspunderea membrilor organelor de conducere sau a altor persoane cu funcţii de răspundere se determină conform regulilor generale sau speciale prevăzute pentru forma juridică concretă de organizare juridică a intreprinderii. Intreprinderea cu posesiune majoritară nu se va putea elibera de răspundere bazindu-se pe faptul, că organele intreprinderii in posesiune majoritară sint obligate la verificarea caracterului favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor date de intreprinderea in participaţiune majoritară. 4. Exonerarea de raspundere. In cazul lipsei unui element constitutiv a răspunderii prevăzută de art. 118 alin. 3 Cod civil lipseşte răspunderea insăşi. Evaluarea intereselor luate in vedere de către legiuitor la instituirea răspunderii subsidiare in art. 118 alin. 3 Cod civil impune tacit şi un caz special, in care intreprinderea cu participaţiune majoritară trebuie exonerată de răspundere. Este vorba de situaţia in care intreprinderea cu participaţiune majoritară face dovada, că actele juridice sau măsurile luate de intreprinderea in posesiune majoritară, ca urmare a dispoziţiilor sale, ar fi fost luate in asemenea circumstanţe şi de un organ de conducere diligent a unei intreprinderi independente. Exonerarea de răspundere este necesară, intrucit art. 118 alin. 3 Cod civil nu are drept scop transferarea tuturor riscurilor proceselor decizionale şi riscurilor economice a intreprinderii in participaţiune majoritară asupra intreprinderii in participaţiune majoritară. Art. 118 alin. 3 Cod civil intenţionează sancţionarea numai acelor riscuri care decurg din influenţa exercitată de intreprinderea majoritară şi care nu

corespund exigenţelor obligaţiilor de conducere a unei intreprinderi independente. 5. Sarcina probei. a) Dovada existenţei unor dispoziţii date de intreprinderea cu participaţiune majoritară şi a raportului de cauzalitate intre acestea şi insolvabilitatea interprinderii in participaţiune majoritară revine reclamantului. Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede o prezumţie generală, confrom căreia dispoziţiile date de o intreprindere cu participaţiune majoritară ar fi cauzale pentru insolvabilitatea intreprinderii in posesiune majoritară. b) Administrarea integrală de către reclamant a probelor privind existenţa unor dispoziţii din partea intreprinderii cu participaţiune majoritară precum şi dovada raportului de cauzalitate intre dispoziţii şi insolvabilitate vor constitui, de regulă, impedimente majore in implementarea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil. Acest rezultat nu corespunde scopului art. 118 alin. 3 Cod civil. Pentru crearea unui echilibru intre interesele participanţilor considerăm necesară dovada prima facie. Totuşi, simpla dovadă a existeţei unei participaţiuni majoritare nu este suficientă. Reclamantul poate face, insă, dovada existenţei unei sau mai multor dispoziţii directe (supra 2 c) date de către intreprinderea cu participaţiune majoritară, a existenţei unor relaţii interpersonale strinse intre intreprinderi, a unor dispoziţii indirecte sau a unor indicii ferme de natură a permite asumarea prezumtiei, că acestea datorită naturii lor ar fi putut cauza insolvabilitatea intreprinderii in participaţiune majoritară. Piritului (intreprinderii cu participaţiune majoritară) ii va reveni, in acest caz, dovada lipsei dispoziţiilor date intreprinderii in posesiune majoritară sau a lipsei raportului de cauzalitate intre influenţa exercitată asupra intreprinderii in participaţiune majoritară şi insolvabilitatea acesteia. c) Sarcina probei in vederea exonerării de răspundere a intreprinderii cu participaţiune majoritară (supra 4) ii revine acesteia in calitate de pitit. 6. Aspecte de lege ferenda. a) Răspunderea subsidiară prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil are ca punct de pornire participaţiunea majoritară, directă sau indirectă, in capitalul social al unei intreprinderi sau majoritatea voturilor acesteia. Neindeplinirea acestei condiţii are drept efect lipsa răspunderii. Totuşi, există situaţii cind o intreprindere care nu deţine participaţiunea majoritară inntr-o altă intreprindere poate, după caz, exercita o influenţă asupra acesteia ce poate cauza insolvabilitatea intreprinderii. Aceste cazuri nu vor putea fi subsumate art. 118 alin. 3 Cod civil, intrucit lipseşte condiţia existenţei unei participaţiuni majoritare. Asemenea situaţii au fost reglementate de art. 119 alin. 1 Cod civil sub noţiunea de dependenţă. Pentru realizarea scopului art. 117 urm. Cod civil este necesar und corectiv legislativ. Acesta se poate realiza prin transferarea art. 118 alin. 3 in art. 119 alin. 3 şi substituirea condiţiei participaţiunii majoritare cu aceea a raportului de dependenţă. Pină la o modificare eventuală a textului de lege insanţa poate, oricum, aplica art. 118 alin. 3 Cod civil şi asupra celorlalte cazuri prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil. b) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede răspunderea intreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de intreprinderea in participaţiune majoritară. Prin urmare, intreprinderea in participaţiune majoritară insăşi nu are dreptul de a cere de la intreprinderea cu participaţiune majoritară acoperirea creanţelor creditorilor săi. De asemenea, nici administratorul insolvabilităţii nu poate exercita un asemena drept impotriva intreprinderii dominante, intrucit un asemena drept al intreprinderii in participaţiune majoritară nu există. Dreptul de a trage la răspundere intreprinderea cu participaţiune majoritară aparţine creditorilor intreprinderii in participaţiune majoritară cu creanţe nesatisfăcute din masa debitoare. Considerăm această situaţie defavorabilă pentru creditori. Aceştia sint nevoiţi de a acţiona in mod individual intreprinderea cu participaţiune majoritară, nedispunind adesea nici de experienţa şi nici de accesul deplin la informaţiile legate de afacerile şi de aspectele legate de conducerea societăţii in participaţiune majoritară. De asemenea, riscul suportării cheltuielilor de judecată va constitui o barieră majoră in exercitarea acestui drept. De regulă, doar creditorii instituionalizaţi sau cei versaţi vor reuşi exercitarea cu

succes a unei asemena acţiuni in răspundere subsidiară. De aceea, considerăm necesară configurarea răspunderii subsidiare a intreprinderii cu participaţiune majoritară drept răspundere faţă de intreprinderea in participaţiune majoritară. Intr-un asemenea caz, dreptul intreprinderii in participaţiune majoritară ar putea fi exercitat in cazul procesului de insolvabilitate de către administratorul insolvabilităţii. c) Art. 118 alin. 3 Cod civil prevede expres doar răspunderea juridică a intreprinderii cu participaţiune majoritară. Intrucit participaţiunea majoritară poate exista şi indirect, prin interpunerea de alţi titulari, este necesară instituirea răspunderii subsidiare solidare a intreprinderilor angajate in deţinerea participaţiunii majoritare (art. 530 urm. Cod civil). Aceasta rezultă din scopul art. 118 alin. 3 Cod civil de a proteja interesele creditorilor intreprinderii in participaţiune majoritară, indiferent de modul de deţinere a participaţiunii majoritare. Exemplu: intreprinderii X şi Y le aparţin cite 40% din participaţiunile intreprinderii Z; intreprinderii X ii aparţin 100% din acţiunile intreprinderii Y; intreprinderea X va fi intreprindere cu participaţiune majoritară faţă de intreprinderea Z. Protecţia maximă a creditorilor intreprinderii Z impun răspunderea subsidiară solidară a intreprinderilor X şi Y, intrucit acestea acţionează in comun la darea de dispoziţii intreprinderii Z care duc la insolvabilitatea acesteia. Răspunderea solidară nu va impiedica, ulterior, exercitarea drepurilor la regres intre debitorii solidari (X şi Y) conform regulilor generale (art. 544 Cod civil). Articolul 119. Intreprinderea dependenta si intreprinderea dominanta (1) Intreprindere dependenta este intreprinderea asupra careia o alta intreprindere (intreprinderea dominanta) poate exercita in mod direct sau indirect o influenta dominanta. (2) Se prezuma ca o intreprindere in posesiune majoritara este dependenta de intreprinderea cu participatiune majoritara in ea. I. Generalităţi 1. Obiectul normei. Art. 119 alin. 1 Cod civil reglementează raportul de dependenţă intre două intreprinderi. Legea prevede dependenţa drept un raport de afiliere de sine stătător (art. 117 lit. b). Totodată, raportul de dependenţă este conceput ca şi noţiune centrală a raporturilor de afiliere. Raportul de dependenţa este completat, pe de o parte, de prezumţia de dependenţă a art. 119 alin. 2 Cod civil, care stabileşte legătura cu art. 118 Cod civil. Pe de altă parte, dependenţa constituie fundamentul prezumţiei existenţei unui concern a art. 120 alin. 3 Cod civil, dacă existenţa unui raport de dependenţă nu poate fi combătută (infra art. 120, III, V, VI). 2. Deosebiri. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1 Cod civil se deosebeşte de raportule juridice de dependenţă cunoscute pină in prezent de legislaţia in vigoare. Noţiunea este foarte largă (infra II), cuprinzind toate posibilităţile directe sau indirecte, garantate din punct de vedere juridic, de influenţare a deciziilor unei intreprinderi. Legea nu prevede elemente constitutive suplimentare, ca de ex. art. Art. 9 alin. 8 Legea 1134/1997. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1 Cod civil cuprinde toate raporturile de depenendenţă, inclusiv cele in care influenţa dominantă este exercitată sau poate fi exercitată intr-un mod sigur şi decisiv datorită participaţiunii majoritare in capitalul social sau deţinerii majorităţii de voturi. Art. 119 alin. 1 Cod civil nu deosebeşte intre intensitatea dependenţei („dependenţă simplă” sau „dependenţă calificată”=control), intrucit in toate cazurile existenţei unei posibilităţii influenţei dominante pot apărea riscuri specifice pentru intreprinderea dependentă sau creditorii acesteia. II. Raportul de dependenţă (art. 119 alin. 1) 1. Preliminarii. a) Legiuitorul a ales o definiţie extensivă a noţiunii de

dependenţă in vederea cuprinderii tuturor situaţiilor posibile de influenţare directă sau indirectă a unei intreprinderi. Impedimentele practice la stabilirea existenţei unei inflenţe dominante in circumstanţe neclare nu pot servi drept cauză pentru restringerea definiţiei de dependenţă. Din contra, noţiunea largă a dependenţei este menită de a cuprinde şi acele situaţii, in care o intreprindere recurge la metode sau structuri confuze in vederea exercitării influenţei dominante asupra alteia in scopul eludării dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil. b) Un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil există atunci, cind, privită din perspectiva unei intreprinderi independente din punct de vedere juridic (supra art. 117, III-VI), aceasta se află in situaţia in care o altă intreprindere poate exercita direct sau indirect o influenţă dominantă asupra acesteia. Posibilitatea de a exercita o influenţă dominantă este suficientă. Această posibilitate trebuie insă să fie constantă, cuprinzătoare şi fundamentată juridic. 2. Posibilitatea exercitării influenţei dominante. a) Influenţa dominantă. Noţiunea influenţei dominante rezultă tacit din scopul art. 119 alin. 1 Cod civil de a cuprinde toate influenţele posibile asupra intreprinderii de natură a dezechilibra balanţa intre organele de conducere, inclusiv de control, prevăzută pentru intreprinderile independente. Dezechilibrul creat in urma unei influenţe asupra intreprinderii are drept efect posibilitatea implementării unor scopuri proprii in detrimentul intreprinderii, asociaţilor minoritari sau a creditorilor intreprinderii. O influenţă este dominantă atunci, cind prin natura acesteia ea corespunde cel puţin nivelului influenţei rezultind dintr-o participaţiune majoritară in sensul art. 118 alin. 1 Cod civil. Condiţia posibilităţii de impunere a executării de către intreprinderea dependentă a dispoziţiilor rezultind din influenţa dominantă a unei alte intreprinderi nu este necesară, ea ingustind in mod neintemeiat domeniul de aplicare a art. 119 alin. 1 Cod civil. Numirea de persoane loiale in organele de conducere a unei intreprinderi permite asumarea eventualităţii unui comportament loial intreprinderii dominante. b) Posibilitatea exercitării. Exercitarea efectivă a influenţei dominante asupra unei intreprinderi nu este necesară conform art. 119 alin. 1 Cod civil, posibilitatea exercitării fiind suficientă („poate exercita”). Posibilitatea exercitării influenţei dominante trebuie, insa, să fie constantă şi cuprinzătoare. Constant inseamnă posibilitatea exercitării influenţei pentru o anumită perioadă de timp, fără condiţia existenţei unui cadru temporal legal prestabilit. Este vorba mai mult de certitudinea exercitării, decit de continuitatea acesteia. Posibilitatea doar accidentală de a exercita o influenţă momentană asupra intreprinderii este insuficientă. In cazul in care posibilitatea exercitării influenţei depinde de colaborarea (benevolă) a altor titulari (de. ex. alţi asociaţi in baza unor convenţii de exercitare a drepturilor la vot intr-un anumit mod) dependenţa există doar atunci, cind colaborarea acestora este constantă pentru o anumită perioadă de timp. Ea incetează odată cu incetarea colaborării titularilor de drepturi. Posibilitatea exercitării unei influenţe dominante este cuprinzătoare atunci, cind influenţa poate fi exercitată cel puţin asupra politicii personalului intreprinderii, intrucit prin numirea de persoane loiale in cadrul organelor acesteia se poate asigura o racordare a intreprinderii la interesele intreprinderii dominante. O intreprindere va fi dependentă chiar şi in cazul in care influenţarea politicii personalului intreprinderii este imposibilă, dacă o altă intreprindere poate influenţa unul sau mai multe din sferele centrale ale activităţii intreprinderii ca de ex. a politicii financiare, de producţie, de desfacere, de investiţie, etc. c) Fără impotanţă este modul in care intreprinderea are direct sau indirect, prin intermediul altor titulari, posibilitatea exercitării inlfuenţei dominante. 3. Modurile de influenţare. a) Posibilitatea exercitării influenţei dominante trebuie să fie fundamentată juridic de dreptul privind organizarea juridică a intreprinderilor (după caz a dreptului societăţilor comerciale), adică să pătrundă in structura internă a intreprinderii.

b) Dependenţa de facto faţă de o intreprindere, de. ex. in baza unor contracte de credit, de livrare sau distribuire, nu constituie dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil, nici atunci, cind acestea coexistă cu participaţiuni intr-o intreprindere, care de sine stătătăr nu oferă posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Chiar şi in cazul contractelor just-in-time sau a contractelor de franchising (art. 1171 urm. Cod civil) care pot avea ca efect o dependenţă economică considerabilă faţă de intreprindere nu constituie un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil). c) Participaţiunea majoritară (in capitalul social sau a majorităţii drepturilor la vot) atrage implicit prezumţia de dependendenţă art. 119 alin. 2 Cod civil. Participaţiunile minoritare (in capitalul social sau a unui număr minoritar de drepturi la vot) vor fi suficiente pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil atunci, cind datorită circumstanţelor concrete (prezenţei reduse a asociaţilor in adunările generale; dispoziţii speciale ale actelor constitutive ale intreprinderilor; convenţii intre asociaţi, etc.) acestea oferă (constant) posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Doar posibilitatea de blocare a deciziilor in organele intreprinderii nu constituie influenţă dominantă, intrucit aceasta nu poate canaliza cu siguranţă intreprinderea in direcţia dorită şi nici nu o poate forţa la adoptarea anumitor decizii concrete. In cazul societăţilor pe acţiuni, drepturile exercitate de către instituţiile de credit rezultind din acţiunile deţinute in depot nu constituie influenţă dominantă, deoarece instuţiile exercită drepturile in bază de mandat (oricind revocabil) şi sint supuse indicaţiilor acţionarilor. c) Un contract de subordonare a administrării intreprinderii unei alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil; infra art. 120, IV) va constitui prin definiţie un concern şi, implicit, un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Contractele de transfer a venitului unei intreprinderi alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil) nu conduc per se şi la existenţa unui raport de dependenţă. Un asemenea contract, totuşi, poate constitui un indiciu ferm pentru asumarea unui asemenea raport. Incorporarea unei intreprinderi (art. 120 alin. 2 Cod civil) alteia presupune existenţa unui raport de dependenţă. III. Formele dependenţei 1. Dependenţa directă şi indirectă. Conform Art. 119 alin. 1 Cod civil un raport de dependenţă poate exista atit prin posibilitatea directă cit şi indirectă de a exercita o inlfuenţă dominantă asupra unei intreprinderi. Indirect inseamnă că o intreprindere are posibilitatea (supra II 2) exercitării unei influenţe dominante prin interpunerea unei sau mai multor alte intreprinderi sau terţi (supra art. 118, VI). 2. Dependenţa multiplă. a) Dependenţa multiplă simplă există atunci, cind un terţ (intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil) cu posibilitatea de a exercita o influenţă dominantă asupra unei intreprinderi este obligat de a exercita această influenţă conform dispoziţiilor unei alte intreprinderi. In acest caz nu este necesară dependenţa terţului de intreprindere, obligaţia executării dispoziţiilor intreprinderii de către terţ putind avea temei contractual sau legal. Cazul in care terţul nu este dependent de intreprinderea a cărei dispoziţii este obligat să le execute este numită dependenţă multiplă simplă. b) Dependenţa multiplă suprapusă există in cazul in care un terţ (intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil), pe lingă posibilitatea exercitării unei influenţe dominante asupra unei intreprinderi, este la rindul său dependent de o altă intreprindere. Acesta este cazul intreprinderilor mamă-fiică-nepoată-etc., in care intreprinderea fiică este dependentă de intreprinderea mamă, iar intreprinderea nepoată de intreprinderea fiică. Intreprinderea nepoată va fi dependentă direct de intreprinderea fiică şi indirect de intreprinderea mamă. Dependenţa multiplă suprapusă nu se limitează doar la unul sau două segmente, acestea putind fi continuate de nenumărate ori, in măsura in care sint intrunite condiţiile existenţei unui raport de dependenţă in fiecare segment conf. art.119 alin. 1 Cod civil. 3. Intreprinderi comune (joint ventures). Infiinţarea unor intreprinderi comune

nu fundamentează in mod automat un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Un asemenea raport depinde de imprejurările de fapt concrete şi de raporturile intre intreprinderile fondatoare. In cazul in care o intreprindere fondatoare poate exercita o inflenţă dominantă asupra intreprinderii comune, aceasta va fi intprindere dominantă faţă de intreprinderea comună. In cazul in care nici una din intreprinderile fondatoare nu poate influenţa intreprinderea comună (de ex. participaţiunea 50:50 sau 33,3:33,3:33,3), existenţa unui raport de dependenţă depinde de faptul, dacă intre intreprinderile fondatoare există un cadru contractual bine definit care permite exercitarea comună a influenţei dominante asupra intreprinderii comune. In asemenea cazuri intreprinderile fondatoare vor fi intreprinderi dominante. IV. Prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2) 1. Scop, condiţii, efectle juridice. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil prevede prezumţia de dependenţă a unei intreprinderi in posesiune majoritară faţă de intreprinderea cu posesiune majoritară. Intrucit raportul de dependenţă va rezulta, de regulă, din participaţiunea in capitalul social sau deţinerea de voturi intr-o intreprindere, legiuitorul a reglementat acest caz in mod deosebit. Scopul normei este completarea noţiunii raportului de dependenţă, contribuind astfel la crearea unui cadru juridic stabil. b) Condiţia aplicării art. 119 alin. 2 Cod civil este existenţa unei participaţiuni majoritare in sensul art. 118 alin. 1 Cod civil (supra art. 118, III-V, VII). Regulile privnd atribuirea participaţiunilor se aplică in mod corespunzător la calcularea participaţiunii majoritare (supra art. 118, VI). c) Efectul juridic direct al prezumţiei art. 119 alin. 2 Cod civil este răsturnarea sarcinii probei. Sarcina probei privind independenţa intreprinderii (lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante) revine aceluia care o invocă, acesta fiind, de regulă, intreprinderea cu participaţiune majoritară. Efectul juridic indirect al prezmţiei dependenţei este prezumpţia existenţei unui concern conf. art. 120 alin. 3 Cod Civil (infra art. 120, VI). 2. Răsturnarea prezumţiei de dependenţă. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil instituie o prezumţie de dependenţă relativă, ea putind fi răsturnată prin dovada independenţei intreprinderii in participaţiune majoritară. b) Prezumţia de dependenţă poate fi răsturnată prin dovada lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante. Faptul neexercitării (de facto a) influenţei dominante asupra intreprinderii este irelevant, pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil fiind suficientă posibilitatea exercitării influenţei dominante (supra II). De asemenea, simpla promisiune a intreprinderii cu participaţiune majoritară de a nu exercita inflenţa dominantă nu este suficientă pentru dovada independenţei unei intreprinderi. Indispensabil pentru independenţa intreprinderii este un fundament neechivoc, care să garanteze lipsa posibilităţii de exercitare a influenţei dominante. 3. Probe. a) In cazul existenţei unei participaţiuni majoritare in capitalul social in sensul art. 118 alin. 1 Cod civil intreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada lipsei majorităţii drepturilor la vot in intreprinderea in participaţiune majoritară, dovedind astfel lipsa influenţei dominante. Totuşi, simpla dovadă a lipsei majorităţii voturilor nu este suficientă, necesară fiind concomintent şi dovada lipsei posibilităţii exercitării de facto a influenţei, de ex. datorită prezenţei reduse a asociaţilor in adunarea generală a intreprinderii in participaţiune majoritară. b) In cazul participaţiunii majoritare prin deţinerea majorităţii voturilor intr-o intreprindere, intreprinderea cu participaţiune majoritară poate face

dovada, că datorită dispoziţiilor actelor constitutive ale intreprinderii in participaţiune majoritară, a unor restricţii a drepturilor la vot, a unor contracte speciale de transferare a dreptului la vot unui terţ independent, etc., nu are posibilitatea exercitării unei influenţei dominante asupra intreprinderii in participaţiune majoritară. In cazul societăţilor de persoane important este, de asemenea, dacă in actul de constituire a societăţii s-a prevăzut un alt mod de conducere a societăţii decit cel prevăzut de lege (art. 123 alin. 2; art. 138 alin. 1, 123 alin. 2 Cod civil). O neexercitare de facto a influenţei dominante nu este suficientă, indispensabilă fiind imposibilitatea fundamentată juridic de a exercita o influenţă dominantă asupra intreprinderii in participaţiune majoritară.

Articolul 120. Concernul si intreprinderea concernului (1) Daca mai multe intreprinderi, fara ca sa depinda una de alta, sint reunite sub o conducere unica, atunci ele formeaza un concern. Fiecare este intreprindere a concernului. (2) Se considera ca formeaza un concern intreprinderile intre care exista un contract prin care o intreprindere subordoneaza administrarea sa unei alte intreprinderi sau se obliga sa verse intregul venit unei alte intreprinderi ori intreprinderile dintre care una este integrata (incorporata) alteia. (3) Se prezuma ca intreprinderea dominanta formeaza cu intreprinderea dependenta un concern. I. Generalităţi 1. Obiectul normei. Art. 120 Cod civil introduce noţiunea de concern. Criteriul pricipal de definire a concernului este reunirea a două sau mai multe intreprinderi (independente din punct de vedere juridic [supra Art. 117, VII], dar nu neapărat şi din punct de vedere economic) sub o conducere unică. Scopul normei este cuprinderea intreprinderilor reunite sub o conducerea unică intr-un termen unic de concern. Importanţa reglementării este la momentul actual greu de stabilit, deoarece in prezent nici in Codul civil şi nici in alte acte normative nu există dispoziţii concrete care să folosească concernul drept criteriu de referinţă pentru anumite efecte juridice. Pentru curpinderea riscurilor rezultind din raporturile de afiliere este suficient deja existenţa unui raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (altfel in cazul concernelor orizontale, infra II). 2. Noţinea de conducere unică. a) Condiţia principală a existenţei unui concern o constituie conducerea unică a două sau mai multe intreprinderi. Legea nu defineşte termenul de conducere unică. Aceasta poate fi privită atit un sens restrins cit şi intrun sens larg. b) In sens restrins, prin conducere unică a două sau mai multor intreprinderi se inţelege o conducere (planificare, executare, contol) cuprinzătoare şi armonizată a tuturor (sau majorităţii) segmentelor organizatorice şi domeniilor de activitate a intreprinderilor antrenate intr-un concern. O noţiune stricto sensu a conducerii unice are drept efect conceprea concernului ca o entitate economică, intrucit conducerea unică trebuie să cuprindă coordonarea tuturor (sau majorităţii) domeniilor de activitate a tuturor intreprinderilor concernului. c) In sens larg, prin conducere unică a mai multor intreprinderi se intelege conducerea (planificare, executare, contol) armonizată a cel puţin unui segment de activitate a intreprinderilor concernului, ca de ex. producţia, desfacerea, planificarea, organizarea, etc. In special conducerea unică a finanţelor intreprinderilor este suficientă pentru existenţa unui concern. Considerăm definiţia lato sensu a

conducerii unice ca fiind cea mai apropiată scopului urmărit de art. 117 urm. Cod civil. Noţiunea stricto sensu restringe in mod neintemeiat domeniul de aplicare a art. 118 Cod civil. Chiar şi in cazul in care art. 117 urm. Cod civil vor fi interpretate ca fiind concomitent şi un fundament pentru organizarea juridică a activităţii economice a mai multor intreprinderi sub o conducere unică, noţiunea lato sensu a conducerii unice este suficientă pentru cuprinderea şi a intreprinderilor conduse unic intr-un sens restrins. 3. Formele conernelor. Concernele pot fi impărţite in orizontale şi verticale. Deosebirea intre acestea constă in existenţa unui raport de dependenţă (in sensul art. 118 alin. 1 Cod civil) in cazul concernelor verticale, concernele orizontale fiind constituite din intreprinderi independente. In funcţie de fundamentul juridic al dreptului de a exercita conducerea unică, concernele pot fi impărţite in contractuale şi de fapt. In cazul primelor, fundamenul juridic este un contract menţionat la art. 120 alin. 2 sau o decizie de incorporare. Conducerea unică in cazul concernelor de fapt nu are fundament contractual, acesta variind in funcţie de circumstanţele concrete (infra IV). 4. Intreprindere a concernului. Toate intreprinderile reunite (orizontal sau vertical) sub o conducere unică sint intreprinderi ale concernului. Astfel, nu numai intreprinderea mamă şi fiică constituie asemenea intreprinderi, ci, de asemenea, şi intreprinderea nepoată, strănepoată, etc., precum şi acele intreprinderi nepoate, strănepoate, etc. care aparţin unor intreprinderi fiice diferite constituie intre ele intreprinderi ale concernului. 5. Protecţia concurenţei. Aplicarea art. 120 Cod civil nu exclude aplicarea normelor privind protecţia concurenţei (de ex. Legea 1103/2000). Ambele reglementări se vor aplica concomitent. Art. 118 Cod civil nu constituie un fudament juridic pentru legitimarea unor grupuri de intreprinderi de natura a leza libera concurenţă. Formarea de concerne in sensul art. 118 Cod civil este supusă in continuare controlului normelor privind protecţia concurenţei. II. Concern orizontal (Art. 120 alin. 1) 1. Noţiune. Art. 120 alin. 1 Cod civil reglementează concernul orizontal. Termenul de „concern orizontal” nu este prevăzut de lege, acesta poate fi insă utilizat ca termen generic pentru identificarea mai simplă a elementelor constitutive ale art. 129 alin. 1 Cod civil. 2. Condiţii. a) Intreprinderile antrenate intr-un concern orizontal trebuie să fie intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil (supra art. 117, III-VI). b) Intreprinderile trebuie reunite sub o conducere unică. Legea nu prevede modul de reunire sub o conducere unică, aceasta putind avea loc atit pe cale contractuală, cit şi prin alte intrumente de fapt. c) Intreprinderile trebuie reunite in scopul conducerii unice (supra I 2). Considerăm conducerea unică in sens restrins ca fiind necesară şi suficientă. d) Un concern orizontal conf. art. 120 alin. 1 Cod civil este doar atunci posibil, cint intre intreprinderi nu există un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil este condiţia independenţei din punct de vedere juridic a intreprinderilor antrenate este indispensabilă. In caz contrar va exista un concern vertical (infra III, IV). f) Existenţa unui conern in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil presupune existenţa a cel puţin două intreprinderi. Această condiţie nu este prevăzută expres de lege, ea rezulind insă tacit din esenţa unui grup de intreprinderi. 3. Concern orizontal contractual. a) Un concern orizontal contractual in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil există atunci, cind reunirea a două sau mai multe intreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere unică are loc prin incheierea unic contract. Legea nu prevede nici condiţii de formă şi nici privind conţinutul acestuia, acestea fiind lăsate la latitudinea participanţilor conform principiului libertăţii contractuale. Fără importanţă este modul de conducere unică a intreprinderilor prevăzut in conctract, adică dacă aceasta se realizează in comun, doar de o singură intreprindere sau prin crearea unor organe speciale in

acest scop. Necesar este, insă, ca prin incheierea contractului să nu se nască intre intreprinderi sau faţă de un terţ un raport de dependenţă (art. 118 alin. 1 Cod civil), deoarece in acest caz vom fi in prezenţa unui concern contractual vertical (art. 120 alin. 2 Cod civil). Natura juridică a unui contract de reunire a intreprinderilor sub o conducere unică va fi, de regulă, un contract de societate civilă in sensul art. 1339 Cod civil. De asemenea, incheierea unui contract de administrare fiduciară intre intreprinderi poate da naştere, după caz, unui concern orizontal contractual. b) Un contract prin care se naşte un concern orizontal contractual in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil trebuie deosebit de contractul de subordonare a administrării intreprinderii unei alteia in sensul Art. 120 alin. 2 Cod civil, intrucit prin reunirea sub o conducere comună nu se nasc raporturi de subordonare intre intreprinderi, acestea ramin in continuare pe poziţie de egalitate (idependente). c) La incheierea unui contrat de reunire a mai multor intreprinderi sub o conducere unică se vor respecta dispoziţiile privind protecţia concurenţei (supra I, 5). 4. Concern orizontal de fapt. Reunirea mai multotr intreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere unică poate avea loc şi fără incheierea unui contract. Modul de reunire sub o conducere unică trebie stabilit in fiecare caz concret. Conducerea unică poate fi realizată, de ex., prin exercitarea unor funcţii de conducere a mai multor intreprinderi de către aceeaşi persoană. Condiţia esenţială, in toate cazurile, este lipsa unui raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Simpla coordonare a activităţii intreprinderilor nu este suficientă, necesară fiind exercitarea unei conduceri unice (supra I, 2). III. Concern vertical (noţiune) Art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil nu prevăd nici termenul de concernului vertical şi nici o definiţie a acestuia. Termenul de concern vertical urmează a fi folosit in comentar in scopul simplicării identificării art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil. Definiţia concernului vertical rezultă din esenţa art. 120 alin. 2 Cod civil, acesta existind atunci, cind două sau mai multe intreprinderi (independente din punct de vedere juridic) dependente una de alta, sint reunite sub o conducere unică. Un concern vertical presupune, deci, existenţa unui raport de dependenţă intre intreprinderile concernului reunite sub o conducere unică. In cazul art. 120 alin. 2 acest raport de dependenţă şi implicit existenţa unui concern vertical este prezumat absolut. Art. 120 alin. 3 Cod conţine o prezumţie relativă a existenţei unui concern vertical. In funcţie de fundamentul juridic al raportului de dependenţă pot fi deosebite concerne verticale contractuale şi concerne verticale de fapt. IV. Concern vertical contractual sau prin incorporare (Art. 120 alin. 2) 1. Prezumpţia absolută. Art. 120 alin. 2 Cod civil instituie prezumţia absolută a existenţei unui concern in cazul in care intre intreprinderi există un contract de subordonanre a administraţiei unei alteia sau unui contract de transfer a venitului unei intreprinderi precum şi in cazul incorporării unei intreprinderi alteia. Prezumţia este absolută („se consideră”). Dovada contrarie nu este admisibilă. Enumerarea cazurilor este exhaustivă, interpretarea art. 120 alin. 2 Cod civil fiind permisă doar restrictiv. 2. Concern vertical contractual. a) Legea prevede două cazuri, in care incheierea unui contract duce la naşterea unui concern vertical. Dispoziţiile legale sint foarte sumare, necesitind stringent, datorită efectelor juridice a acestora asupra intreprinderilor antrenate intr-un concern, o concretizare cit mai detaliată. Legea nu conţine detalii in privinţa formei sau conţinutului contractelor. Considerăm cel puţin forma scrisă necesară. In special in vederea protecţiei intreprinderii dependente autentificarea notarială a contractului şi/sau inregistrarea acestuia in registrul de stat al intreprinderilor oferă protecţie maximă. De asemenea, legea nu prevede nici condiţia existenţei unei hotăriri a adunării generale a intreprinderilor contractante. In măsura in care o asemenea condiţie nu rezultă din dispoziţiile speciale privind formele societăţilor comerciale concrete, considerăm de lege ferenda includerea unei asemenea condiţii generale precum şi a unui cvorum

adecvat (3/4 din numărul de voturi sau capital social) drept indispensabile pentru garantarea drepturilor asociaţilor minoritari şi a creditorilor intreprinderilor contractante. La calificarea unui contract drept contract de subordonare a administraţiei unei intreprinderi altei intreprinderi sau de vărsare a venitului unei alte intreprinderi este important conţinutul acestora, nu denumirea lor. b) Contract de subordonare a administraţiei unei intreprinderi alteia se incheie intre două intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil. Privite prin prisma scopului dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil, intreprinderile a căror conducere este subordonată alteia vor fi intreprinderile organizate in forma societăţilor comerciale (supra art. 117, IV). Din contra, intreprindere cărora li se poate suborodona conducerea unei altor intreprinderi pot fi orice intrprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acestora (supra 117, V, VI). Contractul trebuie să subordoneze administrarea intreprinderii alteia. Noţiunea de administrare variază in funcţie de forma de organizare juridică a intreprinderii. In general va fi vorba de subordonarea domeniilor de planificare, coordonare, control, numirea personalului, etc. conducerii unei alte intreprinderi supraordonate. Subordonarea administrării unei alte intreprinderi nu implică subordonarea tuturor sferelor de administrare, suficient fiind dreptul intreprinderii supraordonate de a determina unilateral direcţiile prioritare de activitate a intreprinderii subordonate şi posibilitatea impunerii acestora conducerii intreprinderii subordonate. Subordonarea inseamnă dreptul intreprinderii supraordonate de a impune o anumită administrare intreprinderii subordonate. Acest drept poate fi realizat de ex. prin dispoziţii obligatorii sau prin trimiterea de persoane loiale in organele de conducere a intreprinderii subordonate. Prin subordonare organele intreprinderii subordonate rămin acesleaşi, ele exercitind in continuare conducerea intreprinderii, insă luind in considerare dispoziţiile sau directivele obligaroriii ale intreprinderii supraordonate (a se deosebi de contractul de administrare fiduciară a unei intreprinderi conf. art. 1053 urm. Cod civil, după care funcţiile organelor sint preluate integral de o altă intreprindere). c) Contractul de vărsare a venitului unei intreprinderi alteia există atunci, cind una din intreprinderi se obligă a transfera intregul venit altei intreprinderi. Privind părţile contractului a se vedea comentariile asupra contractului de subordonare a administraţiei unei intreprinderi altei intreprinderi (supra b). Contractul se va incheia de către organele de conducere a intreprinderilor. Dispozţiile speciale prevăzute pentru unele societăţi comerciale referitoare la formă sau la condiţia aprobării de către adunarea generală a unor asemenea contracte se vor aplica in mod corespunzător. A se vedea comentariile de mai sus (supra 2 a). In privinţa conţinutului indispensabilă este obligaţia de transfer a intregului venit a intreprinderii. Prin venit se inţelege venitul anual care ar fi fost indicat in raportul financiar anual (art. 43 urm. Legea 426/1995; MF 147/1997), dacă nu ar fi existat obligaţia de vărsare a venitului altei intreprinderi (un venit pozitiv nu va exista, intrucit prin transferul venitului acesta va fi trecut in partea pasivă a balanţei). In principiu, venitul trebuie vărsat intreprinderii cocontractante, intrucit aceasta va suporta riscul insolvabilităţii intreprinderii (art. 118 alin. 3 Cod civil analog). Un contract de varsare a intregului venit in favoarea unei terţe persoane poate fi acceptat doar cu condiţia răspunderii subsidiare solidare a intreprinderii cocontractante şi a terţului beneficiar conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog pentru insolvabilitatea intreprinderii, evitindu-se astfel tendinţa interpunerii de intreprinderi pentru evitarea aplicării dispoziţilor legale. 3. Concern vertical prin incorporare. a) Legea nu defineşte termenul de incorporare, fiind necesară o intervenţie legislativă concretă. Prin urmare, expunerile de mai jos reprezintă doar citeva puncte de reper de lege ferenda pentru o eventuală reglementare sau pentru jurisprudenţă. b) In general prin incorporare se inţelege integrarea din punct de vedere juridic a unei intreprinderi intr-o altă intreprindere in vederea simplificării unor formalităţi şi

procese de administrare imanente intreprinderilor independente. Prin icorporare puterea de decizie in toate domeniile administrării trece in miinile intreprinderii in care este incorporată intreprinderea, aceasta putind fi condusă ca o simplă filială sau sucursală. c) Incorporarea poate avea loc intre intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil (supra art. 117, III-VI). De regulă, intreprinderea incorporată va fi o societate pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Intreprinderea in care urmează a fi incorporate o altă intreprindere poate fi orice intreprindere. d) Incorporarea presupune dobindirea tuturor participaţiunilor sau a unei participaţiuni de cel puţin 95% din capitalul social al intreprinderii ce urmează a fi incorporată (detalii vizind societăţile pe acţiuni a se vedea art. 84 Legea 1134/1997; Legea 119/1998). Incorporarea necesită o hotărire a adunării genereale a intreprinderii ce urmează a fi incorporată cit şi o hotărire a adunării generale a intreprinderii in care se va incorpora intreprinderea. Intrucit incorporarea va avea drept rezultat răspunderea subsidiară intreprinderii centrale pentru obligaţiile intreprinderii integrate conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog (inra 4), necesar este aplicarea unui cvorum prevăzut pentru modificarea capitalului social al intreprinderii. Deciziile de incorporare trebuie inregistrate in registrul de stat al intreprinderilor in vederea publicităţii acestora. In cazul existenţei de asociaţi minoritari legea trebuie să prevadă dreptul de opţiune a acestora de a rămine in continuare in intreprinderea incorporată sau a de a ieşi din aceasta. Posibilă este, de asemenea, reglementarea condiţiilor in care asociatul majoritar ar avea dreptul de a „elimina” asociaţii minoritari (squeeze out). In ambele cazuri este necesară prevederea modului de compensare a asociaţilor minoritari. De asemenea, este necesară crearea unui mecanism de acordare de garanţii pentru creditorii intreprinderii incorporate, dacă aceştia fac dovada plauzibilă a existeţei unor riscuri rezultind din incorporarea intreprinderii. 4. Efectele juridice. a) Instituirea unui concern vertical pe cale contractuală sau prin incorporare atrage după sine răspunderea subsidiară a intreprinderii supraordonate conform 118 alin. 3 (după caz analog conform art. 5 alin. 1 Cod civil). Răspunderea rezultă din caracterul sinalagmatic a unui contract, dreptului de a conduce intreprinderea, respectiv de a obţine venitul unei alte intreprinderi, corespunzindu-i obligaţia de a prelua riscurile juridice şi economice a intreprinderii subordonate (paralelismul competenţei şi a răspunderii). In cazul existenţei unei participaţiuni majoritare la incheierea unui contract de subordonare a administrării intreprinderii sau a vărsării intregului capital sau in cazul unei hotăriri de incorporare, art. 118 alin. 3 Cod civil se va aplica direct (supra art. 118, VII). Art. 118 alin. 3 Cod civil se va aplica in mod analog conf. art. 5 alin. 1 Cod civil atunci, cind la incheierea unui contract meinţionat la art. 120 alin. 2 Cod civil intreprinderea supraordonată nu este intreprindere cu participaţiune majoritară in sensul art. 118 alin. 1 Cod civil. b) Fundamentarea răspunderii intreprinderii supraordonate ar fi mult mai simplă (de lege ferenda), dacă raspunderea prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil ar porni de la existenţa unui raport de dependenţă şi nu a participaţiunii majoritare (supra art. 118, VII, 6). In cazurile unui concern vertical intreprinderea subordonată sau incorporată este dependentă de intreprinderea supraordonată. V. Concern vertical de fapt 1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil conţine prezumţia unui concern in cazul existenţei unui raport de dependenţă intre intreprinderi (infra V). Legea nu defineşte elementele constitutive a unui asemenea concern. Noţiunea acestuia rezultă din art. 120 alin. 3 Cod civil analizat cumulativ cu alineatele 1 şi 2 a art. 120 Cod civil. Prin conern vertical de fapt se inţelege raportul juridic in care una sau mai multe intreprinderi dependente sint reunite sub o conducere unică a intreprinderii dominante, fără ca raportul de dependeţă să existe in baza unui contract sau hotărire de incorporare prevăzute la art. 120 alin. 2 Cod civil. In acest caz intreprinderea

dominantă va exercitata o conducere unică de facto. 2. Condiţii. a) Un concern vertical de fapt poate lua naşte doar intre intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil. Intreprindere dominantă poate fi orice intreprindere (supra art. 117, III, V). Intreprindere dependentă va fi orice intreprindere organizată in forma unei societăţi comerciale prev. la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV). In măsura in care raportul de dependenţă există indirect, prin interpunerea de alţi titulari (intreprinderea A deţine o parte din participaţiuni in intreprinderea B prin intermediul unei fundaţii C, avind ca fondator unic intreprinderea A), aceşti titulari se vor considera, după caz, intreprinderi dominante, respectiv dependente (fundaţia C va fi considerată drept intreprindere dependentă de intreprinderea A, şi, după caz, intreprindere dominantă faţă de intreprinderea B) (supra art. 117, V, VI). Intreprinderile trebuie să fie independente din punct de vedere juridic, excluse fiind filialele, sucursalele, agenţiile, etc. (supra art. 117, VII). b) Intre intreprinderi trebuie să existe un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (supra art. 119, II, III). In cazul existenţei unei participaţiuni majoritare raportul de dependenţă se prezumă conf. art. 119 alin. 2 Cod civil (supra art. 119, IV). Raportul de dependenţă nu trebuie să rezulte dintr-un contract de subordonare a administraţiei intreprinderii alteia, de vărsare a intregului venit altei intreprinderi sau dintr-o hotărire de incorporare, in aceste cazuri existind un concern vertical in sensul art. 120 alin. 2 Cod civil (prezumţie absolută). c) Intreprinderile dependente trebuie reunite sub o conducere unică. Pentru noţiunea de conducere unică a se vedea supra I, 2. Exercitarea conducerii unice depinde de specificul formei de oganizare a intreprinderii. In cazul societăţii pe acţiuni dependente impunerea conducerii unice presupune respectarea tuturor rigurozitaţilor şi formalităţilor impuse de Legea 1134/1997 şi de statutul societăţii. Posibilitatea impunerii une conduceri unice societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor de persoane depinde de dispoziţile legale speciale şi, datorită libertăţii mai largi de dispoziţie a asociaţilor, de prevederile concrete ale actelor constitutive a acestor societăţi. Conducerea unică nu este limitată la un singur segment (intreprinderea mamă-fiică), aceasta putind cuprinde concomitent mai multe segmente (intreprinderile mamă-fiică-nepoată-etc.). d) Conducerea unică a intreprinderilor dependente trebuie exercitată in mod efectiv. Simpla posibilitate de a exercita conducerea unică nu este suficientă pentru existenţa unui concern. Exercitarea reală a conducereii unice reprezintă criteriul de diferenţiere intre intreprinderile dependente in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil şi intreprinderile (dependente ale) concernului in sensul art. 120 alin. 3 Cod civil. Ultimile sint, pe lingă raportul de dependenţă, conduse unic efectiv de către intreprinderea dominantă, exercitarea conducerii transformindu-le in intreprinderi ale concernului; in cazul neexercitării efective a conducerii unice, chiar şi in prezenţa posibilităţii exercitării acesteia, intreprinderile vor fi doar dependente in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. e) Concernul vertical de fapt este prezumat in cazul existenţei unui raport de dependenţă intre intreprinderi conf. art. 120 alin. 3 Cod civil (infra V). 3. Efectele juridice. Existenţa unui concern vertical de fapt presupune exercitărea efectvă a conducerii unice a intreprinderilor dependente. Impunerea efectivă a conducerii unice insemnă, prin urmare, obligarea la executarea anumitor dispoziţii a intreprinderii dominante. In cazul realizării condiţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil, intreprinderea dominantă va fi ţinută de a răspunde subsidiar pentru obligaţiile interprinderilor dependente ale concernului (supra art. 118, VII). In cazul in care raportul de dependenţă nu se datorează participaţiunii majoritare, art. 118 alin. 3 se va aplica analog (art. 5 alin. 1 Cod civil). A se vedea in acest sens supra III, 4 şi art. 118, VII 6. VI. Prezumţia existenţei unui concern vertical de fapt (Art. 120 alin. 3) 1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil prevede prezumţia existenţei unui concern intre

intreprinderea dominantă şi intreprinderea dependentă. Legea instituie o prezumpţie relativă („se prezumă”; altfel art. 120 alin. 2 Cod civil - „se consideră”), dovada contrarie fiind posibilă. Prezumţia existenţei unui conern este ultimul segment din lanţul reglementărilor legale a raporturilor de afiliere: o intreprindere in participaţiune majoritară (art. 118 alin. 1) se prezumă (art. 119 alin. 2) a fi dependentă (art. 119 alin. 1) de intreprinderea cu participaţiune majoritară, formind impreună cu aceasta un concern (art. 120 alin. 3). Scopul prezumţiei concernului este răsturnarea sarcinii probei, dovada contrariului (lipsei concernului) revenindu-i intreprinderii pirite. 2. Proba contrarie. a) Intreprinderea concernului poate răsturna prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil prin dovada lipsei unuia din elementele constitutive ale concernului vertical de fapt (supra IV). In cazul in care intreprinderea dovedeşte inexistenţa unui raport de dependenţă lipseşte prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil ca atare, intrucit va lipsi un element constitutiv al prezumţiei inseşi. Dovada neexercitării conducerii unice are ca efect răsturnarea prezumţiei concernului. Lipsa exercitării conducerii unice nu implică, insă, şi lipsa automată a unui raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. b) Dovada concretă necesară răsturnării prezumţiei conernului depinde de noţiunea largă sau restrinsă a conducerii unice a concernului (supra I, 2), deoarece in funcţie de noţiunea acesteia va trebui dovedit un volum diferit de fapte. Dovada prima facie nu este suficentă, necesare fiind dovezi substanţiale de natură a răsturna neechivoc prezumţia legală a concernului. § 2. Societatea in nume colectiv Articolul 121. Dispoziţii generale cu privire la societatea in nume colectiv (1) Societate in nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, in conformitate cu actul de constituire, activitate de intreprinzător in numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia. Clauza prin care se limitează răspunderea nu este opozabilă terţilor. (2) Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică sau juridică poate fi asociatul numai al unei societăţi in nume colectiv. (3) Denumirea societăţii in nume colectiv trebuie să includă sintagma in limba de stat “societate in nume colectiv” sau abrevierea “S.N.C.”, numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor asociaţilor, in denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma in limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. 1. Consideraţii introductive. Societatea in nume colectiv este considerată drept cea mai veche dintre societăţile comerciale reglementate de dreptul comercial contemporan. In doctrină se afirmă că primele societăţi comerciale - datand din indepărtata antichitate - se inrudesc, cel puţin unele dintre ele, cu societatea in nume colectiv, reglementată de dreptul actual, iar altele se aseamănă cu societatea in comandită simplă, consacrată, de asemenea, prin normele legale in prezent in vigoare. Apreciabila vechime a societăţii in nume colectiv este legată de simplitatea funcţionării acestei societăţi. De altfel, această simplitate explică, pe de o parte, şi faptul că multă vreme această formă juridică societară a fost considerată de doctrină ca fiind arhetipul societăţii comerciale.

