Cel Mai Iubit Dintre Pamanteni-Relatia Dintre Dou Personaje [PDF]

Zitiervorschau

Relaţia dintre două personaje: Victor Petrini – Matilda Victor Petrini o cunoaşte pe Matilda, o femeie voluntară şi dificilă, soţia unui prieten, Petrică Nicolau, a căror căsătorie era un infern. Eroul se implică în viaţa cuplului, încurajând sentimentele Matildei. Aceasta, ca personaj, nu are nimic din psihologia actanţilor lui Marin Preda, deoarece lumina de pe chipul lor nu se regăseşte niciodată pe faţa acestei fiinţe imprevizibile şi abisale. Firul de sânge răsăritean (după tată se numea Dimitrievna) poate fi o explicaţie a complicaţiilor sufletului, alcătuit dintr-o suită de căderi şi înălţări, hărţuit de „duşmani bizari, care-i chinuiau puternica ei forţă vitală”. Faţă de V. Petrini manifestă un sentiment de iubire puternic şi promiţător: „Soneria zbârâi. În prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem şi cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture mare: aducea cu ea pajiştea, grădina, câmpul plin de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o floare şi nici urmă de dramă pe chipul ei şi simţii de îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei fiinţă era în legătură cu mine.” Căsătorit cu aceasta, Petrini trece printr-o gamă întreagă de sentimente. Pentru el, soţia era punctul de sprijin al lumii, dar evoluţia căsniciei lor îl conduce spre dezastru. La puţin timp după căsătorie descoperă că femeia are dorinţa necontenită „de a-şi doborî bărbatul”. Aceasta îl paralizează, în preajma ei se simte imobilizat, îndrăgostit nebuneşte, bărbatul îşi închipuise altfel viaţa de familie şi conchide: „Căsătoria e o temniţă în acre oamenii, cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt.” Iubirea lui e totală şi tragică, pentru că îşi dă seama de eşec: „Primejdia în care se află un bărbat care iubeşte total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune şi care, dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa când a fost zgâlţâit, moare agăţat acolo fără scăpare.” Între el şi Matilda prăpastia devine imensă. Bărbatul o priveşte şi o analizează, accentul deplasându-se pe mişcarea vieţii interioare a cuplului. Petrini se închide în sine treptat, mai întâi încuie sertarele biroului, ceea ce provoacă nemulţumire totală femeii, care le sparge şi-i citeşte manuscrisele. În furia care-l cuprinde, văzându-şi foile împrăştiate, bărbatul o loveşte. Iubirea pentru ea coboară în zonele obscure ale existenţei, planând încetul cu încetul în vulgar. Permanent, eroul va proiecta spre comparaţie viaţa sa familială pe coordonatele spirituale ale altor cupluri: Ion Micu-Ivona, Ion Micu-Clara, Ciceo-Lavinia etc. Traiectoria iubirii pentru ea pornise de la fascinaţia resimţită, văzând-o pe trecătoarea care „avea pe chip un surâs parcă de beatitudine şi în ochi o sclipire enigmatică. Cei doi ani de aşteptare a judecării procesului de divorţ îi aduseseră clipe de neuitat Matilda, care părea că vine „de departe, din ceaţa vremurilor”, i se dăruise într-o iubire mută şi totală. Dezamăgirea s-a instalat însă, în câteva zile după căsătoria cu ea, când a constatat că „obiectiv vorbind, ideile mele nu o atingeau nici cât un fulg”. Bărbatul nu o mai recunoaşte, vrea să descopere în ea femeia primei clipe, cea care-l fascinase. Întors de la o manifestaţie, după ce fusese martor al agresiunii absurde a unui prieten, coleg de catedră, copleşit, Petrini caută un sprijin moral în iubirea Matildei. Reacţia de nepăsare şi apostrofarea ei neaşteptată îl rănesc şi porneşte însingurat pe străzi.

