Carte Semio [PDF]

Zitiervorschau

Pagina 1 1

Constantin VLĂGIOIU Niculae TUDOR Ionuț Cristian GÂRJOABĂ Mihai CORNILĂ Raluca Mihaela TURBATU Alexandru Gabriel NEAGU

SEMIOLOGIE VETERINARĂ ȘI TEHNICI DE EXAMINARE București, 2020 Pagina 2 2

Referenti stiintifici Profesor universitar, doctor VASILE VULPE Profesor universitar, doctor IONEL PAPUC Editura EX TERRA AURUM B-dul Mărăști, nr. 59, sector 1, București Email: editura @ usamv.ro Site: www.editura.usamv.ro Tradus din română de Dorina Mihaela Donea E-ISBN 978-606-8974-88-0 Pagina 3 3

REZUMAT CUVÂNTUL ANTIC ....................................................... .................................................. ............... 7

Prima parte Ŕ SEMIOLOGIE VETERINARĂ Capitolul 1. CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZĂ ............................................... 11 1.1. Prodromul ....................................................... .................................................. .......... 11 1.2. Semnul / simptomul ............................................... ............................................... 11 1.3. Sindromul ....................................................... .................................................. .......... 13 1.4. Diagnosticul ....................................................... .................................................. ......... 14 1.5. Prognosticul ....................................................... .................................................. .......... 16 Capitolul 2. METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE ............................... 17 2.1. Metode de examinare clinică a animalelor .......................................... ............ 17 2.2. Fișa de observație clinică ............................................ ................................ 34 Capitolul 3. EXAMINAREA DISPOZIȚIILOR ȘI SEMIOLOGIE GENERALĂ ........... 42

3.1. Starea generală prezentă sau habitus ........................................... …………………………… 42 3.2. Semiologia pielii și a instrumentelor ....................................................... ..................... 48 3.3. Semiologia membranelor mucoase vizibile ....................................................... ..................... 58 3.4. Semiologia sistemului limfatic superficial ............................................ .... 60 Capitolul 4. SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV ………………………………. ... 62 4.1. Semiologia organelor digestive prediafragmatice ............................................... 62 4.2. Semiologia abdomenului ............................................... ....................................... 72 4.3. Semiologia organelor digestive retrodiafragmatice ....................................... 75 4.4. Semiologia ficatului și a pancreasului ............................................ .............................. 89 Capitolul 5. SEMIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATORIAL ............................... 94 5.1. Examinarea funcțională a sistemului respirator ....................................................... ............ 94 5.2. Examinarea fizică a sistemului respirator ........................................... ................. 99 Capitolul 6. SEMIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR .................... 111 6.1. Examinarea și semiologia sistemului cardiovascular ................................................... ... 111 6.2. Examinarea și semiologia sângelui, limfei și lichidului interstițial ................... 128 6.3. Examinarea și semiologia organelor de hematoformare ........................................... 136 Capitolul 7. SEMIOLOGIA APARATULUI URINAR ....................................................... .. 138 7.1. Aspecte semiologice de examinare și funcționale ............................................... ......... 138 7.2. Examinarea și aspectele semiologice fizice ale sistemului urinar (rinichi, uretere, vezica urinară, uretra) ........................................ ........................... 143 Capitolul 8. SEMIOLOGIA APARATULUI GENITAL ......................................... .... 146 8.1. Genitala masculină ............................................... ............................................... 146 8.2. Genitala feminină ............................................... ....................................... 148 Pagina 4 4

Capitolul 9. SEMIOLOGIA DISPOZIȚIEI LOCOMOTORULUI ............................... 154 9.1. Oase................................................ .................................................. .................... 154 9.2. Dezconectori ................................................ .................................................. .... 156 9.3. Tendoane sinoviale și teci de tendon ........................................... ...... 157 9.4. Mușchii ................................................ .................................................. ........... 157 9.5. Aspecte semiologice ale întregului membre și degetelor .................. 158 Capitolul 10. SEMIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS ........................................... .. 159 10.1. Examinarea fizică a craniului și a coloanei vertebrale ....................................... 159 10.2. Examinarea lichidului cefalorahidian ............................................ ....................... 161 10.3. Examinare prin rezonanță magnetică radiologică, tomografică și nucleară a encefalului și a măduvei spinării și a electrografiei ……………………… 162 10.4. Examinarea funcțională a sistemului nervos din viața relației ............................... 163 10.5. Examinarea funcțională a sistemului neurovegetativ ........................................... ....... 179 Capitolul 11. SEMIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN ....................................... 182 11.1. Sindroame uniglandulare ............................................... ................................ 183 11.2. Sindroame pluriglandulare ....................................................... .................................. 189 Capitolul 12. SEMIOLOGIA SPECIALĂ A CERINȚEI DE SPECII

ANIMALE (ALBE, PEȘTE, SÂNCURI) ....................... 191 12.1. Semiologia albinelor ............................................... ............................................ 191 12.2. Semiologia peștilor ............................................... ....................................... 192 12.3. Semiologia viermilor de mătase ............................................... ......................................... 193

Partea a doua Ŕ TEHNICI DE EXAMINARE A. „ EXAMINAREA ANIMALELOR ……………………………………. ........... 197 Capitolul 13. MĂSURI Înainte de EXAMENUL CLINIC .............. 197 13.1. Standarde generale de producție în timpul examenului clinic .... 197 13.2. Abordarea animalelor ............................................... .................................................. 198 13.3. Retinerea clinica a animalelor ....................................................... .............................. 199 Capitolul 14. METODE DE EXAMINARE CLINICĂ ……………………………………. .......... 204 14.1. Metode generale de examinare (obligatorie) ……………………………………. ............... 204 14.2. Metode speciale de examinare ............................................... .................................... 212 Capitolul 15. FISA OBSERVAȚIEI CLINICE ....................................... 215 Capitolul 16. EXAMINAREA GENERALĂ A ANIMALELOR ......................................... ...... 221 16.1. Examinarea stării generale actuale (habitus) .................................... ................... 221 16.2. Examinarea pielii și a instrumentelor ……………………………………. ............................. 221 16.3. Examinarea sistemului limfatic superficial ........................................... ........... 222 16.4. Examinarea membranelor mucoase vizibile ............................................ ......................... 224 Capitolul 17. EXAMINAREA APARATULUI DIGESTIV ....................................... ....... 228 17.1. Examinarea funcțională a sistemului digestiv ………………………………. .................. 228 17.2. Examinarea fizică a segmentelor digestive prediafragmatice ……………………… 230 17.3. Examinarea generală a abdomenului ............................................... ................................... 234 Pagina 5 5

17.4. Examinarea fizică a organelor digestive retro-diafragmatice ..................... 237 17.5. Examinarea regiunii perianale și a anusului ...................................... ................... 247 17.6. Examinarea defecării ............................................ .......................................... 247 17,7. Examinarea ficatului și a pancreasului ............................................... .................................. 247 Capitolul 18. EXAMINAREA SISTEMULUI RESPIRATORI ............................... 251 18.1. Examinarea funcțională a sistemului respirator ....................................................... ............ 251 18.2. Examinarea fizică a sistemului respirator ............................................... ................ 251 Capitolul 19. EXAMINAREA APARATULUI CIRCULATORULUI ............................... 259 19.1. Examinarea funcțională a sistemului cardiovascular ....................................... .... 259 19.2. Examenul fizic al inimii ............................................ ....................................... 259

19.3. Examinarea vaselor de sânge ............................................ .............................. 263 19.5. Examinarea organelor de hematoformare ............................................ ................ 265 Capitolul 20. EXAMINAREA APARATULUI URINAR ....................................... ..... 267 20.1. Examinarea funcțională a sistemului urinar ......................................... .................. 267 20.2. Examinarea fizică a sistemului urinar ............................................... ..................... 268 Capitolul 21. EXAMINAREA APARATULUI GENITAL ....................................... ....... 271 21.1. Examinarea funcțională a organelor genitale masculine ........................................ ........... 271 21.2. Examenul fizic al organelor genitale masculine ........................................ ............... 271 21.3. Examinarea funcțională a organelor genitale feminine ........................................ ....... 271 21.4. Examenul fizic al tractului genital feminin ........................................ ........... 272 Capitolul 22. EXAMINAREA DISPOZIȚIEI LOCOMOTORULUI ................................... 273 22.1. Examinarea funcțională ............................................... ............................................... 273 22.2. Examinare fizică .............................................. .................................................. 273 Capitolul 23. EXAMINAREA SISTEMULUI NERVOS ............................................... ......... 275 23.1. Examinarea fizică a craniului și a coloanei vertebrale ....................................... 275 23.2. Examinarea lichidului cefalorahidian ............................................ ....................... 276 23.3. Examen radiologic, CT, RMN (encefalon și măduvă) și electrografii ........................................................ .................................................. 276 23.4. Examinarea funcțională a sistemului nervos ........................................... ................. 277 23.5. Examinarea funcțională a sistemului neurovegetativ ........................................... ....... 281 Capitolul 24. EXAMINAREA GOLILOR ENDOCRINE ……………………………………. 283 Capitolul 25. EXAMINAREA SPECIALĂ A CERINȚELOR SPECIALE ANIMALE ....................................................... ............................................... 285 25.1. Examinarea albinelor ............................................... ............................................... 285 25.2. Examinarea peștilor ............................................... ............................................... 285 25.3. Examinarea viermilor de mătase ........................................... ............................................... 286 B. EXAMENE DE LABORATOR ............................................ ................. 287 Capitolul 26. EXAMINAREA CONȚINUTULUI RUMENULUI ........................................ ....... 288 Capitolul 27. EXAMINAREA MATERIILOR FECALE ............................................... ...... 294 Pagina 6 6

Capitolul 28. EXAMINAREA Sângelui .......................................... ..................................... 297 Capitolul 29. EXAMINAREA URINEI ........................................ …………………………… 306 Capitolul 30. ALTE EXAMENE DE LABORATOR ............................................... 313 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ....................................................... ....................................... 322

Pagina 7 7

CUVÂNT ÎNAINTE SEMIOLOGIE, SEMEIOLOGIE sau SEMIOTICĂ ( semeion = simptom, semn) este știința care se ocupă cu descoperirea, denumirea, descrierea și interpretarea semne de boală. Semiologia medicală și veterinară studiază semnele prezentate de un animal pe parcursul unei afecțiuni medicale. Este cea mai veche dintre toate disciplinele medico-veterinare, știind că primele aspecte pe care oamenii le-au evidențiat la un animal bolnav au fost semnele / simptome. Pentru demonstrarea acestor semne / simptome, medicul folosește anumite tehnici de examinare, unele mai simple și mai ușor de implementat în condiții specifice pentru practica medicală și veterinară (inspecție, palpare, percuție, auscultație, estimarea temperaturii corpului, măsurători etc.), altele mai complexe și care pot fi efectuate doar în unități medicale medici veterinari bine echipați cu personal specializat (electrocardiografie, examen radiologic, rezonanță magnetică nucleară, CT (tomografie computerizată), endoscopie exploratorie, ecografie, laparotomie explorator, examen microscopic, biochimic, bacteriologic etc.). Aplicarea acestor tehnici nu se face la întâmplare, ba dimpotrivă un plan de examinare bine stabilit și urmat, astfel încât toate semne de boală, semne care sunt utilizate pentru a determina diagnosticul. Au fost studiate conceptele de semiologie în medicina veterinară din țara noastră de la crearea învățământului medical românesc (1856); dar cine pune bazele această disciplină este ION D. POENARU (1868-1939), profesor la catedra de patologie și clinică între 1897-1938. Nominalizarea ca entitate finală în disciplina Semiologie în programele didactice ale Facultății de Medicină Veterinară din Bucureștiul este atestat în anul universitar 1928-1929. Contribuții semnificative la considerarea semiologiei ca disciplină separată, precum și îmbogățirea metodologia de revizuire și introducerea de noi aspecte semiologice au avut Succesorii profesorului POENARU: Alexandru PANU (1890-1972), Ion ADEMEȘTEANU (1911-1976), Ion ROȘCA (1924-1985), Horea BÂRZĂ și Vasile Viorel POPA. Pagina 8 8

Pagina 9 9

PRIMA PARTE

SEMIOLOGIE VETERINARĂ Pagina 10 10

Pagina 11 11

CAPITOLUL 1

CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZĂ 1.1. PRODROMUL Prodromul (din grecescul pro = înainte, dromos = calea) sau starea prodromală este stadiul incipient al cursului clinic al unei boli, care se extinde de la momentul apariția primelor semne de boală până la evidențierea simptomelor specific unei boli. Această perioadă se caracterizează prin semne clinice generale, discret, incomplet, îndoielnic, vag, necaracteristic, deci nespecific al unui boală. Această etapă a evoluției unei boli este returnată de proprietar anamnezei cu expresia „animalul nu este bine”. Uneori această noțiune este confundată cu perioada de latență , incubare sau de invazie întâlnită în bolile infecțioase și care pleacă din momentul penetrării agentul patogen în organism până când apar primele semne ale bolii (apariția stării prodromale). Prin urmare, în cursul unei boli întâlni: - perioada de latență (incubație, invazie) - fără semne de boală; - perioada prodromală - prezintă semne clinice generale, nespecifice o boala; - perioada stării clinice - prezintă semne specifice (tipice) ale boală; - perioada terminală - care presupune boală cronică, vindecare sau moartea animalului. 1.2. SEMNUL / SIMPOMUL Semnul (din latinescul signum ) sau simptomul (din grecescul simptom ) ( sym = syn = cu , piptein = a sosi) este o modificare funcțională sau morfologică produsă de a boala din corpul unui animal (simptome plural). Clasificarea simptomelor: ▪ conform modificărilor pe care le exprimă: • simptome funcționale - exprimă schimbarea funcției a organ (de ex. disfagie, vărsături, tuse, strănut, slăbiciune, hiperhidroză); • simptome morfologice , anatomice sau fizice - modificări structural al unui organ sau țesut (de exemplu, fractură, edem, rană, tumori, flegmon); Pagina 12 12

▪ în funcție de dimensiunea (extensia) lor: • simptome generale - implică implicarea întregului organism în starea de boală (de exemplu, hipertermie, transpirație, horripilare generalizată); • simptome locale , organe , circumscrise sau semne directe - expres modificarea limitată a unui organ sau țesut (de exemplu, edem localizat,

abces, pustule, crustă); ▪ în funcție de valoarea clinică a simptomelor în determinarea diagnosticului: • simptome patognomonice (din grecescul pathognomonikos : pathos = boala + gnomon = index) - sunt modificările care le permit singur pentru a diagnostica cu exactitate boala (de exemplu, fractură puls venos complet, deschis, pozitiv retrograd pentru insuficiență hiperglucemie dreaptă atrioventriculară în diabetul zaharat); • simptomele tipice (caracteristici, specifice) - sunt modificări întâlnit constant într-o singură boală sau grup de boli etiologie similară, dar, pentru a determina diagnosticul, aceste simptome tipic trebuie coroborat cu alte semne (de exemplu, canker cu dureri de febră afecțiuni ale piciorului și gurii, strănut în rinită, ulcer al mucoasei nazale snot canker în snot); • simptomele atipice (non-caracteristice, nespecifice) - sunt modificări comune la mai mult de o boală (de exemplu, poate fi anorexia prezent în afecțiuni ale aparatului digestiv, respirator, urinar, agitat; tusea poate avea un bulbar, respirator sau suplimentar respirator); • simptome îndoielnice (confuze, incerte, care pot fi confundate) sunt întâlnite mai ales în stadiul prodromal (de exemplu, tremururile mușchi din cauza fricii, răcelii sau a unei afecțiuni a sistemului nervos); ▪ în funcție de constanța aspectului lor: • simptome constante - întotdeauna prezente (ex. Blastul stenozei orificiilor și insuficiența valvei în boala mitrală); • simptome inconsistente (de exemplu, hipertermie în bolile infecțioase, vărsături în gastrită, căi ferate în bolile pulmonare); ▪ în funcție de expresia animalului: • simptome directe (ale locului suferinței) - în special semne ale organelor; local (de exemplu, rană, prolaps, murmur tubular pulmonar, rinoregie); • simptome indirecte (îndepărtate) - edem pasiv, insuficiență cardiacă sau renală, eczeme în afecțiuni renale; ▪ în funcție de modul în care medicul percepe simptomele: • simptome obiective - descoperite de medic în urma examinării directe (de exemplu, valoarea hipertermiei, glicemiei, proteinuriei, respirațiilor, etc); • simptome subiective - deduse de medic în urma manifestărilor din animalul (de exemplu, îndepărtarea olecranilor în pleurodynia, reacția de apărare în încercarea de a palpa o zonă dureroasă). Pagina 13 13

▪ simptome cu nume de persoane, obiecte, regiuni anatomice etc. • simptome în numele persoanelor: - semnul Babinski - extensia degetelor în estimarea reflexului plantar; - semnul Magazzari - ectasia venei toracice externe (vena din

pinten) în emfizem pulmonar cronic la cai; - semnul Romberg - accentuarea dezechilibrului după recuperare ochi; - semnul Bright - frecarea peritoneală la auscultarea abdomenului; - semnul Argyll Robertson - inegalitatea pupilară la estimarea reflexul pupilar; • semne cu numele obiectelor: - semnul termometrului - prezența mucusului, sângelui pe termometru după estimarea temperaturii corpului; - semnul de cupru - obținut prin percuția toracelui folosind două monede care evidențiază peșteri mari de plămâni dimensiuni (cu diametrul mai mare de 6 centimetri); • semne cu nume de regiuni anatomice: - semnul brațului / degetului - prezența mucusului, sângelui pe braț / degetul după explorare / examen digital rectal. Totalitatea simptomelor care caracterizează o boală reprezintă simptomatologie sau tablou clinic al bolii. Simptomele pot fi complete sau incomplet. 1.3. SINDROMUL Sindromul (sindrom: syn = set + drome = cale) reprezintă un grup de semne, întotdeauna la fel, dar care apar în boli cu etiologie foarte variată, De exemplu: - sindromul de febră implică o creștere a temperaturii corpului (hipertermie), la care se adaugă manifestări nervoase și respiratorii, circulator, urinar, muscular, cutanat, etc .; - sindromul colic este o manifestare dureroasă, dramatică, brutală, exprimat clinic prin semne digestive, nervoase, respiratorii, circulator, urinar, piele, mucoase, oculare și care apare în boli organice, în special în abdomen; - sindromul icterului constă în îngălbenirea pielii și a mucoaselor din cauza impregnării lor cu pigmenți biliari (exces de bilirubină): • icterul hepatic (icter adevărat) poate fi produs printr-o supraproducție de bilă (icter hepatocelular) sau prin obstrucția canalelor biliare (icter mecanic). Icterul hepatic este însoțit de colici, această colică fiind determinată de prezența sărurilor biliare foarte toxice în organismul animalului; Pagina 14 14

• icterul hematos (hemolitic) apare după distrugerea masivă a Celule rosii; • Icter fals poate fi cauzat de supraalimentarea cu morcovi, lucerna (icter alimentar) sau prin administrarea anumitor medicamente care coloreaza membranele mucoase si galbenul pielii (icter medicamentate); • sindroame cu nume de persoane:

- Sindromul Hoflund - presupune atonie vagală a stomacului (asincronism funcțional al compartimentelor gastrice din bovine); - sindrom Parhon - este retenția de lichide întâlnită în afecțiuni cauzate de disfuncția lobului posterior al glanda pituitară; - Sindromul Cushing - este produs de hiperproductia glucocorticoizi de cortexul suprarenal. 1.4. DIAGNOSTICUL Diagnosticul (din grecescul diagnostic osis : dia = prin + gnosis = a ști) este noțiunea semiologic care definește starea clinică - sănătatea sau boala - a animalului examinat. Pentru a determina diagnosticul unui animal bolnav, medicul veterinar trebuie să urmeze câțiva pași: - stadiul reunirii tuturor aspectelor clinice (semne de boală) prin istoric și după examinarea clinică prin metode generale și speciale; - etapa de verificare, comparare, interpretare și analiză a semnelor boala colectata; - etapa finală, al cărei scop este de a trage concluzii din toate informațiile obținute și stabilesc un diagnostic pozitiv. Acesta este pasul decisiv pentru determinarea ulterioară a terapiei specifice și a prognosticului animale bolnave. Efectuarea acestor etape presupune că medicul veterinar are bine pregătire teoretică și practică, precum și o mare putere de sinteză și intuiție. Clasificarea diagnosticului: ▪ în funcție de gradul de certitudine, acesta poate fi: • sigur, sigur - când diagnosticul este determinat cu exactitate; • probabil sau posibil - atunci când există o incertitudine în determinare diagnostic, de exemplu, cazuri mai dificile, care implică utilizarea examene suplimentare sau o perioadă mai mare de așteptare; ▪ în funcție de forma de participare a chirurgului veterinar, diagnosticul poate fi: • pozitiv - determinat după examinarea clinică a animalului și după utilizare cunoștințe teoretice și practice; • pasiv - determinat fără a examina animalul bolnav, dar numai de analogia semnelor acestuia cu semnele unui alt animal cu care Pagina 15 15

el de obicei coabitează și a fost examinat și diagnosticat (acesta este cazul pentru boli infecțioase ale păsărilor și porcilor, la determinarea sinelui spunând „diagnostic de grup”); • negativ - determinat de revizuirea inadecvată, incompletă sau chiar absentă animalul care ar trebui examinat; ▪ în funcție de stadiul procesului de cunoaștere, diagnosticul poate fi: • simptomatice ( semiologice ) - determinate din semne și sindroame prezentate de animal în timpul bolii (de exemplu, sindrom icter: icter + colică dramatică);

• topografic - prin evidențierea regiunii afectate; • anatomice - prin identificarea organului bolnav; • funcțional - prin descoperirea funcției modificate; • progresiv - cum evoluează boala; • patogenic - modalitatea de producție a bolii; • etiologic - cauza care produce boala. Ținând cont de aceste trei clasificări, un diagnostic complet nu poate fi decât sigur, pozitiv și etiologic ; aceasta este sarcina principală a oricărui medic veterinar. ▪ în funcție de metoda folosită de medic pentru determinarea diagnosticului, acesta poate: • direct sau prin deducție - la determinarea diagnosticului bolii se efectuează pe baza simptomelor apărute la animalul examinat și care sunt comparativ cu simptomele patognomonice sau cu cele specifice pentru boala în cauză; • diferențial - aceasta presupune eliminarea bolilor ale căror semne nu nu sunt prezente la animalul bolnav; • terapeutice sau asistate - când tratamentul este efectuat și continuat sau nu vindecarea animalului; dacă animalul este vindecat, înseamnă că tratamentul utilizat a fost eficient pentru boala considerată a fi posibil în cazul mai multor boli similare din punct de vedere clinic (simptomatologic); • expectant sau în așteptare - când animalul este ținut sub observație a perioada de timp, pentru a evidenția mai bine semnele specifice boală; ▪ în funcție de metodologia utilizată sau din punct de vedere administrativ, diagnosticul poate: • clinic - determinat pe animalul viu (diagnosticul care presupune identificarea bolii și determinarea tratamentului specific); • anatomopatologice (post-mortem) - determinate după deces; • laborator : bacteriologic, virologic, parazitologic, micologic, alergice, hematologice, citologice, serologice, imunologice, biochimice, histo-patologice, microscopice, electron-microscopice, radiologic, ecografic, electro-cardiografic etc. Pagina 16 16

1.5. PROGNOZĂ Prognosticul ( pro = înainte, gnoză = cunoaștere) este noțiunea semiologică de care face o estimare anticipativă a evoluției bolii și a pacientului. Acest prognoza trebuie să țină seama de caracteristicile individuale ale animalului examinat, de starea diagnosticat, posibilități terapeutice existente, îngrijire acordată etc. Pentru medicina veterinară, prognosticul este estimat din punct de vedere vital ( posibilitatea ca animalul să rămână în viață și să se vindece), dar și din punct de vedere economic (restaurarea tuturor funcțiilor, repararea capacității sale de producție, precum și estimarea costurilor pentru intervenții și medicamente). Prognosticul poate fi: ▪ favorabil :

- viața animalului nu este în declin și se va vindeca complet; - recuperarea totală a capacității de producție, a capacității de muncă, etc .; ▪ rezervat: - sanse mari de a salva viata animalului; - redresare economică incertă, mai ales dacă există complicații care apărea; ▪ grav: - mici șanse de a salva viața animalului, eventual cu un vindecare dificilă și de lungă durată, dar și cu handicap funcțional sau morfologice (neghine organice); - pierderi economice importante sau cheltuieli mari pentru medicament; ▪ defavorabil (fatal ) : - viața animalului nu poate fi salvată. Între cele două forme de prognostic (vitală și economică) pot exista și alte discrepanțe, cum ar fi amputația unui membre sau îndepărtarea ugerului (mamectomie), care reprezintă un prognostic grav - economic, dar care este favorabil pentru punct de vedere vital. Pagina 17 17

CAPITOLUL 2

METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE Examinarea clinică se face după o acomodare prealabilă a animalului cu mediu medical și personal medical veterinar. Trebuie să acordăm importanță o abordare specială a animalelor pentru a evita accidentele și, dacă este necesar, poate fi recurs reținerea manuală sau instrumentarea, astfel încât medicul să poată efectuați o examinare corectă, completă și fără riscuri. Metodologia examinării clinice a animalelor necesită cunoștințe, achiziționarea și implementarea metodelor generale și speciale de examinare, scriere și respectarea planului examinării clinice a animalelor, precum și îngrijirea completării fișei observație clinică. 2.1. METODE DE EXAMINARE CLINICĂ A ANIMALELOR Acestea sunt mijloace de investigare cu ajutorul cărora evidențiază medicul anumite modificări morfologice și funcționale la animalul pe care îl examinează pentru a stabilirea tabloului clinic (simptomatologia unei boli). Metodele de examinare clinică pot fi grupate în metode generale ( obligatorii ) și metode speciale ( complementare ). Drept urmare, vom enunța doar principiile lor generale. Descrierea detaliate și modul de utilizare a acestor metode vor fi studiate în capitolul Tehnici examinarea animalelor. 2.1.1. Metodele generale (obligatorii) de examinare sunt cele utilizate obligatoriu în toate examinările clinice ale animalelor. Le folosim în ordinea prezentarea lor - inspecție , palpație , percuție , auscultare și estimarea temperatura corpului , modificarea acestei comenzi fiind făcută de medicul care efectuează examinarea, după ce a justificat această schimbare și întotdeauna după efectuarea inspecției. Este

cazuri de boli infecțioase care, după inspecție, beneficiază de evaluarea obiectivă a temperatura corpului (termometrie), scopul fiind separarea animalelor cu hipertermie a celor cu temperatură normală. Apoi continuăm cu ceilalți metodele de revizuire. Renunțarea la o metodă generală considerată periculoasă sau inadecvat în raport cu situația existentă, este decis de medicul veterinar. 2.1.1.1. Inspecția (din latinescul inspectio = priviți, căutați) sau observația este prima metodă generală de examinare a animalelor. Constă în adunarea de date clinice (semne de boală), în special folosind vederea și mică măsură a auzului și a mirosului. Pagina 18 18

Trebuie să se desfășoare în două etape după cum urmează: în prima pasul efectuăm o inspecție de departe , continuată și finalizată în al doilea pas, cu inspecție atentă . Prin inspecția de departe colectăm datele referitoare la: - identificarea animalului (specie, rasă, vârstă, sex, culoare, particularități de culoare, utilizare etc.); - comportamentul animalului (lovește, mușcă, își suflă coarnele, etc); - habitusul sau starea generală prezentă (conformația, constituția, statul întreținere, facies, temperament, atitudini); - semne de boală (localizare anatomică, descriere, caracteristicile și condițiile în care apar). Scopul inspecției apropiate este clarificarea și completarea semnelor dovezi în prima etapă de inspecție și strângere de semne noi, care nu au fost observate în timpul inspecției de departe. Când inspecția se face doar cu ochiul liber, se numește inspecție directă și este utilizat special pentru examinarea exteriorului animalului; atunci când este efectuat la folosind anumite instrumente (endoscopuri) se numește inspecție mediază și se dovedește a fi utilizare reală pentru examinarea internă a organelor cavității (nas, laringe, trahee, esofag, stomacul, colonul, vezica urinară, vaginul, cavitatea abdominală etc.). 2.1.1.2. Palparea (din latinescul palpatio = atingere) este a doua metodă generală de examinare clinică a animalelor și constă în percepția tactilă (prin palpare) semne clinice care pot fi înțelese prin atingere ușoară sau prin presiune adâncă pe suprafață a diferitelor organe sau țesuturi. Prin această metodă datele clinice care se manifestă prin sensibilitate (termică, tactilă, dureroasă), umiditate, poziție, formă, dimensiune, consistență, mobilitate, integritate, senzații tactile speciale (crăpătură, tremor). În funcție de locul unde se efectuează, palparea poate fi externă (la suprafața corpului) sau interioare (în cavități naturale sau prin deschideri care comunica cu exteriorul). Palparea se face întotdeauna în două etape: la început, superficial, de către atingere ușoară cu mâna, apoi, într-un mod profund, prin presiunea progresivă a regiunile examinate. Palparea profundă se poate efectua cu mâna (direct,

imediat) cu vârful degetelor, palma sau pumnul sau cu un instrument (indirect, mediază), cu clește, ace, o sondă la sondă (care este folosită pentru testarea sensibilitatea copitei), sonde, funii etc. Când palparea profundă se face cu intensitate foarte mare și își propune să stabilească poziția, dimensiunile și forma organe abdominale (în special la animalele mici), se numește palpare profund penetrante . Palparea se poate face prin alunecare ( palpare glisantă ) sau prin apăsarea acesteia și acolo. Această presiune poate fi continuă ( susținută ) sau prin apăsări ( șocuri ) repetate cu capetele degetelor ( sloshing ) sau cu palma ( sucussions ). Pagina 19 19

2.1.1.3. Percuția (din latină percussio = la grevă, la grevă) este a treia metoda generală de examinare și constă în percuția suprafeței corpului a animal pentru a produce vibrația țesutului de bază și apariția sunetelor (sunete) având anumite calități care permit evaluarea stării fizice a structurilor lovite. Zgomotele de percuție (sunete) rezultă din vibrația mai multor componente ale zona afectată (de exemplu, percuția toracică vibrează pielea, țesutul conjunctiv, țesutul muschi, structura osoasa, pleura si tesutul pulmonar cortical) si permit evaluarea stării fizice a zonei în cauză la o adâncime de 6-7 centimetri și pe o suprafață de 4-5 cm în diametru. Clasificarea zgomotelor de percuție (sunete): - sunete plictisitoare (sunete ale femurului) - obținute pe zonele musculare, fără aer; - matitudinea absolută (cu apă) este dată de prezența colecțiilor de lichide; - Sunete sub-rogojine - sunt intermediari între sunetele bufnituri și sunete sunet; - sunete sonore (clare ) - obținute prin percuția țesăturilor care conțin aerul; - sunete hipersonice - obținute prin percuția zonelor cu aer mare cantitatea și presiunea; - sunete cu rezonanță deosebită , întâlnite în sistemul respirator și care sunt prezent în anumite situații patologice (sunetul unei tigaie spartă, sunetul metalice etc.). Calitățile zgomotelor de percuție (sunete): ▪ frecvență (ton) - este dată de numărul de vibrații pe secundă: - frecvența înaltă caracterizează sunete tinny (treble); - frecvența joasă caracterizează sunetele de bas; ▪ intensitatea (amplitudinea, puterea, puterea sunetului) este dată de mărimea vibrații: - intensitatea mare caracterizează sunetele puternice (clare, ample); - intensitatea mică caracterizează sunetele slabe (rogojini). ▪ durata sunetului este dată de durata vibrației: - sunete lungi; - sunete scurte; ▪ timbrul ( armonia ) permite diferențierea sunetelor care au același ton și este dat de superpoziția unui anumit sunet principal (de ex. sunet,

pulmonare) și anumite vibrații secundare (date de particularități specii, mărime, vârstă, stare de întreținere etc.), oferind două posibilități timbru: - timpanic (armonic) produs de un număr redus de vibrații secundar (caracteristic pentru toracele animalelor mici); - non-timpanic (nearmonic) produs de un număr semnificativ de vibrații secundare (caracteristice pentru toracele animalelor mari a tăia); ▪ rezonanță - reprezintă amplificarea vibrației și apare atunci când este sub există mult aer în zona afectată (de exemplu, în piept, abdomen sau subcutanat). Pagina 20 20

Cu excepția producției de sunete, percuția poate fi utilizată pentru evaluarea reflexe neuro-musculare mecanic (vezi SNC) sau pentru evaluarea sensibilitate dureroasă sau anumite senzații tactile de rezistență (percuție palpator ). Când folosiți percuție pentru a determina zona de protecție a unui organ ( poziție, dimensiuni), se numește percuție topografică . 2.1.1.4. Auscultarea (din latinescul ascultatio = asculta) este a patra metodă examen general care constă în primirea auditivă a zgomotelor fiziologice sau patologii care apar în interiorul corpului. Această metodă este folosită la nivelul sistemului respirator, cardio-circulator și digestive și, în cazul femelelor însărcinate, pentru auscultarea inimii fetale, acestea fiind singurele dispozitive care produc zgomote în timpul activității lor. Auscultarea poate fi efectuată direct ( imediat ), punând urechea pe zonă care trebuie examinată sau indirect ( mediază ) cu stetoscopul (din grecescul stetos = piept, rangein = căutare, vezi) sau cu fonendoscopul (din grecesc fonos = sound, endo = în interior, rangein = căutare, vezi). 2.1.1.5. Evaluarea temperaturii corpului este a cincea metodă examen general care constă în verificarea subiectivă sau obiectivă a căldurii corp de animale. Evaluarea subiectivă se poate face indirect (folosind date anamnestic, prin inspecție și auscultație) și direct (prin palpare): - inspecția oferă date referitoare la sindromul febril (statele excitare sau inhibiție corticală, hiperhidroză, uscăciune a mușchiului și mucoase, frisoane); - palparea poate fi efectuată cu partea dorsală a palmei când apreciază temperatura locală (zonală, regională) sau cu partea de palmă când evaluăm temperatura generală (evaluând anumite regiuni ale corpului); - auscultarea este efectuată pentru înregistrarea modificărilor cardiace și respiratorii (frecvență, ritm, amplitudine) produse de creștere sau scăderea temperaturii generale a corpului. Evaluarea obiectivă a temperaturii corpului - termometrie (din grecesc term

= căldură, metron = măsură) se realizează folosind termometre (cu mercur, benzi electronice, termice, colectoare termice la distanță), locul alegerii la animalele aflate la nivelul rectului (valoarea standard a temperaturii corpului) sau, dacă este necesar, la nivel cutanat, axilar, vaginal sau în pliul format la nivelul mucoasei obrajii (aici valorile măsurate au nevoie de o corecție de 0,1-1 ° C). Valoarea temperaturii normale a corpului unei specii are două limite, una, superior și celălalt, inferior. Valoarea mai mare se înregistrează la animalele tinere, la rasele îmbunătățite (îmbunătățite), la femei, după exerciții fizice sau seara. valoare mai mică este înregistrată la animalele vechi, la rasele neperfectate (rezistent), la bărbați, în timpul repausului sau dimineața. Pentru ca aceste valori să fie reale, examinatorul nu va verifica temperatura animale după furaje, udare, defecare, efort, explorări rectale sau Pagina 21 21

clisma (irigare intestinală) și atunci când există modificări fizice în rect (proctită, abces perianal) sau funcțional (paralizie, constipație, diaree). Valoarea temperaturii corporale este înregistrată în fișa de observație clinice lângă frecvența pulsului și mișcările respiratorii. Semiologia temperaturii corpului include două categorii de modificări, simptome și sindroame termice . Simptome termice: - normotermie - temperatura normală a corpului; - hipertermie - ( hiperpirexia ) ( pirexis = atac de febră) - temperatură corpul peste limita normala; - l ' hipotermie temperatura corpului sub limita normală -. Sindroamele termice includ sindromul febril (sau febril) (din latină: febris ) și sindromul hipotermiei. Aceasta implică creșterea sau micșorarea temperatura corpului, alături de modificări metabolice și funcționale în organismul. Sindromul febril (sau febril) reprezintă o creștere a temperaturii corp peste limita normala, la care se adauga manifestari nervoase (deviație, convulsii), respiratorii (tahipnee), cardio-circulatorii (tahicardie), digestiv (anorexie, constipație), urinare (poliurie), mușchi (tremor), uscarea membranelor mucoase (xeroftalmie, xerostomie), piele (horripilare), hematologice, biochimice etc. Acest sindrom progresează în trei etape: stadiul inițial ( incrementum ) - ascensiune, creștere a temperaturii corpului; stadiul de stat ( fastigium ) sau febră maximă și stadiul de scădere ( decrementum ) - declin în febră, care se poate încheia în criză (în câteva ore) sau în lise (în câteva zile). Clasificarea sindromului febril: ▪ în funcție de gradul de hipertermie în timpul stației: - febră latentă - temperatura este normală, dar celelalte sunt prezente modificări (la animale cachectice); - febră relativă - temperatura este la limita superioară a valorii normale, la partea altor modificări ale sindromului febril; - febra adinamică - temperatura crește cu câteva divizii mai sus

limita superioară normală, dar sunt prezente alte modificări; - febră ușoară (sub febră) - temperatura crește cu 1 ° C maxim la peste valoarea normală; sunt prezente alte modificări; - febră medie (moderată) - temperatura crește cu 1-2 ° C peste temperatura valoarea superioară normală; celelalte modificări sunt prezente (în boli cronice, inflamatii localizate, postoperator); - febră mare - temperatura crește cu 2-3 ° C peste valoare superior superior normal; - febră foarte mare - temperatura crește cu peste 3 ° C peste valoare superior superior normal; celelalte modificări sunt prezente (în antrax, septicemie); ▪ în funcție de perioada febrilă: - febră tranzitorie - durează câteva ore sau 1-2 zile (în febră de transport); Pagina 22 22

- febră acută - durează până la 10-12 zile (în majoritatea bolilor infecțioase); - febră subacută - durează între 10 și 30 de zile (în pleurezie, boala din Carré, la gourme); - febră cronică - durează luni și chiar ani (în tuberculoză); ▪ în funcție de apariția curbei termice în perioada stației: - febră continuă (în platou) - cu o variație termică zilnică de minus 1 ° C, fără ca temperatura să revină la normal perioada (în pneumonia lobară, francul calului); - febră remisă (zimțată), cu variație termică zilnică mai mare de 1 ° C (în nefrită, bronhopneumonie bovină); - febra recidivantă (ondulată) - presupune alternarea unor perioade lungi febril cu perioade lungi non-febrile (în tuberculoza bovină, glande, anemie infecțioasă la cai); - febră intermitentă - alternativă a atacurilor febrile scurte cu temperatura ridicata, cu perioade lungi in care temperatura revine la valoarea normală (în stări de pyemie, parazitoze); - febră atipică - când curba termică nu respectă niciunul dintre modele descris (în toxiinfecții); ▪ în funcție de etiopatogeneză (origine): - febra septica - cauzata de germeni infectiosi; - febră aseptică - cauzată de factori neinfecțioși: o febră de absorbție a proteinelor - apare în enterită, arsuri, nefrită; o febră medicamentoasă - apare după administrarea cofeina, preparate imunoglobuline, vaccinuri, NaCl, posttransfuzie; o febră neurogenă - ca urmare a insolației, șocului caloric, tumori localizate în SNC, mușcături de animale otrăvitoare etc.

Sindromul de hipotermie reprezintă o scădere a temperaturii corpului sub limita normală, la care se adaugă modificări ale funcțiilor important. Acest sindrom este prezent în colapsul circulator, hemoragii majore, coma, tulburari metabolice ale glandelor endocrine, uremie, paralizie, anestezie generală, insuficiență hepatică și renală, otrăvire sau când animalele sunt ținute în locuri cu temperaturi foarte scăzute (îngheț). Când temperatura corpul scade și ritmul pulsului crește o perioadă de timp, prognosticul este grav pentru animal. 2.1.2. Metodele speciale (complementare) sunt investigații care suplimentează metodele generale în timpul examinării clinice a unui animal și poate fi grupate în metode fizice, biochimice și biologice. Pagina 23 23

2.1.2.1. Metode fizice - măsurători - pot fi metrice (lungime, înălțime, circumferință, diametru), greutate, densitate, tensiune arterială, etc .; - tehnici de laborator - vâscozitate, punct crioscopic, hematocrit; VSH, fotometrie, spectrometrie, examen microscopic, pH, numărarea elementelor figurate din sânge, etc .; - endoscopii (greacă înapoi = în, SCOPEin = căutare) sunt tehnici care permit inspecția prin inspecție, folosind endoscopuri, a organ cavitar. În funcție de organul examinat, tehnica se numește: rinoscopie, laringoscopie, traheoscopie, bronhoscopie, faringoscopie, esofagoscopie, gastroscopie, toracoscopie, laparoscopie, ruminoscopie, rectoscopie, toracoscopie, laparoscopie, cistoscopie (pentru vezica urinară), colposcopie (pentru vagin și col uterin); - sondajele / cateterizările sunt tehnici pentru explorarea traseului anumite canale naturale sau patologice, folosind sonde / catetere ( furtunuri / tuburi flexibile din cauciuc sau plastic) sau tije (canule) de metal. De exemplu, explorarea rumenei se numește sondaj bucal esofagul-ruminal și cel al stomacului calului, sunet nazo-oeusofagian gastric (în medicina umană pentru sondarea stomacului și duodenul folosim conceptul de tub gastric și duodenal); - punctii exploratorii (biopunctii, centezele) - presupunem puncția ( perforarea) anumitor organe sau țesuturi folosind ace sau trocare (de ex. rumino-centeză, toracocenteză, parocenteză, craniocenteză, hepatocenteză, etc). Prin aceste tehnici putem elimina gazele, ne putem scurge sau retrage lichide unde puteți lua fragmente de țesut; - deschideri în cavități sau organe cavitare (de exemplu, toracotomie, laparotomie, ruminotomie, gastrotomie, traheotomie, trapanări, etc); - razuire (chiuretaj) - curățare (răzuire) folosind o chiuretă cavitatea naturală (uter, canalul urechii etc.), rană sau cavitate patologice (ulcer, fistulă, soclu dentar etc.) destinate diagnosticului sau

tratamentul; - biopsie - presupune îndepărtarea unui fragment de țesut sau organ dintr-o animal viu pentru examen histologic; - electrografiile sunt înregistrări grafice ale biocurentelor care rezultatul activității energetice celulare a unui organ, de exemplu: o electroencefalografia (EEG) - înregistrarea activităților bioelectrice a creierului. În acest caz, electrozii sunt așezați pe suprafața cavitatea creierului. Când electrozii sunt așezați direct pe cortex creier, tehnica se numește electrocorticografie (EcoG); o electrocardiografie (ECG) - înregistrarea biocurentelor de acțiune produs prin activitate cardiacă; o electromiografie (EMG) - înregistrarea biocurentelor care apar la mușchii care sunt în repaus sau activi; o electrokimografie - înregistrarea motilității anumitor organe: plămân, intestin; Pagina 24 24

- electroforeză - separare prin migrare într-un câmp electric din diferite componente proteice (de exemplu, fracții de proteine serice); - termografie - înregistrare, folosind termograful, a temperaturii (radiații infraroșii) emise de țesuturi unde există leziuni inflamatorii sau tumori; - ecografie = ultrasonografie (din grecesc ecou = ecou, grafină = înregistrare) - presupune înregistrarea ecourilor produse prin ecografie când traversează diferite medii sau structuri; - radiodiagnostic - utilizarea radiațiilor ionizate (X, gamma, beta, alfa, etc.) pentru a stabili diagnosticul la oameni și animale; - rezonanță magnetică nucleară (RMN) - tehnică dezvoltată în 1980, care utilizează un câmp magnetic cu o anumită frecvență, care produce fenomen de rezonanță la nivelul protonilor atomilor de hidrogen ai țesuturilor biologic. Această rezonanță se traduce prin semnale electromagnetice care formați imaginea pe un monitor. 2.1.2.2. Metode biochimice Acestea sunt metode care evidențiază calitativ și cantitativ anumite componente biochimice organice sau anorganice ale organismului: - metodele calitative indică prezența sau absența unei componente biochimice normale sau patologice în eșantionul analizat (de ex. în condiții normale, nu există proteine în urină); - metode cantitative - sunt utilizate pentru componentele biochimice care poate fi normal între anumite limite, dar să devină patologic când cantitatea este mai mare sau mai mică decât limitele normale permise (de exemplu, cantitatea de uree din sânge și urină). Această categorie include, de asemenea, determinări biochimice ale conținutului rumena, suc digestiv, fecale, sânge, urină, LCR (lichid cefalorahidian), etc.

2.1.2.3. Metode biologice Metodele biologice se referă la izolarea, identificarea și tipurile de bacterii și virusuri, identificarea paraziților și ciupercilor, diagnostic serologic (titru specific de anticorpi) sau alergic (tuberculină, malignă) anumite boli infecțioase sau parazitare, testul biologic prin inocularea anumitor produse în ouă fertilizate sau la animale experimentale. Deoarece radiodiagnosticul și diagnosticul cu ultrasunete sunt tehnici speciale frecvent utilizat în medicină, dar și în facultatea noastră, în ceea ce ne urmează definiți câteva concepte de bază referitoare la ecografie, radiologie și tehnici radiologie medicală atât de utilă oricărui medic veterinar. Ecografie și tehnica radiologică sunt cele două metode de bază ale diagnosticului imagistic . Ultrasunete Ecografia clinică (in. Ultrosografie, sonografie, fr. Ecografie) este o metodă rapidă și inofensivă de examinare a organelor și țesuturilor umane și animale prin utilizarea ecografiei. Utilizarea ecografiei în diferite domenii de activitate a avut Pagina 25 25

început după 1940 și în medicină, pentru diagnosticul diferitelor afecțiuni, aceasta tehnica a fost introdusă din 1970. Evoluția rapidă a acestei tehnici și a acesteia utilizarea în toate sferele medicamentului este evidențiată prin trecerea ecografie relativ rapidă în scop diagnostic (cu multiplii săi variante) la ecografie intervențională (ghidare cu ultrasunete pentru puncție-biopsie, CT intraoperator, zdrobirea pietrelor, terapie pentru artroză articular). Ecografia este radiația folosită în ecografie și în toate variantele a acestei metode de testare la animale și oameni. Principalele proprietăți fizice ale ecografiei . Ecografia se propagă în mediu prin vibrații acustice de la o moleculă la alta, deci una dintre condiții necesară pentru transmiterea lor este prezența unui mediu (solid, lichid, gazos); ecografia nu se poate propaga în vid. Într-un mediu omogen, ecografia este propagați în linie dreaptă. Într-un mediu neomogen, ecografia este reflectată la limita de separare pentru medii cu densități diferite. Ecografia nu poate să fie auzite de urechea oamenilor sau de mai multe specii de animale, deoarece frecvența depășește cu mult frecvența sunetelor. Frecvența ecografiei este mai mare decât 20 kHz (1 Hz = Hertz = 1 ciclu, vibrații / secund, 1 kHz = kiloHertz = 1000 cicluri / al doilea; 1 MHz = MegaHertz = 1 milion de cicluri / secundă). În medicină, frecvențele cea mai utilizată este cuprinsă între 2 și 7 MHz și uneori chiar de la 1 la 20 MHz. Ecografia este de asemenea caracterizat prin lungimea de undă, adică distanța dintre o bandă de compresie (densificare) și o bandă de reacție rară, deci lungimea unui ciclu complet. Frecvență iar lungimea de undă este invers proporțională: cu cât frecvența este mai mare, cu cât lungimea de undă este mai scurtă. Alte proprietăți ale ultrasunetelor sunt legate de viteză cu care se propagă în diferite medii (de exemplu, în apă, la 1540 m / secundă, în țesutul osos la 3000-4000 m / secundă), intensitatea (amplitudinea) și energia lor . La contactul cu mediul, ecografia poate suferi procese de absorbție ,

de atenuare și reflectare . Practic, în orice organism există țesuturi care se absorb ecografii, altele care le atenuează sau le reflectă, dând posibilitatea ca acestea sunt preluate de sonda sistemului cu ultrasunete, interpretate și afișate pe un ecran. Reflecția presupune revenirea la emițător (traductor, sondă) a unei cantități de ultrasunete (ecouri), cantitate care depinde de densitatea ( eco- densitatea) organului examinat (principiul pulsului ecou) sau emisia-reflectarea ecografiei) și care se află la baza ecografiei (reflectoscopie). O caracteristică specială a reflectării este fenomenul Doppler , specific structurilor prezentarea ecografiei în momentul mișcării lor, caracteristică care este folosită în Tehnica Doppler. Efectul Doppler implică modificarea frecvenței ecoulului ( când corpurile se mișcă. Când un corp (reflectorizant) este staționar și noi acționează asupra ei cu ultrasunete, frecvența undelor emise către acesta și acestea grijuliu este la fel. Dacă acest corp nu este staționar, deci se mișcă, Fenomenul Doppler; pe măsură ce corpul se apropie, frecvența undelor reflectate (ecoul) crește (undele se comprimă) și când corpul se îndepărtează, frecvența undelor scade reflectate (valurile se lărgesc). Tehnica cu ultrasunete a evoluat foarte repede, în special prin utilizarea Traductoare de ultimă generație (sonde) și sisteme de afișare. Traductoarele sunt fabricate din diverse materiale (cuarț, titanat de bariu, materiale) ceramică) capabilă să transforme energia electrică în unde sonore, respectiv Pagina 26 26

ultrasonice (ultrasunete) prin fenomenul trapezoidal. În funcție de zonă, țesătura sau organul care trebuie să fie cu ultrasunete, folosim mai multe tipuri de traductoare, dar toate tipurile respectă câteva principii de bază, cum ar fi rezoluția spațială (posibilitatea de cele mai apropiate puncte), sensibilitatea și mărimea sondei. În funcție de modul în care este afișată imaginea pe un ecran, tehnica cu ultrasunete poate fi în modalitatea A, B, M sau TM. Ecografia în conformitate cu modalitatea A (Modul de amplitudine) presupune doar că înregistrând amplitudinea ecoului. Practic, ultrasunetele s-au transformat într-un semnal revenire electrică pe monitor sub formă de puncte care compun o linie sinusoidală pe un grafic. În medicina veterinară, este utilizat pentru a măsura grosimea strat de grăsime subcutanată de la porci. Ecografia conform modalității B (Brightness Mode) presupune transformarea în înregistrare liniară a amplitudinii modalității A în puncte de lumină (pixeli) pe a ecran. Luminozitatea este direct proporțională cu intensitatea ecoului, așadar, aprinsă ecranul apare în câteva secunde imagini în scala de gri (de la alb la negru). Punctele luminoase presupun prezența unui ecou puternic, iar nuanțele de gri își asumă ecouri de intensitate intermediară. Din 1963, facem ecografie în modalitate B în timp real, ceea ce presupune apariția instantanee a imaginii pe ecran. Imaginea anatomică obținută pe ecran este bidimensională, motiv pentru care acest tip este cel mai utilizat în aplicațiile medicale: ecografia convențională alb-negru, ecografie computerizată, ecografie computerizată, ecotomografie (imagini cu ultrasunete pe secțiune de organ sau țesut), endoscopii cu ecografie (ecografie endorectală, endovaginală sau transesofagiană) etc.

Ecografie în funcție de M (Mod de mișcare) sau TM (Modul de mișcare timp) ecografie în timp și o utilizăm pentru înregistrare ecou mai ales la nivelul sistemului cardio-circulator (ecocardiografie). Tehnica Doppler (Ultrasonografie Doppler, Ultrasonografie Doppler-Duplex, Ultrasonografia color Doppler etc.) exploatează fenomenul Doppler (înregistrare ecou în mișcare), prin monitorizarea unei mici părți a unui organ care se deplasează într-un interval de timp (motiv pentru care avem nevoie de două sonde, una care emite ecografia, iar celălalt primește ecoul). Tehnica este utilizată pentru a detecta circulația sângelui, diferența de venă-arteră, constatarea obstrucțiilor, determinarea fluxul de sânge în inimă și vase. Precizia unei imagini cu ultrasunete depinde de trei parametri: performanță a aparatului, experiența examinatorului, pregătirea animalului. Dacă primele două nu poate fi influențat semnificativ la un moment dat, ultimul parametrul, respectiv pregătirea animalului pentru examinarea cu ultrasunete poate fi efectuat în cele mai bune condiții pentru a efectua examinarea. În acest sens, trebuie să ne amintim unele aspecte specifice ale medicinei veterinare. Pentru ecografii abdominale, se recomandă ca animalul să nu mai mănânce cu 6-10 ore înainte de examinare, cu excepția situații de urgență atunci când acest lucru nu este posibil. Pentru un examen cu adevărat corect, eliminarea gazelor care se află în tractul digestiv este obligatorie, de către administrare cărbune medicinal etc. Pentru examinarea vezicii urinare și a zonei pelvine, este a recomandat ca vezica să fie semi-completă sau chiar plină. În caz contrar, putem se administrează lichide cu 1-2 ore înainte de examen. Dacă este necesar, se poate recurge la reținerea animalelor și chiar liniștea lor, astfel încât acestea să fie calme la momentul respectiv Pagina 27 27

a examenului. Poziționarea animalului (supin, lateral sau staționar) depinde de țesutul cu ultrasunete (organ) pentru a utiliza ferestrele în mod eficient acustic. Tăiați sau bărbiți părul din zona de protecție a organului care urmează să fie examinat este o practică comună în medicina veterinară. Administrarea gelului cu ultrasunete sau umezirea pielii înainte de examen, acest lucru este obligatoriu pentru o fixarea perfectă a sondei pe piele. De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că grăsimea cutanatul este un factor limitativ al acestei metode de examinare. Presiunea continuă a sondei la nivel abdominal ajută la primirea unei imagini mai bune prin deplasarea laterală a gaze digestive sau printr-o apropiere mai strânsă a organului examinat. Tehnica muncii . Înainte de a aplica sonda pe piele, am pus o mare strat de gel cu ultrasunete pe sondă și pe piele pentru o fixare bună a sondei pe piele prin eliminarea aerului dintre ele și formarea unei „ferestre acustic ”optim. În contact cu pielea, sonda se poate mișca practic în toate direcții, oferind posibilitatea de a vizualiza un organ din mai multe unghiuri, cu rezultate foarte bune în ceea ce privește poziția, forma, dimensiunea anatomică, structura și chiar dinamica anumitor organe sau fluide (sânge). Un puls ultrasunetele lansate spre corp se reflectă sub formă de ecouri către traductorul (sonda), care le transformă într-un impuls de tensiune. Aceste impulsuri de tensiune sunt interpretate și afișate un ecran sub forma unei imagini video alb-negru sau color.