Societatea in nume colectiv se caracterizează prin intrunirea a două elemente: (a) asociaţii işi exercită activitatea de intreprinzător sub o firmă (denumire) colectivă şi in numele societăţii şi (b) răspund in mod solidar şi nemărginit pentru obligaţiile sociale. Astfel, dintre toate societăţile comerciale reglementate de legislaţia in vigoare, in societatea in nume colectiv responsabilitatea asociaţilor este cea mai gravă din cate se pot imagina, aceasta fiind in acelaşi timp nelimitată şi solidară. De asemenea, retragerea asociatului din societatea in nume colectiv este grevată de indeplinirea anumitor condiţii, iar in caz de retragere răspunderea acestuia pentru obligaţiile sociale născute anterior respectivului moment subzistă pe o perioadă destul de lungă. Datorită acestor elemente, societatea in nume colectiv se infăţişează ca fiind cea mai personală; in cazul ei, elementul intuitu personae şi importanţa lui pentru constituirea şi funcţionarea societăţii este ridicat la paroxism. Din acest motiv, de cele mai multe ori, societatea in nume colectiv se infăţişează ca o societate familială, constituită intre membrii aceleiaşi familii (părinţi şi copii, sau fraţi şi surori ori rude de grad mai indepărtat), iar alteori ea este uzuală in cadrul unei anumite profesiuni (caz in care se constituie cu participarea unor membri ai aceluiaşi corp profesional). Desigur, nimic nu se opune ca o societate in nume colectiv să fie infiinţată de persoane fizice intre care nu există nici legături de rudenie şi nici activităţi profesionale, ci există doar relaţii de prietenie ori de consideraţie reciprocă. Trebuie menţionat că, in ultimii 50 de ani, in toate statele europene ponderea societăţilor in nume colectiv in ansamblul societăţilor comerciale a scăzut simţitor, ceea ce demonstrează relativ slaba atractivitate pe care acestea o prezintă acum pentru cei interesaţi să constituie o societate comercială. In prezent, societatea in nume colectiv suportă concurenţa societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, care din raţiuni practice sunt preferate de participanţii la activitatea de antreprenoriat. Există o explicabilă predilecţie a marii majorităţi a celor care doresc să creeze o societate comercială să-şi valideze această dorinţă constituind fie o societate cu răspundere limitată (şi mai ales o astfel de societate), fie o societate pe acţiuni, deoarece aceste forme juridice societare le conferă mai multă certitudine şi mai multă securitate juridică cel puţin in ceea ce priveşte patrimoniul lor. Intr-adevăr, avantajele oferite de societatea in nume colectiv decurgand din simplitatea formalităţilor de constituire şi a mecanismului de funcţionare sunt in mare măsură umbrite de responsabilitatea nelimitată a asociaţilor pentru datoriile sociale. Acest gen de responsabilitate creează in persoana asociaţilor un puternic sentiment de insecuritate referitor la patrimoniul lor, şi totodată o remarcabilă reţinere de a-şi asuma riscurile inevitabile pe care le implică orice afacere comercială. Ori, in cazul societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, ambele constituite pe ideea responsabilităţii limitate a asociaţilor pentru datoriile sociale, fiecare participant are sentimentul deplinei securităţi a propriului său patrimoniu, ceea ce ii conferă şi curajul necesar pentru asumarea riscurilor pe care le implică afacerile comerciale. In aceste condiţii, societatea in nume colectiv continuă să rămană preferată ca formă juridică pentru organizarea de mici intreprinderi la care participă un număr restrans de asociaţi, pe care ii uneşte deplina incredere reciprocă şi care nu au veleităţi de a realiza venituri apreciabile. Totuşi, cu toate că numărul societăţilor in nume colectiv este intr-o continuă descreştere, in ultimele decenii, in statele Europei occidentale, se observă o folosire din ce in ce mai frecventă a acestui tip de societate ca tehnică de organizare a unor filiale comune in cadrul unor grupuri de societăţi. Astfel, societatea in nume colectiv tinde să devină dintr-o societatea de persoane fizice o societate de societăţi. Societatea in nume colectiv este reglementată, sub diferite denumiri, in majoritatea statelor lumii: “societe en nom collectif” (Belgia, Franţa, Luxemburg), “полноe товариществo” (Federaţia Rusă), “societa in nome collettivo” (Italia), “sociedade em nome colectivo” (Portugalia), “Sociedad Colectiva” (Spania), “offene handelsgesellschaft” (Germania, Austria), “Kollectivgesellschaft” sau “societe en nom

collectif ” (Elveţia), “interessentskaber” (Danemarca), “Avoin yhtio” (Finlanda). Menţionăm şi faptul că există state care nu reglementează un asemenea tip de societate, şi anume: Olanda, Grecia, Norvegia, Suedia, Liechtenstein. 2. Definiţia societăţii in nume colectiv. Cea mai veche şi, in acelaşi timp, cea mai simplă formă de societate comercială, societatea in nume colectiv, este definită in doctrină ca “societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei increderi, a două sau mai multor persoane, care pun in comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, in scopul impărţirii beneficiilor rezultate şi in care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii”. O definiţiei apropiată este dată şi de Codul civil in art.121 alin.1, şi anume, “societate in nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, in conformitate cu actul de constituire, activitate de intreprinzător in numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia”. Din definiţia legală a societăţii in nume colectiv rezultă următoarele caractere ale acesteia: (a) societatea este constituită in scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat şi are personalitate juridică distinctă de cea a asociaţilor. Această concluzie poate fi trasă atat din faptul că dispoziţiile care reglementează societatea in nume colectiv au fost plasate in capitolul II din cod – “Persoana juridică”, cat şi din faptul că asociaţii societăţii in nume colectiv exercită activitatea de antreprenoriat in numele societăţii persoană juridică, iar nu in nume propriu. In acest context, este important de remarcat că in cuprinsul Codului civil nu au fost reluate dispoziţiile art.15 şi 16 din Legea nr.845-XII/1992 cu privire la antreprenoriat şi intreprinderi şi a pct.6 din Regulamentul societăţilor economice (R.S.E.), aprobat prin H.G. nr.500/1991, potrivit cărora societăţile in nume colectiv şi in comandită nu au personalitate juridică, iar patrimoniul lor este inseparabil de cel al asociaţilor; (b) la baza asocierii şi funcţionării societăţii in nume colectiv stă actul constitutiv (contractul de societate), in cadrul societăţii in nume colectiv manifestandu-se cel mai pregnant caracterul contractual al societăţii comerciale; (c) toţi asociaţii societăţii participă nemijlocit la activitatea acesteia. Deoarece in societatea in nume colectiv toţi asociaţii işi riscă intreaga avere, este firesc ca aceştia să coopereze şi să se controleze reciproc; (d) toţi asociaţii societăţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile contractate de aceasta, orice clauză care ar inlătura sau limita această răspundere este nulă. Aceasta reprezintă o derogare de la regula generală, inscrisă in art.68 alin.2 din Codul civil, conform căreia fondatorii (membrii) persoanei juridice nu răspund pentru obligaţiile persoanei juridice. Astfel, societatea in nume colectiv reprezintă pentru creditorii sociali cea mai avantajoasă formă de societatea comercială, deoarece in caz de neexecutare a obligaţiilor societăţii ei pot fi despăgubiţi atat din bunurile societăţii, cat şi din bunurile personale ale asociaţilor. 3. Constituirea societăţii in nume colectiv. Constituirea societăţii in nume colectiv este reglementată, in principal, de dispoziţiile art.106-115 din Codul civil, ce constituie dreptul comun in materia constituirii societăţilor comerciale, dispoziţii care se completează cu normele speciale cuprinse in art.121 din cod. Intrucat regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost examinate in cadrul comentariilor la articolele menţionate, vom aborda doar unele aspecte specifice constituirii societăţii in nume colectiv. Pot fi asociaţi intr-o societate in nume colectiv atat persoane fizice, cat şi persoane juridice. Intrucat legea nu distinge, inseamnă că şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai societăţii in nume colectiv. Participarea persoanelor juridice la o societate in nume colectiv poate ridica o serie de probleme determinate atat de răspunderea nelimitată a asociaţilor pentru obligaţiile sociale cat şi de gradul de implicare in activitatea unei asemenea societăţi. Astfel, in doctrină s-au purtat discuţii in legătură cu posibilitatea dobandirii calităţii de asociat la o societatea in nume colectiv a societăţilor cu răspundere

limitată şi pe acţiuni, avandu-se in vedere aparenta incompatibilitate intre răspunderea limitată pentru obligaţiile sociale a acestor societăţi şi a asociaţilor lor şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor societăţii in nume colectiv. In acest context s-a arătat că participarea unei societăţi cu răspundere limitată sau pe acţiuni la infiinţarea unei societăţi in nume colectiv nu are nici o legătură cu extinderea răspunderii propriilor asociaţi pentru datoriile sale. Oricare dintre societăţile menţionate este subiect de drept distinct de societatea la care dobandeşte calitatea de asociat, iar responsabilitatea pe care şi-o asumă in această calitate este propria sa responsabilitate şi nu a asociaţilor. Vom fi astfel in prezenţa a două responsabilităţi diferite ce se situează şi se analizează in două planuri diferite, şi anume: responsabilitatea societăţii asociat faţă de creditorii societăţii la care participă şi responsabilitatea propriilor săi asociaţi faţă de propriii creditori sociali, intinderea celei dintai responsabilităţi este concordantă cu forma juridică a societăţii infiinţate, iar intinderea celei de-a doua responsabilităţi corespunde formei juridice a societăţii participante. In cazul in care societatea infiinţată este o societate in nume colectiv, iar societatea participantă este o societate cu răspundere limitată sau o societate pe acţiuni, aceasta (adică societatea participantă) va trebui să contribuie, aidoma oricărui alt asociat al unei societăţi in nume colectiv, după epuizarea subscripţiei sale de capital cu intregul său patrimoniu la acoperirea datoriilor sociale faţă de creditorii ultimei societăţi (adică a societăţii in nume colectiv). Pe de altă parte, avand in vedere gradul de implicare a asociaţilor unei societăţi in nume colectiv in activitatea acesteia, precum şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor, legiuitorul a inţeles să interzică participarea la o asemenea societate atat a autorităţilor administraţiei publice, cat şi a intreprinderilor de stat şi a societăţilor pe acţiuni in care statul deţine cel puţin 30 la sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E.). Menţionăm că in proiectul Codului civil se prevedea o asemenea interdicţie doar pentru stat şi unităţile administrativ-teritoriale, insă această dispoziţie a proiectului nu se mai regăseşte, din păcate in forma finală a codului. Legea limitează numărul asociaţilor dintr-o societatea in nume colectiv la 20 de persoane. Astfel, potrivit art.121 alin.2 fraza I din cod, numărul asociaţilor intr-o astfel de societatea nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. Limitarea numărului de asociaţi este dispusă de legiuitor tocmai pentru a asigura caracterul intuitu personae a societăţii in nume colectiv. Trebuie, totuşi, de precizat că o asemenea limitare nu este cunoscută şi de alte legislaţii continentale, şi nici chiar de legislaţia Federaţiei Ruse din al cărui Cod civil au fost, de altfel, preluate majoritatea dispoziţiilor referitoare la societatea in nume colectiv. O altă limitare instituită de lege se referă la posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a participa doar la o singură societate in nume colectiv (art.121 alin.2 fraza a II-a din cod). Precizăm, de asemenea, că in dezvoltarea acestei interdicţii, art.136 alin.2 din cod stipulează că asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale) din societatea in comandită nu va putea fi asociat intr-o societate in nume colectiv, şi, respectiv, nici asociatul unei societăţi in nume colectiv nu va putea deveni membru comanditat intr-o societate in comandită. Deşi prin aceste interdicţii legiuitorul a urmărit protejarea creditorilor sociali, prin evitarea unor situaţii in care prin participarea unei persoane la mai multe societăţi in nume colectiv (sau societăţi in comandită) s-ar diminua intinderea răspunderii acesteia pentru datoriile sociale, ele sunt, totuşi, criticabile, intrucat nu vor reuşi să asigure o protecţie eficace a drepturilor de creanţă a creditorilor sociali, fiind uşor de imaginat o mulţime de alte circumstanţe care ar putea afecta solvabilitatea asociatului cu răspundere nelimitată, circumstanţe pe care legea nu le poate prevede. 4. Firma societăţii in nume colectiv. Pentru identificarea ei in activitatea comercială societatea in nume colectiv, ca orice persoana juridică, trebuie să aibă o firmă şi un sediu, determinarea cărora se realizează prin actul constitutiv. Firma folosită de societatea in nume colectiv trebuie să cuprindă, potrivit art.121 alin.3 din cod, două elemente de identificare, ambele constand din cuvinte scrise. In primul

rand, se cere ca in firmă să figureze numele sau denumirea asociaţilor. Dacă firma societăţii in nume colectiv nu poate include numele sau denumirea tuturor asociaţilor, aceasta va cuprinde, in mod obligatoriu, numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma in limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. In cazul in care un asociat al cărui nume sau denumire figurează in firma societăţii a ieşit din societate, firma acesteia va fi modificată in mod corespunzător. Cel de-al doilea element component al firmei constă in menţiunea obligatorie “societate in nume colectiv”, scrisă in intregime sau cu abrevierea “S.N.C.”. Articolul 122. Actul de constituire al societăţii in nume colectiv (1) In afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al societăţii in nume colectiv trebuie să se indice: a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor; b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la capitalul social; c) răspunderea membrilor pentru incălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor; d) procedura de adoptare a hotărarilor de către asociaţi; e) procedura de admitere a noilor asociaţi; f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. (2) Actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor asociaţilor. 1. Actul constitutiv al societăţii in nume colectiv. Potrivit legii, la baza constituirii societăţii in nume colectiv se află contractul de constituire (de societate), semnat de toţi asociaţii (membrii) societăţii (art.62 alin.1 şi 108 alin.4 din Codul civil şi pct.8 din R.S.E.). Deşi legea nu cere fondatorilor şi redactarea unui statut (ca, de exemplu, in cazul societăţilor pe acţiuni), nimic nu-i impiedică pe aceştia să redacteze şi un asemenea act. Această concluzie se impune avand in vedere principiul libertăţii convenţiilor in conformitate cu care părţile contractante sunt libere să incheie orice act juridic cu condiţia ca acesta să nu aducă atingere dispoziţiilor imperative ale legii. Ori, statutul unei societăţi comerciale este şi el, lato sensu, un act juridic, un produs al voinţei asociaţilor prin care aceştia statornicesc reguli privind funcţionarea societăţii. Aşadar, legea nu cere in mod obligatoriu statutul pentru valabilitatea constituirii societăţii in nume colectiv, dar nici nu interzice asociaţilor ca, dacă aceştia doresc, să-l intocmească. Intr-o asemenea ipoteză s-ar putea pune problema forţei juridice a unui asemenea statut. Considerăm că, şi in această situaţie statutul societăţii rămane in esenţa lui o convenţie conexă contractului de constituire, pe care il intregeşte, fie in sensul ca il completează, fie in sensul că il explicitează. Astfel că, in situaţia in care prevederile statutului vor fi, sub anumite aspecte, contradictorii cu cele ale contractului de constituire vor avea prioritate intotdeauna stipulaţiile contractului, deoarece legea cere pentru infiinţarea unei societăţi in nume colectiv numai contractul de constituire nu şi statutul. Orice neconcordanţă dintre stipulaţiile contractuale şi prevederile statutare nu poate legitima concluzia că acestea din urmă le-ar modifica pe cele dintai, căci statutul nu poate fi privit in nici un caz ca act juridic de modificare a contractului de constituire. Ca orice act juridic, şi contractul de constituire trebuie să indeplinească condiţiile generale de validitate: capacitatea de a contracta, consimţămantul valabil al părţilor care se obligă, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită. In plus, acesta va trebui să prezinte şi anumite elemente specifice care il particularizează faţă de celelalte contracte. Ne referim aici la intenţia de a colabora in desfăşurarea activităţii

comerciale (affectio societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea patrimoniului societar, precum şi participarea la beneficii şi la pierderi. Intrucat toate aceste condiţii au mai fost analizate nu vom mai reveni asupra lor. Precizăm doar că, in societatea in nume colectiv elementul affectio societatis este mai pregnant decat in cadrul altor societăţi. Asociaţii dintr-o asemenea societate participand “de regulă” direct şi nemijlocit la activitatea societăţii. In ceea ce priveşte conţinutul contractului de constituire a societăţii in nume colectiv, acesta, pe langă menţiunile obligatorii prevăzute la art.108 alin.1 din Codul civil va trebui să cuprindă şi o serie de dispoziţii, care sunt prevăzute de art.122 alin.1 din Codul civil. Intrucat clauzele generale au mai fost analizate vom examina in continuare numai aspectele specifice societăţii in nume colectiv. Toate clauzele unui contract de societate, obligatorii potrivit legii, pot fi grupate după cum urmează: a) Clauze de identificare. Includem aici clauzele referitoare la identificarea fondatorilor societăţii in nume colectiv şi clauzele referitoare la individualizarea viitoarei societăţi, prin care se stabilesc denumirea (firma), forma juridică şi sediul societăţii. Precizăm că denumirea (firma) societăţii in nume colectiv trebuie să respecte cerinţele prevăzute de art.121 alin.3 din cod; b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Avem in vedere clauzele privind obiectul şi capitalul social prezumat al societăţii. Mai exact, potrivit art.122 alin.1 lit.a)-b) din Codul civil, actul constitutiv al societăţii in nume colectiv, va trebui să indice atat cuantumul cat şi structura şi modalitatea de constituire a capitalului social al societăţii, inclusiv prin precizarea aporturilor fiecărui asociat, in numerar sau in alte bunuri, precum şi răspunderea asociaţilor pentru incălcarea obligaţiilor de depunere a acestora. Menţionăm că, deşi in cazul societăţii in nume colectiv legea nu cere un minim de capital pentru infiinţarea societăţii, aceasta nu inseamnă că o astfel de societate s-ar putea constitui şi funcţiona fără capital social. Acest lucru este greu de presupus tocmai datorită faptului că, capitalul social reprezintă principalul instrument economic pentru realizarea scopului in vederea căruia societatea a fost constituită. Este adevărat că importanţa capitalului social in cazul societăţii in nume colectiv este intrucatva diminuată datorită faptului că acesta nu mai constituie singura garanţie a creditorilor sociali pentru datoriile societăţii, ei putandu-se indrepta impotriva oricărui asociat care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Din aceste considerente, legiuitorul, deşi prevede obligativitatea menţionării capitalul social in actul constitutiv, nu stabileşte şi un minimum de capital necesar constituirii societăţii. In ceea ce ne priveşte, considerăm că această atitudine a legiuitorului nu trebuie interpretată in sensul că se lasă o libertate deplină asociaţilor de a fixa cuantumul capitalului social. Asociaţii dintr-o societate in nume colectiv nu vor putea indica un capital simbolic, impropriu ca valoare economică de a asigura indeplinirea scopului societăţii. Un asemenea capital ar fi de natură să indeplinească numai formal cerinţa instituită de art.122 alin.1 lit.a) din cod, relativă la necesitatea precizării in cuprinsul actului constitutiv a mărimii capitalului social, ceea ce ar contraveni finalităţii urmărite de legiuitor. De aceea, in opinia noastră, cerinţa legală despre care este vorba poate fi considerată indeplinită doar atunci cand asociaţii societăţii in nume colectiv stabilesc in actul constitutiv al respectivei societăţi un capital rezonabil. Sintagma capital rezonabil urmand a desemna o valoare minimă a capitalului social care, raportat la finalitatea societăţii comerciale avută in vedere, ar putea fi apreciat ca indestulător pentru realizarea obiectului de activitate şi, deci, implicit al finalităţii societăţii avută in vedere de asociaţi la infiinţarea acesteia. O altă precizare importantă se impune cu privire la tipurile de aport permise la constituirea societăţii in nume colectiv. După cum s-a mai arătat aporturile la capitalului social al unei societăţi comerciale pot fi in numerar, acestea fiind obligatorii indiferent de forma societăţii, şi in natură, ce au ca obiect orice bun cu valoare economică care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Ca regulă

generală, prestaţiile in muncă şi servicii ale asociaţilor nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social (art.113 alin.2 din Codul civil). O asemenea interdicţie este motivată de faptul că aporturile in muncă şi servicii nu pot servi drept garanţie pentru creditorii sociali, ori anume aceasta este funcţia de bază a capitalului social. Totuşi, in cazul societăţilor in nume colectiv (dar şi in comandită) legea permite asociaţilor să efectueze astfel de aporturi, avand in vedere că asociaţii răspund cu intregul lor patrimoniu pentru datoriile sociale, iar drepturile creditorilor sociali nu sunt afectate in nici un fel. Aporturile constand in prestaţii in muncă şi servicii nu sunt cuprinse in capitalul social al societăţii, dar asociaţii vor avea dreptul in schimbul acestora să participe, in limitele stabilite de actul constitutiv, la impărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, fiind totodată, obligaţi să participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil). Menţionăm totodată că, in accepţiunea legii, un aport in muncă şi servicii constă in obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a pune la dispoziţia societăţii cunoştinţele sale tehnice, serviciile şi munca sa. c) Clauze privind funcţionarea societăţii. Legea cere ca in actul constitutiv al societăţii să se precizeze structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii, precum şi modul de reprezentarea a acesteia (art.108 alin.1 lit.g)-h) din Codul civil). In plus, potrivit art.122 alin.1 lit.d)-e) din cod, actul constitutiv al societăţii in nume colectiv trebuie să prevadă: procedura de adoptare a hotărarilor de către asociaţi, procedura de admitere a noilor membri, precum şi temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Deşi formularea acestui text de lege sugerează obligativitatea includerii unor asemenea clauze in actul constitutiv, considerăm că din economia articolelor următoare reiese in mod clar că asemenea precizări nu sunt obligatorii. Asociaţii vor stipula in contractul de constituire clauze cu privire la reprezentarea societăţii, procedura de adoptare a hotărarilor sau de retragere ori excludere din societate, numai in măsura in care inţeleg să deroge de la unele norme dispozitive ale codului. Astfel, din analiza coroborată a textele legale in materia societăţii in nume colectiv, conchidem că asociaţii vor putea prevedea, de exemplu: situaţiile cand o hotărare se va putea adopta cu majoritatea voturilor membrilor, prin derogare de la regula conform căreia conducerea societăţii se exercită prin acordul tuturor membrilor (art.123 alin.1 din cod); atribuirea unui număr de voturi proporţional cotei de participare a asociaţilor, prin derogare de la regula “un asociat – un vot” (art.123 alin.2 din cod); persoanele care vor reprezenta societatea in nume colectiv (art.125 din cod). d) Clauze privind modalitatea de participare la beneficii şi pierderi. Asociaţii vor preciza in actul constitutiv al societăţii in nume colectiv modul şi proporţia de participare a fiecăruia la caştigurile şi pierderile societăţii. Cu alte cuvinte, asociaţii vor putea stabili modul de impărţire a profitului rezultat din activitatea societăţi, inclusiv periodicitatea şi termenele in care se va efectua această operaţiune, şi, in mod corelativ, modul in care se va face imputarea pierderilor, derogand de la regula instituită de art.127 alin.1 din Codul civil conform căreia repartizarea veniturilor şi imputarea pierderilor se face intre asociaţi proporţional participaţiunilor fiecăruia la capitalul social. Precizăm doar că, nu va fi posibilă inserarea unor clauze numite in doctrină leonine, precum clauza prin care totalitatea beneficiilor se atribuie unuia dintre asociaţi sau clauza conform căreia unul dintre asociaţi să fie dispensat de obligaţia de a participa la pierderi. Tot leonină este considerată in literatura de specialitate şi clauza prin care se garantează unuia dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare la pierderi. Contractul de constituire a societăţii in nume colectiv va putea cuprinde orice alte clauze pe care asociaţii le consideră necesare, cu condiţia ca prin asemenea clauze să nu se aducă atingere dispoziţiilor imperative ale Codului civil. Contractul de constituire se va incheia in mod obligatoriu in limba de stat şi se va semna de toţi asociaţii fondatori (art.108 alin.4 din Codul civil). Precizăm, de asemenea, că actul constitutiv al societăţii in nume colectiv trebuie incheiat in formă

autentică (art.107 alin.1 din cod), care este cerută ad validitatem, intrucat art.110 alin.2 lit.a) din cod sancţionează cu nulitatea lipsa acesteia. Contractul de constituire va fi supus autentificării notariale in modul stabilit de Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu privire la notariat. La efectuarea actelor notariale, notarii vor verifica printre altele dacă contractul de societate nu cuprinde clauze ce contravin legislaţiei, iar in cazul existenţei unor asemenea clauze vor refuza autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea cu privire la notariat). In sfarşit, menţionăm că actului constitutiv incheiat de către asociaţii fondatori ii sunt incidente principiile generale de drept conform cărora retragerea unui contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau interdicţia unuia dintre ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către moştenitori, revenirea de comun acord asupra clauzelor iniţial stabilite. 2. Modificarea actului constitutiv al societăţii in nume colectiv. După cum am menţionat actul constitutiv al societăţii in nume colectiv este contractul de constituire (de societate), a cărui problematică juridică a fost analizată mai sus. Aşadar, atunci cand se vorbeşte despre modificarea actului constitutiv al societăţii menţionate este vizat insuşi contractul de constituire prin care se infiinţează o astfel de societate. Deoarece contractul de constituire a societăţii in nume colectiv este opera voinţei comune a asociaţilor exprimată in armonie cu principiul libertăţii convenţiilor, el va putea fi modificat tot prin voinţa comună a asociaţilor căci ceea ce s-a făcut mutuum consensus poate fi desfăcut mutuum disensus. Această regulă este consacrată expres şi de dispoziţiile Codului civil in materia societăţilor in nume colectiv, potrivit cărora “actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor asociaţilor” (art.122 alin.2 din cod). Modificarea actului constitutiv al societăţii in nume colectiv este dominată de principiul simetriei actelor juridice care presupune ca actul juridic modificator să indeplinească aceleaşi condiţii de formă şi de fond care s-au cerut indeplinite de actul juridic modificat la momentul perfectării. Aşadar, contractul de constituirea a societăţii in nume colectiv poate fi modificat din punct de vedere juridic prin voinţa comună a tuturor asociaţilor cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond care s-au cerut indeplinite la perfectarea lui. Dar care este momentul de cand pot fi aduse modificări contractului de constituire şi momentul pană la care pot fi aduse asemenea modificări? După cum s-a arătat şi in doctrină, actul constitutiv al oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv al societăţii in nume colectiv, de principiu poate fi modificat incepand cu momentul imediat următor celui al perfectării lui. Asociaţii păstrează nealterată facultatea de a modifica actul constitutiv pană la momentul desfiinţării acestuia, fie prin declararea judecătorească a nulităţii lui, fie prin rezilierea lui de către asociaţi, fie ca urmare a intervenţiei unei cauze generale sau speciale de dizolvare a societăţii. In sfarşit, menţionăm că, avand in vedere faptul că contractul de constituire a societăţii in nume colectiv reprezintă cea mai importantă sursă de informare pentru terţele persoane care intră in contact cu societatea, legiuitorul a instituit obligativitatea inregistrării modificărilor contractului la Camera Inregistrării de Sat in termen de maxim 7 zile de la data efectuării lor, acestea dobandind eficienţă juridică numai de la data inregistrării (art.18 din Legea nr.1265-XIV/05.10.2000 cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor). Articolul 123. Conducerea societăţii in nume colectiv (1) Conducerea societăţii in nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. In actul de constituire al societăţii pot fi prevăzute cazurile in care hotărarea se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor.

(2) Fiecare membru al societăţii in nume colectiv are un singur vot dacă actul de constituire nu prevede altfel. 1. Conducerea societăţii in nume colectiv. Organizarea societăţii in nume colectiv este la fel de simplă ca şi cea a societăţilor civile. Legea conferă asociaţilor o libertate mai accentuată in ceea ce priveşte modul de organizare a activităţii unei asemenea societăţi spre deosebire de societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. Astfel, art.123 din cod nu instituţionalizează o adunare generală a asociaţilor ca organ suprem de conducere a societăţii in nume colectiv, deşi atribuie prerogativele decizionale privind activitatea societăţii tuturor asociaţilor. Soluţia aleasă de legiuitor se justifică prin numărul mic de asociaţi intr-o asemenea societate spre deosebire de alte forme societare. Legiuitorul s-a limitat să instituie regula unanimităţii in ceea ce priveşte luarea deciziilor privind activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.123 alin.1 fraza I din Codul civil, conducerea societăţii in nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. Instituirea acestei reguli este determinată de necesitatea ca fiecare dintre asociaţi să aibă un cuvant de spus in funcţionarea societăţii, avandu-se in vedere faptul că aceştia răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile sociale. Totuşi, regula enunţată nu are un caracter imperativ, asociaţii putand prevedea prin actul constitutiv diverse situaţii in care o hotărare să se adopte cu majoritatea voturilor (art.123 alin.1 fraza a II-a din cod), excepţie făcand hotărarile de modificarea a actului constitutiv, care se vor lua, in mod obligatoriu, prin votul unanim al asociaţilor (art.122 alin.2 din cod). In mod concret, asociaţii ar putea prevedea regula majorităţii la adoptarea hotărarilor cu privire la: repartizarea beneficiilor şi pierderilor (art.127 alin.1 din cod); acceptarea succesorilor membrului decedat in calitatea de asociaţi in societate (art.132 alin.1 din cod); alegerea administratorilor, dacă aceştia nu au fost desemnaţi prin actul constitutiv; aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual; alte chestiuni pentru a căror soluţionare legea nu cere unanimitatea. Asociaţii vor stabili, de asemenea, şi felul majorităţii necesare adoptării unor asemenea hotărari - simplă sau calificată, precum şi modul in care se va proceda in cazul parităţii de voturi. Pe de altă parte, in tăcerea legii, considerăm că dacă majoritatea asociaţilor va adopta o hotărare prin care se contravine actului constitutiv sau unei dispoziţii legale imperative, minoritatea de asociaţi care a votat impotrivă va putea ataca respectiva hotărare in justiţie solicitand anularea ei. La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat are, dacă actul de constituire nu prevede altfel, un singur vot (art.123 alin.2 din cod). In consecinţă, asociaţii vor putea prevedea in contractul de constituire un alt mod de atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat, fără ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă lipsirea totalmente de vot a vreunui asociat. Articolul 124. Administrarea societăţii in nume colectiv (1) Fiecare membru al societăţii in nume colectiv are dreptul de a acţiona in numele societăţii dacă actul de constituire nu prevede că toţi membrii administrează societatea in comun sau că administrarea este delegată unor anumiţi membri sau unor terţi. (2) Imputernicirile administratorului se limitează la domeniul de activitate al societăţii. Pentru săvarşirea de acte ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor. (3) In cazul administrării in comun, deciziile trebuie luate in unanimitate. Dacă administrarea societăţii se deleagă unei sau mai multor persoane, ceilalţi membri, pentru a incheia acte juridice in numele societăţii, trebuie să aibă procură de la prima (primele). In raporturile cu terţii, societatea nu

are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează imputernicirile membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor in care societatea va demonstra că terţul, in momentul incheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este imputernicit să acţioneze in numele societăţii. (4) Fiecare membru al societăţii in nume colectiv, indiferent de faptul este sau nu imputernicit să administreze societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia privind administrarea. Clauza prin care se exclude sau se limitează acest drept este nulă. 1. Desemnarea administratorilor. In cazul in care actul constitutiv nu arată cine sunt administratorii societăţii sau nu prevede nimic cu privire la modul de administrare al societăţii se presupune că fiecare asociat are dreptul de a acţiona in numele acesteia din partea celorlalţi asociaţi, avand dreptul de a incheia toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii. Posibilitatea participării oricărui asociat la administrarea societăţii este o consecinţă firească a răspunderii nelimitate a asociaţilor pentru datoriile sociale. In practică, totuşi, nu vom intalni numeroase acte constitutive care să nu desemneze modul concret de administrare a societăţii, inclusiv persoanele desemnate ca administratori, de vreme ce art.108 alin.1 lit.h) din Codul civil cere in mod expres inserarea in actul constitutiv a unei asemenea menţiuni. In consecinţă, se punea in mod firesc intrebarea care ar fi opţiunile asociaţilor in ceea ce priveşte modul de administrare a societăţii? Răspunsul este dat de dispoziţiile art.124 din cod, potrivit cărora asociaţii pot prevedea in actul constitutiv ca (a) administrarea societăţii se fie exercitată in comun, de către toţi asociaţii, sau ca (b) administrarea să fie delegată unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. In fine, asociaţii ar putea stipula in actul constitutiv ca (c) administrarea societăţii să fie exercitată de către fiecare dintre asociaţi, care să indeplinească in mod individual toate atribuţiile pe care le presupunea calitatea de administrator. In practică, in cele mai multe cazuri, asociaţii de la societăţile in nume colectiv preferă să incredinţeze administrarea societăţii unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. Posibilitatea de a desemna un administrator neasociat este criticabilă la prima vedere, intrucat caracterul intuitu personae al societăţii in nume colectiv şi existenţa unei răspunderi nemărginite a asociaţiilor ar impune ca aceştia să conducă direct activitatea socială şi să nu o incredinţeze unor persoane străine de societate. Tocmai din acest considerent legiuitorul a instituit, ca regulă, administrarea societăţilor in nume colectiv prin administratori asociaţi. Totuşi, avandu-se in vedere că o asemenea regulă vizează in primul rand protejarea asociaţilor, acestora li se acordă posibilitatea ca in funcţie de interesele pe care le au să opteze pentru desemnarea unui administrator neasociat. Acesta nu trebuie să fie neapărat o persoană fizică, ci această calitatea poate să fie incredinţată şi unei persoane juridice. Administratorii societăţii in nume colectiv vor putea fi numiţi prin actul constitutiv sau, ulterior constituirii, aleşi de către asociaţi. Administratorii desemnaţi prin actul constitutiv sunt aleşi prin consensul tuturor asociaţilor. In cazul in care desemnarea administratorilor nu s-a făcut prin actul constitutiv al societăţii, aceştia vor putea fi aleşi ulterior inregistrării societăţii in conformitate cu dispoziţiile art.123 alin.1 din Codul civil, fie cu unanimitate de voturi (regula unanimităţii), fie cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, dacă o asemenea modalitate este prevăzută de actul constitutiv. Serviciile făcute de administratorii societăţii in favoarea acesteia, in indeplinirea funcţiilor lor, sunt, de regulă, remunerate. Asociaţii au deplină libertate să decidă dacă administratorii beneficiază de o remuneraţie sau nu, ori să stabilească cuantumul acesteia. In principiu, se acordă administratorilor o remuneraţie lunară

fixă. Legea nu interzice insă ca asociaţii să decidă stabilirea remuneraţiei administratorilor sub forma unei sume variabile, reprezentand o cotă-parte aprioric predeterminată din beneficiile realizate de societate. In fine, este posibilă şi o a treia soluţie care să rezulte din combinarea primelor două menţionate. O astfel de soluţie, comportand o remuneraţie mixtă, se justifică mai cu seamă atunci cand administratorul nu cumulează in persoana sa calitatea de asociat, pe langă cea de administrator. 2. Puterile administratorilor. In raporturile care se stabilesc intre administratori şi societate, pe de o parte, şi administratori şi asociaţi pe de altă parte, puterile administratorului sunt determinate prin actul constitutiv al societăţii in nume colectiv (care este contractul de constituire) şi lege. Administratorii desemnaţi pot manifestă iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale care se circumscriu celor efectuate in mod obişnuit de societate, fără să aibă nevoie in acest sens de acordul prealabil al celorlalţi asociaţi. Este insă posibil ca, in exercitarea atribuţiilor sale, un administrator să aibă iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele determinate de domeniul curent de activitate al societăţii, dar care, in acelaşi timp, nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de activitate. Potrivit art.124 alin.2 din cod, pentru săvarşirea de acte ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor. In practică, destul de frecvent, mai cu seamă in cazul societăţilor in nume colectiv cu potenţial economic ridicat, prin actul constitutiv se prevede că administrarea societăţii va fi asigurată de o pluralitate de administratori. Intr-o atare ipoteză, tot actul constitutiv va fi cel care va stabili modul cum se distribuie intre administratori sarcinile privind administrarea societăţii. Totodată, prin actul constitutiv se poate stipula organizarea unui consiliu de administraţie, precum şi condiţiile in care acesta va delibera. Este insă posibil ca din actul constitutiv să lipsească orice stipulaţie privind repartizarea sarcinilor intre multiplii administratori, ipoteză in care considerăm că fiecare administrator privit separat este investit cu prerogativa generală de a indeplini toate actele de gestiune cerute de interesele societăţii şi care se circumscriu, bineinţeles, obiectului de activitate a societăţii. Din punct de vedere al sferei puterilor, nu există nici o deosebire intre administratorii asociaţi şi cei neasociaţi, cu o singură menţiune: in indeplinirea actelor de administrare, administratorul asociat exprimă atat voinţa sa de asociat, cat şi pe aceea de administrator, astfel incat, in caz de abuz de putere, el poate suporta dubla sancţiune a revocării puterii de reprezentare şi a excluderii din societate (a se vedea art.126 aln.1 şi art.129 alin.2 din Codul civil). O situaţie particulară este şi aceea in care prin actul constitutiv s-a prevăzut administrarea societăţii de către toţi asociaţii in comun. In acest caz orice decizie luată de ei va fi considerată valabilă numai dacă a fost adoptată in unanimitate (art.124 alin.3 fraza I din cod). Administrarea societăţii pe baza unanimităţii reprezintă sistemul cel mai prudent, dar in acelaşi timp şi cel mai greoi de funcţionare, deoarece in situaţia existenţei unor divergenţe intre administratorii asociaţi nu se va putea realiza unanimitatea, şi prin urmare nu se va putea incheia nici actul sau operaţiunea proiectată. Sigur, un asemenea sistem prezintă marele avantaj al eliminării unor eventualele erori sau abuzuri pe care le-ar putea săvarşi administratorul individual, dar cum se va proceda in situaţia in care intrunirea unanimităţii nu este posibilă datorită unor factori obiectivi? cum ar fi de exemplu, absenţa indelungată a unuia dintre administratorii asociaţi din localitate. Sau cum se va proceda in cazul in care trebuie luată o decizie in cazuri de urgenţă iar unii administratori sunt in imposibilitate de a fi contactaţi sau de a lua parte la deliberarea asupra acelei decizii? Se pot, de asemenea, imagina şi numeroase situaţii cand unul din asociaţi se opune in mod nejustificat adoptării unei decizii, blocand astfel activitatea societăţii. Din păcate, Codul nostru civil, spre deosebire de alte legislaţii (cum ar fi, de exemplu, cea franceză, romană), nu răspunde la aceste intrebări. In ceea ce ne priveşte, considerăm că asociaţii, in virtutea libertăţii

conferite de legiuitor in privinţa modului de organizare a activităţii societăţii in nume colectiv, vor putea stipula felul in care vor fi reglementate şi asemenea situaţii. Astfel, asociaţii ar putea stabili ca divergenţele existente intre administratorii asociaţi să fie soluţionate prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. De asemenea, asociaţii ar putea să prevadă, prin actul constitutiv, posibilitatea adoptării de hotărari doar de către un singur administrator sau de către o parte dintre ei in situaţiile in care ceilalţi administratori sunt “in imposibilitate” de a participa la administrare sau in situaţiile in care necesitatea luării deciziei este motivată de un caz urgent, cand neindeplinirea urgentă a unui act de administrare ar fi de natură să pricinuiască un prejudiciu semnificativ societăţii. In lipsa unor asemenea prevederi, in toate cazurile cand se incalcă regula unanimităţii administratorii care a luat respectiva decizie vor putea fi obligaţi să suporte prejudiciul pe care, eventual, 1-au cauzat societăţii. In ceea ce priveşte exprimarea voinţei asociaţilor obligaţi a administra impreună, in lipsa unei stipulaţii exprese in actul constitutiv, aceasta va putea imbrăca orice formă. Desigur, in măsura in care legea impune pentru un act o anumită formă, aceasta trebuie respectată. Codul civil nu impune ca exprimarea voinţei să se facă simultan. In sfarşit, menţionăm că şi prin clauzele stipulate in actul constitutiv pot fi stabilite anumite limite ale acestor puteri in sensul precizării că anumite acte, enumerate limitativ, pot fi indeplinite de administratori numai cu acordul tuturor asociaţilor sau, cel puţin, a acelora dintre ei care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Depăşirea acelor limite se sancţionează cu asumarea implicită a responsabilităţilor personale a administratorului care a nesocotit stipulaţiile actului constitutiv al societăţii. Printre actele de acest gen s-ar putea menţiona: instrăinarea imobilelor, contractarea de imprumuturi peste o anumită valoare prestabilită, gajarea sau ipotecarea bunurilor societăţii pentru garantarea unor credite acordate de o bancă comercială in favoarea altei societăţi comerciale sau a unor terţi sau chiar a unui asociat etc. In doctrină s-a remarcat insă pe bună dreptate că actul constitutiv nu trebuie să fie prea restrictiv in această privinţă. Administratorilor trebuie să li se lase o marjă suficient de largă pentru a-şi putea manifesta, in mod liber şi nestanjenit, iniţiativa in indeplinirea actelor de gestiune a patrimoniului social. In acest context s-ar putea discuta dacă prevederile actului constitutiv prin care sunt desemnaţi administratorii societăţii, precum şi cele care prevăd restricţii impuse administratorilor sunt opozabile terţilor. Şi asta deoarece pot fi imaginate numeroase situaţii in care un asociat care nu are nu are dreptul de a administra societatea şi nici procură pentru a incheia acte juridice in numele societăţii incheie totuşi astfel de acte, ori situaţii in care un administrator, deşi legal desemnat, incheie un act juridic cu depăşirea limitelor imputernicirilor conferite prin actul constitutiv. Astfel, pe de o parte, prin prisma principiului relativităţii contractului, aceste restricţii nu ar trebui să fie opozabile terţilor, deoarece aceştia nu au participat la perfectarea actului constitutiv. Pe de altă parte, insă, acest principiu nu poate primi camp liber de aplicare in cazul contractului prin care se constituie societatea comercială, deoarece clauzele acelui contract sunt supuse publicităţii in momentul inregistrării societăţii, prin inscrierea lor in Registrul de stat al intreprinderilor. In soluţionarea acestei probleme trebuie avute in vedere atat interesele societăţii şi cat şi drepturile terţului cocontractant, care nu poate fi pus in situaţia inechitabilă de a suporta consecinţele relei-credinţe a unui asociat sau unui administrator al societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin.3 fraza a III-a din Codul civil, in raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează imputernicirile membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor in care societatea va demonstra că terţul, in momentul incheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este imputernicit să acţioneze in numele societăţii. Astfel că, după părerea noastră, in cazul in care limitarea imputernicirilor asociaţilor a fost inscrisă in Registrul de stat al intreprinderilor, societatea va putea invoca cu succes acest fapt impotriva unui terţ, intrucat din momentul inscrierii aceste informaţii devin publice şi

sunt accesibile terţului. Deşi dispoziţia legală se referă in mod expres doar la situaţia asociatului, considerăm că nimic nu se opunea ca acelaşi principiu să se aplice şi in cazul administratorului care şi-a depăşit imputernicirile. 3. Obligaţiile administratorilor. Potrivit literaturii de specialitate, administratorii societăţii in nume colectiv au următoarele indatoriri principale: a) să administreze afacerile societăţii cu diligenta unui bun comerciant şi să depună aceleaşi eforturi pe care le-ar depune in cazul in care şi-ar administra propriile afaceri; b) să nu abuzeze de semnătura socială. Totuşi, dacă operaţiunea incheiată de administrator nu este indeplinită in mod curent de societate, dar nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de activitate şi puterile administratorului, ea poate fi indeplinită, insă numai dacă toţi asociaţii sunt de acord in prealabil cu săvarşirea ei (art.124 alin.2 din cod). In caz contrar, el va fi răspunzător pentru daunele cauzate societăţii, dar societatea rămane obligată faţă de terţii de bună-credinţă; c) să indeplinească indatoririle lor in conformitate cu legea, actul constitutiv şi hotărarile asociaţilor. 4. Controlul gestiunii societăţii. Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului redus al activităţii, societatea in nume colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum sunt cenzorii in societăţile de capitaluri. In absenţa unor cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator al societăţii va exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii. Acest drept se exercită atat prin participarea la luarea deciziilor de către asociaţi in problemele esenţiale ale activităţii societăţii, cat şi prin verificarea tuturor documentelor ce ţin de activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin4 din Codul civil, fiecare membru al societăţii in nume colectiv, indiferent de faptul este sau nu imputernicit să administreze societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia privind administrarea. Orice clauză prin care s-ar exclude sau limita acest drept este nulă. Articolul 125. Reprezentarea societăţii in nume colectiv (1) Dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea in nume colectiv il au toţi membrii ei. (2) Actul de constituire poate stipula dreptul unuia sau mai multor membri de a reprezenta societatea. In acest caz, ceilalţi membri nu au dreptul să o reprezinte. (3) In cazul in care dreptul de reprezentare aparţine mai multor membri, fiecare are dreptul să acţioneze de sine stătător dacă actul de constituire nu prevede că ei trebuie să acţioneze in comun. (4) In cazul desemnării administratorilor dintre terţi, dreptul de a reprezenta societatea in nume colectiv poate fi stipulat in actul de constituire. (5) Persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea in nume colectiv sunt obligate să notifice despre desemnarea lor organul de stat unde este inregistrată. (6) Prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea in nume colectiv nu sunt opozabile terţilor de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă. 1. Reprezentarea societăţii in nume colectiv. Art.125 din Codul civil stabileşte regula in materia reprezentării societăţilor in nume colectiv, şi anume că ori de cate ori nu se prevede altfel prin actul constitutiv fiecare asociat are dreptul de a reprezenta societatea şi, implicit de a incheia orice act in numele societăţii, in

limitele legii şi ale obiectului de activitate. Această regulă este o particularizare a celei inscrise in art.124 alin.1 din cod. Considerăm că tehnica aleasă de legiuitor de a reglementa printr-un articol separat reprezentarea societăţii in nume colectiv nu este cea mai indicată, deoarece dispoziţiile alin.1-4 ale art.125 din cod le reformulează practic pe cele ale art.124 din cod care reglementează administrarea societăţii. Şi aceasta deoarece, in principiu, sub raportul statutului juridic, administratorul cumulează in persoana sa o dublă calitate, şi anume: pe de o parte, el este un organ de gestiune, iar, pe de altă parte, administratorul este şi se manifestă şi ca un organ de reprezentare a societăţii in raporturile juridice ale acesteia. Ca organ de gestiune a patrimoniului social, administratorul este abilitat să decidă in tot ceea ce priveşte patrimoniul societăţii, in vederea realizării obiectului de activitate al societăţii şi a scopului avut in vedere la constituirea acesteia. Ca organ de reprezentare a societăţii, administratorul acţionează nu in numele său personal, ci in numele şi pe contul societăţii. Actele juridice pe care el le indeplineşte in această calitate, produc efecte direct in persoana societăţii. Astfel fiind, considerăm că funcţia de reprezentare a societăţii este de natura activităţii administratorului, acesta putand reprezenta societatea in relaţiile cu terţii, chiar dacă actul constitutiv nu menţionează nimic in această privinţă. In consecinţă, nu găsim nici o raţiune pentru reglementarea separată a dreptului de reprezentare a societăţii separat de dispoziţiile legale privind administrarea societăţii. Sigur, au existat şi opinii in literatura de specialitate, care au rămas insă izolate, potrivit cărora administrarea societăţii nu se confundă cu reprezentarea, iar administratorii reprezintă, in regulă generală, simple organe deliberative, dar nu şi organe prin care se exprimă voinţa socială; astfel incat, pentru a putea reprezenta societatea in relaţiile cu terţii, o persoană, asociat sau administrator, ar trebui să fie investită expres cu această putere, fie la constituirea societăţii, fie ulterior. Din punctul nostru de vedere, aceste opinii nu sunt justificate. Considerăm că, singurele limitări care ar putea fi aduse puterilor administratorilor sunt cele stipulate in actul constitutiv. Astfel, este posibil, dacă se prevede prin actul constitutiv, ca un administrator să nu aibă drept de reprezentare al societăţii in relaţiile cu terţii. Potrivit art.125 alin.4 din cod, persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea in nume colectiv sunt obligate să notifice despre desemnarea lor organul de stat unde societatea este inregistrată. O asemenea notificare este importantă deoarece din momentul inscrierii acestui fapt in Registrul de stat al intreprinderilor persoana respectivă va putea incheia acte juridice valabile in numele societăţii, şi pentru societate, acte apte să genereze obligaţii şi drepturi subiective valabile atat pentru societate, cat şi pentru terţii cu care aceasta intră in raporturi juridice. Totuşi, in ceea ce priveşte terţii de bună credinţă, societatea nu va putea invoca prevederile actului de constituire prin care se limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea in nume colectiv (art.125 alin.6 din cod). Articolul 126. Lipsirea şi renunţarea la dreptul de administrare єi de reprezentare a societгюii in nume colectiv (1) Dacă există motive intemeiate, la cererea oricărui membru, instanţa de judecată poate priva persoana de dreptul de a administra şi a reprezenta societatea in nume colectiv. Motive intemeiate sunt, printre altele, incălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor. (2) Printr-o declaraţie adresată persoanelor cu drept de administrare şi reprezentare, fiecare membru poate renunţa in orice moment la dreptul de a administra şi a reprezenta societatea. 1. Incetarea dreptului de administrare a societăţii in nume colectiv.