1

Întorşi de la petrecerea din casa Tasiei, descoperă o altă faţă a Matildei, cea dură, care imprimă chipului asprime bărbătească. Petrini e convins că există o realitate sufletească alături de realitatea obiectivă şi că despică prea mult firul în patru în relaţiile cu Matilda. Constată totuşi cu disperare cum nepăsarea copleşeşte viaţa de familie şi cum separarea sufletească a cuplului se produce inexorabil; copilul îi desparte şi mai mult. Arestarea din noaptea botezului îl separă pentru trei ani de fetiţă. Reîntors, tatăl îşi proiectează toate gândurile asupra fiinţei mici, căci vede în copilul lui (aşa cum mama lui văzuse în el), o mică zeitate: „mă aplecai şi o luai în braţe, aşa cum era, ea deschise ochii şi în prima clipă simţi corpul micuţ într-o zvârcolire de retragere, dar apoi se uită la mine fără să clipească, în expectativă. […] Era ameţitor cum mă privea, se uita în lături, într-o parte, apoi în cealaltă, apoi iar la mine, calmă, puţin uimită.” Mândria tatălui e speranţă împlinită: fetiţa „gândeşte, nu e proastă”, dar şi nelinişte pentru destinul ei, care trebuia ferit de absurdul care-l călăuzise pe al lui. Prin copil, sentimentul de recunoştinţă de întoarce spre Matilda. Momentul întoarcerii de la închisoare şi al îmbrăţişării copilului înseamnă ultima clipă de existenţă în sânul familiei reunite. Liber, dar în imposibilitatea de a-şi găsi de lucru, fostul universitar, bărbatul plin de viaţă, are sprijin în copil, care-i devine mai important decât cărţile, devine ultimul liman: „atunci descoperi că mai exista o speranţă şi o bucurie care mi-au rămas: fetiţa. O să trăiesc pentru ea, nimeni nu mi-o poate lua.” Matilda e surprinsă de fericirea bărbatului alături de copil şi-l condamnă, convinsă că vrea să-i facă rău fetiţei. Deşi îl ajută după ce este arestat, Matilda îl va părăsi fără remuşcări pentru un demnitar politic din elita oraşului. După despărţirea celor doi, îi interzice fetiţei să-şi vadă tatăl, provocând adevărate furtuni în sufletul acestuia. Scurtele vizite la ieşirea din şcoală sunt tragice, deoarece nu-l lasă să-i vorbească şi să o ia în braţe. Schimbările Matildei sunt tragice. Ea parcurge un drum sinuos pentru care nu există justificare; în fond, feminitatea ei labilă înclină spre agresivitate. Analiza autorului operează în zonele incontrolabile ale sufletului, acolo unde răul devine demon iar raţiunea a încetat demult să mai existe. Pentru femeie, Petrini este un ticălos (reacţia firească faţă de el fiind cea de ură) ori un martir. Sufletul acesteia are însă un fin simţ al realităţii, iar interesele materiale primează, deoarece, după eşecul căsătoriei lor, se recăsătoreşte cu un om influent în judeţ. Părăsindu-l şi pe Mircea, după acesta a ajuns într-un post cheie în Bucureşti, ar vrea să se întoarcă la Petrini, exact în momentul în care acesta pare să-şi fi găsit un alt sprijin moral, Suzy Culala. În comparaţie cu Matilda, femeia instruită (arhitectă), enigmatică şi imprevizibilă, Suzy devine o femeie comună şi banală. În opinia mea, roman al pasiunilor, Cel mai iubit dintre pământeni nu clasează, ci doar inventariază străfunduri umane. Aspiraţia spre totalitate a personajului principal este aspiraţia spre totalitate a însuşi autorului lui. Romanul întreg se vrea a cuprinde totul: drumul epic pune în mişcare mecanismele puternice care determină mersul iubirii, al eşecului, al fericirii şi al destinului uman. Confruntat cu aceste mecanisme, omul sfârşeşte prin a se resemna în tragic. Sunt epoci în care libertatea individului e iluzorie. Până şi sentimentele urmează un drum dictat de circumstanţe. Relaţia dintre individ, personajul principal, şi istorie este una dintre temele principale ale romanului.

2