Interpretarea imaginii cu ultrasunete . Ecouri care ajung la sondă depind de ecoul densității țesutului examinat. Deci un ecou foarte mic sau absența ecoului (în cazul țesuturilor care absorb ultrasunetele) are o influență foarte mică sau deloc deloc imaginea monitorului, având o culoare foarte apropiată de negru. Cand ecoul are o intensitate medie (acesta este cazul țesăturilor care reflectă parțial ecografie), pe ecran vor exista nuanțe de gri cu intensități diferite. Dacă ecoul este foarte puternice (țesături care reflectă cu ultrasunete), vom avea o imagine pe ecran alb, puternic. Pentru a evita erorile de interpretare, trebuie luat în considerare faptul că acolo are scanere cu ultrasunete care au capacitatea de a inversa afișarea nuanțelor de gri pe un monitorizare (albul devine negru și invers). În interpretarea imaginii ecografie ( semiologie ecografică ), ecou-densitate (intensitate ecou care depinde de ecoul densității organului) și de omogenitatea țesutului examinat. Conform semnelor ecologice, putem găsi în structurile organismului: - hiperechoic: țesuturi cu ecouri foarte intense și care apar alb pe ecran (os, gaze, grăsimi); - echogenic: țesuturi cu ecouri intense și care sunt evidențiate de diverse nuanțe de gri deschis (oarecum luminos); din această categorie sunt majoritatea organelor parenchimatoase normale (ficat, splină); - hipoechoic (slab echogenic): țesuturi cu ecouri slabe și care par mai închise (gri închis) pe monitor, de exemplu mușchi, cortexul renal etc. - anechoic: țesuturi care nu produc ecou și care apar la negru pe ecran (acesta este cazul mediilor lichide omogene, cum ar fi urina vezicii urinare urinare, bilă a vezicii biliare). De fapt, ecografia trece prin aceste țesuturi în oprindu-se în structurile țesuturilor profunde. Isoechogenitatea definește un țesut având o ecogenitate similară cu cea a țesuturilor vecini. Pagina 28 28

În ceea ce privește poziționarea unui organ sau țesut, trebuie reținut faptul că marginea partea din spate a ecranului este reprezentată de sondă și de contactul său cu pielea, iar mai jos aceasta, în funcție de direcția sondei și de puterea sa de penetrare, se găsește organele cu ultrasunete. Ecograma reprezintă impresia imaginii cu ultrasunete pe un suport (hârtie, plastic). În timpul examinării cu ultrasunete, există posibilitatea de a întâlni artefacte . În general, acestea sunt considerate informații cu ultrasunete ireale din anumite structuri anatomice din mai multe cauze, inclusiv: zgomote care poate interfera cu imaginea cu ultrasunete (produsă prin vibrația anumitor țesuturi sau chiar și prin câmpuri electrice), umbrire acustică (produsă de oase și gaze), solidificare posterioară (produsă de lichide), ecouri multiple (imagine în oglindă, produs de diafragmă), erori de viteză la ultrasunete în diferite țesuturi, deschiderea broșurii, fenomenele de difuzare și reflecție nespecifice etc. Efectele ecografiei asupra țesutului viu . Pentru țesutul matur (oameni și animale adulți), se pare că ecografia produsă de sistemul ecografic nu are nicio acțiune directă,

nefavorabil, imediat sau în timp. Discuțiile medicale sunt axate în principal pe utilizarea acestei tehnici în nivelul organelor genitale și mai ales la nivelul uterului gravid (embrioni și făt). În general, embrionii și fetusii sunt mai sensibili, deci există posibilitatea de a efecte biologice defavorabile apar în aceste stadii ale evoluției prenatale. Dacă diagnosticul cu ultrasunete utilizează pulsuri scurte, fiind mai puțin dăunătoare pentru organismul, în schimb, terapie cu ultrasunete, care folosește expunere continuă sau bombardamentul cu radiații din organism, este mult mai nociv în creșterea pericolului de a produce efecte negative asupra organismelor vii. De fapt, ecografia are două efecte biologice asupra organismului negativ, bine studiat: încălzirea țesuturilor supuse ecografiei și fenomenul de cavitație ca urmare a vibrației lor. Încălzirea țesuturilor supuse ecografiei (creșterea temperaturii 1,5-2,5 ° C peste temperatura normală a corpului) este prezent și semnificativ, având un impact mai grav asupra mucoasei uterine înainte de implantare și în timpul primei stadiile dezvoltării embrionului, când șocul termic poate provoca decesul embrionul sau avortul. Cercetări efectuate pe animale (șoareci, porci, maimuțe) a evidențiat, de asemenea, posibilitatea apariției de modificări teratogene (microoftalmie, microencefalon etc.). La animalele adulte, efectul hipertermiei este evident mai ales în măduva osoasă hematogenă. Cu toate acestea, scanere cu ultrasunete care produc o încălzire a embrionului sub 1 ° C par să nu aibă niciun efect nedorit în diagnostic. În anumite țesuturi, în condiții fiziologice și patologice, formează bile microscopice de gaz. La contactul cu ultrasunetele intră aceste bile rezonanță, începe să vibreze, crește volumul și trage prin implozie, în producând mici cavități (microlesii) în țesuturile unde sunt prezente. Efectul are a fost demonstrat pentru terapia cu ultrasunete, dar nu pentru diagnosticul cu ecografie (ceea ce nu exclude prezența fenomenului în ecografie). Pagina 29 29

Radiologie Radiologia (din latină radius = rază + greacă logos = știință) este știința care studiați originea (radio-geneza), calitățile (radioactivitatea) și utilizarea radiațiilor naturale și artificiale în mediul înconjurător și în societate. Radiația este acțiunea emisiilor și propagării în spațiul anumitor unde sau particule. Aceste radiații pot avea o origine naturală (radiații solare, cosmic, teluric etc.) sau artificial (produs de om). Indiferent de originea lor, radiațiile sunt energii emise de anumiți structuri atomice sau nucleare și care, în funcție de formele de energie pe care le conțin, pot fi constituite fie ca radiații corpusculare (fascicule de particule atomice și sub-atomice, având o masă de repaus diferită de zero, cu sarcină electrică și viteze de propagare diferite, de exemplu: radiații catodice, radiații beta, radiații proton, radiații alfa, radiații neutronice, radiații cosmice etc.) sau as radiații electromagnetice (unde oscilante ale câmpului electric și magnetic, unde electromagnetice, fotoni, având o masă în repaus zero și propagare în spațiu cu

viteza luminii, de exemplu: X, gama, radio, radar, infraroșu, luminos, UV (ultraviolet) etc.). În funcție de proprietățile lor ionizante , radiațiile pot fi grupate în: ▪ radiații ionizante: - radiații corpusculare - toate tipurile; - radiații electromagnetice: X, gama, radiații caracteristice, radiații de frână, radiații de frontieră; ▪ radiații neionizante: - radiații electromagnetice: acustice (sonore), radiații calorice (infraroșu), vizibil (luminos), ultraviolet (UV). În funcție de modalitatea lor de răspândire sau nu în vid: - radiații care se pot propaga în vid (radiații corpusculare) și electromagnetic); - radiații care nu se pot propaga în vid (sunete și ultrasunete). Există trei tipuri de surse de radiație: - surse închise - orice material radioactiv sau artificial inclus singur în a material care nu se dispersează și nu este închis într-un plic impermeabil (încapsulat), care are elemente mecanice, termice sau fizice substanță chimică suficientă pentru a preveni, în condiții normale de utilizare, orice dispersie a materialului radioactiv conținut sau orice posibilitate de contaminare. Aceste surse de radiații pot fi utilizate în radiografii medicale, tele-gamma-terapii, radiografie industrială, as generatoare de ioni, etc .; - surse deschise - orice material radioactiv care se află în condiții normale de utilizare se poate răspândi prin provocarea contaminării. de aceea pentru medicină vom alege radionuclidul (izotopul radioactiv, radioizotop) cu cea mai mică toxicitate. Găsim în această categorie: o produse radio-farmaceutice sub formă de soluții injectabile sau pulberi liofilizate, utilizate în diagnosticare (exemplu: scintigrafie), tratament (exemplu: aur, iod radioactiv) sau cercetare medicală; Pagina 30 30

o radiochimice, de exemplu: soluții radioactive utilizate în radioimunotest (RIA); o compuși etichetați cu radioizotopi (atomi sau molecule marcate cu radioizotopi, trasori radioactivi), exemplu: C 6 H 6 marcat cu 82 Br; - generatoare de radiații - orice instalație, aparat sau dispozitiv care, în folosind procesul de accelerare a particulelor sau alte procese atomice, generează radiații nucleare, de exemplu: o instalații de röntgen - surse de raze X; o reactorul nuclear (staționar sau pulsator) - surse de neutroni; o acceleratoare de particule: acceleratorul liniar (sursa de protoni), betatron (sursa de particule beta), ciclotron (sursa de protoni),

sincrotron (sursa de electroni și protoni), tevatron etc. Radiobiologia este o componentă a radiologiei care se ocupă de interacțiune între radiațiile ionizante și materia vie. Aceste radiații au proprietatea de a ioniza substratul prin care călătoresc (organismul viu), precum și mediul în care trăiește, ionizarea care, dacă depășește anumite limite, poate fi dăunătoare vieții. Radiobiologia este un domeniu vast, care include: radioactivitate, radiochemie, radio-genetică, radiodiagnostic medical, radioterapie, radioprotecție, otrăvire radio (radiopatologie). Un interes practic pentru medicina umană și veterinară prezintă radiodiagnostic și radioterapie, din care protecția împotriva radiațiilor și cunoașterea semioticii radio-intoxicațiilor, capitole care alcătuiesc Radiologia medical (Radioterapia) . A. radiodiagnostic (Röntgen-diagnostic, examen radiologic) - este a metodă complementară de examinare clinică care constă în utilizarea în întregime radiografie specială pentru stabilirea diagnosticului la animale. Radiație X (metodă de producție, natură, proprietăți) Radiația X (Röntgen) descoperită de WK Röntgen în 1895 este cea mai mare nu mai este folosit pentru diagnostic la animale și oameni. Această radiație este produs într-un tub generator de raze numit tub Röntgen (exemplu: Coolidge), tub în pahar, golit, unde, datorită diferenței mari de tensiune a curentului electric (20-140 kV), electronii sunt smulși din filamentul strălucitor al catodului, atrași și loviți cu viteză mare împotriva anodului, rezultând 98% energie termică (căldură) și numai 2% energie radiant din care face parte și radiația X. Generatorul de raze X este acoperit o carcasă metalică (ecranare) și este prevăzută cu direcție, limitare și filtrarea radiațiilor, dar și a sistemelor de alimentare cu energie electrică și răcire. Razele X sunt electromagnetice, invizibile, având un lungimea de undă de 300.000 km / secundă. Se propagă în spațiu sub formă de unde, într-o linie dreaptă, dar în toate direcțiile. Energia de radiație este de 50-300 KeV și scade invers proporțional cu pătratul distanței față de sursa radiogenă. A Faza de raze X se caracterizează printr-o anumită intensitate (cantitatea de raze / unitate) timp) și printr-o anumită duritate (puterea penetrantă - penetrabilitatea). Acest penetrabilitatea depinde de substratul încrucișat (anumite corpuri sunt penetrate foarte ușor, cum ar fi aerul, plămânii, alții absorb radiații cu raze X, precum plumb, țesut osos). Sigur Pagina 31 31

organismul viu, radiația X produce ionizări și excitații de atomi, toate ambele având efecte adverse. Pentru a stabili diagnosticul radiologic, se folosesc o multitudine de tehnici care: - radioscopie - tehnica de examinare a imaginii formate pe un ecran fluorescent prin expunerea unei părți a corpului între ecran și generatorul de raze X; - radiografie - tehnica înregistrării unei părți a filmului pe un film corp expus razelor X; - microradiografie (MRF) - tehnica de examinare care presupune obținerea imagini radiografice reduse, aceste imagini fiind produse prin radioscopie

(este utilizat în controlul periodic, în masă, al tuberculozei umane); - tomografie - este o radiografie prin secțiuni fine ale unui organ, urmând rotirea simultană a tubului cu raze X și a filmului în jurul unei axe de organul examinat. Din 1980, mai multe versiuni ale acestora tehnici, inclusiv tomografie axială computerizată (TAC, tomografie computerizată, scanare); - scintigrafie (radiografie) - tehnica de înregistrare a radiațiilor (toate în special radiații gamma) sub formă de puncte după injectare o soluție radioactivă cu afinitate pentru un organ sau țesut (este utilizată pentru tiroidă, ficat, rinichi, inimă, plămâni, creier); - serografie - tehnică pentru obținerea de imagini radiografice succesive; în mișcare, din aceeași regiune anatomică, pe același film; - radiocinematografie (cinema-radiografie) - înregistrare cinematografică o imagine radiologică mobilă (exemplu: coronarian - cine-angiografie); - radio și televiziune (röntgen-television) - tehnica radioscopiei de televiziune; - microradiografie - studiul structurilor microscopice cu ajutorul razelor X. Deoarece în medicina veterinară, se utilizează cel mai adesea radioscopie și radiografie, vom descrie pe scurt doar aceste două metode. Radioscopia ( fluoroscopie , fluoroscopie) este tehnica radiologică care permite vizualizarea imaginii pe un ecran, grație prezenței anumitor săruri care au proprietăți fluorescente sub acțiunea razelor X. Această tehnică include: tubul Generator de raze X, ecran fluoroscopic (fluoroscopic), panou de control și anexe. Imaginea apare pe ecran datorită proprietății radiației X de a trece țesut animal și pentru a produce iluminarea substanțelor fluorescente (sulfocianide și platinocianuri de bariu) pe ecran. Structuri subțiri, fine, rarefiate sunt traversate mai ușor prin radiații X (penetrare radio), ca în cazul pomonului; în această situație, ecranul se aprinde (devine radio-transparent), în timp ce structurile mai mult dens, cum ar fi țesutul osos, inima, ficatul, nu sunt încrucișate, dimpotrivă, sunt oprit (radioabsorbție) și în această situație ecranul nu se mai aprinde în zonă respectiv (radiopacitate). Aceste două procese formează baza formării imaginii pe ecran. Trecerea de la radioabsorbție (negru pe ecran) la radio-transparență (alb pe ecran) se realizează treptat, în diferite nuanțe de gri, în funcție de trei factori: grosimea substratului, densitatea structurii și compoziția chimică, factori care formează baza pentru formarea contrastului natural (diferențierea componentelor Pagina 32 32

pe ecran). Dacă contrastul natural nu este suficient pentru individualizarea componente anatomice, contrastul artificial poate fi utilizat cu substanțe radioactive opac (nu iodat): sulfat de bariu pentru tranzit de bariu și iodat: Odiston pentru urografii, Telebrix pentru arteriografii, flebografii, urografii ascendent, Isteropac pentru histerosalpingografie, Gastrografin pentru tranzit de bariu, Urografin pentru urografie, Visipaque pentru angiografie, Omnipaque pentru mielografie, urografie, angiografie, Iopamiro pentru angiografie, Ultravist pentru angiografie și fistulografie, Isovist pentru mielografie etc. Radioscopie oferă informații despre

dimensiunea, forma, conturul, topografia, dinamica normală și modificată a organe și țesuturi examinate. Radiografia (Röntgengraphie) este tehnica radiologică care permite vizualizarea imaginii unui organ sau țesut pe o peliculă cu raze X. Acest tehnica include: tub generator de raze X, panou de control, filme Purtători de filme cu raze X, aparate de întărire a filmelor, Vizualizator de raze X Imaginea de pe film apare datorită proprietății razelor X din precipitați sărurile de argint de pe placa fotografică. Tehnica radiografică necesită anumite etape care trebuie urmate: - încărcarea filmului în casetă în întuneric; - fixarea casetei pe suprafața de lucru; - centrarea fasciculului de raze X pe casetă; - setarea distanței dintre generatorul de raze X și casetă fotografice; - individualizarea filmului prin utilizarea numerelor și literelor de plumb; - fixarea animalului cu zona care trebuie radiografiată pe casetă; - setarea parametrilor de lucru (kilovolți, miliamperi, timp de expunere); - declanșarea producției de raze X; - dezvoltarea filmului în camera întunecată (dezvăluirea fotografiei, spălarea, fixare, spălare, uscare); Citim și interpretăm imaginea radiografică (radiografie, radiografie) folosind vizualizatorul de raze X, ținând cont de faptul că imaginea grafică este invers nuanțat în comparație cu imaginea fluoroscopică (ceea ce este alb pe fluoroscopie este negru pe radiografie și ceea ce este negru pe radiografie este alb pe radiografie). Indiferent de tehnica folosită, interpretarea imaginii fluoroscopice sau graficul necesită experiență îndelungată, cunoștințe bune de anatomie, fiziologie, fiziopatologie, patologie etc. B. Radioterapia folosită mai ales în medicina umană și mai puțin în medicina veterinară, constă în utilizarea radiațiilor ionizante (X, gamma etc.) vindecarea sau încetinirea progresiei unei afecțiuni sau a unei tumori inflamatorii sau repararea anumitor modificări funcționale ale organismului animal. Din aceasta metoda beneficiază de boli precum nevralgia, polinevrita, afecțiuni metabolismul glandelor endocrine, arterite, articulații sau peri-afecțiuni boli inflamatorii și degenerative ale articulațiilor, inflamația glandelor salivare, boli de piele (ciuperca pielii, acnee, psoriazis), conjunctivită, tumori maligne externe sau interne etc. Pagina 33 33

Putem implementa această terapie: - fie folosind un fascicul de raze X pe o zonă bolnavă mai mult timp și repetat la anumite intervale de timp, distrugând cu succes țesutul iradiat (exemplu: tumori localizate); - fie prin utilizarea izotopilor radioactivi (surse deschise) sub formă de preparate injectabile. Acești radioizotopi sunt formați dintr-un suport (substrat)

cu afinitate pentru un anumit tip de celule sau țesuturi (exemplu: iod pentru tiroidă, aur pentru ficat, stronțiu pentru os etc.) și care sunt cuplate cu o substratul radioactiv (producător de radiații) sau suportul specific este transformat într-un izotop radioactiv. Aceste izotopi generează radiații (în special gamma) un timp limitat (ore, zile), în conformitate cu timpul de reducere la jumătate din elementul radioactiv și apoi dispar din corp. În practica comună, aceste tehnici sunt combinate cu chimioterapie specifică sau la actul chirurgical, în special în procesele tumorale. C. Protecție împotriva radiațiilor Utilizarea radiațiilor pentru stabilirea diagnosticului sau a tratamentului este o activitate la potențial risc pentru medicul examinator, personalul auxiliar și animalul examinat. Pentru a minimiza efectele acestor radiații, trebuie respectate anumite măsuri specifice. protecție în acest domeniu de activitate. Aceste măsuri privesc protecția generală împotriva radiațiilor (colectiv) și protecție împotriva radiațiilor individuale (a medicului, personalului auxiliar și animalul examinat). Protecția împotriva radiațiilor generale presupune respectarea unei dispoziții legale privind amplasarea, construcția și utilizarea camerei de radiodiagnostic sau radioterapie. În acest sens, încăperile utilizate trebuie amplasate departe de alte spații în care există are activități umane și trebuie să aibă ventilație artificială și capacitatea de deschidere uși și ferestre spre exterior, astfel încât ionii formați după examinare să poată fi eliminat. Fiecare cameră trebuie să aibă o suprafață de cel puțin 20 m 2 și instalarea röntgen trebuie așezat în mijlocul camerei la cel puțin 2 m de pereții laterali. În mod similar, zidurile trebuie tencuită cu substanțe radioabsorbante foarte bune și ușile trebuie să fie acoperit cu o foaie subțire de plumb. Aceste instalații sunt verificate periodic de unități specializate în acest domeniu, astfel încât nivelul de iradiere este cel admis de legislația în vigoare. Protecția împotriva radiațiilor personalului se realizează prin utilizarea echipamentelor specifice (șorț de protecție cu plumb, mănuși și ochelari de protecție), utilizarea de dozimetre individuale sau avertismentul sonor în cazul acumulării de asemenea cantitate mare de radiații, cantitate care depășește limita legală, respectare strictă a program de lucru. Personalul va fi instruit periodic cu privire la măsurile din protecția împotriva radiațiilor și va fi examinată din punct de vedere medical. În aceste spații, nu fumăm, nu vom avea alte activități și vom respecta toate măsurile de igienă. Protecția împotriva radiațiilor a animalelor nu necesită măsuri speciale. Iti recomandam evitați examinarea la intervale de timp prea scurte (minimum trei luni). D. Intoxicații radio (Intoxicarea cu radiații) În anumite situații (accidente nucleare, boli profesionale, expuneri iradiere repetată) pot apărea modificări specifice în Pagina 34 34

organismul animal sau uman, în urma acțiunii radiațiilor ionizante, modificări cunoscut în semiologie sub denumirea de leziuni de radiații. Cel mai adesea aceste schimbări apar și sunt vizibile pe piele (eritem, vezicule, ulcere, dermatită

acute sau cronice, alopecie, modificări ale pigmentului, tumori etc.). Obișnuit, acțiunea radiațiilor acționează asupra celulelor tinere sau divizante (mitoză), din această categorie care face parte din țesutul care formează sângele (măduva osoasă, splina, limfo-nodulii, timus), sânge (leucopenie în curs de dezvoltare), testicule (spermatogonia), ovar (foliculi ovarieni), glanda mamară în perioada de lactație, mucoasa sistemele digestive, respiratorii și urinare. În ceea ce privește sperma și ovule, acestea pot fi distruse prin acțiunea radiațiilor sau pot produce mutații genetice (genomice, cromozomi sau gene) care duc la apariția anomaliilor congenitale la descendenți. Când radiațiile funcționează pe embrion sau pe făt pot apărea malformații (efecte teratogene). 2.2. FISA OBSERVAȚIEI CLINICE Fișa de observație clinică este documentul în care se află datele privind animalul examinat. Acest document este completat pentru fiecare animal. Documentul este obligatoriu în unitățile mari de sănătate veterinară (spitale, clinici veterinare) și în raioane și birouri (pentru animale tratate ambulatoriu) foaia de observație este notată pe scurt în registrul de consultații și tratamente. De asemenea, rezultă din obligația de a completa fișa de observație clinică faptul că acest document are o valoare medicală (duce la determinarea diagnosticului), științific (îmbogățește cunoștințele științifice în domeniul medico-veterinar) și juridice (la caz de litigiu, justificare în fața organelor juridice conform căreia animalul în cauză a fost corect examinate, diagnosticate și tratate). Fisa de observatie clinica include fisa de identificare si fisa clinica și este întocmit de medicul veterinar în timpul examinării animalului. Fișa de identificare include datele care permit identificarea animalul examinat, adică specia, rasa, vârsta, mărimea, greutatea, serviciul, culoarea și particularitățile culorii, semnele particulare, numele animalului, numărul numărul de înregistrare, numele și adresa proprietarului. Înregistrăm aceste date grație cunoașterea disciplinelor dobândite anterior (anatomie, zootehnie), în sănătate și declarația proprietarului. Datele din fișa tehnică permit medicului veterinar să restricționeze patologie posibilă în funcție de specie, rasă, vârstă, sex etc. pentru bine îndrumă examinarea și determină corect diagnosticul. Fișa clinică (medicală), a doua parte a fișei de observație clinică, permite colectarea tuturor semnelor de boală de la animalul examinat și determinarea diagnosticului. Aceste semne sunt colectate de medicul veterinar din respectând o anumită ordine, urmând cu strictețe un plan de examinare realizat în două etape: primul pas vizează examinarea subiectivă (diagnostic la spitalizare și anamneză), a doua etapă, examinarea obiectivă (examinarea generală a animalului și examinarea prin aparat, sisteme și organe). Pagina 35 35

Istoricul ( anamneza greacă = amintiți-vă, amintiți-vă), examen clinic sau investigația clinică , este de fapt un dialog între examinator și persoana care cunoaște

mai bine animalul care trebuie examinat (proprietar, supraveghetor sau altă persoană care poate furnizează informații despre momentul în care apar pentru prima dată probleme de sănătate animală întrebare). Acesta este un pas important, dar dificil în același timp, în timpul revizuirii animalul, o examinare care depinde de doi factori umani: examinatorul medical (al său competență profesională, tact în modul de a pune întrebări, intuiție, capacitatea de a sintetiza, mirosul său etc.) și proprietarul (supraveghetorul) animalului (posibilitatea pentru a reține multe dintre manifestările prezentate de animal, cea mai fidelă prezentare a aceste manifestări, buna-credință a acestuia în anumite situații etc.). Pentru că dialogul are loc între un examinator și o persoană care nu are nr cunoștințe în domeniul medical veterinar, aceasta trebuie să aibă loc la nivelul de cunoașterea persoanei respective și, dacă este posibil, fără a utiliza termeni tehnici medical. În această etapă, medicul veterinar ascultă cu atenție și așa date selective oferite de proprietar sau supraveghetor cu privire la starea clinică a animalul care trebuie examinat. Un istoric bine scris permite orientarea examinării către dispozitivul afectat și determinarea diagnosticului, deoarece există situații în care anamneza este suficientă pentru determinarea diagnosticului prezumtiv (exemplu: intoxicații accidentale, fracturi în accidente stradale, epilepsie etc.). Examinarea clinică nu trebuie să fie o rechizitorie sau o tentativă de redare vinovat, în special supraveghetorul care tinde să minimizeze sau să nu prezinte anumite erori în hrănirea, îngrijirea și funcționarea animalului, forțându-l nu răspunzând astfel corect sau sincer la întrebări. Uneori avem nevoie de tact profesionist pentru a surprinde încercările supraveghetorului sau ale proprietarului pentru a sustrage răspunsurile care l-ar acuza de comportamentul său inadecvat în raport cu animalul (lovire, intervenții neautorizate). Chiar și îndoiala cu privire la prezentarea sa este utilă astfel pentru a obține datele corecte. Folosind întrebări directe, scurte și clare examinatorul ar trebui să încerce să obțină datele necesare pentru determinarea diagnostic de boală. De mare ajutor în prezentarea acestor date este abilitatea observarea și memorarea de către supraveghetor a semnelor de boală care au apărut. De prin urmare, istoricul este util examinatorului cu condiția ca: animalul este de bună credință în răspunsurile sale, că prezintă pe deplin semnele care au apărut la animale și cursul ulterior al bolii. Datele obținute sunt păstrate și nu sunt utilizate în diagnosticul bolii numai dacă se confirmă prin examinare clinica ulterioară. Anamneza precede examenul clinic și poate continua pe toată perioada examinarea animalului, respectând în general câteva principii de bază pe care noi prezent în ceea ce urmează. a . Proprietatea animalului. Verificarea actului de proprietate și identificarea animalul (numărul de serie) este o obligație a medicului veterinar, în special când vine vorba de dispute asupra proprietății, cu mișcarea animalului dintr-o zonă în alta, fără a cunoaște situația epizootică din zona în cauză. Trebuie să cunoaștem situația epizootice chiar și atunci când dobândesc animale, pentru că pot

prezintă diferite boli fără manifestări clinice evidente, dar pot fi purtători Pagina 36 36

și eliminatorii de patogeni; de exemplu, anemia infecțioasă la cai, când animalul poate elimina virusul anemiei timp de 15-18 ani; prin urmare, totul mutarea acestor animale în alte zone poate fi foarte periculoasă pentru alții cai. b. Motivația pentru prezentarea animalului la medic. Obișnuit, animalul este prezentat medicului atunci când nu mănâncă, se culcă sau nu se comportă ceea ce îl îngrijorează pe supraveghetor. Această fază a debutului unei boli este prezentată de proprietar în expresii precum: „animalul nu este bine”, „nu este în toate stările sale”, „este ceva nu merge cu el ", în timp ce în etapele ulterioare avansat, când în cele mai multe cazuri semne specifice ale unui anumit boală, proprietarul prezintă medicului, până în cele mai mici detalii, o multitudine de semne pe care le-a observat, cum ar fi apariția petelor pe piele (forma și culoarea lor), căderea părului sau a penei, transpirație, sânge sau paraziți în fecale, vărsături (frecvență, cantitate, culoare, ora de debut), prezența tusei etc. vs. Timpul apariției primelor semne și evoluția lor până în ziua de prezentare la medic. Examinarea animalului trebuie să fie însoțită de întrebări cu privire la circumstanțele în care apar semnele bolii, în special atunci când este vorba despre animalele s-au îmbolnăvit într-un grup. Apariția semnelor după exercițiu, în repaus, după integrarea lor într-o comunitate, în perioada de gestație, după naștere, la timpul de muls, schimbarea condițiilor meteorologice, schimbarea regimului mâncare, după transport și cea mai exactă prezentare posibilă de către proprietar ajuta foarte mult la îndrumarea diagnosticului clinic. Dacă aceste semne sunt prezente numai la animalul examinat sau există și alte animale bolnave. Dacă anterior au existat alte animale bolnave în comunitatea respectivă și modul în care boala are evoluat. Dacă boala a fost transmisă oamenilor. Câte ore sau zile au trecut de când au apărut primele semne. Acestea sunt semne de întrebare la care medicul trebuie să primească un răspuns. Trebuie avut în vedere faptul că natura bolii poate de asemenea, este indicat de procentul de morbiditate și mortalitate, dar nu trebuie omis situația în care, în cadrul aceleiași forțe de muncă, o boală poate progresa fără semne clinice, în majoritatea situațiilor animalele cu randamente reduse productiv. Motiv pentru care animalul trebuie să fie prezentat medicului cât mai curând primele semne de boală, știind că există boli care progresează rapid până la sfârșit nefavorabil. Din păcate, practicând „așteptarea” în vindecarea animalului fără fără a face nimic, modul de procedură al anumitor proprietari, reduce posibilitatea intervenție terapeutică sau este târziu. Ordinea în care primul au fost observate modificări de comportament, precum și apariția primului modificările funcționale și morfologice ale animalului joacă un rol important în determinarea cursului clinic al bolii. Prin urmare, întrebările din examinatorul se va concentra pe aspecte care vizează observarea: - ale pielii și mucoaselor: modificări de culoare și aspectul petelor;

modificări ale elasticității, prezența transpirației, modificări ale nivelului fire de păr (prezența lor, strălucirea, poziția, prezența paraziților), modificări morfologic (abcese, flegmoni, ulcere, vegetații, papilom, procese) tumori, hematoame), modificări ale ganglionilor limfatici (mărime, formă, sensibilitate, temperatura, mobilitate, consistență); Pagina 37 37

- sistemul digestiv: modificări ale apetitului, apucare, mestecare, înghițire, epuizare, ruminație, prezența vărsăturilor, sindrom colici, prezența defecării, cantitatea și calitatea materiilor fecale; - sistemul respirator: procedura de efectuare a mișcărilor respiratorii; prezența tusei, gemete, suspine, respirații, cornagiu, nasul curgător (seros, mucos, purulent, alimentar, hemoragic); - a sistemului cardio-circulator: temperatura și culoarea extremităților, oboseala la efort; - din sistemul urinar: metoda de a urina, cantitatea de urină eliminată, modificări ale culorii urinei; - sistemul nervos: atitudinea animalului (poziția coloanei vertebrale, membrele, capul), prezența stărilor de inhibiție corticală sau excitație, motilitate, prezența parezei sau paraliziei, tulburări de coordonare ( mersul în plin de veselie, piruete, tendință în cădere, rătăcire); - ale organelor genitale masculine și feminine: prezența externării și edemului localizate, modificări de culoare în segmentele exterioare ale tractului genital (depigmentări, eritem), modificări la nivelul glandei mamare. d. Condiții macro-climatice și zoologice. Condiții climatice influențează debutul și evoluția multor boli. De aceea merită durere pentru a ști dacă boala a apărut atunci când condițiile meteorologice s-au schimbat (trecerea din toamnă până iarnă sau din iarnă până în primăvară, prezența temperaturilor maxime și minim), care sunt favorabile pentru un număr mare de boli respiratorii și digestiv. După cum știm, temperatura optimă și ploaia abundentă determină apariția și întreținerea cazurilor de fascioliază la rumegătoare. Căldură și umiditate excesive sunt, la rândul lor, favorabile dezvoltării stadiilor larvare ale nematozilor gastro-intestinale și bronhopulmonare la animale. În schimb, seceta prelungit determină uscarea pășunilor și apariția hipovitaminozei (în special hipovitaminoza A). În complexele animale mari, condițiile deficitare de microclimat din adăposturi (temperatură, umiditate, ventilație, prezența particulelor suspendate, etc.) sunt cauza multor boli, în special în zona dispozitivului respirator. Respectarea igienei în adăposturi și igiena animalelor sunt cerințe care toți crescătorii trebuie să pună în aplicare riguros. Nu trebuie uitat faptul că Pictura recentă de grajduri și padoce reprezintă o sursă de intoxicație pentru animale tinere.

e . Condițiile de exploatare a animalelor. Exploatare pentru munca fizică (cai și boi pentru tracțiune), dar și pentru producții record (lapte, carne, ouă, lână) își pune amprenta, în timp, asupra stării de sănătate a animalelor. Aceste animale devin mult mai sensibili și receptivi la acțiunea factorilor biotici și de mediu. De exemplu, utilizarea unui program intensiv de parturizare timpurie la ovine poate determinați incidența crescută a toxemiei sarcinii. La fel Programul de fătare timpurie la bovine duce la dezvoltarea de hipopotam magnezie, ketoză și diaree neonatală. Pagina 38 38

Supra-aglomerațiile pot genera, prin lipsa nutrețurilor și condițiile de operare, pierderea în greutate la animale, a scăzut productivitate, precum și o scădere a rezistenței organismului cu posibilitatea de a altoirea germenilor potențial patogeni. f. Condiții de hrănire. Problemele de patologie depind, de asemenea, de modalitatea de hrănire (oprirea sau pășunatul, iarba), cantitatea și calitatea furajelor, sortimentul de nutrețuri, regimul furajelor și udarea. Schimbarea bruscă a dietei (trecerea de la locuință la pășunatul) poate provoca tulburări digestive. Nu trebuie uitat că în timpul sezonului pășune, după ploi abundente, apare vegetație luxuriantă, uneori formată din plante fermentabile sau toxice care duc la apariția tulburărilor digestive. Uneori, plantele acumulează principii toxice din sol (cupru, seleniu, nitriți) care pot afectează grav sănătatea animalelor. Păscut în apropierea mlaștinilor, apa staționată reprezintă un pericol pentru infestarea cu paraziți gastro-intestinali și pulmonare la rumegătoare și cai. Stabilirea prezintă, de asemenea, riscuri privind alimentarea punctului vedere calitativă (rații incomplete, lipsa aminoacizilor esențiali, lipsa vitamine și microelemente sau prezența nutrețurilor mucegăite, toxice). Informațiile solicitate se vor referi, de asemenea, la cantitatea și calitatea apei potabile, deoarece poate fi contaminată cu diverși poluanți. g. Intervenții profilactice și examene anterioare. Este important să știți dacă, înainte de a fi prezentate medicului, animalele au fost supuse anumite acțiuni profilactice (tratamentul viermilor, vaccinările, administrarea serului specifice în cazul anumitor boli) sau intervenții chirurgicale (castrații, Secțiune prin cezariană, secțiune de coadă, secțiune de coarne etc. vaccinează animale unde s-a administrat ser specific, mai ales atunci când apar aceste acțiuni sunt suprapuse apariției semnelor clinice ale bolii, este necesar să știm care a fost vaccinul administrate, la câte animale, câte animale vaccinate s-au îmbolnăvit, dacă au fost îngrijiți, cât timp, cu ce și cu ce rezultate, cine a avut grijă de ei. De astfel de acțiuni ar trebui cunoscute deoarece anumite medicamente pot modifica semne clinice ale bolii și altele, când sunt administrate în doze mari sau poate determina apariția altor semne clinice (boli iatrogens). De asemenea, anumite produse biologice (vaccinuri) pot reduce rezistența a organismului, oferind posibilitatea anumitor germeni de a-și exalta virulența și pentru a produce boala.

În situația în care animalul a fost examinat anterior, este necesar să știm care sunt examinările deja efectuate și rezultatele acestora, informațiile primite fiind utile pentru determinarea diagnosticului. În concluzie, în investigarea unei boli, orice este un singur animal sau a mai multor animale, anamneza este prima etapă a examenului clinic. Pentru medicina veterinară, datele obținute prin anamneză sunt esențiale pentru determinarea diagnosticului clinic al bolii. Destul de des o anamneză bine dirijată poate fi capabil să determine cu certitudine diagnosticul animalului examinat. Pagina 39 39

Antetul unității de transmisie Număr de înregistrare ................ Data ..................... ............................................... Medic veterinar................................. FISA DE OBSERVAȚIE CLINICĂ Foaie MATERIALĂ Specie ................................. Rasa ............... ........... Vârsta ...................... Gen ............... ......... Greutatea mărimii ……………………. ....... Service ........................ Culoare și detalii colorate ............................ Semne speciale ............... Denumirea 'animal................................ Număr de înregistrare ........................ Numele și adresa proprietarului .................. .......................... FIȘĂ CLINICĂ (MEDICAL) Recenzie subiectivă Diagnosticul spitalului ............................................... ................................... Istorie ................................................. .................................................. ........... Revizuirea obiectivă Examen general Habitus (stare generală prezentă): Conformare …………………………………………. ....... Constituția ................................................ stat întreținere ........................... Facies ......................... Temperamentul ....................... .... Atitudine ..................... Examinarea apendicelor și a pielii ........................................... ........................................ .................................................. .................................................. ....................................... Examinarea membranelor mucoase vizibile ....................................................... ..................................... .................................................. .................................................. ....................................... Examinarea sistemului limfatic superficial ............................................... ....................... .................................................. .................................................. ....................................... TEMPERATURA (T), GRAFUL PULSULUI (ÎNCHEIEREA CU INIMA) (P) ȘI ÎNCĂRCARE (R) Datat T P R M S

DOMNIȘOARĂ M S M S M S 44180100 43 160 90 42 140 80 41 120 70 40 100 60 39 80 50 38 60 40 37 40 30 36 30 20 35 20 10 M = dimineața; S = seara Pagina 40 40

Examinarea prin dispozitive, sisteme și organe Datat Examinarea prin aparat prin metode generale și speciale, diagnostic, prognostic, tratament, curs (îmbunătățire, agravare, aspectul semne noi, vindecare etc. - Sistemul digestiv ............................................. ......................... .................................................. .................................................. .. .................................................. .................................................. .. - Sistemul respirator ............................................... .................. .................................................. .................................................. .. .................................................. .................................................. .. - Sistemul cardio-circulator ........................................... ......... .................................................. .................................................. .. .................................................. .................................................. .. - Sistemul urinar ............................................... ........................ .................................................. .................................................. .. .................................................. .................................................. .. - Sistemul reproductiv ............................................... .......................... .................................................. .................................................. .. .................................................. .................................................. .. - Sistemul musculoscheletal ………………………………………. .................. .................................................. .................................................. .. .................................................. .................................................. .. - Sistemul nervos ............................................... ..................... .................................................. .................................................. ..

.................................................. .................................................. .. - Sistemul endocrin ....................................................... ................ .................................................. .................................................. .. .................................................. .................................................. .. Părăsirea spitalului ............................................... .. Observații …………………………. .................................................. .................................................. .............................. .................................................. .................................................. .............................. Recomandări ....................................................... .................................................. . .................................................. .................................................. .............................. .................................................. .................................................. .............................. Chirurg veterinar (semnătura, inițialele, ștampila unității medicale …………………. Datat.................................. Pagina 41 41

Examinarea obiectivă a animalului este rezultatul activității profesionale a medicului medic veterinar, în urma utilizării metodelor generale și speciale de examinare. Acest examinarea se efectuează în două etape, respectiv o examinare generală a animalului și alta, că prin dispozitive, sisteme și organe. Examinarea generală a animalului se referă la starea generală prezentă sau habitus (conformație, constituție, starea de întreținere, facies, temperament și atitudini), examinarea mătreața, pielii și ale țesutului conjunctiv, membrane subcutanate, expuse mucoasă AND sistem limfatic superficial . Tot în cadrul examinării generale, notăm și valorile temperatura, pulsul și frecvența respirației. Examinarea prin dispozitive, sisteme și organe . Examinarea se efectuează integral la toate segmentele care compun respectivul dispozitiv (sistem) și pentru fiecare segment noi efectuează o examinare funcțională și o examinare fizică (morfologică, structurală, anatomică). Se recomandă ca examenul să înceapă cu dispozitivul (sistemul) care suferă continuă cu examinarea altor dispozitive și sisteme, deoarece există situații în care un organ pacientul nu este exprimat prin modificări directe, ci prin modificări indirecte (exemplu: modificări ale pielii, pareză în afecțiunile sistemului urinar). Când metodele de examinare pot pune în pericol viața animalul, este recomandabil să ceriți acordul proprietarului. În cazul examinărilor speciale, fișa lor de observație clinică este atașată rezultă și dacă animalul este mort, actul de necropsie și rezultatul histopatologice sau microbiologice (bacteriologice, virologice, parazitologice, micologice). Pagina 42 42

CAPITOLUL 3

" REVISTA DE ECHIPAMENTE ȘI GENERALĂ semiologie Examinarea dispozitivelor, sistemelor și organelor este întotdeauna precedată de a examinarea generală a animalului, ca parte din care: - starea generală prezentă (habitus);

- semiologia pielii și a instrumentelor; - semiologia membranelor mucoase aparente; - semiologia sistemului limfatic superficial. 3.1. PREZENTUL STAT GENERAL SAU HABITUS Habitus (din latinescul habitus = aspect extern, fizic, atitudine) este aspectul general a unui animal ca urmare a stării sale de sănătate sau de boală și include aprecierea DIRECTIVEI conformație , constituție , starea de întreținere a faciesului, temperamentului și atitudini. Evaluarea mai largă a habitusului include, de asemenea, date despre pielea, integritele, membranele mucoase vizibile și sistemul limfatic superficial. 3.1.1. Conformatia (din latina con = cu, cu privire la, formare = a forma) este aspectul morfologic (structural) global al corpului unui animal, considerat din modul de dezvoltare a acestuia și în funcție de relația dintre diferitele regiuni trupeşte. Din punct de vedere zootehnic, conformația diferă în cadrul aceleiași specii în funcție de rasă, vârstă, sex, linie productivă, utilitate etc. Cât despre semnificația clinică a conformației, poate fi normală ( bună ) sau defectă ( rău ): - Conformitatea este normală (bună, conformă) la examinarea animalului corespunde tipului caracteristic zootehnic; - Conformatia este defecta (rea, neconforma, anormala) cand animalul examinat nu corespunde tipului de conformație normală și se va specifica care este regiunea corpului care nu corespunde tipului standard și care este defectul conformaţie. Schimbările de configurație apar în principal ca urmare a dezvoltării schelet defect (congenital sau de-a lungul vieții), de exemplu: gibozitate, cifoză, pelvis îngust, torace plat, defecte de echilibru, exostoză, rahitism, formarea calusului deformând, dar și urmând o dietă deficitară, tulburări metabolice ale glandele endocrine, diverse afecțiuni organice etc. Pentru a evita confuzia între conformația defectă și caracterul rasei, trebuie să cunoască foarte bine parametrii standard ai rasei căreia îi aparține animalul examinat (exemplu: membrii curbi ai anumitor rase de câini - Dachshund, Basset; prognatism în cazul anumitor rase de câini etc.). Pagina 43 43

3.1.2. Constituția (din latinescul constituere = la formă) reprezintă totalitatea aspecte morfologice și funcționale care condiționează tipul productiv, nivelul de producerea unui animal și capacitatea acestuia de a se adapta, de a rezista și de a reacționa la condiții nefavorabile de mediu. Pentru a stabili tipurile constituționale de animale, vom analiza conformația cu animalul examinat, rasă, vârstă, sex, producție de piele și păr, tip fiziologic (digestiv, respirator, intermediar), temperament etc. Având în vedere aceste obiective, animalele examinate pot fi grupate în patru tipuri constituțional: două normale, consistente (constituția fină și constituția robustă ) și două anormale, neconforme (constituția slabă și constituția brută ). - Constatăm fina constituție la bovine lactate, cai de rasă, găini ouătoare, câini de vânătoare etc., cu tip respirator fiziologic,

masa musculara in cantitate mica, sfarsitul scheletului pielii rezistente, subtiri si elastice, fire de par temperament fin, scurt și lustru și viu. Acest tip caracterizează în principal femelele. - Găsim constituția robustă la tauri și oi pentru producerea carne, cai de tracțiune, găini de carne etc., cu tip fiziologic digestivă, musculatură dezvoltată, schelet masiv, piele groasă și temperament limfatic. Acest tip este deosebit de caracteristic animalelor de sex masculin. - Constituția slabă este o exagerare a constituției fine, adică a pierderea în greutate a constituției amendă, la care se adaugă o conformație defectuoasă. masculii au tendința de a efemina. Aceste animale au redus producția și rezistență redusă la condițiile de mediu. - Constituția brută este o exagerare a constituției robuste, cu un schelet dezvoltat, dar redus, defecte externe, păr abundent și caracteristici sexuale rigide, slab exprimate și un temperament limfatic. femelele tind să se masculineze. 3.1.3. Starea de întreținere . Din punct de vedere medical, starea de întreținere a unui animal include date privind gradul de mărire și starea sa de îngrijire (igienă corp). Gradul de mărire poate fi evaluat prin inspecție (firele de păr, pielea, masa musculară), palparea (depozitele de grăsimi - manipulare) sau prin cântărire animalul. Starea de întreținere este dată de cantitatea și calitatea nutrețului metabolism (anabolism și catabolism), prin starea funcțională a sistemului digestiv, prin evoluția anumitor boli etc. Starea de întreținere poate fi: - conform (bun) - cu masa musculară dezvoltată, părul neted și strălucitor, igiena corporala buna; - neconform - include două aspecte complet diferite: o rău exprimat prin pierdere în greutate, scădere în greutate, scădere în masa musculară, manipulare, raze osoase evidente, piele uscată, neelastică, horripilare. Această pierdere în greutate este foarte avansată (atrofierea a masă musculară, edem subcutanat rece) ajungem la cachexia (din Greacă kakos = rău, exis = stare) și chiar în doldrums (din grecescul marainein = Pagina 44 44

uscat) în bolile cronice, când funcțiile psihice sunt a scăzut, de asemenea; o exagerat , exprimat prin obezitate (din latinescul obesitas = mărire); stat întreținere foarte bună, cu acumularea de țesut adipos în urma a supraalimentare sau tulburări metabolice endocrine, atunci când puterea de munca scade și apar modificări morfo-funcționale grave (cardiace, respiratorii, osteo-articulare, renale). La animale care va fi evaluat într-un abator (păsări de curte, tauri, porci) acest furaj se recomandă chiar și alimentele utilizate pentru creșterea în greutate. 3.1.4. Facies. Fiziomia sau faciesul (din latinescul facies = figură, față) este expresia figurii unui animal dată de forma (morfologie) sau de

mișcări la acest nivel. La nivelul figurii se reflectă sentimentele de satisfacție (sațietate, plăcere, bucurie etc.), lipsa de confort (durere, frică, îngrijorare) sau agresivitate (furie, detectarea caninelor etc.), precum și modificări morfo-fiziologice (edem, pareză, exoftalm etc.); Pentru a aprecia faciesul este necesar să se ia în considerare morfologia figurii și poziția sau mișcările urechilor, pleoapelor, nărilor, buzelor, ochilor, expresia privirii și tonul musculaturii figurii. În funcție de rezultatul analiza acestor obiective, faciesul poate fi fixat (imobil, static, de durată), denumit mască sau mobilă (mișcătoare, dinamică, schimbătoare), numită și mimetică facială sau obținut prin contracții puternice, exagerate, clon-tonice ale musculaturii figurii, numite și chipuri amuzante , destul de des întâlnite în colici. La animale, se pot găsi următoarele tipuri de facies: ▪ facies imobile , după modificări funcționale : • facies trist (tific) - manifestat printr-o scădere a tonului musculatura faciala, somnolenta, capul scazut, urechile imobile si pleoape joase, semi-închise, lipsă de reacție la zgomot și Comenzi. Întâlnim acest tip de facies în stările de inhibare cortexul cauzat de meningoencefalita cronică, intoxicații, infecții grave, înfometare, etc; • faciesul peritoneal (hipocratic) - cu un aspect plictisitor și fix, scufundarea globii oculari în orbite, lipsa de interes, contractura musculatura faciala; • tetanos facies - caracterizat prin contractură pe termen lung (tonic, tetanos) al mușchilor faciali și demonstrația sa sub piele, urechile erecte și imobile, aspectul pleoapei III (a treia pleoapa), reacția comisurilor buzelor și demonstrarea dantură, dând impresia că animalul râde, de unde și expresia „râde sardonic". Acest facies este întâlnit în tetanus, tetanii din iarbă, intoxicație cu stricnină, etc .; ▪ facies imobile , în urma modificărilor morfologice : • cap mare - ca urmare a măririi oaselor faciale, osteofibroza, osteoporoza; Pagina 45 45

• capul unui hipopotam și capul unui rinocer - în edemul mușchiului sau capul anasarhului; • capul senil - cu reducerea musculaturii faciale, ptoza labială, la animale vechi; • botul strâmb - în rinita atrofică cronică a purceilor; ▪ facies mobile : • facies neliniștite (furioase) - manifestate prin mișcări continue ale musculatura faciala, pleoapele, globurile oculare, buzele, urechile (animalul înfige urechile), scuturând din cap, zgomote vocale. Noi întâlnire în stări de excitare corticală, în boala Aujeszky, în animale reticente, în rabie, etc .;

• nările în trompetă - animalul prezintă nările dilatate, privirea înspăimântat, capul întins în extensia gâtului. Acest aspect este întâlnit în cazuri grave; • respirația bucală - mișcări continue ale buzelor cu bombă obrajii, întâlniți în exacerbări sau în afecțiuni care nu permit respirație normală prin nas. 3.1.5. Temperamentul. Starea temperamentală caracterizează fiecare individ și reflectă modalitatea de reacție motorie sau psihică a animalului față de excitațiile mediului înconjurător. Dacă, pentru oameni, Hipocrate stabilește patru tipuri de temperament: sânge (vivace), flégmatique (lent, limfatic), supărat (impulsiv) și melancolic (retras), clinic, pentru animale, există doar două tipuri de temperamente normale: - temperament peren (nervos, prompt) - întâlnit la animale tinere și, printre specii, caii și caninii excelează. Aceste reacționează prompt la stimulanții externi, sunt atenți și urechi mobile; - temperament limfatic (târziu, leneș, șchiopătat) - întâlnit la animale adulți și bătrâni, iar printre specii este vitele și oile care excelează. Animalele sunt liniștite, nu reacționează sau reacționează târziu excitant din mediul înconjurător Modificările de temperament presupun exagerare în stări excitare corticală (encefalită, intoxicație cu stricnină) sau reducerea acesteia sau abolirea acesteia în stările de inhibare corticală (febră, otrăvire, boli grave). 3.1.6. Atitudine - reprezintă poziția animalului sau o parte anatomică în timpul examinării în raport cu mediul (pământ, apă, aer). Atitudinile normale se referă la starea de odihnă (staționară sau supină) sau în mișcare (mișcare) și sunt caracteristice pentru fiecare specie. Pentru cai, examinarea în curs poate fi efectuată la mers, la trotinaj și la galop, pe un teren moale (pământ aratat), dar și pe teren tare (piatră, beton, asfalt). Atitudini anormale (schimbate) sunt prezente în unele afecțiuni medicale și poate fi inert (pasiv) sau forțat (activ). Pagina 46 46

Atitudinile inerte sunt exprimate prin reacții diminuate ale animalului în stare de odihna, dar și deplasarea, astfel: persistența în decubit sau stație, mișcări dificil, dureros (penibil), cu capul în jos, urechile jos, coada inertă paralizie spinală, lipsă de apărare împotriva insectelor, somnolență, animalul rămâne la partea din spate a efectivei (pentru animalele care trăiesc în efective), șchiopulețe, pui, tulburări de echilibru etc. Putem întâlni atitudini forțate în tot corpul sau doar în interior anumite zone ale corpului sau în anumite grupuri musculare și se exprimă prin reacții exagerate, disproporționate (staționare, supine sau în mișcare), tulburări nervoase centrale sau periferice. Atitudini forțate în stație (cap și gât, membre, coloană vertebrală) vertebral, coada, întregul corp): ▪ la nivelul capului :

• torticolis - implică răsucirea capului pe gât și este caracteristică pentru tulburări nervoase unilaterale (pedunculi cerebelosi, nervi cranieni). Pseudo-torticolisul (falsul torticolis) este întâlnit în fracturi orbie cervicală, unilaterală, lipsa unui ochi, cophoză unilaterală (surditate); • opisthotonos - reprezintă împingerea capului înapoi și îl întâlnim în meningită, miozită cervicală, afecțiuni occipitale etc .; • Improsthotonos (capul plecat spre gât) - întâlnit în condiții normal la caii îmblânziți. Pentru alte specii, este patologice; • fruntea apăsată pe perete - în meningită, sinuzită frontală; • ticuri (semne) - sunt mișcări repetate ale capului: - semnul astronomului - similar cu torticolisul, dar cu privirea unui ochi orientat spre cer; - semnul aprobării - mișcări verticale ale capului; - semnul negației - mișcări în planul lateral al capului însoțite a extragerii alternative a punctului său de sprijin dintr-un membru frontal precum și balansarea laterală a întregului corp (mersul ursului); ▪ la nivelul capului și gâtului : • pleurototonos - presupune deviație laterală (spre torace) a capului și gât. Este prezent în colici la cai; • auto-auscultare - sprijinul capului pe torace sau pe abdomen; ▪ la nivelul membrilor : • imobilizarea membrelor anterioare sau posterioare necesită mișcare în fața liniei de plumb a membrelor în fața sau în spatele acesteia linia de plumb a membrelor posterioare; • „sub el în față” sau „sub el în spate” implică deplasarea în spatele linia de plumb a membrelor din față și deplasarea în fața liniei picioare posterioare de plumb; • imobilizarea membrilor în față și „sub el în spate”; • imobilizarea membrelor posterioare și „sub el în față”; • semi-flexia membrelor; Pagina 47 47

• sprijinul și mersul animalului pe genunchi - poziție întâlnită în zona rahitism (purcei, miei, copii, viței) sau în pododermatită adulți; • răpirea unui membru frontal sau posterior - întâlnit în fracturi, luxații, membre, hernii inghinale, inflamația ugerului; ▪ la nivelul coloanei vertebrale : • cifoză - în torace (limpede, gibozitate) sau lombară, prezentă în reticulo-pericardită traumatică (pericardită reticulară), afecțiuni organele genitale etc .; • lordoză - întâlnită în gestație avansată, ascită, etc .; • scolioza (coloana S) - deviație laterală a coloanei vertebrale

prezent în condiții dureroase unilaterale; • cifoscoză - prezență simultană a cifozei și scoliozei. Cele patru modificări ale coloanei vertebrale sunt luate în considerare întrucât atitudinea se schimbă numai dacă au o durată limitată în timp (modificări temporare) și sunt cauzate de modificări funcții neuromusculare. Dacă apar după modificări structural (fracturi cu formațiuni ale calusului vicios, tumori osoase, etc.) acestea sunt tulburări de conformare (morfologice sau definitive). ▪ la coadă : coada dintre picioare - la câinii emoționanți, fricos; coada erectă - la animale agresive, odihnitoare; coada în S - in colică; expresie caudală - mișcări permanente ale cozii în anumite afecțiuni medicale (afecțiuni ale colonului, rectului, tractului genital); ▪ la nivelul întregului corp : • poziția ortopneică presupune alungirea capului în același direcția gâtului, nările dilatate, lărgirea bazei de sprijin prin separarea membrelor, exoftalmului și aspectului înspăimântat; ea este prezent în dispnee, faringită, etc .; • poziția tetanică - presupune contracția tonică (tetanică) musculară generalizat, dând un aspect rigid de „capră” (pentru a sprijini lemnul a văzut). Se găsește în tetanos, tetanie, otrăvire cu stricnină; • poziția câinelui așezat - animalul se sprijină pe fese și îl întâlnim în dilatații gastrice, dispepsii, colici; • poziția pinguinului (poziția verticală a corpului) - întâlnită în păsări în pleuro-peritonită, ascită; • poziția cangurului - similară cu poziția câinelui așezat, dar Coloana vertebrală lombosacrală este deviată lateral. Este prezent în lumbago, luxații. Atitudini forțate în decubit : - decubitul sterno-abdominal la care putem adăuga pleurosthotonos (în febră vitroasă) sau separarea membrelor laterale (la găini din zona peroză și la porci în intoxicație); - decubit dorsal - în colici la cai; Pagina 48 48

- sulul (tumbling) în butoi - prezent în leziuni nervoase unilateral (la nivelul pedunculilor cerebelosi mijlocii). Atitudini forțate în mișcare : - impulsurile - mișcări într-o direcție cu tendința de a cădea, prezente în diverse afecțiuni nervoase (antepulsie - mers înainte, lateropulsie mers lateral, mers înapoi - mers înapoi); - dromomanie (vagrancy) - mișcare continuă înainte; - mersul pe jos - mersul în cerc; - mers în zig-zag (mers în zbor sau în stare de ebrietate, beat) - înăuntru afecțiuni cerebeloase;

- piruete - rotiți cercuri pe trenul din față sau din spate; - mersul câinelui de circ (acrobatic) - presupune ridicarea postului posterior in aer; - mersul abrupt - fără a îndoi articulațiile membrelor; - mers hiena - cu semi-flexie a membrelor; - marșul sigiliului - deplasare cu târâre în partea din spate, prezent la câini și pisici în paralizie flasca; - mersul câinilor - în alte specii decât câinele, cu abatere laterală trenul din spate (în lumbago); - mersul „ca pe ace” cu pași mici, în afecțiuni în nivelul copitei sau al copitei. 3.2. SEMIOLOGIA PIELEI ȘI FANERASELOR 3.2.1. Semiologia pielii Pielea este un organ viu și rolul său privește apărarea organismului de animalul animal împotriva acțiunii factorilor din mediul înconjurător. Are și funcții termoregulator, secretor, excretor, tactil, antrenament, dezvoltare și sprijinirea anexelor (fire de păr, lână, pene, copite, copite etc.). Există diferențe semnificativ structural între pielea diferitelor specii de animale, elasticitate, mobilitate pe diferite zone anatomice, dar și în ceea ce privește mijloacele de răspuns și de exprimare a semnelor la acțiunea diferiților agenți patogeni. Examinarea pielii se realizează prin metode generale (inspecție, palpare, percuție) și speciale (vitro-presiune pentru diferențierea congestiei sângerarea pielii, termometria pielii, verificarea pruritului, puncția de colecții, biopsie, răzuire urmate de examen bacteriologic, virologic, parazitologic, micologic, precum și reacția intradermică ca răspuns la acțiunea lui anumiți agenți patogeni majori - tuberculoză, anemie infecțioasă ecvină). Modificările pielii animalelor pot fi funcționale (miros, umiditate, netezime, elasticitate, temperatura pielii, sensibilitate termică, tactilă și dureros, de culoare, prurit), morfo-funcțional (erupții cutanate sau eflorescență) Pagina 49 49

pielii) și structurale sau morfologice (modificări reversibile ale pielii și ireversibil). 3.2.1.1. Mirosul pielii . În condiții normale, diferă de o specie la celălalt și este modificat atunci când igiena corpului este precară sau când animalul suferă de anumite boli cu expresie directă sau indirectă la nivelul pielii (boli paraziți ai pielii, afecțiuni ale tractului urinar, afecțiuni metabolice): - mirosul de amoniac - întâlnit în insuficiență renală cu azotemie; - mirosul cloroformului - întâlnit în parazitismul tractului digestiv în animale tinere; - mirosul de acetonă - consecutiv tulburărilor de metabolism ale carbohidraților, cu apariția ketonemiilor (cetone în sânge) la bovine; - mirosul de unt rancid în pirodemodecia câinilor; - mirosul putrefacției (neplăcut) în supurații ale gangrenei și pielii. 3.2.1.2. Umiditatea pielii (transpirație, transpirație, secreție apoasă) diferă în

funcția speciei și a zonei anatomice și este dată de densitatea acinilor glandule sudoripare situate la nivelul pielii. Umiditatea pielii poate fi normală (normhidroză) sau modificată (dishidroză): crescută (în hipersecreții), scăzut (în hiposecreții) sau absent. - Umiditatea crescută (hiperhidroză) poate fi generalizată (hipersudare, sudoare); după exerciții fizice, în boli infecțioase, colici, insolații sau localizate, regionale, zonale, circumscrise (efidroză), de obicei însoțite de horripilare mai ales la bovine și cai în reflexe viscero-cutanate. O situație complet diferită un fapt particular este dat de transpirația cu sânge (hemathidroza), întâlnită în diateze hemoragice (vasculopatii care generează purpura simptomatică sau anasarch, deficiența factorilor de coagulare, hemofilie, otrăvire cu ferigă, otrăvuri de șobolan etc.) în special la vite, cai, câini. - Scădere, umiditate scăzută (hipohidroză, oligohidroză) - întâlnită în anumite boli de piele, înfometate; - Lipsa, lipsa de umiditate (anhidroza) duce la uscarea pielii și apare în sindromul febril, afecțiuni inflamatorii, deshidratare și este evident mai ales în botul taurilor, oilor, câinilor sau botului carne de porc, care sunt de obicei umede. 3.2.1.3. Netezimea pielii (secreție sebacee, uleioasă) asigură elasticitate și protecția pielii și, la fel ca umiditatea, diferă în funcție de specie și zonă anatomic. Din punct de vedere al cantității, poate fi normal sau modificat (crescut sau scăzut). - Seborrea (din latinescul sebum = seacă, grăsime, + rhein = flux) sau steatorree o creștere a cantității de sebum care dă un aspect gras pielii și firelor de păr îndrăzneţ). Atunci când sebumul se usucă, apare pietria seboreică ( seboreea sicca, seboree uscat ) (pityriasis = tărâțe) - plasturi subțiri de sebum pe piele și păr, similare matreata (furfura, pietriza - portiuni mici ale stratului cornos al epidermei). Noi diferențiază între seboreea uscată și film, deoarece filmul nu se lasă fără urme pe hârtie, în timp ce seboreea sicca lasă urme de grăsime pe hârtie Pagina 50 50

și dacă se încălzește, miroase a grăsime arsă (acroleină). Seboreea grasă iar seboreea uscată poate fi localizată și generalizată. Seborrea uleioasă este întâlnită mai ales la bovine și ovine, în timp ce se întâlnește seboreea uscată la cai și câini. Seboreea apare în metabolice, hepatice, piele: smegma este sebumul situat la nivelul preputului. - Asteatoza ( a = fără, steatos = grăsime) - scăderea sau absența sebumului la nivel pilosebaceu (acnee de retenție, acnee punctată, acnee comedo). Această retenție poate fi juvenil (la cățeluși) sau inflamator (sub formă de foliculită, fierbere sau abcese) subcutanat). 3.2.1.4. Elasticitatea pielii depinde de integritatea și structura fibrei sale secreție elastică și musculară, sebacee și transpirație, aport de sânge și limfatic, precum și prezența și cantitatea de țesut conjunctiv subcutanat. În animale sănătoase, pielea este elastică, verificată prin formarea unui pli de piele în torace și zona lombară la câini, pisici, oi, capre și părți

partea gâtului la cai și vaci, după revenirea normală a pielii din momentele următoare (dispariția pliului). Elasticitatea pielii scade sau dispare în tulburările metabolismului apei (boli endocrine și hepatice), deshidratare masivă (boli infecțioase, vărsături repetate sau diaree, înfometare, adipsie etc.), modificări structurale ale nivelul pielii (sclerodermie, parakeratoză, ictioză, licenificare, pachidermie, boli parazitare, leziuni superficiale (eroziuni) cauzate de exploatare, etc). 3.2.1.5. Temperatura pielii poate fi evaluată subiectiv de palparea sau subiectiv folosind termometre electronice ale pielii. Temperatura pielea poate fi schimbată local, zonal, circumscrisă (crescută sau diminuată), în afecțiuni localizate (abces, răni infectate, dermatită, degerături, pareză, paralizie, arterită, gangrenă, edem cald sau rece) sau în general (crescut sau scădere) în bolile infecțioase, în sindromul febrei, șoc caloric, intoxicații, boli hepatice etc. 3.2.1.6. Sensibilitatea termică tactilă și dureroasă a pielii (receptivitate) este verificat prin aplicarea stimulentului adecvat la fiecare tip de sensibilitate (căldură sau frig pentru sensibilitate termică, palpare pentru receptorii tactili și înțepături, ciupire pentru receptorii durerii). În condiții normale, sensibilitatea se exprimă prin mișcări ale pielii peste zona în care este pus stimulentul sau, uneori, prin reacții atacul sau apărarea animalului. Verificarea sensibilității tactile sau dureroase se poate face în timpul sezonului cald prin inspecție, atunci când se continuă modul reacționează animalul la atacul insectelor care suge de sânge (muște de cal, țânțari, zboară etc.), animalul apărându-se cu coada, capul sau dinții. De când sensibilitatea reflectă funcționalitatea sistemului nervos central, va fi studiată în detaliu în capitolul despre sistemul nervos. Pagina 51 51

3.2.1.7. Culoarea pielii . În condiții normale, este dat de către prezența pigmentului melaninei (din punct de vedere cantitativ și calitativ), prin bogăția din capilare de sânge, prin furnizarea de sânge la acest nivel, precum și prin grosimea pielii. În situații patologice, culoarea se schimbă în piele poate fi cauzat de excesul de pigment melanin (dischromie) (hipercromie) sau în cantități mici (hipocromie); ele pot fi, de asemenea, cauzate de modificări circulatorii la acest nivel sau chiar prin prezența în corp a anumitor principii alimentare , medicamente , care pot colora pielea. Melanice discromii (discromii pigmentice, discromii propriu-zis) sunt cauzate de excesul sau absența pigmentului de melanină: ▪ hipercromiile pot fi generalizate sau localizate: • hipercromii generalizate: boală bronzată , rară la animale, apare in (boala Addison) cortico - suprarenală insuficienta, melanodermia , de asemenea foarte rară la animale, apare la cai gri în melanosarcom; • hipercromii localizate: - nave pigmentate (naos, nevus, lentigo) - pete mici, maro,

neted sau proeminent (alunițe), congenital, întâlnit în animale cu piele depigmentată; - pistrui (ephelis = Ephelide) - pete mici, rotunjite, plate, numeroase, galben-maro-roșii, dobândite, apar în tulburări metabolismul glandelor endocrine, dermatite cronice, eczeme, etc .; ▪ hipocromii pot fi congenitale (generalizate / localizate) sau dobândite: • hipocromie generalizată reprezentată de albinism - achromia congenitală și moștenit la toate speciile de animale este caracterizat prin absența pigmentului melaninei din piele, păr, iris și copite; • hipocromie localizată: - naos achromatic - achromii circumscrise ale pielii și părului; congenitale, întâlnite la bovine, câini și iepuri; • hipocromie dobândită: - vitiligo (piele de broască) - plăci achromatice (pete albe), bine demarcat, înconjurat de o zonă hiper-pigmentată (leucomelanodermie), frecvent întâlnită la cai, în dourină și în anemie infecțioasă; - gura broaștei - pete depigmentate similare cu cele ale gura broaștei, întâlnită pe botul cailor înrăutăți; - apar pete hipopigmentate (leucodermă) dermatoze, în afecțiuni neuro-vegetative sau endocrine. Modificări de culoare cu caracter circulator (vascular, sânge): ▪ hemoragii ale pielii - pete de diferite dimensiuni care le modifică culoarea în funcție de procesele redox în sânge - roșu-maro-violetverzuie), frecvent întâlnită în bolile manifestate de diateza hemorragipara sau accidental; ▪ navelor vasculare (lentigo vascular, nevus) - dungi ramificate de culoare roșu-albăstrui, proeminent, congenital și dispărând sub presiune; Pagina 52 52

▪ congestie activă (eritem) - înroșirea localizată a pielii în urma vasodilatație capilară în insolații, foto-dermatoze, boli eritematos, eczema; ▪ paloare - culoarea alb-gălbuie-gri a pielii în anemie, vasoconstricții, hemoragii masive; ▪ cianoză (cianodermă) - culoarea albastru-purpuriu a pielii, după cum urmează: stază venoasă (congestie pasivă), boli circulatorii, boli respiratorii, intoxicații; Schimbări de culoare din diferite cauze : ▪ medicamente (exemplu: riboflavina) colorează pielea galben verzui; ▪ alimente cu pigmenți vegetali de tip caroten (provitamina A) cu exemplu morcovul, lucerna, care colorează pielea și mucoasele în galben, mai ales la vaci de lapte; ▪ culoarea icterică după obstrucția conductelor biliare suplimentare hepatice (litiază, tumori, spasme) sau în hiperproducții biliare