Dreptul de a administra şi reprezenta societatea in nume colectiv incetează fie prin revocarea administratorului (art.126 alin.1 din cod), fie prin renunţarea acestuia la dreptul de a administra şi reprezenta (art.126 alin.2 din cod), precum şi prin expirarea termenului duratei mandatului incredinţat, moartea sau incapacitatea administratorului ori dizolvarea societăţii (acestea din urmă cazuri de incetare a funcţiilor administratorului, deşi nu sunt prevăzute expres de Codul civil, nu comportă nici o discuţie deoarece sunt imprejurări obiective care nu antrenează modificarea actului constitutiv şi deci nu necesită indeplinirea unor formalităţi sau proceduri speciale de către asociaţi). a) Revocarea administratorului. In privinţa revocării administratorului Codul civil prevede că, in cazul in care există motive intemeiate, instanţa de judecată, la cererea oricărui asociat, “va putea priva persoana de dreptul de a administra şi reprezenta societatea in nume colectiv” (art.126 alin.1 din cod). După opinia noastră, formularea legală este deficitară din mai multe considerente. Astfel, aşa cum am arătat mai sus, este nejustificată abordarea separată a dreptului de administrare şi a dreptului de reprezentare, intrucat ambele reprezintă prerogative ale funcţiei de administrator. In ceea ce priveşte situaţiile in care societatea este reprezentată de alte persoane decat administratorii acesteia se vor aplica intotdeauna regulile de la mandat. Această concluzie rezultă fără nici o urmă de indoială din dispoziţiile art.124 alin.3 fraza a II-a din cod, potrivit cărora, dacă administrarea societăţii este incredinţată unor administratori, asociaţi sau nu, ceilalţi asociaţi au nevoie de procură de la administratorii desemnaţi pentru a incheia acte juridice in numele societăţii. Pe de altă parte, dispoziţiile art.126 nu ţin cont de faptul că, calitatea de administrator poate fi dobandită atat de către unul sau mai mulţi asociaţi cat şi de către persoane din afara societăţii. In acest din urmă caz, considerăm că ar fi normal şi logic ca asociaţii societăţii, atata timp cat au inţeles să renunţe la posibilitatea de a administra ei inşişi societatea şi au incredinţat administrarea societăţii unor administratori neasociaţi, să-i poată oricand revoca pe aceştia, respectand, bineinţeles, principiul simetriei actelor juridice, in sensul că revocarea administratorilor neasociaţi să se facă cu acelaşi număr de voturi cu care s-a făcut desemnarea. Mai mult chiar, considerăm că revocarea administratorului neasociat poate interveni oricand şi independent de vreo culpă a acestuia, fiind vorba de o revocare ad nutum. In susţinerea teoriei enunţate se poate argumenta şi cu faptul că dispoziţiile art.126 alin.1 din cod urmăresc in mod prioritar protejarea intereselor asociaţilor, prin evitarea posibilităţii de inlăturare abuzivă a unui asociat de la administrarea societăţii, ştiindu-se că aceştia poartă o răspundere nelimitată pentru datoriile sociale. In considerarea celor expuse mai sus, apreciem că dispoziţiile art.126 alin.1 din cod se vor aplica doar in ceea ce priveşte revocarea administratorilor care intrunesc in aceeaşi persoană două calităţi distincte, şi anume aceea de asociat şi aceea de administrator. Revocarea administratorului asociat se va putea face, aşadar, la solicitarea oricărui asociat dar numai prin hotărare judecătorească şi numai dacă există temeinice in acest sens. Existenţa sau, după caz, inexistenţa unor asemenea motive este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, legea făcand doar o enumerare exemplificativă. Astfel, potrivit art.126 alin.1 fraza a doua din cod, sunt considerate motive intemeiate: incălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor. In acest din urmă caz, considerăm că nu poate fi vorba de o imposibilitate obiectivă (cum ar fi, moartea sau incapacitatea administratorului, in asemenea ipoteze funcţia de administrator incetand de drept), ci, mai degrabă, de o nepriceperea sau inabilitatea profesională. Ar putea constitui motive temeinice pentru revocarea administratorului şi neglijenţa gravă in indeplinirea atribuţiilor sau insărcinărilor ce i-au fost incredinţate, precum şi incorectitudinea (indiferent de natura ei sau de modul in care se manifestă). Revocarea administratorului va produce efecte fată de societate din momentul rămanerii definitive a hotărarii prin care a fost pronunţată, iar faţă de terţi numai din

momentul inscrierii, cu titlu de menţiuni, a hotărarii de revocare in Registrul de stat al intreprinderilor. Ipotetic vorbind, pană la acea dată, administratorul in cauză va putea incheia acte juridice cu terţii ca şi cum nimic nu s-ar fi intamplat. Acele acte juridice işi vor produce efectele normale atat in persoana societăţii, cat şi in ce priveşte pe terţii implicaţi. b) Renunţarea la dreptul de administrare a societăţii in nume colectiv. Renunţarea la dreptul de administrare este o manifestare unilaterală de voinţă a administratorului, in sensul de a-şi declina această calitate, iar asociaţii nu il pot obliga pe acela care şi-a exprimat voinţa intr-un atare sens să revină asupra deciziei luate. Renunţarea are un caracter discreţionar, putand interveni in orice moment, singura condiţie cerută de lege este aceea a notificării celorlalţi administratori asupra renunţării (art.126 alin.2 din cod). Desigur, in condiţiile in care datorită renunţării societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu, aceasta va avea dreptul la despăgubiri. O anumită particularitate o reprezintă ipoteza administratorului renunţător care a fost desemnat in această funcţie prin actul constitutiv al societăţii ca unic administrator. Intr-o atare ipoteză asociaţii vor fi puşi in situaţia de a numi un alt administrator, ceea ce de facto presupune modificarea contractului de constituire. Articolul 127. Repartizarea veniturilor şi pierderilor societăţii in nume colectiv (1) Veniturile şi pierderile societăţii in nume colectiv se repartizează intre membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul membrilor nu prevede altfel. Acordul cu privire la inlăturarea membrului societăţii de la participarea la veniturile sau pierderile societăţii este nul. (2) Asociatul care a acţionat in interesul societăţii in nume colectiv fără imputernicire are dreptul, dacă societatea nu a acceptat actele juridice incheiate de el, sa-i ceară compensarea cheltuielilor suportate, in limita beneficiului sau a economiilor obţinute de societate ca rezultat al acţiunilor lui. (3) Dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii in nume colectiv vor deveni mai mici decat capitalul ei social, venitul obţinut de societate nu va fi repartizat intre membrii ei pană cand valoarea activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social. 1. Distribuirea beneficiilor şi a pierderilor inregistrate de societate. Scopul urmărit de asociaţi cu ocazia constituirii societăţii in nume colectiv, ca de altfel a oricărei societăţi comerciale, este acela de a realiza beneficii şi de a le impărţi intre ei. Insă activitatea comercială desfăşurată poate inregistra şi pierderi, in acest caz, datorită legăturii sociale care ii uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la suportarea pierderilor. In general, asociaţii preferă să stabilească modul de impărţire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor inregistrate de societate prin actul constitutiv al societăţii. Totuşi, pentru ipoteza in care asociaţii nu fac asemenea precizări in actul constitutiv, art.127 alin.1 din Codul civil, stabileşte regula conform căreia beneficiile şi pierderile societăţii in nume colectiv se repartizează intre asociaţi proporţional participării lor la capitalul social. Această regulă insă poate fi amendată prin stipulaţii contractuale contrare din actul constitutiv sau chiar printr-o hotărare luată in unanimitate de către asociaţi. Astfel, asociaţii au facultatea să stipuleze ca repartizarea beneficiilor să se facă ţinandu-se seama de gradul de participare al fiecăruia dintre ei la realizarea activităţii comerciale a societăţii sau la administrarea societăţii. Principiul care va guverna orice acord a asociaţilor privind impărţirea beneficiilor şi pierderilor decurge din insăşi finalitatea societăţii – toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să

participe la impărţirea pierderilor, iar clauzele derogatorii de la regula proporţionalităţii distribuirii dividendelor sunt admise pană la limita in care ele frizează clauza leonină. Depăşirea acestei limite se sancţionează cu nulitatea absolută a lor. Astfel, nici un asociat nu va putea fi exclus de la beneficii sau exonerat de a suporta pierderile (art.127 alin.1 fraza a II-a din cod). După opinia noastră, in contractul de constituire nu vor putea fi inserate nici clauze prin care unul din asociaţi să fie limitat la beneficii vădit derizorii sau clauze prin care se garantează unuia dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că acestea echivalează cu excluderea participării la beneficiile sau pierderile societăţii. Sancţiunea prevăzută de lege in aceste situaţii este nulitatea unei asemenea clauze, urmand ca celelalte clauze ale actului constitutiv să-şi menţină valabilitatea. Cat priveşte impărţirea beneficiilor şi pierderilor societăţii in acest caz, se va aplica regula consacrată de art.127 alin.1 din cod. Asociaţii au deplina libertate să decidă dacă intregul profit este supus distribuirii, sau dacă numai o parte a acestuia va primi o astfel de destinaţie, cealaltă parte a profitului urmand a fi folosită in alte scopuri (cum ar fi, de exemplu, constituirea sau alimentarea unui fond de rezervă sau a de dezvoltare, etc.). Menţionăm că distribuirea de beneficii asociaţilor se va putea face numai din profitul net obţinut de societate. Astfel, dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii au devenit mai mici decat capitalul ei social, venitul obţinut de societate nu va putea fi repartizat intre membrii ei pană cand valoarea activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social (art.127 alin.3 din cod). In ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea restricţie este superfluă in cazul societăţilor in nume colectiv, intrucat răspunderea pentru datoriile societăţii nu este limitată doar la patrimoniul acesteia ci toţi asociaţii răspund nelimitată şi solidară cu tot patrimoniul lor pentru orice obligaţie a societăţii, ori in aceste condiţii orice diminuare a activelor nete ale societăţii nu va afecta in nici un fel interesele creditorilor sociali. 2. Recuperarea cheltuielilor efectuate de asociaţi in realizarea scopului societăţii. In indeplinirea obligaţiei de administra şi reprezenta societatea, orice asociat poate fi pus in situaţia de a cheltui anumite sume de bani in interesul societăţii. Intr-o atare ipoteză, acel asociat este indreptăţit să primească ceea ce a cheltuit, sens in care el trebuie să prezinte societăţii documentele justificative ale cheltuielilor făcute. Dar care va fi soluţia in situaţia in care asociatul acţionează in numele societăţii fără a avea acest drept? Importanţa soluţionării acestei chestiuni este dată tocmai de faptul că societatea nu va putea invoca lipsa validităţii actului in raporturile cu terţii de bună credinţă pe motivul că asociatul care a incheiat actul juridic respectiv nu avea dreptul de a reprezenta societatea. Considerăm că, in ipoteza in care societatea a suferit un prejudiciu in urma demersului intreprins de asociatul in culpă, ea va prelua eventualul beneficiul a respectivei afaceri cu titlu de reparare a pagubei, iar atunci cand beneficiul nu va acoperi integral paguba incercată, societatea va avea posibilitatea să promoveze o acţiune in responsabilitate delictuală impotriva acelui asociat. Pe de altă parte, dacă societatea a avut de caştigat de pe urma unui astfel de demers a asociatului, legea acordă acestuia din urmă dreptul de a solicita societăţii compensarea cheltuielilor suportate de el in limita beneficiului sau a economiilor obţinute de către societate ca rezultat al acţiunilor sale (art.127 alin.2 din Codul civil). Articolul 128. Răspunderea membrilor societăţii in nume colectiv pentru obligaţiile ei (1) Membrii societăţii in nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii. (2) Membrul societăţii in nume colectiv care nu este fondatorul ei poarta

răspundere in egală măsura cu alţi membri pentru obligaţiile apărute pană la incadrarea lui in societate. (3) Membrul care a ieşit din societatea in nume colectiv poartă răspundere, pentru obligaţiile apărute pană la ieşirea lui din societate, in egală măsură cu membrii rămaşi, in termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din societate. (4) Asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile societăţii in nume colectiv poate opune numai excepţiile la care societatea sau asociatul personal are dreptul. (5) Acordul membrilor societăţii in nume colectiv asupra limitării sau inlăturării răspunderii prevăzute de prezentul articol este nul. 1. Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale. In concepţia Codului civil, societatea in nume colectiv beneficiază de personalitate juridică. Fiind subiect de drept distinct, societatea are dreptul să işi asume obligaţii in raporturile cu terţii şi, pe cale de consecinţă, va răspunde cu patrimoniul propriu pentru nerespectarea obligaţiilor in cauză. Insă pentru obligaţiile sociale, răspunderea va revine nu numai societăţii in nume colectiv, ci şi asociaţilor acesteia. In acest sens, art.128 alin.1 din cod dispune: “Membrii societăţii in nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii”. Astfel că, asociaţii societăţii in nume colectiv au o răspundere solidară şi nelimitată pentru datoriile sociale. Răspunderea lor are totodată un caracter subsidiar. In doctrină s-a afirmat că asociaţii societăţii in nume colectiv sunt garanţi ai executării de către societate a propriilor datorii, fiind intr-o poziţie asemănătoare fidejusorului faţă de creditorii sociali şi faţă de societate (care rămane obligatarul principal), iar asociatul plătitor are o acţiune in regres contra societăţii. Intrucat răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor din societatea in nume colectiv este de esenţa unei altfel de societăţi, orice acord a asociaţilor prin care limitează, divide sau exclude răspunderea acestora este nul de drept (art.128 alin.5 din Codul civil). Prin această dispoziţie a codului se urmăreşte ocrotirea terţilor contractanţi. Existenţa unei duble răspunderi pentru obligaţiile sociale, a societăţii şi a asociaţilor, ridică problema de a şti care este modul de funcţionare a acestei răspunderi. Va trebui creditorul social să se indrepte mai intai impotriva societăţii sau va putea acţiona in instanţă direct asociaţii? Va avea asociatul care a plătit datoria societăţii o acţiune in regres impotriva societăţii? Dar impotriva celorlalţi asociaţi? Răspunderea acestora din urmă va fi şi ea solidară intr-o asemenea ipoteză? Din păcate, deşi această problematică este de o importanţă majoră, legiuitorul, in mod inexplicabil, nu a considerat necesar să o reglementeze. Chiar dacă din prevederile alin.4 al art.128 Cod civil, potrivit cărora asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile societăţii in nume colectiv poate opune numai excepţiile la care societatea sau asociatul personal are dreptul, s-ar putea deduce că creditorii sociali şi-ar putea indrepta acţiunea direct impotriva asociaţilor, o asemenea posibilitate ar fi de natură să inlăture practic caracterul subsidiar al răspunderii asociaţilor. Astfel, societatea ar putea oricand evita răspunderea pentru obligaţiile sociale, transferand-o asociaţilor prin simpla neexecutare a obligaţiilor, ori, după cum e şi firesc, caracterul subsidiar al răspunderii presupune posibilitatea obţinerii beneficiului de discuţiune, adică acea excepţie prin care creditorii sunt obligaţi să urmărească mai intai bunurile debitorului principal şi numai in măsura imposibilităţii satisfacerii creanţelor lor vor putea urmări şi patrimoniul debitorilor subsidiari. In consecinţă, considerăm că răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor sociale incumbă societăţii, ca persoană juridică, intrucat aceste obligaţii fac parte din patrimoniul ei, şi care patrimoniu este separat de cel a asociaţilor, iar răspunderea subsidiară a asociaţilor are doar rolul de a garanta obligaţiile sociale a căror

executarea cade in sarcina societăţii. Nu se poate vorbi de o răspundere solidară a societăţii şi a asociaţilor faţă de creditorii sociali. Tocmai din acest motiv, legiuitorul, pentru a fi pe deplin consecvent, a eliminat din forma finală a Codului civil textul art.223 alin.4 din proiect, care acorda creditorilor sociali posibilitatea de a se indrepta direct impotriva asociaţilor societăţii după ce societatea era pusă in intarziere prin notificare. O asemenea dispoziţie, chiar dacă are avantajul de a proteja interesele creditorilor, nu ţinea cont de caracterul subsidiar al răspunderii asociaţilor şi nici din celelalte principii care decurg din calitatea de persoană juridică a societăţii in nume colectiv. In concluzie, răspunderea asociaţilor societăţii in nume colectiv pentru datoriile sociale asumate in numele societăţii de reprezentaţii ei (legali sau de fapt) este subsidiară răspunderii societăţii. Astfel, creditorii trebuie să urmărească mai intai societatea şi, in cazul in care patrimoniul acesteia nu este indestulător pentru plata creanţelor sociale, pot urmări şi pe asociaţi (această soluţie aplicandu-se şi in cursul lichidării societăţii). In mod concret, după ce vor obţine un titlu executoriu impotriva societăţii (sau acest titlu executoriu există deja) creditorii sociali vor porni executarea silită a societăţii, şi numai dacă creanţa acestora nu a fost satisfăcută, ei vor putea să se indrepte, pe baza acelui titlu, impotriva asociaţilor. Desigur că, in cazul in care societatea in nume colectiv a fost declarată insolvabilă sau dacă in urma lichidării activelor societăţii creanţele creditorilor nu au fost satisfăcute integral, aceştia, in mod logic, nu se pot indrepta decat direct impotriva asociaţilor, iar asociaţii vor putea vor putea invoca in apărarea lor doar excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi societatea (art.128 alin.4 teza I din cod). In toate celelalte situaţii, dacă creditorii sociali se indreptă direct impotriva asociaţilor, aceştia vor putea opune creditorilor beneficiul discuţiunii, ca orice fidejusor de drept comun. O asemenea excepţie se incadrează in categoria celor personale pe care legea le permite să le invoce (art. 128 alin.4 teza a II-a din cod). Răspunderea asociaţilor este nelimitată şi solidară. Avand o răspundere nelimitată, asociatul urmărit va răspunde pentru creanţa creditorului, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. De asemenea, fiind obligat solidar, asociatul urmărit va răspunde pentru intreaga creanţă a creditorului neputand invoca un beneficiu de diviziune. Bineinţeles că, după ce va plăti intreaga creanţă a creditorului, asociatul care a făcut plata va avea o acţiunea in regres impotriva celorlalţi asociaţi, datorită faptului că plătind datoria socială el devine astfel creditor pentru partea care excede participarea lui la suportarea pierderilor societăţii. Asociatul care a plătit o datorie a societăţii nu va putea insă să urmărească pe un alt asociat pentru tot ceea ce a plătit in plus faţă de ceea ce ii revenea să plătească, ci il va putea urmări numai pentru ceea ce ii revine din obligaţia de plată proporţional cu participaţiunea sa la capitalul social, dacă asociaţii prin actul constitutiv nu au prevăzut o altă cotă parte de participare la pierderi. Cu alte cuvinte, solidaritatea asociaţilor priveşte numai raporturile asociaţilor cu terţii, iar nu şi raporturile dintre asociaţi, chiar dacă datoria a fost asumată in numele societăţii. Dacă s-ar admite soluţia contrară s-ar ajunge la un cerc vicios, unde asociatul care plăteşte poate să se intoarcă impotriva celorlalţi, in solidar. Persoanele care devin asociaţi ulterior infiinţării societăţii in nume colectiv răspund solidar şi nemărginit pentru toate obligaţiile contractate anterior de societate, orice clauză contrară fiind fără efect faţă de terţi (art.128 alin.2 din cod). Menţionăm că, potrivit art.128 alin.3 din Codul civil, asociatul care a ieşit din societatea in nume colectiv răspunde, in egală măsură cu asociaţii rămaşi, pentru “obligaţiile apărute” pană la ieşirea lui din societate, această răspundere prescriinduse doar după trecerea unui termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din societate. Prin această dispoziţie se urmăreşte protejarea drepturilor creditorilor sociali, intrucat aceştia contractează cu societatea in considerarea nu numai a solvabilităţii societăţii ci şi a asociaţilor pe care speră să-i regăsească in societate in momentul scadenţei şi executării creanţei

sale. 2. Răspunderea asociaţilor pentru incălcarea obligaţiei de neconcurenţă. Pentru a proteja interesele societăţii in nume colectiv, legea interzice asociatului dintr-o asemenea societate să practice, fără acordul acesteia, activităţi similare celor pe care le practică societatea (art.116 alin.2 din Codul civil). Pentru inlăturarea acestei interdicţii este necesară existenţa consimţămantului tuturor asociaţilor, nu numai a celor care deţin majoritatea capitalului social, pentru că numai in acest fel sar putea impiedica inţelegerile dolosive intre unii asociaţi. Din această perspectivă, art.116 alin.2 din cod trebuie interpretat in sensul că participarea asociatului la activităţi concurente ce atrag răspunderea sa personală trebuie cunoscută de toţi asociaţii, şi nu numai de majoritatea lor. Considerăm că existenţa consimţămantului poate fi probată prin orice mijloc, fără a fi necesară exprimarea lui in scris. Mai mult chiar, art.116 alin.2 fraza a doua din cod stabileşte că, dacă asociaţii au cunoscut activităţile concurente ale unuia dintre ei inainte de data acceptării acestuia ca asociat in societate, consimţămantul se prezumă acordat. Sancţiunea violării interdicţiei din art.116 alin.2 din cod nu poate fi anularea contractelor incheiate de asociat cu terţii, deoarece terţii nu pot avea obligaţia de a cerceta dacă actele săvarşite de un asociat contravin sau nu unei interdicţii legale, ea privind numai raporturile dintre asociat şi societate. Astfel că, in cazul incălcării de către asociat a interdicţiei de neconcurenţă, societatea va putea doar fie să solicite să solicite despăgubiri asociatului culpabil, fie să decidă că asociatul a lucrat in contul ei şi, in consecinţă, să preia drepturile şi obligaţiile acestuia ori beneficiul care rezultă din actele incheiate (art.116 alin.3 fraza I din Codul civil). După cum s-a arătat in doctrină, societatea nu poate cumula dreptul de a cere despăgubiri de la asociat cu dreptul de a incasa beneficiile obţinute de acesta prin operaţiunile făcute in concurenţă cu societatea. Cererea privind repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor şi obligaţiilor (sau a beneficiului) se prescrie in termen de 3 luni de la data la care ceilalţi asociaţi au aflat sau trebuiau să afle despre incheierea actului, dar nu mai tarziu de un an de la data incheierii acestuia (art.116 alin.3 fraza a II-a din cod). Articolul 129. Modificarea componentei membrilor societăţii in nume colectiv (1) In caz de retragere a unui membru al societăţii in nume colectiv, de deces, declarare a dispariţiei fără veste sau a incapacităţii unui membru persoană fizică, de insolvabilitate, deschidere a procedurii de reorganizare in temeiul unei hotărari judecătoreşti, de lichidare a membrului persoană juridică al societăţii sau de urmărire de către un creditor a participaţiunii membrului in capitalul social, societatea poate sa-şi continue activitatea dacă este prevăzut de actul de constituire al societăţii sau dacă hotărarea privind continuarea activităţii se adoptă in unanimitate de către membrii rămaşi. (2) Membrul societăţii in nume colectiv poate fi exclus din societate dacă ceilalţi membri cer, din motive intemeiate prin unanimitate de voturi, instanţei de judecată excluderea lui. (3) Dacă membrul societăţii in nume colectiv a ieşit din ea, participaţiunile la capitalul social ale membrilor rămaşi se majorează corespunzător, dacă prin actul de constituire sau prin acordul membrilor nu este prevăzut altfel. (4) Membrul societăţii in nume colectiv poate transmite, cu acordul celorlalţi membri, participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt membru sau unui terţ. O dată cu participaţiunea trec, integral sau proporţional părţii transmise, drepturile membrului care a transmis participaţiunea.

1. Consideraţii generale. In afara cazurilor generale de dizolvare prevăzute in art.86 din Codul civil pentru orice persoană juridică, societatea in nume colectiv incetează, potrivit art.129 alin.1 din Codul civil, dacă prin actul constitutiv sau hotărarea asociaţilor nu se prevede altfel, prin: (a) Retragerea din societate a unui asociat. Prin ieşirea voluntară a unui asociat, societatea suferă o modificare faţă de situaţia juridică iniţială, ceea ce justifică in lipsa unei stipulaţii contrare a actului constitutiv sau a deciziei unanime a celorlalţi asociaţi dizolvarea societăţii in nume colectiv; (b) Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului persoană juridică. In urma decesului unui asociat societatea in nume colectiv fie se dizolvă, fie işi continuă activitatea, cu moştenitorii acestuia (dacă există acordul tuturor asociaţilor in acest sens) ori fără moştenitorii asociatului decedat, cărora insă li se va plăti cota parte din activele nete ale societăţii proporţional participării asociatului in cauză la capitalul social. O soluţie similară se aplică şi in cazul succesorilor rezultaţi in urma reorganizării asociatului persoană juridică; (c) Incapacitatea asociatului persoană fizică sau insolvabilitatea unui asociat persoană juridică. Ca urmare a punerii sub interdicţie a asociatului persoană fizică sau a declarării insolvabilităţii asociatului persoană juridică, patrimoniul acestora nu mai poate fi considerat o garanţie pentru creditori, iar implicarea activă acestora in viaţa socială nu mai este posibilă. Aceste imprejurări descalifică societatea şi justifică dizolvarea ei in lipsa unei clauze contrare sau a deciziei unanime a celorlalţi asociaţi; (d) Declararea judecătorească a dispariţiei sau asociatului persoană fizică. Şi in acest caz datorită imposibilităţii obiective a asociatului vizat de a participa la activitatea societăţii in nume colectiv se impune dizolvarea societăţii, dacă nu există o prevedere contrară in actul constitutiv sau dacă ceilalţi asociaţi nu au hotărat altfel; (e) Lichidarea asociatului persoană juridică; (f) Excluderea unui asociat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la capitalul social a societăţii. In ipoteza intervenirii oricăreia dintre situaţiile enunţate mai sus, societatea in nume colectiv, de regulă, işi va inceta activitatea şi va fi supusă procedurii lichidării in condiţiile prevăzute de lege. Societatea nu se dizolvă insă dacă există in actul constitutiv o clauză de continuare a activităţii sau dacă acest lucru este hotărat de ceilalţi asociaţi in unanimitate. Continuarea activităţii se va face intotdeauna intr-o nouă componenţă, fapt ce va trebui, in mod obligatoriu, reflectat şi in actul constitutiv al societăţii. Cota parte a participaţiunii la capitalul social a asociatului care nu se mai regăseşte in societate va fi impărţită intre asociaţii rămaşi, prin majorarea proporţională a participaţiunilor fiecăruia corespunzător cotei pe care o deţineau anterior, afară numai dacă prin actul constitutiv sau prin acordul asociaţilor nu se prevede altfel (art.129 alin.3 din Codul civil). Avand in vedere că patrimoniul societăţii a fost constituit ca urmare a fructificării aporturilor asociaţilor, inclusiv a celui care nu mai face parte din societate, este echitabil ca restul asociaţilor să-l despăgubească pe el sau succesorii (creditorii) săi pentru partea care i-ar reveni şi care rămane in proprietatea societăţii. Ca regulă generală, spre a nu se perturba activitatea societăţii, asociatul respectiv sau succesorii (creditorii) săi nu vor primi in natură o parte proporţională din patrimoniul social ci o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea acesteia. 2. Transmiterea participaţiunii asociatului la capitalul social. După cum am mai arătat, in schimbul aporturilor lor, asociaţii dobandesc anumite participaţiuni, care le conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente. Transmiterea participaţiunilor implică şi transmiterea calităţii de asociat. Intrucat schimbarea persoanei asociatului poate leza caracterul intuitu personae al societăţii in nume colectiv - in locul asociatului iniţial putand intra in societate o persoană care nu are calităţile avute in vedere la constituirea societăţii - Codul civil prevede că orice

transmitere (prin cesiune, schimb sau donaţie) a participaţiunilor asociaţilor să se facă doar cu acordul unanim al asociaţilor, care trebuie să cunoască şi să evalueze calităţile personale ale noului asociat (art.129 alin.4 din cod). Consimţămantul tuturor asociaţilor este cerut indiferent dacă transmiterea participaţiunilor se face unui terţ sau unui alt asociat. Modificarea structurii participaţiunilor asociaţilor la capitalul social va trebui inscrisă in Registrul de stat al intreprinderilor, iar transmiterea va produce efecte numai din ziua efectuării acestor menţiuni in registrul indicat. Pentru protejarea intereselor societăţii şi a terţilor, Codul civil prevede că asociatul care a transmis participaţiunea sa la capitalul social rămane răspunzător faţă de terţi pentru obligaţiile apărute pană la ieşirea lui din societate (art.128 alin.3 din cod), iar noul asociat va răspunde, in egală măsură cu ceilalţi asociaţi, atat pentru obligaţiile ivite ulterior incadrării sale in societate cat şi pentru obligaţiile existente pană la acel moment (art.128 alin.3 din cod). 3. Excluderea asociatului din societate. Societatea in nume colectiv este o societate care se bazează atat pe increderea dintre asociaţi şi pe calităţile personale ale acestora, cat şi pe implicarea şi conlucrarea tuturor asociaţilor la activităţile comerciale ale societăţii. Datorită acestui fapt, succesul sau insuccesul societăţii depinde in mare măsură de faptele asociaţilor, de activitatea pe care ei o desfăşoară in societate. Astfel că, in cazul in care un asociat nu işi indeplineşte obligaţiile asumate faţă de societate ori săvarşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii, existenţa societăţii este ameninţată. Pentru a proteja societatea şi, implicit, pentru a apăra interesele celorlalţi asociaţi, Codul civil reglementează posibilitatea excluderii din societate a asociatului indezirabil. Măsura excluderii asociatului din societate apare ca o sancţiune aplicată asociatului şi, in acelaşi timp, ca un remediu pentru salvarea existenţei societăţii, in folosul celorlalţi asociaţi. Potrivit art.129 alin.2 din Codul civil excluderea unui asociat din societatea in nume colectiv se va putea face numai pentru motive temeinice la cererea unanimă a celorlalţi asociaţi şi va fi pronunţată de instanţa judecătorească. Regula unanimităţii in ceea ce priveşte acordul asociaţilor cu privire la excludere se justifică prin faptul că urmare a excluderii se va modifica implicit şi actul constitutiv. Este de la sine inţeles că asociatul a cărui excludere se intenţionează nu va putea vota in această chestiune. Instanţa judecătorească sesizată de asociaţi va aprecia dacă există “motivele intemeiate” pentru excludere cerute de lege. Din păcate Codul civil nu face o enumerare măcar enunţiativă a unor asemenea motive. In doctrină s-a arătat că ar putea constitui motive temeinice pentru excluderea asociatului: (a) neefectuarea de către asociat a aportului angajat prin actul constitutiv; (b) amestecarea fără drept in administrarea societăţii, intrucat intinderea drepturilor şi obligaţiilor sale in calitate de simplu asociat au fost convenite fie iniţial prin actul constitutiv. fie ulterior prin consensul asociaţilor, a cărei hotărari este obligat să le respecte; (c) incălcarea limitelor mandatului primit de a administra şi reprezenta societatea; (d) săvarşirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societatea; (e) urmărirea participaţiunii asociatului de către creditorii personali; alte cauze anume prevăzute in actul constitutiv ce nasc posibilitatea excluderii pe motivul nerespectării unor obligaţii societare. S-ar putea discuta in context dacă motivele temeinice cerute de lege implică cu necesitate culpa asociatului. Se pune astfel problema cum se va proceda in cazul incapacităţii sau insolvabilităţii asociatului ori in cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei a asociatului persoană fizică sau a reorganizării asociatului persoană juridică ori a exercitării de către creditorii unui asociat a dreptului de a-i urmări participaţiunea? Se va proceda la excluderea asociatului aflat in situaţiile de mai sus in conformitate cu procedura prevăzută de art.133 din Codul civil sau calitatea sa de asociat va inceta prin simpla hotărare a celorlalţi asociaţi ori ca urmare a unei

stipulaţii exprese in acest sens a actului constitutiv? După opinia noastră simpla intervenire a imprejurărilor menţionate mai sus nu poate duce la incetarea ope legis a calităţii de asociat, cu atat mai mult cu cat un asemenea fapt comportă in mod necesar modificarea actului constitutiv al societăţii. Prin urmare, considerăm că şi in aceste ipoteze se va impune excluderea asociatului din societate prin acordul unanim al celorlalţi asociaţi, in caz contrar societatea urmand să se dizolve. Totuşi, intrucat situaţiile enumerate nu implică culpa asociatului şi sunt expres prevăzute de lege ca şi cauze care in anumite condiţii pot duce la dizolvarea societăţii (art.129 alin.1 din cod), considerăm că excluderea asociatului in acest caz se va face cu votul unanim a asociaţilor fără a mai fi necesară pronunţarea unei hotărari judecătoreşti in acest sens, măsura excluderii apărand exclusiv ca un remediu pentru salvgardarea societăţii. Asociatul exclus din societate pierde calitatea de asociat de la data excluderii, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt. Acesta va avea dreptul la beneficii şi va suporta pierderile, pană in ziua excluderii sale. De asemenea, asociatul exclus are dreptul la contravaloarea părţii sale de participaţiune la capitalul social. Menţionăm insă, ca regulă generală, că, intrucat răspunderea asociatului pentru obligaţiile sociale apărute pană la data excluderii subzistă pe o perioadă de 2 ani calculaţi din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din societate, acesta nu-şi va putea retrage contravaloarea participaţiunii care i se cuvine decat după implinirea acestui termen. Articolul 130. Retragerea membrului din societatea in nume colectiv (1) Membrul societăţii in nume colectiv are dreptul să se retragă din ea cu condiţia informării celorlalţi membri cu cel puţin 6 luni pană la data retragerii. (2) Acordul dintre membrii societăţii in nume colectiv asupra renunţării la dreptul de retragere din societate este nul. 1. Retragerea asociatului din societate. In anumite cazuri, in cursul duratei societăţii in nume colectiv, asociaţii pot să işi manifeste dorinţa de a părăsi societatea. Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu consecinţa incetării calităţii de asociat a acestuia. Reglementarea actuală conferă o largă libertate asociatului in ceea ce priveşte exercitarea opţiunii de a se retrage din societatea in nume colectiv. Astfel, legea nu condiţionează in nici un fel exercitarea dreptului de retragere de invocarea unor motive care ar legitima ieşirea din societate şi nici de acordul celorlalţi asociaţi. Singura condiţie impusă de Codul civil este ca asociatul care doreşte să se retragă să notifice celorlalţi asociaţi intenţia sa cu cel puţin 6 luni inainte de data preconizată a retragerii (art.130 alin.1 din cod). Această cerinţă este justificată de faptul că o retragere intempestivă a asociatului ar putea periclita existenţa şi funcţionarea normală a societăţii. Orice convenţie dintre asociaţi asupra renunţării la dreptul de retragere din societate este nulă de drept (art.130 alin.2 din cod). Articolul 131. Efectele retragerii membrului din societatea in nume colectiv (1) Membrului care s-a retras din societatea in nume colectiv i se achită valoarea parţii din patrimoniu proporţional participaţiunii lui in capitalul social dacă actul de constituire nu prevede altfel. (2) Prin inţelegere dintre membrul care se retrage din societatea in

nume colectiv şi membrii ramaşi, achitarea valorii patrimoniului poate fi inlocuită cu transmiterea lui in natură. (3) Partea din patrimoniul societăţii in nume colectiv sau valoarea acestei parţi, ce i se cuvine membrului care se retrage, se determină conform bilanţului intocmit la momentul retragerii. 1. Efectele retragerii asociatului din societate. Ca urmare a retragerii din societate, asociatul pierde calitatea de asociat. Acesta va avea, insă, dreptul la partea sa din patrimoniul societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul social (art.131 alin.1 din Codul civil). In principiu, drepturile asociatului retras cuvenite pentru participaţiunile sale se vor stabili prin acordul asociaţilor. Legea impune doar, ca regulă generală, ca aceste drepturi să fie determinate conform unui bilanţ intocmit la momentul retragerii (art.131 alin.3 din cod). In aceste condiţii asociaţii vor hotări dacă asociatul retras va primi doar contravaloarea in bani a părţii sale din patrimoniu sau dacă i se va transmite efectiv in natură această parte (art.131 alin.2 din cod). In caz de neinţelegere intre asociaţi considerăm că drepturile asociatului retras vor fi stabilite de către instanţele judecătoreşti. Retragerea asociatului din societate va trebui obligatoriu menţionată in Registrul de stat al intreprinderilor, iar capitalul social al societăţii se va reduce in mod corespunzător. Asociatul retras din societate poartă răspundere pentru obligaţiile apărute pană la ieşirea lui din societate, in egală măsură cu membrii rămaşi, in termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din societate (art.128 alin.3 din cod). Prin retragerea asociatului societatea in nume colectiv suferă o modificare faţă de situaţia iniţială, dar ea işi va continua existenţa. Numai excepţional, cand datorită retragerii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, societatea se dizolvă, afară numai dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub o altă formă, prin reorganizare (art.134 din Codul civil). Articolul 132. Decesul sau reorganizarea membrului societăţii in nume colectiv (1) Succesorii membrului societăţii in nume colectiv decedat sau reorganizat pot deveni, dac actul de constituire nu interzice, asociaţi cu acordul tuturor membrilor. Actul de constituire poate prevedea o majoritate de voturi pentru adoptarea deciziei de acceptare a succesorului in calitate de asociat. (2) Dacă membrii societăţii in nume colectiv nu acceptă succesorii in calitate de asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării, proporţională părţii din capitalul social deţinute de asociatul decedat sau reorganizat. (3) Succesorul membrului societăţii in nume colectiv poartă răspundere, in limitele patrimoniului care a trecut la el, de obligaţiile pentru care, in conformitate cu art.128 alin.(2) şi (3), purta răspundere membrul decedat sau reorganizat. 1. Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului persoană juridică. Potrivit Codului civil, in caz de deces al unuia dintre asociaţi persoană fizică sau de reorganizare a asociatului persoană juridică, societatea in nume colectiv poate continua, asociaţii rămaşi avand la indemană două posibilităţi:

fie să plătească succesorilor acestora partea ce revenea asociatului, fie să continue societatea cu aceştia. Posibilitatea de opţiune există doar dacă actul constitutiv prevede sau asociaţii hotărăsc in unanimitate continuarea activităţii, in caz contrar societatea se va dizolva. Societatea in nume colectiv va putea continua activitatea cu succesorii asociatului decedat sau reorganizat dacă există in acest sens acordul tuturor asociaţilor sau acordul majorităţii dintre ei, dacă actul constitutiv prevede un asemene cvorum pentru adoptarea deciziei (art.132 alin.1 din Codul civil). In ceea ce priveşte cerinţa textului de lege invocat ca actul constitutiv să nu conţină o clauză ce ar interzice cooptarea in societate a succesorilor asociatului decedat sau reorganizat, considerăm că o asemenea condiţie este inoperantă, atata timp cat asociaţii rămaşi vor putea oricand modifica actul constitutiv in sensul contrar. S-ar putea presupune chiar că aceştia o fac in mod implicit atunci cand ii acceptă in unanimitate in calitatea de asociaţi pe succesorii asociatului decedat sau reorganizat. Deşi Codul civil nu o prevede in mod expres, considerăm că şi succesorii asociatului, in mod obligatoriu, vor trebui să-şi exprime consimţămantul cu privire la dobandirea calităţii de asociat intr-o societate in nume colectiv. Această cerinţă apare, in mod logic, ca o consecinţă a necesităţii modificării actului constitutiv, modificare ce implică indeplinirea in persoana noilor asociaţi a aceloraşi formalităţi şi condiţii de fond care sunt necesare incheierii unui contract de constituire a unei societăţi in nume colectiv. Astfel fiind, considerăm că nu vor putea fi cooptaţi in societate moştenitorii minori sau incapabili ai asociatului decedat, chiar dacă o clauză de continuare cu moştenitorii a activităţii societăţii există in actul constitutiv. In cazul in care moştenitorii asociatului decedat sau succesorii asociatului reorganizat nu sunt acceptaţi in calitate de asociaţi in societate sau nu consimt ei să devină asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării, proporţională părţii din capitalul social deţinute de asociatul decedat sau reorganizat (art.132 alin.2 din cod). Prin similitudine cu situaţia retragerii asociatului, succesorii vor avea dreptul la o parte in naturг din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia. Succesorii vor avea, de asemenea, dreptul şi la beneficiile cuvenite asociatului decedat sau reorganizat pană la data decesului sau reorganizării. In ceea ce priveşte responsabilitatea succesorilor asociatului decedat sau reorganizat, art.132 alin.3 din Codul civil, prevede că aceştia vor răspunde pentru datoriile sociale apărute pană in momentul decesului sau reorganizării doar pană la concurenţa activului patrimoniului pe care l-au preluat de la asociatul decedat sau reorganizat. Ca urmare a decesului asociatului persoană fizică sau reorganizării asociatului persoană juridică, indiferent de natura schimbărilor intervenite, noua situaţie juridică din societatea trebuie reflectată in actul constitutiv al societăţii şi in Registrul de stat al intreprinderilor. Articolul 133. Urmărirea participaţiunii membrului din capitalul social al societăţii in nume colectiv (1) Urmărirea participaţiunii din capitalul social al membrului societăţii in nume colectiv pentru datoriile lui nelegate de participarea la societate (datorii personale) se permite doar in cazul insuficienţei unui alt patrimoniu al acestuia pentru onorarea datoriilor. Creditorii unui astfel de membru sunt in drept să ceară societăţii separarea unei părţi din patrimoniul ei proporţional participaţiunii debitorului la capitalul social pentru urmărirea acestei părţi. Partea din patrimoniul societăţii susceptibilă separării sau valoarea ei se determină conform unui bilanţ intocmit la momentul inaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la