(hepatită) când pigmentul biliar (bilirubina) devine pielea galbenă și verde mucoase, precum și în icter hemolitic (consecutiv la hemosporidioza, hematurie cronică, leptospiroză). 3.2.1.8. Pruritul pielii este o sensibilitate particulară (parestezie ) în pielea și mucoasele, caracterizate prin senzația de mâncărime subiectivă care se dezvoltă manifestată prin zgârieturi, lins, mușcat, „alunecare”. Mâncărimea poate fi și ea fiziologic atunci când este de scurtă durată și superficial (pentru igienic sau plăcere). În funcție de modul în care apare, acesta poate fi spontan (în scabie, eczeme etc.) sau provocate (reflexul de zgâriere la câini, reflexul psoric în oi etc.) În funcție de întindere, pruritul poate fi localizat pe o anumită zonă a corpului, astfel încât apare în anumite boli infecțioase și parazitare (rabie, Aujeszky, prurit nazal, vulvar și perianal, în parazitoză la câini și cai, prurit la spate la câini în eczeme etc.) și generalizate (pe tot corpul) în alergii, boli la rinichi cu uremie, endocrine, boli ale ficatului, diabet, intoxicații etc. În funcție de cauză, întâlnim prurit idiopatic (prurit ca boală, esențiale) și simptomatice (pruritul ca expresie a diferitelor boli). În funcție de intensitatea cu care se face zgârierea și de apariția leziunilor care apar, pruritul poate fi: - val (atenuat) - zgâriere ușoară; - zgâriere intensă , accentuată, puternică și de durată, cu pseudo-tăiere a părului; - biopsie - zgâriere cu apariția leziunilor pe suprafața pielii (zgârie, zgârie). Când leziunile sunt profunde și se infectează, dermatită acută (epidermitis veziculopustular = impetigo ) sau cronică (aspectul lichenoid al pielii). Termenul prurigo este utilizat pentru definiția afecțiuni ale pielii care sunt exprimate prin prurit. Pagina 53 53

3.2.1.9. Erupțiile cutanate sau eflorescența sunt modificări ale nivelul pielii, dar și la nivelul mucoaselor aparente, variate ca epipatogeneză, întâlnită în alergii, în boli infecțioase eruptive, în otrăvire etc. Apar brusc, eruptiv, au un caracter pervasive, durează puțin (sunt trecătoare) și dispar brusc, fără a pleca urme. Erupțiile care provoacă, de asemenea, ridicare la nivelul pielii vor fi studiate în segmentul care se ocupă cu modificări structurale ale pielii. Acum analizăm macula, eritemul, roseola, purpura și vibrația . - Macula (pata în sine) - orice pată a pielii (pigment sau circulator), neted, circumscris sau difuz. Prin erupții maculopapulare înțelegem prezența petelor și a papulelor în același timp. - pete vasculare - schimbări de culoare, circulatorii în natură, vizibil pe pielea nepigmentată și prezent în boli eruptive (variola, mulă roșie, ectimă contagioasă, foto-dermatoze, pestă porcină etc.): ▪ congestionările circumscrise dispar cu presiunea cu degetul și sunt: o eritem - pata roz-roșie (congestie activă) sau cianotică

(congestie pasivă), prezentă în bolile eritematoase; o roseola - pete eritematoase, mici, împrăștiate, de culoare roz, nummular (au forma unei monede) sau lenticulare (au forma a unui bob de lentilă), prezent în bolile eruptive; ▪ hemoragii localizate circumscrise (pete purpurii, purpura) sunt pete roșiatice-purpurii de diferite dimensiuni, care nu dispar când apăsați cu degetul. Conform dispersiei, purpura poate fi: - exantemic (exantem) sau simplu - hemoragii prezente numai pe piele, în boli exantemice; - hemoragice - când sunt prezente hemoragii pe piele, dar tot pe mucoase. În funcție de dimensiunea petelor de purpură, acestea pot fi: - punctate - puncte hemoragice; - petechiae - hemoragii lenticulare mărimea unui bob de lentilă; - vânătăi - pete hemoragice mari, colorate negru sau vinete (albastru) cauzate de infiltrarea sângelui în țesut conjunctiv subcutanat și poate apărea în diateze hemoragice sau ca urmare a unui traumatism. Încetul cu încetul, vânătăi se schimbă de la maro-purpuriu la galben, apoi dispare; - sufuzii - fluxul de sânge în țesutul conjunctiv subcutanat în urma unui vas de sânge rupt. Frecvent, este suficient sunt prezente în organele interne, unde are loc infiltrarea sânge sau alte lichide; ▪ hemoragii liniare (pete liniare de purpură, vibrații) - cum ar fi rezultat al genelor sau fulgerelor. 3.2.1.10. Modificările structurale ale pielii implică modificări în natura morfologică însoțită de deformări evidente ale suprafeței pielii, unele dintre ele fiind reversibile, temporare (papula, vezicula, pustula, crusta, Pagina 54 54

dander, edem, hematom, chist, abces, emfizem, rană etc.), altele ireversibile, permanente, permanente, numite și distrofii cutanate (cicatricea, sclerodermie, ictioză, acantoză nigricans , nodul, vegetații, tumori, pachidermie, creve, ulcere etc.). - Papula - tăiere mică, rigidă, ne-cutanată, eminență circumscrisă (alb sau roz), variind de la mărimea unei semințe de mac până la dimensiunea unei nuci, cum ar fi rezultat al unei infiltrații a epidermei sau dermului. Când este mâncărime, se numește placă urticară (prezentă în stupi, dermografism, fotodermatoze, alergii, febră eruptivă). Se vindecă fără a lăsa cicatrici. Uneori, papula din interior poate avea un eritem (leziune papulo-eritematoasă), a pustule (leziune papulopustulară) sau dander (leziune papuloscuamă). - vezica biliară - deformarea pielii datorită acumulării de ser transparent în epidermă (în afecțiunile aftoase, variola). Când aceste vezicule sunt mici, grupate, se numesc herpes și are locații specifice - genitale, bucale,

nazal. În funcție de mărimea veziculelor, putem distinge: o aftice - foarte mici, abia vizibile; o vârfuri de vârf - sunt de mărimea unui cap de ac; o veziculele în sine - au dimensiunea unui bob de mazăre; o bule (phlyctenes) - dimensiunea unei alune; când se infectează, este rezultatul impetigo bulos (pustule); o pemfigus - bule mari; dimensiunile sunt cele ale unui ou găină. Aceste vezicule se pot rupe rămânând o ulcerație de diferite forme, ulcerație înconjurată de un halou roșu. - Pustula - când veziculele se infectează și formează colecții purulente care se sparg mai târziu și se supara prin înfundarea firelor de păr. - crusta - uscarea secrețiilor normale sau patologice (exudate, transpirație, sânge, puroi) în urma izbucnirii veziculelor, pustulelor, ftlicenelor sau ca un proces normal de vindecare a rănilor. - Dander (squama = coajă, crustă) - porțiuni lamelare de epidermă detașate a stratului cornos (în hiperkeratoză, parakeratoză, boli parazitare etc.) culoare albicioasă și de dimensiuni variabile: o Pityriasis (pityrion = sunet) - sub 2 mm (film); o Furfur - între 2-5 mm; o Șipci - când au 1-4 centimetri; o Flaps - șipci foarte mari. Termenul este de asemenea utilizat în chirurgie de restaurare a pielii și a mucoasei detașate. - edem cutanat - infiltrare seroasă în țesutul conjunctiv subcutanat și pielea păstrează amprenta după presiune. Edemul poate fi rece și cald. ▪ edem rece : o edem de stază care poate fi generalizat (în anasarque, insuficiență inima, afecțiuni renale, cum ar fi nefroza, glomerulonefrita) și este prezent în zonele înclinate, fiind simetric, insensibil, cianotice sau localizate pe cap (guler, începutul toracelui) și membre pelvină; Pagina 55 55

o edem cacetic (marasmic, hidremic, deficitar) care înlocuiește țesutul adipoz normal; ▪ edemul fierbinte poate fi inflamator (este delimitat, fierbinte, dureros) sau angioneurotic (alergic) (roșu, fierbinte, dureros, mâncărime); se întâlnește în afecțiuni nervoase (mielită) sau alergice (urticarie, boală serică etc.); - Hematom - deformare a pielii calde, moi, cu senzație de sânge de crepitație, după acumularea de sânge în urma extravazării (în otrăvire etc.) sau ca urmare a unui vas de sânge rupt. - Chistul pielii - deformarea prin acumularea de conținut lichid sau solid într-o cavitate delimitată de un perete de reacție la nivelul dermului sau în țesut

conjunctiv subcutanat. În funcție de conținutul său, chistul poate fi: o seroasă - cu conținut seros; o sero-sângeroasă - amestec de conținut seros și sânge; o hematic - cu sânge; o retenție - prin obstrucția canalului acin glandular (exemplu: chist pilosebaceous); o cazuos (conținut moale, asemănător cu pastă, alb-gălbui) - foarte rar în pielea (în tuberculoza cutanată). - Abcesul pielii - colecție purulentă, bine definită în țesutul conjunctiv subcutanat, consecutiv la infecții. - Flegmon cutanat - colectare purulentă în cantități mari și difuză în țesut conjunctiv subcutanat. - Emfizem subcutanat - acumularea de aer sau alte gaze sub piele. Aceasta poate fi produsă în sistemul respirator sau în sacii de aer (în păsări - prin fisuri ale pieptului) sau din exterior prin răni ale pielii deschise sau consecutiv dezvoltării în țesuturile germenilor gazogeni, anaerobi (septic, emfizem nativ). - Rana (rana) - întreruperea continuității pielii cauzată de fizice (traume, proceduri chirurgicale), chimice (acizi, baze) sau biologice (microbi). Termenul de vătămare este folosit în special pentru răni extern, localizat. - Cicatricea - urmele depigmentate depilate, inegale și reci au rămas pe piele după vindecarea unei răni. - Sclerodermă ( scleros = rigid) - indurație și mărire cutanată consecutivă hiperplazia fibroasă a corionului și a atrofiei epidermei (în dermatită, dermatoze, parazitoze cutanate etc.). - Ihtioza ( ichthyos = pește) - hiperplazia (hiperkeratoza) întinderea stratului cornee epidermică, cu aspect dur și uscat de solzi de pește (poate fi congenitale sau dobândite, în urma hipovitaminozei A sau după acțiunea anumitor iritanți ai pielii). Când îngroșarea pielii este foarte mare și are aspect se numește licenificare ( rima cutis ). - Parakeratoza - keratinizarea incompleta a celulelor pielii cu aspectul unui strat cornos nucleat și cu aspect de solzi, întâlnit în viței și purcei; Pagina 56 56

- Acanthozis nigricans - hiperplazie a stratului mucos al pielii care capătă culoarea neagră și aspectul scoarței unui copac. Este situat la nivelul de buze, pleoape, urechi, zona axilară la câini; - Nodulul (tuberculul ) - deformarea pielii localizată și rigidă, care a apărut ca urmare corionul mărit, durează mult timp și sfârșește necroză sau ulcerație (în tuberculoză cutanată); - Vegetații - deformări ale neoformării pielii, cu aspect de varzăfloare (papiloame), localizată la nivelul pielii sau mucoaselor; - Tumori ale pielii - procese de neoformare, localizate (benigne) sau

proliferativ (malign - cancer, neoplasm); - Pachydermia (elefantiaza) - edem cronic (la început moale ca pastă, apoi rigid) a dermului și hipodermului în special, consecutiv stazei nivelul limfatic al membrelor. Pachydermia în sine este o îngroșare regional al pielii consecutiv malformațiilor hiperplastice. - Gangrena pielii - necroză uscată sau umedă a pielii sub formă ulcer sub presiune (piele neagră, care nu răspunde, de asemenea, în zonele consacrate plăgi de decubit) sau sphaceles (bucăți de piele gangrenate și detașate, sub care sunt prezente ulcere). - Rhagade (crevasse, fisură) - fisură a pielii (sau a mucoaselor) în special la colțurile buzelor, genunchilor, șocurilor sau pe zonele în care pielea are și-a pierdut elasticitatea. - Ulcere - pierderea substanței în piele sau mucoase, cu evolutie cronica si tendinta slaba de vindecare. Ulcerele pot fi clasificate în: o ulcerații - când leziunea este prezentă numai în straturi suprafață și tinde să progreseze. Când sunt la nivel din epidermă se numesc excoriații, sunt de natură traumatică și vindeca complet; o ulcerele în sine (profunde) - cu suprafață mare și adâncime (în snot, necrobaciloză, furunculoză, eczemă etc.). De asemenea, pot fi clasificate în funcție de: ▪ Aspectul semiologic: - crateriform - cu mărire maximă pe suprafața pielii și cu margini netede (de exemplu, după acnee); - vegetativ - cu margini proeminente și fund gras (în zona limfangita); - fagenic - cu tendință de avansare profundă (în răpciugă); - serpiginos - care se extinde dintr-o parte în alta, existând posibilitatea de vindecarea în anumite zone (în limfangita ulcerativă). 3.2.2. Semiologiei apendicelor Anexele sunt producții păroase sau excitante, cu un rol important în protecție, apărare și locomoție, și la păsări, în zbor. Ele pot acoperi Pagina 57 57

întregul corp (fire de păr, lână, pene, solzi) sau poate fi localizat (coarne, copite, gheare, cuie, gheare, cioc, pinteni, solzi de membre păsări sau corpuri de reptile, castane, scoici). 3.2.2.1. Semiologia părului . Părul acoperă complet corpul vitelor, cai, capre, câini, pisici, nurci, cu excepția cărnii de porc. Recenzia lui este efectuate prin metode generale (inspecție și palpare) și speciale (examinare) microscopic) prin care urmărim prezența, uniformitatea, densitatea, dimensiunea, poziție, culoare, luciu și integritate. Aspecte semiologice pot fi de interes numai firele de păr, dar și firele de păr și pielea de bază. Aceste aspecte sunt: - horripilarea (din latinescul harrere = to be ruffled + pilus = hair) reprezintă

boala firelor de par consecutiv are friguri (frig) la întreținere (îngrijire), boli parazitare și metabolice sau pe zonele de reflectivitate viscero-cutanate; - hipertricoză - creșterea lungimii și mărirea părului. Hipertricoza poate fi naturală, localizată în manece, coadă sau peste tot corporală (caracter rasial) sau dobândită, cu mare măsură (post-hirsutism afecțiuni ale febrei aftoase în FMD) sau localizate (în dermatita cronică, tulburări metabolice ale glandelor endocrine); - trichorrexis nodosa (tricho = trico = triho = păr) implică mărire nodulari (noduli albi) ai unei porțiuni de păr cu posibilitatea acestuia ruptură la acest nivel și apariția fenomenului unei pseudo-tăieri a firelor de păr (la cai și bovine); - hipotrichoza (oligotrichosis) reprezintă pierderea părului, care poate fi o fenomen fiziologic (mutant) sau patologic - alopecia (din grecesc alopex = vulpe) când scabia provoacă căderea temporară a părului. Alopecia poate fi primar - esențial (în distonia neuro-vegetativă, când cauza acționează troficitatea bulbului de păr), secundară (în bolile infecțioase, deficiențe, parazitoze) sau ereditare (atrichia: a = fără, + trichos = păr) în câine, mânz, vițel, cobai etc. Alopecia poate lua forme ca urmare a: o calvescence ( calvus = chel) - rarefierea firelor de păr. Când epuizarea are loc în cap, vorbim despre chelie, care poate merge la alopecia areata (la oameni și animale); o degradare - de obicei firele de păr sunt rare pe o suprafață mică, circulară (degradare numerică); - schimbarea culorii părului : o gri - lumină a părului din cauza înlocuirii pigment de melanină cu bule de aer. Apare mai ales la animale boli vechi sau consecutive cu tulburări metabolice ale glandelor endocrine, boli infecțioase, cu acțiuni iritante locale; o reutilizare ( rutilus = vermilion) sau eritrism - când firele de păr au culoarea roșie pe zonele demarcate, iar pielea este depigmentată; reutilizarea este de natură genetică. Achiziționată, apare în urma unei aplicații din blistering piele sau ca urmare a anumitor boli de piele. Pagina 58 58

3.2.2.2. Semiologia apendicelor acoperitoare la ovine și păsări: ▪ la oi: - malopecia (căderea lânii); ▪ la păsări: - horripilare - ridicarea penelor; - depilare - căderea penelor prin rupere; - plumopecia - căderea penelor în situații patologice. 3.2.2.3. Semiologia apendicelor cu o limitare limitată : ▪ copita:

• deformări: - pe suprafața plantară (copite pline); - cu furculiță (copite curbate); - pe tocuri (aplatizarea călcâielor); - la cutia excitată (copite copt); • modificări de mărime: - undercut - reducerea dimensiunilor transversale ale cutiei cu coarne; - keloidul - creșterea exuberantă a cutiei excitat. • modificări de coerență: - jachete - cu consistență moale, măcinare; - copite fragile - cu consistență rigidă, devin fragile (rupe); • modificări de integritate și planeitate: - seime (fisură) - fisură longitudinală sau transversală a cutiei cu coarne; - diferențe liniare, longitudinale de nivel pe cutia excitată; • modificări ale sensibilității și temperaturii: - unghia străzii - în cal; - bleime - inflamație circumscrisă a pododermei post-traumatice; - pododermatita - inflamația membranei keratogene; - laminită - congestia membranei keratogene; - panaris - inflamația pielii interdigitale la luptă cu tauri; ▪ coarnele: • depresiuni circulare: permit evaluarea vârstei, numărul de gestație sau apar în tulburări alimentare, metabolism sau în boli cronice; • creșterea temperaturii la rădăcina coarnelor - în inflamații ale membrană keratogenă; • cioc de păsări - înmuiere, deformare, deviere, rupere în afecțiuni endocrino-metabolice, traume. 3.3. SEMIOLOGIE DE MUCOSA RELATĂ Membranele mucoase sunt țesuturi formate din celule epiteliale dintr-un singur strat sau în mai multe straturi (mono și cu mai multe straturi) care acoperă în general un organ cavitar Pagina 59 59

(tractul digestiv, sistemul respirator, precum și anumite componente oculare și preputul). Întrucât la majoritatea speciilor pielea este pigmentată și acoperită cu păpădie și evidențierea simptomelor este destul de dificilă, examinarea membranelor mucoase vizibile devine obligatoriu și anume: mucoasa oculară (conjunctiva, pleoapa III și sclera), mucoasa nazala (hipofiza), mucoasa labiala si gingia, mucoasa vestibulovaginală, mucoasa și pielea preputului la bărbați. La păsări examinăm mucoasa orofaringian-laringiană și evaluăm circulația capilară și modificările pigmentare examinăm creasta, clapele și membrană interdigitală care evidențiază pe suprafața lor modificările care sunt exprimate și în piele. Examinarea se face prin metode generale (inspecție și palpare) și prin metode suplimentare (răzuire urmată de examen microscopic), culoare,

volumul (mărimea), integritatea și aspectul, prezența secrețiilor (din punct de vedere) cantitativ și calitativ), precum și consecințele acestora asupra pielii din jurul orificiului examinat. La nivelul mucoaselor, schimbările de culoare pot fi generale (la toate membranele mucoase) sau parțiale - unilaterale (ale unei mucoase) sau bilaterale (ambele pereche de mucoase): - congestia locală (a unei mucoase) este de obicei rezultatul unei traume; - locul congestiv (enantemul, analog cu enantemul cutanat) - întâlnit în boli eruptive; - cianoză - culoarea roșu-purpuriu sau albăstrui, întâlnită în fenomene de asfixiere cu diverse etiologii; - paloare - întâlnită în anemie, ischemie, sângerare internă; - injecție capilară - colorare liniară pe calea capilarelor; in urma vasodilatarii; - hemoragie - de diferite dimensiuni (puncte, petechii, vânătăi etc.) prezent în boli caracterizate prin sângerare diateze; - culoare icterică - dată de prezența pigmenților biliari (icter hepatic), icter hematic sau fals. Deformațiile membranelor mucoase sunt de obicei cauzate de edem: - chemoza (membrana mucoasă vitroasă, grasă, ochiul gras) este edem al mucoasa oculara, de origine inflamatorie; - alte modificări ale formei și integrității vor fi detaliate atunci când vor vorbi în capitolele respective, și anume: ulcere, prolaps vaginal și rectal, etc. Modificările secretorii sunt reprezentate de secreții în exces (descărcare) sau absența lor care duce la uscarea mucoaselor: ▪ fluxuri: • epifora - lacrimare persistentă, consecutivă hipersecreției sau obstrucția canalului lacrimal; • hiper-salivare: - ptialism - hipersecreție salivară și ieșire; - sialoree - salivație normală, dar imposibilitatea înghițirii sale; Pagina 60 60

• xeroftalmie (aptialism) - scăderea secreției salivare și uscarea căptușelii cavității bucale; • xerostomie (reducerea secreției salivare și uscăciunea mucoasa bucala). Secrețiile luate pot avea un caracter seros, sero-purulent sau purulent și poate fi examinat din punct de vedere microbiologic și parazitologic. 3.4. SEMIOLOGIA SISTEMULUI LPHPHATIC SUPRAFETIC Sistemul limfatic este format din ganglioni limfatici / centri limfatici, vasele limfatice și limfa. În condiții practice, doar unul este examinat număr limitat de ganglioni limfatici (ganglioni limfatici).

Examinarea ganglionilor limfatici (ganglionii limfatici) se face prin metode generală (inspecție și palpare) și specială (palpație transrectală, puncție urmată de a adenogramă - adenogramă limfatică, biopsie și examen histopatologic, examen radiologic, laparotomie). Pentru vasele limfatice se poate folosi și limfografie cu substanțe de contrast și pentru examen limfatic, fizic, biochimic și microscopic. În condiții normale, la animale sunt examinate centrele limfatice (ganglioni limfatici) mandibular (submandibular, submandibular), prescapulari (cervicali superficiali), sub-iliaci (pre-crural, pliați sau înăbuși), retro-mamar la femele și popliteal la animale mici, în urma dimensiunea (dimensiunea, diametrul), forma și aspectul suprafeței, temperatură, sensibilitate, consecvență și mobilitate. 3.4.1. Semiologia ganglionilor limfatici (limfonodule) Orice modificări ale ganglionilor limfatici sunt cunoscute ca limfadenopatie. Limfadenopatia poate fi singură sau însoțită de modificări ale nivelul vaselor aferente sau eferente (adeno-limfopatii sau limfoadenopatii). Inflamările ganglionilor limfatici se numesc adenită (locală, regională, general) și, în funcție de cauza care le provoacă, pot fi: - adenită acută - întâlnită în inflamația acută: dovleac (umflat, infecții calde, sensibile), localizate, etc .; - adenită cronică - întâlnită în inflamații cronice: tuberculoză, snot (mărit, rigid, nedureros, aderent); - adenită leucozică - în leucoză (ganglioni limfatici foarte mari, rigid, nu dureros, mobil); - adenita tumorală (adenom, adenosarcom, adenocarcinom) prezentă în tumori ganglionare benigne și maligne. Inflamarea țesutului din jurul ganglionilor limfatici se numește periadenită și creșterea volumului lor (hiperplazie), adenomegalie. Pagina 61 61

Diagnosticul diferențiat al adenitei Tip de adenitis Obiective adenitis acut adenitis cronic adenitis leukosic adenitis tumoare Dimensiunea noduli limfatici mare

normal sau mare imens foarte inalt Aspectul suprafeței neted accidentat uneori accidentat accidentat Temperatura Fierbinte rece rece rece Sensibilitate dureros Nu dureros Nu dureros Nu dureros consecvență elastic (moale) abrupt elastic abrupt Mobilitate telefoane mobile membrii telefoane mobile / membrii membrii 3.4.2. Semiologia vaselor limfatice Orice modificare a vaselor limfatice poartă numele de limfopatie (limfangiopatie). Inflamările vaselor limfatice preiau numele limfangitei și poate fi: - limfangita acută - în inflamația acută, atunci când vasul limfaticul devine evident sub piele, este cald și dureros. Când aceasta creșterea volumului (limfangiectasia) este însoțită de staza limfatic și hiperplazia vasului limfatic este de mare calibru ia numele cordonului limfatic ; - limfangita cronica - in inflamatiile cronice, cand cordonul limfatic este rigid, nu dureros și rece. Pe calea frânghiei

pot apărea ganglioni limfatici la care abcesul naște ulcere serpiginoase (snotul pielii); - limfangita leucozică (limfenoza) - în leucoză; - limfangita tumorala (limfadenomii, limfosarcoamele). Conform etiologiei lor, limfangita poate fi specifică (în boli infecțioase) și nespecifice ; în funcție de dimensiunea vasului limfatic afectat, întâlnește limfangita trunchiului (în trunchiurile vaselor limfatice), limfangita radiculară (la rădăcina vaselor limfatice) și limfangita reticular (în rețeaua capilarelor limfatice). Limfangita reticulară cronică stă la baza producției de elefantiază la cai. Frecvent, inflamația ganglionilor limfatici este asociată cu inflamația vas limfatic și ia numele de adenolimpangită sau limfadenită . Fluxul limfei dintr-un vas limfatic rupt ia numele limforagie . Pagina 62 62

CAPITOLUL 4

SEMIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV Sistemul digestiv este format dintr-un tub digestiv cu trei segmente: ingestiv ( gură, faringe și esofag), digestiv (prepuț, stomac, intestin subțire, gros intestin) și ejector (rect, anus) la care adăugăm glandele anexe: glandele salivare, ficat, pancreas. Aspectele semiologice ale sistemului digestiv pot fi: ▪ funcțional, referitor la modificări: - apetit, apucare, mestecare, insalare, înghitire; - ruminație și eructare (la rumegătoare); - defecare și flatulență; - sau apariția vărsăturilor, vărsături false, vărsături ale nutriție; ▪ nivel fizic (morfologic): - organe pre-diafragmatice (gură, glanda salivară, faringe, pungi guturale, esofag și cultură); - abdomenul; - organe retro-diafragmatice (pre-stomac, stomac, intestin subțire; intestinul gros, rectul, anusul, ficatul și pancreasul); - fecale. 4.1. SEMIOLOGIA ORGANELOR DIGESTIVE PREDIAFRAGMATICE 4.1.1. Examinare funcțională și aspecte semiologice 4.1.1.1. Apetitul (din latinescul aperit = a dori) sau foamea este verificată prin testul de pofta de mâncare (furaje, pentru prânz) când animalului i se administrează multă furaje normal, în cantitate mică și de bună calitate, începând întotdeauna cu furaje mai puțin apetisant (pentru ierbivore, începem cu roughage) prin observare modul în care animalul se hrănește (apucând, mestecând, înghițind). Noi trebuie să vă verificați și pofta de apă. Apetitul poate fi normal (normorexia) sau modificat (disorexia: dys = dificil,

rău + orexis = apetit, mâncare), dar și cantitativ (puțin sau mult) și calitativ (perversiunea gustului). Modificări cantitative ale apetitului: ▪ lipsa poftei de mâncare care poate fi: • anorexie absolută - când animalul refuză nutrețurile (în boli acut); Pagina 63 63

• anorexie relativă (inapetență) - când mănânci încet și furaje incomplete: - hiporexia (oligofagie) - când apetitul este scăzut pentru toți furaje; - apetitul capricios - presupune alternanțe ale perioadelor normale de apetitul și anorexia (în bolile digestive cronice); - apetit selectiv - când animalul mănâncă doar anumite furaje (exemplu: alimente lichide); ▪ absența senzației de sete = adipsi e ( a = sans + dipsie = sete); ▪ exagerarea apetitului = hiporeorexie ( hiper = exagerat + orexis = apetit): • polifagie (hiperfagie) - când animalul mănâncă prea mult, în perioada respectivă recuperare, pentru a recupera pierderea în greutate după ce suferi durată lungă (polifagie normală); • bulimie - pofta exagerată (foamea permanentă), dar starea de întreținere este rău (în psihoze, diabet, enterită cronică); • tahicagie (glutonie) - când animalul mănâncă foarte repede furaje (în turbă etc.); ▪ exagerarea senzației de sete = polidipsie ( polys = mult + dipsis = sete) în boli febrile, edem, diabet insipidus, după hemoragii, purgative. Modificări calitative ale apetitului: ▪ parorexia ( para = dincolo de + orexis = apetit) = alotriofagie ( allotrius = străin) = epitimia = pica (pica-pica = plăcintă, supărare) - când animalul mănâncă lucruri care nu au nicio legătură cu mâncarea, de exemplu: • coprofagie (scatofagie) - consum de fecale (excremente); • xilofagie - consum de lemn; • geofagie - consum de sol; • litofagie - consum de piatră (normal doar la păsări); • aerofagie - animalul ingerează aer care intră și se colectează în interior stomacul (aerogastria); • canibalism - animalul mănâncă țesuturi și organe animale congeneri (cu care locuiește): - lichomania (boala lins, pika) - animalul tinde să lingă fire de păr, buricul congenerilor, pereții; - trichofagie - mănâncă părul; - mallofagie - mănâncă lână; - ciugulește - ciupește, smulge și mănâncă pene;

- placentofagie - mănâncă placenta; - ovofagie - mănâncă ouă; - infantofagie - își mănâncă propria tânără; - mușcarea cozii - își mănâncă coada; - otofagie - mănâncă urechile; - onicofagie - mănâncă copitele; ▪ paradipsie - perversiunea sentimentului de sete, când animalul bea gunoi de grajd, apă mlăștinoasă murdară, lichide foarte mirositoare. Pagina 64 64

Există modificări calitative ale apetitului în deficiențele nutriționale, tulburări metabolice, erori de hrănire, tulburări nervoase etc. 4.1.1.2. Prinderea reprezintă modul de a apuca și de a intra animalul gură de mâncare sau apă, care demonstrează prezența poftei de mâncare. Prinderea se poate face normal (în funcție de specie - cu buzele, dinti, limba) sau modificat (disfagie apucatoare) ( dys = rau, rau + faringe = mânca). Prinderea nu se poate face în afecțiunile musculaturii masticatorii, tetanos, fracturi mandibulare etc. sau atunci când este efectuat cu alte organe decât cele normale, și anume prinderea „canină”, cu incisivii în rumegătoarele în boli ale limbii, strângând „în vid”, fără a apuca mâncarea. Tulburările de aderenta poate fi, de asemenea, întâlnită pentru lichide. Prin termenul de disfagie înțelegem o perturbare (anomalie) a apucând, mestecând sau înghițind mâncarea. 4.1.1.3. Mestecarea reprezintă acțiunea de a macina mâncarea cu dinții și amestecă-le cu salivă și formează bolul alimentar pentru înghițire. Când vorbim despre această funcție, apreciem frecvența, ritmul, intensitatea, durata și simetria. Masticarea se poate face într-un mod normal sau modificat (disfagie de mestecat). Există situații în care mestecatul este absent și însoțește anorexia. În acest caz, ierbivorele pot prinde o cantitate de furaje între buze, rămân în această poziție, dând aspectul animalului care „fumează” sau care „țevile”. În alte situații, mestecarea poate fi: - neîntrerupt - în encefalopatii; - întrerupt brusc - când în timpul mestecării există declanșatorul durere severă (cariță a dinților, mușcătură cu un obiect ascuțit etc.); - în vid (când animalul face mișcări de mestecare în absența alimente). Acest tip de mestecat este frecvent întâlnit în ptialism, când apare și zgomotul de aplaudare (zgomotul sărutului sau țeavă) caracteristic stomatitei aftoase. Uneori, scrâșnirea dinților, în colici și encefalopatii; - pe o parte - în dureri unilaterale la nivelul gurii; - lent - cu mișcări rare și neregulate, în afecțiuni nervoase deprimat; - cu dinți lungi (mestecare superficială) - în condiții dureroase

(stomatită, faringită etc.). Frecvent, mâncarea nu este înghițită, rămânând între arcul dentar și obraji, formând un depozit numit șopron (la cai, vite). 4.1.1.4. Insalarea este procesul de amestecare a salivei cu alimentele bine pământ. Insalarea poate fi normală sau modificată atunci când cantitatea de salivă crește (ptialism), saliva se scurge în afara alimentelor sau scade (aptialism), fiind urmată de xerostomie și dificultăți de insalare și deglutiție. Pagina 65 65

4.1.1.5. Înghițirea reprezintă înghițirea vasului alimentar și noi facem verificarea acestei funcții urmând unda peristaltică esofagiană formată pe flan stânga canelurii esofago-jugulare. În condiții normale, înghițirea se face în trei faze (oral, faringian și esofagian). Schimbările înghițitoare iau numele de înghițirea disfagiei (disfagia adevărată) și ținând cont de cele trei faze inghitirea poate fi: disfagie orala, disfagie faringiana si disfagie esofagian. - disfagia orală se caracterizează prin eforturi de înghițire, în timp ce mestecarea este prelungită, mâncarea cade din gură și înainte ca animalul să formeze a grămadă de mâncare, bine măcinată, în formă conică. Mâncarea se poate acumula între molarii și obrajii care formează depozite, numite șopron (în stomatită, glossită, etc). - disfagia faringiană se caracterizează prin respingerea gurii sau a nasului (respingerea alimentelor) a alimentelor și a lichidelor imediat după înghițire. - disfagia esofagiană poate fi proximală (anterioară) și arată disfagie faringiană sau distală (precardială) care se manifestă ca vărsături false (eliminarea alimentelor bine măcinate din esofag cu care nu se amestecă conținut gastric). Disfagia esofagiană distală este frecvent întâlnită în catelusii, imediat dupa intarcare, cand au expansiuni sacciform ereditar (achalazia esofagiană) sau la animalele adulte atunci când acestea dilatațiile sunt dobândite pe parcursul vieții (în paralizie, obstrucții esofagiene, spasmul deschiderii cardiace) și alimentele se acumulează în cantități mari în acestea diverticuli. 4.1.1.6. Ruminație și eșec Ruminația - act fiziologic specific al rumegătorilor, presupune regurgitare (respingere), remasticare, re-salivare și reînghitire a alimentelor (bolul merycic). Ruminarea poate fi normală sau modificată , și anume: - neîntrerupt (continuu) - apare în tulburări nervoase (cenuroză, listerioza); - întrerupt (intermitent) - cu pauze mai lungi sau mai scurte în rumegare; - leneș (lent) sau prelungit (superficial și rar) - cu multe remasticații pentru formarea bolusului alimentar; - trist - ruminație însoțită de o facies tristă. Absența ruminației este un semn grav pentru animal (apare în tulburări

sistemul digestiv sau alte dispozitive, dar și în otrăvire). Eructul - act fiziologic specific rumegătorilor (expulzarea pe cale orală gaz în rumen). În condiții normale, apare și în câine, fiind patologic pentru alte specii (apare în aerofagie, afecțiuni gastric etc.). Eșecul rumegătorilor poate fi normal (cum ar fi frecvența, intensitatea, durata, miros de aer inlocuit ) sau modificat : - rarefierea eructării - în atonii pre-stomacale, supraîncărcări ruminal; Pagina 66 66

- suprimarea (absența) ecuării - apare în obstrucțiile din esofagul sau meteorismul ruminal; - intensificarea eructației - atunci când animalul a consumat furaje care fermentează rapid și există pericolul apariției timpanismului. 4.1.1.7. Vomitarea (transpirația) reprezintă expulzarea în afara gurii și prin nas conținutul stomacului în anumite situații patologice (tahicagie, consumul de mâncare prea rece sau prea caldă, lipsă de secreții și motilitate gastrice, gastrite, boli specifice și nespecifice, intoxicații alimentare sau intoxicații ca autoapărare etc.). La început, animalul are senzația de greață, apoi apare vărsături adecvat cu expulzia explozivă a conținutului gastric. Caracteristicile conținutului gastric vomitat: - cantitatea - depinde de cantitatea de alimente ingerate și de frecvența de vărsături; - mirosul - în general acru (acru), dar poate fi murdar (respingător), fecaloid (conținut intestinal), amoniacal (la animalele uremice); - pH - în general neutru, dar poate fi alcalin (în hiperspepsie clorhidric) sau acid (în dispepsie hiperclorhidrică); - culoarea - depinde de compoziția conținutului de vărsături; - compoziție: alimente, mucus (vărsături de mucus), bilă (când culoarea este verde-galben), fecale (în obstrucții intestinale), corp străini, paraziți, sânge (vărsături roșii). Când vărsăturile expulzează numai sânge sau abomas, numește acest aspect hematemeză (în ulcerații, intoxicații etc.). Conținutul de vărsături poate fi examinat din punct de vedere biochimic (pentru a identifica toxice) sau la microscop (pentru detectarea anumitor virusuri, bacterii, paraziți). Vomitarea poate fi unică, repetată sau necoercitivă (continuă). Vomitarea apare realizează relativ ușor la prădători și carne de porc și cu eforturi mari în rumegătoare. Vomitarea are un prognostic grav la cai în majoritatea cazurilor. Vomitarea - senzație de greață, cu tendință de vomă, dar fără expulzarea conținutului gastric (întâlnit la prădători și porci). Vomic - presupune eliminarea prin nas (aruncarea abundentă) și mai puțin prin gura, o cantitate mare de conținut purulent sau apos (de apă) a nivelului sistemul respirator, adesea confundat cu vărsături false.

4.1.2. Examen fizic și aspecte semiologice 4.1.2.1. Examinarea gurii și semiologia - presupune examinarea mușchiului (examinare externă a gurii) și a cavității bucale (examinare internă a gurii) ca modificările care au loc la nivelul lor. Bot Facem o examinare atentă a buzelor, colțurilor, pielii, mușchilor, mandibula, maxila și articulația temporomandibulară prin metode Pagina 67 67

generale (inspecție, palpare, percuție) și speciale (răzuire, depistare a fistulelor, punctiuni, biopsii, examen radiologic). Aspectele semiologice întâlnite pot fi morfologice (structurale) și funcțional . Modificări morfologice: excoriații și depilări (în răni, cicatrici, ectoparisitoză), vezicule (în viroză, intoxicație), umflare (în boli infecțioase, alergice, tumori etc.), pustule (în demodicoză), noduli (în acnee), depozite epiteliale (în trichophytia), creve (în infecții cu drojdie) toxice), ulcere (în snot, ectimă contagioasă), necroză (în difteria vițeii), fistulele glandelor salivare, fistulele dentare etc. Modificări funcționale: - mâncărimi ale buzelor (în parazitoză, rabie, Aujeszky); - imposibilitatea închiderii gurii (în luxații, fracturi, paralizie) corpuri străine trigeminale, implantate); - abaterea laterală a muschiului (a gurii) (în boala strâmbă a muschiului); - ptoza buzei inferioare (la animale bătrâne, în paralizie); - efuzii salivare (ptialism, sialoree), normale în cantități mici numai la rumegători și câini; - tonusul muscular - scăderea atrofiilor musculare, creșterea tetanosului; - temperatura pielii - crescută sau scăzută; - sensibilitate dureroasă - creșterea inflamațiilor localizate; - mișcări ritmice ale buzelor (în dispnee); - hiperkinezii - contracții tonice sau clonice ale mușchilor: o trismus - contracție continuă, tonică a mușchilor maseter și imposibilitatea deschiderii gurii (etanșeitate, crampe a gurii), în tetanos, encefalită; o prindere - contracție clonică (mioclonus), de scurtă durată, sacadată (repetat) pentru anumite grupuri musculare de masaj și zgomotul produs de percuția plăcilor dentare, în afecțiuni nervoase, boli a în condiții de refrigerare; o convulsii - contracții involuntare ale mușchilor, sub forma de agitare clonică sau tonică (grupuri de contracții) clonice (tonice și clonice); - modificări ale faciesului: trist, peritoneal, tetanos etc. Cavitatea bucală După deschiderea gurii (cu mâna sau folosirea instrumentelor),

examinarea cavității bucale (limbă, dinți, gingii, mucoasa palatină, mucoasa podelei, vălul palat, obrajii, fosa labio-gingivală) de generale (inspecție, palpare și percuție pentru dinți) și speciale (sondare, pentru fistule și transporturi, biopsie, examen radiologic, razuire urmată de o examinare microbiologice, histologice, biochimice etc.). Primele aspecte semiologice vor fi analizate prin structuri anatomice: ▪ limbă : • culoare: aceleași modificări ca pentru mucoasa bucală: - cianoză - apariția limbii negre, în otrăvire, avitaminoză; Pagina 68 68

• dimensiunea (volumul): - macroglossia - în hipertrofii, tumori, edeme; - microglossia (atrofia limbii) - frecvent congenitală; - limbajul senil (atrofic) - la animalele vechi; • mobilitate și poziție: - paralizia limbii (limbă inertă) - cu sau fără modificări ale dimensiune; - tic lingual (limba serpentină) - întâlnit la bovine și cai și care constă în lipirea repetată a limbii și efectuați anumite mișcări de rotație; • suprafața limbii: - limba saburică (încărcată) - cu un depozit alb-cenușiu, întâlnită în anumite tulburări digestive; când depozitul este mare, noi o numește limbă pastoasă; - limbă scrotală - cu fisuri pe suprafața sa (în stomatită în bovine); - limbă chel - la bovine în stomatită, la dispariție papilele linguale (filiforme, fungiforme, goblet, foliate); - nuggetul (pellicula linguae) - depunere rigidă pe vârful limbii în păsări în corice; • integritate: prezența rănilor, veziculelor, ulcerelor, nodulilor, necroză; • sensibilitate și temperatură - crescută în inflamația limbii (Glosită); • ton - crescut (însoțit de o creștere a volumului limbii) în „limba lemnului” la bovine, în actinobaciloză și a scăzut în ispășiri; ▪ dinți : • creșterea retardată a dinților pentru bebeluși (foioase) - în rahitism; • policodonție (supradozaj) - mai mulți dinți în comparație cu formula dentara, congenitala; • oligodontie - mai puțini dinți în comparație cu cei dentari, congenitali sau dobândite; • diastema (diatasis dentium) - când există spații mari între dinți:

„Dinții fericirii” - distanța naturală dintre cei doi incisivi superiori; • parodontoza - proces infecțios al parodontiului marginal (alveole, ligament alveolare, gumă, ciment) la câini, pisici, etc .; • mobilitatea dinților - normală numai pentru incisivii bovinelor; cand la alte specii, apare în inflamațiile alveolare; • modificări de poziție: răsuciri, machete oblice; • prognatism - creștere excesivă, congenitală a mandibulei sau maxila, în partea anterioară, prin urmare, aspectul pe exteriorul dinților sau numai abaterea înainte a incisivilor. El poate fi: - superior - cioc de papagal; - inferior: gura de stiuca; Pagina 69 69

• brachygnathia (patentism) - creștere congenitală insuficientă, a maxilei sau mandibulei sau subdezvoltarea incisivilor sau abaterea lor interioară; poate fi mai mare și mai scăzut; • camfilognatie - laterală, congenitală, maxilă sau mandibula (aspect de foarfecă); • culoarea dintilor: - tartru dentar - depozit de săruri de calciu și substanțe organice; - cariile dentare - colorarea neagră a dintelui și aspectul cavităților consecutiv lecturii structurale (smalț și dentină); - pete brune - consecutive până la demineralizare la nivelul cavități dentare; • nereguli în placa dentară: - depresiuni și orificii la suprafața dintelui; - nereguli de creștere a dinților; - neregulile de blocare - care duc la apariția la suprafață albirea coloanelor, în special la molari; ▪ membrana mucoasă a cavității bucale și a gingiilor: • schimbări de culoare: - paloare - în ischemie, anemie, sângerare internă; - congestie - sub formă de pete (enantemă) sau pe întreaga suprafață (în inflamații); - cianoză: în otrăvire; - galben - în icter hepatic, hemolitic etc .; - hemoragii - sub formă de petechii, vânătăi, etc .; - graniță - linia albastră de demarcație la nivelul gingiei peri-alveolare; apare în otrăvire; • deformări: - edem - când inflamator, însoțește: o stomatită = inflamație generală a mucoasei cavității bucală; o gingivită = inflamația mucoasei gingiilor; o gnatită = inflamația obrajilor;

o palatinită = inflamația mucoasei palatine; o cheilitis = inflamația buzelor; - se numește edem al mucoasei palatale la cai și bovine lampas (fasole largă); - vezicule și afecțiuni cutanate - în bolile virusului (afecțiuni ale pieptului și gurii, ectimă) contagioasă, variolă); - pustule - în stomatita pustulară a calului; - noduli - aproape de mușcături, în actinobaciloză; - depozite - de alimente, numite șopron, de ciuperci (candida); - membrane difteridiene - în corice, difterie; - tumori - papiloame, fibroame, sarcom (la cai, câini, bovine), epulis (la câini); - pseudotumori - actinobaciloză, ambeleomioză, cisticercoză; Pagina 70 70

- corpuri străine - înglobate în mucoasă (sârmă, ace, cuie, oase, lemn); - eroziuni - care, prin infecție, pot provoca noma (stomatită gangrenoasă); - ulcere - în stomatita ulcerativă; - răni - cauzate de corpuri străine, mușchiul; • temperatura și sensibilitatea - creșterea inflamațiilor (stomatită, glossită); • umiditate - în ptialism, sialoree, xerostomie, asie; • examinarea radiografiei a gurii - pentru structura oaselor și prezența corpurilor străine la acest nivel. 4.1.2.2. Examinarea și semiologia glandelor salivare Glandele salivare sunt glande tubulo-acinare, exocrine, diseminate (pe linguală, paloasă, mucoasă labială) sau aglomerată (sublinguală, submandibulară, parotide, glande mamare) și care produc salivă. Saliva conține 98% apă, deci ca cloruri, bicarbonati, fosfati de sodiu, potasiu, magneziu, calciu, mucină, albumină, globulină (Ig A secretorie, lizozimă), enzime (ptialină numită și amilaza salivară care hidrolizează amidonul găsit în cereale și glicogen din carne în glucoză și maltoză, maltaza salivară care divizează maltoză în glucoză), toate jucând un rol în mestecarea, înghițirea, digestia și gustul. Examinarea lor se realizează prin metode generale (inspecție și palpare) și speciale (puncția glandei, sondarea și irigarea canalelor, biopsie, examinare radiologice). Inflamările glandelor salivare iau numele de sialoadenită. Glanda sublinguală - formată din acine mucoase, este localizată pe laturile laterale ale limba și are două părți: oral care se deschide prin canalul Rivinius și aboral care se deschide prin Canalul Bartolinei. Inflamarea glandei se numește sialită și formarea de chisturi glandular - ranule ( broasca) - frecvent la cai, bovine și canini. Glanda submandibulară ( submandibulară ) - este formată din acine mixte, este situat în canelura inter-mandibulară și se deschide sub limbă prin canalul Wharton la nivelul carunculului sublingual. Inflamarea glandei ia numele de maxilită și

formarea chisturilor glandulare la cai, bovine și canine broasca submandibulară . Parotida - este formată din acine seroase, este situată între ramura curbă a mandibulă și atlasă și se deschide pe fața maxilară externă la nivelul tuberculului salivar (exact vizavi de molarul 3) prin canalul Sténon. La această glandă ne putem întâlni edem, colecții, fistule, tumori, inflamații ( parotită ). Oreionul este o boală infecțioasă (virală) întâlnită la om și, întâmplător la câini și se caracterizează prin modificări ale glandelor salivare (parotită), sistemul nervos și testicule (orhită de oreion) 4.1.2.3. Examenul și semiologia faringelui Faringele este un organ musculo-membranos susținut de aparatul hioid și prevăzut cu 7 comunicări (2 coroane nazale, 2 orificii faringo-timpanice, orificiile de comunicarea cu gura, esofagul și laringe). Pagina 71 71

Examinarea se face prin metode generale (inspecție internă și externă, palpare interne și externe) și speciale (endoscopie, sondare, examen radiologic) a celor trei părți care o compune: nazofaringe, orofaringe, laringofaringe. Putem îndeplini următoarele aspecte semiologice: - denivelări în zona de protecție a faringelui - în faringită, abcese, flegmoni, edeme, tumori localizate, adenită, modificări în nivelul glandelor salivare etc .; - temperatura și sensibilitatea la palpare - prezentă în inflamație; - durere faringiană - exprimată de animal prin poziția sa ortopneică; - apare disfungia de înghițire de tip bucal sau faringian - apare în inflamație (faringită) și paralizie faringiană; - dispnee - în paralizie, edem, inflamație; - tuse - în obstrucții alimentare, stricte, corpuri străine; - cornul faringian - este un fluier inspirator sau expirator, consecutiv paralizia voalului palatin sau în stricte, faringită; - zgomotul ondulat apare (când este prezent) membranele; - sindromul corpului străin - încercarea animalului de a curăța faringele la folosirea labei (la câini și pisici); - prin inspecție internă directă sau prin faringoscopie putem evidenția: congestie, hemoragie, pseudo-membrane, abcese, flegmoni, edem, gangrenă, inflamație (faringită), paralizie a faringe - faringoparamysia (la rabie, Aujeszky), corpuri străine, etc .; - examen radiologic - permite detectarea corpurilor străine de către radiografie și verificarea înghițirii prin radiografie cu substanțe de contrast. 4.1.2.4. E xamen și semiologia sacilor intestinali la cai Sacurile intestinale sunt două formațiuni membranoase, sacciforme (diverticulă din tubul Eustachian), situat pe o parte și pe cealaltă a faringelui la cai, cămilă și llama. Examinarea lor se face prin metode generale (inspecție și palpare) și speciale (puncție și examen radiologic).

Inflamația sacilor intestinali ia numele de aerocistită (nu trebuie confundată) cu inflamația sacilor de aer la păsările numite aerosacculită). colecția purulentă unilaterală sau bilaterală se numește empim intestinal și se manifestă clinic printr-o deformare a zonei guturale și evacuarea purulentă la presiunea acestei colectare sau când animalul înghite. 4.1.2.5. Examenul esofagian și semiologia Esofagul este un organ tubulo-musculo-membranos care are trei segmente (cervical, toracic și abdominal), trei sfinctere (la intrarea în piept, deasupra cardia și diafragma) și trei dilatații (zona cervicală, zona pre-cardiacă și zona pre-cardială). Cea mai ușoară cale este examinarea zonei cervicale (deviată spre partea stângă) în general (inspecție și palpare) și special (sondaj, endoscopie, examen radiologic), în timp ce pentru celelalte segmente se folosesc doar metode complementar. La nivelul esofagului, se pot întâlni următoarele aspecte semiologică: Pagina 72 72

▪ disfagie esofagiană - consecutiv obstrucțiilor sau alcalinizării; ▪ deformații (dilatații) - scurte (sacciforme) sau lungi (cilindrice): - deformări sacciforme (diverticulă, cultură esofagiană) - mici dimensiuni, întâlnite în obstrucții (corpuri străine, limfadenopatii, tumori, compresiuni externe), rupturi ale peretelui esofagului cu hernii mucoase; - deformări cilindrice (mega-esofag - ectazie esofagiană); dimensiuni mari, prin absența contracției musculaturii esofagian (post-paralitic); - achalazie esofagiană, frecventă la pui (genetică), cu localizare retro-cardiacă și, în situații grave, cu localizare pre-cardiacă, produsă prin absența relaxării orificiului cardia; ▪ mișcări anti-peristaltice - în vărsături, eșec; ▪ obstrucții - cu alimente, corpuri străine. La rumegătoare, obstrucțiile sunt însoțite de timpan; ▪ restricții - îngustarea esofagului prin compresii externe (tumori, limfadenopatie); ▪ esofagită (inflamație), dar și abcese, flegmă periesophageal; ▪ esofagism (spasm esofagian) - apariția șirului în urma contracției spastic esofagian (la rabie, tetanos); ▪ rupturi esofagiene. 4.1.2.6. Examenul de cultură și semiologia Recolta este un diverticul esofagian întâlnit la păsări și care poate fi examinat de general (inspecție, palpație, percuție) și special (sondaj, puncție, examen radiologic, spălare cu eliminarea conținutului și examinare fizică, biochimice și microscopice). Aspecte semiologice:

- jabot de pendul - jabot mare care se mișcă ca un pendul la mișcare, întâlnit la supraîncărcări, în special la curcani și găini; - ptoză de umplutură - când umplutura este atât de mare încât atinge solul; - ingluvit (cultura moale, catarat ingluvial) - inflamația mucoasei ingluvial. 4.2. SEMIOLOGIA ABDOMENULUI Abdomenul este format dintr-un perete și o cavitate abdominală unde se află, legate între ele ligamente, mezenterii și omentale, organe digestive (rumenul, rețeaua, prospect, abomas, stomac în monogastrică, intestin subțire și intestin gros, ficat, pancreas) și non-digestive (tractul urinar, tractul genital feminin, splina, glandele endocrine). Cavitatea peritoneală este un spațiu virtual, cu puțin fluid, Pagina 73 73

compusă din două foi seroase (peritoneul), una care acoperă peretele abdominal (parietal seros), cealaltă acoperind organele (vâscoase seroase). Modificări ale abdomenului pot apărea în abdomen (perete sau cavitate abdominală) sau la nivelul organelor digestive sau nedigestive ale cavității abdominale. Abdomenul poate fi examinat din exterior prin metode generale (inspecție, palpare, percuție, auscultație) sau speciale (examen radiologic, ecografie) sau din interior prin palpare transrectală, endoscopie (laparoscopie), laparocenteză, laparotomie. Inspecția abdomenului. La animale, privite din spate, abdomenul are două jumătăți simetrice, cu excepția vitelor care au o asimetrie în golul flancului la stânga și, la dreapta, ventrală în gestație, la celelalte specii, doar în cel femeile gravide, în ultima perioadă de gestație, este prezentă o creștere din jumătatea inferioară a abdomenului (ptoză abdominală). Ca aspecte semiologice; noi ne putem intalni: ▪ la vite, în golul flancului stâng și la caii în gol din flancul drept: - tensiunea - nivelarea golului flancului; - balonare - când nivelarea merge în colțul exterior al ilului (sau ilion); - timpanism (meteorism) - atunci când nivelarea depășește unghiul exterior al iliac; ▪ abdomen gras, abdomen retras, abdomen retras - apare în diaree, înfometare, tetanos, boli cronice sau este un caracter al rasa la câini și cai; ▪ abdomen de paie - diametrul transversal crescut al abdomenului în supraîncărcări, hepatomegalii; ▪ abdomen și torace - diametrul transversal crescut al abdomen și torace și apare în emfizemul pulmonar cronic, în în același timp cu abdomenul paielor (extinderea gazelor stomacului în cal); ▪ abdomen de pere - apare ca urmare a scăderii tonusului muscular

abdominal, datorită acumulării de lichide (ascită) în cavitate abdominale; ▪ abdomen batrachian (broasca) - când cantitatea mare de lichid acumulat în cavitatea abdominală depășește tonul mușchilor peretelui abdominal și animalul este așezat, abdomenul pe sol; ▪ hidro-peritoneu (ascită) - acumularea de lichid (transpirație) în cavitate peritoneală; apare în perturbarea traficului local (ciroză ascitogenic), circulație generală (insuficiență cardiacă) sau disproteinemii, consecutiv nefropatiilor (insuficiență renală). Mai Mult rar, hidro-peritoneul poate fi produs prin acumularea de exudate (în peritonită), urină (în rupturile vezicii urinare), limfă (în limforaje), puroi (pio-peritoneu), sânge (hemo-peritoneu). Aspectul ascita poate fi stimulată de colecțiile lichide ale anumitor organe cavitare: piometru, hidronefroză, dilatarea vezicii urinare, chisturi ovariene mari, etc .; Pagina 74 74

▪ pneumoperitoneu - acumularea de gaz în partea dorsală a cavității peritoneal (în ulcere peptice perforate) sau artificial pentru diagnostic; ▪ modificări ale peretelui abdominal (în general localizate), cum ar fi edemele, hematoame, abcese, flegme, evenimente, tumori, emfizem subcutanat; ▪ prezența mișcărilor abdominale produse de: - mișcarea organelor digestive (în vărsături, voma-nutriție); - mișcări respiratorii (în hipocondru); - mioclonus; - mișcarea fătului la femeile gravide; ▪ sunete intestinale exagerate (în aerocolite). Palparea abdomenului poate evidenția: ▪ sensibilitate dureroasă și tensiune crescută în pereții abdominali din peritonita (inflamația peritoneului) și este asociată cu burta lemnului (apărare) abdomen, acut) - în tetanos, constipație, etc .; ▪ temperatura modificată local sau transmisă abdomenului de către organe stagiari afectați; ▪ mișcări abdominale de natură respiratorie sau digestivă; ▪ senzații tactile speciale: - palparea superficială - ruginirea, tremurul muscular; - prin sugestie - în colecții apare senzația de undă (flux); - prin sloshing - în gestații și tumori pediculare senzație de bloc de gheață în apă. Percuția abdomenului evidențiază, în condiții normale, un sunet sunet (clar) în treimea superioară, un sunet secundar în terțul mijlociu și un sunet plictisitor treimea abdominală inferioară. În treimea superioară, în situații patologice, poate apărea un sunet plictisitor (la supraîncărcări) sau hiper-sunet (în timpan)

iar în treimea inferioară obținem o somnolență absolută, paralelă cu pământul (în ascită). Auscultarea abdomenului poate evidenția, în situații patologice, zgomote produse în cavitatea abdominală: - sunetul lichidului echilibrat (stropirea) - în ascită; - sunetul unei picături - în hidro-pneumoperitoneul (amestec de lichid și gaz), în pio-pneumoperitoneu (amestec de puroi și gaz) - când picăturile suspendat pe peretele abdominal cade în masa lichidului din zonă ventral; - zgomot peritoneal de frecare (semnul Bright) - apare la pliante peritonealul este grosier, aspru, consecutiv la depozitele de fibrină sau în depozit faza congestivă de peritonită; - zgomot lovit - apare în mioclon abdominal. Alte zgomote normale sau patologice auzite în abdomen, dar produs de organele digestive (rumena, rețeaua, pliantul, abomasul, stomacul în monogastricele, intestinele) sau de către uterul gravid vor fi analizate în alte capitole. Examenul radiologic (radioscopie și radiografie) - util mai ales pentru animale mic, pentru a detecta corpuri străine și colecții peritoneale. Pagina 75 75

Ecografia abdominală permite examinarea spațiului peritoneal (colecții, tumori), dar și organe situate în cavitatea abdominală. Palparea (explorare) transrectal la animale mari și examenul rectal digital la animale mici și păsări ( examinarea cloacală), permite examinarea sumară a pelvisului, a organelor pelvisului, precum și a pereților interiori ai abdomenul la mamifere și organele abdominale la păsări. Laparoscopie exploratorie sau laparoscopie (endoscopia cavității abdominale) presupune introducerea endoscopului în cavitatea abdominală printr-o incizie mică în peretele abdominal și examinarea părții interioare a abdomenului și a organelor găsit în abdomen. În cele din urmă, laparoscopia este utilizată în proceduri chirurgical (chirurgie laparoscopică) în organele abdominale (ex. colecistectomia). Laparacentezele exploratorii (puncția abdominală) se fac în partea superioară când se propune eliminarea gazelor (în pneumoperitoneu) sau în parte ventral (în hidro-peritoneu) la îndepărtarea conținutului cavității peritoneale (lichid ascită seroasă, sero-fibrinoasă, lactescentă, hemoragică, purulentă, gastrică, intestinală, biliar) care este examinat din punct de vedere fizic, chimic sau microscopic. Laparotomie sau coiotomie exploratorie (secțiunea peretelui abdominal) permite examinarea prin inspecție și palparea cavității abdominale, dar și a organelor a abdomenului. 4.3. SEMIOLOGIA ORGANELOR RETRODIAFRAGMATICE DIGESTIVE 4.3.1. Compartimente gastrice la rumegătoare Rumenul Comparativ cu monogastricii, în poligastric (rumegători) transformarea mecanică, fizică și biochimică a furajelor este produsă de flora și

rumena, rețea și faună frunze (pre-stomac). Rumenul, cel mai mare compartimentul gastric rumegător se conectează la esofag printr-un orificiu esofagian lat de 12-13 cm și cu rețeaua prin orificiul rumino-reticular. Examinarea rumeniului se poate face din exterior prin metode generale (inspecție, palpare, percuție și auscultație) și speciale (înregistrarea motilității rumen, explorare transrectală, laparotomie exploratorie, examinarea conținutului rumen, examen radiologic) sau din interior (sondaj la rumen, endoscopie, ruminocenteză, ruminotomie). Inspecție - evidențiază modificările în golul flancului stâng sau în zona ventrală a abdomenului (sindromul Hoflund) precum și ruminație (prezentată deja) Printre cele mai importante aspecte semiologice, se poate menţiune: - supraîncărcare de rumeni - cu o cantitate mare de nutrețuri nedigerate (indigestie prin suprasarcină) sau prin acumularea de gaze (meteorism) în urma consumului de furaje puternic fermentabile; Pagina 76 76

- pareza rumenului (netezime) - presupune o scădere a tonului și a mișcării rumen (atonie și akinezia rumenului); - scăderea volumului rumegului - în caz de înfometare, diaree cronică. Palparea poate fi realizată superficial și profund: ▪ palparea superficială a peretelui abdominal pentru evidențierea semne exprimate de rumen la acest nivel, și anume: - temperatura crescută a rumeniilor (inflamația membranei mucoase a rumen); - temperatura a scăzut în atonia rumenului; - sensibilitate dureroasă - creșterea ruminitei, peritonitei, indigestiei suprasarcină; - contracții rumenești în golul flancului stâng; ▪ palparea profundă a peretelui abdominal pentru a evidenția consistența conținutului de rumena: - în treimea superioară consistența este elastică (camera de gaz rumena), în treimea mijlocie este păstos și în treimea inferioară este rigid; - în situații patologice, coerența este fermă (în supraîncărcări) sau sub tensiune (în timpan) în treimea superioară a rumen. Percuție - evidențiază sunetul în condiții normale (timpanic sau non-timpanic, în funcție de cantitatea de gaz rumenic) din a treia superior, un sunet slab în treimea mijlocie și un sunet plictisitor în treimea ventrală a rumenei. În situații patologice, devine hipersonică (în meteorism) sau plictisitoare (în atonii rumen, suprasarcini) în golul flancului stâng. Auscultation - oferă posibilitatea aprecierii funcționalității rumenului de către prezența celor trei zgomote normale la acest nivel: - zgomotul produs de contracția stâlpilor rumeni, similar cu zgomotul produs prin tunet, la mare distanță sau de plugul care traversează un pod de lemn; el

durează 5-10 secunde și se repetă la fiecare 50 de secunde; - sunetul lichidului echilibrat - produs de deplasarea lichidului în rumena; - zgomotul crăpăturii de gaze - produs de explozia bulelor de gaz. Frecvent, zgomotul tunetelor de la distanță este suprapus zgomotelor de lichid, rezultând un zgomot foarte puternic numit zgomot în cascadă. În situații patologice, contracția stâlpilor rumeni poate fi accelerat (în indigestia rumenească) sau mai rar (în atonie rumenă). Intensitatea zgomotelor de fisurare a gazelor crește ca urmare a administrării de nutrețuri puternic fermentabile sau în timpan. Motilitatea rumenei este înregistrată folosind ruminografia care permite identificarea mișcărilor mai rare sau accelerate în rumen (în atonie, timpanism, sindrom Hoflund etc.). Explorarea transrectală furnizează date asupra vezicii biliare conul dorsal al rumenei (în meteorism, suprasarcini). Laparotomia exploratorie permite examinarea atentă a exteriorului rumeiului. Scopul examinării conținutului rumegului este evaluarea fizică (culoare, miros, consistență, vâscozitate, compoziție, viteză de sedimentare, flotație), biochimice (pH, scădere a nitriților, fermentare a glucozei, digestia a Pagina 77 77

celuloză) și microscopic (evaluarea cantitativă și calitativă a infuzoriei ruminale) a acestui conținut. Conținutul rumegului este prelevat prin sondare, rumionocenteză sau ruminotomie. Sonda rumen este utilizată pentru a verifica permeabilitatea esofagului pentru eliminarea gazului la conținutul de rumena sau rumena. Endoscopia rumenului (ruminoscopia) permite examinarea căptușelii rumenești și evidențierea schimbărilor care au loc la acest nivel (rumine, parakeratoză) rumen etc.). Ruminocenteza (puncția rumenului) folosită pentru a face diagnosticul ( proba și examinarea conținutului de rumeni, diferențierea indigestiei spumoase indigestie cu gaze) sau tratament (în meteorism). Ruminotomia exploratorie permite examinarea internă a mucoasei rumenului și intervenție terapeutică în cazul prezenței corpurilor străine în rumen și rețeaua. Examenul radiologic este posibil numai la ovine, caprine și bovine tânăr, ne permite să stabilim topografia, forma, dimensiunile, integritatea și prezența corpuri străine în rumen. Reteaua (reticulum) Rețeaua este cel mai mic compartiment pre-stomac a cărui mucoasă prezintă pliuri poliedrice similare cu un fagure de albine. Are loc contracția rețelei în două etape (ambele durează 8-12 secunde) la un interval de 40-70 secunde; de fapt, este o motilitate sincronizată cu cea a rumenei (ciclul romo-reticular, prima contracție fiind cea a rețelei, urmată de cea a rumeniului din sacul dorsal). Datorită activității intense, rețeaua formează în jurul ei un câmp magnetic puternic, permițând reținerea, în interior, a corpurilor străine metalice ingerate de

vitele în același timp cu furaje. Dacă aceste corpuri străine metalice sunt ascuțite, acestea penetrează mucoasa rețelei producând reticulită traumatică sau, uneori, corpurile străinii pot traversa peretele rețelei, înaintând spre inimă (organul cu cel mai mult câmp magnetic puternic al corpului) și care produce reticulo-pericardită traumatică sau toracele (producând reticuloperitonită traumatică). În practică, examinăm rețea (prin metode generale și speciale) pentru detectarea reticulitei traumatic. Examinarea rețelei prin metode generale Inspecția poate dezvălui semne directe (foarte rar) în rețea (corp metalic la nivelul zonei de protecție a toracelui și, atunci când acest corp metalul a căzut sau a fost ruginit, gaura unde a fost), dar mai des semne indirecte: edem sub stern, semne nervoase (excitare sau inhibiție corticală), semne respiratorii (gemete, suspine, tuse, polipnee), semne cardio-circulatorii (aritmii), semne ale pielii (transpirație, horripilare), semne digestive (lipsa poftei de mâncare, tulburări de ruminație, defecare), schimbări de poziție (culcare și recuperare cifoza repetată, separarea olecranilor toracelui, evitarea coborârii unei pante), semne musculare (tremur triceps), facies înspăimântat, scăzut sau oprit lactația, febra platoului etc. Puteți palpa într-un mod superficial sau profund: - palparea superficială - pentru temperatură, umiditate, sensibilitate; Pagina 78 78

- palparea profundă - prin spațiile intercostale 6 și 7 pentru dovezi de profundă sensibilitate dureroasă în rețea (animalul se recuperează în timpul palpării). Percuția zonei de protecție a rețelei detectează un sunet secundar. Zona din percuția crește în cazul reticulitei traumatice. Auscultarea permite primirea în condiții normale de zgomot similar la cea a „semințelor cernute”, un zgomot care poate fi redus sau eliminat în reticulită. Examinarea rețelei prin metode speciale Metode care permit exacerbarea sensibilității dureroase (hiperalgie): - palparea profundă cu pumnul în unghiul costo-xifoid; - testul stick (Gëtze); - testul turniquet (din sfoară, curea, curea); - testarea postului și a supraîncărcării cu alimente sau apă rumena; - testul de insuflare a aerului rumen; - exacerbarea medicamentului de motilitate pre-stomacală; - testul plan inclinat; - testul coborârii unei pante. Percuția directă a zonei ombilicale și evidențierea sunetului percuție modificată (testul Nicow). Testul este pozitiv atunci când în loc de somnolență apare sunetul (pneumoperitoneu în urma reticulitei traumatice). Metode care evidențiază reflexele visco-cutanate : - test de trafic; - testul de prindere a turniquetului;

- testul Falke; - testul Kalchschmidt. Metode care permit identificarea corpurilor străine de natură metalic: - detecția metalelor; - examen radiologic. Metode de laborator : - formula leucocitelor; - detectarea fierului existent în materiile fecale; - examinarea lichidului de puncție (peritoneal). Metode chirurgicale : - Laparotomia exploratorie; - ruminotomia și extracția corpurilor străine existente la nivelul rețelei prin orificiul ruminoréticular. De asemenea, datele pot fi obținute prin examinarea funcțională a rețelei sau a altor tipuri organe care pot fi influențate de funcționarea lor dificilă (zgomotul de auscultarea rețelei, date despre apetit, ruminație, defecare, materiale materii fecale, aprecierea stării generale prezente). Pliantul (omasum) Al treilea compartiment gastric al rumegătoarelor - frunza - este caracterizat prin o mucoasă formată din pliuri foarte mari (lamele de diferite dimensiuni) având rolul său în absorbția apei și reintegrarea acesteia în circuitul digestiv (rumen). Acest Pagina 79 79

compartimentul face conexiunea cu rețeaua prin orificiul reticulo-omasic și cu abomasul prin orificiul omaso-abomasic. Acest prospect nu este foarte potrivit pentru examinarea fizică datorită topografie: cu toate acestea, examinarea poate fi efectuată pe partea dreaptă, prin metode general (inspecție, palpație, percuție, auscultație) și după metode complementare (puncție și laparotomie exploratorie): - inspecție - semne indirecte: poziția coloanei vertebrale, bombă hipocondriul drept în dilatațiile foii, starea generală a animalului; - palparea - în spațiile intercostale 7-9 pentru sensibilitate profundă durere prezentă în inflamații și obstrucții, consecutiv la leziuni produse de corpuri străine; - percuție - sunetul normal de percuție este sub-mat. În cazul în care inflamație și obstrucții, zona de percuție crește, dar uneori sunetul său de percuție se poate schimba și (sunetul în meteorism); - auscultare - prezența în condiții normale a zgomotului lichidului (gushing, gâfâind), crackling gaze; - puncție - efectuată în situații complet excepționale; - laparotomie exploratorie - permite examinarea directă a foii (formă, volum, constanță, motilitate), dar și intervenție terapeutică. Condițiile la nivel de foi sunt rare și, atunci când sunt prezente, semnele sunt confuze. Inflamația frunzei se numește omasite.

Abomasul (abomasum, stomacul corespunzător) Abomasul prezintă o membrană mucoasă cu pliuri spiroide, care conține glande care secretă sucul gastric (cu o aciditate mai mică decât în monogastrică). abomasum se deschide la duoden prin orificiul piloric. Examinarea abomasului relativ ușor la animalele tinere și foarte dificil la rumegătoarele adulte și se realizează prin metode generale (inspecție, palpare, percuție, auscultare) și speciale (sondaj, puncție, laparoscopie, laparotomie, examen radiologic): - inspecție - în hipocondriul drept, poate evidenția bombă de meteorism, suprasarcini cu lapte, dar și schimbări de atitudine, ruminație etc .; - palparea - sub hipocondriul drept la rumegătoarele tinere și în spații intercostale 9-11 la adulți pentru sensibilitate la durere și consistența organului; - percuția - pe partea dreaptă, în spațiile intercostale 9-11, permite setarea evidențiați sunetul normal de percuție (sub-sunet), care poate fi schimbat în supraîncărcări (mat) sau meteorism (clar); - auscultare - în condiții normale, evidențiază zgomotul zgârierea sau fisurarea gazelor; - puncție - rar folosită; - laparoscopie - permite detectarea răsucirilor foii; - laparotomie - permite examinarea directă a foii (formă, dimensiune, coerență, motilitate), dar și intervenție terapeutică; - examenul radiologic utilizat cu rezultate bune la rumegătoarele tinere. Patologia frunzei este rară, cu excepția răsucirii și deplasării acesteia spre stânga (80%) sau spre dreapta, cu semne severe de colici abdominale. Pagina 80 80

Inflamația frunzei se numește abomasit și poate fi întâlnită mai ales în rumegători tineri. 4.3.2. Stomacul în monogastrică Stomacul este o dilatare a tractului digestiv, susținută în cupola diafragmatică prin ligamente și care face legătura cu esofagul de către orificiul cardia și cu duodenul de stâlp. Căptușeala stomacului include glandele cardiace (secretă mucus și gastrina), fundica (secreta pepsina si HCl) si poric (secreta) mucus). Digestia în stomac are loc prin activitate mecanică (egalizare și mișcări peristaltice) și biochimice ale acestuia (suc gastric). Sucul gastric își desfășoară activitatea asupra alimentelor datorită HCl (acid clorhidric) liber (care separă proteinele) și mai multe enzime: pepsină care este activat de HCl (pepsinogen inactiv) și acționează prin hidroliză asupra proteinelor, gastrinei (acționează și asupra proteinelor), renină gastrică (cimozină, labferment) care coagulează lapte, lipază gastrică (acțiune lipolitică slabă) lisozimă etc. Sucul gastric conține o cantitate mare de mucus (mucină gastrică) care joacă un rol important în protecție a mucoasei gastrice. Toate aceste activități contribuie la formarea de cimă gastrică (cu pH acid), care este neutralizat prin secreție pancreatică și biliară, rezultând la nivelul intestinului, chile intestinale.

Cal Examinarea stomacului de cal este dificilă, deoarece este complet acoperită a peretelui costal. Cu toate acestea, examinarea sa poate fi efectuată prin metode generale (inspecție) și complementare (palpație transrectală, sondare gastrică, examen de suc gastric): ▪ Inspecție - permite primirea anumitor semne indirecte la nivelul stomacul astfel: - torace și abdomen baril - în dilatații gastrice acute; - dispnee; - modificări ale apetitului, mestecării, înghițirii; - colici gastrice dramatice (vor fi descrise în subcapitolul intestinului); ▪ palparea transrectală - permite atingerea stomacului în dilatații gastric semnificativ; ▪ sondarea - în scopuri diagnostice și terapeutice permite eliminarea gazelor, lichide, conținut alimentar, etc .; ▪ examinarea sucului gastric - se poate face în mod fizic, biochimic și microscopic. Porc Examinarea stomacului porcilor este dificilă la porcii adulți; Am reusit numai la porcii tineri și slab întreținuți (slabi), de metode generale (inspecție și palpare) și metode speciale (studiu gastric, examinare radiologic, laparotomie): Pagina 81 81

▪ inspecție - permite evidențierea: - din poziția sterno-abdominală, în special în locurile reci; - dilatații gastrice; - cianoza extremităților din cauza insuficienței cardio-circulatorii (în dilatații gastrice mari); - prezența vărsăturilor și examinarea materialului vărsat; - modificări ale apetitului, mestecării, înghițirii; ▪ palparea zonei epigastrice - în special în dilatații și gastralgia (durere gastrică) prezentă în gastrită; ▪ sondaj gastric - cu eliminarea și examinarea sucului de stomac; ▪ examen radiologic - permite evaluarea dimensiunii, a poziției, a forma gastrică și motilitatea; ▪ laparotomia exploratorie - în cazuri extreme, permite examinarea directă a stomac, dar și intervenție terapeutică. Iepure, miocastor și nurcă Examinarea se face cu ușurință prin metode generale (inspecție și palpare) și, uneori, prin metode complementare (sondare, puncție, examen radiologic): - inspecție - deformări ale zonei epigastrice în meteorism; suprasarcini; - palparea - evidențiază dimensiunile organului, poziția, consistență dureroasă și tandrețe la acest nivel;

- sondajul, urmat de prelevarea de probe și examinarea sucului gastric; - puncție - în expansiunile gazelor; - examenul radiologic - ușor de efectuat, permite stabilirea formei, poziției, dimensiunile și motilitatea stomacului. Câinele și pisica Examinarea stomacului la câini și pisici este ușoară și se realizează prin metode generale (inspecție și palpare) și speciale (sondaj, laparoscopie, laparotomie, gastroscopie, gastrotomie, examen radiologic, ecografie): ▪ inspecție - ne oferă informații despre deformările zonei epigastric (în dilatații, răsuciri gastrice), colici gastrice, decubit pe termen lung și, în special, prezența vărsăturilor ca urmare a dispepsiei gastrice (digestie gastrică dificilă și dureros) de natură motorie (mecanică, peristaltică gastrică) sau secretor (sthenic). Dispepsia motorie poate fi produsă prin scădere motilitatea gastrică (hipotonie, hipo-peristaltism gastric prezent în supraîncărcări) sau prin creșterea motilității gastrice (hipertonie, hiperperistaltism gastric). Dispepsia secretorie poate fi produsă de scăderea secreției gastrice (dispepsie hipo-secretorie, ipostenică caracterizat prin vărsături imediat după hrănire, după supraîncărcare a stomacului) sau prin creșterea secreției gastrice (dispepsie hiper-secretor, hiperstenic - caracterizat prin foamea permanentă și vărsăturile apar între mese și animalul vomită doar sucul gastric); Pagina 82 82

▪ palparea permite determinarea poziției, dimensiunilor, consistența stomacului, tandrețe dureroasă (gastralgie) prezentă în inflamația mucoasei stomacului (gastrită), în gastrorragie (hemoragii gastrice); ▪ sondajul gastric permite prelevarea și examinarea sucului gastric din acest punct din punct de vedere chimic, biochimic și microscopic. Pentru recenzia sa, o dietă este necesară minimum 24 de ore, urmată de un prânz potrivit și eliminarea sucului gastric; la urma urmei, facem evaluarea în special în ceea ce privește cantitatea, acidul clorhidric liber și concentrația de Acid gastric: • cantitatea (chyle) poate fi: - mare (hipercilie, hipersecreție de suc gastric); - mici (hipocilie, hiposecreție a sucului gastric); - absent (acilie); • acid clorhidric (acid clorhidric liber): - hiperclorhidrie (cantitatea de acid clorhidric crește); - hipoclorhidrie (cantitatea de acid clorhidric scade); - achlorhidrie (absența acidului clorhidric); • concentrație (aciditatea totală a sucului gastric): - hiperaciditate - aciditatea totală crește;

- hipo-aciditate - aciditatea totală scade; - anaciditatea - absența acidității totale; ▪ examen radiologic - frecvent utilizat de tehnica radioscopică (tranzit de bariu), dar și radiografic, folosind poziția dorso-ventrală și latero-lateral (profil) și permite obținerea de date obiective referitoare la forma, poziția, dimensiunile, motilitatea și prezența corpurilor străine în stomac; ▪ laparoscopie, laparotomie, gastroscopie, gastrotomie, ecografie sunt utilizate numai în situații excepționale. Păsările Stomacul păsărilor are două compartimente (stomacul glandular și stomacul muscular - stomacul) care poate fi examinat prin metode generale (inspecție și palpare) și, uneori, metode speciale (laparotomie, gastrotomie, examen radiologic). Ca aspecte semiologice este posibil să se întâlnească absența pietrișului în stomac musculare (scăderea consistenței) și prezența deformărilor nodulare observabile în palpare. 4.3.3. Intestinele Intestinul este un tub a cărui lungime și grosime sunt variabile în funcție de speciile. Este alcătuit din două segmente a căror structură și funcționalitate sunt foarte diferite, și anume: Pagina 83 83

- intestinul subțire (duoden, jejun, ileum); - intestinul gros (cecum, colon, rect). În duoden se deschid orificiile canalului biliar comun (cu componenta sa bilă), canalul pancreatic (cu suc pancreatic) și canalul pancreatic accesoriu (numai la cai și câini). Bile este secreția hepatică care conține săruri biliare, colesterol, mucină, cloruri, fosfați, carbonați etc. care joacă un rol în digestia și absorbția lipidelor (sărurile biliare emulsionează și cresc suprafața atac de lipază pancreatică), absorbția vitaminelor solubile în grăsimi, acțiune antiputrid etc. Pigmentii biliari nu au funcție digestivă. Sucul pancreatic (funcție exocrină) conține strict enzime necesare digestiei, cum ar fi: trypsina și chimotripsina (și separă albumozele și peptone), amilaza pancreatică (separă amidonul și glicogenul), lipaza pancreatică (lipide separate), carboxi-peptidaza (aminoacizi separați), esterază (separată) colesterol). Sucul intestinal produs de glandele Brunner și Lieberkühn, prezent pe tot parcursul mucoasa intestinului subțire, conține mucus, serotonină, IgA și enzime (glicolitice, proteolitice și lipolitice). Cu excepția celor trei componente deja enumerate, digestia în intestinul subțire este completat de prezența mișcărilor peristaltice (accelerate sau diminuate) și vilozități la nivelul mucoasei având rol în absorbția aminoacizilor, monosacharide, acizi grași, trigliceride etc.

Intestinul gros nu are vilozități și totuși are un rol important în absorbția electroliților, vitaminelor și apei, dar și în digestia în ierbivore (prin flora glicolitică - fermentare), omnivore și carnivore (prin flora proteolitică - putrefacție). Pentru examinarea intestinului pot fi utilizate metode generale (inspecție, palpație, percuție, auscultare) și speciale (laparoscopie, laparotomie, laparocenteză, examen radiologic, ecografie, irigare intestinală, clisme intestinale). rumegătoare ▪ inspecție - oferă informații despre: - pofta de mancare, defecare, fecale; - prezența meteorismului intestinal; - sindromul colic (vag la rumegătoare); ▪ palparea transrectală - utilă pentru descoperirea obstrucțiilor intestinale meteorism intestinal; ▪ percuție - se execută pe flancul drept și permite, în condiții normal, detectați un sunet clar în jumătatea dorsală și plictisitor în jumătate abdominal, sunet care se poate schimba în condiții patologice; ▪ auscultation - evidențiază prezența fisurilor la nivelul intestinul și, în caz de peristaltism și secreții enterice (intestinale) accentuate, apar zgomote lichide și sunete zgomotoase (în enteropatii); ▪ laparoscopie, laparotomie, examen radiologic - rareori efectuat în rumegătoare. Pagina 84 84

Chevalines ▪ inspecție - modificări ale simetriei și diametrului flancului și prezența sindromul colic (din latinescul dolor coli = dureri de colon). Sindromul de colică prezent la toate speciile are un curs serios (dramatic) la cai și câini, în timp ce la alte specii evoluează lent sau nu aparent, motiv pentru care va fi studiat mai pe deplin la această specie. colicile pot fi adevărate sau false. Adevărata colică apare ca rezultat al alocării tractului gastrointestinal și se exprimă prin manifestări brutale, dramatice: digestive (anorexie, vărsături, constipație, diaree, fără gâdilări, expresie facială caudală), nervoasă (neliniște, hiperinezie, tulburări de coordonare a mișcării), respiratorii (tahipnee), cardio-circulatorii (tahicardie, aritmii), urinare (disurie, anurie), piele (transpirație, horripilare, tremor muscular), mucoase (congestie), oculare (exoftalm, fotofobie), schimbări de atitudine (autoauscultare, așternut și ridicare repetată), expresie facială, modificări generale (hipertermie sau hipotermie) etc. Fals colici apar în cazul alocării ficat, pat vascular abdominal, peritoneu (colici abdominale) sau afecțiuni cardiace, respiratorii, nervoase (colici extra-abdominale). În colici, liniștirea animalului este principala urgență. ▪ palparea: - transabdominal - dificil de executat; ea poate oferi informații despre

sensibilitate dureroasă sau prezența coprostazelor; - transrectal - se face după examinarea atentă a anusului și a defecării și poate determina topografia segmentelor intestinale posterioare, precum și prezența pe brațul mucusului de puroi, sânge (semnul brațului); ▪ percuție - în condiții normale, evidențiază sunetul sau somnolenta pe intreaga zona de percutie. Dullness apare în suprasarcini; ▪ auscultare - se face pe partea dreaptă pentru cecum și colonul ascendent (mânere I și IV), iar pe partea stângă pentru mânerele II și III, unde putem auzi borborygmas, zgomot de lichid, gârlă, crăpătură, zgomot în cascadă, zgomote care pot accelera, diminua sau absența condiții patologice; ▪ enterocenteză - este efectuată numai în scop diagnostic sau de tratament la nivelul cecumului (caecocenteza), frecvent în meteorism. porci Intestinele pot fi examinate la porci doar la tineri și la animale foarte slabe: ▪ inspecție: - prezența semnelor indirecte: modificări ale apetitului, defecare, atitudine sau fecale; - balonarea uneori în părțile laterale; ▪ palparea - jejunul, cecum și colonul face posibilă detectarea meteorism, coprostază, deformări nodulare (limfonodule mezenterice crescute în tuberculoză, bile de viermi rotunzi), prezența sensibilitate dureroasă; Pagina 85 85

▪ percuție - în condiții normale, auzim un sunet clar, nu timpanice. Hyper-sonoritatea apare în meteorism și în somn constipație; ▪ auscultare - prezența zgomotului lichid, a sunetelor zgomotoase; ▪ examinarea rectală digitală - permite examinarea cavității pelvine, a rectului și sfincterul anusului; ▪ laparotomie - frecvent utilizată în enteropatii de grup (în ferme mari de animale); ▪ examen radiologic - pentru a stabili poziția intestinelor, conținutul acestora motilitate (prin tranzit de bariu); ▪ puncția, laparoscopia și ecografia sunt utilizate mai rar. Câinele și pisica La aceste specii, examinarea intestinelor este ușor de făcut și permite dovezi ale unei varietăți de aspecte semiologice (majoritatea acestor modificări fiind prezent și în alte specii de animale): ▪ inspecția oferă informații privind: - balonare - în meteorism și constipație; - abdomen slab - în enterită, deshidratare;

- deformări localizate: hernii (când intestinele sunt sub piele, dar acoperite de peritoneu), evenimente (când trec intestinele prin peritoneu și ajung sub piele); - apetit, vărsături, defecări, excremente; - respirație abdominală în hernii trans-diafragmatice; ▪ palparea permite examinarea individuală a fiecărei bucle: ceea ce interesează în special este prezența sensibilității dureroase cauzate de inflamații: enterită (termen general utilizat pentru inflamația mucoasa intestinală), duodenită (inflamația duodenului), jejunită (inflamația jejunului), ileită (inflamația ileonului), tiflită (inflamația cecului), colită (inflamația colonului), proctită / proctită (inflamația rectului); ▪ alte aspecte semiologice: coprostaze, fecaloame, tumori, spasme intestinale, volvulus (torsiunea unei bucle intestinale), invaginare ( penetrarea intestinului în sine), etc .; ▪ percuție - în condiții normale, sunetul de percuție este audibil apare hiper-sonor în meteorismul intestinal, somnolență în constipație; ▪ auscultation evidențiază sunetele de fisurare a lichidului, a gazelor, gârlă, etc., dar de intensitate scăzută; ▪ examen digital rectal, în special la câini, pentru a detecta abcese perianale, tumori rectale, fracturi pelvine, coprostaze la rect; ▪ irigarea intestinului și clisma intestinală (enterocultura) - utilizate pentru determină diagnosticul (eliminarea și examinarea conținutului intestinal), dar de asemenea, ca tratament (în constipație); Pagina 86 86

▪ laparocenteza - îndepărtarea și examinarea lichidului de puncție - permite determinarea diagnosticului în cazul perforațiilor intestinale (conținut intestinal); ▪ laparotomia - efectuată în situații excepționale, permite examinarea direct din intestine; ▪ examenul radiologic utilizat frecvent (radioscopie, radiografie) permite descoperirea multor aspecte semiologice; - megacolon - dilatarea colonului (congenital sau dobândit), care se manifestă prin constipație rebelă; - megadolichocolon - dilatarea mare și prelungirea colonului; - entero-aerocolie - acumularea de gaz în colon; - corpuri străine; - coprostaze; - permeabilitatea tractului intestinal (prin tranzitul bariului). Introducerea substanțelor de contrast în rect se numește irrigoscopie (irigare cu bariu). ▪ ecografia permite identificarea unui număr mare de aspecte

semiologic: invaginații, hidro-peritoneu etc. Iepure, miocastor și nurcă - Intestinele acestor specii, foarte ușor de examinat, au o patologie similară cu cea a câinilor și pisicilor. Cu toate acestea, o frecvență o patologie mai mare este dată de supraîncărcarea colonului la iepuri. Păsări - intestinul poate fi examinat prin palpare transabdominală sau transcloacale (pentru modificări de volum și consistență), prin examen radiologic (cu substanțe de contrast), prin laparotomie (în special în enteropatii ale grup sunt prezente). 4.3.4. Regiunea perianală și anusul Regiunea perianală este examinată prin inspecție, palpare, răzuire, sondare, examene microscopice. În acest domeniu, putem evidenția: depilări, pseudo-tonsur, excoriații, răni, cruste, ulcere, fistule, abcese perianale, flegmoni, tumori, hernii, prurit local (mișcarea animalului pe fesele, frecarea obiectelor din jur, lingerea), depuneri de excremente cu formând uneori un dop anal, evacuarea din orificiul anal (mucus anus), prezența sângelui (cheaguri de sânge), ouă parazite, paraziți, sângerare de rump la păsări ca urmare a canibalismului etc. Anusul poate fi examinat prin inspecție, palpare, examen digital rectal, rectoscopie. Noi poate întâmpina următoarele aspecte semiologice: - atrezia anusului ( a = fără, tresis = orificiu) - este congenitală și apare mai ales la purcei, pui, miei. Mai rar apare și atrezia rect; Pagina 87 87

- paralizie anală (flasc) - lipsa tonusului sfincterului anal și a defecării continua sa mergi; - scufundarea anusului - la animale slabe; - proeminența anusului - în inflamațiile țesuturilor vecine; - respirație anală - mișcări ale anusului sincronizate cu mișcările respirator (în dispnee severă), uneori cu eliminarea marcată a gaz (flatulență); - prezența hemoroizilor - vene varicoase ale venelor hemoroidale; - semnul termometrului - mucus / sânge pe termometru după utilizare la verificarea temperaturii. 4.3.5. Defecare, fecale și explorare rectală 4.3.5.1. Defecare Defecarea presupune eliminarea materiilor fecale din anus. Cât despre aceasta funcția, interesul se referă la poziția animalului, frecvența, durata și intensitatea defecare. Printre aspectele semiologice, se pot întâlni: ▪ tenesmus - eforturi dureroase și dramatice de a defeca fără eliminarea materiilor fecale. Aceste eforturi pot fi însoțite de prolaps rectal. Apar în proctită, enterită infecțioasă, etc .; ▪ defecare involuntară (incontinență) - defecare fără efort și fără adoptarea poziției de defecare (în timp ce mergeți), în afecțiuni agitat. La cai și bovine în timpul travaliului, defecarea în

mersul este normal; ▪ diaree ( dia = par, rhein = run) - eliminarea rapidă și frecventă a fecale lichide (cu consistență redusă, moi, apoase) și cu rămâne alimente nedigerate (în enterită, dispepsie etc.): • în funcție de conținut, diareea poate fi: seroasă, mucoasă, fibrinoasă, biliar, aerat, etc .; • în funcție de manifestarea clinică, acesta poate fi: - ușoară - de scurtă durată; - intens - câteva zile; - profuzie (deshidratare) - în enterită cronică; ▪ dizenterie - diaree cu sânge, care are un miros urât, consecutiv la putrefacție produsă de germeni infecțioși specifici (Sigella, Amoeba, Clostridium); ▪ constipație - defecare rară, dureroasă, cu fecale rigide și în cantități mici (în hipokinezii intestinale, scăderea secrețiilor intestinale, enterite, deshidratare); ▪ coprostază - absența defecării. Într-o astfel de situație, materialele materiile fecale se acumulează în colon sau rect sub formă de impurități fecale / copromi / scotomi / stercoromi (mari și abrupți) sau coproliți (când fecalele sunt înmuiate cu săruri de calciu, având aspect și consistența pietrelor). Pagina 88 88

Defecarea va fi studiată în același timp cu flatulență ( flatus = vânt) care presupune eliminarea prin orificiul anal a gazelor acumulate în intestine ca urmare a normală (cantitate mică) sau patologică (când flatulența este abundent - în enterocolită sau poate lipsi - în obstrucția intestinului). 4.3.5.2. Excremente (fecale, fecale, fecale, scaune) Fecalele pot fi examinate din punct de vedere fizic (cantitate, forma, aspectul, consistența, culoarea, mirosul, compoziția), biochimice (prezența sângelui, pigmenți biliari, proteine) și microscopici (prezența amidonului, grăsimilor, elemente celulare, bacterii, ouă parazite, paraziți etc.). Două obiective fizice au o importanță semiologică deosebită și vor fi analizat în ceea ce urmează: ▪ culoarea fecalelor - în condiții patologice, această culoare poate fi: închis, galben, alb, gri, negru, roșu etc. Aici e locul discutați prezența sângelui în materiile fecale care poate da două aspecte semiologice caracteristice: - culoare neagră / melaena (aspect de ulei) - când provine sânge sângerare din sectoarele anterioare ale tractului digestiv (esofag, stomac, intestinul subtire); - culoarea roșie - când sângele provine din hemoragiile sectoarelor posterior al tractului digestiv (intestinul gros); ▪ compoziția materiilor fecale: resturi alimentare, corpuri străine (nisip, pământ, piatră, dopuri, plastic, metale), paraziți (ouă, larve, adulți), puroi,

sânge, mucus etc. Prezența mucusului dă aspecte deosebite fecale în funcție de locul său de proveniență: - fecale mucoase - când fecalele sunt amestecate cu mucus (mucusul provine din intestinul subțire); - fecale acoperite - când mucusul este la suprafața fecalelor (mucusul provine de la nivelul colonului); - uneori mucusul este eliminat fără fecale (false membrane). 4.3.5.3. Explorare rectală Această examinare se poate face prin: - palparea rectală (la animalele mari) - prin introducerea mâna în rect, îndepărtarea fecalelor și examinarea mucoasa rectului și colonului; - examen rectal digital (la animale mici) - se examinează mucoasa rectală folosind un deget; - rectoscopie - endoscopie a rectului. La examinarea organelor și țesuturilor din jurul rectului sau colonului (localizată în cavitatea pelvină și abdomen), tehnica ia numele de palpare (atinge) transrectal. Explorarea rectală ne poate oferi informații despre sfincterul anal (tonus crescut - spasm, scăderea tonului - paralizie), mucoasa rectală și colonul, temperatura și sensibilitatea locală, prezența sau absența fecalelor, prezența formațiuni tumorale, pereți rupți. După efectuarea explorării rectale, pe Pagina 89 89

degetul sau brațul pot fi depuneri de mucus, sânge, puroi, fals membranelor, aspect care ia numele unui semn de braț / deget . 4.4. SEMIOLOGIA LIVERULUI ȘI PANCREELOR 4.4.1. Ficat Glanda digestivă localizată retro-diafragmatic, ficatul este format din mai mulți lobi în funcție de specia (dreapta, pătrat, stâng, caudal), acoperită cu o seroză peritoneală și o capsulă fibroasă (Glisson), traversată de vena cava posterioară, de artera hepatică și conductă hepatică. Parenchimul hepatic este format din lobuli hepatici (cu cordoni hepatocite), traversate de artere, vene, capilare și valuri de căldură biliară, la care se îndeplinesc toate funcțiile hepatice. Sistemul de căldură - este compus din conducte biliare intrahepatice (căile biliare intercelulare, peri-lobulare și inter-lobulare) și extrahepatice conductele biliare formate prin unirea mai multor căi inter-lobulare, canalul hepatic, vezica biliară cu canalul chistic și canalul biliar comun, care se revarsă în duoden la nivelul papilei duodenale (bulbul Vater), prevăzut cu un sfincter (sfincterul Oddi). Singura specie care nu are vezică biliară este calul. În celulele hepatice (hepatocite) există: ▪ enzime hepatice; • LDH (lactico-dehidro-genază); • amino-transferuri:

- TGP = GPT = SGPT = ASAT (glutamat piruvat transaminază) (amino-transferaza asparată); - TGO = GOT = SGOT = ALAT (oxalacetat de glutamat - transaminază) (alanină amino transferază); • FA (fosfatază alcalină); • colinesteraza; • LAP (leucină - amino - peptidază); • CPK (creatină - fosfocinază, creatininkinază); • aldolază; ornitină - carbamil - transferază; • γGT (gamma - glutamil - transferază, transpeptidaza); • cito-cromoxidază etc. ▪ colesterol, grăsimi neutre, fosfatide, acizi grași, pigmenți (bilirubină, hepatosiderină), glicogen (o formă de stocare a glucozei) etc. Toate aceste componente contribuie la realizarea funcțiilor hepatice, și anume: - producerea de bilă; - metabolism (proteine, lipide, carbohidrați, enzimă, vitamina, mineral); - sinteza anumitor proteine plasmatice (protrombină, fibrinogen); Pagina 90 90

- excreția pigmenților biliari, colesterolului, ureei; - depunerea de vitamine, hormoni, glicogen, enzime și sânge. Ținând cont de complexitatea și intensitatea funcțiilor hepatice, în acest moment nivel, inevitabil are loc o distrugere semnificativă a hepatocitelor, distrugerea anulată prin capacitatea mare de regenerare a țesutului hepatic (se poate reface chiar dacă este distrus în proporție de 70%, cu condiția ca factorul distructiv să înceteze acțiunea sa dăunătoare injecții specifice, toxine etc.). Putem examina ficatul din punct de vedere fizic prin metode generale (inspecție, palpare, percuție) și speciale (examen radiologic - radiografie, scintigrafie, colangiografie, colecistografie, hepatocenteză urmată de examinare histologie a țesutului eliminat, ecografie, laparotomie), precum și funcțional ( activitate hepatică). Examen fizic și aspecte semiologice: ▪ inspecție - oferă semne hepatice directe și indirecte: - semne directe: deformare în hipocondriul drept (hepatomegalie); - semne indirecte: icter colic și hepatic, prurit al pielii; modificări ale apetitului, fecalelor, prezenței ascitei, reflexe viscero-cutanate; ▪ palparea - posibilă numai la animalele mici, permite determinarea poziției, formei, coerenței și sensibilității hepatică. Sensibilitatea hepatică este evidentă în procesele inflamatorii: hepatită (inflamația ficatului), colangită = colangită (inflamație a conducte biliare extrahepatice), colecistită (inflamația vezicii biliare vezica biliară), angio-colecistită (inflamația vezicii biliare și vezicii biliare) precum și în colelitiază = litiază în canalele biliare și în

vezicii biliare (colecistolitioza); ▪ percuție - pe partea dreaptă a abdomenului permite determinarea sunetului zona de percuție (mat) și zona de percuție, zonă care poate crește în hemopatii (congestie, tumori, echinococcoză etc.); ▪ examenul radiologic la animale mici se realizează prin: - radiografie - după dimensiunea, forma și gradul de absorbție radio hepatică; - scintigrafie - pe bază experimentală la câini; - colangiografie (angiocholégraphie) - permite examinarea cu substanțe artificiale de contrast (de exemplu Odiston) ale intra și extrahepatic, prin administrare intravenoasă sau orală; - colecistografia - permite determinarea formei, poziției, motilitatea și conținutul vezicii biliare; ▪ ecografie - permite dimensiunile, echensitatea lobii hepatici, conținutul vezicii biliare; ▪ hepatocenteză - cu îndepărtarea unei cantități mici de parenchim ficat, ceea ce face posibilă examinarea sa histologică și determinarea diagnostic în caz de hepatită, ciroză, distrofii, tumori hepatică; Pagina 91 91

▪ laparotomia - utilizat în extremis permite examinarea directă a ficatului (formă, dimensiune, poziție, culoare), dar și intervenție, dacă este necesar (pauze) ficat, litiază etc.). Examinare funcțională și aspecte semiologice Examinarea funcțională ne permite să testăm patru grupe principale de funcții hepatică: la. Testul funcției biliare (producerea și eliminarea bilei în duoden) implică utilizarea testelor pentru a determina: ▪ colemia - prezența pigmenților biliari în sânge: - hipercolemie - creșterea cantității; - hipocolemie - scăderea cantității; - acholism - absență de bilă; - bilirubinemia - prezența bilirubinei în sânge; ▪ colurie - prezența pigmentilor biliari în urină: - hipercolurie - creșterea cantității; - hipocolurie - scăderea cantității; ▪ colalemia - prezența sărurilor biliare în sânge: - hipercolemie - creșterea cantității; ▪ colalurie - prezența sărurilor biliare în urină: - hipercolalurie - creșterea cantității; ▪ pigmenți și săruri biliare din materiile fecale. b. Testul funcției celulelor hepatice în metabolism : ▪ testarea participării ficatului în metabolismul proteinelor. Holo-proteino-geneza presupune producerea de proteine specifice fiecăruia

organism de animale, cum ar fi: - albumina (albuminemie); - globuline (globulinemie): α-globulinemie, β-globulinemie, γ-globulinemie; - fibrinogen - fribrinogenemia (factorul de coagulare I); - protrombină - protombinemie (factorul de coagulare II). Pentru toate aceste tipuri de proteine putem folosi teste pentru a demonstra disproteinemii (creșterea sau scăderea unei categorii de proteine plasmă). Uneori, accentul este pus pe proteine totale, alteori doar pe anumite fracții de proteine serice. ▪ testul participării ficatului în metabolismul lipidelor, prin doza de colesterol și cetone din sânge și urină; ▪ testul participării ficatului la metabolismul carbohidraților: - glicogenogeneza - producerea de glicogen; - glicogenoliza - transformarea glicogenului în glucoză, proces care cazul anumitor modificări ale ficatului, și nu numai, să presupunem debutul hiperglicemiei, hipoglicemiei, cetonemiei, ketonuria, glicozuria, etc .; ▪ testul participării ficatului la metabolismul apei. vs. Test de citoliză hepatică (diagnostic enzimatic) Periodic, celulele hepatice utilizate sunt distruse (citoliza hepatică) prin livrând echipament enzimatic și conține fier în sânge. În anumite situații, Pagina 92 92

numărul de celule lizate crește (în hepatită etc.), ceea ce presupune și el creșterea cantității anumitor enzime (GOT, GPT, FA, aldolază etc.) și fier (sideremie) în sânge. În insuficiență hepatică severă, modificări enzimele sunt însoțite de o scădere a temperaturii generale a corpului. d. Testul de purificare a plasmei (antitoxic) Acest test permite verificarea capacității hepatice de purificare a plasmei substanțe toxice, iar testul utilizat se numește clearance (coeficientul de purificare sânge sau plasmă) sau cromodiagnostic - deoarece testul poate fi folosit și pentru verificare funcționalitate renală. Testul constă în măsurarea timpului necesar eliminării a substanță cunoscută (de exemplu bromsulphalein, roșu de Congo, roșu de Bengal etc.) din plasmă sânge care trece în mod necesar la ficat și evaluarea se face conform eliminarea substanței cunoscute (cromoexcreție) de bilă și cantitatea de aceasta substanță rămasă în sânge și ficat (cromopexie). Persistența colorantului s-a terminat 45 de minute în plasmă (ser) este un indice de intoxicații, leziuni parenchim hepatic, tumori hepatice, leptospiroză etc. Pentru a stabili diagnosticul în bolile hepatice, trebuie utilizat simultan, mai multe teste hepatice, teste care trebuie repetate pentru a se stabili evoluția bolilor hepatice. Clinic, disfuncția hepatică se manifestă în primul rând prin insuficiență hepatică și sindroame extrahepatice.

▪ insuficiența hepatică presupune alterarea funcțiilor ficatului, care este exprimată clinic de: - sindrom de auto-intoxicație (intoxicație endogenă); - sindrom hemoragipar; - sindromul deficienței. Insuficiența hepatică se găsește în hepatită, ciroză, neoplasme. ▪ sindroamele extrahepatice (canaliculare) se manifestă în general prin icter, generat de două cauze: - obstrucții (calculoză = litiază canaliculară, paraziți, tumori; spasme, traume etc.) - în canalele biliare sau vezica biliară bilă, iar bilia nu se mai varsă în duoden, ci trece în sânge, pigmenți biliari colorați pielea și mucoasele în galben; - toxiinfecții (hepatocelulare) atunci când există o hiperproducție de vezica biliară, datorată proceselor inflamatorii acute (hepatită virală etc.) 4.4.2. Pancreasul Structura tubular-acinară compusă din lobuli cuprinzând două tipuri de glande: ▪ glande exocrine (acine seroase) - care produc suc pancreatic care conține enzime necesare digestiei: - proteolitice (tripsină având tripsinogen precursor; chimotripsină) și care hidrolizează polipeptidele; Pagina 93 93

- lipolitice (lipază pancreatică) - care împart gliceridele în acizi grași și glicerol; - amilolitice (amilaza pancreatică) - care împart amidonul în maltoză și dextrine; - maltozice (maltaza pancreatică) - care operează hidroliza maltozei; ▪ glandele endocrine (Langerhans) producătoare de hormon pancreatic, adică insulină. Examinarea fizică a pancreasului se poate face prin metode generale (inspecție și palpare) și special (examen radiologic, ecografie, laparotomie) în special la animale mici: - inspecție - semne indirecte: modificări ale apetitului, defecare, fecale, colici pancreatice, etc .; - palparea - prezența unei sensibilități dureroase (în pancreatită), volum crescut (în tumori, abcese pancreatice etc.); - examen radiologic - după pneumoperitoneu; - laparotomie exploratorie - permite examinarea directă a glandei (mărime, formă, culoare, poziție); Examenul funcțional: ▪ funcția exocrină: - dozarea enzimelor pancreatice implicate în digestia duoden (prelevarea sucului pancreatic se realizează prin prelevare de probe duodenal);

- tabloul clinic al disfuncției exocrine - apetit, fecale, afecțiune general, colici, febră, diaree sau constipație, etc .; - teste de laborator - materii fecale, sânge, urină și altele explorări funcționale (testul nucleului etc.); ▪ funcția endocrină - dozarea insulinei și a glucozei în sânge și urină. Din punct de vedere clinic, găsim la nivelul pancreasului: ▪ sindromul insuficienței pancreatice; ▪ sindrom de pancreatită acută și cronică; ▪ sindromul de compresie produs pe pancreas de organele vecine; ▪ cancerul pancreatic la câini; ▪ sindroame endocrine: - hiperglicemic (diabet zaharat) - cauzat de absența insulinei; - hipoglicemie (înfometare, foame permanentă) - cauzată de hipersecreție de insulină. Pagina 94 94

CAPITOLUL 5

SEMIOLOGIA SISTEMULUI RESPIRATORIU Sistemul respirator este format din tractul respirator (cavități nazale, faringe, laringe, trahee, doi bronhi) și plămâni, având rol în respirația externă (inspirație și expirare), precum și în reglarea temperaturii corpului. Poate fi examinat: - din punct de vedere funcțional - prin evidențierea simptomelor generale și simptome de organ; - din punct de vedere fizic - tractul respirator pre-pectoral precum și zona toracic-pleuro-pulmonar prin metode generale și speciale. 5.1. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL APARATULUI DE ÎNVĂȚARE Această examinare evidențiază anumite modificări în termeni de funcțiile sistemului respirator (de exemplu, suflare, respirație pufoasă etc.) sau aspectul semne noi, care nu există în condiții normale (de exemplu, tuse, strănut etc.), modificări pe care le vom analiza. 5.1.1. Simptome generale care pot fi prezente în anumite afecțiuni respirator (în special în plămâni): ▪ febră: - sub febrilitate (febră ușoară) - prezentă în tuberculoză, pneumoconioză; - febră continuă (în platou) - în pneumonia lobară francă a calului; - febră remisă (zimțată) - în bronhopneumonia bovinelor (lobular), dar și în nefrită; - febră atipică - în abcese cu localizare pulmonară; ▪ pierderea treptată în greutate; ▪ transpirație și tremor muscular (frisoane); ▪ scăderea producției și a capacității de efort (oboseală timpurie). 5.1.2. Simptome în segmentele tractului respirator (organ) 5.1.2.1. Sunete respiratorii auzite la o distanță de animal: ▪ strănut - expulzare zgomotoasă a aerului din nas și gură - simptom

specifice afecțiunilor nasului (rinită, secreții, paraziți, praf); Pagina 95 95

▪ sforăit - expulzare a aerului însoțită de un zgomot redus, întâlnit doar la cai; sforăitul este strănut în alte specii; ▪ suspin - suflare puternic, exhalare prelungită; apare în pleurită, meningoencefalită, fracturi costale, afecțiuni digestive sau plăcere - mai ales la vite; ▪ gemerea - prezentă la animalele sățioase atunci când se culcă sau în colici, pleurită, bronhopneumonie, reticulo-pericardită; ▪ respirația labială - zgomot suflant însoțit de proeminența buzelor ( respirația se face prin cavitatea bucală) și apare după exercițiu, în dispnee etc .; ▪ respirația suflare - apare în nări din cauza lor îngustarea sau cavitățile nazale (la porci și câini); ▪ respirația sforăit - zgomot similar sforăitului, prezent în stricturi tract respirator important (nas, laringe, trahee, bronhi); ▪ respirația zgâlțâitoare - apare în comă și în agonie și zgomot specific (urletul) este produs de prezența secrețiilor. Când secrețiile se usucă și se formează membrane false, zgomotul care apare atunci când coloana de aer seamănă cu mișcarea unui steag (pliere sau zgomot de pavilion); ▪ respirația gazos - zgomotul apare ca urmare a exploziei bulelor de gaz găsit în secreții ale tractului respirator; ▪ cornișă - zgomot ascuțit (șuierat) produs de trecerea coloanei de aer prin îngustarea căilor respiratorii, ca urmare a proceselor inflamator sau tumoral: • în funcție de timpul de respirație, cornajul poate fi inspirator, expirator și amestecat; • în funcție de locul în care este format, cornajul poate fi: - nazal - prezent în cele două stadii respiratorii; - laringiene (cornișa reală) - specifice și frecvente la caii din cursa în urma efortului, când după mișcările pulsante ale arcul aortic are loc ruperea sau ruperea nervului recurent și, prin urmare paralizii ale cordului vocal sau în stricturi cu diferite cauze (edem, tumori, corpuri străine, paraziți, fracturi de cartilaj laringiană); - traheal care este amestecat; - bronșic - în bronhiile mari; ▪ zgomotele vocale - diferă în funcție de specie, prezența lor presupunând funcționalitatea normală a laringelui, în timp ce modificările de voce sunt determinată de afecțiuni laringiene. Absența vocii (afonia) apare în afecțiuni laringiene severe; ▪ sughiț - inspirație puternică, scurtă și puternică produsă ca urmare a contracției

diafragma vibrație clonică și puternică a corzilor vocale; ▪ tuse - exhalație puternică, violentă și sonoră, cu deschidere forțată a glotei și care poate fi clasificat: • în funcție de origine: Pagina 96 96

- respirator - ca urmare a excitării pneumogastricului, la diferite stadii (faringe, laringe, trahee, bronhii, alveole, plâns, mediastin); - periferice - ca urmare a excitațiilor extra-respiratorii (uter, stomac, intestin, peritoneu, ureche mijlocie); - central - ca urmare a excitării centrului tussigenic al becului; • conform expresiei sale (manifestare): spontan sau provocat (de către palparea laringelui sau a traheei); • în funcție de frecvență: - tuse unică (accidentală) - când în același timp cu eliminarea tusei corpul străin care l-a provocat (praf); - tuse repetată (frecventă) - rară (în bolile cronice), frecventă sau permanent (în inflamații acute); • în funcție de ritm: - tuse singură - o singură explozie; - tuse quintuoasă (în explozii, în explozii) - mai multe explozii grupate; • în funcție de intensitate: - tuse puternică (plină, explozivă, mare); - tuse slabă (goală, fără voici, mică, avortată); - amintiți-vă de tuse (repetat, precum lătratul) - când după tuse există o inspirație zgomotoasă; • în funcție de ton: - tuse mare (acută); - tuse scăzută (severă); • conform ștampilei: - tuse uscată - numai explozie; - tuse umedă (uleioasă, expectorantă) - când în același timp cu tusea elimină secrețiile din tractul respirator; - tuse răgușită (voalată) - când sunt afectate și corzile vocale; • în funcție de durata: - tuse scurtă (scurtă) - în pleurită; - tuse lungă - în condiții nedureroase; • conform asocierii cu alte evenimente: - tuse dureroasă (asociată cu durerea); - tuse emetică (asociată cu vărsăturile) - la câini. 5.1.2.2. Durerea în sistemul respirator este externalizată de animal prin schimbări în față, atitudine, dificultăți în respirație, tandrețe dureroasă la palpare etc. - dureri în tractul respirator anterior (faringe, laringe, trahee) prin poziția ortopneică, imobilitatea capului și a gâtului, facies îngrijorat,

dispnee, reacții de apărare la atingerea segmentelor respiratorii afectate; - dureri toracice (pleurodynia) apar în boli ale perete costal, plâns și mediastin și este exprimat prin tuse avortată, cifoză, separarea olecranilor toracelui, asimetriei toracice și respiratorii; reacții de apărare la palparea toracelui etc. Pagina 97 97

5.1.2.3. Dispneea (respirație dificilă) se caracterizează prin modificări ale frecvența, ritmul, amplitudinea, durata și tipul respirației și, din punct de vedere clinic, exprimat prin cianoză la nivelul pielii și mucoaselor, poziția ortopneic, facies înspăimântat, eșalonări și căderi ale animalului. Respirația normală se numește respirație și este modificată, dispnee. Dispneea poate fi clasificată: ▪ în funcție de frecvență: • tahipnee (polipnee) - respirație frecventă care apare în pneumonie, peșteri pulmonare, tumori, atelectazie pulmonară, colici, febră, insuficiență cardio-circulatorie, anemie, etc .; • bradipnee (oligopnee) - respirație rară care apare în stricțile din tract respirator, otrăvire, meningoencefalită, comă etc .; • apnee - oprirea respirației pentru o perioadă; ▪ în funcție de ritmul: • respirația în mușcături - presupune prelungirea expirației și a acesteia realizarea în două etape din cauza oboselii prin suprasolicitare diafragmă. Se face contracția și relaxarea diafragmei producând brusc zdruncinarea diafragmatică și zdruncinarea abdominale: - zdruncinarea diafragmatică presupune extinderea bruscă a cordonului flanchează la sfârșitul respirației, din cauza relaxării bruște a diafragma și revenirea rapidă a viscerelor abdominale în zonă anterior abdominal (când diafragma este obosită); - torsiunea abdominală presupune și extinderea bruscă a frânghiei flancul, la sfârșitul expirării, fiind produs de o relaxare bruscă mușchii abdominali (aceasta presupune paralizia diafragmei și oboseala muschilor abdominali). În acest moment, viscerele lovește peretele abdominal, întrerupând expirarea în două faze, respirație dicrotică (în două etape); • respirație sacadată (etapizată) - respirație în mai multe etape, prezentă în pleurită, pneumotorax; ▪ în funcție de amplitudine: • superficială (mică) - în pleurită, pleurodynia, diafragmatite; • profund (plin) - după efort în anumite afecțiuni pulmonare; • asimetrică - asimetria respiratorie a unui hemo-torax în comparație cu cealaltă (în pleurită, colecții pleurale, boli pulmonare unilateral); ▪ în funcție de durata:

• continuu sau discontinuu - într-o anumită perioadă de timp; • paroxistică - fără o cauză specifică; ▪ în funcție de tipul respirator: • normal - la animale, tipul respirator este costo-abdominal; • toracic - apare în afecțiunile diafragmei și abdomenului; • abdominală - apare în emfizemul pulmonar, atelectazie pulmonară; Pagina 98 98

• discordant - mișcări abdominale din pas cu cele ale torace; apare în paralizia diafragmei, hernii diafragmatic, pleurezie; ▪ în funcție de timpul de respirație - inspirație, expirație, dispnee mixtă; ▪ dispnee complexă, de natură specifică: • Respirația Kussmaul (amplă și rară) - are patru faze (inspirație adânc, abrupt și zgomotos, scurtă pauză, exhalare prelungită și profundă, pauză grozavă) - prezent în diabet, insuficiență renală, comă, stări agonice; • Cheyne-Stokes respirație (periodică) - respirație accelerată, urmată de scădere, apoi apnee prelungită - prezentă în afecțiuni circulator, cerebral; • Respirație biotică (meningiană) - au urmat mișcări respiratorii normale o perioadă de apnee; apare în encefalită, meningită etc. Dispneea este produsă din cauze care împiedică schimbul de gaze (hematoză) la nivelul sistemului respirator, cum ar fi: - afecțiuni respiratorii de tipul stărilor astmatice (hipersecreție bronhial, bronhospasm, laringospasm); - tulburări cardio-circulatorii - duc la scăderea oxigenării țesuturi (stări hipoxice). 5.2.1.4. Aerul expirat - este apreciat la nările unde îi urmăm prezența (în una sau ambele nări), frecvența, intensitatea, temperatura și mirosul său: ▪ prezența aerului expirat - numai pe una dintre nări, atunci când cealaltă nară sau cavitatea nazală este blocată (secreții, inflamații, vegetații, tumori etc.); ▪ frecvență - creșterea tahipneei, scăderea bradipneei sau absent în apnee (moarte clinică) sau când respirația se face numai prin gura; ▪ intensitate - creșterea dispneei, scăderea respirației superficiale; ▪ temperatura - crescută în hipertermie generală sau numai în sistemul respirator, scăderea în general a hipotermiei, colaps circulator; ▪ miros - un semn important al examinării aerului expirat: • miros normal - inodor sau ușor neclar; • mirosul modificat: - aromat (dulce, acetonă) - în ketonemie, ascariză; - carii - în gangrenă osoasă și carii dentare;

- putrid (fetid) - în gangrena pulmonară; - urină (amoniac) - în sindromul uremic. 5.1.2.5. Descărcarea nazală - necesită eliminarea în produse a unor nări (secreții, puroi, sânge, alimente etc.) care au o origine foarte diferită. Descărcarea gravă și mucoase și în cantități mici apare la toate animalele după exercițiu; la vite este permanent și considerat normal. Pagina 99 99

În condiții patologice, aruncarea apare: - brusc (în iritații ale tractului respirator), intermitent (în colecții ale căilor respiratorii sau ale plămânilor - bronșiectaze, peșteri) sau continuă (în inflamația tractului respirator); - tuse ulterioară (din colecțiile tractului respirator profund), când cu capul în jos (când provin din sinusurile maxilare), în timpul înghițirii sau prin palparea sacilor intestinali la cai (când provine empiem al pungilor intestinale); - unilateral (în afecțiunile unei nări sau obstrucționarea celuilalt) sau bilaterală (în afecțiunile nazale bilaterale sau în post faringian); - în cantități mici (în inflamații ușoare - catarele) sau în cantități mari cantitate (în boli exudative - rinită, sinuzită, bronhopneumonie, edem pulmonar sau nivelul colecțiilor pulmonare). Conform compoziției sale, aruncarea poate fi: ▪ seroase - în edem pulmonar; ▪ mucoase - în inflamațiile catarului; ▪ sero-mucoase - stringente și transparente, uneori alb-gălbui; ▪ purulentă - de culoare galben-verzuie, cu inflamație bacteriană; ▪ gangrenos - de culoare gri-verzui, maro sau negricios; ▪ alimente - din esofag (din cauza disfagiei faringiene și esofagiene, vărsături false) sau stomac (ca urmare a vărsăturilor); ▪ hemoragic (sângeros): - fluxul de sânge sub formă de picătură (epistaxis) sau jet (rinoregie); - hemoptiză (amestec de salivă, flegmă și sânge), a cărei bază este hemoragia pulmonare (pneumoree). Examinarea microscopică a jetului se poate face direct pe lamă (pt eritrocite, leucocite, bacterii, paraziți, ouă parazite, ciuperci etc.) sau de însămânțare pentru examen bacteriologic. 5.1.2.6. Sputa ( ex pectore = din piept) - presupune eliminarea secreții (spută) de la nivelul căilor respiratorii profunde sau a nivelului colecții pulmonare până la nivelul faringelui, de unde pot fi eliminate prin pe gură (flegmă) sau prin nas (aruncare). Sputa poate fi preluată din faringe sau prin puncția traheei și examinată din punct de vedere fizic, biochimic, microscopic, bacteriologic, parazitologic, virusologic. 5.2. EXAMINAREA FIZICĂ A APARATULUI DE ÎNVĂȚARE 5.2.1. Examinarea și semiologia căilor respiratorii pre-toracice

Examinarea lor se face pe segmente: cavitatea nasului și nazal, faringele, laringele, traheea, eventual cele două bronhii primare (principale). Aceste segmente au rolul lor în Pagina 100 100

respirație externă (inspirație și expirare), la nivelul lor aerul se încălzește (puternic irigarea cu sânge din mucoasă), saturată cu vapori de apă (de glandele nivelate a mucoasei) și purificat de praf (de către celulele părului mucoasei) etc. Orice modificarea pe termen lung a acestor segmente implică modificarea respirației interne (Hematoza). 5.2.1.1. Nasul Examinarea sa se poate face extern, prin metode generale (inspecție, palparea, percuția, auscultarea) și speciale (răzuire, depistare, puncție, trepanare, examen radiologic), dar și intern și anume examinarea cavităților nazale prin generalizare (inspecție și palparea mucoasei nazale) și metode speciale (rinoscopie, sondare, razuire). Aspectele semiologice externe privesc modificările de volum, forma, simetria, prezența zgomotelor, fluxurilor, sensibilitatea dureroasă, prin de exemplu edem, cap de hipopotam, deformări osoase, abatere laterală muschi în rinită atrofică de porc, depilări, răni, dermatită, cicatrici, fistule, aruncare, zgomote auzite de la distanță (cornul nazal, respirația suflare, strănut etc.), mâncărimi ale nasului, mărirea sau îngustarea orificiilor nazale (nări), modificări ale sunetului normal de percuție (sunet) și zgomot normal la auscultare (respirație nazală), modificări ale structurii osoase la examinare radiologic etc. Ca aspect semiologic intern (la septul nazal, la conurile nazale, la mucoasa hipofizară - respiratorie și olfactivă, cu o nară falsă la cai) intalnim: enantem, paloare, culoare icterica, cianoza, hemoragii, ulcere, pustule, vegetații (polipi), tumori, paraziți, inflamații (rinită = choriza) etc. Examinăm nasul și examinăm în același timp aerul expirat. 5.2.1.2. Sinusuri În condiții normale, la animale, doar sinusurile pot fi examinate frontală și maxilară (la cai, maxilarul superior și inferior) prin metode generale (inspecție, palpație, percuție) și complementare (iluminare intra-nazală, cateterizare, puncție, trepanare, examen radiologic). Aspecte semiologice: aruncarea atunci când animalul coboară capul, sensibilitate dureroasă la palparea în sinuzită (inflamația unui sinus) sau în pansinuzită (inflamație a tuturor sinusurilor), deformări și somnolență în colecții, zone de absorbție radio la examen radiografic în sinuzită purulentă etc. 5.2.1.3. Laringele Situat în spațiul inter-mandibular și suspendat de la baza craniului de către dispozitiv hyoid, laringele își asumă un rol de canal aerofor și fonator (prin șiruri vocal). Vă puteți face examenul din exterior (inspecție, palpare, percuție, auscultare, examen radiologic) și intern (inspecție directă - la păsări, câini și pisică, laringoscopie, laringotomie, cateterism).