separare. (2) Urmărirea patrimoniului proporţional participaţiunii membrului la capitalul social condiţionează excluderea membrului din societatea in nume colectiv şi atrage efectele prevăzute la art.128 alin.(2) şi (3). 1.Urmărirea participaţiunilor asociaţilor de către creditorii personali ai acestora. Autonomia patrimoniului societăţii in nume colectiv faţă de patrimoniile propriilor asociaţi determină o serie de consecinţe juridice şi pentru creditorii personali ai acestora din urmă. Astfel, odată ce bunurile aduse ca aport de către asociaţi au intrat in patrimoniul societăţii, asociaţii nu vor mai avea nici un drept asupra acestora, iar pe cale de consecinţă nici creditorii personali ai asociaţilor nu le vor mai putea urmări, indiferent de data creanţei lor. Creditorii asociaţilor işi vor satisface drepturile de creanţă din patrimoniul asociaţilor, in care se vor regăsi bineinţeles şi beneficiile obţinute de asociat ca urmare a participării la societate. Totuşi, in scopul protejării intereselor creditorilor asociaţilor, legea le permite acestora din urmă să solicite, in ipoteza in care patrimoniul propriu al asociatului este insuficient pentru onorarea datoriilor, separarea unei părţi din patrimoniul societăţii in nume colectiv corespunzătoare participaţiunii asociatului debitor la capitalul social al societăţii in vederea acoperirii creanţelor respective (art.133 alin.1 din Codul civil). Cota parte din patrimoniul societăţii cuvenite asociatului potrivit participaţiunilor sale sau contravaloarea ei se determină conform unui bilanţ intocmit la data inaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la separare (art.132 alin.1 fraza a treia din cod). Menţionăm că posibilitatea exercitării acestor drepturi speciale ale creditorilor asociaţilor nu incalcă principiul autonomiei patrimoniului societăţii şi nici nu instituie o răspundere a societăţii pentru datoriile asociaţilor, intrucat plata creanţelor se face nu din patrimoniul societăţii ci din partea de active nete care se cuvine asociatului. Exercitarea de către creditorii unui asociat a dreptului de a urmări participaţiunea acestuia in societatea in nume colectiv impune excluderea din societate a asociatului respectiv, in caz contrar societatea urmand să se dizolve. Precizăm că, in cazul in care societatea işi continuă activitatea fără asociatul exclus, obligaţia acestuia de a răspunde pentru obligaţiile sociale apărute pană la ieşirea lui din societate subzistă pentru o perioadă de 2 ani calculată din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din societate (art.133 alin.2 coroborat cu art.128 alin.3 din cod). Articolul 134. Dizolvarea societăţii in nume colectiv (1) In afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea in nume colectiv se dizolvă dacă in ea rămane un singur membru. (2) Ultimul membru rămas al societăţii in nume colectiv are dreptul ca, in termen de 6 luni, să reorganizeze societatea, in modul prevăzut de prezentul cod. 1. Dizolvarea societăţii in nume colectiv. Societatea in nume colectiv se dizolvă potrivit cauzelor generale de dizolvare a persoanelor juridice prevăzute de art.86 alin.1 Cod civil in următoarele situaţii: (a) expirarea termenului stabilit pentru durata ei; (b) imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituita sau realizarea acestuia; (c) existenţa unei hotărari a asociaţilor in acest sens, luată in unanimitate; (d) existenţa unei hotărari judecătoreşti de dizolvare (art.87 din cod); (e) insolvabilitatea societăţii. In afară de aceste cauze generale legea stabileşte şi anumite cauze de dizolvare aplicabile societăţii in nume colectiv. Astfel, potrivit art.129 alin.1 din Codul civil, dacă prin actul constitutiv sau hotărarea unanimă a asociaţilor nu se prevede altfel, societatea in nume colectiv se dizolvă in cazul: (a) decesului, incapacităţii sau

declarării judecătoreşti a dispariţiei asociatului persoană fizică; (b) declarării insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării asociatului persoană juridică; (c) retragerii din societatea a unui asociat; (d) excluderii unui asociat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la capitalul social a societăţi. De asemenea, potrivit art.134 alin.1 din cod, societatea in nume colectiv se dizolvă dacă, indiferent de cauză, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, in acest caz ne mai putand fi indeplinită condiţia prevăzută de art.121 alin.1 din cod. Insă in această ultimă situaţie legea recunoaşte asociatului rămas singur in societate dreptul de a decide, in termen de 6 luni, reorganizarea societăţii in nume colectiv in societate cu răspundere limitată sau societate pe acţiuni. După opinia noastră asociatul rămas singur in societate va putea evita dizolvarea acesteia şi daca va transmite (cesiona) o parte din participaţiunile sale unei alte persoane, astfel incat să fie indeplinită cerinţa minimului de asociaţi. Articolul 135. Reorganizarea societăţii in nume colectiv (1) In cazul reorganizării societăţii in nume colectiv in societate pe acţiuni, in societate cu răspundere limitată sau in cooperativă, asociaţii continuă, in termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pană la reorganizare. (2) Asociatul nu este absolvit de răspundere nici in cazul in care, pană la expirarea termenului de 3 ani, instrăinează dreptul de participaţiune la capitalul social. 1. Reorganizarea societăţii in nume colectiv. Pe parcursul existenţei societăţii in nume colectiv anumite interese ale asociaţilor acesteia pot determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii. Astfel că, asociaţii vor putea decide transformarea societăţii din care fac parte intr-o altă formă de societate comercială sau in cooperativă. O asemenea reorganizare a societăţii in nume colectiv este posibilă numai cu condiţia ca asociaţii ei să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridică in care se va transforma societatea (art..85 alin.2 din Codul civil). Reorganizarea societăţii in nume colectiv se va decide numai in unanimitate de către asociaţi. Concomitent cu transformarea societăţii in nume colectiv se va opera şi o schimbare in denumirea iniţială a societăţii, adoptandu-se o denumire nouă, in armonie cu regulile de formare a denumirii proprii pentru noua formă juridică pe care o ia pentru viitor societatea juridică transformată. Schimbarea formei juridice a societăţii comerciale produce efect numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. De aceea, in cazul in care o atare schimbare ocazionează şi modificarea intinderii responsabilităţii asociaţilor pentru datoriile sociale (cum se intamplă bunăoară atunci cand o societate in nume colectiv se transformă intr-o societate cu răspundere limitată) convertind-o dintr-o responsabilitate nelimitată intr-una limitată, caracterul limitat al răspunderii asociaţilor devine operant numai pe data inscrierii menţiunii respective in Registrul de stat al intreprinderilor. Astfel, asociaţii societăţii in nume colectiv vor rămane in continuare responsabili nelimitat pentru datoriile contractate de societatea transformată pană la data reorganizării. In acest sens, art.135 alin.1 din Codul civil prevede in mod explicit că, in cazul reorganizării societăţii in nume colectiv in societate pe acţiuni, in societate cu răspundere limitată sau in cooperativă, asociaţii vor continua să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pană la reorganizare pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data inregistrării reorganizării. Mai mult chiar, legea prevede că asociatul nu va fi absolvit de răspundere nici in cazul in care, pană la expirarea termenului de 3 ani, instrăinează dreptul de participaţiune la capitalul social (art.135 alin.2 din cod). Asociaţii vor răspunde limitat

la valoarea aporturilor subscrise la formarea capitalului social numai pentru datoriile pe care societatea reorganizată le va contracta ulterior inscrierii menţiunii respective de schimbare a formei sale juridice in Registrul de stat al intreprinderilor. Această soluţie se impune ca o măsură de protejare a intereselor creditorilor sociali despre care se prezumă că au consimţit să intre in raporturi juridice obligaţionale cu societatea in nume colectiv, tocmai pe considerentul că au conştientizat responsabilitatea nelimitată a asociaţilor ca o garanţie suplimentară a creanţei lor. O problemă specială se pune relativ la reorganizarea societăţii in nume colectiv intr-o societate in comandită. Se ştie că o astfel de societate (adică cea in comandită) are, printre notele de specificitate, existenţa a două categorii de asociaţi, anume comanditaţi şi comanditarii, cei dintai cu responsabilitate nelimitată, iar ceilalţi avand beneficiul responsabilităţii limitate. Ca urmare, prin efectul transformării societăţii in nume colectiv in societate in comandită simplă, unii dintre asociaţii săi trebuie să dobandească calitatea de comanditaţi, iar alţii calitatea de comanditari. Chestiunea care se cere lămurită este după ce criteriu se va produce scindarea asociaţilor in cele două categorii distincte. După cum s-a arătat in doctrină, fiecare dintre asociaţi va avea libertatea să aleagă intre cele două calităţi la care ne-am referit. Dacă nici unul dintre ei nu va opta pentru calitatea de comanditat sau, respectiv, pentru calitatea de comanditar, transformarea societăţii in nume colectiv in societate in comandită simplă nu va fi posibilă, intrucat nici unul dintre asociaţi nu poate fi constrans să accepte aceea dintre calităţile menţionate pe care nu o doreşte. De asemenea, considerăm că pentru identitate de raţiune art.135 Cod civil se va aplica in mod corespunzător in ipoteza reorganizării societăţii in nume colectiv intr-o societate in comandită, chiar dacă interesul practic al aplicării acestor dispoziţii priveşte numai asociaţii comanditari. § 3. Societatea in comandita Articolul 136. Dispoziţii generale cu privire la societatea in comandită (1) Societate in comandită este societatea comercială in care, de rand cu membrii care practică in numele societăţii activitate de intreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de intreprinzător a societăţii şi suportă in limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii. (2) Persoana poate fi comanditat doar intr-o singură societate in comandită. Membrul societăţii in nume colectiv nu poate fi comanditat in societatea in comandită. Comanditatul din societatea in comandită nu poate fi membru al societăţii in nume colectiv. (3) Denumirea societăţii in comandită trebuie să includă sintagma in limba de stat "societate in comandită" sau abrevierea "S.C.", numele sau denumirea comanditaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, in denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma in limba de stat "şi compania" sau abrevierea "şi Co". Dacă in denumirea societăţii este inclus numele sau denumirea comanditarului, acesta poarta răspundere solidară nelimitată. (4) Dispoziţiile cu privire la societatea in nume colectiv sunt aplicabile societăţii in comandită in măsura in care prezentul cod nu conţine norme exprese cu privire la societatea in comandită. 1. Consideraţii generale. Societatea in comandită işi are geneza din Evul Mediu.

Ea a fost imaginată ca un instrument juridic menit să contracareze rigorile dreptului canonic şi a regulamentelor militare care a instituit interdicţia pentru deţinătorii de capitaluri (clerici, nobili şi militari) de a acorda imprumuturi cu dobanzi şi, totodată, apt să dea satisfacţie acelora care, animaţi de pasiunea pentru comerţ, dar şi de dorinţa de aventură, nu se puteau implica in afaceri comerciale din lipsa mijloacelor financiare necesare intr-un asemenea scop. Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut social care nu le permitea să exercite profesiunea de comerciant. Astfel fiind, trebuia găsit un artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la ocolirea interdicţiei privind acordarea de imprumuturi cu dobandă, instituită şi sancţionată sever de dreptul canonic, iar pe de altă parte, să permită posesorilor de capital, cărora statutul social nu le permitea să se implice in afaceri comerciale, să-şi poată plasa eficient disponibilul de capital in operaţiuni comerciale aducătoare de profit. Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea legală a societăţii in comandită. Mecanismul care a stat la baza acestei societăţi era următorul: deţinătorii de capitaluri incredinţau in baza unui contract (denumit commenda) anumite sume de bani unor negustori profesionişti sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştia să le folosească in afaceri, urmand ca beneficiile astfel obţinute să fie impărţite intre ei. Pe această cale, deţinătorii de capital investeau capitalul disponibil şi riscau numai sumele incredinţate celor care se angajau să se implice in afaceri comerciale. Cei care incredinţau sume de bani spre utilizare in afaceri comerciale altora au fost denumiţi comanditari, iar aceia care, primind acele sume, se angajau să le utilizeze pentru derularea unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi. Comanditarii incredinţau comanditaţilor sumele de bani necesare derulării anumitor afaceri comerciale şi işi asumau riscurile pierderii acelor sume pe baza increderii pe care ei o aveau faţă de aceştia din urmă. Aşadar, increderea comanditarilor in corectitudinea comanditaţilor a fost ideea forţă care a fundamentat şi, totodată care a dominat dintotdeauna societatea in comandită. Intr-adevăr, acest tip de societate comercială se bazează pe incredere – comanditarii care au bani şi vor să-i investească fără să rişte o răspundere nelimitată, incredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au iniţiativă şi vor să desfăşoare o activitate comercială in scopul obţinerii de beneficii. Reglementarea in dreptul modern a societăţii in comandită a fost aspru criticată in doctrină, apreciindu-se că această formă de societate a devenit total desuetă, iar in practică aceasta nu se mai bucură de interesul intreprinzătorilor care preferă alte forme de societate, mai practice şi mai operaţionale. Astfel, in doctrina franceză s-a arătat că comanditaţii din societatea in comandită sunt de fapt administratori ai societăţii care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, cu atat mai mult cu cat in dreptul modern accentul este pus pe garanţiile materiale oferite de mărimea capitalului şi a activelor sociale şi mai puţin pe garanţiile personale oferite de unii asociaţi. Aceasta este şi explicaţia tendinţei din unile legislaţii moderne de a elimina din campul relaţiilor comerciale acest gen de societate care era actuală in evul mediu dar a devenit anacronică in prezent. Cu toate acestea, societatea in comandită continuă să fie reglementată, sub diferite denumiri, de majoritatea legislaţiilor europene: “societe en commandite simple” (Belgia, Franţa, Luxemburg), “товарищество на вере” sau “коммандитнoe товарищество” (Federaţia Rusă), “societa in accomandita semplice” (Italia), “ sociedade em comandita simples” (Portugalia), “Sociedad Comanditaria” (Spania), “Commanditaire vennootschap” (Olanda), “Kommanditgesellschaft - KG” (Germania, Austria), “Kommanditgesellschaft” sau “societe en commandite” (Elveţia), “kommanditselskaber - KS” (Danemarca), “Kommandiittyhtio” (Finlanda). Menţionăm, de asemenea, că prin Proiectul Codului Civil se intenţiona reglementarea şi unei forme de societate asemănătoare societăţii in comandită, şi anume societatea in comandită pe acţiuni (art.326-art.331 din Proiect). Societatea in comandită pe acţiuni este considerată in doctrină ca fiind asemănătoare societăţii in

comandită deoarece cuprinde ca şi aceasta din urmă două categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. Deosebirea esenţială dintre cele două forme de societăţi constă in aceea că, in cazul societăţii in comandită pe acţiuni, capitalul social este impărţit in acţiuni, ca şi in cazul societăţii pe acţiuni. Intrucat capitalul social al societăţii in comandită pe acţiuni are aceeaşi structură ca acela al societăţii pe acţiuni, Proiectul Codului civil asimila societatea in comandită pe acţiuni cu societatea pe acţiuni, cu precizarea că, in privinţa răspunderii pentru obligaţiile sociale, societatea in comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii in comandită asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund numai in limita aportului lor. Legiuitorul a preferat, insă, să elimine din forma finală a Codului civil dispoziţiile care reglementau societatea in comandită pe acţiuni, operaţiune justificată după părerea noastră de faptul că această formă de societate se intalneşte rar in practică, investitorii preferand societatea pe acţiuni. 2. Definiţia societăţii in comandită. Art.136 alin.1 din Codul civil defineşte societatea in comandită ca fiind acea “societate comercială in care, de rand cu membrii care practică in numele societăţii activitate de intreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de intreprinzător a societăţii şi suportă in limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii”. Din definiţia legală rezultă următoarele caractere ale societăţii in comandită: (a) societatea in comandită, ca şi societatea in nume colectiv, este constituită in scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat şi are personalitate juridică distinctă de cea a asociaţilor; (b) prezenţa in structura societăţii a două categorii de asociaţi - comanditaţii şi comanditarii; (c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund doar in limita aportului subscris de ei. Societatea in comandită prezintă avantaje pentru ambele categorii de asociaţi: pe de o parte, asociaţii comanditari, care dispun de mijloace financiare, au posibilitatea să le investească, incasand beneficii fără a se implica in activitatea societăţii şi fără a să risca o răspundere nelimitată, iar, pe de altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu au suficient capital dar au iniţiativă, au ocazia să atragă capital in condiţii mult mai avantajoase decat cele ale unui imprumut şi să desfăşoare o activitate comercială in scopul obţinerii unor beneficii. 3. Constituirea societăţii in comandită. Societatea in comandită se constituie, in principiu, potrivit regulilor generale aplicabile societăţilor comerciale (art.106-115 din Codul civil). Actul constitutiv al societăţii este contractul de constituire (societate), iar pentru constituirea societăţii trebuie indeplinite formalităţile prevăzute de lege. Deoarece regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost analizate in cadrul comentariilor la articolele menţionate, ne vom referi in cele ce urmează doar la unele aspecte specifice constituirii societăţii in comandită. Vor putea fi asociaţi intr-o societate in comandită atat persoane fizice, cat şi persoane juridice, indiferent de tipul acestora. In ceea ce priveşte problematica pe care o poate ridica participarea in calitatea de asociat comanditat a persoanelor juridice la o societate in comandită facem trimitere la discuţiile făcute pe acest subiect in materia societăţii in nume colectiv, deoarece comanditaţii sunt asimilaţi sub toate aspectele asociaţilor de la această din urmă formă societară. Ca şi in cazul societăţii in nume colectiv şi pe aceleaşi considerente, legea limitează, prin art.136 alin.2 fraza I din cod, posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a participa in calitate de asociat comanditat doar la o singură societatea in comandită. In continuare, legiuitorul explicand limitele acestei interdicţii, stipulează că asociatul unei societăţi in nume colectiv nu va putea deveni membru comanditat

intr-o societate in comandită şi, respectiv, nici asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale) din societatea in comandită nu va putea fi asociat intr-o societate in nume colectiv (art.136 alin.2 fraza a II-a şi a III-a din cod). Asociatul comanditat va putea insă participa la o societate cu răspundere limitată sau la o societate pe acţiuni, şi chiar la o altă societatea in comandită in calitatea de asociat comanditar. Precizăm că in privinţa asociaţilor comanditari din societatea in comandită legea nu prevede nici o restricţie similară celei enunţate. Codul civil nu cere pentru constituirea societăţii in comandită un minim de asociaţi dar, datorită faptului că această societate presupune in mod necesar două categorii de asociaţi - comanditaţii şi comanditarii – este firesc că pentru infiinţarea unei astfel de societăţi să fie necesari cel puţin doi asociaţi, dintre care unul să-şi asume calitatea de comanditat, iar altul, să-şi asume calitatea de comanditar. In ceea ce priveşte numărul maxim de asociaţi, considerăm că societatea in comandită va putea avea un număr nelimitat de asociaţi comanditari şi maximum 20 de asociaţi comanditaţi (art.136 alin.4 coroborat cu art.121 alin.2 fraza I din Codul civil). Menţionăm că legea interzice participarea la o societate in comandită atat a autorităţilor administraţiei publice, cat şi a intreprinderilor de stat şi a societăţilor pe acţiuni in care statul deţine cel puţin 30 la sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E.). In ceea ce ne priveşte, ţinand cont că raţiunea unei asemene interdicţii, şi anume evitarea unei răspunderi nelimitate şi solidare a acestui tip de persoane juridice, ni se pare logic ca aceasta să vizeze doar calitatea de asociaţi comanditaţi, subiectele de drept menţionate putand participa, in principiu, la o societate in comandită in calitate de asociaţi comanditari. 4. Firma societăţii in comandită. Ca persoană juridică, societatea in comandită are o firmă proprie ca atribut de identificare. Firma folosită de societatea in comandită trebuie să cuprindă, potrivit art.136 alin.3 din cod, două elemente de identificare, ambele constand din cuvinte scrise. In primul rand, se cere ca in firmă să figureze numele sau denumirea asociaţilor comanditaţi. Dacă firma societăţii in comandită nu poate include numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, aceasta va cuprinde, in mod obligatoriu, numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma in limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. In cazul in care un asociat comanditat al cărui nume sau denumire figurează in firma societăţii a ieşit din societate, firma se va modifica in mod corespunzător. Cel de-al doilea element component al firmei constă in menţiunea obligatorie “societate in comandită”, scrisă in intregime, sau cu abrevierea “S.C.”. Intrucat asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale, numele sau denumirea sa nu va putea figura in firma societăţii. Dacă, insă, numele sau denumirea unui comanditar figurează, totuşi, cu consimţămantul acestuia, in firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii (art.136 alin.3 fraza a III-a din cod). Această prevedere se explică prin intenţia legiuitorului de a apăra pe terţi impotriva oricărei confuzii ce s-ar putea crea intre asociaţii comanditaţi şi comanditari. 5. Aplicarea reglementărilor cu privire la societatea in nume colectiv in materia societăţii in comandită. Deoarece societatea in comandită se apropie in foarte multe privinţe de societatea in nume colectiv, art.136 alin.4 din Codul civil prevede că dispoziţiile cu privire la societatea in nume colectiv sunt aplicabile, in măsura in care codul nu conţine norme exprese cu privire la societatea in comandită, şi acesteia din urmă. După cum se poate observa majoritatea normelor in discuţie se referă la statutul juridic al comanditaţilor in societate, acesta fiind similar celui al asociaţilor din societatea in nume colectiv. Aplicarea dispoziţiilor legale din materia societăţilor in nume colectiv societăţii in comandită işi are fundamentarea pe ideea potrivit căreia comanditaţii sunt mai reprezentativi decat comanditarii pentru societate, intrucat ei işi inscriu numele pe firma societăţii şi tot ei infăptuiesc administrarea acesteia.

Articolul 137. Actul de constituire al societăţii in comandită In afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al societăţii in comandită trebuie să se indice: a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor; b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat in capitalul social; c) răspunderea comanditaţilor pentru incălcarea obligaţiilor de depunere a aportului; d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi; e) procedura de adoptare a hotărarilor de către asociaţi; f) procedura de admitere a noilor asociaţi; g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. 1. Actul constitutiv al societăţii in comandită. Actul constitutiv al societăţii in comandită este contractul de constituire (de societate), incheiat in limba de stat şi semnat de toţi asociaţii societăţii (art.62 alin.1 coroborat cu art.108 alin.4 din Codul civil). Actul constitutiv al societăţii in comandită trebuie să indeplinească atat condiţiile generale de validitate cat şi acele condiţii specifice care il particularizează faţă de celelalte contracte. Avand in vedere faptul că toate aceste condiţii au mai fost analizate şi cu alte ocazii nu vom mai reveni asupra lor. Contractul de constituire a societăţii in comandită trebuie să fie incheiat in formă autentică (art.107 alin.1 din cod) şi să cuprindă elementele prevăzute de art.108 alin.1 din Codul civil. Pe langă aceste menţiuni contractul va trebui să conţină o serie de dispoziţii obligatorii care sunt prevăzute de art.137 alin.1 din cod referitoare la: (a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor; (b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat in capitalul social; (c) răspunderea comanditaţilor pentru incălcarea obligaţiilor de depunere a aportului; (d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi; (e) procedura de adoptare a hotărarilor de către asociaţi; (f) procedura de admitere a noilor asociaţi; (g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Deoarece textul art.137 alin.1 din Codul civil nu face altceva decat să reia dispoziţiile art.122 alin.1 din cod, cu excepţia menţiunii de la lit.c), nu vom stărui in mod deosebit asupra acestor aspecte, făcand bineinţeles trimiterea necesară la comentariile făcute pe marginea art.122 din cod. Precizăm, totuşi, că deşi legea nu cere nici pentru infiinţarea societăţii in comandită un minim de capital lăsand acest lucru la aprecierea asociaţilor fondatori care sunt liberi să stabilească valoarea şi structura capitalului social iniţial. După cum am mai arătat, această libertate recunoscută de lege fondatorilor nu trebuie inţeleasă in sensul că ei ar putea constitui societatea fără subscrieri de capital sau subscriind numai un capital simbolic, deoarece capitalul social este un element absolut necesar pentru constituirea oricărei societăţi comerciale, inclusiv a societăţii in comandită. Pe de altă parte, capitalul social trebuie să fie suficient de important sub aspect valoric pentru a putea să asigure, cel puţin in faza iniţială a funcţionării societăţi, realizarea scopului in vederea căruia aceasta a fost constituită. In contractul de constituire se va indica, in mod obligatoriu, şi categoria din care face parte fiecare asociat - comanditaţilor sau comanditarilor, intrucat acestea au un regim juridic diferit, in primul rand, sub aspectul responsabilităţii ce le incumbă pentru datoriile sociale. Potrivit legii, in actul constitutiv se va indica şi mărimea participaţiunilor fiecărui comanditat la capitalul social, dar şi volumul cumulat (total)

al aporturilor lor. Deşi Codul civil nu o prevede in mod explicit, considerăm că va trebui indicată, in mod obligatoriu, şi mărimea participaţiunilor fiecărui asociat comanditar comanditar, cu atat mai mult cu cat o serie de dispoziţii ale art.139 din cod se referă la participaţiunile acestei categorii de asociaţi. Menţionăm, de asemenea, că asociaţii comanditaţi vor putea efectua aporturi in industrie (prestaţii in muncă şi servicii), care, deşi nu sunt cuprinse in capitalul social al societăţii, vor da dreptul acestora să participe, in limitele stabilite de actul constitutiv, la impărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, ei rămanand, totodată, obligaţi să participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil). După cum am mai spus, deşi legea prevede numai obligativitatea incheierii unui contract de constituire, nimic nu se opune ca asociaţii să perfecteze concomitent cu acesta şi un statut al societăţii. Dacă asociaţii vor decide să incheie şi un statut, acesta deşi va constitui un act juridic valabil, totuşi nu va avea valoarea juridică a statutului cerut de lege obligatoriu pentru societăţile pe acţiuni. Astfel că, un posibil statut la societatea in comandită nu va putea contrazice prevederile contractului de constituire – in caz contrar statutul este considerat nul Actul constitutiv a societăţii in comandită va putea fi modificat numai prin voinţa comună a tuturor asociaţilor. deşi o asemenea regulă nu este expres consacrată de dispoziţiile Codului civil in materia societăţii in comandită, soluţia se impune prin coroborarea prevederilor art.136 alin.4 cu cele ale art.122 alin.2 din cod. Articolul 138. Conducerea administrativă şi reprezentarea societăţii in comandită (1) Conducerea societăţii in comandită se exercită de către comanditaţi. Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi este stabilit de aceştia in conformitate cu prevederile prezentului cod referitoare la societatea in nume colectiv. (2) Comanditarii nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii in comandita, să o reprezinte fără procură, să conteste acţiunile comanditaţilor in legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate in limitele activităţii ei obişnuite. In cazul in care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar acordul tuturor asociaţilor. 1. Conducerea societăţii in comandită. Ca şi in cazul societăţii in nume colectiv, societatea in comandită nu are instituţionalizată o adunare generală a asociaţilor. Mai mult chiar din formularea textului alin.1 din art.138 Cod civil s-ar putea crede că conducerea societăţii in comandită este exercitată exclusiv de către asociaţii comanditaţi, opinie susţinută şi de literatura de specialitate din Federaţia Rusă, din al cărui cod civil a şi fost preluat acest text. După părerea noastră o asemenea interpretare nu are temei legal, intrucat, pe de o parte, textul se referă la conducerea administrativă sau, altfel spus, la administrarea societăţii, iar, pe de altă parte, implicarea asociaţilor comandidari in procesul decizional al societăţii este expres prevăzută de articolul menţionat in alin.2 fraza a doua - text care, de altfel nu se regăseşte in codul rus. In acest context, ţinem să atragem atenţia că prin operaţiunea efectuată in ultimă instanţă de către legiuitor de a prelua unele dispoziţii din Codul civil rus, iar altele din Proiectul Codului civil, s-a ajuns ca forma finală a codului să prezinte o reglementare lipsită de coerenţa şi claritatea necesară unei norme juridice. Astfel fiind, considerăm că asupra problemelor esenţiale ale societăţii vor delibera şi decide toţi asociaţii, atat comanditaţii cat şi comanditarii. Cităm in acest sens şi dispoziţiile pct.63 ale R.S.E. potrivit cărora in problemele ce nu se referă la sferele tradiţionale de activitate ale societăţii, precum şi in cazurile de suspendare a

tranzacţiei planificate de asociatul comanditat, imputernicit cu administrarea societăţii, hotărarile se vor lua de către toţi asociaţii. In ceea ce priveşte cvorumul necesar luării unor asemenea decizii, ca şi in societatea in nume colectiv, se aplică regula unanimităţii, care nu are totuşi un caracter imperativ, asociaţii putand prevedea prin actul constitutiv diverse situaţii in care o hotărare să se adopte cu majoritatea voturilor (art.136 alin.4 coroborat cu art.123 alin.1 din cod). Excepţie fac hotărarile de modificarea a actului constitutiv, care se vor lua intotdeauna prin votul unanim al asociaţilor. La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat va avea un singur vot, insă prin actul constitutiv asociaţii vor putea prevedea şi un alt mod de atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat, fără ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă lipsirea totalmente de vot a vreunui asociat (art.136 alin.4 coroborat cu art.123 alin.2 din cod). 2. Administrarea societăţii in comandită. Administrarea societăţii in comandită se exercită de către comanditaţi (art.138 alin.1 fraza I din Codul civil). Excluderea asociaţilor comanditari de la administrarea societăţii este menită să apere interesele terţilor. Actele care angajează societatea nu pot fi incheiate de asociaţii comanditari, care au o răspundere limitată, ci numai de asociaţi comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi este conturat de dispoziţiile Codului civil referitoare la societatea in nume colectiv (art.138 alin.1 fraza a II-a din cod). Astfel, in lipsa unei stipulaţii contrare in actul constitutiv, dreptul de a administra şi reprezenta societatea aparţine fiecărui comanditat. Asociaţii, insă, vor putea decide ca administrarea şi reprezentarea societăţii in comandită să fie efectuată in comun de către toţi asociaţii comanditaţi ori să fie delegată unuia sau mai multora dintre aceştia. In ceea ce priveşte posibilitatea desemnării unui terţ in funcţia de administrator, considerăm că acest lucru nu este posibil la o societate in comandită, prevederile art.138 alin.1 din cod avand un caracter imperativ. In cazul in care cand prin actul constitutiv se stipulează că, in exercitarea prerogativelor de administratori ai societăţii, comanditaţii vor lucra impreună, decizia privind efectuarea oricărui act de administrare trebuie să fie adoptată cu consimţămantul unanim al acestora. In principiu, comanditaţii desemnaţi ca administratori vor putea avea iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale care se circumscriu celor efectuate in mod obişnuit de societate, fără să aibă nevoie in acest sens de acordul prealabil al celorlalţi asociaţi. Dacă insă operaţiunea proiectată depăşeşte limitele determinate de domeniul curent de activitate al societăţii administratorul va avea nevoie de acordul tuturor asociaţilor (art.138 alin.2 fraza a II-a din cod). Comanditaţii nu vor putea practica, fără acordul celorlalţi asociaţi, activităţi similare celor pe care le practică societatea din care fac parte. Consimţămantul celorlalţi asociaţi se prezumă, pană la proba contrară, dacă activităţile comanditatului operaţiunile, fiind anterioare actului constitutiv, au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor (art.116 alin.2 din Codul civil). Sancţiunea incălcării acestei interdicţii nu va fi anularea contractelor incheiate de asociat cu terţii, ci, după caz, angajarea răspunderii asociatului culpabil, care va fi obligat la plata unor despăgubiri către societate, ori preluarea de către societate a drepturilor şi obligaţiile asociatului sau beneficiul care rezultă din actele incheiate (art.116 alin.3 din Codul civil). Potrivit art.138 alin.2 din Codul civil dispune că asociaţii comanditari nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii in comandită, să o reprezinte fără procură, precum şi să conteste acţiunile comanditaţilor in legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate in limitele activităţii ei obişnuite. Interdicţia comanditarilor de a se amesteca in administrarea societăţii este justificată, pe de o parte, de scopul protejării terţilor, care ar putea să se inşele

asupra poziţiei comanditarilor, considerand că tratează cu asociaţi care răspund nelimitat pentru datoriile sociale, iar, pe de altă parte, de faptul că, răspunderea comanditarilor pentru datoriile sociale fiind limitată, aceştia trebuie impiedicaţi să se lanseze in operaţiuni imprudente pe socoteala societăţii. Această interdicţie nu are insă un caracter absolut, comanditarii putand incheia anumite acte in contul societăţii in temeiul unei procuri speciale dată pentru o operaţiune determinată de către asociaţii comanditaţi care sunt administratori ai societăţii. Procura va trebui, in mod obligatoriu, să precizeze operaţiunea sau să determine operaţiunile care vor fi incheiate de asociatul comanditar in contul societăţii. Deoarece in acest fel ar putea reprezenta societatea şi un terţ, nu există riscul de confuzie din partea creditorilor sociali, in sensul că ar fi tratat cu un asociat ce se obligă nelimitat pentru datoria socială. Considerăm de asemenea că asociatul comanditar va putea incheia orice act permis de lege unei persoane străine ce nu participă la conducerea societăţii. De exemplu, va putea fi un colaborator tehnic, va putea ţine casieria societăţii, va putea fi salariat al societăţii, cu condiţia de a nu depăşi rolul de subaltern in relaţiile cu terţii, va putea garanta obligaţiile acesteia ca fidejusor, va putea imprumuta societatea sau va putea să-i vandă mărfuri. De asemenea, asociaţii comanditari pot consilia pe administratori, cu condiţia ca terţii să nu aibă cunoştinţă despre aceasta. Din păcate legiuitorul nu a prevăzut şi sancţiunea care se aplică asociatului comanditar care a incălcat interdicţia de a administra şi reprezenta societatea. Plecandu-se de la scopul pentru care a fost instituită această interdicţie, şi anume de a proteja terţele persoane, in doctrină s-a arăta că răspunderea asociatului comanditar ar trebui să fie solidară şi nemărginită, dar limitată la operaţiunea incheiată de el, dacă imixtiunea in afacerile societăţii are caracter izolat, lipsit de continuitate. In acest caz terţii sunt ocrotiţi suficient dacă pentru acea operaţiune răspunde alături de societate şi comanditarul vinovat. Dacă insă comanditarul se amestecă in mod constant in administrarea societăţii, răspunderea sa va deveni solidară şi nemărginită şi se va extinde la toate datoriile sociale posterioare primului act de ingerinţă in afacerile sociale (aceasta deoarece prin actul de ingerinţă comanditarul işi schimbă statutul juridic in cadrul societăţii). In doctrină s-a mai arătat că, in afară de răspunderea sa pentru datoriile sociale, acţionarului comanditar care intervine nepermis in administrarea societăţii, ii este angajată şi răspunderea civilă faţă de ceilalţi asociaţi, dacă prin ingerinţa sa in gestiune le-a cauzat acestora o pagubă. Acţiunea in răspundere civilă introdusă de asociaţi este o acţiune contractuală, izvorata din actul constitutiv. In vederea necesităţii asigurării independenţei comanditaţilor, care răspund cu intreaga lor avere pentru datoriile sociale, in activitatea lor de administrare a societăţii, legea interzice comanditarilor să conteste acţiunile comanditaţilor in legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate in limitele activităţii ei obişnuite. Comanditarii vor putea insă contesta orice acţiune a comanditaţilor contrară legii sau actului constitutiv. Articolul 139. Drepturile şi obligaţiile comanditarului (1) Comanditarul are dreptul: a) să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul social, in modul prevăzut de actul de constituire; b) să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din registre şi din alte documente justificative; c) să se retragă din societate la sfarşitul anului financiar şi să primească o parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social, in modul stabilit de actul de constituire;

d) să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt comanditar ori, dacă este stipulat de actul de constituire, unui terţ. (2) Regulile privind interdicţia concurentei, prevăzute la art.116 alin.(2), nu se aplică comanditarului dacă actul de constituire nu prevede altfel. (3) In momentul inregistrării societăţii in comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat, urmand ca diferenţa să fie vărsată in termenul stabilit in actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eliberat de societate. (4) Actul de constituire al societăţii in comandită poate prevedea şi alte drepturi şi obligaţii ale comanditarului. 1. Statutul juridic al comanditarilor. Asociaţii comanditari din societatea in comandită au următoarele drepturi: (a) Dreptul de a participa la impărţirea beneficiilor. Calitatea de subscriitor al unui aport conferă comanditarului dreptul de a participa la caştigurile societăţii proporţional cu participaţiunile sale la capitalul social. Modalitatea concretă de incasare a beneficiilor se va stabili de către asociaţi in conformitate cu clauzele actului constitutiv şi dispoziţiile art.127 din Codul civil, care se aplică in mod corespunzător şi societăţii in comandită; (b) Dreptul de a participa la conducerea societăţii. După cum am mai arătat, asociatul comanditar va participa la conducerea societăţii prin autorizarea comanditaţilor administratori pentru efectuarea operaţiunilor care depăşesc limitele puterilor lor (art.138 alin.2 fraza a II-a din cod), precum şi prin implicarea sa in deliberare şi luarea deciziilor asupra unor probleme esenţiale ale societăţii, cum ar fi, de exemplu, modificarea actului constitutiv; (c) Dreptul de supraveghere şi control a activităţii societăţii. Comanditarul are dreptul de a controla exactitatea datelor inscrise in dările de seamă şi de bilanţurile anuale ale societăţii prin cercetarea registrelor contabile şi a celorlalte documente justificative (art.139 alin.1 lit.b) din cod). Orice convenţie intre asociaţi cu privire la limitarea sau renunţarea la acest drept este nulă. Deşi codul reglementează in mod expres doar dreptul comanditarilor de a supraveghea şi controla activitatea societăţii, menţionăm că, in realitate acest drept il au şi asociaţii comanditaţi, prevederea legală avand ca scop doar sublinierea faptului că asociaţii comanditari nu sunt excluşi de la supravegherea şi controlul gestiunii societăţii; (d) Dreptul de retragere. La sfarşitul anului financiar comanditarul se va putea retrage din societate, iar societatea este obligată, in modul stabilit de actul constitutiv, să-i plătească acestuia o cotă parte din activele nete ale societăţii proporţional participării lui la capitalul social (art.139 alin.1 lit.c) din cod); (e) Dreptul de a cesiona, in orice mod, participaţiunea sa la capitalul social. (f) Dreptul preferenţial la recuperarea aporturilor in caz de dizolvarea a societăţii. Potrivit art.143 alin.2 din cod, in cazul dizolvării societăţii in comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii, comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor. Principala obligaţie a comanditarilor este aceea de a efectua aportul pe care l-au subscris. Aportul de capital subscris de comanditari poate să fie in numerar, in totalitatea lui sau parţial in numerar şi parţial in bunuri in natură. In toate cazurile, cel puţin parţial, acest aport trebuie să fie in numerar (art.113 alin.3 din cod). Comanditarul, spre deosebire de comanditat, nu va putea efectua aporturi constand in prestaţii in muncă şi servicii (aporturi in industrie). Potrivit legii, comanditarul este obligat să verse pană in momentul inregistrării societăţii cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a obligat), urmand ca diferenţa să fie vărsată in termenul stabilit in actul constitutiv (art.139 alin.3 din cod), dar nu mai tarziu de 6 luni de la data inregistrării societăţii (art.112 alin.3 din cod). După

cum s-a arătat in doctrină, creditorii societăţii nu vor putea urmări comanditarul care nu a efectuat vărsămantul integral al aportului subscris pentru recuperarea creanţelor lor faţă de societate, insă vor putea exercita impotriva acestuia o acţiune oblică cerand ca respectivul comanditar să fie obligat prin hotărare judecătorească la indeplinirea obligaţiilor referitoare la vărsămantul integral al aportului subscris. In schimbul aportului comanditarului i se va elibera un certificat de participare, care va atesta calitatea de asociat a deţinătorului şi valoarea aportului de capital adus de el in societate. Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica in administrarea societăţii. In acest sens, el nu va putea reprezenta societatea fără o procură specială dată de către comanditaţii administratori pentru o anumită operaţiune determinată şi nici nu va putea contesta acţiunile comanditaţilor legate de administrarea societăţii in limitele activităţii ei obişnuite (art.138 alin.2 din cod). Avand in vedere că asociaţii comanditari sunt excluşi de la administrarea societăţii, dar şi faptul că răspunderea lor pentru obligaţiile sociale este limitată la valoarea aporturilor efectuate, aceştia au dreptul, chiar fără consimţămantul celorlalţi asociaţi, să practice activităţi concurente sau avand acelaşi obiect cu cele ale societăţii din care fac parte, intrucat interdicţia instituită de art.116 alin.2 din Codul civil nu li se aplică, afară numai dacă prin actul constitutiv se prevede altfel (art.139 allin.2 din cod). In afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus actul constitutiv al societăţii in comandită poate prevedea şi alte drepturi şi obligaţii ale comanditarului (art.139 allin.4 din cod) Articolul 140. Răspunderea in cazul acceptării calităţii de comanditar Persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă riscul pierderilor in limita participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute pană la momentul dobandirii calităţii de asociat. Clauza contrara este inopozabilă terţilor. 1. Răspunderea comanditarului. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii revine acesteia şi asociaţilor comanditaţi. Ca şi in cazul societăţii in nume colectiv, răspunderea pentru obligaţiile societăţii in comandită revine, in principal, societăţii, iar răspunderea asociaţilor comanditaţi are un caracter subsidiar. In consecinţă, creditorii sociali se vor indrepta mai intai impotriva societăţii şi, numai in cazul cand creanţele lor vor rămane nesatisfăcute vor putea urmări asociaţii pentru datoriile sociale. De remarcat că, in subsidiar, creditorii sociali vor putea urmări numai asociaţii comanditaţi, nu şi pe cei comanditari. Răspunderea asociaţilor comanditaţi este nelimitată şi solidară. Ea işi are temeiul in dispoziţiile art.136 alin.1 din Codul civil, precum şi in cele ale art.128 din cod, aplicabile - in baza art.136 alin.4 din cod - şi asociaţilor comanditaţi. In ceea ce-i priveşte pe asociaţii comanditari, aceştia răspund numai pană la concurenţa capitalului social subscris (art.136 alin.1 din cod). Astfel că, intrucat valoarea aporturilor acestor asociaţi este absorbită in patrimoniul social, ei nu vor avea o răspundere personală faţă de creditorii societăţii, aşa cum au asociaţii comanditaţi. In aceste condiţii ni se pare superfluă, precizarea art.140 din Codul civil conform căreia persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă riscul pierderilor in limita participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute pană la momentul dobandirii calităţii de asociat. După cum s-a arătat şi in literatura de specialitate, nimic nu se opune ca prin actul constitutiv asociatul comanditar să-şi agraveze răspunderea pentru datoriile sociale. In acest caz, pentru suma care excede contribuţia sa la capitalul social, comanditarul acţionează ca un fidejusor in raporturile cu creditorii sociali, avand

beneficiul de discuţiune in cazul in care aceştia trec la urmărirea sa. Articolul 141. Reducerea participaţiunii comanditarului (1) Reducerea participaţiunii unui comanditar nu este opozabilă terţilor pană la inscrierea reducerii in registrul de stat. (2) Reducerea participaţiunii nu este opozabilă creditorilor ale căror creanţe s-au născut pană la momentul inregistrării reducerii. 1. Reducerea participaţiunii comanditarului. Potrivit art.141 alin.1 din Codul civil, reducerea participaţiunii comanditarului, indiferent de temeiul juridic care a generat-o, este opozabilă terţilor doar după inscrierea acesteia in registrul de stat al intreprinderilor, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, opozabilitatea nu priveşte terţii ale căror creanţe s-au născut pană la momentul inregistrării reducerii. Avand in vedere obscuritatea dispoziţiilor legale citate, singura interpretare a acestora pe care o putem intrevedea ar fi că legiuitorul a inţeles să oprească orice repartizare de active proporţională participaţiunii la care este indreptăţit comanditarul la ieşirea din societate fără efectuarea unui bilanţ care să stabilească exact valoarea activului şi pasivului societăţii la data inregistrării reducerii participaţiunii comanditarului. O altă interpretare posibilă ar fi că legiuitorul a intenţionat să “prelungească” răspunderea comanditarului pentru obligaţiile sociale născute anterior inregistrării reducerii participaţiunii acestuia şi peste acel moment. Insă, in această ipoteză ne permitem să ne indoim de finalitatea practică a dispoziţiei, intrucat orice creditor social, in situaţia in care nu işi va satisface creanţa prin executarea patrimoniului societăţii, se va indrepta cu siguranţă impotriva asociaţilor comanditaţi, care răspund personal şi solidar, şi nu impotriva unui comanditar care a ieşit din societate şi pe care ar putea eventual să-l urmărească doar pană la concurenţa participaţiunii pe care a avut-o in societate. Articolul 142. Instrăinarea participaţiunii comanditarului (1) Participaţiunea comanditarului poate fi instrăinată unor terţi şi poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor, dacă actul de constituire nu prevede altfel. (2) Comanditarii au dreptul de preemţiune in cazul instrăinării participaţiunii de către alt comanditar. Regulile privind instrăinarea participaţiunii in societatea cu răspundere limitată se aplică in modul corespunzător. (3) Prin instrăinarea integrală a participaţiunii incetează calitatea de comanditar. 1. Transmiterea participaţiunilor comanditarului. In schimbul aporturilor lor asociaţii comanditari primesc participaţiuni, care le conferă anumite drepturi şi obligaţii. Codul civil reglementează transmisiunea participaţiunilor atat intre asociaţi, cat şi către persoane din afara societăţii sau prin succesiune. Ca regulă generală, participaţiunea comanditarului va putea fi instrăinată unor terţi sau transmisă mortis cauza succesorilor fără acordul asociaţilor dacă actul constitutiv nu prevede altfel (art.142 alin.1 din cod). Astfel fiind, actul constitutiv ar putea prevedea anumite restricţii in acest sens sau chiar interdicţia instrăinării. Din coroborarea dispoziţiilor art.142 alin.2 cu cele ale art.152 alin.1 din cod se poate observa că legea prevede principiul liberei transmisiuni a participaţiunilor comanditarilor intre asociaţi, precum şi către soţul, rudele şi afinii in linie dreaptă fără limită de grad, iar in linie colaterală pană la gradul doi inclusiv, afară numai dacă

actul constitutiv prevede altfel. In ceea ce priveşte transmiterea participaţiunilor către alte persoane decat cele menţionate, legea impune respectarea anumitor condiţii avand in vedere că printr-o asemenea instrăinare se pot aduce atingeri caracterului intuitu persoanae al societăţii in comandită. Cea mai importantă dintre ele se referă la dreptul de preemţiune pe care il au comanditarii in cazul instrăinării participaţiunii unui alt comanditar (art. 142 alin.2 din cod). Orice instrăinare a participaţiunii comanditarului trebuie inscrisă in Registrul de stat al intreprinderilor şi va produce efecte faţă de terţi numai din acest moment. Ca efect al instrăinării integrale a participaţiunii incetează şi calitatea de comanditar a instrăinătorului. Articolul 143. Dizolvarea societăţii in comandită (1) In afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea in comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un comanditar şi dacă, in decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditar sau ultimului comanditat, nu s-a reorganizat sau nu a acceptat un alt comanditat sau comanditar. (2) In cazul dizolvării societăţii in comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii, comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor. 1. Dizolvarea societăţii in comandită. In afară de cauzele generale de dizolvare a persoanelor juridice, prevăzute de art.86 alin.1 din cod, societatea in comandită se dizolvă, dacă prin actul constitutiv sau hotărarea unanimă a asociaţilor nu se prevede altfel, şi in cazul: (a) decesului, incapacităţii sau declarării judecătoreşti a dispariţiei asociatului comanditat persoană fizică; (b) declarării insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării asociatului comanditat persoană juridică; (c) retragerii din societatea a unui asociat comanditat; (d) excluderii unui asociat comanditat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la capitalul social a societăţi. De asemenea, potrivit art.144 alin.1 din codul civil, societatea in comandită se dizolvă şi dacă, indiferent de cauză, nu mai are nici un comanditat sau nici un comanditar, iar ceilalţi asociaţi nu au reorganizat societatea sau nu au acceptat un alt comanditat sau comanditar in decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditat sau, după caz, comanditar. La lichidarea societăţii in comandită, comanditarii vor avea un drept de preferinţă faţă de comanditaţi la recuperarea din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor a aporturilor pe care le-au efectuat (art.143 alin.2 din cod). Articolul 144. Reorganizarea societăţii in comandită (1) In cazul reorganizării societăţii in comandită in societate pe acţiuni, in societate cu răspundere limitată sau in cooperativă, comanditaţii continuă, in termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pană la reorganizare. (2) Comanditatul nu este absolvit de răspundere nici in cazul in care instrăinează, pană la expirarea termenului de 3 ani, dreptul la participaţiune la capitalul social.