Pagina 101 101

Aspecte semiologice: - inspecție - poziție ortopneică, extensie cap la gât, alterare sau lipsa vocii (afonia) în laringită, tuse originală laringe, cornee reală, dispnee în structurile laringiene. LA inspecție directă, evidențiem congestia, membranele false, corpuri străine, tumori, etc .; - palparea - deformări laringiene, modificări de poziție (deplasare), sensibilitate dureroasă, provocând tuse ușor efectuate în inflamații laringiene (laringită); - percuție - sunet normal; în edemul pre-laringian apare sunetul catarg; - auscultație - respirație laringiană normală, inspiratorie, dar și expiratorie, respirație care poate deveni șuierătoare, aspră și puternică în stricte, spasme, edem laringian. Prezența de exsudat, sânge, permite să auzi în timpul auscultarea gemetele laringiene și în cazul uscării lor și formarea de membrane false apare sunetul pliurilor sau steagurilor, observabil chiar și la inspecție (în pseudo-laringotraheită membranoasă); - examenul radiologic evidențiază corpurile străine reținute la nivelul componente laringiene sau în țesuturile vecine, schimbări de poziție, volum, simetrie etc. 5.2.1.4. Traheea Conducte cartilaginoase aerofore cuprinzând inele traheale, traheea este sistematizat, din punct de vedere anatomic, într-un segment cervical și toracic, acesta ceea ce oferă posibilitatea unei examinări ușoare a segmentului cervical, în afara generale (inspecție, palpare, percuție, auscultație) și metode speciale (iluminat) externe la păsări, examen radiologic), dar și în interior prin eșantionare, traheoscopie, traheotomie. Aspecte semiologice: deformări în zona proiecției cervicale a traheea (în pasteureloză, edem de staza rece), abaterile sale, tuse originală cornee traheală, traheală, sensibilitate dureroasă în inflamație (traheită), rales traheală în prezența secrețiilor, prezența corpurilor străine la examen radiologic, paraziți la examinarea externă prin iluminare, la păsări etc. 5.2.1.5. bronhiilor Bronhiile primare, rezultatul bifurcării traheei de deasupra inimii, intră în plămân la hilum, continuând cu arborele intra-bronșic pulmonar. Ele pot fi examinate numai prin metode complementare: endoscopie (bronhoscopie) și examen radiologic și putem evidenția inflamații (bronșită), dilatații (bronșiectază), obstrucții, lor mișcări (bronho-constricție și bronho-dilatare). Pagina 102 102

5.2.2. Examen pulmonar și semiologie (toraco-pleuro-pulmonar) Examinarea acestui segment format din torace, pleura, plămân, mediastin, diafragma, având un rol principal în funcția respiratorie, este realizată de generale (inspecție, palpare, percuție, auscultație) și metode speciale (bronhoscopie, examen radiologic, tomografie computerizată, rezonanță magnetică nucleare, toracocenteză și examinarea lichidului de puncție). Schimbul de gaze (hematosis) se face în plămân, care este acoperit cu un seroase (pleura pulmonară) și care este alcătuită din două țesut pulmonar compartimente: - arborele bronșic intra-pulmonar - format din bronhiile cu diametrul mai mult mai mici, formate ca urmare a ramificațiilor dicotomice ale bronșului primare și care, în funcție de locație și diametru, se numesc: bronhiile lobar, segmentar, inter-lobular și intra-lobular sau bronhiol (de ordinul I - mare, ordin II - mediu, ordin III - mic, terminal), bronhiole neavând un schelet cartilaginos; - lobuli pulmonari (cu bronhiole terminale și sacuri alveolare) la care apare hematoza (trecerea oxigenului din alveole în sânge și dioxid de carbon din sângele din alveole prin difuzie, grație diferență de presiune). Numărul mare de celule și faptul că au bazează o membrană foarte elastică, dă posibilitatea creșterii plămân important în timpul respirației și, prin urmare, mare schimb de suprafață între aerul alveolar și sângele capilar prin peretele alveolar. Examinarea toraco-pleuro-pulmonară trebuie efectuată cu mare atenție, complet și interpretat diferit, ținând cont de faptul că a modificarea pe această zonă poate fi produsă de fiecare dintre componentele segmentului toracic (peretele toracic, cavitatea pleurală, pleura, mediastinul, diafragma, plămânul). 5.2.2.1. Inspectarea toracelui Prin inspecție urmăm conformația toracelui și a mișcărilor toracice (respirator): ▪ conformarea toracelui ne oferă informații cu privire la dimensiune, forma, simetria și aspectele locale ale peretelui toracic. Printre aspecte mai important semiologic, se pot întâlni: • dilatație simetrică (torace în formă de baril) - în emfizem pulmonar pleurezie cronică, minoră (inflamație exudativă a pleurei); • torace și abdomen baril; • scăderea diametrului transversal (torace plate, înguste, rahitice) - în rahitism, osteofibroză); • asimetrie toracică - în urma deformării unui hemitorax, în colecții pleurale unilaterale, pneumotorax unilateral, etc .; • deformări localizate: Pagina 103 103

- bulgări - prezente în edemuri, hematomoze, abcese, tumori, fracturi, calusuri costale etc. Când aceste bombardamente

un aspect al rasadelor (perlelor) și le vedem la joncțiuni condrocostale la animalele tinere, ele se numesc rozarii (rozarii) și le găsim în rahitism; - pescajul - reprezintă o obstrucție a spațiilor intercostale, care sunt aspirat în dispnee (circulație intercostală) sau în depresie toracic localizat, în urma fracturilor costale; ▪ mișcări toracice (respiratorii): vom evalua frecvența, ritmul, amplitudinea, durata de inspirație și expirarea și timpul de respirație. Principalele aspecte semiologice privesc: ▪ frecvență: tahipnee, bradipnee, apnee; ▪ ritmul: • respirația în mușchi (în două etape) la cai și câini; - scufundări diafragmatice; - twitching abdominal; • respirație sacadată (etapizată) - în mai multe etape. Aceste respirații însoțesc frecvent sindromul tignafes inclusiv emfizemul pulmonar cronic (alveolar și interstițial) este unul care presupune înlocuirea țesutului elastic al membranei subsolului alveolar sau țesut interstițial cu țesut conjunctiv neelastic, care respirația se rupe, producând gemetele secetoase. Emfizem evoluează non-febril și se întâlnește la animale vechi sau după anumite boli specifice. Pot fi întâlnite respirații sângeroase de asemenea, în pleurită, pneumotorax. • dispnee particulară: Kussmaul, Vheyne-Stokes, Biot; ▪ amplitudinea: • mișcări superficiale (mici) - în pleurită, fracturi costale; • mișcări profunde (mari, mari) - în dispnee; • mișcări asimetrice, largi pe un hemitorax și superficiale pe cealaltă, în afecțiuni unilaterale toracice; ▪ durata inspirației și expirarea: • prelungirea inspirației sau expirarea - în restricții căi respiratorii, diafragmatită etc .; • scăderea inspirației sau expirarea - care rezultă din condiții dureros; ▪ tipul respirator: • normal la animale; el este costo-abdominal cu predominant costal la câini și abdominali la rumegătoare; • modificat poate fi: - respirația toracică (costală) - apare în afecțiuni abdominale (peritonită, ascită, tumori abdominale etc.); - respirație abdominală - prezentă în afecțiuni toracice (emfizem pulmonar, atelectazie pulmonară etc.); - respirație discordantă. Pagina 104 104

5.2.2.2. Palparea pieptului Prin palpare, sunt înregistrate câteva modificări ale toracelui care: - temperatură crescută - în afecțiuni pulmonare, perete toracic sau alte organe; - sensibilitate tactilă - vibrații ale peretelui toracic în afecțiuni pleural, când gemetele bronșice sunt prezente, când animalul gemete etc .; - forma și aspectul suprafeței toracelui (coaste și țesut moale) - în deformări cauzate de rasade (perle), fracturi, calusuri, tumori; - consistența - este dată de modificările peretelui toracic (abces, flegmoni, emfizem subcutanat etc.); - sensibilitate dureroasă profundă (pleurodynia) - prezentă în cazul fracturi costale, pleurită, pleurezie sau nivel de organe reflectorizante abdominali. 5.2.2.3. Percuția toracelui Tehnica poate fi aplicată direct, pe structura osoasă, pentru implementare dovezi ale sensibilității dureroase costale sau indirect, pe spațiu intercostal, pentru a seta sunetul de percuție și zona de percuție pulmonară - normal sau modificat). Sunetul pulmonar - sunet pulmonar normal - este clar (sonor), cu tonul timpanic în animale de dimensiuni mici și cu ștampilă non-timpanică la animale de talie mare dimensiune (vezi secțiunea generală - percuție); - sunetul pulmonar modificat poate fi evidențiat la modificări sunt situate în zona corticală: Dullness pe zona de percuție pulmonară apare în: ▪ îngroșarea localizată a peretelui toracic (tumori, edem) sau generalizat (la tauri și porci); ▪ modificări ale pleurei și ale spațiului inter-pleural: - inflamația și îngroșarea pleurei (pachypleuritis); - inflamație exudativă a pleurei (pleurezie seroasă) - cu exudat în cavitatea pleurala; - inflamația fibrinoasă a pleurei (pleurezie fibrinoasă); - inflamație purulentă a pleurei (pleurezie purulentă (pirotorax)); - hemotorax (hematotorax) - sânge în cavitatea pleurală; - hidrotorax - transudat (lichid neinflamator) în cantități mici, în cavitatea pleurala; ▪ hernii ale organelor digestive prin diafragmă (stomac, mânere); ▪ densificarea parenchimului pulmonar (cea mai frecventă) - atunci când aerul din plămânul este înlocuit cu puroi, fluid, fibrină, țesut conjunctiv, țesut de neoformare, așa cum se întâmplă în pneumonie, bronhopneumonie, chisturi, edem, tumori pulmonare. Pagina 105 105

Inflamările pulmonului se numesc pneumonii (bronhopneumonii) și, în în funcție de extensie, modificare și specie, pot fi: ▪ lobare (pneumonie sinceră, mare, extinsă) care afectează lobul pulmonar; se găsește în special la cai și câini și evoluează în mai multe faze: - faza congestivă - cu exces de sânge capilar și timpanic la percuţie; - faza de hepatizare roșie și apoi faza de hepatizare gri - caracterizată prin bloc pulmonar, amețeli la percuție și respirație tubală la auscultare; - faza de rezolvare - vindecare; ▪ lobular (bronhopneumonie, pneumonie catară, mică) - pneumonie a unui bronș și a țesutului pulmonar aferent, găsit la bovine, caracterizând prin somnolență la percuție; ▪ interstițial - scleroza țesutului pulmonar interstițial și obținerea somnolenței percuţie; - purulent - percuție înseamnă somnolență atunci când conținutul purulent este prezent și hiper-sonor atunci când abcesul pulmonar este golit prin tuse; - gangrenos - percuție permanentă plictisitoare. Tristețe absolută (apă) - prezentă în cazul acumulărilor mari de lichid în zona ventrală a cărei limită dorsală este întotdeauna paralelă cu solul. Frecvent, peste această limită, separată de o bandă îngustă de submatitudine, există poate fi întâlnită o bandă hiper-sonoră (fenomenul de skodism.) Skodism de asemenea, în jurul densificărilor pulmonare și este dat de activitatea compensatorie a parenchimul pulmonar (emfizem viciar). Termenul de hidrotorax este utilizat atunci când lichidul din colecție este non inflamator (transudat) sau este chiar limfa. Pentru celelalte colecții, noi folosește terminologia specifică: hemotorax, pirotorax, chilotorax, (chyle consecutiv la ruperea ductului toracic). Subdumiditatea apare atunci când densificările pulmonare sunt mici sau când cantitatea de lichid din spațiul pleural este foarte mică. Hyper-tonul este prezent la animalele slabe, dar și în animale emfizem pulmonar, caverne mari, pneumotorax unilateral (gaz între foi pleurale). Pneumotoraxul produce atelectazia plămânului = retragerea plămân la hil. Pneumotoraxul bilateral provoacă moartea într-un timp scurt animalul. Atelectazia pulmonară poate apărea, de asemenea, în urma obstrucției a bronș primar sau datorită presiunii fluidului din cavitatea pleurală. Este rezultatul hiper tonului metalic (sunet metalic) prezența gazului sub tensiune în anumite cavități cu un diametru mai mare de 5 cm, dar cu locație corticală (peșteri mari, bronșiectază, pneumotorax). Sunet de pană spartă - apare când se adaugă vibrații la sunetul de bază suplimentar, ca în cazul peșterilor care comunică cu un bronș sau în cazul emfizemului subcutanat, cu posibilitatea deplasării aerului sub piele. Sunet non-timpanic, patologic, atunci când este prezent la animale mic de statura. Sunetul patologic timpanic atunci când este prezent la animalele din marime mare.

Pagina 106 106

Zona de percuție pulmonară: ▪ zona normală de percuție pulmonară - aceasta este zona pieptului pe care la percuție se obține sunetul pulmonar normal. Este triunghiular, cu anumite particularități în funcție de specie; ▪ zona de percuție modificată poate fi: • crescut: - limita anterioară și dorsală - în cazul pierderii în greutate a animalului; - limita ventro-caudală - în emfizemul pulmonar, al pneumotoraxului; • redus: - prin modificări din exterior (mărirea organelor vecine; meteorism, ascită); - prin modificări interioare (somnolență, somnolență etc.). 5.2.2.4. Examenul toracic Cea mai bună metodă generală de examinare - auscultation - vă permite să auziți direct sau indirect (cu stetoscopul) zgomote normale sau patologice produs în torace. Sistematizarea zgomotelor care se pot auzi în piept: • zgomote de respirație: - principal (respirații): normal și patologic; - adăugat: zgârieturi și zgomote pleurale; • zgomotul toracic cauzat de examinator prin transcriere și phonometry; • zgomote extra-respiratorii. Sunete respiratorii principale normale (respirații normale) Auzim aceste zgomote în căile respiratorii (nazale, laringiene, traheale, și, în unele situații, respirația bronșică - localizată pre-scapulară, numai în animale tinere și la animale slabe), dar și în plămâni ( murmur vezicular sau murmur bronhiolo-alveolar). Pentru a evalua integritatea morfo-funcțională a parenchimului pulmonar, care de interes este respirația bronhiolo-alveolară . Acest zgomot normal al plămânilor este similar cu pronunția aspirată a literei „v” sau „f”. Modul de formare a acestui zgomot presupune totalitatea anumitor respirații anterioare (respirația laringiană, respirația traheală, respirația bronșic) care sunt transmise prin peretele cartilajului și prin coloana de aer până la ultimul bronhiol, precum și zgomotul produs de coloana de aer pe măsură ce trece prin orificii alveolare. Dacă ținem cont că bronhiolele terminale au o structură membranos elastic, contribuția respirației laringelui transmise de inele cartilaginoasa traheei și bronhiilor este neglijabilă în condiții normale, dar reprezintă baza formării unor respirații patologice. Deci, șoptea veziculara se obtine aproape in totalitate prin vibratia coloanei de aer a cailor respiratorii aeroforii și mai ales a nivelului orificiilor alveolare. Calitățile murmurului vezicular diferă în funcție de specie, vârstă, starea de întreținere și în cazuri patologice pot prezenta modificări:

Pagina 107 107

▪ intensitate: - murmur vezicular intensificat (exagerat) - în dispnee, boli febril, efort; - scăderea murmurului vezicular - în respirația superficială, restricții; emfizem, pleurită, pleurodinie; - murmur vezicular abolit - de obicei pe zone circumscrise („respiratorii nulla ”) sau în locul său apare un alt zgomot principal, dar patologic (murmur tubular, murmur pleuritic etc.); - murmur vezicular sacadat (pus în scenă) - corespunde respirației sacadate; - scăderea sau creșterea duratei de inspirație sau expirare a murmurul vezicular corespunde modificărilor duratei celor două momente de respirație (inspirație și expirare); ▪ timbrul - presupune întărirea murmurului vezicular în restricțiile bronhiile, bronșita, congestia pulmonară, emfizemul alveolar acut; ▪ a zonei de auscultare a murmurului vezicular - are aceeași formă cu aria de percuție pulmonară, dar ușor crescută în comparație cu aceasta, în special la limita ventro-caudală. Principalele zgomote respiratorii patologice (respirații patologice) Apariția acestor sunete respiratorii într-o anumită zonă toracică presupune neapărat absența murmurului vezicular în zona respectivă. Aceste zgomote sunt: - respirația tubală ( respirația bronșică) - care este de fapt o respirație laringiană transmis pe peretele toracic prin structura cartilajelor a traheei, bronhiile și prin densificările prezente în cortexul pulmonar. Densificările pulmonare conduc la dispariția structurii elastic membranos, care permite transmiterea zgomotului laringian la perete toracice. Acest zgomot prezintă un timbru de fluiere în timpul auscultării (similar cu respirație laringiană) și este prezentă în faza de hepatizare a pneumoniei lobar, în tumorile pulmonare, etc .; - respirația pleuritică este, de asemenea, o respirație laringiană transmisă la nivelul peretele toracic, dar prin densificarea corticală și a plămânilor prin fluidul acumulat în spațiul inter-pleural. Se aude acest zgomot numai în zonele înclinate ale toracelui, unde se acumulează o cantitate lichid apreciabil. Uneori, densificarea pulmonară poate fi produsă de cantitatea foarte mare de lichid acumulat și care apasă pe parenchim pulmonar, în această situație respirația pleuritică fiind auzită doar la limita superioară a lichidului, în timp ce în zona ventrală apare „respirația nulla ”, ca în pleurezie și hidrotorax; - respirația (cavitatea) cavernoasă - apare atunci când se află o peșteră (cavitatea goală) cortical și având un diametru de 2-5 cm comunică cu un bronș. Acest zgomotul este similar cu un șuier cu rezonanță ridicată; - respirație amforică - produsă aproape în același mod ca și respirația cavernos, cu condiția ca diametrul cavernelor să fie mai mare de 6 cm. diferența dintre cele două respirații este dată de timbrul zgomotului;

Pagina 108 108

- respirația nedeterminată este auzită atunci când sunt zonele pulmonare modificate dimensiuni mici, ceea ce vă permite să auziți în timpul auscultării un amestec de murmură respirații veziculare și patologice sau chiar zgomote suprapuse. el apare mai ales la rumegătoarele din bronhopneumonie. Sunete respiratorii suplimentare Toate aceste zgomote sunt patologice și le auzim adăugate la unul dintre zgomote principal normal sau patologic. Această categorie include zgomotele din această formă pe tractul respirator (gemetele) și zgomotele produse la nivelul pleurei (zgomote pulmonar). Zgomotele sunt zgomote produse de trecerea coloanei de aer prin secreții sau îngustări prezente în tractul respirator (nas, laringe, trahee, bronhii, alveole) sau chiar în caverne. Sistematizarea șinelor: - gemetele umede - crăpături, bronșice, cavernoase și amorice; - rales uscate - alveolare și bronșice. Gemetele umede crăpate ( gemetele alveolare și veziculare umede) apar în alveole cu conținut lichid (edem, inflamație, exudare, etc). Aceste gemetele sunt produse de pătrunderea aerului și de detașarea pereților alveolari legat de un strat subțire de lichid și aspectul unui zgomot caracteristic similar cu cea făcută prin frecarea dintre degetele unei încuietori de păr. Sunt fixe, continue și le auzi doar pe inspirație. Apar raliile bronșice umede (buloase sau mucoase) bronhiile cu conținut lichid și sunt similare cu cele făcute la suflarea unui paie într-un pahar. Aceste șine sunt mobile (se mișcă în bronhii în același timp ca coloana de aer), discontinuă (sunt prezente în timp ce există exudat la nivel de bronhi) și se aud în timpul celor două perioade respiratorii. În funcție de diametrul de bronhiile, gemetele pot fi bule mari, medii și mici (sub-cracare). ei sunt prezente în bronșită, la începutul și sfârșitul pneumoniei, edemului, hemoragii pulmonare etc. Balustele umede cavernoase și amforice - le auziți la nivelul peșterilor mai mare sau mai mic, cu conținut gazos și în comunicare cu un bronhiilor. Gemetele alveolare uscate ( gemetele crăpate uscate, zgomotul „crăpat”) - zgomote similar cu o fisură fină în urma rupturii pereților alveolari, din cauza pierderea elasticității membranei alveolare sau a țesutului interstițial (în emfizem pulmonar). În urma rupturii pereților alveolari, aerul intră în spații interstițiale sau forme de cavități alveolare foarte mari, evidențiate prin percuție de hiper-sunet. Raliile bronșice uscate apar în stricturile bronhiilor produse de procese inflamatorii, abcese, tumori. Aceste șine sunt fixe și permanente. În funcție de mărimea tuburilor bronșice, puteți experimenta gemetele bronșice (similar cu sforăitul în bronhiile mari și medii) și cu șuierături (similar cu fluierul, la nivelul bronhiilor mici). Prezența pseudo-

membranele de la nivelul bronhiilor produc zgomotul drapelului. Pagina 109 109

Zgomotele pleurale ( zgomote extra-pulmonare) sunt zgomote ale modificărilor în nivelul pleurei sau spațiului inter-pleural, respectiv sunete pleurale uscate ( zgomot de frecare pleurală, zgomot de supapă și zgomot pleural umed (zgomot de lichid, sunetul gutei, sunetul fistulei pulmonare). Zgomotul frecării pleurale - similar cu frecarea suprafețelor dure, sincron cu mișcările respiratorii. Este prezent în congestie și rezolvarea inflamațiilor pleurale (pleurită = inflamație uscată, fără exudat din pleura), în procesele pleurale fibroase cronice (pachypleuritis) etc. Zgomotul supapei este produs la închiderea valvei (pleura se ciocnește cu orificiul fisticului bronho-pleural) în cazul pneumotoraxului valvei. Sunetul lichidului (suculțiune, balansare, stropire) apare la momentul respectiv mișcarea lichidelor din colecțiile pleurale de hidro gaz (pleurezie) sau, mai mult rar, la nivelul peșterilor. Sunetul unei picături apare atunci când picăturile de lichid suspendate pe pleură cădere modificată în masa lichidului (în hidro-pneumotorax - amestec lichid și aer și în piopneumotorax - amestec de puroi și aer). Sunetul unei fistule pulmonare apare atunci când aerul intră într-o fistulă bronșică pulmonar sub masa de fluid din cavitatea pleurală, realizând zgomotul produs de suflarea cu un pai într-un lichid. Zgomotele toracice cauzate de examinator Aceste zgomote sunt produse prin combinarea anumitor metode de examinare și anume combinația de percuție sau vibrația unei furculițe cu auscultare - în rezultând transcrierea și fonometria. Transcrierea presupune modificarea vocii medicamentului laringelui uman și adaptarea sa la medicina veterinară. Pentru aceasta, facem percuția laringelui (transcrierea laringo-toracică), traheea (transcrierea traheo-toracică) și auscultate la nivelul toracelui sau una se ciocnește cu un hemo-torace (transcrierea toracică) și una auscultă celelalte hemi-torace. În cazul percuției laringelui sau traheei, nu se aud zgomote de percuție. transmit sau sunt transmise foarte puțin în torace. În densificări pulmonare, aceste zgomote sunt transmise foarte bine peretelui toracic. Transcrierea toracică (inter-aortică, transtoracică) permite dovezi ale densităților pulmonare mari și localizate adânc în peșteri colecții mari și pleurale. În cazul peșterilor mari, dacă lovim cu două monede obținem un sunet metalic numit zgomot de cupru (semnul Trousseau). În cazul colecțiilor pleurale, dacă lovim cu două monede pe zona matcă de apă, obținem zgomotul de aramă (cupru galben) (zgomotul de argint, zodia penny, zodia Pitres). Fonometria presupune vibrația unei furci de reglare pe torace și auscultare cu stetoscopul la mică distanță în jurul lui. Fonometria presupune delimitarea unei zone pulmonare densificate ( focare de pneumonie). Zgomote extra-respiratorii

Aceste zgomote apar în alte zone decât cele ale sistemului respirator, dar se aud la nivelul toracelui; ele pot fi confundate cu zgomotele produse de dispozitiv respirator. Putem distinge: Pagina 110 110

- zgomote cardiace (zgomot cardiac I și II, zgomote suprapuse); - zgomote digestive produse în timpul mestecării, înghițirii, ruminației; epuizare, zgârcenie, borborygmas; - tremor muscular; - zgomote vocale - transmise toracelui; - zgomote rezultate din frecarea cornului stetoscopului împotriva firelor de păr etc. 5.2.2.5. Metode speciale de examinare toraco-pleuro-pulmonară ▪ endoscopia bronșică (bronhoscopie) respectă aceleași obiective ca și endoscopie a laringelui și a traheei (culoarea, integritatea și volumul membrana mucoasă a bronhiilor mari, prezența secrețiilor, sângelui, corpurilor străini etc.); ▪ examen radiologic: - radioscopie - monitorizează în principal modificările în hilul pulmonar, lobi apicali, unghiuri costo-diafragmatice și activitate dinamica respiratorie; - radiografie - oferă rezultate foarte bune în ceea ce privește morfologia pulmonar normal (ITN = imagine normală toracică) sau modificat (emfizem, edem, colecții, peșteri, tumori); - CT (tomografie computerizată) face posibilă specificarea poziției și a dimensiunile anumitor modificări structurale pulmonare (tumori); - bronșografia se realizează cu substanțe de contrast radio-opace și permite examinarea pe segmente a arborelui bronșic; - scintigrafie - rar folosită în medicina veterinară; ▪ rezonanța magnetică nucleară (RMN) permite detectarea modificări structurale mai puțin la plămâni, pleura, mediastin și perete toracic; ▪ toracocenteza - puncția toracică, colectarea lichidului de puncție și examen fizic (lichid seros, hemoragic, purulent, lactescent), biochimice și microscopice ale acestora; ▪ transudat - lichid extravasat în cavitatea pleurală a plasmei sanguine. Este seroasă, neinflamatoare și conține albumină mai mică de 2,5% (nu coagulează) prin tehnici comune de coagulare). Caracterizează hidrotoraxul; ▪ exudat - lichid extravazat dintr-un foc inflamator; este vâscos, conține leucocite și peste 2,5% albumină (coagulează prin tehnici comune coagulare). 5.2.3. Diafragma Examinarea se face cu dificultate (palpare, examen radiologic, laparoscopie explorator) și aspectele semiologice întâlnite sunt rare: paralizia diafragmei, hernie hiatală, hernie cu diafragmă (frecventă la pisici și câini), diafragmatită (inflamația diafragmei), mioclon diafragmatic (spasmul diafragmei, sughiț).

Pagina 111 111

CAPITOLUL 6

SEMIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR Sistemul cardiovascular are rolul său în transportul materiei (substanțe nutrienți, O 2 , CO 2 , metaboliți, hormoni, componente celulare și umorale ale răspuns imun etc.), în reglarea temperaturii organismului animal și este compus din: - sistemul cardiovascular: inimă, vase de sânge (artere, vene, capilare), vase limfatice; - sânge și limfă; - organe formatoare de sânge (hematopoietice); măduva osoasă hematologică instructor, splină, timus, Bursa Fabricius, ganglioni etc. 6.1. EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR Examinarea acestui dispozitiv începe cu investigația clinică (analiza datelor care îl poate consulta pe medicul veterinar la o boală cardiovasculară și care poate viza: ▪ vârsta - în special pentru câini, pisici și cai; ▪ eforturi - pentru tracțiune și animale de producție; ▪ condiții de cazare; ▪ condiții favorabile: - boli infecțioase care pot afecta inima, vasele de sânge sau sânge (boală roșie, afecțiuni ale gurii și picioarelor, leucoză); - boli respiratorii și renale cronice (emfizem și edem pulmonare, glomerulonefrite etc.); - boli endocrine (tiroidă, endocrinopatii suprarenale etc.); - boli nutritive și metabolism. 6.1.1. Examinarea funcțională și semiologia sistemului cardiovascular Informațiile oferite de examenul funcțional în timpul repausului, dar și după efort, sunt relativ numeroase, dar dificil de apreciat la animale. Printre aceste informații, putem menționa: ▪ simptome generale (simptome la distanță): • semne nervoase: - amețeli - exprimate prin tulburări de mers și echilibru; Pagina 112 112

- sincope - colapsul reacțiilor nervoase (cunoștințe, motilitate, reflexivitate, sensibilitate), oprirea inimii și respirația, urmând afecțiuni cardio-circulatorii (sincopul cardiac poate fi fatal fatal sau tranzitoriu, numit lipotimie sau leșin) respirator sau nervos; • semne circulatorii: ectazie venoasă, puls venos retrograd, răcire a extremității, edem la distanță (staza, frig,

insensibil), în special la membrele posterioare și la nivelul toracelui ( turniquet), colaps circulator (colapsul funcțiilor corpului consecutiv insuficienței cardiace); • semne digestive: greață, vărsături; • modificări ale faciesului (faciesului speriat) și atitudinilor (cifoză, poziție orthopneic); • reducerea capacității de efort. ▪ simptome de organ - identice cu cele ale medicinei umane (semne subiectiv); sunt prezenți și la animale, identificarea și a lor analiza depinde de buna pregătire profesională a chirurgului veterinar: • dispnee de efort (dispnee cardiacă) - exprimată prin lipsa de aer (sufocare), la începutul efortului, apoi în repaus, aspectul tahipnee, la care se adaugă cianoză (la nivelul mucoaselor, mușchiului, membrelor, urechi, coadă); • durere - poate fi exprimată local (dureri de inimă) sau la distanță (durere proiectată și radiată). La animale, durerea cauzată cardiaca este exprimată prin cifoză, distanța olecranului stâng de torace, tremor brahial al bicepului, horripilare, transpirație, sensibilitate la palparea sau percuția pe zona de protecție a inimii, etc .; • palparea inimii - exprimată prin mișcări (scuturare) toracică stâng, consecutiv la contracții cardiace paroxistice (neașteptate), ca frecvență, dar și ca intensitate. 6.1.2. Examenul fizic și semiologia sistemului cardiovascular 6.1.2.1. Inima Inima, un organ cu mușchi foarte bine dezvoltați ( miocardul ) este protejat în exterior prin sacul pericardic ( pericard ) și acoperit în interior de endocard , care, la orificii, formează valvele inimii. Acest corp este format din patru compartimente (atriul drept, ventriculul drept, atriul stâng, ventriculul stâng), conectate direct la vasele mari de sânge. În practică, venele pivniței (craniene și caudal), care aduc sânge neoxigenat din circulația mare, sunt turnate printr-un orificiu foarte larg (5 cm la cai și vite) la nivelul atriului drept de unde trece sângele orificiul atrioventricular drept (acoperit cu valva tricuspidă) în ventriculul drept, prin urmare, prin orificiul pulmonar (acoperit de supapa pulmonară - format din trei valve semi-lunar, sigmoid sau „în formă de înghițire”) ajunge din trunchiul pulmonar până la plămân (mica circulatie). Pagina 113 113

De la nivelul plămânului, sângele oxigenat este colectat de 4-6 vene pulmonare (doar două sinusuri venoase la porci) care se deschid la nivelul atriului stâng, apoi sângele trece prin orificiul atrioventricular stâng (acoperit cu o supapă bicuspid sau mitral) în ventriculul stâng de unde, prin orificiul aortic (acoperită de valva aortică - având aceeași structură ca și valva pulmonară) și aortă, ajunge în trafic mare. Activitate cardiacă, respectiv diastolă sistolică și atrială și ventricular, are loc într-un mod ritmic și autonom (automatism cardiac), care

presupune producerea de stimuli (funcție bathmotropă), conducerea acestuia (funcție dromotropă) și contracția mușchilor inimii (funcție inotropă) - datorită excitoconductorul cardiac: - nodulul sinusal (nodulul sinoatrial, nodulul Keith-Flack) - situat la baza sinusului venelor cava este responsabilă pentru toată activitatea cardiacă (frecvență, intensitate, ritmicitate - funcție cronotropă); - Celulele Purkinje care fac legătura între nodul sinusal și nodul atrioventricular; - nodulul atrioventricular (nodulul Aschoff-Tawara) care se ocupă numai activitate ventriculară; - pachetul Său atrioventricular (cu ramura dreaptă și stângă) Celulele Purkinje, care asigură conductivitatea stimulilor (funcția dromotropă); - Celulele Purkinje diseminate sub endocard și miocitele nodale care răspândiți impulsul nervos în miocard, urmată de contracție cardiacă (funcție inotropă). Un organ cu o astfel de activitate poate fi examinat prin metode generale (inspecție, palpare, percuție și auscultație) și complementare (testul funcțional a inimii, electrocardiografie, puncție pericardică, cateterism cardiac, examen tomografie radiologică, computerizată, rezonanță magnetică nucleară, fonocardiografie, telemetrie cardiacă, ecografie, tehnica Doppler). 6.1.2.1.1. Inspecția zonei de protecție a inimii pe torace se face pe partea stângă, în treimea inferioară (zona axilară stângă) unde două obiective sunt de interes: ▪ starea fizică a regiunii: conformația (diametrul, forma, curbura) coaste) și integritatea toracelui (leziuni pe peretele costal, frecvente în animale în urma accidentelor rutiere, lupte carnivore etc.); ▪ mișcări la acest nivel: - mișcările produse de mușchiul pielii (în anotimpurile calde); - mișcările țesuturilor intercostale produse de mișcările miocard, vizibil mai ales la animalele tinere și slabe sau la acelea au un șoc cardiac foarte puternic în momentul examinării (după exercițiu, la animale foarte fricoase, în boli infecțioase, de inimă). La bovine, există uneori un șoc cardiac foarte puternic vibrațiile colecțiilor (pio-gaz sau hidro-gaz) situate între Peretele toracic și pleura (empie pulsatilă). Pagina 114 114

6.1.2.1.2. Palparea zonei de protecție a inimii pe piept. Palparea permite aprecierea semnelor fizice locale (temperatura, umiditate, tandrețe dureroasă profundă - prezentă în pericardita acută, miocardita; integritatea și deformarea - prezente în fracturile costale; leziunile nivelul pielii și musculaturii intercostale, prezența corpurilor străine etc.) și șoc cardiac (la câini, șoc apex). Palparea este singura metodă generală de examinare care permite evaluarea șoc cardiac la animale și caracterele sale normale sau modificate.

▪ scaunul șocului cardiac - în condiții normale, scaunul șocului ritmul cardiac este variabil în funcție de specie și vârstă. Modificări la scaunul șocului cardiac apar ca urmare a extinderilor cardiace sau în urma deplasării inimii (congenital - dextrocardie sau din cauza creșterea volumului altor organe - plămânul, pleura și spațiul pleural, hernie diafragmatică a anumitor organe digestive, meteorism gastric, limfadenopatie mediastinală etc.); ▪ frecvența șocului cardiac variază în funcție de specie, vârstă, ființă identic cu frecvența sistolei ventriculare și a pulsului arterial. modificările de frecvență presupun accelerarea contracțiilor inimii (tahicardie) și rarefacția contracțiilor cardiace (bradicardie); ▪ ritmul șocului cardiac este regulat (ritmic) pentru majoritatea speciilor, cu excepția câinelui, în care, în condiții normale, există o aritmie respirator fiziologic (rarefacția frecvenței șocului cardiac în expirare); ▪ intensitatea șocului cardiac diferă în funcție de specie, vârstă și stare întreținere. Modificarea intensității presupune fie scăderea acesteia la în urma anumitor cauze cardiace (insuficiență cardiacă, dilatații cardiace, miocardose = proces degenerativ al miocardului) sau extracardiac (mărire, îngroșarea pericardului, colecțiile pericardice și pleurale, edem și emfizem subcutanat etc.) sau creșterea acestuia în condiții fiziologice (după exerciții fizice, la animale slabe sau fricoase) sau patologic (hipertrofii cardiace, miocardită cronică, boli infecțioase etc.); ▪ aspecte specifice ale șocului cardiac înregistrate în timpul palpării: - palparea inimii (senzație tactilă a unei mingi în seif) - auzită când există o creștere simultană a intensității și frecvenței; - „Eritismul cardiac” presupune o activitate cardiacă aritmică; - „tremur de inimă” - este un zumzet similar cu "Pisica de pisică", prezentă în stricturile valvulare (respirații ale stenoză) dar și în frecare pericardică sau pleuro-pericardică când se numește „tremurare pericardică”. 6.1.2.1.3. Percuția zonei de proiecție a inimii pe torace Percuția poate fi executată direct (pentru a evidenția inimă dureroasă și sensibilitate la cost) și indirect, digito-digital (pentru a evalua sunet de percuție și stabilirea zonei de percuție cardiacă). Pagina 115 115

Sunetul de percuție este plictisitor pentru majoritatea speciilor, cu excepția bovinelor din interior pe care o înregistrăm un sunet sub-mat (prin interpunerea dintre torace și inima unui porțiunea lobului pulmonar apical stâng). De asemenea, sunetul sub-mat se aude în cai pe o fâșie de 3-4 cm, situată la baza inimii (originea marilor nave). Zona de percuție cardiacă - în general în formă triunghiulară diferă în funcție de specie, în special în ceea ce privește dimensiunile și la câini,

dimensiuni și formă. Modificări în zona de percuție cardiacă: - creșterea hipertrofiilor și dilatațiilor cardiace (consecință insuficiență de valvă sau stenoză, hipertensiune arterială, emfizem pulmonară), în colecțiile pericardice (hidropericard, hemopericardium). Creșterea poate fi falsă, în realitate, există modificări ale plămânului (atelectazie pulmonară, densificări pulmonare, pachypleuritis etc.); - scădere - în pneumo-pericard, pneumotorax; - deplasare - în urma compresiilor cardiace cauzate de pleurezie, pneumotorax, pneumonie etc. 6.1.2.1.4. Auscultarea inimii Cea mai utilă metodă generală de examinare a inimii - auscultarea - vă permite să auziți zgomote care apar ca urmare a activității cardiace normale sau patologice. Sistematizarea zgomotelor care pot fi auzite în timpul auscultării inimii: A. Sunete cardiace normale (principale): - primul zgomot cardiac (zgomot sistolic); - al doilea zgomot cardiac (zgomot diastolic). B. Sună cardiacă patologică : la. Modificarea sunetelor normale ale inimii: ▪ schimbarea frecvenței; tahicardie, bradicardie și arest auricular; ▪ modificarea intensității: intensificarea și reducerea zgomotului; ▪ modificarea timbrei și tonului: metalizare, amplificare și reducerea zgomotului; ▪ schimbarea ritmului: • duplicarea sunetelor inimii: - despicarea primului zgomot cardiac; - duplicarea celui de-al doilea zgomot cardiac; • egalizarea pauzelor și accelerarea frecvenței zgomotelor cardiace: embriocardie, ritm pendular, cuniculocardie; • aritmii cardiace: - aritmii bathmotrope: prin stimuli suplimentari extracardiac (tahicardie și bradicardie sinusală, aritmie respiratorii) și prin stimuli suplimentari intracardici (extrasistol, fibrilatie si flutter); - aritmii dromotrope: ritmul nodal și blocurile. Pagina 116 116

b. Sunetele de inimă adăugate (murmură cardiacă): - respirații organice endocardice; - endocardită anorganică. C. Zgomote extracardiaciene : - zgomote de frecare pericardice și pleuro-pericardice; - sunetul lichidului. A. Sunete normale ale inimii (sunetele inimii principale)

Funcționarea normală a inimii este însoțită de producerea de zgomot numai în timpul activității ventriculare, activitatea atrială nefiind vizibil la auscultare. Aceste zgomote sunt: - primul zgomot cardiac (zgomot sistolic, Z 1 ) - produs prin închiderea valvele atrioventriculare, contracția musculaturii ventriculare și expulzarea sângelui din ventricule (deci este un zgomot musculo-valvular); el este lung, puternic și adânc în ton. Acest zgomot corespunde sistolei ventriculare, sincron cu șoc cardiac și puls arterial; - al doilea zgomot cardiac (zgomotul diastolic Z 2 ) produs numai de închiderea valvelor bazei aortei și a trunchiului pulmonar (deci un zgomot valvular); este scurtă, slabă de intensitate și înalte. Ea corespunde diastola ventriculară. Expresia onomatopeică a celor două sunete normale ale inimii și pauzele care separat corespunde pronunției silabelor „dupp - lup”. La aceste zgomote apreciem frecvența, intensitatea, timbrul, tonul și ritmul, modificări ale acestor obiective care duc la apariția zgomotelor patologice. B. Sună cardiacă patologică la. Modificarea sunetelor normale ale inimii: ▪ Schimbarea frecvenței : - accelerarea zgomotelor - tahicardie sinusală (normotropă), cu impuls nodul sinusal. Când creșterea ritmului cardiac și revenirea la normal apar brusc, vorbim despre tahicardie sinusul paroxistic (în convulsii); - rarefierea zgomotelor - bradicardie sinusală, prezentă în vagotonie; - stop atrial (sinusal) - când compartimentele urechii nu sunt contract mai mult, modificarea fiind vizibilă numai pentru ECG. ▪ Modificarea intensității (creșterea sau scăderea acesteia): - intensificarea zgomotului cardiac I - apare în bolile febrile; anemie acută (frecvent post-hemoragică), în anemie infecțioasă la cai; - intensificarea zgomotului cardiac II - apare în hipertensiune; - intensificarea celor două sunete cardiace - apare după exercițiu, în animale slabe sau cele cu piept îngust, în măriri cardiace, în endocardită acută; - scăderea sunetelor cardiace - apare în insuficiență cardiacă, miocardose, colecții pericardice, colecții pleurale, obezitate, edem subcutanat; Pagina 117 117

▪ Modificarea timbrei și a tonului : - metalizarea zgomotului I sau a celor două zgomote cardiace - apare în o inimă mărită, anemie, otrăvire, antrax, când zgomotele devin clare și ascuțite; - are loc amplificarea sunetelor inimii (sunete cardiace rezonante) în prezența aerului (pneumo-pericard);

- decolorarea (atenuarea) zgomotelor cardiace (zgomote cardiace voalate) produs în insuficiență cardiacă decompensată, endocardită acută; ▪ Modificarea ritmului (modificarea funcției cronotrope): • duplicarea sunetelor inimii - apare pentru o perioadă scurtă de timpul (arată ca aritmia bigeminei), zgomotele nu sunt însoțite valuri pulsante; aceste duplicări pot apărea mai întâi sau al doilea zgomot cardiac; - apare duplicarea primului zgomot cardiac - („zgomot galopant”) din cauza lipsei de sincronizare între închiderea supapelor auriculare ventricular (stânga și dreapta), din cauza diferenței de presiune dintre circulație mică (stază pulmonară) și circulație mare, atunci când valva tricuspidă se închide mai târziu decât valva bicuspidă (mitrală). Acest zgomotul poate apărea și în insuficiența ventriculului stâng (de exemplu dilatarea ventriculului). Uneori nu are o semnificație patologică (la animale cu un comportament neliniștit); - duplicarea zgomotului cardiac II („zgomot de prepeliță”) - apare în absența sincronizării închiderii supapelor sigmoide (de orificiul aortic și pulmonar). Cauza este emfizemul pulmonar și pneumotoraxul care produce staza circulatorie, hipertensiune arterială în circulație mică sau mare, insuficiență mitrală etc. • egalizarea pauzelor și accelerarea sunetelor inimii - modificări grave pentru viața animalului, inclusiv: - embriocardie (ritm fetal) - atunci când pauzele dintre zgomote sunt egale, dar și timbre și tonul celor două zgomote sunt identice, la care se adaugă o frecvență accelerată (tahicardie). Ea apare în colaps circulator, boli infecțioase și toxice progresive severă, miocardită etc. Când embriocardia nu este însoțită tahicardie, aspectul ia numele ritmului pendulului; - cuniculocardie - când se aude un singur zgomot în auscultarea inima; caracterizează stările de colaps; • aritmii cardiace (aritmii propriu-zise ) care, din punct de vedere patogenetica poate fi clasificată în aritmii bathmotrope și aritmii dromotrope. Acestea sunt modificări ale ritmului cardiac normal. Aritmii Bathmotrope (aritmii datorate tulburărilor din sistemul excito-conductor) poate fi produs de stimuli extra-extracardiac sau prin stimuli intra-cardiaci suplimentari (realul aritmii). Pagina 118 118

- Aritmii produse de stimuli extra-cardiaci suplimentari . În anumite afecțiuni, impulsuri nervoase extracardiacale de natură simpaticotonică (care sunt trahicardice) sau para-simpaticotonice - vagale (care sunt bradicardizante) poate acționa asupra nodulului sinusal prin perturbarea automatizării cardiace și rezultând în accelerarea sau rarefierea pentru o anumită perioadă de timp a ritmului cardiac;

de exemplu: tahicardie sinusală paroxistică și bradicardie sinusală (descrisă la lit. modificări ale frecvenței), precum și aritmie respiratorie la alte specii la câini și animale tinere, produse prin modificarea sistemului neuro-vegetativ (vagotomie) și care constă în rarefacția ritmului cardiac în timpul respirației. - Aritmii produse de stimuli intracardici suplimentari ( adevărate aritmii ). Acest grup include extrasistol și aritmie permanentă ( fibrilatie si flutura). Extrasistolul (aritmia extrasistolică) este o contracție cardiacă prematură și suplimentar, după apariția unui stimul suplimentar la nodul sinus sau alte componente ale sistemului excito-conductor. Aceste aritmii apar distinge între auscultarea inimii și ECG (care stabilește și punctul de plecare pentru stimul suplimentar) și nu sunt însoțite de prezența valului suplimentar în pulsul arterial. Când stimulul suplimentar provine din nodul sinus, extrasistolul apare în atrii și când provine de la celelalte componente ale sistemul excito-conductor, extrasistolul apare la nivelul ventriculelor (extrasistol). Cand extrasistolul apare în cazul bradicardiei, între două sistole ventriculare, acesta se numește extrasistol intercalat sau interpolat. Când extrasistolul apare în explozii, repetat, se numește extrasistol regulat (aritmie ritmică, aritmie extrasistolică, aritmia regulată, aloritmia extrasistolică) și repetarea pot apărea în două sistole (aritmie bigemină, ritm bigemină, bigeminism), cu trei sistole (aritmie trigeminală, ritmul trigeminal, trigeminism) sau patru sistole (aritmie plurigeminoasă, ritm plurigéminé, plurigeminisme). Se caracterizează aritmia permanentă (aritmie perpetuă, extrasistol total) prin contracții foarte frecvente, dar ineficiente ale musculaturii atriale sau ventriculare, contracții produse de stimuli de origine foarte variată (focare ectopice). Fibrilarea ( fibrilă = fibră) se caracterizează prin contracții fine și foarte rapide (frecvență mare și ritm neregulat) a unui grup de fibre miocardice. Cel mai frecvent este fibrilația atrială și fibrilația ventriculară mult mai rară (care este incompatibil incidental cu viața). Flutterul arată ca fibrilatie, dar include mai multe grupuri de fibre miocardice. Poate fi localizat în atrii, dar și în ventricule, frecvent asociate cu bloc atrioventricular care are, de asemenea, un prognostic grav. Cele două aspecte descoperite în timpul auscultarea inimii poate fi diagnosticată cu certitudine de către ECG. Aritmii dromotrope (aritmii datorate tulburărilor mecanismului de conducere stimulii excito-conductori) se caracterizează prin încetinire sau oprire transmiterea impulsului (stimuli) de la nodul sinusal la următoarele componente ale sistemul excito-conductor. Deci caracteristica principală a acestor aritmii este debutul bradicardiei. Acest grup include: ▪ ritmul nodal - care are ca punct de plecare impulsul primit de la nodul atrioventricular și nu nodul sinusal (generator de frecvență cardiacă normal - ritm sinusal). Ritmul nodal presupune rarefierea Pagina 119 119

frecvența contracțiilor ventriculare, diagnosticul este determinat

numai de ECG. Chiar și bradicardia sinusală poate face parte din acest grup; ▪ bloc sinoatrial - caracterizat prin transmitere sau absență foarte dificilă transmiterea impulsurilor nervoase de la nodulul sinusal la atrii; ▪ blocul atrioventricular - presupune încetinirea sau întreruperea transmiterea impulsurilor nervoase către ventriculii din cauza leziunilor din nodulul atrioventricular, pachetul Lui sau ambele ramuri ale acestuia. Blocul atrioventricular poate fi: - parțială (incompletă) - gradul I (presupune întârzierea propagării stimul) sau gradul II (când stimulul este transmis din când în când, de exemplu blocul 2/1 sau 3/1, respectiv cu 2 sau 3 contracții apare contracția ventriculară atrială); - total (complet) - gradul III (nu presupune nicio transmitere de stimul). Apare disocierea atrioventriculară. Cascăle sunt se contractă în mod normal pe măsură ce ventriculele intră în bradicardie până se opresc complet. Pulsul venos retrograd la jugular are o frecvență normală (ca și cum ar fi un puls arterial) în timp ce pulsul arterialul este foarte rar; ▪ blocul de ramură (stânga sau dreapta), blocul fascicular și blocul de arborizare sunt greu diagnosticate la animale. Confirmarea aritmiilor dromotrope se face de către ECG. b. Se adaugă sunete de inimă (murmure cardiacă, respirații endocardită) Aceste zgomote sunt suprapuse principalelor zgomote cardiace și pot fi: - respirații organice endocardice (structurale, morfologice, anatomice, adevărat, propriu) - au întotdeauna o semnificație patologică; - endocardită anorganică (funcțională, înșelătoare) - rar semnificație patologică. Murmururile endocardice sunt cauzate de interacțiunea sângelui și a endocardului modificat (la nivelul deschiderilor cardiace sau la nivelul valvelor lor). Modificarea presupune fie lărgirea sau restrângerea orificiilor, fie funcționarea defectuoasă a supape. În condiții practice, întâlnim îngustarea orificiilor cardiace care produce STENOZĂ ORIFICIALĂ, dar și închiderea incompletă a supapelor care produce INSUFICIENȚĂ VALVULARĂ. Ținând cont că sunt patru orificii cardiace acoperite de valve (orificiile atrioventriculare stângi și dreapta, deschiderea aortică și pulmonară), se pot întâlni patru respirații de stenoză ale orificii și patru respirații ale insuficienței valvei. La animale, găsim foarte mai rar stenoza valvei (în vegetația cu valve mari) sau insuficiențe orificatorii. Diagnosticul respirațiilor este determinat de auscultare - prin evaluarea acestora caracteristici (timbre, focalizare, timp de debut, durată), precum și după verificarea pulsului arterial, a șocului și a arterei cardiace sau a aspectului pulsului venos retrograd. Pagina 120 120

Caracteristicile murmurului inimii:

- ștampila - în stenoză este similară cu pronunția literei "r" (ca un fișier care freacă lemnul), în timp ce în insuficiență, este similar pronunția literei "f"; - centrul de auscultare - acesta este locul de pe peretele toracic unde se află proiecția orificiul inimii numai în prezența respirației stenozei sau insuficienţă. Abia în acest loc se realizează o percepție optimă. din aceste sufluri. Centrele de auscultare permit determinarea diagnosticului topografic (care sunt orificiile cardiace care prezintă modificări); - timpul de debut și durata respirației în raport cu activitatea cardiacă. Din acest punct de vedere, există respirații sistolice (apar în sistolă ventricular) și diastolic (apar în diastola ventriculară). Respirațiile sistolice sunt reprezentate de respirația insuficienței atriale ventriculul drept sau stâng (presupune întoarcerea sângelui din ventricule în atrii datorită închiderii incomplete a supapelor atrioventriculare sau, mai rar, a mărirea orificiilor atrioventriculare) și a stenozei aortice sau pulmonare ( trecerea sângelui prin deschiderea aortică sau pulmonară îngustă și, foarte rar, în prezența valve sigmoide cu vegetații foarte mari care produc stenoza valvei). respirația eșecului atrioventricular seamănă cu pronunția silabelor „duffflup ”; în timp ce respirația stenozei aortice și pulmonare este similară cu pronunția Silabe „drr-lup” („rr-lup”). Respirațiile diastolice sunt reprezentate de respirații de insuficiență aortică și pulmonare (când sângele revine din aortă și artera pulmonară în ventricul, la cauza închiderii incomplete a supapelor sigmoide și mai rar prin orificiu extins aortic sau pulmonar) precum și prin respirații de stenoză atrioventriculară dreapta sau stânga (numite și respirații presistolice, rareori întâlnite în animale și care presupune trecerea sângelui din atrii în ventricule prin orificii îngustat atrioventricular). Ca și onomatopeea, respirația insuficienței aortice și pulmonar este similar cu pronunția silabelor "dupp-fffup", în timp ce respirația Stenoza atrioventriculară seamănă cu pronunția silabelor „dupp-rrrrp”. Uneori, la câini, pisici și caprine apare „boala mitrală”, similar cu cea întâlnită la oameni, când la nivelul orificiului mitral ne întâlnim la fel timp respirația stenozei orificiului și insuficiența valvei (onomatopeea "dufff-rrrup"). ▪ modificarea pulsului arterial și aspectul pulsului venos retrograd : - în insuficiență mitrală: pulsul este mic, neregulat și intermitent; - în insuficiență tricuspidă - apare puls venos retrograd negativ (nu este sincronă cu pulsul arterial); - în stenoza mitrală - pulsul este ușor modificat; - în stenoza tricuspidă - apare pulsul venos retrograd, negativ (nu nu este sincron cu pulsul arterial); - în insuficiență aortică - pulsul arterial este scurt, sărind, tensiune arterială scăzută (Puls Corrigan) și la inspecția arterei unghiulare a ochiului apare „ dans arterial ”; - în stenoza aortică - pulsul este lung, lent, dur, crește tensiunea arterială („Puls de oțel”). Inima stângă crește; ▪ modificarea șocului cardiac și a zonei cardiace.