1. Răspunderea asociaţilor comanditaţi in cazul reorganizării societăţii in comandită. Intrucat art.144 din Codul civil nu face altceva decat să reia dispoziţiile art.135 din cod, facem trimitere la comentariile pe care le-am făcut acestui text de lege, cu precizarea că art.144 vizează doar răspunderea asociaţilor comanditaţi. § 4. Societatea cu raspundere limitata Articolul 145. Dispoziţii generale cu privire la societatea cu răspundere limitata Societate cu răspundere limitata este societatea comerciala al cărei capital social este divizat in părţi sociale conform actului de constituire si ale cărei obligaţii sant garantate cu patrimoniul societăţii. Societatea cu răspundere limitata poate fi constituita de una sau de mai multe persoane. Membrii societăţii cu răspundere limitata nu poarta răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei suporta riscul pierderilor, ce rezulta din activitatea societăţii, in limitele participaţiunii lor la capitalul social. Asociatul care nu a vărsat in termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, in limita părţii nevărsate. Societatea cu răspundere limitata are denumire deplina si poate avea denumire abreviata. Denumirea deplina si cea abreviata trebuie sa includă sintagma in limba de stat "societate cu răspundere limitata" sau abrevierea "S.R.L." 1. Societatea cu răspundere limitată este o persoană juridică formată prin voinţa uneia sau mai multor persoane, exprimată in actul de constituire, prin care acestea convin să pună in comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de intreprinzător, a realiza şi a impărţi beneficii, societate in care asociaţii nu răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia in limitele părţii sociale deţinute. 2. Legislaţia stabileşte numărul minim şi numărul maxim de asociaţi. SRL poate fi constituită una şi mai multe persoane. Art.17 din Legea nr.8451992 cu privire la antreprentoriat şi intreprinderi in această societate nu poate fi mai mult de 50 de persoane. In calitate fondator sau asociat al SRL poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, statul sau o unitate administrativ teritorială. 3. Alin. (3) vine să confirme că asociatul SRL nu poate fi atras la răspundere pentru obligaţiile societăţii. El riscă cu bunurile transmise ca aport la capitalul social, sau să suporte riscul in limita valorii părţii sociale deţinute, in cazul in care societatea va activa ineficient. De la această regulă, insă există unele excepţii. Astfel art.27 din Legea insolvabilităţii nr.632/2001 stabileşte că dacă insolvabilitatea societăţii survine ca rezultat al culpei fondatorilor (asociaţilor) aceştia poartă răspundere subsidiară faţă de creditori in măsura in care bunurile societăţii insolvabile nu ajung pentru satisfacerea cerinţelor creditorilor. O regulă similară există şi in art.118 alin.(3) C.civ., numai că acţiunea acesteia este limitată numai la fondatorii persoane juridice care deţin majoritatea voturilor in capitalul social al societăţii insolvabile. (4) Potrivit art.112 alin.(3) C.civ. fiecare asociat este obligat să verse aportul integral in termen de cel mult 6 luni de la data inregistrării societăţii comerciale. Nerespectarea acestui termen insă nu duce la pierderea calităţii de asociat. Dreptul de a cere vărsarea integrală a aportului il are insăşi societatea prin administratorul său precum şi alţi asociaţi. Dacă, insă societatea devine insolvabilă, pană la expirarea termenului de 6 luni, sau mai tarziu de această dată, dar unul sau mai mulţi asociaţi nu ş-au vărsat integral aportul la capitalul social, atunci acestea vor

putea fi urmărite de creditorii societăţii in limitele valorii aportului nevărsat. (5) Conform dispoziţiilor legale, societatea cu răspundere limitată are o denumire stabilită de actele constitutive şi inscrisă in Registrul de stat. Denumirea trebuie să fie unicală, adică să aibă un conţinut irepetabil care să asigure inconfundabilitatea cu denumirile altor societăţi şi chiar cu cele ale unor alte persoane juridice. Actele de constituire trebuie să accepte o denumire de firmă care să includă toate elementele stabilite de legislaţie, inclusiv cele care nu au caracter obligatoriu, dar care, luate in ansamblu, permit societăţii să se deosebească in circuitul civil şi comercial naţional şi internaţional de toate celelalte subiecte. Societatea poate avea, pe langă denumire deplină, şi una prescurtată. Regimul juridic al denumirii societăţii comerciale işi are fundamentul in dispoziţiile art.66 C.civ., art.24-26 Legea nr.845/1992, art.5 Legea nr.1134/1997, precum şi in art.8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883. Protecţia juridică a denumirii de firmă se asigură şi prin art.8 din Legea nr.1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei şi art.162 din Codul cu privire la contravenţiile administrative. Denumirea societăţii cu răspundere limitată se compune din elemente care permit identificarea ei. In structura denumirii societăţii comerciale, doctrina juridică evidenţiază două părţi: corpul şi accesoriul. Corpul este format din elemente obligatorii, pe cand accesoriul poate avea elemente obligatorii, dar şi elemente selectate arbitrar de fondatori. Corpul firmei este compus din textul care indică forma de organizare a societăţii comerciale. Astfel denumirea deplină trebuie să includă forma de organizare a societăţii: „societate cu răspundere limitată” iar denumirea lor prescurtată să conţină abrevierea respectivă: SRL. Legea nu stabileşte locul acestei sintagme – la inceputul denumirii ori la sfarşitul acesteia – de aceea fondatorii sunt cei care determină locul corpului in denumire. Accesoriul poate consta din litere, cifre, cuvint sau imbinări de cuvinte. Societăţile cu răspundere limitată care desfăşoară activităţi de bursă trebuie să conţină in denumire şi cuvantul bursă, activităţi de lombard trebuie să conţină şi cuvantul lombard, societatea care are in capitalul social investiţii străine va include in denumirea de firmă sintagmele „intreprindere mixtă” sau „intreprindere cu investiţii străine” . Articolul 146. Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata In afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata trebuie sa se indice: a) cuantumul capitalului social; b) valoarea nominala a participaţiunilor. Actul de constituire a SRL este legea societăţii concrete. Dacă clauzele actului de constituire sunt nu sunt contrare dispoziţiilor legale ele obligă toate organele societăţii şi toţi asociaţii. In caz de litigii dintre asociaţi şi societate dispoziţiile actului de constituire pot servi ca normă juridică pentru soluţionarea lor. In actul de constituire al societăţii cu răspundere limitată trebuie sa se indice: 1) numele, locul si data naşterii, domiciliul, cetăţenia si datele din actul de identitate al fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de inregistrare al fondatorului persoană juridică; 2)denumirea societăţii; 3) obiectul de activitate; 4) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare; 5) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost făcute asemenea aporturi; 6) sediul; 7) structura, atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a organelor societăţii; 8) modul de reprezentare; 9) filialele si reprezentanţele societăţii; 10) mărimea capitalului social; 11) mărimea părţii sociale a fiecărui asociat; In dependenţă de genul de activitate desfăşurat, de relaţiile dintre asociaţi, de

perspectivele care şi le propun asociaţii in actul de constituire pot fi stipulate şi alte clauze. Articolul 147. Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată Mărimea minimă a capitalului social al societăţii cu răspundere limitată este stabilita prin lege. Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este divizat in părţi sociale. (1) Potrivit pct. 69 din Regulamentul societăţilor economice aprobat prin Hotărarea Guvernului nr.500 din 10.09.1991 societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă un capital social de cel puţin 300 salarii minime lunare, ceia ce in prezent constituie 5400 lei. Pentru unele societăţi care desfăşoară activităţi speciale capitalul social trebuie să fie mai mare. Astfel societăţile care işi propun ca scop de a desfăşura activitate:pentru Pentru desfăşurarea activităţilor de importare a produselor petroliere trebuie să aibă un capital echivalent cu cel puţin 750 000 dolari SUA. Lombard trebuie să aibă un capital echivalent cu cel puţin 25 000 dolari SUA dacă activează in municipii şi cel puţin 15 000 dolari SUA dacă activează in localităţi rurale; Organizarea şi intreţinerea cazinoului capitalul trebuie să constituie cel puţin 600 000 lei; Organizarea lotereilor naţionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 250 000 lei; Organizarea lotereilor regionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 150 000 lei; Organizarea pariurilor şi intreţinerea sălilor cu automate de joc capitalul trebuie să constituie cel puţin 200 000 lei; Organizarea jocurilor de abilitate capitalul trebuie să constituie cel puţin 50 000 lei; Intreţinerea automatelor de joc capitalul trebuie să fie cel puţin 25 000 lei; organizarea bursei de comerţ cu mărfuri trebuie să aibă un capital minim nu mai puţin de bursie 1 mln. lei; organizarea activităţii de schimb valutar trebuie să aibă un capital social de cel puţin 200 000 lei. In societatea cu răspundere limitată capitalul se devizează in atatea părţi sociale căţi asociaţi sunt in societate. Fiecare asociat deţine o singură parte socială. Dacă societatea este cu asociat unic, acesta deţine o parte socială egală cu mărimea capitalului social. O parte socială poate fi deţinută de mai multe persoane. Fiecare din cei ce o deţin sunt in drept să participe la adunarea asociaţilor. Articolul 148. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitata Societatea cu răspundere limitata este obligata sa formeze un capital de rezerva de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor sau la majorarea capitalului ei social. Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul ei, in proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pană la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire. Daca valoarea activelor nete ale societăţii cu răspundere limitata se reduce sub nivelul capitalului social si al capitalului de rezerva, vărsămintele in capitalul de rezerva reincep.

Articolul comentat stabileşte mărimea minimă a capitalului de rezervă, modul de formare, cat şi modul de utilizare a acestuia. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată are un rol asiguratoriu. Aceasta inseamnă că beneficiul societăţii va fi calculat ca un excedent al valorii totale a activelor faţă de mărimea sumară a capitalul social şi a capitalului de rezervă. In opinia noastră importanţa capitalului de rezervă este redusă. Dacă legiuitorul consideră că mărimea capitalului social pentru asigurarea cerinţelor creditorilor nu este satisfăcătoare el ar putea majora mărimea minimă a capitalului social, pentru a realiza aceiaşi ce realizează prin capitalul social. Norma cu privire la capitalul de rezervă are un caracter dispozitiv şi nerespectarea ei nu se sancţionează nici de cum. Articolul 149. Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata reprezintă o fracţiune din capitalul ei social, stabilita in funcţie de mărimea aportului la acest capital. Asociatul deţine o singura parte sociala. Părţile sociale pot avea mărimi diferite si sant indivizibile daca actul de constituire nu prevede altfel. In cazul in care un asociat dobandeşte o alta parte sociala sau o fracţiune din partea sociala a unui alt asociat, partea sociala a primului se majorează proporţional valorii părţii sociale dobandite. Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata poate restrange mărimea maxima a părţii sociale a asociaţilor. Limitarea nu se poate stabili doar fata de un asociat anume. Daca actul de constituire nu prevede altfel, asociaţii pot schimba coraportul intre părţile sociale. Societatea cu răspundere limitata eliberează asociatului care a vărsat aportul integral un certificat prin care se atesta deţinerea părţii sociale si mărimea ei. Contribuţiile suplimentare la capitalul social se efectuează in conformitate cu prevederile statutului, proporţional aporturilor fiecărui asociat. Actul de constituire poate limita obligaţia de a vărsa contribuţii suplimentare la o anumita suma stabilita proporţional aporturilor. (1) Partea socială a asociatului este o fracţiune din capitalul social şi arată din capital care revine asociatului. Ea poate fi stabilită atat in raport procentual faţă de mărimea totală a capitalului social cat şi in sumă bănească. Valoarea părţii sociale depinde de mărimea aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi la majorarea acestuia. Partea socială a asociatului poate fi majorată fără ca asociatul să facă aport suplimentar, insă in cazul in care societate majorează capitalul social din contul beneficiilor şi rezervelor societăţii. In această situaţie partea socială a fiecărui asociat se majorează proporţional. (2)Un asociat poate deţine o singură parte socială cu care poate vota la adunarea socială. Asociatul poate dobandi una sau mai multe părţi sociale de alţi asociaţi, in acest caz, insă valoarea propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor procurate. Alin. (2) stabileşte prezumţia că partea socială a asociatului este indivizibilă. Asociatul poate să-şi vandă o fracţiune din partea socială deţinută, numai in cazul in care actul de constituire prevede că partea socială este divizibilă. Dacă această prevedere lipseşte atunci partea socială nu poate fi impărţită intre coproprietari, soţi, moştenitori precum şi intre societăţile succesoare in caz de reorganizare prin dezmembrare a asociatului persoană juridică. Valoarea maximă a părţii sociale poate fi limitată prin lege sau prin act de constituire. Astfel, potrivit art.13 din Legea 1117/1997 privind bursele de mărfuiri

„cota parte a fiecărui membru al bursei in capitalul social nu poate depăşi 10 %”. O dispoziţie similară se poate stipula şi in actul de constituire a unei societăţi. In lipsa unei dispoziţii exprese asociaţii pot să cumpere alte părţi sociale, inclusiv şi să acumuleze o parte socială egală cu intregul capital. Ei pot şi să vandă toată partea socială sau o fracţiune din ea. Fiecărui asociat care a vărsat aportul integral societatea ii eliberează un certificat care confirmă executarea obligaţiei de aport. In afară de certificat asociatului trebuie să i se elibereze şi un act contabil care confirmă transmiterea bunurilor la societate. Aceasta poate fi un bon de plată, dacă aportul s-a făcut in bani, un certificat de depozit, o factură sau cel puţin un act de predare-primire dacă aportul s-a făcut in bunuri. Certificatul de asociat nu este hartie de valoare şi transmiterea lui altei persoane nu dovedeşte instrăinarea sau gajarea părţii sociale. Certificatul vine să confirme că o anumită persoană are calitatea de asociat. Acelaşi lucru se poate demonstra prin actul de constituire, actul de cumpărare, donare, schimb cu o parte socială, precum şi printr-un certificat de moştenire a părţii sociale cu condiţia că acestea sunt inregistate la Camera Inregistrării de stat. Dacă actul de constituire prevede efectuarea de către asociaţi a contribuţiilor suplimentare, mărimea acestora trebuie să fie proporţională aporturilor deja efectuate. Articolul 150. Partea sociala a soţilor in societatea cu răspundere limitata Asupra părţii sociale a soţilor in societatea cu răspundere limitata dobandite in timpul căsătoriei se aplica regimul juridic al proprietăţii comune in devălmăşie. Soţul asociatului nu poate cere divizarea părţii sociale si nici primirea sa in societate daca actul de constituire nu prevede altfel. Alin. (1) din articolul comentat vine să confirme regula că toate bunurile dobandite in timpul căsătoriei sunt proprietate comună in devălmăşie a soţilor. Deci dacă unul din soţi in timpul căsătoriei participă la fondarea unei societăţi comerciale, sau procură o parte socială din mijloacele comune partea socială este in proprietea comună a socţilor. Nu va fi proprietatea comună partea socială obţinută de unul din soţi prin moştenire, donaţie, sau o procură din banii moşteniţi sau donaţi, sau transmite in capitalul social un bun obţinut prin moşternire sau donare. Dacă are loc partajarea bunurilor intre soţi sau intre foştii soţi, valoarea părţii sociale va fi calculată ca un bun comun, insă ea nu va putea fi divizată intre soţi dacă aceasta nu este expres stabilit in actul de constituire. Soţului asociat ii revine partea socială ca valoare, iar celuilalt i se compensează din contul altor bunuri divizibile. Dacă partea socială este divizibilă şi soţul asociatului poate fi primit in societate atunci partea socială va fi divizată in două părţi egale sau in alte proporţii cum convin coproprietarii şi calitatea de asociat o dobandeşte şi soţul care pană la partajare nu avea calitatea de asociat. Articolul 151. Dobandirea de părţii sociale proprii de către societatea cu răspundere limitata Societatea cu răspundere limitata poate dobandi, daca au fost achitate integral, părţi sociale proprii doar: in baza hotărarii adunării generale a asociaţilor, adoptate la cererea asociatului care si-a propus spre vanzare partea sociala sau o parte din ea; de la succesorii asociatului decedat; in cazul executării silite a creanţelor creditorului asociatului; d) in cazul

excluderii asociatului. Partea sociala poate fi dobandita de societatea cu răspundere limitata doar din contul activelor care depăşesc mărimea capitalului social si a altor fonduri pe care societatea este obligata sa le constituie si din care nu se permite sa se facă plăti asociaţilor. Societatea cu răspundere limitata care a dobandit o parte sociala in capitalul sau social nu este in drept sa obţină pentru aceasta parte sociala o parte din profitul repartizat si nici sa participe la vot in cadrul adunării asociaţilor. Societatea cu răspundere limitata este obligata sa micşoreze capitalul social proporţional valorii părţii sociale dobandite in cazul in care partea sociala nu este instrăinată in termen de 6 luni din momentul dobandirii. Societatea cu răspundere limitată poate dobandi propriile părţi sociale. Scopul procurării părţii sociale de către societate este de proteja societatea de intrarea in ea a persoanelor străine, cat şi dorinţa asociaţilor rămaşi de a concentra controlul asupra societăţii. La procurare trebuie să se ţină cont de unele restricţii: societatea nu poate să procure partea socială de la asociatul unic. Reieşind din esenţa persoanei juridice şi a societăţii comerciale in general SRL nu poate să se constituie decat cu cel puţin un singur fondator. Societatea nici nu poate să existe fără cel puţin un asociat căci ea nu ar avea organ suprem (adunare a asociaţilor) care şi-ar exercita drepturile exclusive. Societatea poate să-şi procure părţile sociale numai din activele care excede mărimea capitalului social. Alin.(1) din articolul comentat stabileşte cazurile in care societatea ar putea să procure părţile sociale. Adunarea asociaţilor, adoptă hotărarea de a procura părtea socială de la asociatul său atunci cand acesta a formulat-o in modul stabilit de art.152 alin.(4). Hotărarea se adoptă timp de 30 de zile de la inaintarea ofertei. Societatea are prioritate faţă de unul sau mai mulţi asociaţi care doresc personal să o procure. Această prioritate insă nu va opera in cazul in care vanzătorul doreşte să o vandă unui anumit asociat, şi in actul de constituire nu sunt impedimente cu privire la procurarea de către asociat a părţii sociale. Un impediment poate fi dispoziţia art. 149 alin.(4) C.civ. Prin actul de constituire al SRL se poate stabili restricţii dure cu privire la intrarea in societate a altor persoane decat cei care au semnat actul de constituire. Această restricţie priveşte şi succesorii asociatului. Succesorii asociatului decedat nu vor putea dobandi calitatea de asociat in cazul in care actul de constituire interzice trecerea părţii sociale şi a calităţii de asociat prin succesiune. In acest caz succesorii vor putea pretinde valoarea părţii sociale moştenite. Adunarea asociaţilor trebuie să decidă asupra procurării părţii sociale in termen de cel mult 6 luni de la data deschiderii moştenirii. La expirarea acestui termen moştenitorul va putea pretinde calitatea de asociat. In cazul in care moştenitorului i se achită valoarea părţii sociale, aceasta nu trebuie să fie valoarea nominală ci o parte din valoarea de piaţă a activelor nete ale societăţii. Dacă asociatul are 25 % din capital, atunci lui i se va achita 25 % din valoare activelor. Această valoarea poate fi mai mare decat partea din capitalul social, dar poate fi şi mai mică. Totul depinde de eficienţa activităţii societăţii. Societatea poate să cumpere partea socială a asociatului in cazul in care creditorii personali ai acestuia işi realizează dreptul de creanţă asupra asociatului din partea acestuia. Creditorii işi pot realiza dreptul lor cu respectarea art.153 C.civ. Societatea va putea procura partea socială in concurenţă cu alţi cumpărătări, inclusiv cu alţi asociaţi. Numai cand ea va oferi cel mai bun preţ ea işi va realiza acest drept. Partea socială a asociatului exclus din societate se consideră procurată de societate şi aceasta urmează să restituie valoarea părţii sociale deţinute cu reţinerea

prejudicului suportat de societate. Dacă mărimea prejudiciului este mai mare decat valoarea părţii sociale a celui exclus, societatea va putea pretinde despăgubiri. Alin.(2) stabileşte regula că partea socială poate fi cumpărată numai dacă societatea are active ce depăşesc mărimea capitalului social. Legea permite să se procure chiar din activele care formează capitalul de rezervă al societăţii sau şi alte fonduri create de societate. Partea socială procurată de societate nu dă dreptul de vot, pentru ea nu se repartizează dividende şi nici active in caz de lichidare a societăţii. Deşi această parte socială (fracţiune a capitalului social) există, in realitate drepturile incorporate in ea nu pot fi realizate de nimeni. Partea din dividende sau partea din active care revine acestei părţi sociale se vor repartiza deţinătorilor celorlalte părţi sociale proporţional participării la capitalul social. Societate care a dobandit prin unul din modurile stabilite la alin.(1) una sau mai multe părţi sociale trebuie in termen de 6 luni de la inregistrarea actului de procurare fie să le instrăineze, fie să-şi reducă capitalul social. In opinia noastră cea mai justificată operaţiune de instrăinare este repartizarea (instrăinarea) părţii sociale intre asociaţii rămaşi, proporţional participării acestora la capitalul social. Articolul 152. Instrăinarea părţii sociale in societatea cu răspundere limitata Partea sociala sau o fracţiune a părţii sociale poate fi instrăinata liber soţului, rudelor si afinilor in linie dreapta fără limita si in linie colaterala pană la gradul doi inclusiv, celorlalţi asociaţi si societăţii daca actul de constituire nu prevede altfel. Asociatul nu poate instrăina partea sociala pană la vărsarea integrala a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune. In cazul instrăinării părţii sociale unor alte persoane decat cele menţionate la alin.(1), asociaţii au dreptul de preemţiune. instrăinarea se face in acest caz in condiţiile alin.(4)-(9). Asociatul care intenţionează sa instrăineze parţial sau integral partea sociala transmite o oferta scrisa administratorului societăţii. Acesta aduce oferta la cunoştinţa tuturor asociaţilor in termen de 15 zile de la data transmiterii. Asociaţii trebuie sa-si formuleze in scris acceptarea si sa o transmită administratorului in termen de 15 zile de la data primirii ofertei. Asociatul indica mărimea fracţiunii din partea sociala, pe care intenţionează sa o dobandească. Daca exista mai mulţi solicitanţi, fiecare dobandeşte o fracţiune a părţii sociale in mărimea solicitata. In cazul dezacordului dintre ei, partea sociala este distribuita proporţional părţii sociale deţinute de fiecare. Daca, in termen de 30 de zile de la data transmiterii ofertei, asociaţii sau societatea nu a procurat partea sociala, aceasta poate fi instrăinată unui terţ la un preţ care sa nu fie mai mic decat cel indicat in oferta. In cazul vanzării părţii sociale sau a unei fracţiuni din ea cu incălcarea dreptului de preemţiune, fiecare asociat poate, in decursul a 3 luni de la data incheierii actului juridic, sa ceara pe cale judiciara ca drepturile si obligaţiile cumpărătorului sa treacă la el. Actul juridic de instrăinare a părţii sociale se autentifica notarial. (10) Orice clauză contrară prevederilor alin.(2)-(9) este nulă. Partea socială, in esenţa sa este un bun şi poate fi obiectul actelor juridice civile. Astfel partea socială poate fi instrăinată prin vanzare cumpărare, schimb, donaţie, poate fi transmisă in capitalul social al altei societăţi comerciale. Actul juridic prin

care se instrăinează o parte socială sau o fracţiune din aceasta trebuie să fie autentificat notarial. Ea poate fi grevată cu gaj precum şi transmisă prin succesiune. Articolul comentat reglementează specificul instrăinării părţii sociale. Cuvantului instrăinare i se potriveşte mai multe tipuri de acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la capitalul social, totuşi considerăm că in acest articol majoritatea dispoziţiilor, in special alin.(3)-(8) se referă la instrăinarea prin acte de vanzarecumpărare. Aceasta rezultă din dispoziţia expresă a alin.(8) in care se foloseşte cuvantul vanzare, dar şi din esenţa celorlalte aliniate. Nu poate fi vorba despre un drept de preferinţă in cazul donării sau in cazul in care acesta se face aport la capitalul social. Deşi teoretic se păstrează posibilitatea realizării dreptului de preferinţă in cazul instrăinării prin contracte de schimb, in realitate sunt rare cazuri cand mai mulţi asociaţi ar avea obiectul schimbului in care este interesat vanzătorul părţii sociale. Partea socială poate fi instrăinată prin acte intre vii numai după ce a fost vărsat intregul aport la care fondatorul s-a obligat. Prin actul de constituire se poate limita sau chiar interzice trecerea părţii sociale la terţele persoane. Aceasta rezultă din alin.(1) care spune că „partea socială poate fi instrăinată liber ... dacă actul de constituire nu prevede altfel”. Deci asociatul poate liber dona, vinde, schimba sau a o depune in capitalul social al altei societăţi partea socială care ii aparţine dacă actul de constituire nu interzice acest lucru. Aceste interdicţii ar putea fi privite ca limitări aduse dreptului de proprietate asupra părţii sociale, limite la care, de fapt, convin asociaţii prin actul de constituire al societăţii. Alin. (3) prevede că asociatul are dreptul de preemţiune la cumpărarea părţii sociale numai faţă de alte persoane decat cele indicate in alin.(1). Actul de constituire, insă, poate stabili dreptul de preferinţă a asociatului şi faţă de rude sau afini. Asociaţii nu au dreptul de preferinţă unul faţă de altul. Vanzătorul poate instrăină liber partea sa socială oricărui alt asociat consideră necesar. Un impediment la o asemenea instrăinare poate servi art.149 alin.(4) C.civ. Asociatul care doreşte să vandă partea socială trebuie să respecte dreptul preferenţial al celorlalţi asociaţi şi al societăţii. In cazul in care asociatul vinde unui terţ fără a respecta regulile stabilite la alin.(4) fiecare asociat poate, in proces judiciar, să ceară drepturile şi obligaţiile cumpărătorului. Acţiunea de cerere a drepturilor cumpărătorului poate fi formulată in termen de 3 luni de la data incheierii contractului de vanzare cumpărare a părţii sociale. Articolul 153. Urmărirea părţii sociale de către creditorii asociatului Creditorii asociatului pot urmări partea sociala numai in temeiul unui titlu executoriu daca creanţele nu pot fi satisfăcute din contul altor bunuri ale asociatului. Dreptul creditorilor asupra părţii sociale se exercita cu respectarea dispoziţiilor art.152. Partea socială este un bun care se include in activul patrimoniului asociatului. La cererea creditorilor asociatului, se poate adopta o incheiere de asigurare a acţiunii civile sau de executare a unei hotărari a instanţei de judecată. Prin măsura de asigurare asociatului i se poate interzice vanzarea sau gajarea părţii sociale. Actul prin care se adoptă măsura de asigurare trebuie de adus la cunoştinţa administratorului SRL a cărei parte socială o deţine asociatul, precum şi să fie inregistrat la Camera Inregistrării de Stat. Creditorii personali ai asociatului pot urmări partea socială a acestuia. Realizarea dreptului creditorului asupra părţii sociale pe cale forţată poate fi efectuată numai pe baza unui titlu executoriu şi numai dacă asociatul nu dispune de alte bunuri.

Legiuitorul a decis să lase partea socială asociatului pentru a fi realizată doar in ultimul rand, considerand că aceasta nu numai că este producătoare de dividende dar este şi o modalitate de realizare a dreptului la muncă. De regulă fondatorii sau asociaţii SRL şi activează in calitate de salariaţi ai acestor societăţi. Articolul 154. Excluderea asociatului societăţii cu răspundere limitata Adunarea generală a asociaţilor, administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi pot cere excluderea din societatea cu răspundere limitata a asociatului: care a fost pus in intarziere si nu a vărsat integral aportul subscris in perioada suplimentara; care, fiind administrator, comite frauda in dauna societăţii, foloseşte bunurile societăţii in scop personal sau al unor terţi. Excluderea asociatului se face numai prin hotărare judecătoreasca. Asociatului exclus i se restituie, in termen de 6 luni, aportul vărsat, fără dobanda, dar numai după repararea prejudiciului cauzat. Obligaţia de reparare a prejudiciului subzista in partea neacoperită prin aportul vărsat. Asociatul poate fi exclus din societate prin hotărarea judecăţii pentru două motive: nu a vărsat aportul la care s-a obligat; cumuland şi funcţia de administrator foloseşte bunurile societăţii in alte scopuri decat obţinerea profitului, sau face alte acţiuni care păgubeşte direct sau indirect societatea; Nu se cere ca aceste două motive să fie cumulative. Fiecare asociat este obligat să verse in capitalul social după cum urmează: cel puţin 40 % din aportul subscris in numerar pană la inregistrarea de stat a societăţii; restul aportului se varsă potrivit art.112 alin.(3) C.civ. in cel mult 6 luni de la data inregistrării societăţii. Prin actul de constituire se poate stabili şi un termen mai restrans. Dacă asociatul nu a vărsat aportul in termenul stabilit de lege sau de actul de constituire, oricare alt asociat il poate notifica pe cel care a intarziat despre faptul intarzierii şi stabileşte un termen suplimentar de cel puţin o lună şi il avertizează că dacă el nu varsă in timpul suplimentar va fi exclus din societate (art.113 alin.(5) C.civ.). Dacă asociatul pus in intarziere nu varsă integral aportul nici in termenul suplimentar atunci administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi din proprie iniţiativă sau la hotărarea instanţei de judecată poate cere excluderea asociatului din societate. Dacă asociatul a fost exclus, acesta este obligat să acopere prejudiciul suportat de societate in legătură cu nevărsarea in termen a aportului precum şi toate cheltuielile legate de procesul de excludere. In cazul in care mărimea aportului vărsat de asociat nu acoperă prejudiciul suportat acesta va fi obligat să-l repare din alte bunuri. Dacă mărimea aportului acoperă integral prejudiciul cauzat societăţii prin nevărsare, suma rămasă după acoperirea prejudiciului va fi restituită asociatului in termen de şase luni. Articolul 155. Conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata Normele cu privire la conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata sant stabilite prin lege si statutul sau.

Particularităţile de constituire, funcţionare, administrare şi reprezentare a societăţii cu răspundere limitată se reglementează prin acte normative speciale şi actul de constituire a societăţii. Astfel actul normativ in care-şi are continuarea reglementarea juridică a SRL este Regulamentul societăţilor economice aprobat prin hotărarea Guvernului nr.500 din 10.09.1991. Desigur că norme juridice obligatorii pentru asociaţi şi pentru organele societăţii se conţin şi in actul de constituire (statutul) a societăţii. Actul de constituire, reieşind din normele dispozitive ale actelor normative, poate conţine dispoziţii derogatorii precum şi dispoziţii care nu sunt obligatorii pentru actul de constituire, insă fondatorii sau ulterior asociaţii consideră necesar a le include. Dispoziţiile incluse in actul de constituire devin obligatorii pentru toţi asociaţii, pentru organele de conducere şi control ale societăţii de la data aprobării acestora şi sunt opozabile terţilor de la data inregistrării acestora in Registrul de stat al intreprinderilor. § 5. Societatea pe actiuni Articolul 156. Dispoziţii generale cu privire la societatea pe acţiuni (1) Societate pe acţiuni este societatea comerciala al cărei capital social este divizat in acţiuni şi ale cărei obligaţii sint garantate cu patrimoniul societăţii. (2) Societatea pe acţiuni poate fi constituita de una sau de mai multe persoane. (3) Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suporta, in limitele participaţiunii lor la capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii. (4) Acţionarul care nu a vărsat in termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, in limita parţii nevărsate. (5) Societatea pe acţiuni are denumire deplina şi poate avea denumire prescurtata. In denumirea deplina şi prescurtata trebuie să se includă sintagma in limba de stat "societate pe acţiuni" sau abrevierea "S.A.". 1. Consideraţii preliminare. Una din formele juridice in care o societate comercială poate să se organizeze pentru a putea dobandi personalitate juridică şi a funcţiona legal este cea de societate pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni sunt considerate de doctrină cele mai moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor in orice economie de piaţă este deosebită. Societăţile pe acţiuni, a căror activitate se desfăşoară, de regulă, pe teritorii largi, de multe ori cu depăşirea graniţelor unei ţări sau ale unui continent, sunt societăţile create pentru realizarea marilor afaceri. Forma juridică de societate comercială pe acţiuni se impune pentru marile intreprinderi ale căror nevoi de capitaluri nu pot fi asigurate de un cerc restrans de persoane. Ea permite colectarea acestor capitaluri făcand apel public la economiile unor mase mici de investitori care primesc in schimbul investiţiilor lor titluri (acţiuni sau obligaţiuni) uşor negociabile – mai ales dacă societatea este cotată la bursă – şi generatoare de profit (dividende sau plusvaloarea cesiunii), in condiţiile limitării responsabilităţii lor la cadrul sumelor angajate pentru subscrierea sau cumpărarea acestor titluri. Transmisibilitatea uşoară a acestor titluri produce o primenire continuă a asociaţilor şi asigură continuitatea existenţei persoanei juridice dincolo de limitele biologice ale persoanei fizice. Societatea pe acţiuni este tipul insuşi al societăţii de capitaluri, grupand un număr mare de asociaţi care, de cele mai multe ori, nici nu se cunosc intre ei şi a căror participare la societate este fundamentată pe capitalurile pe care ei le investesc in intreprindere. Datorită importanţei capitalului, calităţile personale ale asociaţilor sunt

estompate pană la dispariţie in favoarea aporturilor la capital. Pentru aceste considerente societatea pe acţiuni in formă pură este cunoscută in doctrină şi sub numele de societate anonimă. Datorită importanţei economice şi rolului lor in societatea modernă societăţile pe acţiuni sunt intalnite şi reglementate in majoritatea statelor lumii, sub diferite denumiri: “corporation” sau “stock company” (S.U.A.), “public company limited by shares” (Marea Britanie şi alte state din sistemul “common law”), “societe anonyme” (Franţa), “Aktiengesellschaft” (Germania), “societa per azioni” (Italia), “naamloze vennootschap” (Olanda), “sociedade anonima” (Portugalia), “Sociedad Anonima” (Spania), “aktieselskab” (Danemarca), “Osakeyhtio” (Finlanda), “Aksjeselskap” (Norvegia), “Aktiebolag” (Suedia), “Акционерное общество” (Federaţia Rusă). In Republica Moldova societăţile in discuţie, pe langă dispoziţiile Codului civil, sunt amplu reglementate printr-o lege specială privind societăţile pe acţiuni nr.1134XIII/02.04.1997 (in continuare Legea SA). Astfel, avem actualmente o reglementare paralelă a societăţilor pe acţiuni, atat in cod cat şi prin lege specială, existand numeroase discordanţe intre dispoziţiile celor două acte normative. Pe de altă parte, se poate constata că in varianta finală a Codului adoptată de legiuitor (societăţilor pe acţiuni fiindu-le alocate 15 articole, de la art.156 la art.170) se regăseşte doar o parte din reglementarea destul de consistentă (50 de articole) şi coerentă pe care societăţile pe acţiuni au primit-o in proiectul Codului civil, iar selecţia făcută de legiuitor nu este tocmai cea mai potrivită, aceasta fiind lipsită de o concepţie clară şi unitară asupra reglementării activităţii societăţilor in discuţie. Mult mai indicat, după părerea noastră, ar fi fost fie elaborarea sau păstrarea doar a catorva articole care să răspundă cerinţei de generalitate şi dezvoltarea şi completarea lor prin lege specială (lege care, de altfel, exista la data adoptării codului) in condiţiile in care s-a vrut reducerea numărului dispoziţiilor din cod prin care să fie reglementată cu caracter general activitatea societăţilor pe acţiuni, fie menţinerea şi, eventual, completarea, dispoziţiilor din proiectul codului şi abrogarea legii speciale – Legea SA. Soluţia legiuitorului de a reglementa societăţile pe acţiuni atat in Codul civil cat şi prin lege specială este după părerea noastră discutabilă, cu atat mai mult cu cat dispoziţiile codului sunt pe alocuri incoerente, lipsite de substanţă şi de multe ori contradictorii cu cele ale legii speciale, fapt care va crea multiple probleme de interpretare şi de aplicare a celor două acte normative. O prima problemă care poate fi ridicată in acest context este cea a forţei juridice a dispoziţiilor celor două acte normative şi a soluţiei pe care ar trebui să o adopte interpretul in cazul unor discrepanţe existente intre acestea. Răspunsul la această intrebare este ingreunat de două elemente: primo – Codul civil cuprinde dispoziţii cu caracter general, fiind completat cu dispoziţiile Legii SA, care reiau şi particularizează reglementările din cod şi secundo – Codul civil (lege generală) a fost adoptat ulterior legii speciale. Ca regulă generală, Codul civil (ce cuprinde intr-o formă unitară şi sistematizată principalele norme ale ramuri de drept civil şi comercial) fiind, in principiu, o lege organică iar Legea SA – una ordinară, se va da prioritate dispoziţiilor codului. Astfel, in conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea in aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002, legile şi actele normative in vigoare se vor aplica in măsura in care nu contravin Codului civil al Republicii Moldova. Această regulă se va aplica fără probleme in situaţiile in care intre dispoziţiile codului şi cele ale Legii SA există o neconcordanţă evidentă, cum ar fi, de exemplu, in cazul art.160 alin.1 din cod şi art.46 alin.1 din Legea SA (care reglementează cota minimă a capitalului de rezervă) sau in cazul art.158 alin.4 din cod şi art.36 alin.1, art.37 alin.2 din Legea SA (care reglementează termenele de vărsare a aporturilor la constituirea societăţii). Dar cum se va proceda in situaţiile in care dispoziţiile codului sunt ele insele incoerente? De exemplu, cum vor fi interpretate şi coroborate dispoziţiile art.62 şi art.157 din cod cu cele ale art.32, 33, 35 din Legea SA cu privire la actele constitutive? Ori, cum se va proceda in situaţia in care dispoziţiile Legii SA ar putea fi apreciate ca neconforme concepţiei codului, deşi

nu există contradicţii aparente intre reglementări (cum ar fi cazul dispoziţiilor Legii SA care fac distincţie intre societăţile pe acţiuni de tip inchis şi cele de tip deschis sau care reglementează ţinerea adunării constitutive, etc.) ? In cele ce urmează vom incercă identificarea unor soluţii acceptabile, susţinand totuşi necesitatea unor corelări şi modificări exprese a celor două acte normative. Reamintim in acest context că in majoritatea statelor europene societăţile pe acţiuni sunt reglementate, in principal, fie numai prin legi speciale, impreună cu celelalte societăţi comerciale (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – “Companies Act 1985”, Romania – Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, Portugalia – “Codigo Das Sociedades Comerciais” (Codul societăţilor comerciale), Ungaria), sau prin lege separată (Germania, Austria, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Spania, Grecia), fie numai in codul comercial (Franţa – art.L224-1 - L.228-97, Belgia, Polonia, Republica Ceha) sau civil (Italia - art.2325-2461, Olanda – art.64-164, Elveţia – art.620-763 din Codul Federal al Obligaţiilor, completate prin Legea federală din 4 octombrie 1991). 2. Definiţia societăţii pe acţiuni. In art.156 alin.1 Codul civil defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea “societate comercială al cărei capital social este in intregime divizat in acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii”. Definiţia existentă in cod este superioară celei din legea specială deoarece accentuează o trăsătură distinctivă a societăţilor de capitaluri, şi anume, că in cadrul acestora, spre deosebire de societăţile de persoane – societatea in nume colectiv şi societatea in comandită -, executarea obligaţiilor societăţii este garantată numai cu patrimoniul acesteia, iar asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile sociale. Trebuie menţionat că, deşi nu constituie regula, soluţia definirii legale (in textul legii) a societăţii pe acţiuni este intalnită şi in alte legislaţii. Astfel, art.L225-1 din Codul comercial francez, consideră societatea anonimă ca o societate a cărei capital este divizat in acţiuni şi care se constituie intre participanţi care răspund pentru pierderi in limita aporturilor lor. De asemenea, §1 din Legea germană privind societăţile pe acţiuni (Aktiengesetz) din 1965 defineşte societatea pe acţiuni ca fiind o societate care dispune de proprie personalitate juridică, a cărei capital este divizat in acţiuni, iar pentru obligaţiile asumate aceasta răspunzand numai cu patrimoniul ce-i aparţine. 3. Trăsăturile specifice ale societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni se individualizează prin următoarele trăsături: - societatea pe acţiuni este persoană juridică, ei fiindu-i aplicabile in absenţa unor dispoziţii speciale regulile generale aplicabile tuturor persoanelor juridice prevăzute in art.55-105 din prezentul cod; - societatea pe acţiuni este intotdeauna comercială (cu scop lucrativ) indiferent de obiectul său de activitate. Acesteia ii sunt aplicabile in lipsa unor dispoziţii derogatorii prevederile art.106-120 din prezentul cod; - capitalul social al societăţii este divizat in acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile; - asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile societăţii, suportand, in limitele participaţiunii lor la capitalul social, doar riscul pierderilor ce rezultă din activitatea acesteia (art.156 alin.3). 4. Scurt istoric al societăţilor pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni s-au dezvoltat intr-o perioadă relativ recentă. Sub o formă rudimentară le găsim, insă, şi in alte timpuri. Astfel, o formă embrionară este semnalată in societăţile romane de publicani - societatis publicanorum - adică a concesionarilor de impozite publice, care emiteau părţi cesibile. In doctrina franceză, se consideră că societăţile pe acţiuni ar avea originea in concesiunile acordate la sfarşitul Evului Mediu de către suveranitatea teritorială societăţilor de capitalişti de a organiza servicii de interes general – servicii publice,

bănci etc. După o altă teză, societatea pe acţiuni ar fi o aplicaţie a regulii maritime potrivit căreia proprietarul unei nave răspunde pentru avariile cauzate de căpitanul său numai in limita capitalului investit in acea navă. In general, in doctrină, se reţin ca precedente primare: coproprietatea minieră germană, băncile italiene din Evul Mediu şi companiile coloniale. In proprietatea minieră germană o mină care nu putea fi material divizată era impărţită in cote denumite carate. Fiecare posesor răspundea proporţional cu valoarea cotei sale, care putea fi liber transmisă. In secolul al XV-lea, in Italia, se intalnesc organizaţii bancare al căror capital era reprezentat prin titluri cesibile, intocmai ca acţiunile din dreptul modern. Prototipul acestor bănci era instituţia cunoscută in Genova sub denumirea “Officium Procuratorum Sanchi Georgio”. Republica Genoveză, avand nevoie de bani, lansa imprumuturi pe piaţă, in schimbul cărora elibera titluri cesibile şi producătoare de interese (dobanzi). Aceste titluri, denumite loca, erau garantate cu veniturile pe care Republica le percepea din impozite. In momentul in care Republica n-a mai putut plăti “interesul” (dobanzile) la sumele imprumutate a acordat deţinătorilor titlurilor dreptul la control asupra unor gestiuni publice şi apoi, privilegiul perceperii impozitelor. Consorţiul de capitalişti, constituit pentru apărarea drepturilor, s-a transformat, astfel, intr-o instituţie bancară care funcţiona ca o instituţie publică de sine stătătoare. Politica de expansiune colonială din secolul XVII-XVIII a contribuit, de asemenea intr-o mare măsură, la constituirea unor forme incipiente de societăţi pe acţiuni, cărora li se acorda privilegiul exclusiv al exploatării şi colonizării unor teritorii. Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau conexiuni, cu participarea unui mare număr de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii). Contribuţiile asociaţilor formau un patrimoniu distinct de patrimoniul asociaţilor care avea ca titular compania, in calitate de persoană juridică. Pentru prima dată, contribuţiile la formarea patrimoniului au primit denumirea de “acţiuni”. In sfarşit, riscurile asociaţilor erau limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei. Astfel, in cursul secolelor XVII-XVIII au luat fiinţă: Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), Compania engleză a Indiilor, Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea insulelor Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei, Compania Mărilor Sudului – toate companii celebre in epocă şi care au jucat un rol economic insemnat in procesul de colonizare. Aceste companii, constituite prin concesiunea suveranităţii teritoriale, aveau adevărate drepturi regaliene: dreptul de a bate monedă, dreptul de a ţine in permanenţă trupe sub arme, dreptul de a edicta regulamente locale. Legiuitorul a considerat aceste companii, mai curand, ca fiind mijloace de realizare a intereselor publice, decat ca instituţii de drept privat. Reglementarea societăţii pe acţiuni, ca tip general de societate, a fost realizată de Codul comercial francez (1807) care, preluand principiile care reglementau marile companii coloniale, reglementează societatea anonimă cu cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni şi societatea in comandită pe acţiuni. Astfel de reglementări au fost preluate de legislaţiile majorităţii ţărilor europene. Deşi această formă de societate a adus servicii deosebite economiilor ţărilor in care a existat, ea a permis, in acelaşi timp, şi comiterea unor fraude de mari proporţii de către administratorii lor, fraude ce au ruinat pe acţionari sau pe creditorii sociali. Acesta a fost unul din motivele pentru care societăţile anonime pe acţiuni puteau funcţiona numai pe baza autorizaţiei guvernului şi numai după anul 1867 (in Franţa, Belgia, Olanda, Germania) şi din 1946 (in Anglia) această reglementare a fost suprimată, fapt ce a dus la o adevărată expansiune a societăţilor comerciale pe acţiuni. Pe teritoriul actualei Republici Moldova se pare că prima societate pe acţiuni atestată este Societatea anonimă (pe acţiuni) belgiană, constituită in 1896, care avea

in proprietate tramvaiele şi liniile de tramvaie din Chişinău. Aceasta avea un capital social de 11 milioane franci, divizat in 11 mii acţiuni, a căror principali deţinători erau două corporaţii belgiene: Compania generală de căi ferate şi electricitate – 5120 de acţiuni şi Compania căilor ferate din Belgia – 5020 de acţiuni; restul acţiunilor, in număr de 860, fiind deţinute de 7 persoane fizice. Mai trebuie să amintim că intre 1918 şi 1944 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aplicat Codul comercial roman de la 1887, care a fost inspirat, in cea mai mare parte, din Codul de comerţ italian din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial roman conţinea o amplă reglementare a societăţilor pe acţiuni in Titlul VIII “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, in special in art.121-187. După cel de-al doilea război, in republică, ca şi in toate ţările blocului comunist, a funcţionat economia planificată fiind desfiinţate sau reorganizate in intreprinderi de stat toate societăţile pe acţiuni. După declararea independenţei la 27 august 1991 şi ca urmare a declanşării procesului de liberalizare a economiei şi privatizării in peisajul economic al ţării au reapărut şi societăţile pe acţiuni. Activitatea acestora a fost reglementată iniţial prin Legea privind societăţile pe acţiuni nr.847-XII/03.01.1992, abrogată de Legea SA care este şi astăzi in vigoare. 5. Tipurile societăţilor pe acţiuni. Legea SA face diferenţa intre societăţile pe acţiuni deschise şi cele inchise, pentru aceste doua tipuri de societăţi existand in unele cazuri reglementări diferite, deşi Codul civil nu face nici o precizare in acest sens, spre deosebire de Codul civil al Federaţiei Ruse care in art.97 consacră această distincţie şi defineşte cele două tipuri de societăţi. In legislaţia rusă, prevederile codului au fost dezvoltate intr-o lege specială din 26.12.1995 privind societăţile pe acţiuni, de unde, de altfel, au şi fost importate in mare parte in Legea SA. Intre timp, majoritatea specialiştilor in domeniu au criticat această impărţire, considerand, pe bună dreptate, că regulile stipulate pentru societăţile pe acţiuni de tip inchis le apropie de societăţile cu răspundere limitată, iar oportunitatea existenţei acestora a fost pusă la indoială. Trebuie menţionat că această dihotomie juridică s-a incetăţenit in legislaţia rusă ca urmare a unei preluări nereuşite a modelului de reglementarea a societăţilor comerciale din dreptul anglo-saxon, unde există două tipuri de societăţi comerciale cu răspundere limitată (de tip public şi de tip privat). In acest sistem de drept tradiţia unei asemenea reglementări este justificată de absenţa ca tip de societate comercială a societăţii cu răspundere limitată, astfel incat societatea publică pe acţiuni cu răspundere limitată (public company limited by shares) din dreptul anglo-saxon (dar şi olandez) este similară cu societăţile clasice pe acţiuni din sistemul dreptului continental, iar societatea privată pe acţiuni cu răspundere limitată (private company limited by shares) este corespunzătoare in mare măsură societăţilor cu răspundere limitată. Astfel, considerăm că modelul de reglementare separată a societăţilor pe acţiuni de tip inchis adoptat de legiuitorul nostru este absolut neinspirat, intrucat legislaţia Republicii Moldova reglementează printre alte forme de societate comercială şi pe aceea a societăţii cu răspundere limitată. Sigur, o anumită distincţie intre societăţile pe acţiuni (chiar in deschise şi inchise, dar nu in modul in care o face legea noastră) se face şi in legislaţiile statelor din sistemul de drept continental, insă ea este esenţial diferită de cea prezentă in Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni. De regulă, in legislaţiile respective distincţia operează doar pe planul participării acţiunilor societăţii la circuitul “public” al valorilor mobiliare, in sensul că asemenea societăţi pot face apel la investiţii din partea publicului larg, atat in vederea subscrierii de acţiuni, cat şi in vederea participării acestuia la vanzarea de acţiuni, acestea fiind cotate şi la bursele de valori. Astfel, de exemplu, in dreptul francez şi roman, societăţile pe acţiuni sunt impărţite in inchise (de tip inchis) şi deschise (deţinute public), după cum capitalul social al acestora din urmă a fost constituit prin subscripţie publică

şi/sau dacă acţiunile lor sau alte valori mobiliare au făcut obiectul unei oferte publice regulat promovate şi incheiate cu succes. După părerea noastră, absenţa in cod a unor referinţe la impărţirea societăţilor pe acţiuni in deschise şi inchise nu este una intamplătoare, ci ar putea evidenţia intenţia legiuitorului de a nu mai face o asemenea distincţie şi de a se alinia in acest fel la practica statelor occidentale. Totuşi, avand in vedere că dispoziţiile Legii SA nu au fost expres modificate şi ţinand cont de faptul că acestea le completează pe cele din cod, care face in repetate randuri trimiterea la lege (cum este cazul şi a art.158 alin.1 din cod care reglementează limita minimă a capitalului social), considerăm că distincţia abordată continuă să opereze pană la o necesară modificare a legii. Drept urmare, vom incerca, in continuare, să redăm sintetic principalele diferenţe intre societăţile pe acţiuni de tip deschis şi cele de tip inchis, aşa cum sunt ele reglementate in Legea privind societăţile pe acţiuni. Astfel: - societatea de tip inchis, spre deosebire de societatea de tip deschis, nu are dreptul să plaseze public acţiunile sale sau alte valori mobiliare sau să le propună, in alt mod, unui cerc nelimitat de persoane pentru achiziţionare (art.2 alin.5 din Legea SA). Cu alte cuvinte, orice valoare mobiliară emisă de o societate de tip inchis va putea fi plasată numai in cadrul unui cerc limitat de persoane, care cuprinde acţionarii acestei societăţi şi/sau alte persoane, a căror listă se aprobă de majoritatea acţionarilor in modul prevăzut de statutul societăţii (art.44 alin.4 din Legea SA). De asemenea, instrăinarea acţiunilor unei societăţi inchise este supusă unei proceduri speciale, destul de greoaie, reglementate in art.27 din Legea SA; - numărul fondatorilor, iar ulterior constituirii a acţionarilor, societăţii inchise nu poate fi mai mare de 50, pe cand numărul fondatorilor şi acţionarilor societăţii deschise nu este limitat (art.2 alin.6 şi art.31 alin.5 din Legea SA); - actele constitutive ale unei societăţi de tip inchis (statutul) trebuie să conţină o clauză care să stipuleze modul de instrăinare a acţiunilor (art.35 alin.1 lit.k) din Legea SA); - capitalul social al unei societăţi deschise nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii inchise de 10 mii lei (art.40 alin.2 din Legea SA); - in privinţa societăţilor deschise sunt stabilite cateva reguli speciale ce se referă la publicitatea anumitor informaţii legate de activitatea societăţii (art.92 din Legea SA). Tipul societăţii trebuie expres prevăzut in actele constitutive ale acesteia, iar modificarea tipului de societate se poate face numai prin modificarea statutului societăţii. Menţionăm, de asemenea, că modificarea tipului de societate este obligatorie in cazul in care numărul acţionarilor societăţii inchise va depăşi limita stabilită de lege (50 de acţionari). In această situaţie, potrivit art.2 alin.8 din Legea SA, societatea, in termen de 3 luni, fie se va transforma in societate deschisă (ori in cooperativă de producţie), fie se va reorganiza prin divizare (separare). In caz contrar, societatea inchisă urmează a fi lichidată prin hotărare a adunării generale a acţionarilor sau a instanţei judecătoreşti (art.2 alin.9 din Legea SA). 6. Legislaţia aplicabilă societăţilor pe acţiuni. In afara dispoziţiilor Codului civil şi Legii SA constituirea şi funcţionarea societăţilor pe acţiuni din anumite domenii de activitate este reglementată şi prin de alte acte normative. Astfel, particularităţile infiinţării şi statutului juridic al societăţilor pe acţiuni la privatizarea patrimoniului intreprinderilor de stat şi municipale sunt stabilite de legislaţia cu privire la privatizare, iar la reorganizarea colhozurilor, sovhozurilor, intreprinderilor şi organizaţiilor intergospodăreşti, precum şi a intreprinderilor prelucrătoare din complexul agroindustrial, şi de legislaţia funciară. Particularităţile infiinţării şi

statutului juridic al societăţilor pe acţiuni in domeniul activităţii bancare, investiţionale, bursiere şi de asigurări sunt stabilite de alte acte legislative, dintre care enumerăm Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Legea cu privire la fondurile de investiţii nr.1204-XIII/05.06.1997, Legea cu privire la asigurări nr.1508XII/15.06.1993. Intreprinderilor cu investiţii străine organizate sub formă de societăţi pe acţiuni le sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr.998-XII/01.04.1992 privind investiţiile străine. Mai menţionăm că, reglementările privind societăţile pe acţiuni, cuprinse in cod, Legea SA şi in celelalte legi speciale pe care le-am menţionate mai sus, se completează cu prevederile Legii insolvabilităţii nr.632-XV/14.10.2001, Legii nr.199XIV/18.11.1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare (ale cărei dispoziţii sunt completate cu reglementările emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare), Legii nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate, cu alte dispoziţii cuprinse in legislaţia comercială, fiscală (intrucat societatea pe acţiuni desfăşoară o activitate producătoare de venituri), financiară şi valutară. 7. Atributele de identificare a societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni, ca şi orice altă persoană juridică, se identifică obligatoriu prin două elemente: denumirea (firma) şi sediul. Aceste elemente sunt distincte de elementele de identificare a asociaţilor (acţionarilor). Societatea pe acţiuni are propria sa firmă şi propriul sediu, fără o legătură obligatorie cu numele şi domiciliul asociaţilor, persoane fizice, respectiv denumirea şi sediul asociaţilor, persoane juridice. Pentru identificarea ei in activitatea comercială societatea pe acţiuni trebuie să aibă o denumire. Aceasta trebuie să cuprindă: numele concret al societăţii, care permite a o deosebi de celelalte organizaţii, şi cuvintele “societate pe acţiuni” pentru denumirea deplină sau iniţialele “S.A” pentru denumirea prescurtată, scrise in limba de stat (art.157 alin.5 din cod şi art.5 alin.2 din Legea SA). In mod facultativ, firma societăţii poate să cuprindă şi alte date care nu sunt in contradicţie cu legislaţia. In doctrină s-a discutat dacă firma unei societăţi pe acţiuni poate fi determinată prin numele unui asociat (acţionar). Această discuţie a fost generată de faptul că societatea pe acţiuni este o societate de capitaluri a cărei element definitoriu este cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae) şi nu calităţile personale ale asociatului (intuitu personae) ca la societăţile de persoane. In acest sens, cităm o hotărare a Curţii de Apel Bucureşti care a statuat că numele unui asociat poate face totuşi parte din firma unei societăţi anonime (pe acţiuni) cu condiţia ca prin trecutul şi calităţile sale să fi devenit un element obiectiv, desprins de persoana unuia din asociaţi, cum ar fi de pildă Voinea, Malaxa (mari industriaşi – n.a). Curtea a socotit că aceste nume au devenit adevărate denumiri, obiectivandu-se. Intr-un asemenea caz, patronimicul va deveni un bun incorporal al societăţii in cauză şi, in consecinţă, dacă asociatul respectiv s-ar retrage din societate n-ar putea să interzică societăţii utilizarea in denumirea socială a patronimicului său. Potrivit Legii SA sediu social al societăţii pe acţiuni este considerat sediul organului său executiv, indicat in statutul societăţii (art.6 alin.1). Pentru aceasta se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul executiv al societăţii. Menţionăm, că sediul indicat trebuie să fie real, nu fictiv. Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, legea obligă societatea pe acţiuni să anunţe creditorii, acţionarii săi, precum şi autorităţile publice stabilite de legislaţie, despre schimbarea sediului său (art.6 alin.3 din Legea SA). In afară de sediu social societatea trebuie să aibă şi o adresă pentru relaţii (art.6 alin.2 din Legea SA). In ce ne priveşte considerăm inutilă o asemenea normă, deoarece criteriul utilizat pentru determinarea sediului este cel al locului unde se află organul său executiv. Astfel, adresa pentru relaţii va coincide, de regulă, cu sediul social al societăţii, iar in cazul in care adresa pentru relaţii nu va coincide cu cea a sediului social simpla prezenţă a acesteia nu va fi de natură să inlesnească comunicarea cu societatea. 8. Executarea obligaţiilor sociale şi răspunderea acţionarilor. Insuşirea

societăţii comerciale pe acţiuni de a fi o persoană juridică autonomă, recunoscută ca atare de lege, ii conferă in circuitul civil valenţele oricărui subiect de drept, şi anume, calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii. Graţie personalităţii juridice societatea pe acţiuni participă in nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate. Deoarece problemele legate de capacitatea persoanelor juridice au fost analizate mai sus (vezi art.60-61), ne vom opri in cele ce urmează doar asupra unor aspecte legate de executarea obligaţiilor societăţii şi limitele răspunderii acţionarilor. Avand dreptul să participe la raporturile juridice, societatea pe acţiuni işi poate asuma anumite obligaţii. Fiind obligaţii ale societăţii (obligaţii sociale), societatea va răspunde pentru nerespectarea lor. Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului propriu, care constituie o garanţie pentru creditorilor societăţii - creditorii sociali (art.156 alin.1 din cod). Patrimoniul reprezintă suportul material al societăţii, prin aceea că mijloacele materiale şi băneşti ce-l compun dau acesteia posibilitatea să participe la circuitul economic, incheind diverse raporturi juridice. Potrivit art.4 alin.1 din Legea SA, patrimoniul societăţii se constituie ca rezultat al plasării acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi in alte temeiuri prevăzute de legislaţie. Intrucat patrimoniul societăţii are drept titular societatea ca persoană juridică, inseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom, el fiind distinct de patrimoniile asociaţilor (acţionarilor) care au constituit societatea. Ca o consecinţă a autonomiei patrimoniului societăţii, aceasta nu răspunde pentru obligaţiile acţionarilor săi (art.4 alin.4 din Legea SA). Pe de altă parte, nici acţionarii nu vor suporta pasivul social decat in limita aportului lor (art.156 alin.3 din cod şi art.24 alin.3 din Legea SA). Responsabilitatea acţionarilor, limitată la nivelul aporturilor, este un principiu de bază al societăţilor de capitaluri. Dispoziţiile art.156 alin.4 din cod precizează că “acţionarul care nu a vărsat in termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, in limita parţii nevărsate”. In realitate, textul de mai sus nu are in vedere o răspundere propriu-zisă, care ar antrena acoperirea de către acţionar a datoriilor sociale in calitate de garant, ci executarea obligaţiei proprii şi normale a fiecărui acţionar de a plăti valoarea nominală a acţiunilor (aportului) pe care le-a subscris. Acţionarul se obligă prin contractul de societate (in cazul plasării acţiunilor la infiinţarea societăţii) sau printrun acord cu societatea (in cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare) să verse aportul subscris in termenele prevăzute de lege sau de contractul de societate (hotărarea privind emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea inchisă, prospectul ofertei publice - pentru emisiunea publică) şi este dator să-şi onoreze obligaţia asumată. Astfel, in cazul constituirii societăţii, dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, cofondatorii il pot constrange pe cale judecătorească, cerand executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate, iar in cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare, organele de conducere a societăţii vor decide fie urmărirea in justiţie a investitorilor (acţionarilor) pentru vărsămintele datorate, fie adoptarea unei hotărari privind refuzul de a incheia emisiunea acţiunilor şi restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus in contul plăţii acţiunilor. Deosebit de interesante sunt in contextul problemei pe care am abordat-o mai sus dispoziţiile Legii SA care reglementează răspunderea acţionarului pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat societăţii ca urmare a neexecutării sau a executării necorespunzătoare a obligaţiilor ce-i revin, acesta răspunzand in faţa societăţii cu mărimea prejudiciului cauzat (art.29 alin.3). Astfel, teoretic, dacă societatea va face dovada prejudiciului cauzat societăţii şi legăturii de cauzalitate intre prejudiciu şi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către acţionar, acesta din urmă va putea fi obligat la plata despăgubirilor in condiţiile dreptului comun. Considerăm că dispoziţia menţionată consacră doar o regulă generală şi poate fi aplicată doar in coroborare cu o serie de alte dispoziţii particulare din Legea SA. Menţionăm in acest sens dispoziţiile Legii SA care reglementează răspunderea fondatorilor şi tranzacţiile cu conflict de interese. Astfel, fondatorii societăţii pe

acţiuni răspund solidar, faţă de societate şi terţi, pentru obligaţiile lor legate de infiinţarea societăţii (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA). Răspunderea fondatorilor poate fi angajată faţă de societate, pentru incălcarea obligaţiilor impuse de lege cu privire efectuarea aporturilor, iar faţă de terţi (creditori sociali) pentru neindeplinirea formalităţilor legale prevăzute pentru constituirea societăţii şi pentru obligaţiile luate cu ocazia constituirii societăţii care nu au fost preluate de societate asupra sa (nu au fost aprobate de către adunarea constitutivă). De asemenea, fondatorii societăţii răspund solidar faţă de terţi pentru obligaţiile sociale apărute in cazul săvarşirii de către ei a unor acţiuni in numele societăţii după ce s-a considerat că fondarea acesteia nu a avut loc (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA). In cazul tranzacţiilor cu conflict de interese, acţionarul interesat in efectuarea tranzacţiei (acţionarul ce deţine de sine stătător sau impreuna cu persoanele sale afiliate peste 25% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii şi are un interes material ce nu coincide cu cel al societăţii) este obligat să comunice in scris existenţa conflictului de interese organului de conducere de competenţa căruia ţine incheierea unei asemenea tranzacţii şi, dacă este cazul, să se abţină de la vot in adunarea generală a acţionarilor (art.85 şi 86 din Legea SA). Menţionăm că răspunderea acţionarilor nu va putea fi antrenată in afara cazurilor arătate mai sus in nici o altă situaţie, chiar dacă statutul societăţii ar prevedea şi alte cazuri de răspundere, asemenea dispoziţii fiind lipsite de forţă juridică. 9. Constituirea societăţii pe acţiuni. Doctrinei juridice ii sunt cunoscute două moduri de constituire a societăţii pe acţiuni: - constituirea obişnuită, prin aporturile fondatorilor, denumită şi constituire simultană sau fără apel la subscripţie publică; - constituirea cu apel la subscripţia publică a acţiunilor, denumită şi constituire continuată (succesivă). De lege lata, in Republica Moldova infiinţarea unei noi societăţi pe acţiuni este posibilă numai prin subscrierea acţiunilor intre un număr de fondatori strict determinaţi prin actele constitutive, adică fără apel la subscripţia publică (constituire simultană). Această concluzie rezultă din conţinutul art.158 alin.3 din cod, care prevede că “acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral intre fondatori”. In ceea ce ne priveşte, considerăm că ar fi fost binevenită şi consacrarea posibilităţii de a apela la subscripţia publică la constituirea societăţi deschise pe acţiuni, deoarece in acest caz plafonul mai ridicat al capitalului social ce trebuie subscris este de natură a crea unele dificultăţi fondatorilor. Printre avantajele constituirii prin subscripţie publică a societăţii pe acţiuni doctrina menţionează următoarele: - pentru societate: posibilitatea obţinerii in termen scurt a capitalului necesar pentru demararea unei activităţi economice de mai mare anvergură, fără a fi nevoie de trecerea unei perioade de timp in care societatea să funcţioneze, in scopul obţinerii din profitul propriu a capitalului necesar expansiunii economice, sau pentru a convinge terţii să investească in societate pe baza rezultatelor economice deja obţinute; - pentru acţionari: posibilitatea acordată investitorilor interesaţi, care nu doresc să participe activ la managementul unei intreprinderi comerciale de mare anvergură, de a deveni acţionari ai unei astfel de societăţi comerciale chiar de la momentul constituirii ei, mizand pe succesul ei in viitor şi, in consecinţă, pe multiplicarea valorii investiţiei făcute, intr-un grad mai mare decat in situaţia in care ar investi intr-o societate comercială deja “consacrată” şi care se află intr-un proces de extindere a activităţii. Este adevărat totuşi, că in ciuda acestor avantaje economice, in statele unde această modalitate de constituire a societăţilor pe acţiuni este reglementată (Franţa, Belgia, Elveţia, Italia, Spania, Portugalia – instituţiile de credit trebuie să fie formate obligatoriu prin subscripţie publică, Norvegia, Suedia, Ungaria, Polonia, Romania), ea este utilizată numai intr-un număr destul de limitat de cazuri. Aceasta deoarece, pe

de o parte, procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică este foarte anevoioasă, iar pe de altă parte subscriitori sunt destul de greu de caştigat. O asemenea modalitate prezintă şi riscul de inşelare a micilor investitori care ar putea fi ispitiţi de caştigurile mănoase promise de către unii fondatori lipsiţi de scrupule sau nepricepuţi şi, pe cale de consecinţă, a creării unor societăţi fictive sau neviabile. Din coroborarea art.30 alin.2 cu art.37 alin.1 şi 2 din Legea SA rezultă că infiinţarea societăţii pe acţiuni implică parcurgerea a două etape: - prima etapă are un caracter preparator, de organizare – in această etapă se intocmesc actele constitutive ale societăţii, este subscris capitalul social şi are loc adunarea constitutivă; - a doua etapă a constituirii societăţii este destinată dobandirii personalităţii juridice. Acest lucru se realizează prin inregistrarea societăţii la organele teritoriale ale Camerei Inregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale in conformitate cu art.63 şi 109 din prezentul cod şi dispoziţiile Legii cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor nr.1265-XIV/05.10.2000. 10. Fondatorii societăţii pe acţiuni. Atat in doctrină cat şi in dispoziţiile legale aplicabile in materia societăţilor pe acţiuni sunt folosite pentru a desemna persoanele care participă la crearea şi la activitatea societăţii pe acţiuni mai multe denumiri: asociat (membru), acţionar, fondator, achizitor (subscriitor). In doctrină se admite că noţiunea (conceptul) de asociat are calitate de gen proxim, cuprinzand in sfera sa celelalte noţiuni (specii). Astfel, calitatea de fondator al unei societăţi pe acţiuni revine persoanelor care au luat decizia de a o infiinţa (art.31 alin.1 din Legea SA). Calitatea de achizitor aparţine celor care subscriu acţiunile unei societăţi pe acţiuni. Aceste persoane fizice sau juridice se inscriu in sfera asociaţilor (lato sensu). Insuşirea de acţionar presupune, prin definiţie, posesiunea unor acţiuni. In concluzie, se poate spune că fiecare dintre cele trei specii analizate de membrii societari are, spre deosebire de noţiunea supraordonată de asociat, pe de-o parte un conţinut ideatic mai complex, intregit cu trăsături proprii, adiţionale şi totodată distinctive, iar pe de altă parte o extensiune mai restransă decat sfera larg cuprinzătoare a noţiunii de gen. Fără a intra in prea multe detalii referitor la acest subiect ne limităm să menţionăm că legislaţia in vigoare consacră aptitudinea de a intemeia o societate pe acţiuni in Republica Moldova, atat in favoarea persoanelor fizice, cat şi a persoanelor juridice, inclusiv cele de naţionalitate străină şi apatride. Astfel, conform art.31 alin.2 al Legii SA, “fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice capabile şi persoane juridice din Republica Moldova, din alte state, apatrizi, precum şi state străine şi organizaţii internaţionale”. In consecinţă, putem concluziona că infiinţarea societăţilor pe acţiuni este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice. Posibilitatea concretă de participare la infiinţarea unei societăţi pe acţiuni, depinde de anumite condiţii care pot să difere in funcţie de natura şi naţionalitatea subiectului de drept in cauză. Astfel, statutul persoanelor juridice prezintă unele particularităţi faţă de cel al persoanelor fizice, iar fondatorii de naţionalitate străini trebuie să se conformeze şi unor norme speciale. Codul civil nu prevede un număr minim de fondatori, societatea pe acţiuni putand fi valabil infiinţată prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (art.156 alin.2), deşi in mod obişnuit numărul acestora este mai mare. In cazul in care societatea pe acţiuni este constituită de o singură persoană, decizia de infiinţare a societăţii va fi luată de această persoană de sine stătător şi se va perfecta sub formă de declaraţie de fondare a societăţii (art.30 alin.3 din Legea SA). De la această regulă se prevede o singură excepţie, şi anume, societatea pe acţiuni nu poate fi infiinţată de o societate comercială care este la randu-i alcătuită dintr-un singur asociat (art.31 alin.6 din Legea SA). In caz de incălcare a acestei prevederi, statul, prin intermediul Ministerului Finanţelor, precum şi oricare persoană interesată sunt in drept să ceara, pe cale judecătorească, dizolvarea societăţii astfel constituite. După părerea noastră

formularea articolului este stangace, in sensul că, din cuprinsul articolului nu reiese clar dacă această prevedere se aplică numai societăţilor in curs de constituire (de altfel, este destul de greu de presupus că s-ar reuşi eludarea acestei dispoziţii şi inregistrarea societăţii) sau şi societăţilor in care s-a ajuns la un singur acţionar societate comercială cu asociat unic ca rezultat al cumulării tuturor acţiunilor. Posibilitatea infiinţării unei societăţi pe acţiuni de către o singură persoană este o “curiozitate” legislativă, intrucat contravine intr-o oarecare măsură insăşi naturii acesteia de societate de capitaluri printre a cărei caractere juridice figurează şi cel al unui număr minim de asociaţi. De altfel, cu excepţia catorva legislaţii, cum ar fi cea a Marii Britanii, Olandei sau a ţărilor nordice (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia) majoritatea legislaţiilor statelor europene prevăd un număr minim de asociaţi, după cum urmează: Franţa - 7 persoane; Germania, Romania, Portugalia - 5 persoane; Elveţia, Polonia - 3 persoane; Austria, Belgia, Italia, Luxemburg şi Grecia - 2 persoane. Prin fixarea unui număr minim de asociaţi se urmăreşte ca in societatea pe acţiuni care corespunde marilor intreprinderi comerciale factorul uman să fie lipsit de importanţă, eficient fiind numai capitalul. Subliniem că, organizarea unei forme “derogatorii” de societate prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (mai ales in condiţiile in care, de regulă, cifra de afaceri a societăţilor pe acţiuni este foarte mare) poate duce la evaziune fiscală, la constituire de “monopoluri”, precum şi la precaritatea societăţii (cazul decesului acţionarului unic sau a hotărarii unilaterale de lichidare), fapt ce ar putea aduce grave prejudiciu terţilor care au legături cu societatea. In consecinţă, chiar dacă prin dispoziţiile art.31 alin.6 din Legea SA se incearcă atenuarea efectelor negative, considerăm că cea mai indicată soluţie rămane, totuşi, introducerea unui număr minim de asociaţi. In caz contrar, dispoziţiile legale in materie ar trebui armonizate cu Directiva a XII-a nr.83/667/CEE din 2 decembrie 1989 care reglementează societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, dar care se aplică şi societăţilor pe acţiuni cu asociat unic in statele care permit o asemenea formă de societate unipersonală. Astfel, de lege ferenda: ar trebui instituită o interdicţie prin care o persoană fizică sau juridică să poată fi fondator (acţionar) unic decat intr-o singură societate; ar trebui instituită obligativitatea dezvăluirii informaţiei publicului larg despre existenţa unui singur acţionar in societate; ar trebui instituită obligativitatea evaluării de către un expert independent al aporturilor in natură aduse de fondatorul unic; stabilirea unor reguli clare privind modul de perfectare a tranzacţiilor intre societate şi acţionarul unic al acesteia. In final, menţionăm că Legea SA prevede că numărul fondatorilor unei societăţi pe acţiuni de tip inchis nu va putea depăşi 50 de fondatori, pe cand numărul fondatorilor societăţii pe acţiuni de tip deschis nu este limitat (art.31 alin.5 din Legea SA). Această dispoziţie reprezintă o aplicare particulară a regulii prevăzute la art.2 alin.6 din legea SA conform căreia numărul acţionarilor societăţii inchise, impreună cu acţionarii reprezentaţi prin deţinătorii nominali de acţiuni, nu poate fi mai mare de 50. Indiferent de faptul dacă societatea este inchisă sau deschisă, la momentul inregistrării acesteia, numărul de fondatori va fi egal cu numărul de acţionari. Deoarece este posibil ca fondatorii să participe la constituirea societăţii prin intermediul reprezentanţilor (mandatarilor), precizăm că, in aceste cazuri, numărul maxim de fondatori trebuie să fie determinat in funcţie de numărul mandanţilor, iar nu de cel al mandatarilor. Articolul 157. Actul de constituire al societăţii pe acţiuni In afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al societăţii pe acţiuni trebuie să se indice: a) numele sau denumirea fondatorilor; b) cuantumul capitalului social; c) numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor; clasele de acţiuni şi

numărul de acţiuni de fiecare clasă; d) mărimea aportului şi numărul de acţiuni atribuit fiecărui fondator; e) numărul, tipul, valoarea nominala, mărimea dobanzii şi termenele de stingere a obligaţiunilor emise de societate; f) modul de ţinere a registrelor societăţii; g) ordinea de incheiere a contractelor cu conflict de interese. 1. Consideraţii preliminare. In literatura de specialitate s-a arătat că o societate comercială este, in esenţă un contract şi totodată, o persoană juridică. Astfel că, la baza constituirii şi funcţionării oricărei societăţi comerciale, deci şi a societăţii pe acţiuni, se află voinţa fondatorilor, manifestată in condiţiile legii. In acest sens, coroborand dispoziţiile art.62 din cod cu cele ale art.32 din Legea SA, putem spune că fundamentul activităţii societăţii pe acţiuni il reprezintă contractul de societate (de constituire – in terminologia codului) şi statutul. In cazul in care societatea pe acţiuni se constituie de către un singur fondator contractul de societate este inlocuit printr-o declaraţia de constituire a societăţii. Societatea pe acţiuni dobandeşte personalitate juridică prin indeplinirea unor formalităţi cerute de lege care se intemeiază pe actele constitutive, in speţă, pe contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii). Importanţa acestuia in faza constitutivă a societăţii este subliniată şi de dispoziţia conform căreia contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii pană la inregistrarea ei de stat (art.32 alin.2 din Legea SA). După acest moment singurul act care reglementează activitatea societăţii pe acţiuni este statutul, efectul contractului de societate (declaraţiei de constituire a societăţii) incetand, conform art.32 alin.3 din Legea SA, după inregistrarea de stat a societăţii şi executarea de către fondatori a tuturor obligaţiilor lor. 2. Contractul de societate. Contractul de societate este actul constitutiv primar, prin care două sau mai multe persoane işi asumă obligaţia de a infiinţa o societate pe acţiuni. In acelaşi timp contractul cuprinde regulile care guvernează raporturile dintre fondatori sau altfel spus, acesta stabileşte condiţiile activităţii comune a fondatorilor in vederea infiinţării societăţii (art.33 alin.1 din Legea SA). Obligaţia de a constitui o societate pe acţiuni poate fi asumată şi de o singură persoană, aceasta intocmind in acest caz o declaraţie de constituire a societăţii pe acţiuni care va conţine aceleaşi prevederi ca şi contractul de societate. Fără a intra inutil in prea multe detalii facem precizarea că, contractul de societate comercială este diferit de contractul de societate civilă reglementat de Codul civil in art.1339-1354. Astfel, in timp ce primul contract are ca efect constituirea unui patrimoniu prin aporturile fondatorilor, cel de-al doilea creează doar o indiviziune de bunuri. Consecinţa este că societatea civilă nu are personalitate civilă in vreme ce societatea comercială, indiferent de formă, are o asemenea personalitate. 3. Condiţiile de valabilitate ale contractului de societate. Contractul de societate, pentru a fi incheiat valabil, trebuie să indeplinească anumite condiţii. In primul rand, contractul de societate, ca orice act juridic, trebuie să indeplinească condiţiile generale pentru validitatea oricărui act juridic: capacitatea de a contracta, consimţămantul valabil al părţilor care se obligă, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită. In principiu, acestuia ii este aplicabil regimul juridic de drept comun, statornicit de Codul civil (Cartea intai, Titlul II “Actul juridic şi reprezentarea”), nu insă fără a exista anumite adaptări impuse de caracterul comercial al acordului de voinţă. In al doilea rand, contractul de societate trebuie să aibă anumite elemente specifice care il particularizează faţă de celelalte contracte. In categoria condiţiilor specifice se inscriu: intenţia de a colabora in desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea patrimoniului societar, precum şi participarea la beneficii şi la pierderi.

In cele ce urmează vom examina anumite particularităţi legate de capacitatea părţilor de a incheia contractul de societate la constituirea societăţilor pe acţiuni, făcand trimitere pentru alte generalităţi la analiza articolelor care reglementează valabilitatea actului juridic in general, precum şi particularităţile elementului affectio societatis in cadrul societăţilor pe acţiuni. In privinţa capacităţii cerute pentru a incheia contractul de societate, Legea SA prevede că “fondatori ai societăţii pe acţiuni pot fi persoane fizice capabile şi persoane juridice [...]”(art.31 alin.2). In lipsa unor alte dispoziţii prin care să se prevadă condiţii speciale pentru capacitatea de a incheia contractul de societate considerăm că persoanele fizice trebuie să dispună de capacitate deplină de exerciţiu, in condiţiile dreptului comun. Considerăm, de asemenea, că persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu restransă (minorii intre 14 şi 18 ani şi persoanele a căror capacitate de exerciţiu a fost limitată de instanţele judecătoreşti) nu vor putea incheia un contract de societate in vederea constituirii unei societăţi pe acţiuni, dată fiind responsabilitatea fondatorilor in constituirea societăţii. Aceştia vor putea, insă, ulterior constituirii societăţii, să dobandească acţiuni cu condiţia incuviinţării prealabile din partea ocrotitorului legal. Menţionăm că exercitarea facultăţii de a incheia contractul de societate poate fi supusă şi unor diferite restricţii in funcţie de calitatea individuală a părţii interesate. Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiilor art.11 alin.3 lit.c) din Legea serviciului public nr.443-XIII/04.05.1995, funcţionarii publici nu au dreptul să desfăşoare nemijlocit activitate de intreprinzător. Considerăm că această dispoziţie trebuie interpretată in sensul că funcţionarii publici, de orice grad, nu pot infiinţa societăţi comerciale, inclusiv pe acţiuni, insă pot dobandi sau instrăina acţiuni ori părţi sociale a unor societăţi deja constituite. In ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea vor putea participa la infiinţarea unei societăţi pe acţiuni numai in cazul in care acest lucru nu este interzis prin lege sau prin statut şi numai dacă ele insele sunt legal constituite. Anumite particularităţi există in situaţia in care parte la contractul de societate (fondator) sunt intreprinderile de stat sau cele municipale, caz in care este necesară autorizaţia autorităţilor publice in subordonarea cărora se află intreprinderile fondatoare, sau statul şi unităţile administrativ-teritoriale, situaţii reglementate prin dispoziţii speciale, cum sunt, de exemplu, cele ale Legii privind administraţia publică locală nr.186-XIV/6.11.1998 (vezi art.18 alin.2 lit.r), art.59 lit.n), art.88). Un caz aparte este reprezentat de posibilitatea prevăzută de art.31 alin.2 teza a II-a din Legea SA ca in calitate de fondator a societăţii pe acţiuni să apară statele străine şi organizaţiile internaţionale. Considerăm că o asemenea dispoziţie este superfluă şi chiar dăunătoare climatului de afaceri din moment ce statul are in economiile dezvoltate un rol foarte redus, iar calitatea de subiect de drept privat a acestuia şi a organizaţiilor internaţionale este subiect de controversă in literatura de specialitate. Intenţia asociaţilor de a conlucra in cadrul societăţii in scopul desfăşurării activităţii comerciale şi al obţinerii şi impărţirii de beneficii (affectio societatis) este tratată de doctrina occidentală ca un element specific şi obligatoriu al contractului de societate, fără, insă, ca vreo lege să-l reglementeze expres. In doctrină s-a făcut distincţie intre societatea comercială şi alte contracte, fie şi nenumite, tocmai prin analiza prezenţei sau absenţei elementului affectio sodetatis. Astfel, simpla participare a salariaţilor la beneficii nu ii transformă pe aceştia in asociaţi (acţionari), intrucat lipseşte affecto societatis. De asemenea, nu suntem in prezenţa unei societăţi, in cazul inchirierii unui bun (de exemplu, un fond de comerţ), chiar dacă locatarul are un drept la beneficiile obţinute. Situaţia este aceeaşi şi in cazul unui contract de imprumut al unei sume de bani, cand s-a convenit in favoarea imprumutătorului un drept la beneficiile rezultate din folosirea sumei imprumutate. In sfarşit, in doctrină s-a arătat deosebirea dintre contractul de societate comercială şi acordul de cartel ori contractul de tontină.

In doctrina străină s-a mai arătat că acest element este mai pregnant in cadrul societăţilor de persoane sau al societăţilor de capital alcătuite dintr-un număr relativ restrans de asociaţi, pentru că in aceste condiţii se poate manifesta juridic această intenţie comună prin participarea directă şi nemijlocită a asociaţilor la conducerea societăţii sau la dezbaterile in adunarea generală a societăţii care ia sau ratifică decizii privind activitatea acesteia. Pe de altă parte, s-a subliniat că o astfel de participare care să dea expresie intenţiei comune a asociaţilor de a participa la o anumită activitate economică in şi prin intermediul societăţii este mai mult teoretică in cazul societăţilor pe acţiuni care grupează un număr mare de acţionari. Această imprejurare duce de cele mai multe ori la evaporarea intenţiei comune de a acţiona şi inlocuirea ei cu o stare de pasivitate comună de a fi “administraţi” care, din păcate pentru viaţa juridică şi economică a societăţii, permite managementului societăţii să “guverneze” nestingherit interesele societăţii şi să scape oricărui control serios din partea acţionarilor. După cum s-a spus, adunările sunt vidate de putere. Acest fenomen a fost remarcat de timpuriu de doctrină, care a constatat pasivitatea “născută din faptul că cei mai mulţi acţionari au suflet de obligatari, adică de imprumutători de fonduri şi nu de asociaţi, deci de oameni care nu se interesează de viaţa societăţii”. De aceea, in doctrină s-a susţinut că, in cazul unor astfel de societăţi, este firesc ca cei mai mulţi dintre acţionari să se mulţumească să incaseze dividendele şi să revandă acţiunile. Aceasta este o situaţie mai mult decat iluzorie, intrucat in lipsa lui affectio societatis, in scurtă vreme, există riscul ca atat dividendele cat şi interesaţii de achiziţionarea unor acţiuni la o societate fără viitor, se evaporă. Mai degrabă am afirma că, in aceste cazuri, affectio societatis se va manifesta doar prin exercitarea drepturilor de a participa la adunarea generală a acţionarilor şi de a vota sau nu proiectele de hotărari. Cu cat numărul de acţionari este mai mare, cu atat mai mult aceste drepturi trebuie exercitate cu mai mare scrupulozitate, pentru a nu permite administraţiei societăţii să escamoteze situaţia juridică şi economică a societăţii, şi să manipuleze votul adunării. In opinia unor autori, in cazul societăţilor cu mii sau zeci de mii de acţionari - cum sunt de fapt cele cotate in bursă - intenţia comună de a coopera se metamorfozează şi trebuie să se manifeste printr-o atitudine de responsabilitate a acţionarilor unii faţă de alţii şi toţi faţă de societate, prin exercitarea activă şi cu bună credinţă a drepturilor sociale care decurg din deţinerea acţiunilor. Un alt caz particular il reprezintă şi fondurile de investiţii in cadrul cărora nu există intenţia de a coopera cu ceilalţi acţionari ai fondului pentru activitatea comună in cadrul societăţii in scopul impărţirii beneficiilor şi pierderilor. Profitul este aşteptat de cumpărătorul acţiunii din revanzarea acesteia, iar nu din beneficiile ce ar putea rezulta din activitatea societăţii. De asemenea, affectio societatis dispare şi cand societatea nu este decat o tehnică de organizare a intreprinderii sau a patrimoniului. Acest lucru este evident in cazul societăţii pe acţiuni cu un singur asociat (fondator). In final, facem precizarea că fenomenul dispersiei acţiunilor in mainile a mii de acţionari a impus in legislaţia şi practica altor state diverse soluţii. Astfel, de exemplu, in dreptul american complexitatea problemelor a impus apariţia unor firme specializate in reprezentarea acţionarilor şi supravegherea conducerii societăţii, denumite proxy advisory firms, care oferă acţionarilor, in esenţă, următoarele servicii: analiza propunerilor de rezoluţii ale adunărilor generale ale acţionarilor, recomandări privind votul in aceste adunări asupra diverselor rezoluţii, exercitarea drepturilor de control asupra acţionarilor societăţii. O altă soluţie recomandată de avocaţi şi adoptată in practică a fost crearea (incorporarea) de către acţionarii minoritari a unor societăţi specializate in supravegherea administraţiei societăţii in care sunt minoritari. Aceste soluţii au permis: creşterea profitului pe fiecare acţiune, un nivel mai realistic de plată a membrilor consiliului de administraţie si a executivului societăţii, inlăturarea “exploatării” acţionarilor minoritari de către cei majoritari sau de către executivul societăţii. Iată deci că affectio societatis poate lua

forme diverse şi subtile de manifestare odată cu diversificarea fenomenului adusă de mărirea numărului de acţionari şi cotarea societăţilor in bursă. 4. Conţinutul contractului de societate (declaraţiei de constituire a societăţii). Ca act constitutiv al societăţii pe acţiuni contractul de societate (declaraţia de constituire – in cazul in care societatea este infiinţată de un singur fondator) trebuie să cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească condiţiile activităţii fondatorilor in vederea infiinţării societăţii. Din coroborarea art.62 alin.3, 108 şi 157 din Cod, precum şi a art.33 alin.2 din Legea SA reiese informaţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă contractul de societate (declaraţia de constituire). In cazul nerespectării acestor dispoziţii societatea nu va putea fi inregistrată. Aceste informaţii (clauze) pot fi grupate in mai multe categorii: clauze care privesc identificarea părţilor care il incheie, clauze care privesc caracteristicile distinctive ale viitoarei entităţi colective, clauze care privesc drepturile şi obligaţiile fondatorilor acesteia, clauze care privesc modul şi termenele de infiinţare a societăţii. Pe langă prevederile obligatorii, enumerate prin dispoziţiile legale sunt, de asemenea, posibile menţiuni facultative. Contextul este desigur finalizat prin semnăturile celor in cauză. a) Clauze de identificare: Clauze privind identificarea fondatorilor. Individualizarea este necesară mai intai cu privire la părţile care incheie actele constitutive ale societăţii. Elementele de identificare diferă după cum fondatorii sunt persoane fizice sau juridice. Fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice, persoane juridice, precum şi organe ale statului şi administraţiei locale. Identificarea lor in actul constitutiv se face: pentru persoanele fizice, prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului, a numărului şi seriei actului de identitate şi a cetăţeniei; pentru persoanele juridice – se indică denumirea persoanei juridice, sediul, naţionalitatea, persoana cu imputerniciri speciale care o reprezintă, precum şi locul de inregistrare şi numerele certificatelor cu privire la inregistrarea de stat; pentru organele de stat sau de administraţie locală – se indică denumirea organului, imputernicirile, persoana care reprezintă acest organ. Clauze privind individualizarea viitoarei societăţi. De asemenea, este necesar ca, in contractul de societate, să fie precizate caracteristicile distinctive ale societăţii ce se constituie. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică, tipul şi sediul societăţii: - denumirea sau firma societăţii. Contractul de societate trebuie să cuprindă denumirea completă şi prescurtată a firmei, astfel cum este reglementată in art.156 alin.5 din cod, sub care societatea va fi inmatriculată in Registrul de stat al intreprinderilor. Pentru a nu intalni piedici la inregistrarea societăţii, denumirea ce urmează a fi folosită trebuie verificată de organele de inregistrare in scopul corelării acesteia cu firmele existente pentru a se elimina orice concordanţă cu vreo intreprindere inregistrată sub aceeaşi denumirea. Denumirea societăţii, ca element de identificare, va figura pe toate actele ce emană de la societate; - forma juridică a societăţii. Trebuie menţionat intr-un mod neechivoc că societatea care se constituie va fi o societate pe acţiuni; - tipul societăţii. Se va specifica dacă societatea care urmează să se constituie va fi o societate deschisă sau inchisă. - sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul social, este locul care situează in spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. Deoarece art.6 alin.1 din Legea SA prevede că sediul societăţii “este considerat sediul organului său executiv”, se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul executiv al societăţii. b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute in vedere clauzele privind obiectul şi scopul societăţii, precum şi capitalul social prezumat. - Obiectul societăţii. In contract trebuie să se indice obiectul de activitate a societăţii. Legea cere să fie arătate toate genurile de activitate care urmează a fi practicate de societate. Facem precizarea că societatea are dreptul de a practica

orice activitate, cu excepţia celor interzise de lege, iar pentru cele in cazul cărora se cer autorizaţii speciale – numai dacă au obţinut licenţele respective (vezi art.8 din Legea nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate); - Scopul societăţii. Deşi art.33 alin.2 lit.c) din Legea SA prevede inserarea obligatorie a unei informaţii in privinţa scopului societăţii, considerăm că această menţiune nu este necesară, scopul prezumat fiind intotdeauna cel de a realiza şi impărţi beneficiile (profitul). - Capitalul social prezumtiv. In contractul de societate trebuie să se precizeze anumite elemente legate de capitalul social. Astfel, in mod obligatoriu, trebuie prevăzută mărimea capitalului subscris de fondatori (adică valoarea totală a aporturilor pentru care fondatorii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii). Legislaţia Republicii Moldova prevede pentru societăţile pe acţiuni un capital social minim de 10.000 lei, dacă se constituie o societate pe acţiuni de tip inchis, şi de 20.000 lei, dacă se constituie o societate pe acţiuni de tip deschis (art.40 alin.2 din Legea SA). Mai trebuie menţionat, in mod expres, in contractul de societate aportul fiecărui asociat, in numerar sau in alte bunuri, valoarea lor şi modul evaluării. In sfarşit, trebuie să se arate modul in care a fost divizat capitalul social, indicandu-se clasele şi numărul de acţiuni plasate la infiinţarea societăţii; suma, modul, şi termenele de plată a acţiunilor achiziţionate de fondatori, precum şi caracteristicile fiecărei clase de acţiuni plasate la infiinţarea societăţii. c) Clauze privind drepturile şi obligaţiile fondatorilor societăţii. Fondatorii trebuie să stabilească in contractul de societate drepturile ce le revin şi obligaţiile pe care şi le asumă in procesul de constituire a societăţii. Astfel, conform art.33 alin.2 lit.h), i, k) din Legea SA, in contractul de societate vor fi stipulate dispoziţii privind: - obligaţiile fondatorilor şi răspunderea acestora. Astfel, de exemplu, trebuie menţionate operaţiunile şi actele juridice pe care fondatorii au dreptul să le incheie in cursul constituirii in contul viitoarei societăţi comerciale. Avem in vedere, de exemplu, incheierea unui contract de locaţiune pentru sediul societăţii sau cumpărarea unui sediu, deschiderea unui cont la bancă etc. Determinarea regimului juridic al acestor operaţiuni este foarte important, deoarece societatea va prelua numai acele acte juridice care au fost incheiate in limitele stabilite de contractul de societate şi aprobate de adunarea constitutivă. In concluzie, pentru actele juridice preluate, societatea devine, retroactiv, titularul drepturilor şi obligaţiilor, iar pentru actele juridice care nu au fost preluate, răspunderea rămane fondatorilor, deoarece conform art.31 alin.11 din Legea SA, societatea răspunde pentru obligaţiile fondatorilor legate de infiinţarea ei numai in cazul in care adunarea generală a acţionarilor aprobă ulterior acţiunile săvarşite de aceştia. Acelaşi regim juridic il au şi cheltuielile efectuate de fondatori in cursul constituirii societăţii (pană la adunarea constitutivă). Astfel, conform art.31 alin.8 din Legea SA, fondatorii suportă toate cheltuielile necesare infiinţării şi inregistrării societăţii, care se restituie de societate in temeiul dării de seamă a fondatorilor asupra cheltuielilor suportate; - lista fondatorilor imputerniciţi să depună cererea de inregistrare a societăţii; - modul şi termenele de restituire a cheltuielilor de infiinţare şi inregistrare a societăţii. d) Clauze care privesc modul şi termenele de infiinţare a societăţii. In contractul de societate trebuie prevăzut, de asemenea, modul şi termenele de pregătire şi de ţinere a adunării constitutive. Menţionăm că, contractul de societate poate cuprinde şi alte prevederi pe care fondatorii le consideră necesare, cu condiţia, insă că acestea să nu contravină actelor normative in vigoare. 5. Incheierea contractului de societate. Anterior demarării actelor materiale şi juridice necesare constituirii societăţii şi, bineinţeles, inaintea convocării adunării constitutive, fondatorii vor incheia contractul de societate prin care vor concretizează voinţa lor de a intemeia societatea. De regulă, cand efortul lor nu se finalizează in scopul propus, neinţelegerile ce apar vor fi deduse judecăţii.