Pagina 121 121

Ori de câte ori inima trebuie să depășească o rezistență ridicată la trecerea sângelui prin deschideri cardiace (stenoza orificiului) sau împing mai mult sânge (insuficiență a valvei), reacționează fie prin prelungire urmată de mărire fibre miocardice (mărire cardiacă) sau numai prin dilatarea cavităților inima. Aceste modificări apar în staza circulatorie (pulmonară sau circulație mare) sau în hipertensiune arterială în circulație mică sau mare. dilatarea compartimentele cardiace sunt însoțite de o scădere a intensității șocului intensitatea crescută a inimii este însoțită de intensitate crescută de la șocul cardiac: - în insuficiență atrioventriculară stângă - dilatarea atriul stâng, apoi hipertrofia concentrică a ventriculului stâng; - în stenoza atrioventriculară stângă - la început, dilatarea atriul stâng, urmat apoi de staza circulatorie pulmonară hipertrofia inimii drepte; - în insuficiență atrioventriculară dreaptă - apare dilatarea la nivel a atriului drept și a hipertrofiei concentrice a ventriculului drept; - în stenoza atrioventriculară dreaptă - apare dilatarea la nivelul atriul și stază dreapta în circulația mare; - în insuficiența aortică apare dilatarea, apoi hipertrofia concentric al ventriculului stâng; - în insuficiența pulmonară apare dilatarea, apoi hipertrofia concentric al ventriculului drept; - în stenoza aortică apare dilatarea, apoi hipertrofia excentrică Ventriculul stâng; - în stenoza pulmonară apare dilatarea, apoi hipertrofia excentric al ventriculului drept. Ca urmare a apariției murmurilor endocarditice anorganice (funcționale) efort (creșterea vitezei sângelui la nivelul inimii), la schimbarea valorilor temperatura mediului înconjurător (primăvara și toamna) când fenomene de vasodilatație sau vasoconstricție, la schimbarea dietei ceea ce presupune modificarea vâscozității sângelui, lărgirea orificiilor auriculare ventricular, dar și în boli infecțioase, anemie, intoxicație etc. C. Zgomot extracardiac - apare în sacul pericardic: - zgomotul frecării pericardului are loc între pericard și epicard, acesta arată ca fricțiunea pleurală și se observă la jumătatea sistolei ventriculară. Apare în faza congestivă a pericarditei uscate; - zgomot de frecare pleuropericardic - similar cu zgomotul de frecare pericardic, în timp ce este prezent în timpul respirației (scade atunci când obstrucția nărilor). Apare atunci când sunt modificările între pericard și pleură (pleuro-pericardită); - zgomotul lichidului (alunecare, apăsare, înot) - apare la intrare sacul pericardic are un conținut hidro-gazos. Uneori pot apărea de asemenea, sunetul unei picături (când cad picăturile atârnate). Dacă cantitatea de lichid este prea mare, sunetele inimii scad sau

dispărea. Pagina 122 122

6.1.2.1.5. Metode complementare de examinare a inimii la. Testul funcțional al inimii Acest test este practicat pentru cai și câini și uneori pentru vite. Pentru aceasta apreciem calitățile șocului cardiac și sunetele inimii, dar și frecvența și intensitatea respirației, în repaus, apoi după un scurt efort (accident vascular cerebral de 100300 m pentru cal). Testul este pozitiv dacă frecvența cardiacă a crescut după efortul nu revine la normal în 3-7 minute de la sfârșitul efortului, șocul cardiac este exagerat și apare dispnee. Întotdeauna pozitiv este considerat, de asemenea, duplicarea frecvența cardiacă în primele 20 de secunde de exercițiu (în caz de anemie cal infecțios). Testul pozitiv presupune insuficiență cardiacă, pericardită traumatizant la bovine etc. b. Electrocardiografia (ECG) Acțiunea de înregistrare a activității bioelectrice cardiace (atrială și ventricular) se numește electrocardiografie , în timp ce activitatea grafică rezultată cardiacă bioelectrică se numește electrocardiogramă . Electrofiziologie cardiacă. În timpul activității cardiace, fibra miocardului produce energie bioelectrică, care, la nivel celular, este evidențiată de două potențial electric cu membrană: - starea de repaus (soldul sarcinilor electrice, starea de polarizare, zero potențial) - presupune absența excitației și corespunde diastolei atrial sau ventricular. Echilibrarea sarcinilor electrice (echilibru între ioni) extra - și intracelular apare la nivelul membranei celulare prin gradient electric pentru Na + și gradient de concentrație pentru K + , acest echilibru fiind menținut permanent de pompa cu ioni Na / K; - starea de activitate - presupune deplasarea ionilor de către membrană între în interiorul și în afara celulei, respectiv un proces de depolarizare iar celălalt al repolarizării , ambii fiind producători de energie bioelectrică care poate fi capturat și reprezentat pe EKG. Depolarizarea - apare atunci când celula miocardică primește un stimul nervos și ionii de Na, care se află în stare de repaus, se află în afara celulei, intra in celula, modificand raportul de sarcini electrice (apare astfel diferență de potențial electric). Repolarizarea presupune repararea potențialului electric în repaus folosind pompă ionică care restabilește echilibrul dintre ionii Na extracelulari (mai mulți) și ionii de K intracelular (mai multe). Fenomenul la nivelul întregii inimi se produce într-un mod identic cu cel care se întâmplă. produs la nivel celular, adică depolarizarea începe de la endocard epicard, în timp ce repolarizarea are loc invers, astfel încât endocardul are încărcături negative, iar cele epicardice pozitive. Aceste faze se găsesc la baza electrocardiografiei. Electrocardiograma reprezintă înregistrarea diferențelor de potențial

în timpul activității cardiace, colectat folosind electrodul plasat la nivelul sau la o distanță de acesta. Modul de plasare a electrozilor se numește conduce . Acestea pot fi bipolare (notate cu D) sau unipolare (notate cu cu V). Pagina 123 123

Conductele bipolare standard - când electrodul pozitiv (+) și electrodul negative (-) sunt plasate pe două dintre cele trei puncte echidistante din inimă (respectiv pe membrul frontal drept, membrul frontal stâng sau membrul stâng posterior), rezultând următoarele variante: o DI (plumb I) - cu electrodul pozitiv pe membrul frontal stâng și electrodul negativ de pe membrul frontal drept; o D II (plumb II) - cu electrodul pozitiv pe membrul stâng posterior și electrodul negativ de pe membrul frontal drept; o D III (plumb III) - cu electrodul pozitiv pe membrul stâng posterior și electrodul negativ de pe membrul front stâng. Conducte unipolare - când numai electrodul pozitiv este funcțional, în timp ce electrodul negativ este indiferent (anulat de un scurtcircuit sau folosind butonul rezistențe). Conductele unipolare pot fi plasate pe membre sau precardiac: ▪ derivările unipolare ale membrilor sunt notate cu: - aVR - când electrodul pozitiv este plasat pe membrul frontal drept; - aVL - când electrodul pozitiv este plasat pe membrul frontal stâng; - aVF - când electrodul pozitiv este plasat pe membrul stâng posterior. Deoarece amplitudinea curentului înregistrat este mică, amplificarea acestuia este necesară, aspect notat cu litera „a” din înregistrare. ▪ cablurile pre-cardiace unipolare (fiind foarte aproape de inimă) nu au nevoie de amplificare a curentului electric: ex. V 1 , V 2 , V 3 , V n . Condițiile tehnice care trebuie îndeplinite pentru înregistrarea corectă a ECG: - dispozitivul este calibrat; - înregistrarea se face la 20 ° C, evitând tremurările musculare; - se face un contact perfect (umed) între electrod și piele; - locul de contact cu pielea trebuie bărbierit; - așezați electrozii pe zona musculară, nu pe țesutul osos; - animalul trebuie să fie calm, fără alte activități la momentul înregistrării; Acul de electrocardiograf scris pe hârtie: - devieri (valuri) care sunt caracterizate prin forma (rotundă sau acută (ascuțită)), sensul (pozitiv - presupune depolarizare, negativ - presupune repolarizare, pe linia izoelectrică - presupune starea de polarizare, de repaus), lungimea (durata - în sutimi de secundă) și amplitudinea (înălțimea - exprimată în mm); - segmente - porțiune existentă între două valuri; - intervale - suma undei și a segmentului (durata acesteia). ECG normal include: - unda P - corespunde stimulului nodulului sinusal și contracției atriale

(depolarizare atrială); - segmentul PQ - corespunde transmiterii stimulului către nodulul auricular ventriculară; - complexul QRS - corespunde stimulului nodulului atrioventricular și contracția ventriculară (depolarizare ventriculară); - segmentul ST și unda T - corespunde repolarizării ventriculare. Repolarizarea atrială este mascată de complexul QRS. Pagina 124 124

ECG anormale evidențiază aberațiile de val și de segment și modificări ale ritmului cardiac, cum ar fi: tahicardie sinusală, bradicardie sinusală, oprire atrial, extrasistol, fibrilatie (f), flutter (F), disociere atriala bloc ventricular, sinoatrial, bloc atrioventricular, blocuri de ramură, hipertrofie cardiacă (pe compartimente), pericardită, boli cardiace ischemice, infarct miocardic etc. ECG evidențiază doar o afecțiune cardiacă prezentă la momentul înregistrare (deci nu exclude bolile de inimă care nu se exprimă în timpul inregistrarea). Există, de asemenea, situații în care la animale sănătoase există modificări ale ECG cauzate de vârstă, sarcină, obezitate, respirație, poziția corpului în momentul înregistrării, frică etc. vs. Puncția pericardului (pericardocenteză) permite eliminarea lichidului pericardic și examinarea fizică a acestuia (citrine, hemoragice, purulente etc.), biochimice microscopice și bacteriologice. d. Examenul radiologic (radiografie și radioscopie) efectuat lateral și dorso-ventral, permite determinarea poziției, a formei, a dimensiunilor și a relația inimii cu alte organe. Radioscopia urmărește mișcările cardiac. Din punct de vedere experimental, se poate efectua cardio-angiografie, precum și scintigrafia cardiacă. e. Fonocardiografia presupune înregistrarea grafică a sunetelor inimii la folosind fono-cardiograful. f. Telemetria cardiacă presupune înregistrarea activității cardiace de la distanță (utilizat pentru animale sălbatice, animale zoologice și cercetare). Sindroame cardiovasculare: Sindroame pericardice : sindrom de pericardită uscată - prezent în faza congestivă a pericarditei acute, caracterizată prin debutul febrei, disfagie, tandrețe dureroasă asupra zonei de proiecție a inimii, prezența tremor pericardic (sunetul frecării pericardice); sindromul pericarditei cronică - presupune îngroșarea pericardului și prezența aderențelor fibroase intre pleura si pericard (apare in tuberculoza perlata, inflamatii mediastinală și pleurală), caracterizată prin semne de insuficiență cardiacă, prezența de zgomot pericardic de frecare, absența sensibilității dureroase pe zona de proiecția inimii, absența febrei; sindromul de compresie cardiacă - consecutiv cu hidropericard, hemopericardiu, limfadenopatie mediastinală, tumori pulmonare, pleurezie etc. Sindroame miocardice : miocardită acută și cronică (inflamație acută

sau miocard cronic), infarct miocardic, miocardose (distrofii ale miocard), dilatație și inimă mărită (reacții adaptive ale inimii). Sindroame endocardice : sindrom de stenoză și insuficiență mitrală, boala mitrală, sindromul stenozei și insuficiența tricuspidă, sindrom stenoza si insuficienta aortica, sindromul stenozei si insuficienta pulmonara. Sindroame de insuficiență cardiacă - presupun incapacitatea miocardului de a adaptați-vă la efort, fapt care duce la o scădere a cantității de sânge la nivel organe și țesuturi (lipsa oxigenării) sau staza venoasă (congestie pasivă): - insuficiență cardiacă stângă - caracterizată prin dispnee la efort, tuse, edem pulmonar, cianoză; Pagina 125 125

- insuficiență cardiacă dreaptă - caracterizată prin stază venoasă (turgor al jugular, hepatomegalie), hidrotorax, hidropericard; - insuficiență cardiacă totală (generală) - care poate fi compensată (atunci când semnele clinice apar doar la efort) sau decompensate (când semnele clinice apar la efort, dar și în timpul repausului). 6.1.2.2. Vasele de sânge (artere, vene, capilare) Sângele circulă prin corp prin vasele de sânge. În structura lor, putem observa o tunică externă (adventitia), o altă medie (elastic la aortă, musculo-elastic la artere și fibro-elastic la vene) și un intern (intima), reprezentând endoteliul vascular (endartery și endovein). Unele vase de sânge au senzori pentru tensiunea arterială (de ex. baroreceptorii peretelui sinusului carotid) sau pentru compoziția biochimică a sângelui (de exemplu, chemoreceptorii peretelui carotid). 6.1.2.2.1. Semiologia arterelor Arterele pot fi examinate prin metode generale (inspecție, palpare, auscultare) și speciale (tensiometrie, examen radiologic, cateterism, tehnica Doppler). Inspecția oferă puține informații deoarece, la animale, artere, majoritatea sunt situate adânc. La animalele tinere și la animale subțire, putem observa pulsarea venei jugulare, consecutiv transmiterii mișcări pulsatorii ale arterei carotide (puls venos transmis). La fel, în insuficiență aortică, putem observa mișcări pulsatorii în artere superficială și mai ales a arterei unghiulare a ochiului, mișcări care iau numele de „Dans arterial”. Palparea ne oferă informații despre traseu, calibrul și uniformitate (prezența anevrismelor - dilatații permanente ale sacciformului, întâlnite) frecvent la caii de pe artera mezenterică), tremururi (pe artera uterină medie în timpul gestației la vaci și iepe), temperatură și sensibilitate (modificări întâlnite în angiopatii / vasculopatii - orice modificare la nivelul vaselor de sânge; la artere se numesc arteriopatii, de exemplu arterita inflamația arterei, arterioscleroza / ateroscleroza - îngroșarea pereților arteriala, ateromatoza - depunerea de grasime numita aterom pe partea interna a arterelor, care poate fi calcificat sau ulcerat). Această tehnică este singura capabilă să ofere informații concludente privind pulsul arterial și calitățile sale:

▪ frecvența pulsului arterial este identică cu cea a șocului cardiac. La fel de schimbări de frecvență, putem observa: pulsul accelerat (pulsul tahicard), care poate fi întâlnit în bolile febrile, puls lent (puls bradicardiac), întâlnit în distonie neuro-vegetativă vagotonice, precum și absența unui puls în arterele terminale ale nivelul membranelor din arterită. În extrasistole, putem întâlni disociere cardio-sfigmică (când frecvența inimii este mai mare decât frecvența pulsului, care implică contracții cardiace ineficiente, prin urmare, cine nu trimite o cantitate minimă de sânge arterelor să formează unda pulsatilă); Pagina 126 126

▪ frecvența pulsului - este regulată (ritmică) pentru majoritatea speciilor, cu excepția câine și animale tinere înregistrate în condiții ritm normal, neregulat (aritmic). În condiții patologice, ritmul neregulat apare în insuficiență mitrală, extrasistole etc .; ▪ viteza sau durata undei pulsante - presupune viteza de trecere a unda pulsatilă sub deget (încet sau rapid) sau cât durează simte unda pulsatoare sub deget (de lungă sau scurtă durată). Modificări la viteza (durata) apare în insuficiențele și restricțiile valvei orificii, de exemplu: - durata lungă (viteză lentă) - ceea ce se numește pulsul platoului care este prezent în stenoza aortică; - durată scurtă (viteză mare) - ceea ce se numește puls de salt (puls celular rapid, pulsator Corrigan) care apare în insuficiență aortică, miocardose etc. ▪ amplitudinea (înălțimea ) undei pulsatorii reprezintă gradul de denivelare produs la artera de unda pulsatila cum ar fi: - pulsul mare (magnus) sau mare (altus) este prezent în insuficiență aortică cu atriul mărit și ventriculul stâng; - pulsul mic (parvus) este prezent în stenoza aortică, insuficiență atrioventricular. Când amplitudinea este foarte mică, se numește puls filiformă și este prezentă în hemoragii mari, angioplegii (paralizie vasculară). Există situații în care pulsul este absent (pulsul imperceptibil); - pulsul diferit (diferențele) presupune absența sincroniei pulsului în două artere simetrice (de exemplu, în arterită, anevrisme, tromboze, compresii externe); - pulsul inegal (inequalis) - presupune apariția din când în când a undă pulsatilă care are o amplitudine mai mare în comparație cu unda pulsatilă normal; este prezent în aritmii cardiace; - pulsul alternativ (alternanțe) presupune alternanțe de unde pulsatile normal cu unde pulsatile slabe (mici) (de exemplu, în hipertensiune). Pulsul bigemine este, de asemenea, un impuls alternativ, dar la intervale regulate (în extrasistolul bigeminei);

▪ tensiunea (duritatea ) undei pulsatorii reprezintă rezistența pe care unda pulsatilul se opune la apăsarea degetului, până când dispare și poate fi: - pulsul dur (pulsul de oțel, pulsul ca sârma) - în hipertensiune arterială, stenoza aortica; - puls moale - în vasodilatații, colaps, hemoragii mari; caracterizează pulsul filiform. Auscultarea arterelor se face cu ajutorul stetoscopului și numai pentru a pune dovezi ale zgomotelor produse de stricte (arterita trombusă, anevrisme) la nivel arterele carotide, femurale, aortei abdominale, precum și pentru evaluarea tensiunii arteriale arterial. Presiunea arterială implică măsurarea tensiunii arteriale (BP) la folosind sfigmomanometrul. Presiunea arterială este dată de rezistență (elasticitatea) pereților arteriali, precum și a tensiunii arteriale (contracția inimii, Pagina 127 127

cantitatea și vâscozitatea sângelui) și este exprimată în coloana mm de mercur. Presiunea arterială nu este nu este o metodă folosită în mod obișnuit la animale, știind că la animale tensiunea arterială este foarte variabilă chiar și pentru aceeași specie. Valoarea tensiunii arteriala este influentata de tonusul muscular, starea de marire a animalului, efortul, vârsta, gestația și modificările anumitor boli renale, endocrine, nervoase, vasculare, de sânge etc. Tensiunea normală (normotensiunea) este valoarea tensiunii între o limită maximă (tensiunea arterială sistolică - când apare pulsul) (SAT) și o limită minimă (tensiunea arterială diastolică - când pulsul dispare) (TAD), găsită la majoritatea indivizilor unei specii. Creșterea tensiunii dincolo de valoarea maximă sau minimă a unei specii ia numele de hipertensiune (hipertensiune) (sistolică sau diastolică), în timp ce scăderea se numește tensiune arterială scăzută. Examinarea radiologică a arterelor (arteriografie) se realizează folosind substanțe de contrast radiopac și permite evidențierea traseului, calibrul, uniformitatea, grosimea pereților arteriali, obstacole în artere (tromboză etc.), tumori ale vaselor de sânge (hemangioame). Cateterizarea se face folosind sonde speciale numai la nivelul de artere cu calibru mare și mediu și permite diagnosticul, dar și intervenția terapeutic în cazul prezenței ateromelor, cheaguri care blochează circulația într-o arteră. 6.1.2.2.2. Semiologia venelor Venele pot fi examinate prin inspecție, palpare și tehnica radiologică . Inspecția stabilește traseul, calibrul, uniformitatea și prezența în condiții mișcări patologice în vene jugulare (puls venos retrograd). Ca aspecte semiologice, este necesar să menționăm: ▪ turgor venos (creșterea volumului venei prin aportul de localizat sau generalizat, consecutiv: - tulburări cardiace, hepatice, pulmonare; - compresia sau inflamația (flebita - inflamația peretelui

vene, perlebită - inflamația mucoasei exterioare a unei vene și înconjurând țesutul conjunctiv, tromboflebita - inflamația mucoasei vene și coagulare intravenoasă a sângelui); - emfizem pulmonar (sindromul tignafes) când intra crește pieptul producând staza circulatorie și debutul turgor în vena spinării, frecvent la cai ( Semn Magazzari); - la hidro - pio- sau hemopericardiu când turgorul apare în vene jugulare; - dilatații venoase difuze (flebectazii) sau limitate și neregulate (vene varicoase) la nivelul membrelor (uneori în esofag; - vene varicoase) vene esofagiene) sau hemoroidale (hemoroizi); ▪ mișcări ondulate în vene jugulare, în special în animale mari, de exemplu: puls venos retrograd (manifestare similar cu pulsul arterial, de la inimă la cap; vizibil la inspecție), care poate fii pozitiv (când este sincron cu pulsul arterial și apare în Pagina 128 128

eșec atrioventricular drept) sau negativ (asincron cu pulsul arterial și apare în stenoza atrioventriculară dreaptă, fiind normal numai la vite). Pulsul venos apare și în vene pulmonară, în insuficiență sau stenoză atrioventriculară stângă, dar ea nu este vizibil din exterior. Palparea - evidențiază schimbările de temperatură și sensibilitate (flebita, tromboflebita etc.), precum și presiunea dilatațiilor venoase. Examinarea radiologică a vaselor de sânge (angiografie) cu substanțe în schimb, la nivelul venelor se numește venografie. Permite examinarea traseului, dimensiunea, grosimea peretelui și tranzitul mediului de contrast la venă examinată. 6.1.2.2.3. Semiologia capilarelor În condiții practice, pentru a evidenția schimbările la nivel capilare, examinăm zonele cu pielea depigmentată, examinăm membranele mucoase vizibile, pavilioanele urechilor; în plus, la păsări putem examina creasta, clapele și în palmipede membrana interdigitală, unde, în timpul inspecție, putem întâlni: - modificări de culoare: paloare (în anemie locală = ischemie), hiperhernie arterială (congestie) (activă - culoare roșu deschis) sau venoasă (pasivă culoare violet-albastru); - prezența hemoragiilor, cianozei și a altor modificări studiate în capitol care se ocupă de mucoase. 6.2. EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA SĂNĂTĂRII, LYMPH ȘI LICHID INTERSTITIAL Mediul intern al unui organism (sânge, limfă și lichid interstițial) asigură transportul de substanțe nutritive la celule și produse toxice de la celule la organe care le elimină în afara (rinichii, plămânul, pielea), le menține constant

parametrii homeostatici (izotonia), temperatură (izotermie) și asigură imunitatea specifice și nespecifice ale organismului animal. 6.2.1. Sangele Sângele este format din plasmă, unde există elemente figurate roșii (globule), celule albe și trombocite. Plasma, parte lichidă din sânge, conține aproximativ 90% apă în care s-a dizolvat nutrienți (proteine, grăsimi, carbohidrați, vitamine, minerale), hormoni, enzime, produse toxice, gaze, anticorpi etc. Elementele figurate sunt reprezentate de globulele roșii (globulele roșii din sânge în mamifere, eritrocite la păsări) care conțin hemoglobină, Pagina 129 129

proprietatea este utilă pentru transportul oxigenului din plămân la țesuturi (oximoglobină) și dioxid de carbon din țesuturile din plămâni (carbohemoglobină sau carbo-aminohemoglobină), globule albe (leucocite) - care joacă un rol în apărarea organismului (heterofile, eozinofile, bazofile, limfocite și monocite) și trombocite (trombocite) care au rol în coagularea sângelui. Când sângele nu este extras din anticoagulant, într-un timp relativ scurt se produce o coagulare scurtă, rezultând coagul / cheag (elemente de fibrină și figurative) și ser de sânge. Deci, serul este plasma fără fibrogen prin transformarea fibrogenic la fibrină. Examinarea sângelui devine obligatorie în patologie, deoarece la nivelul acesteia este reflectă propriile modificări, dar și cele care aparțin celor mai mulți organe și țesuturi. 6.2.1.1. Test de sânge fizic Volemia reprezintă cantitatea totală de sânge circulant, care variază în în funcție de specie, vârstă, individ, boli ale sângelui, ficatului sau organe formatoare de sânge: ▪ normo-volemia (volemia normală) presupune o cantitate normală de sânge și poate: - normo-volemie simplă - presupune, la o cantitate normală de sânge, a relația normală între plasmă și elementele figurate; - normo-volemie oligocitemică - la o cantitate normală de sânge, corespunde unei cantități de elemente figurative mai mică comparativ cu valoarea sa normal (anemie ușoară); - normo-volemie policitemică - la o cantitate normală de sânge găsește o cantitate de elemente figurative mai mare decât valoarea normală (policitemie ușoară); ▪ hipovolemie - presupune o cantitate scăzută de sânge și poate fi: - hipovolemie simplă (oligoemie) atunci când cantitatea de plasmă și cantitatea a elementelor figurative scade (de exemplu, în hemoragii); - hipovolemie oligocitemică - când cantitatea totală de sânge scade în detrimentul elementelor figurative (de ex. afecțiuni la nivelul organelor formatori de sânge); - hipovolemie policitemică - atunci când cantitatea totală de sânge scade și

în special volumul plasmatic (de exemplu deshidratare); ▪ hipervolemia (pletora) - presupune o cantitate mai mare de sânge și poate fi: - hiperemie simplă (polimie) - când cantitatea totală de sânge crește, în ceea ce privește plasma, dar și elementele figurative; - hipervolemie oligocitemică atunci când creșterea cantității de sânge efectuată în detrimentul plasmei (de exemplu hidremia = pletora reală); - hipervolemie policitemică - când creșterea cantității de sânge se face în detrimentul elementelor figurative ale sângelui (policitemia vera) (ex .: leucemie, leucoză). Hemostaza - capacitatea sângelui de a coagula și de a opri sângerarea. Trei componentele participă la procesul de coagulare: Pagina 130 130

- vascular - leziune a vasului, urmată imediat de o scădere a cantitatea de sânge în zona afectată; - trombocite - adeziunea trombocitelor la peretele vascular rănit; - plasmă (factori de coagulare) - ex. fibrinogen, protrombină, tromboplastină, proaccelerină, preconvert (un total de -23 factori). Prin urmare, pentru verificarea hemostazei, se pot determina determinări dintre cele trei componente implicate, cum ar fi testul mușcăturii, timpul de sângerare (TS), timpul de scurgere, testul de stază, numărul de trombocite, timpul total de coagulare, timp rapid (pentru protrombină, proaccelerină, proconvertină), reacția de cheag etc. Printre aspectele semiologice, se pot întâlni: - sindroame hemorragiparoase (vasculare, trombocitice, plasmatice) caracterizat prin apariția spontană a hemoragiei la nivelul pielii, membranele mucoase (de exemplu, petechiae, vânătăi), pierderea de sânge (de exemplu, epistaxis, hematurie, melaena) sau lipsa coagulării sângelui în cazul unei răni accidentale sau chirurgicale; - tromboză - coagulare intravasculară a sângelui, cauzată de diverse cauze (de exemplu, ca urmare a afectării endoteliului vascular, în stază sânge prelungit etc.). Culoarea sângelui, plasmei și serului: • normal: - sângele arterial este roșu aprins, în timp ce sângele venos este roșu închis; - plasmă și ser - galben, cu diverse nuanțe în funcție de specie; • modificat: - sânge negru (în asfixie, antrax); - plasmă și ser: - verzuie în icter; - opalescent - conținut bogat în albumină. Gustul - normal, ușor sărat. Viteza de sedimentare a celulelor roșii (VSH) - este accelerată în nefroză, anemii, boli infecțioase acute sau cronice, tumori active și scăderea bolilor hepatice, hemoconcentrații (post-hemoragice, post-

diaree), colaps, alergii. Hematocrit (Ht) - volumul calculat ca procent de globule roșii - a crescut în policitemii, hemoconcentrații, emfizem și scăderea hidremiilor, anemii oligo-citemice, splenomegalii etc. Densitatea, vâscozitatea și punctul crioscopic al sângelui, serului și plasmei - sunt parametrii determinați în laboratoarele de hematologie și care variază în funcție de mulți parametri (cantitatea de albumină, săruri plasmatice, hemoglobină etc.) Rezistența globulelor roșii - un test ca orientare care permite demonstrarea acțiunii hemolitice a unei soluții hipotonice de Na Cl, în diverse Concentrațiile. PH - ul sanguin - este ușor alcalin. 6.2.1.2. Test biochimic de sânge Multitudinea de determinări biochimice care pot fi efectuate în sânge presupune sistematizarea lor în determinări ale substanțelor: Pagina 131 131

▪ organic: - azot proteic (albumine, globuline, fibrinogen, aminoacizi); - azot neproteic (uree, acid uric, creatină, creatinină, nucleotide, purine, bilirubină, xantină, NH 3 etc.); - non-azotati (carbohidrati, lipide); ▪ anorganice: - electroliți: - cationi (Na + , K + , Ca + , Mg 2+ ); - anioni (Cl - , HCO 3 - , HPO 4 2- , SO 4 2- ); - microelemente (15 - oligoelemente): Fe 2+ , Cu 2+ , Zn, Ni, Co, Fl, Br, I, Se, Mn, Mo, Si, St, Vanadiu, Crom; - complexe: vitamine, hormoni, enzime. Proteinemie - cantitatea de proteine totale sau fracționale din sânge. disproteinemiile (disprotidemii) reprezintă modificări ale cantității de proteine ser total (hiper-proteinemia - creșterea cantității de proteine totale, prezentă) în hemoconcentrații prin diaree, vărsături, în hiperproducție prin boli ale ficatului, tumori, alergii, arsuri, în diabet și hipoproteinemie scăderea cantității de proteine totale - prezentă în deficiențele de admisie, absorbție, parazitism, hidremie, ciroză ascitogenă, glomerulonefrita cronică) sau fracții proteice (evidențiate și cuantificate prin electroforeză) astfel: - albumina serică (albuminemie) - care poate fi crescută (hiper-albuminemie) sau scădere (hipoalbuminemie în ciroză, subnutriție, neoplazie, etc); - α 1 -globulina (alfa-1-globulinemia) care poate fi crescută (hiper-alfa-1 globulinemie) sau scădere (hipo-alfa-1-globulinemie); - α 2 -globulina (alfa-2-globulinemia) care poate fi crescută (hiper-alfa-2-

globulinemie) sau scădere (hipo-alfa-2-globulinemie); - β-globulină (beta-globulinemie) care poate fi crescută (hiper-betaglobulinemie) sau scădere (hipo-beta-globulinemie); - γ-globulina (gamma-globulinemia) (imunoglobuline, anticorpi) - care poate fi creștere (hiper-gamma-globulinemia) sau scădere (hipo-gamma-globulinemie); - fibrinogen (fibrinogenemia) - care poate fi crescută (hiper-fibrinogenemie) în infecții pulmonare, tumori pulmonare sau restrânse (hipofibrinogenemie) în boli hepatice severe; - aminoacizi; - proteine anormale (atipice, paraproteine) (paraproteinemie) - sunt globuline serice anormale, cum ar fi macroglobuline, crioglobuline, Proteinele Bence-Jones. Azotemia (uremia) este produsul final al metabolismului proteinelor (rezultând în ficat), cantitatea de uree de sânge care poate fi crescută (hiperazotemie - în insuficiență renală, tumori, radiații, după administrarea anumitor medicamente sau aportul excesiv) sau scăderea (hipoazotemie - în hepatită). Acidul uric (uricemia) este rezultatul catabolismului purin, în ficat și poate fi crescută (hiper-uricemie) la gută, boli renale sau scădere uricemie) în hepatită severă. Amoniacul - creșterea bolilor hepatice. Pagina 132 132

Creatininemia și creatininemia (creatină și creatinină) sunt crescute în afectiuni musculare ale pasarilor. Hemoglobinemia (Hb) - cantitatea de hemoglobină din sânge poate fi crescută pleiochromie) în hemoconcentrații (diaree, vărsături) sau scădere (oligochromia) în anemii oligochromice, deficit de fier etc. Cunoscând cantitatea de hemoglobină, putem calcula constantele eritrocitelor: volumul media eritrocitelor (MEV), hemoglobina eritrocitară (HEM) și concentrație de hemoglobină în eritrocite (CHEM). Bilirubinemia (colemia) - cantitatea de bilirubină din serul din sânge, creșterea icterului hemolitic, hepatocelular și mecanic. Coleraemia - cantitatea de săruri biliare din sânge, crește în icter mecanic. Glicemia - cantitatea de carbohidrați serici poate fi crescută (hiperglicemie) în diabet și scădere (hipoglicemie) în infometare sau după administrarea de insulină. Acidul piruvic - provine din metabolismul carbohidraților, crește în hipovitaminoza B 1 . Acidul lactic - apare ca rezultat al glicolizei anaerobe și crește în boli ale ficatului. Lipidemia (lipemia) - cantitatea de lipide serice: - lipidele totale pot fi crescute (hiperlipemia) în bolile din canalele biliare, boala Addison și scăderea (hipolipemie) în subnutriție;

- colesterolul total - (colesterolemia) poate fi crescută (hipercolesterolemia) în afecțiuni hepatice severe; - colesterolul esterificat; - fosfolipide - (fosfolipidemie); - trigliceride; - acizi grași liberi. Corpuri cetonice (acetonă, acid acetilacetic, acid beta-hidroxibutiric) rezultă din excesul de oxidare a acizilor grași datorită consumului redus de carbohidrați. Prezența lor în cantități mari în sânge se numește ketonemie și boala produsă se numește cetoză (cetoacidoză). Ketonemia apare în infometare, în exces de grăsime, diabet zaharat și rinichi, hipertiroidism, boala Cushing. Sideremia - cantitatea de fier din sânge, crește în eritroid, hepatită acută și scăderea anemiei cu deficit de fier. Cea mai mare parte a fierului este combinată cu porfirinele cu tiv. Cuemia - cantitatea de cupru din sânge, crește în infecții și tumori, scăderi ale deficiențelor și nefrozei. Calcemia - cantitatea de calciu din sânge, crește (hipercalcemie) în hiper-para-tiroidism și scade (hipocalcemie) în hipo-para-tiroidism, tetania, lipsa de vitamina D. Fosfemia (fosforemia) - cantitatea de fosfor din sânge crește (hiperfosfatemie) în hipo-para-tiroidism, acromegalie, insuficiență renală și scade (hipofosfatemia) în hiper-para-tiroidism, osteomalacie și rahitism. Pagina 133 133

Magneziul - cantitatea de magneziu din sânge crește (hipermagnesemie) în boala Cushing sau scade (hipomagneziemie) în rahitism și tetanie. Potasiul seric ( potasiu ) - cantitatea de potasiu din sânge, crește (hiperkalemie) în arsuri, hemoliză și scăderi (hipokalemie) în diaree și vărsături. Mangan - cantitatea de mangan din sânge, crește (hipermanganemie) sau scade (hipomanganemie). Cloremia - cantitatea de clor din sânge crește (hipercloremie) în acidoză sau scăderi metabolice (hipocoremie) în insuficiență renală, alcaloză metabolică. În mod similar, în sânge, putem determina seleniu, zinc, iod, cobalt, sulf, nichel, crom. Vitamine . Cantitatea de vitamine din serul din sânge poate fi crescută (hipervitaminoză) sau scădere (hipovitaminoză). De exemplu: - beta caroteni (provitamina A) - precursori ai vitaminei A; - vitamina A (antixeroftalmică, retinol) - produce hipovitaminoză tulburări de vedere, reproducere, nervoase, leziuni ale mucoasei; - vitamina C (antiscorbutic) - absența sa produce scorbut (hemoragii la pielea și pe mucoase); - vitamina D (antirachitică) - hipovitaminoza determină tulburarea de

metabolismul fosfocalcic (rahitism și osteomalacie); - vitamina K (antihemoragică) - absența acesteia duce la apariția hemoragiilor; - vitamina E (tocoferoli) - hipovitaminoză E, asociată cu hiposelenoză, determină distrofiile musculare, degenerarea hepatică etc .; - complexul de vitamine B: o B 1 (tiamina) - hipovitaminoza produce polinevrita și tulburări inima; o B 2 (riboflavina) - hipovitaminoza produce probleme cu creșterea, reproducere și modificări ale pielii; o B 3 (acid pantotenic) - hipovitaminoza produce pelagra; o B 6 (piridoxină) - hipovitaminoza provoacă tulburări de creștere; o B 9 (acid folic) - hipovitaminoza duce la tulburări somatice; o B 12 (cianocobalamina) - hipovitaminoza provoacă tulburări nervoase; - vitamina H (biotină) - hipovitaminoza produce tulburări ale pielii și nervilor; - vitamina F (acizi grași esențiali) - hipovitaminoza generează eczeme și necroză; - vitamina PP (acid nicotinic) - hipovitaminoza produce modificări pielii și digestive. Hormoni . În sânge, putem cuantifica toți hormonii secretați de glandele endocrine, cantitatea lor poate fi crescută sau micșorată comparativ cu concentrare normală (vezi sistemul endocrin). Enzime serice. Din numărul mare de enzime prezente în sânge, se poate enumera: - aldolază - creșterea hepatitei virale, cancerului hepatic, leucozei; - amilaza - creșterea pancreatitei; Pagina 134 134

- creatina fosfocinaza (CPK) - creșterea afecțiunilor musculare, Leziuni ale SNC; - fosfatază alcalină - creșterea hiper-para-tiroidismului, rahitismului, osteomalacie, tumori osoase, afecțiuni biliare; - fosfatază acidă - creșterea metastazelor osoase, prostatitei; - dehidrogenaza lactică (LDH, LD) crește în hepatită, tumori; - lipaza - creșterea pancreatitei; - transaminaze: o aspartat aminotransferaza (AST, GOT) - creșterea infarctului hepatita miocardica, virala si toxica; o alanina aminotrasferază (ALT, GPT) - creșterea hepatitei virale și toxic, ciroză. 6.2.1.3. Examinare microscopica Hemograma completă a sângelui se referă, de asemenea, la modificări cantitative (digital) și calitativ (morfologic, structural, colorant) al elementelor figurate ale sângelui. la. Modificări cantitative ale elementelor figurative ale sângelui Eritrocitemia - numărul de eritrocite la 1 mm de sânge. Creșterea în numărul de eritrocite se numește policitemie (hiperglobulia, poliglobulia, hipercitemie)

și poate fi adevărat ( policitemia vera ) sau fals (când volumul plasmatic scade), în timp ce că scăderea numărului de eritrocite se numește oligocitemie (hipoglobulia, hipocitemie, oligoglobulia) sau anemie . Anemii (din greacă ana = fără, haima = sânge) poate fi cauzată de o scădere a numărului de eritrocite (anemii eritrocitice) - consecutiv absenței eritropoiezei, prin hemoliză, hemoragii, hipovitaminoză B 12 sau prin scăderea cantității de hemoglobină (anemii hipocromice) - în urma scăderea cantității de fier, protoporfirină sau globină. Leucocitemie - numărul de leucocite pe 1 mm 3 . Creșterea numărului de leucocite se numește leucocitoză, în timp ce sunt specifice leucozelor la animale leucocitoză prin producție (adevărată, generalizată) sau în infecții localizate (leucocitoză locală, distribuțională, falsă), în timp ce scade numărul de leucocite leucopenie, care poate fi adevărată (în leucoliză) sau leucopenie distributivă. Trombocitemie - numărul de trombocite la 1 mm 3 de sânge. trombocitele au o mare forță de adeziune la leziunile vaselor de sânge, apoi, prin factorii eliberați, transforma fibrinogenul în fibrină și determină formarea coagul de sânge. Creșterea numărului de trombocite se numește trombocitoză, ducând la hipercoagulabilitate (după sângerare acută, în atrofie splenic, în splenectomii), în timp ce scăderea numărului de trombocite se numește trombocitopenie al cărui rezultat este hipocoagulabilitatea (în boli infecțioase, șoc anafilactic, tulburări ale splinei). b. Modificări calitative ale elementelor figurative ale sângelui Eritrocitele pot prezenta modificări în: - forma (poikilocitoza): acantocite (eritrocite cu spini), leptocite (eritrocite cu grosime redusă), celulă secera (eritrocite sub formă de secera), stomatocite (eritrocite sub formă de dinți), ovalocite ( formă ovală), eliptocite (eritrocite cu formă eliptică); Pagina 135 135

- mărimea (anizocitoza): megalocite (12-15 μ) macrocite (8-12 μ) microcite (46 μ), schizocite (2-3 μ); - culoare (anizocromie): hipercromie (cantitate mare de hemoglobină) și hipocromie (cantitate mică de hemoglobină). Leucocitele pot prezenta modificări în relația dintre ele (evidențiată prin formula leucocitelor - leucograma) sau prin apariția elementelor imatură în sânge sau elemente modificate patologic. Creșterea numărului de leucocite (leucocitoză) poate fi produsă de creșterea numărului de una sau mai multe categorii de celule albe. De asemenea este si situații când la un număr constant de leucocite se modifică doar raportul existent între ele. Creșterea procentului de leucocite polinucleare (granulocite, polimorfo-nucleare) se numește polinucleoză (granulocitoză) și poate fi: - polinucleoză neutrofilă (granulocitoză) (neutrofilie) - prezentă în Infecții generalizate sau localizate, tumori maligne; - polinucleoza eozinofilică (granulocitoză) (eozinofilie) prezentă la unii boli parazitare, dermatologice, alergice (astm);

- polinucleoza bazofilică (granulocitoză) (bazofilie) - rară la animale. Creșterea procentului de leucocite mononucleare (agranulocite) se numește mononucleoză (agranulocitoză) și poate fi: - mononucleoza limfocitară (limfocitoza) - apare în boli cronică (tuberculoză); - mononucleoză monocitică (monocitoză) - prezentă în leucoze boli monocitice, parazitare, febră reumatică. Scăderea numărului de leucocite (leucopenie) are diferite aspecte: - neutropenie - prezentă în anumite infecții bacteriene și virale; - eozinopenia - apare în stres, după administrarea corticosteroizilor; - bazofilopenie; - mocitopenie; - limfocitopenie (limfopenie) - apare după administrarea de glucocorticoizi, în sarcoame, în uremie. 6.2.1.4. Testele serologice, imunologice și genetice Aceste examinări permit determinarea titlului specific de anticorp ( determinarea diagnosticului serologic al anumitor boli progresive), grupe sanguine (conform antigenului specific al membranei eritrocitare), Rh (factor Rhesus) etc. 6.2.1.5. Examinări bacteriologice, virologice și parazitologice Aceste examene sunt studiate în discipline de specialitate. 6.2.1.6. Limfa Limfa include plasma sanguină, leucocitele (în special limfocitele) și anticorpi și se formează lichid interstițial. Aceasta circulă în vase limfatic și este filtrat la nivelul ganglionilor limfatici. Examenul limfatic poate fi fizic, biochimic și microscopic. Pagina 136 136

6.2.3. Lichidul interstițial Lichidul intermediar este, de asemenea, o componentă plasmatică, dar prezentă între ele celulele și joacă un rol în realizarea schimburilor de nutrienți între aceste celule și sânge. Cantitatea sa crește în edeme. 6.3. EXAMINAREA ȘI SEMIOLOGIA ORGANELOR HEMATOFORMANTE 6.3.1. Măduvă osoasă Pentru examinarea sa, se ia un fragment de măduvă osoasă hematogenă (măduvă) roșu) prin puncție (osteocenteză) în țesutul epifizic spongios al oaselor lung sau lat (stern, coaste, vertebre, capul femurului, ilum). Material colectat pe faceți un frotiu care este colorat în același mod cu cel al sângelui. Facem evaluarea cantitativ și calitativ al elementelor prezentate la nivelul măduvei hematogene de către studiu a mielogramei. Măduva osoasă este sediul formării tuturor elementelor figurate ale sânge (generator de celule stem), dar la acest nivel se maturizează doar eritrocite, leucocite (neutrofile, eozinofile, bazofile) și trombocite. Putem observa modificări în raport cu privire la procentul de elemente prezentate la acest nivel produse de hiperplazie, hipoplazie sau anemie aplastică. Comparativ cu elementele figurative ale sângelui, cele ale măduvei sunt mai multe intens colorate, la fel și elementele tinere (explozie).

6.3.2. Cimbrul Cimbrul, un organ limfoepitelial, foarte bine dezvoltat la animalele tinere este situat la intrarea pieptului la mamifere și pe laturile laterale ale gâtului în păsări. Reprezintă locul de maturare a limfocitelor T care joacă un rol în imunitate celulară. De asemenea, secretă mulți hormoni care joacă un rol în Cito-diferențierea efectorilor imunității celulare, în reglarea răspunsului imun, dar și în creșterea organismului. Poate fi examinat prin palpare și examen radiologic la animale tinere. 6.3.3. Bursa Fabricius Poșeta Fabricius, un organ limfoepitelial specific păsărilor, situat la a diverticulului cloacal, este locul de maturare a limfocitelor B. Pagina 137 137

imunitatea umorală apare în diferite boli infecțioase localizate în acest sens nivel (de exemplu, bursită infecțioasă aviară). 6.3.4. Splina Splina contribuie la citirea elementelor celulare moarte (în special a globulelor roșii hemoliza / eritroliza și reciclarea fierului la nivelul lor), imunitate (rol homeopatic și filtru microbian), dar este, de asemenea, un rezervor important de sânge. Poate fi examinat cu ușurință prin palpare la animalele mici (câine, pisică) și mai dificil la animalele mari. Poate fi examinat de asemenea, prin puncție urmată de îndepărtarea țesutului splenic, realizarea unui frotiu, acesta colorarea și interpretarea acesteia (splenogramă). Uneori este examinat prin laparotomie explorator și ecografie. Ca aspecte semiologice, putem întâlni: splenomegalie, splenită purulentă, hemoragie splenică, tumori splenice. 6.3.5. Ganglioni limfatici mamiferi (ganglioni limfatici) Reprezentați sediul limfocitelor imunocompetente. Putem să le facem examenul prin general (deja prezentat pentru examinarea sistemului limfatic) și metode speciale (puncție, adenogramă și examen radiologic). 6.3.6. Amigdalele (amigdalele faringiene) Alcătuit din foliculi limoizi diseminați sau aglomerați (lobi), prezenți numai la porci și câini, poate fi examinat prin inspecție, palpare, puncție și biopsie. Inflamația lor se numește amigdalită (amigdalită). Extirparea lor chirurgicală se numește amigdalectomie. 6.3.7. Farfuriile lui Peyer Patch-urile lui Peyer, apendicele caecale, structuri limfoide solitare, structuri limfoide ale păsărilor (glanda Harder, diverticulul Meckel, amigdalele caecale, sistemul imunitar diseminat - GALT, BALT) sunt foarte rar examinate în condiții practice. Pagina 138 138

CAPITOLUL 7

SEMINOLOGIA APARATULUI URINAR

Funcția excretorie se desfășoară în principal în sistemul urinar (urină), dar și în piele (transpirație), sistemul respirator (CO 2 ), tubul digestiv și hepatic (fecale și pigmenți biliari din hemoliză). Importanța tractului urinar în obținerea excreției este dată de mai multe funcții pe care le îndeplinește: - purificarea sângelui de catabolite care rezultă ca urmare a oxidării proteine (uree, acid uric, creatină, creatinină, bilirubină conjugată, sulfați, fosfați etc.) și dezvoltarea urinei; - asigurarea echilibrului de sânge acid-bazic; - menținerea nivelului electroliților din sânge; - funcția endocrină - realizată de hormoni și enzime produse de celule musculare modificate în pereții arteriolelor aferente glomerul renal, cum ar fi renina (care scade tensiunea arterială), factorul eritropoietică renală (stimulează producerea de eritropoietină), urokinază, prostaglandine (cu acțiune antihipertensivă), hipertensinogen, diverse enzime. Trebuie menționat faptul că funcționarea defectuoasă a altor dispozitive și organe poate să fie reflectate și reflectate în sistemul urinar (în special în compoziția din urină). În mod similar, tractul urinar poate fi atacat în diferite grade de la exterior (frig și căldura, umiditatea, oboseala, supra-stresul, deficitul alimentar exagerat, lipsa apei, stres permanent, alergeni, arsuri ale pielii și intoxicații externe), dar și din interior (produse toxice rezultate din tulburări boli endocrine și metabolice, cardiovasculare, respiratorii, digestive, hepatice, precum și boli infecțioase, parazitare și autoimune specifice). Tractul urinar poate fi examinat din punct de vedere funcțional (evaluarea semne generale și organice: urinare, urină, CES renală) și fizice (de ex. segmente: rinichi, pelvis, uretere, vezica urinară, uretra) prin metode generală și complementară. 7.1. EXAMINARE ȘI ASPECTE SEMIOLOGICE FUNCȚIONALE 7.1.1. Semne generale Din multitudinea de semne generale care pot fi atribuite condițiilor patologice nivelul sistemului urinar, reținem: Pagina 139 139

- sindromul uric (consecutiv retenției de uree în sânge) - prezent în majoritatea afecțiunilor renale; se caracterizează prin: transpirație excesivă, prurit și leziuni eczematoase la nivelul pielii, bronșită cronică în urma eliminării ureei din plămâni, mirosul ureei (amoniac) de aer și piele expirate; - colică renală (durere) exprimată prin sindromul pseudo-lumbago. lombago (mialgia lombară) implică durere și contracții ale musculatura lombară, consecutiv tulburărilor neuromusculare; - edemuri localizate la nivelul pleoapelor, pieptului, zonei ventrale a abdomen, scrot, etc. 7.1.2. Semne de organ

7.1.2.1. Urinarea și aspectele sale semiologice Urinare (eliminarea din urină în afara vezicii urinare funcție subordonată centrilor nervoși ai cortexului, bulbului și cordului sacral) nu trebuie confundat cu diureza (procesul de formare a urinei la nivel de rinichii și eliminarea acestuia în vezica urinară), un proces complex care implică filtrarea sânge în glomerul renal (urină primară care conține componente plasmatice, cu excepția proteinelor), absorbția selectivă a anumitor componente la nivelul tuburilor răsucit proximal (H 2 O, glucoză, NaCl, Ca, K, S, fosfați, 40% din uree, vitamine, aminoacizi etc.), secreție în tuburile nefronilor în caz de acidoză a ionilor H + , și în cazul alcalozei NH 3 (rol în ajustarea pH-ului), precum și concentrația de urină (absorbția apei) sub acțiunea hormonului antidiuretic (ADH - posteropituitare). Prin urmare, lipsa DHA produce diabet insipidus (poliurie urinară) diluat) în timp ce excesul său produce oligurie. Aspectele semiologice ale urinării privesc frecvența cu care apare. produs, cantitatea de urină excretată și modul în care apare (apariția urinării dificile, precum și cele involuntare): ▪ frecvența: - pollakiuria implică urinare frecventă și mică. Ea apare în cistită (inflamația mucoasei vezicii urinare), litiază vezica urinară (calculoză), etc .; - oliguria implică o rarefecție a urinării. Ea apare în nefrite acut; - anurie excretorie (falsa anurie) - presupune absența urinării și apariția retenției urinare; ▪ cantitatea de urină în 24 de ore (depinde de producția de urină - diureză) și poate fi: - normurie - cantitate normală de urină; - poliurie - cantitate mare de urină. Ea apare în diabetul zaharat și nefroză fără gust (distrofii cu parenchim renal); - oligurie - cantitate mică de urină - prezentă în glomerulonefrită; Pagina 140 140

- anurie secretorie (anurie reală) - absență de urinare ca consecință a absenței diurezei (urina lipsește și vezicii urinare urinar); ▪ urinarea dificilă (disurie) poate fi exprimată prin: - tenesmul vezicii urinare - presupune adoptarea poziției de urinare, eforturi urinar urmat de iskuria; - stranguria implică urinarea sub formă de picături sau spray foarte subțire (apare în afecțiunile uretrei: uretrită, calculoză uretrală); - retenția urinară (iskuria) - presupune producerea și retenția de urină în vezica urinară (anuria clinică este prezentă) și apare în spasm al uretrei, leziuni ale măduvei spinării, etc .; ▪ urinare involuntară: - enurezis (incontinență urinară) - implică urinare continuă, fără

adoptă poziția de urinare și poate fi: permanentă (continuă) sau periodică (uneori). În ceea ce privește cantitatea de urină, enurezisul poate fi total (când toată urina este eliminată din vezică) sau parțială (când doar o parte din urină este eliminată); - urinare de teacă - specifică bărbaților și necesită urinare fără a trage în afara glandei penisului. 7.1.2.2. Aspecte urinare și semiologice Examinarea urinei permite aprecierea funcționalității rinichilor (diureză), alte organe (ficat, pancreas, mușchi etc.), precum și starea morfo-funcțională a tractului urinar. În condiții practice, efectuăm activitatea fizică, biochimică, microscopic și bacteriologic al urinei de dimineață, printr-un grup de teste numit rezumatul urinei . Examinare fizică: Culoare și transparență: - la toate speciile, urina este de culoare limpede (transparentă) și galbenă (cu nuanțe diferite de la o specie la alta), cu excepția calului în care, la în momentul eliminării, acesta este tulbure (carbonați de calciu și fosfați); - culoarea roșie - apare în hematurie (globule roșii din urină), hemoglobinurie (sânge hemolitizat în urină), mioglobinurie (pigment mușchi în urină); - culoare galben-maro sau galben-verde - pigmenturie în cantități mari (în icter); - culoare maro-negru - în melanurie, alcaptonurie; - aspect opalescent - în lipurie (grăsimi în urină); - aspect tulbure - prezența sărurilor, puroiului, mucusului, bacteriilor, epitelie, etc .; - incolor - în diabetul insipidus; Densitatea: - normostenurie - densitatea normală a urinei; - hiperstenurie - urină cu densitate mare (concentrată) - în deshidratare, zahăr diabetic; - ipostenurie - urină cu densitate mică (diluată) - în diabetul insipidus; Pagina 141 141

- izostenurie - urină cu densitate și compoziție similară cu plasma - în insuficiență renală cronică Viscozitatea și punctul crioscopic - sunt determinate în laboratoare și diferă de la o specie la alta. Mirosul: - normalul este caracteristic speciei; - patologic - miros de amoniac în cistită, acetonă în ketonurie, slab în inflamațiile purulente ale tractului urinar. Examen biochimic Examinare complexă care implică evaluarea cantitativă sau calitativă a componente urinare organice și anorganice, normale și anormale, cum ar fi: Albuminurie (proteinurie ) - cantitatea de albumine (proteine) din urină. În

condiții normale, nu este important cantitativ (de fapt, el lipsa), întrucât în condiții patologice este prezent în cantități mari, având un pre-renal (filtrare-plasmă), renal (parenchim renal) sau postrinichi (fals - tractul urinar). Para-proteinuria - apare în boli cu lanțuri grele, mielom etc. În afecțiunile apar hematurie, hemoglobinurie, mioglobinurie sistemul urinar, dar și la nivel muscular. Glicozuria (glucozuria, glicuria ) - cantitatea de glucoză din urină. Acest cantitatea este mare în diabetul zaharat sau în tulburările de filtrare a rinichilor. Ketonuria - corpuri cetonice (acetonă, acid acetilacetic , acid beta hidro-butiric) apar în diabet (comă diabetică), înfometare, toxicoza. Azoturia - cantitatea de uree din urină. Azoturia poate fi normală; a crescut (hiperazoturie) în boli infecțioase, diabet, intoxicație; scăzut (hipoazoturie) în nefrită cronică, afecțiuni hepatice) sau absent (anazoturie) în coma uremica. Pentru utilizarea eficientă a acestei determinări, calculăm indicele Ambard = raportul azotemie / azoturie care, în condiții normale, este 1/60 - 1 / 200. În insuficiența renală azotemia crește mult. Acidul uric - creșterea gutei (la păsări și câini), leucemie, Burns. Creatină ( creatinurie ), creatinină ( creatinurie ) - creștere a atrofii musculare. Acid hipuric, indicanurie, lipurie, fenolurie - schimbare în situații patologice. Colurie (chole = bilă) - prezența pigmentilor biliari în urină. În în condiții normale se găsește urobilinogen care poate fi crescut (în condiții hepatică și hemolitică) sau scăzută (în obstrucție biliară). Apare Bilirubin în icter. Colaluria (colaluria) - prezența sărurilor biliare în urină (taurocolat sodiu, glicolat de sodiu), în special în icter mecanic. Pyuria - prezența puroiului în urină. Aminoacidurie - cantitatea de aminoacizi liberi din urină. În condiții normal, această cantitate este foarte mică, dar crește în unele boli congenitale. Determinarea lor se face prin cromatografie. Pagina 142 142

În urină se pot determina determinări cu privire la prezența și cantitatea de enzime (lizozime, amilază, hidrolază, transferază), hormoni (estrogeni și androgeni, cortex suprarenal), vitamine (vitamina C, B), electroliți (Cl, Na, NaCl, Ca, K, Mg, NH 4 , fosfați, sulfați etc.) Examen microscopic (examinarea sedimentului urinar) În seria de teste privind rezumatul de urină este obligatoriu să se includă examinarea sedimentului urinar, care poate fi: ▪ anorganice (minerale) sub formă de cristale specifice (carbonat de Ca, Sulfat de Ca, oxalat de Ca, fosfat de Ca, fosfat de amoniac -

magnezian) sau amorf (fără formă geometrică) - prezent în condiții normal sau patologic; ▪ organic: - nu este organizat - sub formă de cristale specifice (acid uric, acid Urate hipurice, de sodiu sau amoniu, colesterin, aminoacizi cistină, leucină, tirozină, xantină) sau amorfă; - organizat - sub formă de celule izolate (epitelial, leucocite, eritrocite, sperma, bacterii), cilindri urinari (cilindrie) - turnate celule sau proteine precipitate de la nivelul tubului distal (hialine, granulare, fibroase, grase, epiteliale, cilindri hematici / hemoragice, leucocitice / purulente, ceroase, biliare, bacteriene), cilindroizi (similari cu cilindrii, dar foarte mari) sau pseudo-cilindri (mucoase, calcaroase, cu urate). Examinarea sedimentului urinar permite identificarea a două categorii de componente, și anume: - componente normale (de ex. acid uric, uree, urate etc.) dar care devin anormale (patologice) atunci când cantitatea lor crește sau scade dincolo de limitele normale; - componente patologice (de exemplu, prezență de cistină, cristale de leucină; tirozină etc.) și nu se găsește în urină în condiții fiziologic. Examinarea bacteriologică (urocultura) se face pe urina de dimineață, luată înăuntru condiții sterile. Este foarte util în infecțiile bacteriene ale tractului urinar, permițând izolarea și identificarea agentului patogen, precum și în determinarea sensibilității sale la antibiotice (antibiograma). 7.1.2.3. Examinarea capacității funcționale a rinichilor (coeficientul de purificare sânge = CES renală, Clearence renală) Întrucât este un test agresiv pentru întregul organism și mai ales pentru rinichi (modifică funcția renală), acest test se face la sfârșitul testului tractul urinar, deci după examinarea fizică. De fapt, verificăm timpul pentru a elimina sângele unei anumite substanțe administrate intravenoasă, dar care este eliminată în rinichi și apare în urină (testul se numește cromo-diagnostic). Substanțe utilizate în cromo-diagnostic (de exemplu, albastru metilen, insulină, manitol, tiosulfat de sodiu, acid para-amino-hipuric) trebuie să aibă anumite calități: Pagina 143 143

- că nu au prag renal (că nu sunt absorbite la nivelul tuburilor rinichi); - sunt eliminate numai în rinichi; - nu se absorb în alte țesuturi; - nu metabolizează în organism; - nu sunt toxice; - că pot fi măsurate în sânge și în urină. Clearence renală este redusă în glomerulonefrita acută și cronică,

pielonefrita cronica, insuficienta renala acuta etc. În acest moment, Clearence renală este practicată și prin doza de constituenți urină normală (de exemplu, creatinină din sânge sau analiza ureei și urină). 7.2. EXAMEN ȘI ASPECTE SEMIOLOGICE FIZICE ALE APARATUL URINAR (RĂDĂRI, URETĂRI, VAGĂ URINARĂ, uretră) 7.2.1. Rinichi Inspecția permite identificarea numai a semnelor indirecte, de exemplu: - pseudo-lombago (dureri de rinichi) - mers abrupt, cu partea din spate deviată lateral, cifoza etc .; - paraplegii - consecutiv la rinichiul mărit, care apasă pe plex solar; - gută - la păsări și câini, apare atunci când metabolismul proteinelor este modificat și acidul uric se cristalizează în cantități mari (de ex. în articulații). Palparea poate fi aplicată trans-abdominal (la animale mici) sau transrectale (la animale mari) și evidențiază: - sensibilitate crescută la durere în: nefrită (inflamație renală); pielită (inflamația pelvisului), pielonefrită (inflamație a rinichilor și pelvis), glomerulită (inflamația glomerulului renal), glomerulonefrită (inflamația glomerulului renal și a altor componente ale rinichilor); - forma și dimensiunea modificată în: nefromegalie (rinichi mare); hidronefroză (acumularea de lichid în pelvis), tumori chisturi renale, renale (apar frecvent rinichi polichistici), urolitiaza (calculoză) în pelvis sau calice, scleroză renală (rinichi mic); - poziția rinichilor - adesea vedem ptoză renală unilaterală sau bilateral (deplasarea rinichiului din compartimentul renal) în tumorile renale, hidronefroză, calcul masiv al pelvisului sau chiar după efort sprijinit, atunci când un astfel de rinichi poate fi confundat cu coprolitele, un testicul sau un ovar ectopic; Pagina 144 144

- consistența renală - creșterea tumorilor, scleroza renală, a scăzut în hidronefroză. 7.2.2. Ureterele Examinarea lor, dificil în plus, poate fi efectuată doar prin palpare transrectale (la animale mari) și trans-abdominale (la animale mari) mărime mică), evidențiind deformările cauzate de calculoză (litiază fibrina, cheagurile de sânge sau sensibilitatea ureterală crescută în inflamatii (ureterita). 7.2.3. Vezica urinară Inspecție - evidențiază deformarea abdomenului (în special în animale mici), cifoză lombară, hematurie terminală, pollahurie, urină necazuri etc.

Palparea - transabdominală (la animalele mici) și transrectală (în animale mari) stabilește poziția, dimensiunile, forma, tandrețe dureroasă (în inflamații = cistită) și consistență (elastic în retenție urinară, rigid în pietre la rinichi). Când presiunea vezicii urinare, apare urinarea. Această presiune nu trebuie să fie brutală pentru a evita ruperea pereții vezicii urinare. Creșterea dimensiunii vezicii urinare apare în retenții vezica urinară și poate fi cauzată de calcule uretrale și vezicii urinare, spasm al gâtul vezicii urinare, paralizia pereților vezicii urinare. Îngroșarea pereților vezicii urinare apare în cistita cronică, tumori (papilomatoză, carcinom etc.). 7.2.4. uretra Poate fi examinată prin palpare la femelă, dar și la mascul și inflamația mucoasei uretrei se numește uretrită. Urolitiaza (urolitiaza, calculoză urinară) - termen general care implică prezența calculelor (din grecescul litos = piatră) (concreții solide formate din aglomerarea de substanțe organice sau minerale) în sistemul urinar. urolitiaza poate fi întâlnită la rinichi (nefrolitiaza), pelvis ( pielolitie), uretere (ureterolitotiaza), vezica urinară (cistolitie) sau uretra (uretrita). Pagina 145 145

Examinarea sistemului urinar prin metode complementare: - cateterizarea permite examinarea folosind catetere plastice, flexibile; uretra și vezica urinară la femei (ușor de efectuat) și la bărbați (mai dificil de efectuat deoarece necesită anestezie epidurală). Putem introduce dovezi de spasme uretrale, dar și prezența pietrelor; - endoscopia vezicii urinare (cistoscopie) - efectuată numai în femele, permite examinarea internă a vezicii urinare; - examen radiologic - numai radiografic prin utilizarea contrastului natural, dar și prin utilizarea anumitor substanțe de contrast (urografie). Urografia se poate face ascendent (atunci când introducerea substanței din contrastul este obținut prin cateterizarea vezicii urinare) sau descendent (când introducerea substanțelor de contrast iodate se realizează intravenos - UIV); - ecografie - frecvent utilizată la animale mici (câini, pisica) permite o bună examinare a rinichilor și vezicii urinare, punând în dovezi ale modificărilor topografice, dimensionale și structurale, litiază, etc .; - laparotomie exploratorie - rar folosită și numai pentru animale din mărime mică. Pagina 146 146

CAPITOLUL 8

SEMIOLOGIA APARATULUI GENITAL Deoarece acest dispozitiv va face obiectul unui studiu de reproducere, în acest sens capitol vom analiza doar metodologia generală de revizuire și principalul aspecte semiologice specifice ale sistemului reproducător masculin și feminin. 8.1. DISPOZITIVUL BĂRBATULUI GENITAL Poate fi examinat din punct de vedere funcțional (prin verificarea reflexelor) dar de asemenea fizice , pe segmente, și anume: ▪ gonade (testicule) și pungi scrotale: - testiculul are o funcție exocrină (gametogeneză / spermatogeneză producția de spermă) prin tubule seminifere, funcție coordonată de hormonul gonadotropic hipofizar anterior și un alt endocrin producând hormoni sexuali androgeni (testosteron, androsterona) care joacă un rol în apariția caracteristicilor sexuale masculine, în comportamentul sexual, spermatogeneza și activitatea glandelor apendicele sistemului reproducător masculin; ▪ tractul genital (spermatozoizi): canalul epididimal (epididimul), canalul vas deferenți și canalul ejaculator; cu vase de sânge, nervi, mușchi cremaster și meso, vas deferens formează cordonul testicular; ▪ segmentul urogenital comun: uretra și penisul: - penisul este organul copulator mascul, format dintr-un corp și penisul, acoperit de piele (prepuț, teacă). Ca caracteristici speciale, penisul taurul și mistrețul au un penis "S", în timp ce la câini și pisici osul penisului este prezent; ▪ glandele anexe - glandele veziculare, prostata și glandele bulbare uretral: - glandele veziculare (veziculele seminale) - secreta unele componente ale spermei (glicoproteină, fructoză, acid citric) și sunt rezervor de spermă între două ejaculații. Predatorii nu au niciunul; - prostata secretă glicoproteine, lipide, pigmenți, lecitină; spermină; - glandele bulbo-uretrale (glandele Cowper) secretă o mucoproteină. Cainele nu are unul. Pagina 147 147

8.1.1. Aspecte semiologice funcționale Verificarea funcțiilor sexuale masculine implică verificarea reflexelor, prezența psihopatii, sterilitatea și examinarea spermatozoizilor. Verificarea reflexelor este în mod necesar efectuată în prezența femeii în căldură, următor: ▪ reflexul de erecție - volum crescut (turgor) și rigiditate a penisului sub acțiunea centrilor nervoși sacri: - observăm absența acestui reflex în urma stresului, epuizării, deficit alimentar, anumite boli infecțioase; - exagerarea acestui reflex (priapism) presupune o erecție permanentă și dureros din cauza tulburărilor sistemului nervos, uretritei,

cistita; ▪ reflexul de sărut (săritură pe femeie): - se constată absența sau realizarea sa cu dificultăți în afecțiunile membrele posterioare și coloana vertebrală; ▪ reflexul de copulare (împerechere, copulare, intromisiune, coitus etc.) nu este nu este efectuat în afecțiuni ale penisului (inflamații, tumori) sau efectuat manieră deviată (perversiuni sexuale); ▪ reflexul de ejaculare - eliminarea spermei (din ejaculat) din interior organele genitale feminine, sub acțiunea centrelor nervilor lombari: - absența ejaculării - în afecțiuni nervoase, obstrucții la conductele spermatice sau când animalul este prea tânăr sau prea bătrân; - ejaculare precoce sau tardivă; - spermatorrea - fluxul de spermatozoizi în absența actului sexual; - spermaturie - prezența spermatozoizilor în număr mare în urină; - epuizare sexuală (temporară) - la taurii de reproducție. În semiologia funcțională, psihopatii sexuale și sterilitatea masculină. Psihopatii sexuale: - satirie (satirie) - exagerarea instinctului sexual masculin, masculul devenind violentă și periculoasă pentru femeie, dar și pentru proprietar; - perversiuni sexuale, cum ar fi masturbarea (onanism) - obținerea ejaculare prin excitație artificială (întâlnită mai frecvent la câini, armăsarul, mistrețul și taurul) și homosexualitatea - relații cu un partener de același sex; Infertilitatea masculină (impotența sexuală) poate fi: - adevărat (propriu) atunci când testiculul nu produce spermă (în infantilism genital, inflamație în testicul, după castrare); - fals, când sperma nu este depusă în organele genitale ale femeii. Funcționalitatea testiculului poate fi verificată și prin examinarea produsului său, adică prin examinare fizică (cantitate, culoare, densitate, miros), biochimice (pH, substanțe organice și anorganice, enzime, vitamine), microscopice (numărul și mișcări ale spermei) și bacteriologice (prezența germenilor patogeni) ale sperma. Printre aspectele semiologice mai importante, se pot întâlni: Pagina 148 148

- aspermie (aspermatism) - absența spermatozoizilor (a ejaculatului); - oligospermie - cantitate mică de spermă; - azoospermie - absența spermei în spermă; - oligozoospermie - puțini spermatozoizi în spermă; - necrozoospermie - sperma cu sperma moarta; - aspermatogeneză - tulburare cantitativă (număr redus de spermatozoizi) și calitativ (spermă anormală) în spermă; - spermatozoizi anormali - în special cu modificări vizibile ale cap (macrocefalie, microcefalie) și coadă (coadă dublă sau absența acesteia). 8.1.2. Aspecte semiologice fizice

- Scrot : dermatită, hematoame, răni, hernii inghinale și scrotale, hidrocel (colectarea seroasă în scrot); - Testicul : orhita (inflamația testiculului), anorhidism (absență congenitală a două testicule), monorchidism (prezența unui testicul), criptorhidism unilateral sau bilateral (absența descendenței abdomenului în pungile testiculare ale unuia sau ambelor testicule), tumori, spermatocel (gonocel) - dilatarea chistică a epididimului sau testiculului cu acumularea de spermă; - Epididimis : epididimita (inflamația epididimului), orhidee-epididimita (inflamația testiculului și epididimă); - Cordul testicular (funicular): funiculita (inflamația cordului în special după castrare), hemoragii (după castrare = orhidectomie); - Penisul : balanita (inflamația penisului), balano-posthita (inflamația penisului și pe partea interioară a tecii), paralizie a penisului, fractură a osului penisului (la câini, pisica), prezența plăgilor și a tumorilor; - Teacă (prepuț): fimoză (îngustarea orificiului preputial), postită (inflamația preputului), prezența efuziunilor (sânge, mucis, puroi); - Glande : • glandele veziculare (veziculele seminale) - spermato-cistita (veziculita) presupune inflamația lor; • prostată - prostatită (inflamația prostatei), prostatomegalie (glanda mărită), adenom de prostată, chisturi, abces; • glandele bulbouretale - cowperită (inflamația acestor glande). 8.2. APARATUL GENITAL PENTRU FEMEI Examinarea organelor genitale feminine se realizează din punct de vedere funcțional ( ciclul sexual, gestația, alăptarea, laptele), dar și fizic, pe segmente: - vulva (buzele, clitorisul, deschiderea vulvarului), dar și peri-regiunea vulvare, pelvis, coadă și fese; Pagina 149 149

- vestibulul vaginal (mucoasa și glandele vestibulare mari și mici); - vaginul (mucoasa vaginală, membrana himenală); - uterul (colul uterin), corpul uterin, coarnele uterului - format din mucoasă (endometru), mușchi (miometru) și ser; - oviductele (salpinxul, trompele uterine); - ovarele - cu funcție exocrină (gametogeneză / oogeneză) = producția de ovule) și endocrine (producând estrogen și progesteron) având rolul său în producerea ovulației și căldurii, caracteristicile sexuale în dezvoltarea glandei mamare și menținerea gestaţie. Pe suprafața ovarului, în funcție de evoluția sa ciclică, putem evidenția dovezi: - foliculi ovarieni; primar, secundar, terțiar (cavitar, vezicular). Foliculii terțiari se pot maturiza (foliculul Graaf) și pot deveni produce dehiscență foliculară (eliberarea ovulului în pavilionul din tuburi). Când maturitatea nu este urmată de eliberarea oului,

produce chistul folicular (cavitatea în fluidul folicular, hormonii și ovulul) degenerat); - corpus luteum: • progestogen (ciclic) care, în absența fertilizării, se modifică în aproximativ 18 zile în corpus albicans (cicatrice). Când corpul luteum ciclic nu este netezit (luteoliza) apare corpul galben persistă; • gestativ - prezent pentru cea mai mare parte a perioadei de gestație (produce progesteron care are rolul său în menținerea gestației). Glandele anexe: glanda mamară (uger, uger) este acoperită cu piele și ținut în zona abdominală de o capsulă mamară. Lapte produs de țesut glandular (lactogeneza) este turnat prin canalele din sinusul galactoforului (cisterna) de unde, prin sinusul mamelonului și canalul papilar, este eliminat la exteriorul la deschiderea sfarcului. 8.2.1. Aspecte semiologice funcționale 8.2.1.1. Ciclul sexual (estru) Sistemul reproducător feminin are activitate sexuală ciclică (ciclul ovarian, ciclul sexual, ciclul estros, ciclul ovulator) - când apare, alături de ovulație, și instinctul de reproducere (dorința de copulare, căldură, libido). Pentru cele mai multe animale domestice, ciclul este lunar (femei policiclice, polioestrice) cu excepția căței și pisicii care au două cicluri pe an (femelele biciclice). animalele sălbatice au un singur ciclu pe an (femelele monociclice). Practic, la animale, ciclul sexual are două faze: - faza foliculară (include proestre și estra) - când libidoul și ovulația spontană (la majoritatea femeilor) sau cauzate de Pagina 150 150

copulare (la iepuri, pisici, polecats). În această fază, foliculină și estradiol; - faza luteală / luteinică (corespunde metestrului) - presupune apariția corpul luteum și secreția de progesteron. Verificarea instinctului de reproducere se realizează în prezența bărbatului și putem găsi: - anafrodisia = frigiditatea (absența dorinței sexuale) - cauzată de tulburări hormonale ovariene și exprimate clinic prin cicluri neregulate, absența căldurii sau căldurii calme (indiferență față de bărbat); - nimfomanie = hiperfolliculinism (exagerare patologică a instinctului reproductivă) - dorință exagerată de copulare prezentă în tulburări hormonale ovarian și psihic. 8.2.1.2. Gestaţie Gestația este etapa dintre implantare (implantarea embrionului în zona căptușirea uterină) și parturiția (parturiția). Ca aspecte semiologice se pot întâlni: - sterilitatea feminină (infertilitate, infertilitate) - incapacitatea de a se reproduce, prezintă în caz de hipoplazie ovariană, intersex (hermafroditism organele genitale masculine și feminine la același animal),

freemartinism (lipsa dezvoltării organelor genitale feminine la caz de sarcină gemelară, cu produse de sex diferit), anovulare; - prelungirea gestației poate fi fiziologică (când fătul este masculin sau în pluripare) sau patologice (în distocia). Farrowing este ușor și denumit eutocic, în timp ce farrowing este dificil este numit distocic (distocie) care poate avea cauze materne (îngustarea pelvină, fracturi pelviene slab consolidate) sau fături (făt prea mare, poziții anormale, moartea fătului etc.). - reducerea gestației - care se poate face prin nașterea prematură (când fătul este viabil) sau prin avort (când produsul concepției este mort sau născut în viață, dar nu este viabil). Avortul poate fi de la un ou, embrion sau făt; - durere falsă - eforturi premature de naștere, dar fără eliminare a fătului; - placenta retinuta - placenta retinuta dupa parturizare, frecvent complicat cu infecții în uter. 8.2.1.3. Alăptarea și laptele Alăptarea - implică producerea și eliminarea laptelui / colostrului prin glanda mamară după naștere. Ca aspecte semiologice, putem vedea: - agalactia - glanda mamară nu secretă lapte, chiar dacă este în timpul perioada de alăptare (de exemplu, agalactia contagioasă a oilor = amețită (carbunculi) Alb); - hipogalactie - eliminarea unei cantități reduse de lapte; - retenție de lapte - retenție de lapte în rezervorul de sân; Pagina 151 151

- galactororeea (lactorhea) - eliminarea continuă a laptelui (incontinență lactică); prezent în leziunea sfincterului papilar; - lactație nervoasă - lactație seroasă, fără gestație și parturizare (în fals gestație la câine). Laptele - este produsul secreției glandei mamare și examinarea acesteia permite evidențiază schimbările la nivelul ei, dar și ale ugerului. Examinarea laptelui poate fi fizică, biochimică, microscopică și bacteriologică. Examinare fizică: - culoare - alb în condiții normale; se poate îngălbeni (în mastită, icter) sau roșu (prezența sângelui); - mirosul - de urină, petrol, medicamente; - gustul - sărat în sezonul de căldură; - vâscozitate - apoasă în mastită, mucoasă atunci când este prezentă puroiul; - coagulabilitatea - se evaluează folosind cheagul sau prin fierbere. Examen biochimic: - cantitatea de proteine; - prezența enzimelor lactice. Examinare microscopica:

- prezența globulelor roșii în hemoragii; - prezența unui număr mare de leucocite în infecțiile ugerului. Examen bacteriologic: - bacterii lactice normale; - bacterii patologice ( E. coli , M. tuberculoză , streptococi etc.). 8.2.2. Aspecte semiologice fizice Examinarea segmentelor tractului genital feminin poate fi efectuată din exterior (inspecție externă, palpație transrectală), dar și din interior (inspecție internă după utilizarea speculului, palparea, sondarea, luarea impresiei, răzuirea, biopsie, endoscopie vaginală, foto-colposcopie, ecografie etc.). Inspecție externă a regiunii perivulvarului, vulvei, pelvisului, rumpului, fesele și inspecția internă a vestibulului și a vaginului pot dezvălui: - secreții: • fiziologic - căldură, gestație, după naștere; • patologic - în retenție placentară sau inflamație; - modificări de mărime, formă și poziție a pelvisului (angustie) pelvin etc.) care duc la distocia; - ingustarea vaginala - scaderea lumenului vaginal in urma infantilismul genital sau cicatrizat de nașteri distocice; - modificări ale mucoasei vulvare, vestibulare și vaginale: inflamații (vulvitis, vestibulită, vaginite), deformări (edem vulvar, infiltrații peri-vulvare, inversare vaginală, prolaps vaginal, prolaps uterin), fistule, răni, ulcere, chisturi, tumori. Pagina 152 152

Palparea externă (transrectală ) a colului uterin (sau a colului uterin), a uterului, coarnele uterine, oviductul, ovarele și palparea internă ( explorare și atingere) vaginal ) a vulvei, a vestibulului vaginal, a vaginului și a colului uterin permite stabilirea mărimii, forma, poziția, consistența, sensibilitatea la durere, temperatura, umiditatea aceste segmente, precum și specificarea diagnosticului de sarcină. Ca aspecte semiologice, putem întâlni: - modificări ale sensibilității și temperaturii prezente în inflamații: cervicită (inflamația colului uterin), endometrită (inflamație a endometru), metrită (inflamația uterului), salpingită (inflamație a oviduct), piosalpingită (inflamație purulentă a oviductului), ovarită (inflamație a ovarului, salpingo-ooforită (adnexită) (inflamația oviductului și ovar); - modificări de dimensiune, formă și poziție: • în uter: pyometra (inflamație purulentă a uterului), prezența cicatricilor, tumorilor și deformărilor cauzate de gestaţie; • la nivelul ovarelor: prezența foliculilor, corpurilor galbene, corpurilor gălbuie persistentă, chisturi foliculare, hipoplazie ovariană lipsa dezvoltării ovariene).

- Sondajul - al fistulelor și rănilor; - Luarea de impresii , razuirea și biopsia - pentru examen histologic patologice; - Endoscopia vaginală și uterină (colposcopie) permite examinarea mucoasei vaginal și uterin; - Foto-colposcopia face posibilă fotografierea mucoasei vaginale și a uterului; - Laparotomie exploratorie - folosită în special în afecțiuni patologice; - Examenul radiologic și ecografia permit identificarea făturilor mort, precum și stabilirea diagnosticului de gestație. Examinarea fizică a glandei mamare ▪ inspecție - interesul se referă la mărimea, forma și culoarea pielii glanda mamară în repaus, dar și în timpul alăptării: - mărirea glandei mamare - în edemele mamare, abcese, flegmoni, tumori, retenție de lapte, inflamație (mastită / mastită); - reducerea glandei mamare - în repausul sânilor, în zona mastită cronică (atrofii); - deformări localizate - în erupții cutanate, cicatrici, răni, hematoame, chisturi, pietre din lapte, papiloame; - culoare - roșu în congestie și inflamație, negru în gangrenă (de exemplu, whorl negru în antrax la ovine); ▪ palparea evidențiază sensibilitatea crescută la inflamații, limfonodule retro-mamare al căror volum a crescut și este dureros sau nu în inflamația acută sau cronică a sânului; Pagina 153 153

▪ test de muls - permite verificarea permeabilității canalului galactofor, canal papilar și sfincter papilar prin muls. În situații patologice, se pot întâlni obstrucții, restrângeri (restricții) sau perforații congenitale; ▪ sondajul permite verificarea permeabilității canalului papilar sonde canulate; ▪ puncție - folosită în situații speciale; ▪ examen radiologic cu substanțe de contrast (mamografie) permite examinarea ugerului în special pentru detectarea tumorilor. Pagina 154 154

CAPITOLUL 9

SEMIOLOGIA DISPOZITULUI LOCOMOTOR Sistemul musculo-scheletic are un rol în sprijinirea și mișcarea animalului. Este format din oase, articulații, tendoane, ligamente, teci, vase de sânge, nervi, copite, copite, gheare, unghii. Examinarea sistemului musculo-scheletic se poate face din punct de vedere funcțional,

când apreciem poziția animalului în mișcare (prezența cutiilor, faptul să rămână în spatele efectivului, apariția durerii) și în repaus (poziția membrului frontal comparativ cu solul, lipsa de sprijin pe teren) și fizic (examinarea de către componente ale sistemului musculo-scheletic). 9.1. OASE Structura de bază a sistemului musculo-scheletic este osul, format dintr-o substanță celulare fundamentale (osseină) și celule (osteoblast, osteocit, osteoclast). Conform lor forma, oasele pot fi lungi (cu două epifize articulare de țesut spongios, două cartilaje de creștere și între ele diafiza țesutului compact), scurtă (carpală, tarsală) și plat (craniul). Majoritatea oaselor din sistemul musculo-scheletic sunt oase lungi care, de la în exterior spre interior includ: periosteum, compact, endosteum, canal medular cu măduva osoasă (roșu, galben sau gri). Osteogeneza (procesul osificarea - desmale sau endocondrale / cartilagineuse) este controlată de hormoni somatotrop, paratiroid, tiroid și gonadotrop în combinație cu vitaminele D 2 , A și C. Examinarea osoasă se poate face prin inspecție (semne directe și indirecte), palparea (integritatea, rezistența, mobilitatea anumitor segmente, prezența fisurilor tandrețe osoase și dureroase, deformări ale țesutului acoperitor), examinare radiologic (formă, poziție, structură și fracturi osoase), biopsie (examen histopatologic), examinarea sângelui și a urinei (cantitatea și raportul Ca / P). Aspecte semiologice: ▪ osteopatie - orice afecțiune din os; ▪ fractură osoasă - ruperea sau ruperea unui os: • din punct de vedere clinic: o deschisă (cu capetele osoase iese prin piele) sau închisă: - total sau parțial; - epifize, diafize sau articulare; - prin compactare (cu oase scurte); o conform liniei de separare: - complet: Pagina 155 155

❖ deschis (cu capetele osoase trase în rană); ❖ închis (fără rană): transversal, oblic, longitudinal, cu deplasare (prin angulare, prin rotire, prin juxtapunere), cu fragmente (schițe) numite și fracturi cominute; - incomplet: fisuri, fracturi în "lemn verde", fracturi de depresie. Remediul pentru fracturi presupune fie imobilizarea osului fracturat (cu pinten sau bandaj de ipsos) sau intervenție chirurgicală (osteosinteze (tije, curele, plăci etc.). În general, osul fracturat, bine mobilizat, se vindecă prin formarea calusului osos. Când activul este în deficit, se formează un calus cartilaginos care permite mișcarea celor două capete fracturate și apariția pseudoartrita (pseudo-articulație). Există situații în care acest calus osos poate fi vicios (denaturare) sau exuberant.

- periostita (reacția periostală) - inflamația periostului după traume sau prin răspândirea unei infecții, localizate sau generalizate; - osteita - inflamația țesutului osos (de exemplu, inflamația vertebrelor) spondilita); - osteomielită - inflamația țesutului osos și măduvei osoase; - osteochondrita - inflamația țesutului osos și a cartilajului articular; - osteoartrită - inflamația capetelor articulației și a articulației; - osteodinia (ostealgia) - dureri osoase prezente în fracturi; rahitism; - osteodistrofie - distrofie osoasă (de exemplu, spondiloză - degenerare vertebre și disc intervertebral); - osteoporoză - epuizare osoasă produsă de insuficiența osseoinogenezei și lărgirea canalului spinal; - osteofibroza - osteopatie chemo-distrofica caracterizata prin absenta osteoclastele și metaplazia fibroasă a măduvei spinării (de exemplu, boala capului mare); - osteonecroza - necroza țesutului osos; - osteoliza - pregătirea osoasă (resorbția țesutului osos) din cauza lipsei de mineral și țesut osos (goluri, goluri) (de ex. epifizioliza capului femural); - osteohalisterezis - demineralizare lentă la osteoliză; - rahitism - osteopatie chimio-distrofică a animalelor tinere, caracterizate prin deficiență de vitamina D și absența mineralizării osoase (la radiografie - „oase de sticlă”); - osteomalacia - osteopatie chemo-distrofică caracterizată prin demineralizare os la femele adulte (rahitism la femele adulte); - hiperostoză - hipertrofie sau hiperplazie a anumitor zone osoase; - osteofitoza - formațiuni osoase în jurul zonelor articulare (frecvent coloana vertebrală - osificarea ligamentului intervertebral ventral în animale în vârstă); - exotoze - creșterea oaselor la suprafața unui os („oasele moarte” - în special membri); Pagina 156 156

- enostoze - proliferare osoasă delimitată în interiorul cavităților (cavitatea canal cranial, vertebral); - dischondroplazie (osteochondrodysplasia) - osificarea precoce a cartilajului cresterea (la pasari este cauzata de lipsa manganului, ereditare la alte specii); - achondroplazie (condrodistrofie fetală) - defect de osificare enchondrală congenital (nanism); - displazie osoasă (osteodysplasia), dezvoltare anormală a oaselor caracterizată fie prin rarefacție, fie prin condensare osoasă cu nereguli (mai ales la nivelul craniului și coloanei vertebrale); - agenezie osoasă - absență congenitală a unui segment de os sau a unui os întreg

(de exemplu agenza cavității acetabulare, ageneza dentară, ageneza falangeal etc.); - hipogeneza osoasa - dezvoltarea insuficienta a unei portiuni osoase; - osteom - tumoră osoasă benignă; - osteosarcom - tumoră osoasă malignă. 9.2. ÎMBINĂRI Legătura dintre oase este asigurată de articulații (mobile, semi-mobile și fixe) format din cartilaj articular și capsulă articulară. Examinarea lor este realizată de inspecție (mărime, mobilitate), palparea (poziția capetelor osoase, temperatura și sensibilitate), radiografie simplă sau cu substanțe de contrast - artrografie (met poziția, forma și dimensiunea capetelor articulației), ecografie, puncția articulară (artrocenteză) și examinarea lichidului de puncție. Aspecte semiologice: - artropatie - orice boală localizată la nivelul articulației; - artrita - inflamatie acuta a articulatiei; - poliartrita - inflamarea mai multor articulații; - artrita reumatoidă (reumatism cronic poliarticular) articulații deformante și anchilozante, consecutive cu streptococul beta hemolitic; - periartrita - inflamatia tesuturilor care ocolesc o articulatie; - osteoartrita - inflamatie cronica, degenerativa a articulatiei (artrita uscata deformare) (de exemplu, coxartroză, gonartroză); - anchiloză - imobilizare patologică a unei articulații; - artralgie (artrodnie) - dureri articulare; - osteoartrită - acumularea de lichide (exudat seros sau sero-fibrinos) în articulația (de exemplu: bladigonul la genunchi și șoc, vițelul la articulația minge); - hemartroza - prezența sângelui în cavitatea articulară; - entorsă (efort comun, denaturare) - deplasarea capetelor articulației; posibil cu ligamente rupte sau sfâșiate, urmată de revenirea la normal (apar clinic edem și durere); Pagina 157 157

- dislocare (luxație, entorsă) - deplasare fără revenirea normală a capetelor articular (apar clinic deformarea articulației și durerea); - desmorexie - extensie și rupere a ligamentelor articulare însoțită de o mobilitate excesivă a articulațiilor; - disjuncție - separarea a două oase sudate sinartrotice (de exemplu disjuncția sacroiliac, radio-ulnar, tibio-fibular); - răni articulare. 9.3. TENDINI ȘI MANCHII TENDINALE SINOVIALE Tendoanele sunt structuri conective (cabluri albe) legate de periosteum prin inserții tendino-periosteale și musculare prin inserții miotendinoase. Învelișurile sinoviale (vaginale) facilitează alunecarea tendonului în timpul deplasării. Aspecte semiologice:

- tendinită (tenozită) - inflamația tendonului; - tenoperiostită - inflamația inserției periosteale a tendonului; - tenosinovită (tenovaginită, sinovită tendonică) - inflamație a tendon și teacă de tendon; - tenalgia (tenodinia) - durere localizată în tendon; - luxații ale tendoanelor (de exemplu, luxația tendonului lui Ahile = boala a hocks la păsări = perosis); - rupturi de tendon și dezinsertii; - înălbitor de tendon - necroză de tendon; - retragerea tendoanelor - ducând la îndoire (bătăi). 9.4. MUSCHI Mușchii scheletici (fibrele musculare striate) sunt examinați de inspecție (volum, integritate, mișcări active și pasive), palpare (tonus muscular, sensibilitate, temperatură), examinarea sângelui și a urinei (prezența mioglobinei), biopsie. Aspecte semiologice: ▪ volumul mușchilor: • creșterea volumului muscular (hipertrofie) poate fi adevărată (în animale de producție, prin antrenament) sau false (în diverse boli); • scăderea volumului muscular (hipotrofie); • scăderea exagerată a volumului mușchilor (atrofie musculară, amiotrofie, miotrofie) poate fi rezultatul condițiilor: - neuropatice (mielopate, nervoase) - consecutive paraliziei; - miopatic - în boli ale mușchilor; - vascular - consecutiv încetării circulației din cauza trombilor; - funcțional - în caz de imobilitate prelungită, fracturi; Pagina 158 158

▪ tonusul muscular: normal (normoton), crescut (hiperton), scăzut (hipoton), absent (lentoare, amiotonie, paralizie musculară); ▪ mișcări musculare: • mioclonus - contracții involuntare, scurte, rapide și repetate; • miotonie - contracții tetanice prelungite; ▪ miopatie - orice boală cu localizare în mușchi; ▪ miozita - inflamația mușchiului; ▪ dermatomiozita - inflamația mușchiului și a țesutului acoperitor; ▪ miodistrofie - distrofie musculară (de exemplu, boala musculară albă); ▪ miotenozita - inflamația unui mușchi și a tendonului acestuia; ▪ mialgie (miodnie) - dureri musculare; ▪ miastenia gravis - oboseală musculară rapidă; ▪ miofibroma - o tumoră benignă în mușchi; ▪ miozarcom - o tumoră musculară malignă; ▪ lacrimi și rupturi musculare. 9.5. ASPECTE SEMIOLOGICE LA NIVELUL TUTURILOR TOTUL ȘI DICTELE Polimelia - membri suplimentari;

Amélie - absența membrilor; Polidactilie - mai multe degete; Syndactyly - absența degetelor. Pagina 159 159

CAPITOLUL 10

SEMIOLOGIA SISTEMULUI NERVOS Sistemul nervos este format din țesuturi care își joacă rolul în viața relațiilor (sistemul nervos central = SNC și sistemul nervos periferic = SNP) precum și în viață vegetativă (sistemul neurovegetativ = SNV, cu două componente: sistemul sistemul nervos simpatic și sistemul nervos parasimpatic). Sistemul nervos central (sistemul cefalorahidian, neuraxul) este localizat în craniu (creierul: emisferele cerebrale, dienfalonul, cerebelul și trunchiul cerebral) și în canalul spinal (măduva spinării), în timp ce sistemul nervos periferic - format din fibre nervoase sensibile (nervi - extensii neuronale) și Automobilele părăsesc canalul vertebral, distribuindu-se în țesuturi și organe. Examinarea sistemului nervos pentru a descoperi aspectele semiologice poate fi fizice și funcționale pornind de la un plan care include: la. Examinarea fizică a craniului și a coloanei vertebrale (țesutul osos); b. Examinarea lichidului cefalorahidian (LCR); vs. Examen radiologic (creier, măduva spinării) și electrografii; d. Examinarea funcțională a sistemului nervos din viața relațiilor: - comportament (inhibiții și excitații corticale); - motilitatea (tonusul muscular, contractilitatea, coordonarea mișcări); - excitabilitate neuromusculară (reflexe); - sensibilitate (exteroceptivă, proprioceptivă, interoceptivă); e. Examinarea funcțională a sistemului neurovegetativ: - tabloul clinic; - testul farmacodinamic; - aprecierea reflexelor neurovegetative. 10.1. EXAMINAREA FIZICĂ A CULULUI ȘI A COLONIEI VERTEBRAL 10.1.1. Craniu Inspecție - permite obținerea datelor referitoare la dimensiune, formă, simetrie, integritate, cum ar fi: - traumatisme la nivelul capului: fracturi de scufundare, periostită, hemoragii, edem subcutanat, dermatită profundă; - deformări prin dezvoltarea anumitor procese din cutie cranian sau în țesutul osos: hidrocefalie (colectare patologică de Pagina 160 160

lichidul cefalorahidian în craniu), tumori în

creierul sau cutia craniană, cenuroză, encefalocel (cefalocel, cranioză) - hernie congenitală prin fante craniene sau accidentale creier, meningocel (hidromeningocel) - hernizare numai din meninge printr-o fisură congenitală a craniului sau a coloanei vertebrale, meningoencefalocele (hernizarea meningelui și creierului printr-o breșă a capacului craniului), osteofibroza capului, se exostozează. Palparea - evidențiază sensibilitatea, temperatura, integritatea, rezistența la presiunea osoasă craniană și manifestările nervoase produse de presiune (motiv pentru pentru care se recomandă palparea după examen radiografic): - sensibilitatea la durere este crescută la fracturi, periostită, hematoame, edeme și în inflamații: meningită (inflamație a meninge), para-pachymeningitis (numai inflamația dura mater), leptomeningită (numai inflamația pia mater), encefalită (inflamația creierului), meningoencefalită (inflamație a encefalon și meningele), otită medie și sinuzită internă, frontală; - temperatura crește în principal din cauza modificărilor pielii și ale oaselor; - integritatea este modificată și rezistența osoasă a scăzut în fracturi și, la presiune, fisuri osoase, contracții clonice sau tonice, atacuri epileptiforme în urma presiunii asupra substanței agitat. Percuție - permite detectarea sensibilității dureroase. X - ray - stabilește grosimea, forma și conturul oaselor craniene și evidențiază dovezi de exostoze, enostoze, fracturi, tulburări de osificare. Trepanare și puncție craniană (craniocenteză) - rar utilizat pentru stabiliți diagnosticul, dar mai frecvent în scop terapeutic (de exemplu, coenuroză a oaie). Tomografia computerizată (CT) și rezonanța magnetică nucleară (RMN) au rezultate foarte bune pentru structura osoasă, dar și pentru structura nervoasă (hemoragii cerebrale, tumori etc.). 10.1.2. coloană vertebrală Inspecție - permite aprecierea formei, poziției, direcției, integritatea și flexibilitatea coloanei vertebrale. Modificări în poziția coloana vertebrală poate fi temporară (funcțională, atitudinală, reversibilă) modificări care dispar în același timp cu cauza care le-a generat sau poate să fie definitiv (de conformare, morfologic, structural, ireversibil) - care se exprimă și prin modificări de atitudine, dar aceste modificări osoase produce durere în măduva spinării (leziuni ale nervilor) medular). Ca aspecte semiologice, putem menționa: • modificări ale coloanei cervicale: - orthotonos - alungirea capului în extensia gâtului; Pagina 161 161

- opisthotonos - capul înapoi; - Improsthotonos - cap cu glugă; - torticolis - rotirea capului pe gât;

- pleurostotonos - deviație laterală a capului și gâtului ( cifos = curbură); • convex, crap înapoi: - gibozitate (din latinescul gibba = bump) - spatele într-un unghi acut sau bump adevărat (modificare finală); - lordoză - concavă, întoarsă pe spate; - scolioză - abaterea laterală a coloanei sau a coloanei "S"; - cifoscoza - asociere între scolioză și cifoză; - lumbago - durere neuromusculară lombară și poziție caracteristică (rigiditatea toraco-lombară). Palparea - evidențiază schimbările de sensibilitate, temperatura, forma, integritatea, mobilitatea. - sensibilitatea dureroasă este prezentă în afecțiunile pielii, mușchilor, vertebre, discuri și ligamente intervertebrale (dermatită, miozită, spondilita, spondilartrita, mielita, osificarea discurilor și a ligamentelor intervertebral); - temperatura crește în anumite modificări localizate în coloană; - forma - apar modificări de formă în fracturi, luxații, contracții musculare, edem, hematoame, calus distorsionare, rahitism. Radiografia - efectuată obligatoriu latero-lateral și dorso-ventral, permite evidențierea poziției, formei, dimensiunilor, integrității și structurii a coloanei vertebrale. Printre cele mai frecvente modificări putem menționa: fracturi, luxații, hernii ale discului intervertebral, spondiloză, spondilartroza, anchiloza, osteofitoza, tumorile etc. Rachicenteza ( puncția spinală ) este utilizată pentru colectarea și examinarea lichidului cerebrospinal. Tomografie computerizată (CT) și rezonanță magnetică nucleară (RMN) pentru evidențiați fracturi, hernii de discuri, tumori etc. 10.2. EXAMINAREA LICHIDULUI CEPHALORACHIDIAN Lichidul cefalorahidian (LCR) se află între arahnoid și pia mater, care are o rol trofic, dar și rol de amortizare între țesutul nervos și structura osoasă craniene și vertebrale. Poate fi examinat din punct de vedere fizic, biochimic, microscopic și bacteriologic. Examinare fizică: • cantitatea variază în funcție de specie și de individ (1-80 ml); • presiunea este evaluată în funcție de viteza de curgere a acestuia pe ac; Pagina 162 162

• culoarea: - în mod normal, este transparent (incolor); - modificat: roșu (în hemoragii), galben-verde (în hemoliză); - tulburare (în meningită și meningoencefalită purulentă); • mirosul:

- în mod normal inodor; - repulsiv - în supurațiile meningeale; • densitatea crește atunci când albumina, globulina și elementele figurate sunt prezent; • punctul crioscopic - similar cu plasma; • tensiunea superficială - scade în anemie; • vâscozitatea - creșterea hemoconcentrărilor. Examen biochimic: - pH - similar cu pH-ul sângelui (7,4-7,6); - albuminorachie (albumină de LCR) crește meningoencefalită; - globulinorachie (globuline ale LCR) - creșterea tumorilor, anemii, boli supurative, meningoencefalită; - gliccorachia (CSF glucoză) - scade în encefalită și meningita; - determinarea Cl, Ca, Mg, K etc. se realizează în situații speciale. Examen microscopic (citologic - citrachia): - normal: 1-2 globule albe din sânge / mm 3 , absența globulelor roșii; - patologic: multe globule albe din sânge (în listerioză, infecții virale, distemper, rabie), globule roșii prezente (accident vascular cerebral). Examen bacteriologic: prin însămânțare pe medii de cultură obișnuite sau special. 10.3. EXAMEN RADIOLOGIC, TOMOGRAFIC ȘI DE REZONANȚĂ MAGNETICA NUCLEARĂ A ENCEFALULUI ȘI A MĂRUGĂRII FIECARE ȘI ELECTROGRAFII Examen radiologic al creierului (röntgen-encefalografie) și măduvei coloana vertebrală (röntgen-mielografie) se realizează în același timp cu examinarea fizică a craniului iar coloana vertebrală. De asemenea, examenul radiografic poate fi efectuat de administrarea mediilor de contrast tolerate și sterile în canalul spinal (mielografie) sau intravenoasă. Prin această tehnică evidențiem conturul și integritatea a substanței nervoase, prezența componentelor care comprimă sau traumatizează substanță nervoasă (splinter, enostoze, spondiloze, herniate discuri, tumori etc.). Tomografia computerizată (CT) și rezonanța magnetică nucleară (RMN) reprezintă tehnologii avansate în examinarea substanței nervoase, în permițând identificarea modificărilor de mărime, formă, densitate și pozitia. Pagina 163 163

Electrografiile presupun înregistrarea bio-curenților substanței nervos și poate fi efectuat de: - electroencefalografie - tehnică pentru înregistrarea bio-curenților cerebrali prin aplicarea electrozilor pe pielea capului. Dispozitivul care înregistrează se numește electroencefalograf și înregistrarea obținută se numește electroencefalogramă (EEG). Interpretarea tipului de undă obținut (alfa, beta,

delta, téta) permite evidențierea stărilor normale și patologice la nivelul cortexului cerebral. Pe cortexul cerebral există și zone numite „Mut”, pe care nu se înregistrează biocurenti electrici; - electrocorticografie - tehnică pentru înregistrarea bio-curenților cerebrali prin aplicarea electrozilor direct pe cortexul cerebral (după craniocentesis). Recordul obținut se numește electrocorticogramă (ECoG); - electrografia cerebeloasă - tehnica de înregistrare a curenților bio creier. Recordul obținut se numește electrogramă cerebeloasă. 10.4. REVIZUARE FUNCȚIONALĂ A SISTEMULUI NERVOS AL VIEȚII RELAŢIE 10.4.1. Comportamentul Comportament (activitate cortico-subcorticală, activitate nervoasă superioară, funcția relației, activitatea voluntară, activitatea conștientă) presupune modul de manifestarea unui animal în relația sa cu mediul în care trăiește. Știința că este responsabil pentru studierea comportamentului animalelor în mediul lor natural este numit etologie și include: comportament alimentar, comportament sexual, comportament de creștere a tinerilor lor, comportament de orientare în spațiu și în timpul, comportamentul de autoapărare etc. În general, pentru examinarea comportamentului animalelor domestice, noi apreciați orientarea animalului (în spațiu, timp și control) și intensitatea cu care animalul răspunde la anumiți stimulanți din mediul înconjurător. Din această din punct de vedere, comportamentul normal la animale presupune: - recunoașterea animalului proprietarului sau al persoanei care are grijă de la el; - răspuns imediat și corect la comenzi (la apeluri); - orientarea corectă în spațiu și timp (intrare prin ușă grajdul și descoperirea locului său, menținerea echilibrului prin corectare atitudini anormale, întoarcerea pășunatului la amurg etc.); - manifestări specifice în caz de sete, foame, defecare, urinare; - manifestări specifice în prezența sexului opus. Trebuie amintit că orice tulburare a organismului influențează mai mult sau mai puțin activitatea sistemul nervos superior al animalului, acesta fiind exprimat prin stări de inhibare (depresie) sau excitarea activității nervoase superioare (corticale). Pagina 164 164

10.4.1.1. Depresie (inhibiție) stări de activitate nervoasă superioară (cortical) Apatia (abaterea, indiferența, obnubilarea) este cea mai ușoară formă de depresie corticală, caracterizată prin mișcări lente, un răspuns lent la Comenzi; în general, animalul răspunde la excitații de intensitate medie. Toropeala (indolență, starea typhic) (din latinescul tifosul = amortit, a pierdut, epuizată) este un grad avansat de indiferență față de mediu, animalul având privirea pierdută (ochii semi-închis), botul care se sprijină pe iesle, pe podea sau pe pământ, imobil și ton scăderea mușchiului. Când se mișcă, o face cu dificultate, trăgând membrele și cu momente când aproape căzuse. Răspunsul la excitații puternice este dat cu un

mare întârziere și incompletă. Somnolența (somnolența) este starea intermediară între trezire și somn, când animalul este trezit doar de excitații puternice și, după dispariția emoție, revine la starea inițială de somnolență. Exagerarea din somnolență se numește sopor (stare soporifică) ( sopor = somn) atunci când animalul este trezit doar de inhalarea substanțelor volatile puternice excitante (oțet, amoniac), prin lovituri, mușcături etc. Toate statele enumerate caracterizează boli infecțioase (boli febrile), Tulburări ale SNC (encefalită, meningită, tumori), diverse intoxicații endogene și exogen. Coma ( koma = somn profund) implică pierderi prelungite (zile, luni și chiar ani) de cunoaștere, motilitate voluntară, sensibilitate, reflexe (cu excepția reflexul cornean și palpebral), dar păstrând respirația și circulația la scăderea nivelurilor și, ulterior, debutul hipotermiei. Coma se întâlnește în boli grave fiind localizate la SNC (coma cerebrală), la ficat (coma hepatică), la pancreas (coma diabetică), rinichi (coma uremică), glande endocrine (coma endocrin), intoxicație (coma toxică). Concurența implică pierderea cunoștinței pentru o perioadă scurtă de timp timp, produs de o scuturare a creierului în urma accidentelor, dar fără leziuni craniocerebrale. Syncope ( sincope - lovit) este pierderea bruscă și scurtă ca durată (secunde, minute) de cunoștințe, motilitate, sensibilitate, respirație, puls și prezența tensiunii arteriale minime (moarte aparentă). Este cauzată de întreruperea fluxului sanguin arterial către creier (în stop cardiac, sângerare internă prin descompunere bruscă în urma punctărilor cu eliminare gaz sau lichid, reflex). Lipotimia (leșin) implică pierderea bruscă și pe termen scurt a cunoștințe, reducerea altor funcții (respirație, circulație) și slăbire mușchi striat sau neted (apare transpirația, enurezisul). În general este produs prin scăderea cantității de sânge din creier. Apoplexia (accident vascular cerebral apoplectic) este pierdere bruscă și pentru o perioadă de 2060 minute de cunoaștere, motilitate, sensibilitate, dar fără suspendarea respirația și circulația sângelui. Apare frecvent în hemoragii cerebral (accident vascular cerebral, accident vascular cerebral), embolie și tromboză în arterele cerebrale. Atunci când animalul nu moare în urma unui accident vascular cerebral, acesta se recuperează parțial, rămânând doar cu modificările produse pe zona de compresie Pagina 165 165

a cortexului cerebral prin hematom sau hipoxie (pareză, paralizie, anestezie localizat, lipsa vocii etc.) Accesul epileptiform presupune pierderea bruscă a cunoștințelor și a sensibilității, urmată de apariția crizelor motorii (clonice sau tonice) și a crizelor vegetative (urinare, salivare, respirație stertoroasă) (epilepsie), cu revenirea la normal câteva

secunde sau minute mai târziu. Se pot repeta convulsii (crize) epileptice un anumit timp (zilnic, lunar sau anual). Epilepsia poate fi: • în funcție de contracții: generalizat (la toți mușchii) sau localizat; • în funcție de cauza: - esențial (adevărat, probabil ereditar) - fără substrat evident, dar care poate fi cauzat de emoții, traume, otrăvire; - fals - simptomatic (în diferite boli ale SNC) sau reflex, cu o mare varietate de spina bifidă iritativă (otită, sinuzită, parazitoză, abces perianale, endotoxine, stricnină etc.). Catalepsia este pierderea cunoștinței și apariția unui animal „rigid”, „de piatră”, „Pietrificat”, prin contracția tuturor mușchilor. Stuporul presupune absența activității fizice și psihice (a cunoașterii) și se caracterizează prin imobilitate completă, refuz de hrănire și udare. Ea apare în meningoencefalită, în stările diabetice și uremice. Imobilitatea presupune reducerea cunoștințelor și se caracterizează prin imposibilitatea animalului de a se orienta și de a se deplasa. El rămâne pus când este oprit și nu se oprește atunci când este mișcat, așa-numitele "animale de automat" și amnezice ( amneză = fără memorie). 10.4.1.2. Stare de excitare a activității nervoase superioare (corticale ) Aceste stări pornesc de la simpla anxietate și continuă la agresiune și acces rabiform (acces spontan al furiei). Alucinarea este o manifestare de atac sau de apărare a animalului împotriva stimulente vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile care nu există de fapt. Ea apare în meningoencefalita, în sindromul hepatoencefalic, în otrăvire. Accesul Rabiform ( acces spontan la rabie) este o manifestare similară cu rabbia (formă furioasă cu agresiune, convulsii, salivare etc.), dar determinată de foarte dureri severe la rinichi (calculoză), ficat (sindrom hepatic) encefalic), în stări toxice (cu congestie și edem cortical). Răutatea este starea de agresiune permanentă față de toate animalele. Acest agresivitatea se manifestă și față de om. Retivitatea este exprimată prin refuzul încăpățânat de a executa anumite comenzi. Ea este considerat prostul obicei al animalelor , fiind rezultatul brutalității anterioare sau îmblânzirea defectuoasă. În funcție de durata expresiei, ea poate fi absolută (permanentă) sau relativă (numai la muncă asiduă, amenințări). În funcție de cauză, reticența poate fi simptomatică (pseudo-retivitate) - în condiții dureroase cauzate de jug, ham, șa, guler, lanț, afectiuni ale membrilor etc., manifestandu-se: Pagina 166 166

- activ - când animalul reacționează la comenzi prin atac sau apărare; - pasiv - când animalul refuză să îndeplinească comenzile fie mijlocul de reținere utilizat (genele). Fobia (frica, panica) este o teamă exagerată, obsesivă și permanentă

în ceea ce privește anumite situații, locuri, obiecte sau animale, dar mai des, nu cauza reala; de exemplu: - hidrofobie - teama de apă (la rabie); - claustrofobie - teama de spații închise; - auto-fobie - teama de a fi singur; - fotofobie - frica de lumină (în condiții oculare sau meningita); - nyctofobie - frica de întuneric. Hysteria ( hystera = uter) este exprimat de nervozitate exagerată (reacții exagerate la stimulanți obișnuiți), agresiune, halucinații sau atacuri epileptiforme care au ca punct de plecare pentru afecțiunile hormonale genitale (în special în sezonul de căldură). 10.4.2. motilității Motivitatea (mișcarea, mobilitatea) este evaluată prin verificarea tonului contractilitatea musculară, neuromusculară și coordonarea mișcării. 10.4.2.1. Tonul muscular și starea musculară Starea mușchilor este evaluată prin inspecție (mărimea, forma și poziția mușchilor sub pielea) și tonusul muscular (starea de lumină și tensiune permanentă a mușchilor care menține poziția normală a corpului) prin inspecție (răspunsul muscular la flexie sau extinderea zonei examinate), palparea (rezistența mușchiului la presiune) și înregistrarea bio-curenților musculari (electromiografie = EMG). Tonul muscular poate fi normal (tonul normal) sau modificat: hiper-ton (ton creșterea musculaturii), hipo-ton (scăderea tonusului muscular, pareză falsă) sau aton (ton mușchi absent, paralizie falsă, paralizie musculară, paralizie flască, myatonia). 10.4.2.2. Contractilitate neuromusculară Contractilitatea ( kinesie = mișcare) este examinată prin inspecție și poate fi normală (normo-kinezie) sau modificată (diskinezie) prin creștere, scădere sau absența lui. Hiperkinezie - creșterea peste valori normale în frecvență, durată sau intensitatea contracțiilor musculare. Hiper-kineza poate fi tonică (tetanos, spastică, continuă, susținută) când, în urma excitării puternice, a tonusului muscular crește exagerat (contracție puternică) și rămâne în această stare o perioadă mai lungă sau mai scurt în timp (exemplu: crampe, contractură) sau poate fi clonic (mioclonic, ciclic, repetat, ritmic, intermitent) atunci când se contractură mușchiul se repetă mai frecvent (de exemplu, convulsii, mioclonus adecvat, coreea, tremururile, fibrilatiile musculare). Pagina 167 167

Crampa este o contracție involuntară, dureroasă, pe termen scurt (temporară) produs în timpul unui efort și care poate fi localizat la nivelul unui mușchi, mai multe mușchi sau un membru. Poate fi întâlnit și în organele interne (crampe stomac, intestinal). Apare în deficiențe de mineral-vitamine, intoxicații, tulburări circulatorii locale. Contractura (convulsie tonică) este o contracție tonică involuntară, rigid, dureros, de lungă durată (persistent), la nivelul membrelor, regiunii sau

un organ (spasm tonic), cum ar fi trismusul (contractura mușchilor masseter), opisthotonos (contractura mușchilor cervicali dorsali), râs sardonic (la contractura mușchilor canini), apărarea abdominală (contractura mușchilor abdominals). Convulsiile clonice sunt contracții involuntare, repetate, ritmice, temporară, sub formă de tremor (gruparea contracțiilor, spasme clonice) localizat la nivelul unui mușchi, al unui grup de mușchi sau generalizat. Între zguduitoare apar pauze care permit relaxarea musculaturii. convulsii tonic-clonic presupun alternanțe între forma tonică și cea clonică a convulsie, separată de pauze. Această categorie include și subiectele deja studiate atitudini (limbă serpentină, bear tic etc.). Mioclonul în sine - contracții involuntare, scurte, rapide, ritmic, temporar (ore, zile) sau permanent (întreaga viață), de aceeași intensitate și care nu pleacă în timpul somnului. La animale, putem întâlni mioclonus frenic (diafragmatic), mioclonus abdominal, mioclonus membri. Chorea (contracturi coreene) ( chorea = dans, rotund) - contracții involuntare, aritmice, localizate, care se intensifică asupra excitațiilor și dispar brusc, când animalul este calm (în timpul somnului sau după administrarea tranchilizante). Tremurul ( tremurul ) sunt contracții involuntare, cu intensitate repetată redus, al anumitor grupe musculare sau al întregului corp. Apar în boli infecțioase, intoxicații, din cauza frigului sau fricii. Fibrilatiile musculare sunt contractii involuntare, ritmice, de amplitudine redusă, localizate numai la nivelul unui număr redus de fibre mușchii unui mușchi. Hipokinezie (pareză adevărată, pareză) ( pareză = slăbiciune, paralizie incompletă) - se exprimă prin contracții lente (scăzute) sau rare (bradikinezii). Akinesia (paralizie adevărată, pleia) (paralizie = relaxare) - presupune absența mișcări (contractilitate) din cauza absenței impulsurilor nervoase. Paralizie poate fi de lungă durată sau permanent atunci când este însoțit de atrofie musculară. Clasificarea parezei și paraliziei: ▪ în funcție de modul lor de apariție: brusc sau treptat (încet de la pareză la paralizie); ▪ în funcție de starea tonusului muscular: - spastic - paralizia este asociată cu hipertonie musculară, regiunea este extensie (de exemplu, picioarele posterioare sunt sub animal); Pagina 168 168

- flasc (moale) - paralizia este asociată cu hipotonie sau atonie musculare (de exemplu, picioarele posterioare sunt orientate înapoi și sunt târâte de animal); ▪ pe măsură: parțial (la un grup de mușchi) sau difuz (la toți) mușchi inervat de nervul motor afectat); ▪ în funcție de regiune:

- la un membru (monoparesis / monoplegia); - doi membri simetrici (diplegia): o membrii din față; o membrele posterioare (parapareză / paraplegie); - la trei membri (tripla); - patru membri (tetraparesie / quadriplegia, quadriplegia); - jumătate din corp (hemipareză / hemiplegie). Hemiplegia poate să fie omolateral (pe aceeași parte a capului și corpului) sau alternativ ( paralizia capului pe o parte și a corpului pe partea opusă). Paraliza membrele sunt de obicei produse de leziuni ale măduvei spinării și dacă ele sunt asociate cu hemiplegie, la nivelul creierului; ▪ în funcție de fenomenul produs: - paralizie organică (definitivă, adevărată) - când afectarea nervilor sunt finale (la nucleu, la nervi); - paralizie funcțională (tranzitorie, falsă) - când modificarea produs previne transmiterea impulsurilor nervoase pentru o perioadă ( tulburări vasculare, otrăvire, organe crescute în volum care cântărește pe plexurile nervoase); ▪ în funcție de locul leziunii: - paralizie centrală - când leziunea este localizată în centrele motorii ale cortexul cerebral (de exemplu, hemoragii, tumori cerebrale, listerioză, furie); - paralizie periferică atunci când leziunea este localizată la nivelul neuroni motori periferici (paralizie nucleară) sau la nivelul nervului motor periferice (paralizie infra-nucleară). Paraliza periferică este reflexele flacide, osteotendinoase sunt desființate, irosirea musculară este prezentă. Ele apar în traumatisme, tulburări circulatorii, tumori, compresii, intoxicații, hipovitaminoză, boli infecțioase, parazite. 10.4.2.3. Coordonarea mișcărilor Mișcările organismului sunt coordonate armonios de centre nervos de mișcare, situat la nivelul creierului. Orice modificare anatomică sau funcțional la nivelul sistemului nervos produce tulburări de coordonare a mișcări, tulburări care pot fi exprimate prin mișcări pasive (inerte) sau mișcări active (forțate). Mișcări pasive (inerte, ataxii) - presupun absența menținerii echilibru în timpul mersului (ataxie locomotorie), dar și în timpul stației (ataxie static, astasie). Pagina 169 169

Ataxia (ataxia locomotorie, ataxia dinamică) reprezintă o dificultate în coordonarea mișcărilor voluntare (în timpul mersului) și se exprimă prin asimetrii (mișcări disproporționate: pași lungi - hipermetrie care alternează cu pași mici - hipometrie), incertitudine, eșalonare (vobole, vobile), tendință de cădere:

- ataxia cerebrală (corticală) se caracterizează prin asimetrie (mersul bronșic, greu) la care se adaugă modificări de comportament în urma afectează cortexul cerebral. Semnul Babinski este pozitiv; - ataxia cerebeloasă se caracterizează prin mers disarmonic (mersul pe jos) beat, zig-zag), torticolis permanent, tendință de scădere. Uneori găsim absența întreținerii echilibrului și în timpul stației (astasia), dar și mișcări forțate; - ataxia labirintică (vestibulară) se caracterizează prin asimetrie, torticolis permanent, tendința de vomă; seamănă cu ataxia cerebeloasă. Semnul Romberg este pozitiv; - ataxia bulbară se caracterizează prin asimetrie la care se adaugă semnele de paralizie bulbară prin afectarea centrelor bulbare (respirație, sete, foame, înghițire, mestecare, tuse, voce, circulație, diureză etc.); - ataxie medulară ( ataxie locomotorie propriu-zisă, ataxie tabetică, tabele adevărate) este produsă prin leziunea cordoanelor Goll și Burdach și este caracterizată prin asimetrie (pas cu toc - contactul cu solul se face cu tocurile din copita, pas du coq - cu membrele ridicate exagerat), mergând pe linie dreapta. Semnele Romberg, Wetphal și Argyll Robertson sunt pozitive; - vertijul este o perturbare a echilibrului în spațiu ca răspuns la senzația de deplasare falsă și se caracterizează printr-o ușoară scădere a cunoștințelor, vobolii, tendința de a se deplasa în cercuri și a pedala dacă animalul este înăuntru decubit. Astasia (ataxia statică) este imposibilitatea menținerii echilibrului în timpul stație și se caracterizează prin lărgirea bazei de sprijin și bascularea elementelor. Poate fi produs prin modificări anatomice și funcționale similare cu ataxia locomotorie. Semnul Romberg pozitiv - la examinarea în derulare a unui animal care suferă de ataxie, după ce i-a acoperit ochii, manifestările sunt accentuate în cazul ataxiei vestibulare și a coloanei vertebrale. Semnul pozitiv Wetphal - abolirea reflexului patelar în ataxia măduvei spinării (leziuni în Cabluri medulare Goll și Burdach). Semnul pozitiv al lui Argyll Robertson (semnul pupilar) - inegalitatea pupilară prin absența contracția pupilei în lumina de aceeași parte cu leziunile corzilor Goll și Burdach. Acest semn este prezent în ataxia spinală, paralizie generalizată. La oameni apare în sifilisul nervos = tabes. Semnul Babinski pozitiv - extensia unui deget sau a tuturor degetelor membrului posterior spre Mușcă interfalangiană (aprecierea reflexului plantar). Apare în leziuni ale mănunchiului piramidal (ataxie cerebrală).

Mișcările active (forțate) își asumă tendința de a adopta și executa, în mersul și staționarea, poziții și mișcări neobișnuite. Pentru că mișcările sunt produse prin leziuni circumscrise ale neuronului, ele sunt numite și semne de focalizare. Exemple: Pagina 170 170

- mișcările în veselie - mișcarea în cercuri, în aceeași direcție, deoarece leziuni pe o singură parte a cortexului cerebral (cenuroză, tumori, abces, hemoragii), uneori în cophoză (anacuză) și amauroză unilaterală; - mișcări de piruetă - rotație în cercuri pe membrele posterioare; apare în leziunile pedunculelor cerebeloase posterioare;

- impulsuri - tendința involuntară a animalului de a se deplasa în direcție anterioară (anteropulsie, antepulsie), laterală (lateropulsie) sau posterioară (retropulsie) în diferite leziuni ale creierului; - rola (tumble) într-un butoi - apare rola în jurul axei longitudinale în leziunile pedunculelor cerebeloase medii; - dromomania - tendința de a merge fără oprire; caracterizează psihopatii, meningoencefalite etc. 10.4.3. Excitabilitate neuromusculară Excitabilitatea (reflectivitatea) presupune o apreciere a funcționalității arcului reflex (a reflexului) prin verificarea răspunsului neuromuscular la stimulanții mecanici (palpare, percuție) sau electric (curent electric). Reflexul presupune excitația unui receptor și răspunsul primit la această excitație care necesită prezența arcului reflex: - receptor; - calea aferentă (ascendentă, nervul sensibil); - centrul nervos (substanța cenușie); - calea eferentă (nerv descendent, efector - motor sau secretor); - efector (mușchi somatic, mușchi cardiac, mușchi neted, gland exocrin). Întreruperea arcului reflex pe una din componentele sale face imposibilă realizarea reflexului testat. La animale, putem verifica două categorii de reflexe: reflexe profunde (tendon, periost, mușchi) și reflexe superficiale (piele, mucoase, pupilare). Reflexele profunde: - reflexul patelar (patellar) se realizează prin percuția ligamentului patelar median. Exagerarea acestui reflex sau extinderea bruscă chiar a membrului vecinul (semnul Westphal) este întâlnit în leziunile măduvei spinării, nevralgia asupra zonei afectate; - reflexul Achilei (reflexul tendonului lui Ahile) este realizat prin percuția lui tendonul situat deasupra călcâiului; - reflexul supra-carpal - se realizează prin percuția tendoanelor care trec prin deasupra regiunii carpiene (practicat la animale mici); - reflexul supra-tarsal - se realizează prin percuția tendoanelor pe partea anterioară a regiunii tarsale (practicat la animale mici a tăia); - reflexul triceps brahial - rar folosit; Pagina 171 171

- reflexul calcaneu ( reflexul periostal) - se realizează prin percuție periosteum calcaneu; - reflexul osului copitei - se realizează prin lovirea copitei. Reflexul normal de percuție presupune flexia sau extinderea membrului în în funcție de zona afectată. Exagerarea reflexului (hiper-reflectivitate) apare în paralizie centrală progresivă, în iritații la orice nivel al arcului reflex, în timp ce reducerea (abolirea) reflexelor (hiporeflectivitate) apare în paralizie

periferice, în anumite boli infecțioase ale creierului. Desființarea tuturor reflexele apar în comă, colaps, sincopă, dar și în afecțiuni ale sistemul musculo-scheletic. Reflexe superficiale: Reflexe ale pielii (efectuate prin înțepături, ciupire, pliere a pielii): - reflexul turniquet (la cai) este urmat de contracția mușchiului pielii; - reflexul dorsal (la bovine) urmat de lordoza animalelor; - reflexul abdominal (la cai) - este urmat de contracția mușchii abdominali sau ai pielii; - reflexul de zgâriere (la câini) este urmat de mișcări ale pedalei membrul posterior posterior, animalul fiind în decubit lateral și emoția este aplicat pe zona lombară; - reflexul gluteal (la toate animalele) este urmat de contracția mușchiului glute dacă ciupești pielea zonei feselor; - reflexul cvadriceps urmat de contracția mușchiului cvadriceps dacă punem mâna pe partea dorsală a cozii; - reflexul caudal (la toate animalele) este urmat de coborârea cozii dacă atinge partea inferioară a cozii; - reflexul perineal urmat de lipirea cozii pe regiunea anală și perineală dacă pielea este atinsă în zona perineală; - reflexul anal și vulvar - presupune contracția sfincterului anal sau vulvar atunci când încercați să introduceți termometrul sau degetul în deschiderea anală sau vulvare; - reflexul scrotal și cremasteric - presupune contracția bursei scrotale sau ridicarea testiculului în timpul puncției sau a condilului femural; - reflexul mamar - urmat de o cifoză la atingerea sferturilor posterioare ale uger; - reflexul plantar ( reflexul interdigital, reflexul Babinski) - (în prădători) presupune îndoirea degetelor la mușcatura pielii interdigitale a membre posterioare. Semnul Babinski presupune extinderea degetelor. Reflexele mucoase: - reflexul pleoapelor ( reflexul cornean) presupune închiderea pleoapelor la nivelul atinge corneea. Absența reflexului apare în leziunile nervilor trigemelar și facial; - reflexul de strănut - apariția strănutului în urma emoției mucoasa hipofiza; - reflexul de înghițire - aspectul înghițirii când este atins de rădăcina de limba. Reflexul este absent în paralizia faringelui; - reflexul de mestecare - aspectul mestecării la atingerea obrajilor; Pagina 172 172

- reflexul palatin presupune deschiderea gurii la presiunea degetelor de pe regiunea barului sau pe arcul palatal; - reflexul de vărsături - apariția vărsăturilor la atingere mucoasa faringiană.

Reflexul pupilar (răspunsul elevului la lumină și întuneric). Elevul scade (mioza) în lumină și crește (miradia) la întuneric, în același timp pentru doi ochi, cu excepția iepurilor și a păsărilor. Semnul Argyll Robertson implică inegalitate pupilar în urma aprecierii acestui reflex. 10.4.4. Sensibilitate (receptivitate) În funcție de tipul de receptori (terminații nervoase sensibile) și de acești localizare, sensibilitatea poate fi: • exteroceptiv (din exterior): - superficială (protopatică) - la nivelul pielii și mucoaselor (tactile, termic și dureros); - senzoriale (telereceptive, organe de simț): sensibilitate vizuală și auditivă; olfactiv și gustativ; • proprioreceptiv (kinestezic profund, mi-artro-cinetic): sensibilitate suprafete musculare, tendoase, periostice si articulare; • interoceptive (viscerale). Verificarea sensibilității se realizează prin aplicarea stimulentului adecvat la fiecare tip de sensibilitate (de exemplu, atingere, căldură, frig, mușcătură, lumină, zgomot, miros, gust, percuție etc.). 10.4.4.1. Sensibilitate superficială superficială (a pielii și mucoaselor) Sensibilitatea pielii și a mucoaselor este exprimată sub formă de sensibilitate tactilă, termic și dureros . Dintre aceste trei tipuri de sensibilitate, sensibilitatea dureroasă este mai mare și mai ușor de examinat. Verificarea receptorilor de sensibilitate Tactilul se realizează prin atingerea părului, pielii și a mucoaselor (partea interioară a conic ureche, mucoasa nazala, vestibulovaginal), sensibilitate termica prin utilizarea corpurilor calde sau reci (apă foarte fierbinte, tijă metalică fierbinte, bucată de gheață etc.), sensibilitate dureroasă prin înțepătură, ciupire, scoaterea părului etc. În condiții normale, prezența sensibilității este exprimată prin contracții ale musculatura corespunzătoare zonei în care se aplică stimulentul, mai rar prin reacții atac sau apărare. În condiții patologice, animalul poate răspunde reacții exagerate sau nu reacționează deloc. Modificările de sensibilitate sunt, în general, numite disestezie (estesia = sensibilitate) și poate fi: hiperestezie (hiperalgie), hipoestezie (hipoalgie, hipoalgezie), anestezie (analgezie, analgezie), parestezie (modificări calitative ale sensibilității). hiperestezie Hiperestezia (hipersensibilitate) presupune reacții foarte puternice ale animalului la excitant tactil, termic și dureros, obișnuit sau foarte slab. Hyperalgia Pagina 173 173

(hiperalgesia) este hipestezia sensibilității dureroase care poate fi exprimată diferit, în funcție de locul unde apare: - local - când sensibilitatea la durere este crescută în zona entuziasm; - proiectat - când sensibilitatea la durere este crescută pe suprafața proiecția nervului excitat;

- iradiat - când sensibilitatea la durere este crescută pe alte ramuri nervul excitat (de ex. dureri de ureche în inflamația laringelui); - reflectat - când sensibilitatea dureroasă este prezentă în dermatomere (de exemplu, tastatura Roger la cai, reflexe viscerale-cutanate). Hiperestezia este prezentă în: - nevralgie - dureri nervoase periodice (în special la presiune și temperatura a scăzut); - neurită - inflamație a unui nerv; - polinevrita - inflamatie degenerativa a mai multor nervi; - sindromul măduvei vertebrale sensibile (superior) - apare în compresii, inflamații, luxații, când este hiperestezie prezent pe întreaga zonă a nervului spinal afectat (circular, în jurul corpului); - sindromul cortical și sindromul de excitație talamică - caracterizat prin hiperestezie generalizată la care se adaugă comportamentale și motilitatea. Această hiperestezie apare în congestia cerebrală, meningoencefalită. Hipoestezie și anestezie Hipoestezia și anestezia implică scăderea sau absența sensibilității superficial tactil, termic și dureros. Aceste modificări apar în urma distrugerea sau blocarea parțială (hipoestezie) sau totală (anestezia) receptorilor superficial (tactil, termic sau dureros). Când hipoestezie și anestezie se raportează numai la durere, ele se numesc hipoalge (hipoalgezie) și analgie (analgezie). În chirurgie, termenul de anestezie este utilizat la îndepărtarea artificială (folosind anestezice) sensibilitatea unei regiuni. Când anestezia a produs artificial este general, se numește narcoză. Hipoestezia poate fi generalizată (cu origine cortico-subcorticală) în starea de inhibiție corticală, când există, de asemenea, o scădere a sensibilității senzoriale (vedere, auz, miros) și hipokinezii. Hipoestezia și anestezia pot afecta jumătate din corp (hemihipoestezie / hemianestezie) în leziunile unilaterale ale pedunculului cerebral, bulb, măduvă albă. Hemi-hipoestezie / hemianestezie produsă de leziuni în creierul (de la cortexul cerebral la bulb) poate fi: - alternativ - include o parte a capului și partea opusă a corpului; - heterolaterale - când hipo- sau anestezie se află pe o parte a capului și corpului și leziunea creierului pe partea opusă; - homolateral atunci când hipo- sau anestezie, dar și leziunea creierului sunt de aceeași parte. Pagina 174 174

Hipoestezie și anestezie produsă de lezarea măduvei spinării determina aspectul sindroamelor maduvei spinarii . Măduva spinării poate suferi leziuni (prin compresiune și secționare) pe toate etapele sale: craniene, cervicale, toracice, lombar, caudal. Leziunea poate provoca tăierea transversală totală sau parțială (numai din zona albă = leziuni leuco-medulare sau numai din zona cenușie =

leziuni polio-medulare). Măduva spinării ocupă canalul spinal (vertebral) și include substanța albă (fibrele de mielină) la exterior și substanța cenușie (fibre) în interiorul și celulele nervoase). Măduva albă este formată din trei cabluri (cordonul superior Goll și Burdach, cablul lateral și cordonul inferior). măduva gri are coarne dorsale (pentru sensibilitate exteroceptivă și proprioceptivă), coarne laterale (cu neuroni orto- și parasimpatice) și coarne ventrale (cu neuroni motorii și rădăcinile ventrale ale nervilor spinali). Clasificarea sindroamelor vertebrale: - sindromul coloanei vertebrale totale; - sindromul măduvei spinării (superior); - sindrom medular ventral (inferior); - sindromul medular lateral (stânga sau dreapta); - sindrom leuco-medular: dorsal, ventral, lateral (stânga sau dreapta); - sindrom polio-medular: dorsal, ventral, lateral (stânga sau dreapta). Sindromul măduvei vertebrale totale apare ca urmare a secțiunii transversale, în total măduva spinării (fracturi ale coloanei vertebrale) și se caracterizează prin anestezie totală (completă, global) paralizie tactilă, termică și dureroasă, simetrică (spastică în leziuni toraco-cervical și flasc în leziunile lombosacrale), abolirea reflexelor tendon, tulburări neuro-vegetative (hipotonie sau atonie a sfincterelor), toate puse în dovezi din spatele leziunii măduvei spinării. Ca rezultat al sindromului coloanei vertebrale dorsale (hipo- și anestezie superioară) afectează jumătatea dorsală a măduvei spinării și se caracterizează prin scăderea sau abolirea sensibilității termice și dureroase, absența reflexelor, dar menținerea sensibilitate tactilă. Sindromul coloanei vertebrale laterale ( sindromul Brown-Sequard, hipo- și anestezie lateral) apare în urma alocării jumătății laterale a cordonului și este caracterizat prin hemiplegie zonală homolaterală, disociere termo-analgezică sau anestezie pe lateral opus, toate în spatele leziunii măduvei spinării. Sindromul leucomedular dorsal (hipo- și anestezie) nu afectează sensibilitatea superficial, doar sensibilitate profundă (cabluri Goll și Burdach) și este caracterizat prin ataxie medulară cu mersul în linie dreaptă. În hernii apare sindromul leuco-medular ventral (hipo- și anestezie) caracterizată prin exagerarea sensibilității și a reflexelor, precum și paralizie spastică zonală. Sindromul leucomedular lateral (hipo- și anestezie) apare în sarcină din jumătatea laterală a medulei albe și se caracterizează prin termo-disociere analgezice zonale și heterolaterale din spatele leziunii măduvei spinării. Sensibilitate termică și dureros este absent, sensibilitatea tactilă, tendoanele și reflexele pielii sunt prezente. Sindromul polio-medular dorsal (hipo- și anestezie) presupune leziunea corzile dorsale (gri, tandrețe) ale măduvei spinării. El apare în disociere Pagina 175 175

termo-analgezic radicular (dispare sensibilitatea termică și dureroasă, sensibilitatea atingerea și presiunea sunt prezente).