Contractului de societate incheiat de fondatori ii sunt incidente principiile generale de drept conform cărora retragerea unui contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau interdicţia unuia dintre ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către moştenitori, după cum au prevalat calităţile personale sau posibilităţile materiale ale defunctului, respectiv interzisului, revenirea de comun acord asupra clauzelor iniţial stabilite. Menţionăm că contractul de societate va avea efect numai faţă de contractanţi, fiind un res inter allios acta faţă de viitoarea societate. Contractul de societate trebuie intocmit in limba de stat şi semnat de toţi fondatorii, care vor fi şi unicii subscriitori ai acţiunilor societăţii. Contractul de societate mai trebuie autentificat notarial in modul stabilit de legislaţie (vezi art.50 din Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu privire la notariat). La efectuarea actelor notariale, notarii stabilesc identitatea şi verifică capacitatea juridică şi de exerciţiu a fondatorilor sau a reprezentanţilor lor, iar in acest din urmă caz notarii vor verifica şi imputernicirile acestora (art.42 şi 43 din Legea cu privire la notariat). Precizăm, de asemenea, că notarii, au obligaţia să verifice dacă contractul de societate nu cuprinde clauze ce contravin legislaţiei, iar in cazul existenţei unor asemenea clauze să refuze autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea cu privire la notariat). In final, precizăm că in cazul constituirii societăţii pe acţiuni de către o singură persoană, declaraţia de constituire a societăţii va cuprinde aceleaşi date şi se va perfecta in acelaşi mod ca şi contractul de societate (art.33 alin.5 din Legea SA). Prin urmare, toate afirmaţiile făcute cu ocazia analizării contractului de societate, referitoare la conţinutul şi autentificarea contractului de societate sunt valabile şi pentru declaraţia de constituire a societăţii. 6. Statutul societăţii pe acţiuni. Dacă contractul de societate este un acord de voinţă pentru a da naştere unei persoane juridice, statutul are ca unică raţiune stabilirea cartei (“constituţiei”) societăţii. Statutul unei societăţi defineşte pe de o parte toate elementele de individualizare a societăţii (formă, durată, denumire, obiect, capital, sediul social), iar pe de altă parte organismele care exercită drepturile de care dispune societatea comercială, respectiv condiţiile in care asociaţii (acţionarii) şi organele de gestiune iau deciziile in contul societăţii comerciale ca entitate abstractă. Regulile cuprinse in statut au sens şi raţiune numai in măsura existenţei societăţii. In consecinţă, statutul nu se poate aplica societăţii in formare la fel ca persoanei juridice căreia ii este destinat şi ii justifică existenţa. Astfel, in perioada in care societatea este in formare numai contractul de societate guvernează raporturile dintre asociaţii fondatori; in acest sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art.32 alin.2 din Legea SA potrivit cărora “Contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii pană la inregistrarea ei de stat”. Statutul, spre deosebire de contractul de societate, va fi aprobat de adunarea constitutivă şi semnat de persoanele care au imputernicirile acestui organ. O problemă care ar putea apărea in practică in legătură cu statutul societăţii este dacă acesta trebuie sau nu autentificat notarial. In ceea ce ne priveşte, considerăm că statutul, chiar dacă face parte din actele constitutive ale societăţii iar art.107 alin.1 prevede autentificarea notarială a acestora, nu va trebui in mod obligatoriu autentificat. Concluzia se desprinde din analiza coroborată a art.33 şi 35 din Legea SA, dispoziţiile cărora prevăd in mod expres autentificarea numai pentru contractul de societate. 7. Conţinutul statutului. Chiar dacă nu este un veritabil act managerial, statutul unei societăţi pe acţiuni trebuie să constituie un nucleu juridic cu dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii. Statutul societăţii trebuie să cuprindă in mod obligatoriu anumite clauze stabilite de legislaţie (art.108 şi 157 din Cod şi art.35 alin.1 lit.a)-q) din Legea SA). Unele clauze ale actului constitutiv primar (contract de societate sau decizie de constituire) vor fi repetate şi in statut. Astfel, vor fi reiterate clauzele din contractul de societate

privind individualizarea societăţii (denumire, formă juridică, tipul societăţii pe acţiuni, sediul), precum şi cele privind caracteristicile societăţii (obiectul de activitate, capitalul social). La acestea se adaugă şi clauza facultativă referitoare la durata societăţii. Menţionăm că legislaţia Republicii Moldova nu prevede vreo limitare de durată a activităţii societăţii pe acţiuni. Astfel, potrivit art.3 alin.2 din Legea SA, durata societăţii este nelimitată, dacă statutul nu prevede altfel. In consecinţă, nimic nu se opune ca fondatorii să prevadă un termen la implinirea căruia societatea işi va inceta activitatea de drept. Precizăm, de asemenea, că anumite legislaţii (ex. franceză) prevăd o durată maximă a societăţii (ex. 99 de ani). In afară de clauzele menţionate mai sus, statutul va trebui să cuprindă in mod obligatoriu: a) Clauzele privind drepturile şi obligaţiile acţionarilor. In principiu, statutul societăţii va cuprinde cu precădere date privind drepturile şi obligaţiile deţinătorilor de acţiuni preferenţiale, intrucat celelalte drepturi şi obligaţii sunt reglementate destul de amănunţit in art.24-29 din Legea SA (pentru detalii legate acţiuni preferenţiale vezi comentariul art.161 din cod); b) Clauze privind valorile mobiliare emise de societate (acţiuni, obligaţiuni). Este vorba de clauze referitoare la: clasele de acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare clasă; numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor autorizate spre plasare şi plasate; modul de emitere a acţiunilor autorizate spre plasare; modul de instrăinare a acţiunilor (pentru societăţile inchise); modul de emitere a obligaţiunilor autorizate spre plasare, numărul tipul valoarea nominală, mărimea dobanzii şi termenele de stingere a obligaţiunilor emise de societate. Aceste clauze vor putea să reia dispoziţiile din Legea SA sau să prevadă reglementări diferite, in măsura in care nu contravin legislaţiei in vigoare; c) Clauze privind modul de distribuire a profitului. Statutul va prevedea modul şi termenele de plată a dividendelor şi de acoperire a pierderilor societăţii, precum şi modul de creare şi de utilizare a capitalului de rezervă (pentru detalii legate de capitalul de rezervă a societăţii pe acţiuni vezi comentariul art.160 din cod). Astfel, statutul va trebui să cuprindă informaţii referitoare modul de impărţire a profitului rezultat din activitatea societăţi sub formă de dividende, periodicitatea acestora şi in mod corelativ, imputarea distributivă a pierderilor, clauze care sunt lăsate, in principiu, la discreţia acţionarilor. In consecinţă, este posibil şi nu contravine legii prevederea in statut a unor clauze privind participarea la profit şi la pierderi, precum, de exemplu, subordonarea dreptului la dividende, condiţiei de a se fi realizat un profit minim. Pe de altă parte, in doctrină se arată că nu este posibilă inserarea unor clauze numite leonine, precum clauza prin care se atribuie unuia sau unora dintre acţionari dreptul de a prelua dobanzi care, in fapt, absorb aproape totalitatea profitului, sau precum clauza conform căreia se garantează unuia dintre acţionari un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare la pierderi; d) Clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii. Aici includem: • clauze privind structura organizatorică a societăţii, competenţa fiecărui organ şi modul de alegere a lui; • clauze privind modul de luare a hotărarilor de către organele de conducere ale societăţii, inclusiv lista chestiunilor asupra cărora hotărarea se ia cu majoritatea calificată de voturi sau in unanimitate; • clauze privind modul şi termenele de pregătire şi ţinere a adunărilor acţionarilor; • clauze privind modul de incheiere a tranzacţiilor de proporţii şi a tranzacţiilor cu conflict de interese; • clauze privind modul de ţinere a registrelor societăţii; • alte clauze necesare bunei funcţionări a societăţii pe acţiuni. e) Clauzele privind sediile secundare ale societăţii (filiale şi reprezentanţe). Dacă fondatorii doresc ca societatea să aibă sedii secundare, acest lucru trebuie să fie

expres menţionat in statut. La fel, şi in cazul in care acestea se vor infiinţa ulterior inregistrării societăţii, va trebui indicată denumirea şi sediul filialelor şi reprezentanţelor societăţii. Cerinţa inserării printre clauzele statutare a unor date privind sediile secundare ale societăţii a fost criticată in literatura de specialitate, pe motivul că o asemenea procedură apare ca fiind destul de greoaie, intrucat este necesară convocarea Adunării generale a acţionarilor care să hotărască modificarea sau completarea statutului in acest sens. Această procedură este de natură să creeze dificultăţi, in special, unor societăţi mari, ale căror necesităţi şi politică economică reclamă o mare mobilitate in privinţa constituirii sau reorganizării sediilor secundare. Pentru a accelera cat de cat procesul de constituire, dreptul de a lua deciziile in acest sens se va putea delega de către adunarea generală consiliului societăţii (consiliului directorilor sau consiliului observatorilor); f) Clauze privind reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni. In statut trebuie să se prevadă şi clauze privind reorganizarea şi incetarea existenţei societăţii pe acţiuni. In speţă, fondatorii trebuie să stabilească temeiurile şi condiţiile de schimbare a tipului societăţii, de reorganizare sau dizolvare a ei. Chiar dacă, cel mai adesea, cu privire la această problemă fondatorii (acţionarii) reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele, credem că este in interesul lor să stabilească anumite reguli ferme in această privinţă, putandu-se astfel inlătura inconvenientele şi dezavantajele ce ar putea să apară dat fiind insuficienţa sau ambiguitatea legislaţiei in această materie; g) Clauze facultative. Conţinutul statutului poate fi intregit şi cu clauze pe care dispoziţiile codului civil şi Legii SA le consideră opţionale, in cazul in care fondatorii le vor considera necesare. Astfel, conform art.35 alin.2 din Legea SA, statutul societăţii poate cuprinde şi alte date ce nu sunt in contradicţie cu legislaţia. Subliniem, in acest context, că eventualele prevederi din statutul societăţii care vin in contradicţie cu legislaţia sunt considerate nevalabile de la data adoptării (art.35 alin.4 din Legea SA). Statutul, aprobat in conformitate cu legea, devine actul de bază al societăţii pe acţiuni. Prevederile statutului societăţii sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii (art.35 alin.3 din Legea SA). Modificarea şi completarea acestuia se poate face numai cu respectarea condiţiilor legale şi a prevederilor statutare, iar modificările şi completările făcute in statut sau statutul societăţii in redacţie nouă intră in vigoare numai după inregistrarea lor la Registrul de stat al intreprinderilor (art.35 alin.5 din Legea SA). Modificarea şi completarea statutului se aprobă de către adunarea generală a acţionarilor, iar in termen de 7 zile de la data adoptării hotărarii, societatea este obligată să comunice Camerei Inregistrării de stat informaţiile privind modificările efectuate in statut, in vederea trecerii modificărilor respective in Registrul de stat (vezi art.18 şi 19 din Legea cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor). In final, menţionăm că statutul trebuie redactat in mod obligatoriu in limba de stat, iar informaţiile pe care le cuprinde nu pot fi obiect al secretului comercial (art.32 alin.4 din Legea SA), ele avand, prin urmare un caracter public. Articolul 158. Capitalul social al societăţii pe acţiuni (1) Mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni este stabilita prin lege. (2) Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor intre acţionari şi reprezintă valoarea aporturilor in numerar şi in natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise. (3) Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral intre fondatori.

(4) Fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pană la inregistrarea societăţii pe acţiuni dacă aportul este in numerar sau in termen de 30 de zile de la inregistrarea de stat dacă aportul este in natură. (5) In cazul in care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea acţionarilor nu a hotărat acoperirea pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolvă. 1. Consideraţii preliminare. In Republica Moldova, procedura de constituire a societăţii pe acţiuni cuprinde, după cum am mai menţionat mai multe etape dintre care ne interesează in special: (340)incheierea (aprobare) contractului de societate (declaraţiei de constituire); (341)subscrierea acţiunilor de către fondatori – formarea capitalului social; (342)юinerea adunгrii constitutive. 2. Noţiunea de capital social. Capitalul social este un concept juridic şi contabil, este un nomen juris, constant pe toată durata societăţii, cel puţin pană la modificarea actului constitutiv (statutului). Pierderile patrimoniale nu au nici o influenţă asupra capitalului social cu excepţia cazului cand au consecinţa externă de a obliga societatea să-l reducă. Capitalul social este expresia valorică a aporturilor acţionarilor, iar, in schimbul aporturilor, acţionarii primesc din partea societăţii acţiuni. Capitalul social reprezintă prima şi cea mai importantă garanţie pentru creditorii societăţii. In acest sens, cităm şi dispoziţiile art.40 alin.1 din Legea SA care prevăd că, “capitalul social al societăţii determină valoarea minimă a activelor nete ale societăţii, care asigură interesele patrimoniale ale creditorilor şi acţionarilor”. Pentru a constitui o garanţie cat mai eficace, societatea pe acţiuni are obligaţia de a indica mărimea capitalului social in statutul, bilanţul, registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii (art.40 alin.7 din Legea SA). 3. Limita minimă a capitalului social. In societăţile de capitaluri, cum este şi societatea pe acţiuni sunt stabilite de lege anumite valori minimale obligatorii. Astfel, potrivit art.40 alin.2 din Legea SA, capitalul social al societăţii deschise pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii inchise pe acţiuni de 10 mii lei. Un minim de capital social necesar infiinţării unei societăţi pe acţiuni este prevăzut şi de alte legislaţii. In statele Uniunii Europene aceste este de cel puţin 25.000 ˆ (conform art.6 a Directivei a II-a nr.77/91/CE din 13 decembrie 1976). In raport cu această cifră, capitalul social minim stabilit de legislaţia noastră poate părea prea mic mai ales că acumularea mare de capital in cazul societăţilor pe acţiuni este necesară pentru realizarea marilor afaceri (pe care, de regulă, nu şi le pot permite celelalte tipuri de societăţi). Justificarea unei cifre atat de mici rezidă in pauperizarea continuă a economiilor populaţiei – aceasta fiind un potenţial subscriitor in procesul constituirii unei societăţi pe acţiuni. Considerăm, totuşi, că se impune pentru societăţile mixte sau cu capital integral străin (indiferent de tipul societăţii) o majorare a minimelor admise de legislaţia actuală. Subliniem, de asemenea, că in cazul anumitor societăţi, datorită naturii obiectului lor de activitate, există reglementări derogatorii care privesc limita minimă de capital. Astfel, de exemplul, pentru bănci, potrivit art.5 din Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv de a stabili şi de a schimba capitalul minim. Prevederi privind limita minimă de capital social, derogatorii de la dispoziţiile art.40 al Legii SA sunt prevăzute şi pentru societăţile de asigurări, fondurile de investiţii, bursa de valori etc. 4. Formarea capitalului social. Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor intre acţionari şi reprezintă valoarea aporturilor in numerar şi in natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise (art.158 alin.2 Cod civil). Capitalul social va fi egal cu suma valorii nominale a

acţiunilor plasate, dacă aceasta a fost stabilită in documentele constitutive (art.40 alin.3 din Legea SA). Dacă societatea a plasat acţiuni a căror valoare nominală nu a fost stabilită, capitalul social va fi egal cu valoarea sumară a aporturilor depuse in contul plăţii acţiunilor (art.40 alin.5 din Legea SA). Subliniem că valoarea acţiunilor autorizate spre plasare, insă neplasate, ale societăţii nu se include in capitalul ei social. Dacă valoarea aporturilor efectuate in contul plăţii acţiunilor depăşeşte valoarea nominală a acţiunilor plasate, această depăşire constituie capitalul suplimentar al societăţii, care poate fi utilizat numai pentru intregirea, inclusiv majorarea, capitalului social al societăţii (art.40 alin.4 din Legea SA). După cum am menţionat mai sus, capitalul social cuprinde valoarea aporturilor in numerar şi in natură aduse la constituirea societăţii sau prin subscripţii ulterioare. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Legea nu cere ca aporturile subscriitorilor (acţionarilor) să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca aportul unui subscriitor să aibă un obiect unitar. Intrucat atat efectuarea cit şi varietăţile de aport au fost analizate anterior (vezi comentariile al art. 112-114 din cod) ne vom opri in cele ce urmează doar asupra unor aspecte particulare societăţilor pe acţiuni. Astfel, potrivit Legii SA, aporturi la capitalul social pot fi: mijloace băneşti, valorile mobiliare plătite in intregime, alte bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate in bani, precum şi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori achitate cu active (art.41 alin.2 din Legea SA). Aporturile in numerar (mijloace băneşti) au ca obiect o sumă de bani pe care subscriitorul (acţionarul) se obligă să o transmită societăţii. Mijloacele băneşti reprezentand acţiunile subscrise se virează intr-un cont bancar provizoriu al societăţii, indiferent dacă este vorba de subscrierea acţiunilor la infiinţarea societăţii sau a celor dintr-o emisiune suplimentară (art.34 alin.4 şi art.44 alin.7 din Legea SA). Precizăm că, vărsămantul trebuie constatat printr-un inscris bancar care să menţioneze suma vărsată şi să cuprindă elementele de identificare ale subscriitorului. Menţionăm că, in cazul subscrierii de acţiuni la infiinţarea societăţii se pune problema momentului pană la care acţiunile trebuie achitate. Astfel, pe de o parte, potrivit art.158 alin.4 teza I din cod, acţiunile trebuie achitate pană la data inregistrării societăţii, dispoziţie derogatorie de la regula instituit de art.112 alin.3 din cod conform căreia aporturile pot fi vărsate in termen de cel mult 6 luni de la inregistrarea societăţii. Pe de altă parte, potrivit art.36 alin.1 din Legea SA, aporturile in numerar trebuie vărsate integral pană la data ţinerii adunării constitutive, această fiind, de altfel, şi o condiţie pentru ţinerea acesteia. Considerăm că in acest caz, vor avea prioritate dispoziţiile codului ca norme posterioare care modifica implicit dispoziţiile Legii SA, in conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea in aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002, potrivit cărora legile şi actele normative in vigoare se vor aplica in măsura in care nu contravin Codului civil al Republicii Moldova. Subliniem, de asemenea, că in conformitate cu art.113 alin.3 din cod, la constituirea societăţii pe acţiuni aportul fiecărui fondator va trebui să fie constituit din cel puţin 40% aport in numerar (mijloace băneşti) care trebuie vărsate pană la data inregistrării societăţii. Justificarea acestei dispoziţii rezidă in necesitatea ca orice societate comercială să dispună incă de la inceputul activităţii de mijloace băneşti deoarece sumele de bani sunt indispensabile inceperii oricărei activităţi comerciale. Vărsămantul este efectuat intr-un cont provizoriu, care este blocat pană la momentul la care societatea dobandeşte personalitate juridică sau emisiunea suplimentară de acţiuni este incheiată, după care, la cererea societăţii, se transferă intr-un cont activ, din care societatea poate efectua operaţiuni curente. In situaţia unei emisiuni suplimentare de acţiuni societatea va putea, totuşi, utiliza mijloacele virate in contul bancar provizoriu pană la inregistrarea totalurilor emisiunii, in cazul

acordării de către bancă sau o altă persoană juridică a unei cauţiuni sau garanţii a obligaţiei societăţii de a restitui aporturile incasate in contul plaţii acţiunilor, precum şi dobanzile obţinute in rezultatul utilizării acestora (art.44 alin.9 din Legea SA). Aporturile in natură (aporturile nebăneşti). Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri, instalaţii) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri) sau incorporale (valori mobiliare, drepturi de proprietate intelectuală, etc.). Condiţia prealabilă ca aceste bunuri să formeze obiectul aportului in natură este aceea de a fi in circuitul civil (art.114 alin.1 din cod). Activitatea fondatorilor pentru infiinţarea societăţii, precum şi activitatea de muncă a acţionarilor care lucrează in societate, constituind practic un aport in muncă, nu pot forma obiect al aportului intr-o societate pe acţiuni (art.41 alin.11 lit.a) din Legea SA). Aporturi la capitalul social nu pot fi, bineinţeles, nici datoriile fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor persoane (art.41 alin.11 lit.b) din Legea SA). Vor putea constitui, insă, aporturi la capitalul social datoriile societăţii faţă de creditori (art.41 alin.2 lit.b) din Legea SA) prin convertirea acestora in acţiuni in modul prevăzut de art.44 alin.6 teza a II-a din Legea SA şi art.11 din Legea insolvabilităţii nr.632-XV/14.11.2001. Aporturile in natură se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate. Potrivit art.158 alin.2 teza a II-a din cod şi art.34 alin.5 din Legea SA coroborate cu art.36 alin.4 lit.a) din Legea SA, la constituirea societăţii pe acţiuni aporturile in natură se predau de către fondatori, cu proces-verbal, organului executiv al societăţii in termen de o lună de la data inregistrării de stat a societăţii, dar numai dacă ele a fost aprobate de către adunarea constitutivă. După părerea noastră, termenul limită stabilit de lege pentru efectuarea aporturilor in natură la constituirea societăţii este mult prea scurt. Dispoziţiile Legii SA ar trebui corelate cel puţin cu cele din cod, care prevăd un termen de 6 luni de la data inregistrării societăţii, dacă nu chiar cu cele din alte legislaţii, care sunt mult mai realiste. Astfel, legea romană privind societăţile comerciale prevede un termen de 1 an, legea rusă privind societăţile pe acţiuni – 1 an, legea franceză – 5 ani, iar Directiva a II-a nr.77/91/CE a Comunităţii Economice Europene din 13 decembrie 1976 – cel mult 5 ani (art.9 alin.2). Ţinem să precizăm că, nu intotdeauna stabilirea unui termen scurt pentru vărsarea integrală a aporturilor in natură este şi in avantajul societăţii. Uneori, vărsămintele ulterioare sunt mai utile, societatea nefiind intotdeauna pregătită să le fructifice. Astfel, de exemplu, o instalaţie industrială care trebuie livrată in etape succesive, pe măsură ce se asamblează părţile ei componente. Vărsarea aporturilor in natură in cadrul majorării capitalului social pe calea unei emisiuni suplimentare de acţiuni se va face, avand in vedere “tăcerea legii”, şi in acest caz, cu proces-verbal de predare a bunurilor către organul executiv al societăţii. Menţionăm că aporturile in natură la majorarea capitalului social vor putea fi aduse doar in cazul unei emisiuni inchise de acţiuni. Această concluzie se desprinde din analiza dispoziţiilor legale care reglementează modul in care se desfăşoară emisiunea publică de acţiuni, cu toate că o interdicţie expresă in acest sens nu există. In ceea ce priveşte termenul la care bunurile trebuie predate, acesta va fi cel stipulat in hotărarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului societăţii pe acţiuni prin care s-a luat decizia de majorare a capitalului social (art.42 alin.3 din Legea SA), fără a putea fi insă mai mare de 60 de zile de la data adoptării hotărarii de majorare a capitalului social (art.114 alin.5 teza a II-a din cod). Aportul poate consta in transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului sau a dreptului de folosinţă (art.41 alin.3 din Legea SA). Aportul in proprietate este realizat prin transferarea la societate a dreptului de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport. Se inţelege că, dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra in patrimoniul societăţii, subscriitorul (acţionarul) nemaiavand un drept asupra lui. In consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, acţionarul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea sa. Proprietatea bunului subscris ca

aport este transferată la societate impreună cu drepturile care sunt in legătură cu acel bun precum şi cu accesoriile care se unesc in mod natural sau artificial cu bunul in cauză. Transmiterea imobilelor in societate va fi opozabilă terţilor după indeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. De altfel, legea prevede expres obligaţia pentru societate de a inregistra in termen de 2 luni de la inregistrarea de stat a acesteia bunurile imobiliare şi mobiliare, predate de fondatori, ce se supun inregistrării in conformitate cu legislaţia (art.37 alin.3 lit.b) din Legea SA). Aportul in folosinţă constă in punerea bunului la dispoziţia societăţii fără a opera un transfer de proprietate. Precizăm că, intrucat societatea dobandeşte numai un drept de folosinţă, subscriitorul rămane proprietarul bunului şi in această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului. Legea prevede că anumite bunuri nu pot fi aduse ca aport decat cu drept de folosinţă. Astfel, bunurile care fac parte din domeniul public pot fi transmise societăţii in calitate de aport la capitalul social numai cu drept de folosinţă (art.41 alin.4 din Legea SA). Aportul in folosinţă poate fi făcut şi de către o persoană care nu este proprietarul bunului ci numai uzufructuar sau locatar, dar numai cu acordul proprietarului bunului. Această concluzie se desprinde din interpretarea per a contrario a dispoziţiei legale conform căreia nu pot fi aduse ca aport bunurile aparţinand achizitorului de acţiuni cu drept de administrare economică sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri (art.41 alin.11 lit.d) din Legea SA). De regulă, punerea bunului la dispoziţia societăţii se face pe o perioadă determinată. In cazul prelungirii dreptului de folosinţă a aporturilor in natură, cesionat societăţii, peste termenul stabilit, societatea este obligată să elibereze suplimentar acţiuni proprietarului acestor aporturi in modul prevăzut de documentele de constituire sau de hotărarea adunării generale a acţionarilor societăţii (art.41 alin.8 din Legea SA), iar in cazul incetării inainte de termen a dreptului de folosinţă, acţionarul este obligat să restituie societăţii dividendele şi acţiunile primite in plus, in modul prevăzut de documentele de constituire sau de hotărarea adunării generale a acţionarilor societăţii (art.41 alin.9 din Legea SA). Unele particularităţi ale aportului in natură sunt determinate de anumite categorii de bunuri. Astfel, de exemplu, nu vor putea fi aduse ca aport bunurile mobiliare şi imobiliare neinregistrate, inclusiv produsele activităţii intelectuale, supuse inregistrării in conformitate cu legislaţia (art41 alin.11 lit.b) din Legea SA). Prezintă, de asemenea, anumite particularităţi şi aportul valorilor mobiliare. Este indiscutabil că fondatorii sunt in drept să transmită la constituirea societăţii, acţiuni şi obligaţiuni ale intreprinderilor inregistrate in republica Moldova sau peste hotarele ei. Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi obligaţiunilor trebuie notificată societăţii emitente, pentru a fi inregistrată in registrul acţionarilor (deţinătorilor de obligaţiuni) a acesteia. In legătură cu aportul valorilor mobiliare se pune, insă, intrebarea in ce măsură vor putea constitui obiect al unui asemenea aport celelalte valori mobiliare, altele decat acţiunile sau obligaţiunile unei societăţi, cum ar fi: obligaţiile imprumuturilor externe de stat, bonurile de tezaur, certificatele bancare, etc. considerăm că asemenea valori mobiliare vor putea fi aduse ca aport, insă, cu condiţia ca ele să fie exigibile pană la termenul la care trebuie indeplinită obligaţia de aport; aportul considerandu-se vărsat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face obiectul acestora. Bineinţeles că, aportul valorilor mobiliare la capitalul social va trebui evaluat şi aprobat de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor ori consiliul societăţii pe acţiuni (art.41 alin.6 din Legea SA). Pentru o asemenea aprobare, se vor prezenta in adunarea constitutivă date privind rezultatele tranzacţiilor bursiere ori extrabursiere cu valorile mobiliare in cauză, pentru o justă apreciere a valorii acestora. Evaluarea aporturilor in natură. Bunul care face obiectul aportului in natură

trebuie evaluat in bani, pentru a se putea stabili valoarea acţiunilor cuvenite subscriitorului in schimbul aportului. Această evaluare este obligatorie şi se face de către acţionari (fondatori), consiliul societăţii sau, cand este necesar, de către experţi şi se aprobă de adunarea constitutivă a fondatorilor sau de adunarea generală a acţionarilor ori consiliul societăţii. Evaluarea exactă a aporturilor in natură este necesară pentru a preintampina cazurile de supraevaluare sau de subevaluare a acestora. Evaluarea in sine este o operaţiune complexă, atat sub aspectul criteriilor adoptate, cat şi al momentului la care se raportează evaluarea. Pentru a facilita această operaţiune legiuitorul a stabilit cateva criterii de evaluare. Astfel, conform art.41 alin.6 din Legea SA, valoarea de piaţă a aporturilor in natură se aprobă prin hotărarea adunării constitutive sau a adunării generale a acţionarilor ori prin decizia consiliului societăţii, pornindu-se de la preţurile pieţei organizate publicate la data transmiterii acestor aporturi. Valoarea de piaţă a aporturilor in natură transmise societăţii cu drept de folosinţă se determină pornind de la arenda calculată pe perioada stabilită in documentele de constituire ale societăţii sau in hotărarea adunării generale a acţionarilor (art.41 alin.5 din Legea SA). In cazurile in care valoarea de piaţă a aportului in natură al fondatorului sau al acţionarului societăţii depăşeşte 10% din capitalul social al societăţii şi valoarea bunurilor nu poate fi stabilită din cauză că asemenea bunuri nu se găsesc pe piaţă, valoarea de piaţă a acestui aport se aprobă in temeiul raportului organizaţiei de audit sau al unei alte organizaţii specializate care nu este persoană afiliată a societăţii (art.41 alin.7 din Legea SA). Aceeaşi soluţie considerăm că trebuie să fie adoptată in cazul unor divergenţe intre fondatori sau acţionari cu privire la valoarea bunurilor ce formează obiectul aportului. Precizăm, de asemenea, că potrivit legii, modificarea, in conformitate cu legislaţia, a valorii de inventar a patrimoniului societăţii, inclusiv a celui depus in calitate de aport la capitalul social, nu constituie temei pentru modificarea mărimii capitalului social şi a cotelor acţionarilor in el, dacă legislaţia, statutul societăţii sau hotărarea adunării generale a acţionarilor nu prevede altfel (art.41 alin.10 din Legea SA). Pentru soluţie similară s-a pronunţat şi doctrina, opinandu-se că supraevaluarea aportului este opozabilă tuturor acţionarilor dacă nu a fost făcută prin manopere dolozive sau in scop de fraudă, ea putand fi corijată ulterior prin reducerea capitalului social. Reducerea de capital pentru acest motiv va fi imputată asupra tuturor acţiunilor, afară de cazul in care cel care a făcut aportul acceptă să suporte singur consecinţele supraevaluării aportului său. 5. Plasarea acţiunilor la constituirea societăţii şi adunarea constitutivă. Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni trebuie subscrise integral de către fondatori, indiferent de tipul societăţii pe acţiuni - deschisă sau inchisă (art.158 alin.4 din cod şi art.34 alin.2 din Legea SA). Subliniem că acţiunile societăţii care se infiinţează vor putea fi plasate prin subscriere secretă şi la un preţ egal sau mai mare decat valoarea lor nominală, dacă această valoare este stabilită in contractul de societate (art.34 alin.3 din Legea SA). Suma valorilor nominale a tuturor acţiunilor plasate la infiinţarea societăţii pe acţiuni, formand capitalul social al societăţii, nu poate fi mai mică de 10.000 lei (in cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni de tip inchis) şi 20.000 lei (in cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni de tip deschis). In cazul in care vreunul din fondatori nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, cofondatorii il pot constrange pe cale judecătorească, cerand executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate. Amintim, de asemenea, că potrivit art.34 alin.6 din Legea privind societăţile pe acţiuni, fondatorii care au făcut aporturi in numerar la capitalul social al societăţii in volum incomplet răspund solidar, in limita părţii neachitate a acestor aporturi, pentru obligaţiile societăţii apărute după

inregistrarea ei de stat. De asemenea, ei pot să transmită terţilor obligaţiile lor faţa de societate numai pe calea transferului datoriei. Adunarea constitutivă marchează ultimul pas in calea naşterii societăţii pe acţiuni. Ea va fi convocată in termenul prevăzut in contractul de societate. Adunarea constitutivă are atribuţiile conferite, in principal, de art.36 alin.4 din Legea SA. Aceste atribuţii pot fi considerate totodată şi ca obligaţii ale adunării constitutive. Adunarea constitutiva va hotări cu privire la infiinţarea societăţii pe acţiuni, va aproba statutul societăţii, va aproba valoarea aporturilor in numerar ce urmează a fi făcute de către unii fondatori in contul achitării acţiunilor subscrise, va alege organele de conducere şi control ale societăţii prevăzute de lege şi statut (art.36 alin.4 din Legea SA). In afară de problemele arătate mai sus, adunarea constitutivă va soluţiona şi alte chestiuni ce privesc constituirea legală şi inceputul funcţionării societăţii pe acţiuni care nu sunt in contradicţie cu legislaţia (de exemplu, va aproba contractele incheiate de fondatori pană la adunarea constitutivă). Adunarea constitutivă va fi considerată deliberativă dacă la ea vor participa personal sau prin reprezentare toţi fondatorii. In lipsă de cvorum, ea se va convoca din nou (art.36 alin.2 din Legea SA). Pentru validitatea deliberărilor este necesară şi in acest caz prezenţa tuturor fondatorilor. Dacă fondatorii sau reprezentanţii acestora nu s-au intrunit nici de această dată “se consideră că fondarea societăţii nu a avut loc prin decizia fondatorilor şi reprezentanţilor lor prezenţi”, care se comunică tuturor fondatorilor in termen de 7 zile de la data adoptării ei (art.36 alin.3 din Legea SA). Această dispoziţie legală este, după părerea noastră, ambiguă, permiţand o dublă interpretare. Pe de o parte, se lasă de inţeles că din punct de vedere al legii constituirea nu se realizează de drept, dacă adunarea constitutivă convocată repetat nu intruneşte cvorumul necesar, iar pe de altă parte, in acest sens trebuie să decidă fondatorii şi reprezentanţii lor prezenţi la adunare. Considerăm că interpretarea optimă este aceea conform căreia dreptul de a declara societatea ca nefiind constituită este facultativ şi cei prezenţi vor putea, prin urmare, decide şi convocarea unei a treia adunări constitutive (dacă interesele lor o justifică). Adunarea alege un preşedinte şi un secretar. Participarea fondatorilor se va constata prin liste de prezentă, semnate de fiecare dintre ei. In cadrul adunării constitutive hotărarile se adoptă cu o majoritate de 3/4 din voturile reprezentate de acţiunile subscrise, indiferent de natura problemei puse in discuţie (art.36 alin.5 din Legea SA). In ceea ce ne priveşte, considerăm necesară de lege ferenda introducerea in legislaţie a unei dispoziţii conform căreia fondatorii care au constituit aporturi in natură să nu aibă drept de vot in deliberările referitoare la aprobarea aporturilor lor, chiar daca ei sunt şi subscriitori de acţiuni in numerar. Desigur, restricţia ar privi doar exprimarea votului fondatorului in deliberările referitoare la aportul său in natură, el putand să voteze in deliberările referitoare la aporturile in natură ale altor fondatori. O asemenea dispoziţie ar fi de natură să elimine presiunea exercitată de un fondator in sensul supraevaluării aportului său şi ar completa şi elimina posibilitatea eludării dispoziţiilor art.41 alin.5,6,7 din Legea SA referitoare la calculul valorii aporturilor in natură transmise societăţii. Desfăşurarea lucrărilor adunării constitutive va fi reflectată in procesul-verbal al adunării intocmit in modul stabilit de art.64 alin.1, 2 şi 4 din Legea SA. După soluţionarea de către adunarea constitutivă a tuturor chestiunilor ce vizează constituirea societăţii pe acţiuni se va proceda la inregistrarea societăţii. In cazul neexecutării de către fondatori a dispoziţiilor legale referitoare la ţinerea adunării constitutive se consideră că fondarea societăţii nu a avut loc. Declararea nefondării societăţii se face prin hotărare judecătorească, iar dreptul de a adresa instanţei judecătoreşti o cerere in acest sens il are orice fondator sau acţionar al societăţii, precum şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (art.36 din alin.6 din Legea SA). 6. Corelarea valorii activelor nete ale societăţii cu capitalului ei social.

Intrucat capitalul social reprezintă limita gajului general al creditorilor societăţii, el este fix pe toată durata societăţii. Astfel, valoarea activelor nete ale societăţii nu trebuie să fie mai mică decat mărimea capitalului ei social. In acest sens, art.158 alin.5 din cod dispune, că in cazul in care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea acţionarilor nu a hotărat acoperirea pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolvă. De asemenea, potrivit art.39 alin.6 din Legea SA, dacă, la expirarea celui de-al doilea an financiar sau a oricărui an financiar ulterior, valoarea activelor nete ale societăţii potrivit bilanţului anual va fi mai mică decat mărimea capitalului social, adunarea generală anuală a acţionarilor este obligată să ia o hotărare prin care să aprobe fie reducerea capitalului social şi/sau majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare, fie dizolvarea societăţii. In caz contrar, societatea va putea fi dizolvată prin hotărarea instanţei judecătoreşti, luată la cererea oricărui acţionar al societăţi sau a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (art.39 alin.8 din Legea SA). Considerăm necesară stabilirea unui procent minim de diferenţă intre active le nete şi capitalul social al societăţii la care adunarea generală a acţionarilor să fie convocată şi obligată să procedeze la luarea măsurilor prevăzute de legislaţie, pentru a nu ajunge la situaţia absurdă in care pentru o diferenţă de cateva sute de lei să fie convocată adunarea generală a acţionarilor sau mai grav să fie dizolvată societatea. Cel mai adesea, reducerea activelor nete ale societăţii se datorează unor pierderi patrimoniale cauzate de păgubitoarele afaceri ale societăţii, reaua administrare sau conjuncturii economice nefavorabile. Se poate crea astfel o disproporţie intre capitalul social nominal şi valoarea activelor nete care este dăunătoare atat acţionarilor cat şi creditorilor sociali. Existenţa unor pierderi este o piedică in distribuirea de dividende, acestea neputand fi distribuite decat din beneficiile reale (art.48 alin.5 lit.c) din Legea SA). O reducere de capital, urmată de o perioadă de revenire a societăţii, redeschide posibilitatea distribuirii de dividende. Este o operaţie de asanare financiară in sensul restabilirii echivalenţei intre activele nete şi capitalul social ca şi intre valoarea nominală şi valoarea de piaţă a acţiunilor. Echivalenţa se restabileşte fie prin reducerea cifrei capitalului social la limita activelor nete, fie prin majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare, pană la nivelul capitalului social nominal (art.39 alin.6 lit.a) şi b) din Legea SA). Ca alternativă la cele două soluţii menţionate poate servi şi reorganizarea (transformarea) societăţii pe acţiuni in altă formă de organizare juridică, după caz, altă formă de societate comercială sau cooperativă. In caz, contrar societatea urmand a se dizolva. O altă cauză a discrepanţei intre valoare activelor nete poate fi neefectuare vărsămintelor pentru acţiunile subscrise sau o supraevaluare a unor aporturi in natură. In aceste situaţii soluţiile ar fi: fie executarea silită a subscriitorilor care nu şi-au efectuat aporturile ori, dacă este vorba de o supraevaluare a aporturilor in natură, completarea acestora şi implicit a capitalului, fie reducerea capitalului la valoarea reală a aporturilor. Uneori există situaţii cand, deşi societatea este prosperă, capitalul său depăşeşte necesarul de resurse pentru realizarea obiectului social. Pentru a debloca acest capital in exces şi a restabili echilibrul dintre activ şi pasiv se acţionarii pot proceda la reducerea capitalului social. Capitalul in exces poate să apară şi in cazul reducerii obiectului societăţii sau al transformării societăţii (de exemplu, din societate pe acţiuni de tip deschis in societatea pe acţiuni de tip inchis). Subliniem, totuşi, că in aceste situaţii reducerea capitalului este o facultate a acţionarilor şi este lăsată la discreţia acestora. 7. Procedee şi condiţii de validitate pentru efectuarea reducerii de capital. Potrivit art.45 alin.1 din Legea SA, capitalul social al societăţii poate fi redus

prin reducerea valorii nominale a acţiunilor plasate (denominalizare) єi/sau anularea acюiunilor de tezaur. Primul procedeu – micşorarea valorii nominale a acţiunilor plasate (art.81 din Legea SA) – constă in reducerea valorii nominale a acţiunilor cu menţinerea numărului acestora. Astfel, dacă o societatea are un capital de 30.000 lei, impărţit in 10.000 de acţiuni a 3 lei valoare nominală, reducerea capitalului se poate efectua prin reducerea valorii nominale a acţiunilor de la 3 lei la un leu, in mod corelativ capitalul se va reduce de la 30.000 lei la 10.000 lei. Reducerea capitalului prin diminuarea valorii nominale a acţiunilor se face fie prin aducerea valorii nominale a acestora in concordanţă cu valoarea lor contabilă (dacă societatea a inregistrat pierderi), fie prin restituirea unor sume de bani acţionarilor. Al doilea procedeu – anularea acţiunilor de tezaur – se realizează prin anularea acţiunilor de tezaur existente sau prin dobandirea propriilor acţiuni de către societate prin achiziţionare (art.78 din Legea SA), răscumpărare (art.79 din Legea SA) sau in alt mod, urmată de anularea lor (vezi comentariul art.162 din cod). Indiferent de procedeul folosit pentru reducerea capitalului social, reducerea nu va putea fi făcută sub limita stabilită de art.40 alin.2 din Legea SA – 10.000 lei (in cazul unei societăţi pe acţiuni de tip inchis) şi 20.000 lei (in cazul unei societăţi pe acţiuni de tip deschis) – sau sub limita prevăzută de reglementările derogatorii de la dispoziţiile art.40, in cazul societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii etc. Reducerea capitalului social se hotărăşte de adunarea generală a acţionarilor, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.58 alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din Legea SA. Hotărarea trebuie să conţină motivele pentru care se efectuează reducerea, procedeul folosit, precum şi date despre numărul de acţiuni anulate sau valoarea nominală a acţiunilor. In acest fel se asigură transparenţa operaţiei de reducere pentru creditorii sociali, care trebuie să fie informaţi cat mai complet, avand in vedere că reducerea capitalului social afectează garanţia pe care acesta o reprezintă pentru executarea creanţelor lor. Hotărarea de reducere a capitalului social va fi publicată de societate in termen de 15 zile de la data adoptării, pentru a fi opozabilă terţilor (art.45 alin.3 din Legea SA). Deşi legea nu stabileşte unde poate fi publicată informaţia privitoare la reducerea capitalului social, publicarea intr-un ziar local sau cu tiraj mic nefiind de natură să atingă scopul publicării – aceea de a aduce la cunoştinţa tuturor creditorilor societăţii intenţia de reducere a capitalului social, considerăm că această informaţie va trebui publicată in Monitorul Oficial al Republicii Moldova (partea a IV-a) şi/sau intr-un ziar de mare tiraj cu acoperire naţională. In preocuparea legiuitorului pentru apărarea creditorilor, art.45 alin.4 din Legea SA prevede că orice creditor al societăţii are dreptul să ceară de la societate, in termen de o lună de la data publicării hotărarii cu privire la reducerea capitalului social, acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea inainte de termen sau incetarea inainte de termen a obligaţiilor societăţii şi repararea prejudiciilor cauzate de aceasta. In ceea ce ne priveşte, socotim că, creditorul va trebui să invedereze că este lezat prin reducere, in sensul că creanţa sa nu mai găseşte in capitalul astfel redus o suficientă acoperire. De asemenea, considerăm necesar modificarea textului art.45 din Legea SA, in sensul că, in cazul in care reducerea capitalului social este determinată de pierderi financiare suferite de societate, creditorii să-şi piardă dreptul de a solicita societăţii acordarea de garanţii ori executarea inainte de termen a creanţelor lor. Dacă creditorii sociali nu au solicitat societăţii acordarea de garanţii (cauţiuni) ori executarea creanţelor lor sau dacă cererile creditorilor au fost satisfăcute, hotărarea de reducere a capitalului social intră in vigoare după trecerea a 2 luni de la data publicării (art.45 alin.5 din Legea SA). Reducerea capitalului social se va reflecta in statutul societăţii şi se va inregistra la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (art.42 alin.5 din Legea SA). Modificarea inregistrată a capitalului social se va reflecta, pe langă statut, şi in

bilanţ, in registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii. Dacă reducerea capitalului social are ca finalitate restituirea către acţionari a unei părţi din aporturi, reprezentand active nete ale societăţii, această plată se va putea efectua numai după inregistrarea modificărilor referitoare la reducerea capitalului in statutul societăţii (art.45 alin.6 din Legea SA). Articolul 159. Plasarea emisiunii suplimentare de acţiuni (1) Emisiunea suplimentară de acţiuni este publică dacă acestea nu sunt subscrise integral de acţionari. (2) Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni sunt stabilite prin lege şi sunt aceleaşi pentru toţi subscriitorii. 1. Consideraţii generale. In viaţa unei societăţi comerciale apare, destul de frecvent şi in situaţiile din cele mai diverse, necesitatea măririi capitalului social. Apare şi atunci cand societatea intampină dificultăţi financiare, dar şi atunci cand ea este intr-o situaţie prosperă şi vrea să-şi extindă activitatea. In ambele situaţii societatea are nevoie de noi fonduri băneşti sau de anumite bunuri, pe care preferă să şi le procure prin majorare de capital decat să recurgă la un imprumut bancar sau la o emisiune de obligaţiuni. Orice imprumut inseamnă un efort financiar pentru societate, implicand plăţi la scadenţă şi dobanzi impovărătoare, la care băncile adaugă diverse cerinţe – de la garanţii pană la controlul societăţii. La randul său emisiunea de obligaţiuni, pe langă inconvenientele oricărei datorii, este incertă cat priveşte acoperirea emisiunii. Majorarea de capital poate deveni necesară şi in situaţia in care s-au acumulat rezerve importante rezultand din profitul societăţii sau cand, datorită inflaţiei monetare, valoarea contabilă a activelor societăţii este disproporţionat de mică faţă de valoarea lor actualizată ca şi atunci cand valoarea reală a activelor este mult mai mare decat cifra capitalului social, ceea ce creează o disproporţie intre acestea ca şi intre valoarea nominală a acţiunilor şi valoarea lor intrinsecă. In asemenea situaţii se procedează la majorarea capitalului social prin incorporarea beneficiilor (profitului) ce exced capitalul de rezervă sau, după caz, a diferenţelor din reevaluare, realizandu-se astfel o echilibrare a bilanţului. Majorarea capitalului mai poate deveni necesară pentru a realiza lărgirea şi diversificarea acţionariatului unei societăţi, prin posibilitatea ce se dă salariaţilor societăţii sau altor persoane de a subscrie noile acţiuni. In sfarşit, majorarea capitalului social poate constitui o obligaţie legală ca, in cazul ridicării limitei minime a capitalului social. In literatura de specialitate, printre căile de mărire a capitalului social este enumerată şi fuziunea. Trebuie, insă, să ţinem seama că, deşi fuziunea produce, printre alte efecte, şi pe acela al majorării capitalului societăţii absorbante, totuşi ea este o operaţiune complexă, cu multiple consecinţe, avand o eventualitate bine conturată şi care, atat pe plan legislativ cat şi statutar, işi găseşte o reglementare proprie, distinctă de cea a măririi capitalului. Surse ale măririi capitalului social pot fi capitalul propriu al societăţii, in limita părţii ce depăşeşte capitalul ei social şi cel de rezervă, şi/sau aporturile primite de la achizitorii de acţiuni (art.43 alin.3 din Legea SA). Potrivit legii, capitalul social al societăţii poate fi majorat prin ridicarea valorii nominale a acţiunilor existente şi/sau prin plasarea de acţiuni ale emisiunii suplimentare in limitele claselor şi numărului de acţiuni autorizate spre plasare (art.43 alin.1 din Legea SA). 2. Emisiunea suplimentară de acţiuni. Emisiunea suplimentară de acţiuni reprezintă, după cum am mai arătat, o modalitate de majorarea capitalului social şi se efectuează in condiţiile stabilite de Legea SA, legislaţia cu privire la valorile

mobiliare, statutul societăţii şi hotărarea adunării generale sau a consiliului societăţii de emitere suplimentară de acţiuni. Emisiunea suplimentară de acţiuni poate fi publică sau inchisă. Codul civil defineşte in art.159 alin.1 emisiunea publică de acţiuni ca fiind acea emisiune in care acţiunile nu sunt subscrise integral de acţionarii societăţii. Per a contrario, emisiunea inchisă de acţiuni va fi considerată aceea in care acţiunile au fost subscrise in intregime de către acţionarii societăţii. Această abordare a codului diferă oarecum de cea din legislaţia cu privire la piaţa valorilor mobiliare, pe care o considerăm mai exactă, şi care inţelege prin emisiunea publică de acţiuni o emisiune efectuată prin intermediul unei oferte publice de acţiuni (art.9 din Legea nr.199-XIV/18.11.1998; in continuare – Legea PVM), iar prin emisiune inchisă – plasarea acţiunilor in cadrul unui cerc limitat de persoane, a căror listă se aprobă in modul prevăzut de statutul societăţii emitente (pct.4 din Instrucţiunea CNVM privind modul de emisiune şi inregistrare de stat a valorilor mobiliare aprobată prin Hotărarea CNVM cu privire la modul de emisiune şi inregistrare de stat a valorilor mobiliare nr.76-5/29.12.1997). Prin ofertă publică de valori mobiliare se inţelege oferta de valori mobiliare de o anumită clasă efectuată in una din următoarele modalităţi: prin publicarea in mass-media a unui anunţ adresat unui cerc nelimitat de persoane; prin intermediul unei propuneri privind transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare din clasa respectivă, adresată unui număr de cel puţin 100 de persoane; prin transmiterea drepturilor de proprietate asupra valorilor mobiliare din clasa respectivă la mai mult de 50 de persoane, cu excepţia cazurilor emisiunii constitutive sau in rezultatul modificării caracteristicilor distinctive ale clasei inregistrate a valorilor mobiliare plasate (pct.4 din Instrucţiunea CNVM privind modul de emisiune şi inregistrare de stat a valorilor mobiliare). Menţionăm că o societate pe acţiuni de tip inchis nu va putea apela la o emisiune publică de acţiuni. Aceasta nu inseamnă nicidecum că societatea pe acţiuni de tip inchis nu va putea atrage noi acţionari, aceştia insă vor fi selectaţi de acţionarii societăţii emitente. Astfel, potrivit legii, societatea pe acţiuni de tip inchis este in drept să efectueze plasarea individuală a acţiunilor emisiunii suplimentare numai in cadrul unui cerc limitat de persoane, a căror listă se aprobă de majoritatea acţionarilor in modul prevăzut de statutul acestei societăţi (art.44 alin.4 din Legea SA). Societatea pe acţiuni de tip deschis poate apela atat la subscripţia publică a acţiunilor emisiunii suplimentare (emisiune publică), cat şi la plasarea individuală a acţiunilor respective (emisiune inchisă), dacă statutul societăţii nu prevede altfel. In consecinţă, avand in vedere dispoziţiile Legii SA, dar şi pe cele din legislaţia privind valorile mobiliare, definiţia dată de codul civil emisiunii publice de acţiuni este criticabilă, ea nereuşind să surprindă anumite aspecte legate de emisiunile de acţiuni efectuate de societăţile pe acţiuni de tip inchis, in special, posibilitatea acestora de a oferi spre subscriere propriile acţiuni şi unor persoane din afara societăţii, care nu sunt acţionari. Sigur că dispoziţia codului civil prin care este definită emisiunea publică ar putea fi interpretată ca un argument in plus in ceea ce priveşte intenţia legiuitorului de a elimina distincţia făcută de Legea SA intre societăţile de tip inchis şi cele de tip deschis, lucru binevenit după părerea noastră, dar in acest caz se impune, in primul rand, corelarea şi, implicit, modificarea actelor normative cu caracter special – Legea SA şi legislaţia cu privire la valorile mobiliare, intrucat numeroase dispoziţii din actele normative menţionate pornesc tocmai de la distincţia care operează intre cele două tipuri de societăţi pe acţiuni. 3. Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni. Indiferent de modalitatea adoptată de societate pentru efectuarea emisiunii suplimentare, aceasta nu va putea fi efectuată decat după inregistrarea de stat a acţiunilor plasate la infiinţarea societăţii (art.44 alin.2 din Legea SA). De asemenea, nu se va putea face o emisiune suplimentară de acţiuni nici in cazul in care plasarea acţiunilor unei emisiuni anterioare nu a fost incheiată, moment consemnat de inregistrarea acţiunilor plasate

in modul prevăzut de legislaţie (art.161 alin.5 din cod). Emisiunea suplimentară de acţiuni se face in temeiul unei hotărari a adunării generale a acţionarilor sau, cu titlu de excepţie, conform prevederilor art.43 alin.2 din Legea SA, de consiliul societăţii, in cazurile de mărire a capitalului social cu pană la 50% din mărimea capitalului nominal existent (dacă statutul societăţii nu prevede o cotă mai mică, in limitele căreia consiliul este in drept să ia decizii pentru mărirea capitalului social) prin emisiune suplimentară de acţiuni. Hotărarea se va lua de către adunarea generala a acţionarilor, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.58 alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din Legea SA, ori de către consiliul societăţii, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.68 alin.5 şi 7 din Legea SA, şi trebuie să cuprindă următoarele elemente: datele de identificare ale societăţii; data şi numărul inregistrării de stat al societăţii; data adoptării hotărarii privind emisiunea valorilor mobiliare; denumirea organului de conducere al societăţii care a adoptat hotărarea privind emisiunea suplimentară de acţiuni; tipul acţiunilor; clasa acţiunilor; numărul de ordine al emisiunii respective a acţiunilor din clasa respectivă; numărul acţiunilor in emisiunea respectivă; numărul total de acţiuni in clasa respectivă (ţinand cont de emisiunea in cauză); forma acţiunilor, iar in cazul emisiunii de acţiuni materializate - descrierea sau specimenul titlului de acţiuni; descrierea drepturilor pe care acţiunile din clasa respectivă le conferă achizitorilor şi a altor caracteristici distinctive; modul de emisiune a acţiunilor (emisiune publică sau inchisă); termenele iniţiale şi finale ale plasamentului acţiunilor din emisiunea respectivă; semnătura conducătorului societăţii, numele şi funcţia acestuia, ştampila societăţii; alte date stabilite de legislaţie (art.10 alin.2 din Legea PVM). Precizăm că, trebuie adoptate hotărari separate pentru fiecare clasă de acţiuni pentru care se face emisiunea (art.10 alin.1 din Legea PVM). Condiţiile emiterii suplimentare de acţiuni, inclusiv costul plasării lor, vor fi aceleaşi pentru toţi subscriitorii de acţiuni (art.159 alin.2 din cod). In cazul in care acţiunile emisiunii suplimentare sunt achitate in intregime cu activele nete (capitalul propriu) al societăţii, acestea se vor repartiza fără plată intre acţionarii societăţii, in corespundere cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni care le aparţin (art.44 alin.6 teza I din Legea SA). Dacă emisiunea suplimentară este efectuată pentru stingerea datoriilor societăţii, acţiunile se vor repartiza intre creditorii sociali, cu acordul lor, proporţional sumei datorată de societate fiecărui creditor (art.44 alin.6 teza a II-a din Legea SA). Menţionăm că achitarea in rate a acţiunilor la plasamentul lor este interzisă (art.11 alin.5 din Legea SA). Mijloacele băneşti incasate de la plasarea publică a acţiunilor emisiunii suplimentare se virează la contul bancar provizoriu al societăţii (art.44 alin.7 din Legea SA). Precizăm că, pană la inregistrarea totalurilor emisiunii suplimentare de acţiuni, mijloacele virate la contul bancar provizoriu nu vor putea fi utilizate de societate decat in cazul acordării de către bancă sau o altă persoană juridică a unei cauţiuni sau garantări a obligaţiei societăţii de a restitui aporturile incasate in contul plaţii acţiunilor, precum şi dobanzile obţinute in rezultatul utilizării acestora (art.44 alin.9 din Legea SA). Societatea emitentă este obligată să incheie plasamentul acţiunilor emise: in cazul emisiunii inchise – la expirarea unui an de la data adoptării hotărarii privind emisiunea, iar in cazul emisiunii deschise – nu mai tarziu de 6 luni de la data inregistrării prospectului de emisiune a acţiunilor, cu excepţia situaţiilor cand hotărarea privind emisiunea (pentru emisiunea inchisă) sau prospectul ofertei publice (pentru emisiunea publică) nu preconizează un termen mai mic (art.44 alin.8 din Legea SA coroborat cu art.9 alin.5 din Legea PVM). Termenele de efectuare a emisiunii, prevăzute de hotărarea privind emisiunea sau prospectul ofertei publice, nu vor fi prelungite in cazul in care emisiunea acţiunilor se suspendă din motivul depistării vreunei incălcări a prevederilor legale şi este reinnoită, după inlăturarea

incălcărilor, in baza hotărarii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (art.9 alin.10 din Legea PVM). Societatea emitentă este in drept să incheie emisiunea inainte de termen in cazul plasării totale a acţiunilor sau adoptării de către organele de conducere a societăţii a hotărarii privind refuzul de a incheia emisiunea acţiunilor şi privind restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus in contul plăţii acţiunilor - in cazul in care adoptarea unei asemenea hotărari este prevăzută de hotărarea privind emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea inchisă, sau de prospectul ofertei publice pentru emisiunea publică (art.9 alin.9 din Legea PVM). Emisiunea se consideră efectuată dacă au fost plasate acţiuni in număr egal cu cel stabilit de societatea emitentă şi coordonat cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare in hotărarea privind emisiunea acţiunilor sau in prospectul ofertei publice (art.9 alin.8 teza I din Legea PVM). In cazul in care au fost plasate acţiuni in număr mai mic decat cel stabilit de societatea emitentă, emisiunea se consideră neefectuată (art.9 alin.8 teza a II- a din Legea PVM). In cazul in care emisiunea acţiunilor a fost calificată de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ca neefectuată sau nevalabilă, toate acţiunile din emisiunea respectivă se restituie societăţii emitente pentru a fi anulate. Mijloacele obţinute de societate in urma plasamentului acţiunilor urmează a fi restituite achizitorilor in modul stabilit de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Totodată, societatea va restitui şi beneficiul obţinut ca rezultat al folosirii mijloacelor atrase in procesul plasamentului sau caştigul ratat, in cazul in care condiţiile emisiunii conţin o asemenea stipulare (art.44 alin.11 din Legea SA şi art.9 alin.11 din Legea PVM). Toate cheltuielile legate de calificarea emisiunii ca neefectuată sau nevalabilă şi de restituirea mijloacelor respective achizitorilor sunt suportate de societatea emitentă (art.9 alin.12 din Legea PVM). După plasamentul acţiunilor, consiliul societăţii adoptă darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii, precum şi modificările legate de aceasta in statutul societăţii, şi ia măsuri pentru inscrierea informaţiilor necesare in registrul acţionarilor. Inscrierile in registrul acţionarilor in legătură cu totalurile emisiunii suplimentare de acţiuni, se fac in baza dării de seamă inregistrate cu privire la totalurile emisiunii suplimentare de acţiuni, a hotărarii de inregistrare a măririi capitalului social şi a listei subscriitorilor de acţiuni (art.44 alin.10 din Legea SA). Emisiunea inchisă a acţiunilor include următoarele etape: (1) adoptarea de către societate a hotărarii privind emisiunea suplimentară a acţiunilor; (2) plasamentul acţiunilor; (3) adoptarea de către societate a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii; (4) inregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi calificarea emisiunii de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ca efectuată sau neefectuată; (5) operarea in statutul societăţii a modificărilor şi completărilor determinate de rezultatele emisiunii; (6) introducerea in registru a datelor despre achizitorii de acţiuni şi eliberarea extraselor din registru (art.9 alin.3 din Legea PVM). Emisiunea publică de acţiuni include următoarele etape: (1) adoptarea de către societate a hotărarii privind emisiunea suplimentară a acţiunilor; (2) pregătirea şi aprobarea de către societate a prospectului ofertei publice, cere trebuie să respecte condiţiile prevăzute in art.13 din Legea PVM; (3) inregistrarea ofertei publice la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare in modul stabilit de art.14 din Legea PVM; (4) deschiderea de către societate a unui cont provizoriu in lei pentru acumularea mijloacelor băneşti obţinute in procesul plasamentului acţiunilor; (5) imprimarea titlurilor reprezentative a acţiunilor – in cazul in care se emit valori mobiliare materializate; (6) dezvăluirea informaţiei cuprinse in prospectul ofertei publice; (7) plasamentul acţiunilor; (8) adoptarea de către societate a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii; (9) inregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi calificarea emisiunii de către Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare ca efectuată sau neefectuată; (10) operarea in statutul societăţii a modificărilor şi completărilor determinate de rezultatele emisiunii; (11) inchiderea contului provizoriu şi transferarea mijloacelor de pe acest cont pe contul curent al societăţii – in cazul in care Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a calificat emisiunea publică a acţiunilor ca efectuată; (12) introducerea in registru a datelor despre achizitorii de acţiuni şi eliberarea titlurilor care atestă dreptul de proprietate asupra acţiunilor (in cazul emisiunii de acţiuni materializate) sau a certificatelor de acţiuni (in cazul emisiunii de acţiuni nematerializate) primilor proprietari de acţiuni (art.9 alin.2 din Legea PVM). Articolul 160. Capitalul de rezervă al societăţii pe acţiuni (1) Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de rezervă de cel puţin 10% din mărimea capitalului social. (2) Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii pe acţiuni sau la majorarea capitalului ei social. (3) Capitalul de rezervă se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul societăţii pe acţiuni, in proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pană la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire. (4) Daca valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni se reduce sub nivelul capitalului social şi al capitalului de rezervă, vărsămintele in capitalul de rezervă reincep. 1. Capitalul de rezerva al societгюii pe acюiuni. Destinaюia beneficiilor societгюii pe acюiuni este, potrivit insuєi scopului actului constitutiv, de a fi distribuite, sub formг de dividende acюionarilor. Art.160 din cod prevede o derogare de la acest principiu, impunand formarea unui capital de rezervг prin preluarea anualг a unei cote din beneficiul societгюii, in proporюie de cel puюin 5% din profitul net panг la atingerea mгrimii stabilite de actul de constituire, insг nu mai puюin de 10% din mгrimea capitalului social (art.160 alin.1 єi 3 din cod). Limita minimг de 10% nu poate fi єtirbitг. Dacг, totuєi, capitalul de rezervг coboarг, din orice cauzг, sub aceastг limitг, el va fi completat in mod corespunzгtor. Aceastг cotг se calculeazг prin raportarea la capitalul social nominal єi nu la cel efectiv vгrsat. Capitalul de rezervг are rolul unei asigurгri pentru societate єi pentru creditorii ei, pentru acoperirea eventualelor deficite din anii mai puюin favorabili societгюii. Din punct de vedere al naturii juridice capitalul de rezervг este o prelungire a capitalului social. Formarea capitalului de rezervг este obligatorie, dispoziюiile art.160 din cod fiind de ordine publicг (imperative). Volumul defalcгrilor la capitalul de rezervг se stabileєte de adunarea generalг a acюionarilor єi va constitui nu mai puюin de 5% din profitul net al societгюii pe acюiuni. Din momentul in care rezerva legalг a atins limita de 10% prelevarea inceteazг a mai fi obligatorie in afarг de cazul in care statutul prevede o limitг mai mare. In mod corespunzгtor, dacг valoarea activelor nete ale societгюii pe acюiuni se reduce sub nivelul capitalului social єi al capitalului de rezervг, vor reincepe єi vгrsгmintele in capitalul de rezervг (art.160 alin.4 din cod). O primг problemг legatг de capitalul de rezervг se ridicг in legгturг cu cota minimг a acestuia, deoarece art.160 alin.1 din cod prevede o cotг de minimum 10% din capitalul social spre deosebire de dispoziюiile art.46 alin.1 din Legea SA care prevede o cotг minimг de 15%. Prioritate vor avea dispoziюiile codului ca norme posterioare care modifica implicit dispoziюiile Legii SA, in conformitate cu dispoziюiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea in aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002, potrivit cгrora legile єi actele normative in vigoare se vor aplica in mгsura in care nu contravin Codului civil. Menюionгm cг impunerea unui capital de rezervг este proprie majoritгюii legislaюiilor, diferenюe apгrand doar in

ceea ce priveєte cota minimг a acestuia (20% - in Romania, 15% - Rusia, 10% Franюa). O a doua problemг legatг de capitalul de rezervг este legatг de destinaюia acestuia. Astfel, potrivit art.46 alin.4 din Legea SA, capitalul de rezervг nu poate fi folosit decat pentru acoperirea pierderilor societгюii єi/sau plata dobanzii sau a altor venituri aferente obligaюiunilor plasate de ea, in cazul insuficienюei de profit sau de mijloace ale fondurilor speciale ale societгюii, cu obligaюia reintregirii lui dacг a coborat sub limita legalг sau statutarг. Pe de altг parte, conform art.160 allin.2 din cod, capitalul de rezervг poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societгюii pe acюiuni sau la majorarea capitalului ei social. Aplicand aceeaєi regulг menюionatг mai sus considerгm cг prioritate vor avea dispoziюiile codului car ele modificг implicit pe cele ale Legii SA, deєi posibilitatea utilizгrii capitalului de rezervг pentru mгrirea capitalului social ne apare ca discutabilг. Sigur se poate susюine cг, cel puюin teoretic, prin acest procedeu de majorare nu ar putea fi adusг atingere drepturilor creditorilor societгюii, ba mai mult prin existenюa unui capital social mai mare, pe de o parte, єi prin refacerea intr-un termen scurt al capitalului de rezervг, pe de altг parte, chiar intr-un cuantum mai mare, deoarece cota minimг va fi raportatг de aceastг datг unui capital social mai mare, creditorii vor avea numai de caştigat. Capitalul de rezervг va putea fi folosit doar conform destinaюiei indicate mai sus. Acesta nu va putea fi folosit, de exemplu, la plata de dividende in anii in care nu a fost realizat profit. Considerгm totuєi cг, in situaюia in acre acюionarii au hotгrat sг majoreze cota capitalului de rezervг peste limita minimг impusг de lege sau actul constitutiv prevede o cotг mai mare, partea care excede cota de 10% din capitalul social va putea fi folositг єi pentru alte destinaюii decat cele arгtate mai sus, in funcюie de hotгrarea adunгrii generale. Aceasta deoarece majorarea cotei minime legale ale capitalului de rezervг este o facultate pentru societгюi, in funcюie de interesele acюionarilor. Spre deosebire de capitalul social, capitalul de rezervг nu este supus regulii fixitгюii sau intangibiitгюii, el variind pe mгsura alocгrii de prelevгri sau prin folosire conformг cu destinaюia sa. Deєi art.46 alin.3 din Legea SA prevede obligativitatea plasгrii capitalului de rezervг in active cu lichiditate inaltг, care ar asigura folosirea lui in orice moment, aplicarea practicг a acestei dispoziюii va fi foarte dificilг. 2. Fonduri de rezervă statutare. In afară de capitalul de rezervă, statutul societăţii pe acţiuni mai poate să prevadă şi alte fonduri de rezervă - fonduri de rezervă statutare. Acestea nu pot fi eliminate decat printr-o modificare a statutului. De asemenea, chiar dacă nu sunt prevăzute in statut, adunarea generală poate să stabilească fonduri de rezervă cu o destinaţie precisă, de exemplu pentru amortismente sau pentru creanţe dubioase, acestea fiind denumite uneori şi rezerve facultative. Spre deosebire capitalul de rezerva, rezervele statutare şi cele facultative pot avea orice destinaţie hotărată de acţionari, ele nefiind decat beneficii reportate, a căror impărţire este amanată. Astfel, rezervele statutare pot fi distribuite sub formă de dividende pe baza unei hotărari a adunării generale, dar numai dacă acest lucru se prevede prin statut, in caz contrar fiind necesară modificarea acestuia, iar rezervele facultative pot fi intotdeauna distribuite ca dividende doar pe baza unei hotărari a adunării generale a acţionarilor. Articolul 161. Acţiunile (1) Acţiuni sunt părţile in care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni in conformitate cu actul de constituire. (2) Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende sau o parte din valoarea bunurilor societăţii

in cazul lichidării acesteia, precum şi alte drepturi prevăzute de lege sau de actul de constituire al societăţii. (3) Felurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire. In caz contrar, ele vor fi la purtător. Acţiunile nominative pot fi emise in formă materiala, pe suport de hartie, sau in formă dematerializată, prin inscriere in cont. (4) Acţiunile nu pot fi emise pentru o suma mai mica decat valoarea lor nominală. (5) Nu pot fi emise acţiuni noi pană cand nu sunt plătite cele din emisiunea precedenta. (6) Acţiunile se emit cu valoare totală nu mai mică decat mărimea capitalului social. (7) Acţiunea este indivizibilă. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi işi exercită drepturile prin reprezentant. (8) Tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege. 1. Noţiunea de acţiune. Societatea pe acţiuni este in drept să emită valori mobiliare sub formă de acţiuni şi obligaţiuni. Plasarea, circulaţia şi anularea acţiunilor şi obligaţiunilor societăţii se efectuează in conformitate cu Codul civil, Legea SA, legislaţia cu privire la valorile mobiliare şi actul constitutiv al societăţii. Pentru a se reflecta participarea acţionarilor la formarea capitalul social, teoretic, acesta este impărţit in fracţiuni, materializate in titluri reprezentative, numite acţiuni. Sensul noţiunii de acţiune a fost, in general, conturat de doctrină, plecand de la drepturile pe care acţiunea le conferă şi de la izvorul acestor drepturi. Astfel, profesorul Cesare Vivante (in “Traite du droit commercial”, tome II, Paris, 1911) arăta că acţiunea are trei sensuri: fiecare fracţiune de capital social, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care decurg pentru asociaţi din contractul de societate, titlul prin intermediul căruia asociaţii işi exercită drepturile şi le transmit altora. Asemănător, profesorul I.L. Georgescu (“Drept copmercial roman. Societăţile comerciale”, vol.II, Bucureşti, 1948) desluşea in noţiunea de acţiune trei sensuri: o fracţiune a capitalului social, obligatoriu egală, pentru că egalitatea este unul din caracterele esenţiale ale acţiunii, titlul de credit constatator al drepturilor şi obligaţiilor derivand din calitatea de acţionar şi inscrisul in care dreptul acţionarului este incorporat. Conform legislaţiei franceze, acţiunea reprezintă dreptul acţionarului şi titlul care constată dreptul, iar in cea americană, acţiunea (“share”) are inţelesul de fracţiune egală a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni. Legea SA defineşte acţiunea ca pe un document ce atestă dreptul proprietarului lui (acţionarului) de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende, precum şi o parie din bunurile societăţii in cazul lichidării acesteia (art.12 alin.1 din Legea SA). In consecinţă, putem spune că noţiunea de acţiune este susceptibilă de mai multe sensuri. Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie egală in valoare cu celelalte acţiuni din aceeaşi clasă. Apoi, acţiunea este un titlu de credit; ea incorporează şi constată drepturile şi obligaţiile izvorate din calitatea de acţionar. In sfarşit, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre acţionar şi societate. 2. Caracterele acţiunilor. Din cele arătate mai sus rezultă următoarele caractere ale acţiunilor: a) Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Fiecare acţiune reprezintă o valoare nominală care exprimă fracţiunea din capitalul social pe care o incorporează. Astfel, conform art.161 din cod, acţiunile sunt părţile in care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni in conformitate cu

actul constitutiv, iar potrivit art.12 alin.9 din Legea SA, valoarea nominală a acţiunii reflectă partea de capital social al societăţii ce revine unei acţiuni plasate. Acţiunile au o valoare nominală (atribuită de statut şi de acţiunea in sine), reală (dată de divizarea patrimoniului in numărul de acţiuni, această valoare nu poate fi cunoscută exact decat prin rezultatele lichidării definitive), curentă sau de bursă (dată de cerere şi ofertă). Emisiunea la o valoare inferioară valorii nominale este interzisă (art. 161 alin.4 din cod) şi nici valoarea totală a acţiunilor emise nu poate fi mai mică decat mărimea capitalului social (art. 161 alin.4 din cod), pentru că nu s-ar mai constitui capitalul social, in schimb, este permisă emisiunea la o valoare superioară. Diferenţa dintre valoarea la care este emisă acţiunea şi valoarea nominală se numeşte primă de emisiune şi se incorporează in rezervele societăţii. Acţiunile se pot emite la o valoare superioară valorii nominale pentru că patrimoniul societăţii in care intră surplusul este o garanţie mai serioasă pentru creditori. Valoarea nominală nu trebuie confundată cu valoarea patrimonială sau contabilă, care poate fi dobandită in cursul existenţei societăţii datorită fluctuaţiilor patrimoniului după bunele sau relele afaceri pe care le săvarşeşte, in raport de aceste variaţiuni, acţiunea va avea şi o valoare de bursă, care poate fi superioară sau inferioară faţă de cea nominală. Desigur valoarea de bursă a acţiunii presupune cotarea titlurilor pe o piaţă organizată de valori mobiliare. Acţiunile societăţii vor avea valoare nominală care trebuie să se impartă la un leu (art.12 alin.5 din Legea SA). Menţionăm că pentru a evita o fracţionare excesivă şi, deci, apariţia unor dificultăţi legate de constituirea şi funcţionarea societăţii, unele legislaţii instituie un plafon minim privind valoarea nominală a acţiunii. Astfel, de exemplu, potrivit art.93 din Legea romana privind societăţile comerciale nr.31/1990, valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 1.000 de lei. Prin fixarea valorii nominale a acţiunii se determină valoarea aportului ce trebuie efectuat pentru fiecare acţiune subscrisă. Valoarea nominală a acţiunii se aprobă de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor şi se indică in documentele de constituire ale societăţii şi in alte documente prevăzute de Legea SA şi de legislaţia cu privire la valorile mobiliare (art.12 alin.7 din Legea SA). In cazul plasării acţiunilor a căror valoare nominală nu este determinată, consiliul societăţii este in drept, in decizia de emitere a acestora sau in darea de seamă cu privire la totalurile emisiunii, să fixeze valoarea acţiunii. Valoarea fixată a acţiunii nu se indică in documentele de constituire ale societăţii şi se foloseşte la stabilirea mărimii capitalului social şi capitalului suplimentar ale societăţii (art.12 alin.8 din Legea SA). b) Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Acest caracter este valabil doar in cazul acţiunilor ordinare. Astfel, potrivit art.12 alin.5 din Legea SA, toate acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală egală. In consecinţă, toate acţiunile ordinare trebuie să incorporeze aceeaşi valoare. Avand o valoare egală, acţiunile conferă proprietarilor drepturi egale. Valoarea egală a acţiunilor asigură condiţiile necesare pentru luarea hotărarilor in adunarea generală a acţionarilor. Prin derogare de la principiul conform căruia acţiunile trebuie să fie de o egală valoare, societatea are posibilitatea emiterii, in condiţiile stabilite de statut şi adunarea generală a acţionarilor, de acţiuni preferenţiale, ce pot avea valori nominale diferite şi conferi titularilor drepturi diferite. Menţionăm că valoarea nominală a acţiunilor se distinge de valoarea intrinsecă. Aceasta din urmă reprezintă cota parte acţiunii in activele nete, fără datoriile faţă de terţi, iar nu numai in capitalul social. La momentul constituirii societăţii, valoarea intrinsecă este egală cu valoarea nominală, in timp ce pe durata funcţionării societăţii, valoarea intrinsecă creşte sau scade comparativ cu valoarea nominală, după cum activele nete depăşesc sau sunt mai mici decat capitalul social. De asemenea, valoarea nominală şi valoarea intrinsecă se deosebesc de valoarea

bursieră, prezentă in cazurile in care acţiune este cotată la bursă şi care se stabileşte numai in funcţie de mecanismul cererii şi ofertei. c) Acţiunile sunt indivizibile. Acest fapt este expres prevăzut de art.161 alin.7 din cod. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi işi exercită drepturile prin reprezentant (art.161 alin.7 din cod). Caracterul indivizibil al acţiunilor este menit să asigure buna funcţionare a societăţii. Divizarea acţiunilor ar avea drept rezultat fracţionarea excesivă a capitalului social şi, implicit, creşterea numărului acţionarilor, ceea ce ar ingreuna funcţionarea societăţii. Astfel, in situaţia cand o acţiune devine proprietatea mai multor persoane (de exemplu, in cazul transmisiunii succesorale), legea cere coproprietarilor să işi desemneze un reprezentant dintre ei, care va exercita drepturile şi obligaţiile aferente acţiunii. Aceeaşi soluţia va trebui adoptată, după părerea noastră, şi in cazul in care un număr mai mare de acţiuni se transmite moştenitorilor care sunt in indiviziune, pană la partajarea averii succesorale. d) Acţiunile sunt titluri negociabile. Acţiunile emise de societate sunt titluri care incorporează anumite valori patrimoniale. De aceea, ele sunt considerate titluri de valoare, fiind denumite şi valori mobiliare. Aceste titluri de valoare se pot transmite altor persoane, in condiţiile legii. 3. Natura juridică a acţiunilor. Natura juridică a acţiunlor este definită diferit in literatura de specialitate. In general, se admite că acţiunile fac parte din categoria titlurilor de credit (de valoare). S-a observat insă că acţiunile nu satisfac pe deplin condiţiile titlurilor de credit; acţiunile reprezintă titluri care incorporează anumite drepturi, dar ele nu indeplinesc condiţiile autonomiei şi literalităţii. Astfel, acţiunile nu sunt titluri autonome, independente faţă de actul juridic din care decurg; ele işi au izvorul in actele constitutive. Totodată, in cazul transmisiunii acţiunilor, dobanditorul devine titularul unui drept derivat, iar nu al unui drept nou, originar. Tot astfel, acţiunile sunt titluri lipsite de literalitate; intinderea drepturilor conferite este incomplet determinată prin titlu, motiv pentru care trebuie cercetate actele constitutive. Datorită faptului că nu au toate caracterele titlurilor de credit, se consideră că ele nu sunt titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite corporative, societare sau de participaţiune. 4. Clasificarea acţiunilor. Potrivit art.161 alin.8 din cod, tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege. Din analiza prevederilor Codului civil, Legii SA şi legislaţiei cu privire la valorile mobiliare, am putea clasifica acţiunile emise de societatea pe acţiuni după mai multe criterii, şi anume: (1) in funcţie de drepturile conferite; (2) in funcţie de modul lor de transmitere; (3) in funcţie de momentul achitării; (4) in funcţie de proprietarul acţiunii. (1) Clasificarea acţiunilor in funcţie de drepturile conferite. In funcţie de drepturile conferite – egale sau diferite –, acţiunile se impart in două categorii: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Astfel, potrivit art.14 alin.1 din Legea SA, societatea este in drept să plaseze acţiuni ordinare şi preferenţiale. Acţiunea ordinară este acţiunea care conferă proprietarului ei dreptul la un vot in adunarea generală a acţionarilor, dreptul de a primi o cotă-parte din dividende şi o parte din bunurile societăţii in cazul lichidării acesteia (art.14 alin.2 din Legea SA). Toate acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală egală. Drepturile patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate numai după satisfacerea tuturor drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni preferenţiale (art.14 alin.3 din Legea SA). Acţiunea preferenţială este acţiunea care conferă proprietarului ei drepturi suplimentare faţă de proprietarul acţiunii ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor şi la cuantumul dividendelor, precum şi la ordinea primirii unei părţi din bunurile societăţii care se distribuie in cazul lichidării ei (art.14 alin.4 din Legea SA).

Aceste acţiuni oferă investitorilor un risc mai mic decat acţiunile ordinare prin faptul ca ele conferă un drept de preferinţă fata de acţiunile ordinare in ce priveşte dreptul la dividende şi in cazul lichidării. Statutul societăţii va trebui să prevadă in mod concret drepturile suplimentare pe care le conferă proprietarului fiecare tip de acţiune preferenţială. Acţiunile preferenţiale vor putea fi subscrise şi de fondatorii societăţii pe acţiuni, aceasta fiind singura modalitate legală de a-i remunera pentru activitatea lor legată de constituirea societăţii. Societatea este in drept să plaseze acţiuni preferenţiale cu dividende fixate sau nefixate (art.15 alin.2 din Legea SA). In cazul acţiunilor preferenţiale cu dividende nefixate (in care nu este prevăzut cuantumul dividendelor), proprietarii acestora vor avea prioritate la incasarea dividendelor faţă de deţinătorii de acţiuni ordinare. Dividendele fixate se stabilesc prin statut intr-o sumă fixată pe o acţiune sau in procent fixat faţă de valoarea nominală acţiunii. Acţiunile preferenţiale cu dividende fixate pot fi cumulative, parţial cumulative sau necumulative. Acţiunile cumulative acordă proprietarilor lor dreptul de a primi, printr-un singur vărsămant, toate dividendele acumulate intr-o anumită perioadă de timp sau dreptul de a primi dividende in următoarea perioadă dacă societatea nu le-a plătit in perioada precedentă (art.15 alin.4 din Legea SA). Acţiunile parţial cumulative dau dreptul de a primi o parte din dividendele acumulate, iar acţiunile necumulative nu dau un asemenea drept (art.15 alin.5 din Legea SA). Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase, in statutul ei va trebui prevăzută ordinea de plată a dividendelor anunţate (art.15 alin.8 din Legea SA). Acţiunea preferenţială cu dividente fixate nu dă drept de vot proprietarului ei. El va putea, totuşi, participa la discutarea chestiunilor de pe ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor, fără, insă, a putea să şi voteze. Totuşi, legea recunoaşte titularilor acţiunilor preferenţiale cu dividente fixate posibilitatea de a votă in anumite cazuri, cand adunarea generală a acţionarilor ia hotărari asupra unor chestiuni care privesc modificarea drepturilor lor (art.25 alin.3 coroborat cu art.15 alin.6, art.25 alin.11 şi art. 49 alin.9 din Legea SA). Astfel, potrivit art.15 alin.6 din Legea SA, titularii acţiunilor preferenţiale cu dividente fixate vor obţine dreptul de vot in cazul: - neplăţii dividendelor fixate pe acţiunile cumulative sau parţial cumulative in decursul termenului stabilit de statut. Dreptul la vot incetează după plata in intregime a dividendelor acumulate; - luării de către adunarea generală a acţionarilor a hotărarii privind modificarea drepturilor proprietarilor de acţiuni preferenţiale in legătură cu transformarea societăţii deschise in societate inchisă, cu reorganizarea ori lichidarea societăţii, cu emiterea suplimentară de acţiuni preferenţiale de altă clasă care dau proprietarilor lor drepturi suplimentare faţă de proprietarii acţiunilor preferenţiale plasate, sau din alte motive prevăzute de legislaţia cu privire la valorile mobiliare sau de statutul societăţii. In acest din urmă caz, vor avea drept de vot şi titularii acţiunilor preferenţiale cu dividente nefixate (art.15 alin.7 din Legea SA). Acţiunea preferenţială dă proprietarului ei şi dreptul la primirea unei părţi din bunurile societăţii in cazul lichidării acesteia intr-un cuantum corespunzător valorii de lichidare a acestei acţiuni. Valoarea de lichidare a acţiunii preferenţiale este stabilită in statutul societăţii şi poate depăşi valoarea ei nominală. Dacă in statut nu este stabilită valoarea de lichidare a acţiunii preferenţiale, in caz de lichidare a societăţii, proprietarul acestei acţiuni are dreptul la primirea unei părţi din bunurile societăţii in cuantum corespunzător valorii nominale a acţiunii (art.14 alin.6 şi 7 din Legea SA). Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase, in statutul ei va trebui prevăzută valoarea de lichidare a acţiunilor preferenţiale de

fiecare clasă (art.15 alin.8 din Legea SA). In final, menţionăm că, cota-parte de acţiuni preferenţiale nu poate depăşi 25% din capitalul social al societăţii (art.14 alin.8 din Legea SA). Limita de 25% trebuie, să fie calculată, după părerea noastră, la data emiterii acţiunilor şi raportată la intreg capitalul subscris, deoarece legea nu prevede că are in vedere capitalul vărsat. Prin stabilirea acestei limite se urmăreşte impiedicarea transformării dreptului la dividend al celorlalţi acţionari intr-un drept iluzoriu şi incălcarea principiului fundamental conform căruia orice acţionar are dreptul la o parte din beneficii (dividend) in schimbul contribuţiei sale la formarea capitalului social. (2) Clasificarea acţiunilor in funcţie de modul lor de transmitere. După modul lor de transmitere valorile mobiliare sunt de două feluri: la purtător şi nominative. Acţiunile la purtător sunt acţiuni care nu au numele titularului menţionat in titlu. Potrivit art.3 din Legea PVM, Registrul deţinătorilor de valori mobiliare la purtător nu se ţine, iar realizarea şi transmiterea drepturilor conferite de ele nu necesita identificarea proprietarului acestor valori. In consecinţă, titular al acţiunii este posesorul ei căruia ii aparţin şi drepturile aferente acţiunii pe care şi le va exercita. Transmiterea ei se face fără vreo formalitate de inregistrare ori publicitate. Acţiunile nominative sunt acţiuni care au inscris in titlu numele titularului. In titlu se menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului sau, după caz, denumirea şi sediul acestuia. Aceste elemente de identificare sunt inscrise şi in registrul acţionarilor societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii. Spre deosebire de Legea SA (art.11 alin.4) şi Legea PVM (art.4 alin.2) care prevăd că societatea pe acţiuni este in drept să plaseze numai acţiuni nominative, Codul civil, modificand implicit dispoziţiile sus-menţionate, permite şi emiterea de acţiuni la purtător. Acţiunile pot fi nominative sau la purtător la alegerea acţionarilor, a căror voinţă se exprimă in actul constitutiv (statut). Dispoziţiile codului stabilesc o prezumţie potrivit căreia, dacă felul acţiunilor nu este determinat prin actul constitutiv, acestea vor fi considerate la purtător (art.160 alin.3 teza I şi a II-a din cod). Cu alte cuvinte, acţiunile de drept comun sunt acţiunile la purtător, acţiunile nominative constituie excepţia şi este necesară o menţiune expresă in actul constitutiv al societăţii pentru ca acţiunile să fie nominative. Acţiunile nominative pot fi emise in formă materială, pe suport de hartie, sau in formă dematerializată, prin inscriere in contul analitic deschis pe numele proprietarului lor (art.160 alin.3 teza a III-a din cod), cu respectarea regulii conform căreia toate valorile mobiliare dintr-o clasă vor fi plasate in aceeaşi formă (art.11 alin3 din Legea SA). Intrucat in ambele situaţii societatea este obligată să asigure inscrierea in registrul acţionarilor a unor informaţii indiferent de forma acţiunilor, distincţia legală prezintă interes doar sub aspectul inscrisului cu valoare de probă şi condiţiile pe care acesta trebuie să le indeplinească, şi anume, titlurile ce reprezintă acţiunile emise in formă materială şi certificatul de acţiuni – pentru acţiunile plasate in formă dematerializată. Forma acţiunilor se stabileşte de către societate şi se indică in hotărarea privind emisiunea acestora, adoptată de organul de conducere abilitat al societăţii, iar in cazurile stabilite de legislaţie – şi in prospectul de emisiune a valorilor mobiliare şi/sau in actele constitutive ale societăţii. Forma acţiunilor poate fi schimbată prin decizia organului de conducere al societăţii, care a adoptat hotărarea de a le emite, dar numai cu acordul majorităţii deţinătorilor de acţiuni de clasa respectivă şi după inregistrarea deciziei la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Subliniem că, de lege lata, nu există, ca in legislaţia altor state (de exemplu, Franţa) posibilitatea de a emite acţiuni la purtător in formă dematerializată. Acest fapt este de natură să creeze anumite probleme in practică. Astfel, menţionăm că, de regulă, in statele unde sunt