Sindromul polio-medular ventral (hipo- și anestezie) presupune leziunea coarnele ventrale (gri, motor) ale măduvei spinării. Mioclonus sau paralizie apar abilități motrice parțiale (numai la nivelul metamerului afectat). Acest sindrom este frecventă în polio cum ar fi tulpina, boala Teschen. Sindromul „coada de ponei” (hipo- și anestezia) presupune leziunea maduva spinarii terminala si se caracterizeaza prin pierderea perineului, anal, vulva, coada și, uneori, membrele posterioare. Hipestezie sau anestezie periferică (infra-medulară) poate fi: - radicular - prin leziuni la nivelul rădăcinilor senzoriale sau motorii ale nervilor spinării. Apare în meningită localizată, spondilită, spondilartroza, osteofitoza și, inițial, se caracterizează prin hiperestezie, apoi hipo- sau anestezie și paralizie în zona deservită de nervii respectivi; - trunchi - prin leziuni ale trunchiului nervos și hipo- și anestezie apar numai în zona inervată de trunchiul nervos respectiv ( problemele sunt sensibile și motorii); - terminal - prin leziunea unui nerv periferic (de exemplu, paralizia nervului radial). Parestezia este o schimbare calitativă a sensibilității la durere, exprimată de către animal prin lins, frecat, zgâriat, gâfâind, mușcându-se la auto-rău pe o regiune în care nu există leziuni obiective. Este determinată de leziuni în nivelul receptor pentru nucleele nervoase, ganglionii nervosi sau etajele superioare. În medicina veterinară, mâncărimea este cunoscută în boala Aujeszky, rabie, distemper sau în anumite parazitoze. 10.4.4.2. Sensibilitate exteroceptivă senzorială (tele-receptivă) Sensibilitatea senzorială include: vizual, auditiv, olfactiv și gust. Pentru investigarea acestor sensibilități o examinare fizică a receptorului (ochi, ureche, limbă, nas - relativ ușor de examinat) și o examinare funcțională a simțului (vedere, auz, miros, gust - mai greu de apreciat la animale). 10.4.4.2.1. Sensibilitate vizuală Examinarea fizică a ochilor și a componentelor perioculare se poate face prin inspecție, palpare, oftalmoscopie, puncție, tensiometrie, spălare a ochilor, sondare glanda lacrimală. Verificarea reflexelor palpebrale și pupilare este obligatorie. Aspecte semiologice: - regiunea perioculară: umflare (posttraumatică sau inflamatorie); răni, cicatrici; - pleoape și mucoase oculare: epifora (seroasă, sero-mucoasă, purulent, hemoragic), xeroză (absența secreției lacrimale), xeroftalmie (uscarea corneei și conjunctivului), blefarită (inflamația pleoapei), blefero-conjunctivită (inflamație a pleoapa și conjunctiva), meibomită (inflamația glandelor meibomiene - glande situate la marginea pleoapei), chalazion (adenom Pagina 176 176

meibomian), prolapsul pleoapei III (membrana nictitată, placa

semi-lunar), aspecte studiate în capitolul despre mucoase; - modificări care pot reduce fanta palpebrală: spasmul blepharo spasmul pleoapelor), blefo-fimoză (reducerea fisurii palpebrale consecutiv la cicatricile localizate pe pleoape), blefo-ptoză (ptoză) a pleoapei superioare prin paralizia nervului motor), pseudo-ptoză a pleoapa (consecutiv până la edem palpebral), ankilo-blefarină (cleiul Pleoapa completă sau incompletă la nou-născuți, sudarea lor în animalul adult); - modificări care pot crește fanta palpebrală: paralizie a nervului pleoapa inferioară, entropion (rularea în sus a pleoapei), ectropionul (rostogolirea pleoapei spre exterior), porumbelul palpebral (absența unei bucăți de pleoape), simblépharon sau blepharosynechia (lipirea pleoapelor pe globul ocular); - modificări ale genelor: tricichii (devierea genelor spre globul ocular), distichiaza (prezența a două rânduri de gene); - aparatul lacrimal: dacrioadenită (inflamația glandei lacrimale); dacriocistită (inflamația sacului lacrimal), dacriolit (calcul în ductul lacrimal), encantisul (hipertrofia vântului lacrimal și III e pleoapelor); - globul ocular: o prezența ochilor: anoftalmie (absență congenitală a ochilor), sinoftalmie (ciclopie, anoftalmie parțială), - monstrul fetal cu o o singură orbită și un ochi; o poziție: exoftalmos (proeminența globului ocular), enoftalmos (depresia globului ocular în orbită), luxația globului ocular ( în afara orbitei globului ocular), avulsia globului ocular ( globul ocular este în afara orbitei și nervul ochiului este rupt), strabism convergent (axa longitudinală a unui ochi sau ochi este orientată spre nas); strabism divergent (axa longitudinală a unui ochi sau ochi este îndreptată spre in afara); o mișcări: nistagmus vertical, lateral sau rotativ (mișcări ritmuri verticale, laterale sau rotative ale globului ocular); o dimensiunea: microptalmie (globul ocular este mic, atrofic), hidrofalmie sau bufalmie (dezvoltare exagerată a globului ocular), glaucom (creșterea presiunii intraoculare, a crescut consistența, atrofierea nervului optic, scăderea acuității vizuale, uneori cu creșterea globului ocular); o inflamație: panoftalmie (inflamația tuturor componentelor globul ocular în urma traumatismelor, frecvent supurative), keratită (inflamația corneei și înnorțirea ei), keratoconjunctivită (inflamația corneei și a conjunctivitei), conjunctivită (inflamația conjunctivei), keratită ulceroasă (ulcer cornean); o camera anterioară: hipopionul (puroi în camera anterioară), hipoemie (sânge în camera anterioară); Pagina 177

177

o irisul și zona ciliară: heterochromia irisului (colorare diferită a celor două iris), uveită (inflamația tractului uveal - iris, corpuri ciliare, coroidă), ciclită (numai inflamația corpului ciliar), iridociclită (inflamație iris și corpuri ciliare); o pupila: mihoza (reducerea pupilei), midriază (dilatarea de pupilă), anisocoria (inegalitatea pupilară), hipus sau dansul pupilar ( tranziție alternativă de la miosis la midriază); o lentila: cataractă (întunecarea lentilei), luxație anterioară sau lentila posterioară, aphakia (absența lentilei); o fundus: hemoragii, detașări ale retinei, retinită (inflamația retinei); o diverse modificări: dermoidul (porțiuni mici de piele acoperite cu fire de păr pe conjunctivă), nephélion (pata albă superficială pe cornee), leucom (alb, cicatricat, opacitate mare pe cornee), panus (vascularizare evidentă a corneei, de către vasele de sânge neoformare), keratocel sau demetocel (hernia membranei Descărcare printr-o leziune ulceroasă a corneei), stafilom (cornee) complet sau parțial ridicat și detașat), răni etc. Examinarea funcțională a ochiului (vederea) Examinarea se efectuează după acoperirea alternativă a unui ochi. Aspecte semiologice: - amauroza - pierderea vederii fără leziuni oculare detectabile; - orbire (orbire unilaterală sau bilaterală) - pierderea vederii ca urmare a leziunea globului ocular; - vedere nocturnă (orbire nocturnă) - pierderea vederii noaptea; - orbire nocturnă (orbire în timpul zilei) - pierderea vederii în timpul zilei; - hesperanopia - pierderea vederii seara; - ambliopie - scădere generală a vederii fără o cauză organică aparentă; - emmetropia - imagine clară pe retină și cazare perfectă (vedere normal); - ametropia sau desmotropia - tulburare de acomodare (refracție) datorată sistemului diopter (cornee, umor apos, lentila, umor vitros); - farsightedness - pierderea vederii de aproape, dar foarte bine de la distanță (imaginea este formată în spatele retinei); - miopie - pierderea vederii de departe, dar foarte bine de aproape (imaginea este formată în fața retinei); - astigmatism - pierderea vederii de aproape și de departe. 10.4.4.2.2. Sensibilitate la auz Examinarea fizică a urechii se efectuează prin inspecție, palpare, otoscopie, sondaj și examen radiologic. Aspecte semiologice: - urechea exterioară: modificări ale conicului urechii, canalului auditiv extern, timpan, prezența corpurilor străine, paraziți, ceară ureche, lichid (seros, purulent, hemoragic) în canalul auditiv extern, otoree

Pagina 178 178

(fluxul de lichid prin canalul urechii), otorragie (fluxul de sânge prin canalul urechii), hematoame, dureri de ureche (dureri de urechi), inflamația urechii externe (otită externa); - urechea medie: inflamația urechii medii (otită medie), coexistă cu inflamația tubului Eustachian și chiar a faringelui; - urechea internă (asigură auzul și echilibrul) dificil de examinat de metode generale; puteți obține informații esențiale din radiografie a rocii temporale. Inflamarea urechii interne (otită internă, otită labirintic, labirintic) este însoțit de tulburări acustice și de echilibru. Examinarea funcțională a urechii (auzul) Aspecte semiologice: - hiperacuză (hiperestezie auditivă) - percepție auditivă crescută; - pierderea auzului - percepția auditivă redusă; - anacuză (cophoză) - absența auzului (surditate) unilaterală și bilaterală. 10.4.4.2.3. Sensibilitate olfactivă Examenul fizic al nasului (vezi sistemul respirator) Examinarea funcțională a nasului (mirosul) Dificil de apreciat la animale; poate evidenția hipermosmia ( sensibilitate olfactivă crescută) sau anosmia (scăderea până la dispariția mirosul). Scăderea sensibilității olfactive apare de obicei ca urmare a inflamația mucoasei hipofizare, parazitoza nazală și mai rar din cauza modificări centrale (hipocamp și lob temporal). 10.4.4.2.4. Sensibilitate la gust Examenul fizic al limbii (vezi sistemul digestiv) Examinarea funcțională a papilelor gustative (gust) Dificil de apreciat la animale, dar putem evidenția hipogeusia (scăderea sensibilității gustului), ageusia (lipsa gustului) și, majoritatea frecvent, pica (perversiune gustativă). 10.4.4.3. Sensibilitate proprioceptivă Sensibilitate proprioceptivă (profundă, mio-artrokinetică, kinestezică, musculară tendino-periosteal) este sensibilitatea care menține relațiile musculare, osoase și articulare normal, în timpul stației, dar și în timpul deplasării (de fapt, este senzația echilibru). Receptorii pentru această sensibilitate sunt localizați în sistemul musculo-scheletic (mușchii, tendoanele, periostul și suprafețele articulare) și sunt în relație funcțională cu creier (pentru armonia mișcării), labirint (pentru echilibru), vedere și auz. Examinarea acestei sensibilități se realizează prin verificarea atitudinilor (normale sau modificat) în timpul stației și mișcării, dar și la întoarcerea la poziții neobișnuit (de exemplu, încrucișarea membrelor). Printre aspectele semiologice, se poate întâlni hipo-kinestezie (scădere în sensibilitate kinestezică) și akestezie (pierderea sensibilității kinestezice) ( kinezie = mișcare, estetică = sens). Hipo- și akestezia sunt întâlnite în encefalie, leziuni ale coarnelor dorsale și laterale ale cordului.

Pagina 179 179

10.4.4.4. Sensibilitate intersectivă (viscerală) Sensibilitatea viscerală nu este prezentă atunci când animalul este în stare de sănătate bună, acesta este prezent numai în condiții de boală (exprimată de obicei sub formă de durere) și produse de spasme, inflamații, tulburări circulatorii, motilitate, dilatații, răsuciri, invaginații la nivelul organelor. Durerea profundă nu rămâne limitată doar la nivelul organului afectat, este transmis prin reflex către anumite regiuni corporale (în special la nivelul metamerului), de aici numele dermatozelor date de Head și Zaharin acestor zone ale pielii (de ex. la Tastatura calului Roger, la bovine - zone de reflexivitate viscero-cutanată). metamerul este o unitate anatomică rezultată din segmentarea parțială a corpului embrionare (peste 40 de metamere prezente la adulți sub formă de urme), fiecare incluzând un sector cutanat (dermatomère), nervos, vascular, muscular și visceral. Reflectarea durerii de la organele interne de pe suprafața pielii se datorează metamerismului (legături între sistemul nervos somatic și sistemul neurovegetativ visceral din ganglionii limfatici spinării). Reflectarea durerii la nivelul pielii este de obicei verificată prin ciupire sau plierea zonei respective și care este exprimată, în cazul hiperexcitabilității viscerale, prin contracții musculare, transpirație, horripilare pe zona examinată, gemetele, pollakisuria și chiar reacțiile de atac sau de apărare. 10.5. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL SISTEMULUI NEUROVEGETATIV Sistemul neurovegetativ coordonează viața vegetativă (funcții respiratorii, circulator, digestiv, excretor, sexual), fiind subordonat organic și funcțional la SNC și strâns legat de activitatea glandelor endocrine. Este alcătuit din două grupări nervoase funcționale antagoniste: ortosimpatice / simpatice (cu nuclee în coarnele laterale ale cordonului spinal) și parasimpatice (cu nuclee la nivelul creierului mijlociu, bulb, măduvă) sacrală și medulo-suprarenală - unde para-ganglionii au fost transformați în organe secretari de adrenalină și noradrenalină). Examinarea sistemului neurovegetativ se face pe baza tabloului clinic, teste farmacodinamică și reflexe neuro-vegetative. 10.5.1. Evaluarea tabloului clinic Pentru aceasta, analizăm efectul crescut al simpaticului sau parasimpateticului asupra diferite organe și funcții. Tonul neuro-vegetativ normal (eutonie) este păstrat în limite fiziologic printr-o acțiune comună a celor două componente ale sistemului neurovegetativ (ortosimpatice și parasimpatice). Când acest ton este dezechilibrat, distonie neurovegetativă care poate fi: - simpaticotonic (creșterea tonului simpatic) - caracterizat prin excitare, exoftalm, tahicardie, midriază, hipertensiune, uscăciune Pagina 180 180

mucoase și piele, constipație, hipertermie, limfocitopenie; de fapt

modificarea este generalizată la toate organele inervate de simpatic; - parasimpaticotonic (vagotonic, tonus vagal crescut) - caracterizat somnolență, enoftalmie, bradicardie, mioză, hipotensiune, transpirație, diaree, urinare frecventă, hipotermie, limfocitoză. Există și unele situații în care distonia predominant vagotonică poate fi localizată la o organ sau grup de organe (de exemplu, gastro-pneumo-cardiacă); - amfotonic - caracterizat prin creșterea alternativă a oricărui simpatic, fie parasimpatic; - hipotonic - colapsul celor două componente neurovegetative (în intoxicații severe, comă etc.). Acțiunea simpaticului și parasimpaticului asupra organelor și funcțiilor Organul / funcția Acțiunea ortosimpatică Acțiunea parasimpatică inimă tahicardie bradicardic Vase coronare dilatator mușchi constrictor Glandele salivare și mucoasa inhibitor (uscat) membrana mucoasă) excitator (hiper-salivare) Elev midriază mioza bronhiilor dilatator constrictor (spasm) Rinichi inhibă secreția și excreția stimulează secreția și excreţie Intestin inhibă peristaltismul, apare constipație crește peristaltismul secreție, apare diaree Ficat glycogenogenesis glicogenoliza Vezica urinara reținerea prin contracția sfincterul vezicii urinare enurezis prin relaxarea sfincter Centrul termoregulator de hipertermie hipotermie Metabolism catabolism

anabolism

10.5.2. Testul farmacodinamic Testul farmacodinamic presupune administrarea de medicamente stimulatoare (simpatomimetice, para-simpatomimetice) sau inhibitori (simpaticolitici, para-simpaticolitice) ale sistemului neurovegetativ și continuarea efectelor acestora asupra funcții. Administrarea de simpatomimetice (adrenalină, efedrină) la un animal simpaticotonic duce la exacerbarea acțiunii simpaticului (tahicardie) în timp ce se administrează para-simpatomimetice (pilocarpină) unui animal vagotonice determină exacerbarea acțiunii parasimpatice (bradicardie, hiper-salivare etc.). Administrarea de simpaticolitice sau para-simpaticolitice anulează modificările simpatice sau para-simpaticonice ale animalului. Pagina 181 181

10.5.3. Aprecierea reflexelor neurovegetative La animale, se pot aprecia următoarele reflexe neurovegetative: reflexul oculocardiac (reflexul Dagnini-Aschner), reflexul otocardiac (reflexul Roger), reflex labiocardiac (reflexul Sarabrin). Înainte de aplicarea stimulentului, evaluăm și frecvența cardiacă și frecvența cardiacă decât frecvența pulsului. Aplicarea stimulentului presupune presiunea globilor oculari cu pulpa degetelor, aplicarea nasului răsucit pentru fixarea urechii sau a buzei superioare timp de aproximativ 30 de secunde, apoi activitatea inimii și a pulsului sunt din nou verificate. Animalele cu ton normal vegetativ nu prezintă diferențe semnificative ale valorilor apreciate înainte și după aplicarea stimulentului (maxim 6 bătăile inimii / minut). Animalele simpaticotonice prezintă creșteri frecvență cardiacă semnificativă, în timp ce la animalele vagotonice frecvența inima scade mult. Pagina 182 182

CAPITOLUL 11

SEMIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN Intervenția sistemului nervos în coordonarea funcțiilor unui organism animalul este rapid, dar nu durează de mult. Pentru a prelungi această coordonare organismul acționează prin hormoni produși de glandele secretoare interne (glandele endocrine): hipofiză, epifiză, timus, tiroidă, para-tiroidă, ovar endocrin, testicul pancreasul endocrin, suprarenal, endocrin. Examinarea sistemului endocrin poate fi fizică (inspecție și palpare externă pentru testicul, timus, tiroidă, pancreas, palparea transrectală pentru ovar, examen radiologic pentru glanda hipofizară și timus, scintigrafie pentru tiroida, tomografie computerizată și rezonanță magnetică nucleară pentru hipofiza și epifiza, laparotomia pentru suprarenale, pancreas, ovare), dar mai ales de un examen funcțional, evaluarea: ▪ tabloul clinic exprimat de toate aceste organe prin simptome (sau sindroame):

- general: nervos, muscular, digestiv, urinar, ocular, cardiocirculator, sexual, piele, creștere, stare de întreținere, etc .; - glandular: uni-glandular (unilateral - al unei singure glande) și pluriglandular (complex - din mai multe glande) care fac obiectul studiului semiologia endocrinozei (stări de dezechilibru endocrin); ▪ cercetarea metabolismului : - metabolism bazal (celular) - exprimat prin termogeneză sau termoliză în contextul disendocinozei hipofize, tiroidiene și suprarenale; - metabolisme specifice: proteine (anabolism și catabolism proteine), lipide (descompunerea grasimilor), carbohidrati (glicogenogeneza și glicogenoliză), apă (apă și cantitatea de electroliți), mineral (cantitatea și raportul elementelor minerale), vitamina (cantitatea de vitamine din sânge); ▪ măsurarea hormonilor în urină și în sânge, cu rezultate foarte bune, dar greu de realizat pentru toți hormonii glandelor endocrine (mai mult ușor de făcut pentru hormoni ovarieni, suprarenali și pancreatici); ▪ reacția tisulară - se apreciază prin inocularea corpului cu animale (bioanaliză la șoareci, șobolani, iepuri) ser sau urină cu hormoni (în special ovarieni) și continuarea în timp a modificări ale țesutului (culoarea și dimensiunea ovarului, uterului și vaginului animale inoculate pentru experiment). Semiologia endocrinozei este exprimată clinic prin două tipuri de sindroame: - sindroame uni-glandulare (unilaterale, simple) - care se pot manifesta ca exces de hormoni (hiperfuncție, hipersecreție, hiperendocinoză) sau de insuficiență hormonală (hipofuncție, hiposecreție, hipoendocinoză); Pagina 183 183

- sindroame pluriglandulare - produse prin acțiunea articulară a hormonilor mai multe glande endocrine. 11.1. SINDROME UNIGLANDULARE 11.1.1. Glanda hipofizară Glanda endocrină legată structural și funcțional de hipotalamus și localizat în șa turcească a sfenoidului, poate fi examinat în condiții practici, tomografie computerizată (CT) și RMN. Glanda hipofizară controlează și dirijează activitatea din toate celelalte glande endocrine. Producția de hormoni hipofizari este controlată direct de hipotalamusul care, la rândul său, este influențat de anumite polipeptide (stimulante sau inhibitor al hormonului hipofizar) produs de sistemul neurovegetativ și de centre de creier exteroceptor. Hormonii hipofizari acționează direct asupra țesuturilor: hormonul creștere (STH, GH), prolactină (LTH), antidiuretic (ADH), oxitocină, hormon stimulator al melanocitelor (MSH) sau modularea activității altor glande: tiroida ( hormoni tirotropi), cortexul suprarenal (hormoni adrenocorticotropi = ACTH), gonade (hormoni gonadotropi: stimularea foliculului = FSH și luteinizare = LH).

Din punct de vedere anatomo-histologic, această glandă este formată din trei lobi având structuri și funcții total diferite, funcții care sunt reflectate în altă parte în situații patologice în semiologia endocrinozei. Lobul anterior (lobul glandular, glanda adeno-hipofizară, glanda pituitară) este un structură epitelială și glandulară care are un rol în producerea următorilor hormoni: - hormonul de creștere ( hormon somatotrop, STH, GH) care acționează asupra țesuturilor prin creșterea metabolismului proteinelor, carbohidraților, lipidelor și mineralelor; - prolactină (hormonul lactogen, mamotropină, gonadotropină C, hormonul luteotrop, PRL, LTH) acționează asupra glandei mamare (induce lactația) și pe corpul luteului ovarian (producția de progesteron); - stimulează hormonul tireotrop (tirostimulină și tirotropină = TSH) glanda tiroidă pentru biosinteza hormonilor tiroidieni; - hormon luteinizant (LH la femelă și ICSH la bărbat) ( gonadotropina B, prolanul B în urină acționează asupra ovarului (dehiscență foliculară, corpul luteum progestogen) și pe placentă. La mascul, asta hormonul stimulează secreția de testosteron; - hormon de stimulare a foliculilor (FSH, gonadotropină A, prolan A în urină) la femelă se produce maturizarea foliculilor și secreția de estrogeni, la mascul modulează spermatogeneza; - hormonul adrenocorticotrop (corticotropină, ACTH) acționează asupra cortexul suprarenal (în special pe hormonii glucocorticoizi); - hormonul lipotropină reglează metabolismul lipidelor. Pagina 184 184

Sindroamele hipofize anterioare (adeno-hipofizare) sunt produse de tulburare (scăderea sau creșterea) hormonilor descriși anterior: ▪ hipofizismul anterior (în principal din cauza absenței STH) produs: - la animalele tinere - nanismul hipofizar (nanosomia hipofizară, microsomie hipofizară), frecventă la animale, manifestată prin a scăzut proporțional conformația și comportamentul normal cu în comparație cu cea a tiroidei care este dizarmonică; - la animale adulte - cachexia hipofizară (boala Simmonds) este un deficit global de hormon hipofizar anterior care are repercusiuni asupra altor glande endocrine (atrofierea glandei suprarenale, tiroidă, gonade); ▪ hipoantépifizarisme prin hiposecreția hormonilor adrenocorticotropi produce atrofierea cortexului suprarenal și apariția bolii bronzate Boala Addison) (vezi cortexul suprarenal); ▪ hiperantehipofizarisme (în special prin creșterea STH) produse: - la animale tinere - gigantism hipofizar (macrosomie) însoțit de infantilism genital; - la animale adulte - acromegalie (acros = capăt, megalos = mare) presupune dezvoltarea exagerată a extremităților (membre, degete, urechi, nas). Când gigantismul coexistă cu acromegalie se numește acromegalo gigantism;

- hiperantehipofizarie prin hipersecreția hormonilor adrenocorticotropi produce sindromul Cushing (vezi cortexul suprarenal). Lobul intermediar secretă hormonul melanotropinei (intermedina, melanostimulina, hormonul melanocitostimulator, MSH) care acționează asupra melanocitelor (producătoare de melanină) și determină schimbarea culorii pielii. Sindroamele hipofize intermediare sunt rareori întâlnite la animale. Lobul posterior (glanda neuro sau postofistică) este o structură nervoasă care secretă următorii hormoni: - hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina - produs de hipotalamus) care are rol în reglarea absorbției apei la nivelul tuburilor ocolită distala renală și contracția musculaturii netede arteriale (Hipertensivi); - hormonul oxitocină (hormon parturitor, oxitocină, OXT) are un rol în contracția mușchilor netezi ai uterului și a mușchilor canalelor galactoforii mamari. Sindroamele post-hipofizare (neuro-hipofizare) sunt produse de scăderea sau creșterea hormonului antidiuretic și a oxitocinei. ▪ hiponeurohipofizarismul presupune apariția: - diabet insipidus (poliurie fără gust prin absența DHA) caracterizat prin polifagie, polidipsie, poliurie cu eliminarea electroliților; - sindrom Babinski-Fröhlich (sindromul adiposogenital) la animale tineri în boli tumorale diencefalofunitare și caracterizate obezitate și infantilism genital; Pagina 185 185

▪ hiperneurohipofizarismul se caracterizează prin apariția sindromului hiperhidropexic (sindromul Parhon prin hipersecreția de ADH) care presupune retenție de lichide cu edem și oligurie. 11.1.2. Epifiza (glanda pineală) Glanda endocrină situată între tuberculii quadrigeminali anterior și straturile optica diencefalului și care poate fi examinată din punct de vedere fizic de TC (tomografie computerizată) și RMN. Epifiza acționează în perioada de creștere, reglându-se bioritm zilnic și sezonier, comportament sexual, temperatura corpului etc. În general, hormonii epifizi sunt antagonici hormonilor hipofiza: hormonul pineal (hormonul epifizic) joacă un rol antigonadotrop (inhibiție sexuală), anti reotropic, hipotensiv, hipoglicemic, cu scăderea colesterolului, inhibitor al sistemului nervos Sindromul de hipoxifie ary (anepifize) este caracterizat prin apariția macrogenitozomia (dezvoltare genitală rapidă și maturitate sexuală timpurie), obezitate și osificare precoce a cartilajului de creștere (oprire de creștere). Sindromul hiperepifizal este caracterizat prin apariția microgenitozomiei (hipoplazie ovariană și testiculară, scăderea instinctului de reproducere). 11.1.3. Cimbrul Ca glandă endocrină, joacă un rol în creștere și dezvoltare, mai ales prin controlul osteogenezei de către hormonul tirozină ( factorul humoral

timic) și factorul LSF. Sindromul hipotimic (ipoteză / atimie) se caracterizează prin criptorhidie, obezitate sau atletism (cachexia) cu descompunere nervoasă (apatie, indiferență). Timectomie (extirparea chirurgicală a timusului la animalele tinere) rezultă apariția „bolii nanificării” (absența creșterii), dar și absența limfocitelor T Athymia este o afecțiune ereditară (de exemplu, șoarece fără păr). Sindromul hipertimic (hipertimie) se caracterizează printr-o mărire timus și moarte timică la purcei și pui în urma asfixierii (compresie) timus pe trahee), apariția tetaniei timice și creșterea numărului de Limfocite T 11.1.4. Glanda tiroida Glanda endocrină situată pe laturile laterale ale laringelui, secretă două categorii hormoni: Pagina 186 186

- tiroxina (T 4 ), al monoiodtyhirosine (MIT), al diiodothyrosine (DIT) și triiodotironina (T 3 ), hormoni care conțin iod și joacă un rol în modularea metabolismului bazal (accelerarea creșterii), carbohidrați, lipide, precum și în creșterea și maturarea țesutului nervos; - calcitonină (CT, tirocalcitonină, TCT) cu rol în reglarea fosforul de calciu și sânge (hipocalcémiant și hipofosforiant) în inhibând decalcifierea oaselor cu hormonul paratiroidian ( parathormonul). Examinarea fizică evidențiază: - goitre simplu (frill) - creșterea volumului glandei din cont țesut conjunctiv (nu există manifestări endocrine); - capră enzootică (endemică) la caprine, porci - creșterea în volumul glandei datorită absenței de iod sau ca urmare a prezenței factori dietetici care favorizează gâscă; - tiroidită - inflamație acută a tiroidei; - strumită - inflamație cronică a tiroidei (în latină struma = goiter). Examenul funcțional stabilește disendocriniile. Sindromul hipotiroidian (hipotiroidism, hipotiroză) din cauza insuficienței hormoni tiroidieni, lipsa calciului sau prin prezența factorilor goitrogeni și strumigens. Există o scădere a metabolismului bazal (hipotermie), apariția bradicardie, digestie dificilă (constipație) și gâscă. - La animalele tinere apare nanismul tiroidian dizarmonic ( nanismul tiropop) caracterizat prin scurtarea membrelor (picioarelor) și a gâtului, articulații mari, lipsa dezvoltării organelor genitale și apariția modificări funcționale corticale (cretinism). - La animalele adulte apare myxedema - infiltrare și edem pe pielea regiunii capului, gâtului, membrelor și membranelor mucoase (laringe), alopecie câine), instinct redus de reproducere, obezitate, lipsă de listă. Sindromul de hipertiroidie (hipertiroidism, hipertiroidie, tireotoxicoză) în exces

hormonul tiroidian. Există o creștere a metabolismului bazal (hipertermie), apariția tahicardiei, toate aceste modificări întâlnite în boala Graves (Boala Graves, gâscă exoftalmică) caracterizată prin gâscă (din cauza celule foliculare), exoftalmo, tahicardie, scădere progresivă în greutate, diaree, excitare corticală, tremurături, transpirație, epifora etc. 11.1.5. Paratiroida Este o glandă endocrină formată din structuri foarte mici, împrăștiate în interior și în jurul tiroidei și care secretă parathormona (PTH) care acționează la nivelul nivelului osos renal, menținerea unui raport normal Ca / P în sânge (stimulează absorbția calciului din rinichi și intestin, inhibă resorbția fosforului din rinichi, deci crește calciu și scade fosforul sanguin). Prin urmare, pentru evaluarea capacității funcția funcțională a glandei, raportul Ca / P în sânge și, eventual, în Pagina 187 187

urină. Trebuie amintit că hormonul tiroidian (calcitonina) se opune parathormon. Sindromul hipoxid-paratiroidian (hipoparatiroidism, tetany paratireoprive, spasmofilie) se caracterizează prin hipocalcemie serică, hiperfosfatemie, hiperexcitare neuromuscular (fibrilatie, spasm laringian urmat de asfixiere). Se caracterizează sindromul hiperparatiroid (hiperparatiroidism, osteofibroză) hipercalcemie serică, hipercalciurie, hipofosfatemie, hiperfosfaturie, dispariția reflexelor, astenie, apatie. Excesul hormon paratiroidian duce la mobilizare calciu din oasele care trece în sânge (apariția osteofibrozei primare). Osteofibroza este o osteoclazie rapidă caracterizată prin creșterea exuberantă a țesutului osul fibros. Acest fenomen este frecvent urmat de producerea de fracturi la nivel oase lungi. 11.1.6. Ovarul endocrin Poate fi examinat din punct de vedere fizic (palparea transrectală, ecografia și laparotomie) și funcțional (prezența căldurii, dorința de a copula, doza de hormoni din sânge și urină). Ținând cont de fazele ciclului sexual, putem se intalnesc la animale: - sindroame foliculare determinate de hormonul folicular (foliculină) care, în condiții normale, produce libido și ovulație și, în condiții patologice, produce hipofolliculinism (anafrodisia, frigiditate) și hiperfolliculinism (nimfomanie, furie uterină); - sindroame luteinice determinate de progesteron (hormon secretat de corpus luteum) care, în condiții normale, asigură implantare, gestație și stimularea glandei mamare și, în condiții patologice, produce hipoluteinism (exprimat prin infertilitate și avort) și hiperluteinism (aspectul corpusului luteum persistă și frigiditatea temporară). 11.1.7. Testiculul endocrin Poate fi examinat din punct de vedere fizic (inspecție, palpare) și funcțional (aprecierea dorinței de a se uni, calitatea spermei, doza hormonală). hormonii secretat de celulele interstițiale Leydig (testosteron, aldosteron) joacă un rol

în dezvoltarea tractului genital masculin, în apariția caracteristicilor sexuale reflexe secundare și sexuale masculine. Funcția endocrină poate avea două aspecte semiologice: - sindrom hipotesticular - caracterizat prin: anorhidie endocrină în animale tinere (absența unuia sau a ambelor testicule) și hipohorhidie endocrină la bărbații adulți (atrofierea organelor genitale masculine); - sindrom hipertesticular - caracterizat prin: hiperhidroza endocrină, masculul devine violent și are o libido exagerată. Pagina 188 188

11.1.8. Suprenalele Glanda endocrină situată în vecinătatea rinichilor, are parenchimul format din două straturi: cortexul (cortexul suprarenal - producător de hormoni corticosteroizi), cu o rolul în proteine, carbohidrați, lipide, hidro-minerale, dar și în imunitate depresie și măduva spinării (medula suprarenală - producător de catecolamină) cu acțiune simpatomimetice (adrenalină sau epinefrină și noradrenalină sau norepinefrină). Glandele suprarenale fac parte din axa cortexului hipotalamic-hipofizar-suprarenal. Examinarea lor fizică se face prin ecografie, laparotomie și examinare funcțională de către măsurarea hormonilor din sânge și urină. - Sindroamele corticale suprarenale apar în urma modificărilor cantități de hormoni corticosteroizi (mai mult de 30 de hormoni corticosteroizi): mineralocorticosteroizi (aldosteron, dezoxicortonă), glucocorticoizi = corticosteroizi (cortizon, hidrocortizon, corticosteron), steroizi sexuali = ketosteroizi (estrogeni, androgeni, progesteron), hormoni care acționează asupra metabolismului hidro-mineral (rețin Na și elimina K și Cl), carbohidrați (hiperglicemie), lipide, funcție imunitară ( scăderea răspunsului umoral și celular, efect antiinflamator, antialergic), etc. - sindrom de hipocorticism de lungă durată (hipoepinefrie corticală) produs Boala Addison (boala bronzată) caracterizată prin pigmentarea excesivă a pielii (melanoderma) sub acțiunea hormonului stimulator melano-stimulator la care există, de asemenea, astenie, anemie, hipotensiune, anorexie. Apare în ipoantehipofizarism, tuberculoză, cu localizare la suprarenale etc. Ipocorticism scurt durata produce boală non-adisoniană, fără pigmentarea pielii, dar numai cu tulburări cardiace (tahicardie), digestive și hipoglicemie. - Sindromul de hipercorticism (hiperepinefria corticală) - presupune apariția sindroame parțiale: • Sindromul Cushing - supraproducție de glucocorticoizi (pe tumori) suprarenale sau hipofize) și se caracterizează prin osteoporoză și obezitatea capului, diabet zaharat slab exprimat, miastenia gravis, hirsutism, hipertensiune; • pseudohermaphroditismul femeilor tinere (caracteristici sexuale secundare masculin) și maturitate sexuală timpurie la bărbat; • Sindromul Conn - retenție de Na, dar fără apariția edemului. - Sindroame suprarenale medulare - modificarea cantității de adrenalină (creșterea ei provoacă hipertensiune arterială și scăderea acesteia provoacă hipotensiune); aceste

modificările pot fi de scurtă durată (cauzate de frică, microclimat sau condiții de transport) sau pe termen lung (cauzate de stres). 11.1.9. Pancreasul endocrin (Insulele Langerhans) Glanda de secreție mixtă, localizată în curbura mică a duodenului, are un rol în reglarea glicemiei de către cei doi hormoni pe care îi secretă: insulina (hormon Pagina 189 189

hipoglicemiant) și glucagon (hormon hiperglicemic). Examenul poate fi fizic (laparotomie, examen radiologic și ecografic) și funcțional (dozarea hormonilor și glucoză în sânge și urină). Sindromul de hipoxizinism (sindrom diabetic din cauza lipsei de insulină) se caracterizează prin diabetul zaharat (diabetul pancreatic) - exprimat prin polifagie, polidipsie, poliurie, hiperglicemie, glicozurie, acidoză, cachexie sau obezitate, cataractă dublă, urmată de comă diabetică și deces. În condiții normale, insulină ia excesul de glucoză din sânge și îl depune în ficat sub formă de glicogen. Sindromul de hiperinsulinism ( sindromul hipoglicemic) produce tulburări psihic, anxietate, ataxie, convulsii, parapareză, prăbușire, foame permanentă. Se găsește adesea la câini. 11.2. SINDROME PLURIGLANDULARE Unele endocrinoze se bazează pe tulburările hormonale asociate cu mai multe glandele endocrine, de exemplu: ▪ diabet zaharat - descris inițial ca endocrinoză monocandulară; și cu toate acestea, alte glande endocrine sunt implicate în producția sa (glanda pituitară anterioară, tiroidă, suprarenală). Diabet (din grecescul diabet = flow by) este denumirea dată bolilor caracterizate prin polidipsie intensă și poliurie; ne întâlnim: - diabet zaharat (simptomatic) - prin absența insulinei, caracterizată prin polidipsie, poliurie, glicozurie, hiperglicemie; - diabet bronzat - diabet zaharat asociat cu melanodermă și ciroză hipertrofică; - diabet asimptomatic (latent) - fără manifestări clinice, cu hiperglicemie; - diabet insipidus (prin absența vasopresinei) - cu polidipsie, poliurie, fără glicozurie; - diabet renal (ereditar) - cu glicozurie permanentă în mod implicit resorbție renală; - diabet steroidic - diabet zaharat ușor, produs de excesul de hormoni cortexul suprarenal. Incidența diabetului este mai crescută la căței și tomate. ▪ se produce pierderea în greutate (subnutriție, subnutriție) a animalelor adulte prin tulburări endocrine anterioare pituitare, tiroidiene, pancreatice, suprarenal, ovarian, testicular și presupune scăderea sau absența rezervele de grăsime ale organismului care pot ajunge până la cachexia (pierderea de masa musculară). Apare ca urmare a insuficienței alimentare cantitative și calitativ, al deficitului de absorbție (afecțiuni ale sistemului digestiv și

glande anexe), tulburări endocrine; ▪ Ipotrepsis (non-dezvoltarea masei musculare la noianimalele născute și tinere, precum și lipsa reactivității) pot fi asociate cu Pagina 190 190

nanismul, fiind produs de tulburări hipofize, timice, tiroidiene, suprarenale, pancreatice; ▪ obezitatea (acumularea excesivă de grăsime) este rezultatul unui complex de factori: metabolici, ereditari, nervosi, endocrini (hipofiza anterioară, tiroidă, pancreatică, cortexul suprarenal, ovarian, testicular), hrană (aport caloric excesiv), stil de viață sedentar; ▪ sindromul general de adaptare (stresul) este caracterizat prin tulburări endocrine hipofizare, tiroidiene, suprarenale, gonadale, la care sunt asociate cu modificări ale sistemului neurovegetativ; ▪ sindroame de piele - poate fi rezultatul modificărilor locale nivelul pielii (boli infecțioase, parazite, arsuri etc.) dar și anumite afecțiuni neuroendocrine asociate: - alopecie - apare în deficiențe mineralo-vitaminice, endocrinoze tiroida, hipofiza, suprarenala; - hipertricoză generalizată - apare în afecțiunile suprarenalelor, ovarul și glanda pituitară; - dischromii cutanate - în hipofiza și suprarenale; - pruritul pielii - în insuficiențe endocrino-metabolice, pancreatic și suprarenal; - psoriazis - o boală cronică recurentă, caracterizată prin pete roșu acoperit cu solzi uscați, localizați sau generalizați, consecutiv la tulburări endocrino-metabolice. Pagina 191 191

CAPITOLUL 12

SEMIOLOGIE SPECIALĂ CERINTE SPECII DE ANIMALE (albine, pește, viermi de mătase) 12.1. SEMIOLOGIA ARINELOR Examinarea albinelor, care are ca scop reunirea aspectelor semiologice, este desfășurat în mai multe etape și urmează: • flora cu miere și sursa de apă; • zborul albinelor; • zona din jurul stupului și a găurii de zbor; • stupul cu albinele: - componentele stupului: pereții, acoperișul, capacele cadrului, ramele; gaură pentru hrana albinelor;

- produse apicole: fagure, miere, polen, ceară virgină; Lăptișor de matcă; - stadiile evolutive: ou, larvă, nimfe, adulți (albine muncitoare, coasă bumblebee, regina). Floarea cu miere și sursa de apă . Floarea cu miere trebuie să fie cea mai apropiată posibil din stupină; dacă este prea departe, practicăm apicultura. Împrumutăm a atenție specială la udarea pădurilor sau a culturilor pentru combaterea animalelor și dăunători (majoritatea pesticidelor determină ca albinele să moară rapid). Sursă apa trebuie să fie în apropierea stupinei și să nu fie poluată. Zborul albinelor trebuie văzut de la mare distanță (câțiva kilometri de stupină) și foarte dens în apropierea stupinei (o mulțime de albine, plante perene, încărcate cu polen). Zona din jurul stupului și a găurii de zbor . Cât mai puțin în jurul stupului de albine moarte și în gaura de zbor prezența unui număr mare de albine în mișcare a continuat. Stupul cu albine . Albina este deschisă de apicultor, examinând de către medicul veterinar după ce a luat toate măsurile de protecție specifice (masca). Examinarea se efectuează pe vreme caldă, fără vânt sau ploaie, când sunt multe albine lăsate să colecteze polenul. Ne uităm la toate cadrele care trebuie să fie incluse stare bună, cu depuneri de miere și polen, ouă, larve și nimfe împrăștiate uniform, multe albine muncitoare, puține drone și doar una Regină. Prezența mai multor regine indică faptul că familia albinelor este pregătită roire. Apreciem curățenia stupului, mirosul fagurilor și al nimfelor precum și culoarea lor. La examinarea albinelor adulte, se acordă atenție suprafeței corpul, culoarea și mobilitatea lor. Pagina 192 192

Aspecte semiologice: - absența furtului sau a puținelor albine; - albine moarte (în număr mare) sau care mor la gaura de zbor; - mișcări dezordonate ale albinelor (intoxicație); - prezența unor diaree colorate diferit, în gaura de zbor sau în stup; - albine cu burtă umflată sau de culoare diferită; - prezența paraziților pe corpul albinelor; - ceara virgină mucegăită sau consumată de insecte, șoareci sau din cauza lipsă de hrană; - ouă, larve, nimfe care nu sunt uniform diseminate pe ceara virgina; - nimfe moarte cu miros caracteristic; - numărul mic de albine din stup; - absența albinei mame (regina); - miere, polen, jeleu regal în cantități mici și care nu sunt distribuit uniform. Aceste aspecte apar în europeană europeană, americană, salmoneloză, sepsis, varoză, nosemoză, în diverse intoxicații.

În situații speciale, probele pot fi trimise pentru examinare laborator: apa, flora, miere, larve, albine moarte și albine vii în cutii speciale mici. 12.2. SEMIOLOGIA PEȘTILOR Pentru a obține informațiile necesare pentru determinarea patologiei specific, examinăm peștii și mediul lor de viață (iazuri, iazuri, acvarii) urmând un plan care include: ▪ investigația clinică urmând fișa ictiologică (pentru locurile de reproducere): - date geo-topografice - locația locului de reproducție; date privind solul, poluarea industrială, prezența sau absența acestora vegetație; - datele hidrotehnice - sursa de apă, calitatea apei, rata de înlocuire; - locul și data debutului bolii; - informații cu privire la boală (morbiditate, mortalitate, simptome) și a acesteia evoluția în timp; ▪ examinarea fizică a peștilor bolnavi: - examinarea capacității lor de înot (absența înotului, pește mort, respirația peștilor de pe suprafața apei etc.); - examen individual după pescuit (pește viu, bolnav și mort): o inspecție - pentru mișcare, forma și dimensiunea corpului, aspectul suprafața și culoarea corpului, prezența solzelor și strălucirea acestora, ochi, aripioare și branhii; Pagina 193 193

o palpare - pentru consecvență, mobilitate și deformare; o examene speciale - bacteriologice, virologice, micologice, hematologice, histologice pe probele trimise la laboratoare de specialitate; ▪ examinarea apei și nutrețurilor - fizică, biochimică și microscopică probe trimise în laboratoarele de specialitate. Trebuie să fiți atenți special pentru apa din surse poluate. Aspecte semiologice: - funcțional: mișcări leneșe, pe suprafața apei, mișcare a stomacului mai sus, agitație, etc .; - morfologic - abdomen mare, leziuni asupra corpului (ulcere, ulcere), paraziți pe corp sau branhii, solzi căzuți, modificări de culoare corp, hemoragii, icter, puroi, exoftalm, enoftalmie, fecale sângeroase, alterate de ouă și membrane. Acestea apar în septicemie hemoragică, necroză pancreatică, variola, picătură, furunculoză. 12.3. SEMIOLOGIA LUCRĂRILOR DE SILC Pentru obținerea informațiilor privind patologia specifică a viermilor mătase vom examina: - camerele - microclimatul (temperatura, umiditatea, ventilarea, iluminatul)

și igienă; - mâncare și așternut - mămăligă, stejar, frunze de ricin, mici crengi pentru coconi, plasă și plasă; - viermi, pupa, coconi și fluturi cu privire la formă, dimensiune, culoarea, mobilitatea, consistența, mirosul și densitatea acestora pe gunoi. În condiții speciale, vom efectua examene speciale la probe trimise la laborator (larve, pupa, fluturi, frunze). Aspecte semiologice: inapetență, lipsa de mobilitate, pete colorate pe corp, diaree, vărsături, neliniște, creșterea volumului corpului, depunerea nu ouă uniforme. Aceste aspecte pot fi întâlnite în anumite boli (poliedru, flacherie, nosemoză) sau nespecifice (otrăvire, deficiențe nutritive). Pagina 194 194

Pagina 195 195

A DOUA PARTE

TEHNICI DE EXAMINARE Pagina 196 196

Pagina 197 197

A. ' EXAMINAREA CLINICĂ A ANIMALELOR CAPITOLUL 13

MĂSURI PRE-CLINICE DE EXAMINARE 13.1. STANDARDE GENERALE DE PRODUCȚIE ÎN CAZ CONDUCERE A EXAMINĂRII CLINICE Examenul clinic începe după asigurarea strictă a tuturor măsurilor de igienă și protecție a muncii: utilizarea echipamentului de protecție (halat, șorț, pălărie etc.), unghiile tăiate și depuse, spălând și dezinfectând mâinile, instruirea personalului auxiliar, luarea unor măsuri speciale de protecție a muncii dacă necesare etc. Examinarea clinică a animalelor trebuie să aibă loc în prezența proprietarului sau a unei persoane care cunoaște foarte bine animalul și îi explicăm rolul pe care îl are examen clinic (reținerea capului animalului). Examinarea se efectuează după o adaptare prealabilă a animalului la mediul înconjurător și personal medical veterinar. Locația examinării clinice ar trebui să fie curat, destul de spațios și liniștit, bine luminat, de preferință lumină naturală și fără pericol de accidente (găuri, pereți, fier, fier, etc.). Poziția animalului va fi patrupedă (animalele mici vor fi puse pe o masă), îndepărtați hamurile, cu excepția halterului

la cai, lanțul la vite și gulerul la câini. Animalul nu trebuie curățat înainte de examinarea clinică, deoarece există poate elimina unele semne de boală. În cazul în care este într-adevăr necesar să o faci, ea trebuie făcută numai în direcția celui care examinează animalul. Examinatorul va stabili mai întâi modul și reținerea, planul de examinare și metodele de revizuire. Examinarea animalului este reluată ori de câte ori este necesar, la propunere a examinatorului. Acesta din urmă trebuie să folosească un vocabular adecvat abilității de înțelegerea persoanei căreia i se adresează, fără a folosi termeni medicali. În timpul examenului clinic, medicul este lângă animal și se apropie de el atât cât este necesar pentru a aduna semne clinice; medicul trebuie să demonstreze răbdare, siguranță, calm, evitând brutalizarea animalului și continuarea în mod constant reacțiile sale. Examinatorul răspunde pentru acțiunile sale și pentru cele ale personalului auxiliar pentru întreg durata examinării animalului. Pagina 198 198

13.2. PRIMELE ANIMALE Primul reprezintă abordarea animalului pentru a-i atrage atenția și pentru a-l obișnui prezența examinatorului pentru examinarea acestuia sau aplicarea terapiei. Pentru a aborda corect un animal, cu riscuri minime, este necesar ia în considerare câteva recomandări: - proprietarul sau asistentul va fi plasat pe partea opusă examinatorului; ținerea animalului de halter, lanț sau guler; - examinatorul va solicita informațiilor supraveghetorului sau proprietarului cu privire la caracterul animalului (dacă lovește, mușcă, lovește coarne, gheara etc.); - apropierea animalului se va realiza perpendicular pe suprafață, mai întâi evita mijloacele de atac sau de apărare a animalului (mușchi, coarne, membre); examinatorul trebuie să atragă atenția animalului asupra intenției sale de a se apropia, dar fără a gesticula sau a face mișcări bruște. la. În primul rând, animale mari La cai, abordarea se face în zona umerilor (pe partea stângă sau pe dreapta), la bovine din regiunea umerilor (ca la cai) sau spatele animalului, perpendicular pe rădăcina cozii sale. Examinatorul se va apropia de animal (perpendicular pe zona întâi), vorbind cu ea tot timpul, atrăgându-i atenția asupra intenției sale de a se apropia. De în imediata apropiere a animalului, examinatorul efectuează o scurtă inspecție a zonei turniquet, lovește zona cu mâna care este aproape de animal, apoi lasă mâna pe turniquet sau spatele animalului, păstrând contactul cu animalul în timpul examenului. privirea examinatorului rămâne îndreptată tot timpul spre capul animalului, urmându-l reacții. Este poziția generală în primul rând , poziția care permite abordarea regiunilor proprietate de vecinătate ( abordare regională ). Pentru apropierea regiunilor capului și gâtului - din poziția generală mai întâi (de la regiunea umărului), examinatorul stă paralel cu animalul, aproape cu mâna

animalul pe vrăjitorul său și privește spre capul animalului; apoi cu mâna opusă el lovește ușor partea laterală a gâtului, puțin câte puțin, înaintând spre capul animalului până la pauză, apucându-și masca (orbitorii). Pentru a se apropia de zona pieptului și abdomenului - din prima poziție, în privind spre cap, examinatorul atrage atenția proprietarului sau a asistentului de proprietate țineți animalul la jumătate, apoi schimbă mâna turniquetului și se întoarce privind spre partea din spate a animalului; apoi, cu mâna opusă, lovește ușor partea laterală pieptul și abdomenul, înaintând spre partea din spate. În cazul unei abordări posterioare la bovine, examinatorul se apropie animalul perpendicular pe rădăcina cozii, se oprește, face o inspecție cursivă a zona, apoi lovește ușor, cu ambele mâini, bilateral și în același timp zona de vârf și fesă. În cazul în care lovești cu o mână, există posibilitatea că animalul își schimbă poziția, mișcându-se lateral. b. În primul rând, animale mijlocii și mici Animalele de dimensiuni medii (porci, oi, capre) sunt abordate din spate, în interior apucând animalul de coadă sau de un membru posterior, deasupra șocului, executând Pagina 199 199

imediat reținerea. La animalele mici (canide, feline, blana și laborator), abordarea se face în același timp cu reținerea directă. De obicei, animalele tinere sunt abordate în prezența mamelor lor pentru a le pune in incredere. 13.3. CONȚINUTUL CLINIC AL ANIMALELOR Restrângerea presupune limitarea mișcărilor animalului, dar și ale acestuia mijloace de atac. Prin reținere, examinatorul și animalul sunt protejate examinat. În funcție de obiectivul urmat și de reacțiile animalului, examinatorul va stabili metoda adecvată de reținere. Reținerea poate fi clinică și chirurgicală. reținerea clinică poate fi manuală (cu o mână sau două ) și folosind instrumente . Reținerea cailor a) Compresia manuală a capului: - reținere unimanual ( reținere de căpăstru sau restrîng prezentare ): din poziția întâi chiar în fața umărului, cu mâna aproape a animalului pe vrăjitoarele sale și privirea îndreptată spre capul animalului, examinatorul lovește ușor părțile gâtului cu cealaltă mână în timp ce avansează spre jumătate, apucând ochiul; apoi cu mâna pe turniquet, el apucă halterul, ridicând ușor capul animalului, în timp ce mâna care era pe ochi este lăsată liberă; - reținere bimanuală - din poziția de prezentare, putem efectua reținere bimanuală - prin halter și eyecup, prin halter și o ureche - sau reținerea bimanuală și bilaterală (efectuată de două persoane). b) tetiera folosind instrumente (cu nasul de răsucit). Metoda necesită utilizarea unei simple răsucire a nasului (băț de lemn cu lungimea de 50-70 cm, montat la un capăt cu o gaură de șnur) sau metal (două brațe metalice articulat la un capăt). - Contenția cu penseta simplă ( simplă, din lemn ): puneți penseta sub

braț care va efectua apropierea (sub brațul stâng dacă abordarea este făcută de stânga și de sub brațul drept dacă abordarea este făcută de dreapta) și unul trece degetele prin inelul nasului. nasul strâmb astfel fixat, ne apropiem de animal, perpendicular pe umăr, privind spre capul animalului. Ajunși mai întâi în poziție, mâna aproape de animalul de pe el turniquet, examinatorul lovește ușor turniquetul și partea laterală a gâtului; apoi cu celălalt mâna, ale cărei degete au trecut prin inelul nasului strâmb, prinde buza superioară sau urechea. Mâna care era pe mască eliberează halterul, pune pe buză inelul strâmb sau peste ureche, apucați bățul strâmb și începeți să răsuciți până inelul este bine fixat. Apoi mâna care ține buza sau urechea apucă bastonul răsucit. nasul și mâna care a răsucit bățul atașează halterul de mască (cu ocularul). - Contenția cu răsucirea metalică a nasului : examinatorul face abordarea animalul, nasul strâmb înfiletat pe antebrațul mâinii care este de partea apropierii; noi fixează răsucirea nasului pe buza superioară, apucând buza între brațele libere ale răsucirii nasului. Pagina 200 200

Nu uitați : răsucirea nasului trebuie să fie strânsă până la punctul în care asigură compresia fără deteriora țesutul. Nu îți menții nasul răsucind mai mult de 30 de minute și, după ce îl scoți, trebuie să masează muschiul animalului pentru a reactiva circulația sângelui în această zonă. In caz în cazul în care animalul nu suportă aplicarea nasului, se recomandă să nu-l folosești. c) restricționare prin menținerea unui membru frontal ridicat Examinatorul plasat pe poziția întâi, privind înapoi, lovește ușor cu mâna aproape de animal de pe fața posterioară a membrului până la acesta ajunge la nivelul mingii. Când animalul are tendința de a ridica piciorul, apucăm două mâini zona balotului (ca o brățară) ridicând mult piciorul și ținându-l suspendat, fără să-l sprijine pe genunchiul examinatorului. d) Restrângerea poate fi realizată și prin introducerea animalelor în „ bare de lucru ”(un cadru metalic care limitează mișcarea animalelor), utilizarea anumite medicamente sau utilizarea diverselor cabluri (în special pentru proceduri pentru răsturnarea animalelor în decubit. Retinerea bovinelor a) tetiera Examinatorul se apropie de animalul perpendicular pe zona umărului (pe zona stânga sau dreapta), privind spre capul animalului, punând mâna aproape animalul pe greabăn, pe lanț sau pe guler, iar cealaltă mână apucă cornul care este găsește partea lui. Proprietarul sau asistentul, așezat în partea opusă celei examinatorul ține animalul de lanț sau de coarnă în partea sa. - Din poziția anterioară (conținutul lanțului sau al cornului) se poate face o contenție mai sigură, conținutul celor două coarne. Pentru aceasta, examinatorul apucă cele două mâini coarne (vârful coarnelor) care se sprijină cu regiunea lombară pe umărul animalului, prin întinderea picioarelor în același timp pentru lărgirea bazei de echilibru. - Putem merge și mai departe: retenția septului nazal . Din poziție anterior, mâna aproape de animal eliberează cornul de partea opusă și, prin zgârieturi între ele coarnele, lăsați mâna să alunece la bot, apucând ușor septul

nazal și ridicând capul animalului. Cornul eliberat este confiscat de proprietar sau asistentul de partea opusă examinatorului. După apucarea septului nazal, examinatorul trece prin fața animalului, schimbând mâna pe care o folosea pentru a fixa septul nazal, pentru a avea o poziție mai confortabilă. Pentru a evita deteriorarea mucoasei nazal, cel care face contenția septului nazal trebuie să aibă unghiile tăiate și depuse. - Conținerea septului nazal prin aplicarea pensetei sau foarfece de montare a copitei . După ce a efectuat cu mâna reținerea animalului de către septul nazal, introduceți alternativ brațele cleștelor nasului în nări. Apoi, ne apropiem de brațele forcepsului speckle (fără a produce leziuni ale septului nazal) prin ridicarea cursorului la nivelul necesar. La taurii care cresc, care au inele metalice din nări, reținerea se realizează prin fixarea inelelor cu un baston de cârlig. b) reținerea prin imobilizarea membrelor posterioare Plasându-se în spatele animalului, putem realiza o reținere a membrelor posterior: - imobilizarea membrului pelvin folosind o frânghie - facem o buclă deasupra cârligului și se trage capătul liber al frânghiei; Pagina 201 201

- imobilizare la opt membre ale părții posterioare - din tehnică anterior, continuăm trecând capătul liber al frânghiei anterolateral și cranio-caudal, prin înconjurarea celui de-al doilea membru, prin efectuarea atașamentului în opt dintre membri; capătul liber al frânghiei este trecut prin mijlocul verigilor și tras spate; - reținerea membrului posterior folosind o grămadă (pile) - examinatorul apropiați-vă de animal, ușor, fără să-l speriați cu prezența mizei, în timp ce așezând lateral în fața punții spate. În caz că vrem să facem reținerea membrului care este de aceeași parte cu examinatorul, acesta din urmă lateral, cu fața spre membrul în cauză, privind spre cap și introduce miza de pe partea anterioară a articulației hock, apăsând butonul vârful mizei de pe cordonul hock al membrului opus, congeneric, ridicând membru al fulcrumului său. Dacă vrem să restrângem membrul din lateral opus, examinatorul se uită spre coadă, apasă miza pe hamstring a membrului apropiat de el și introduce miza dintre membri, din spate și dincolo partea anterioară a șocului membrului din partea opusă. c) reținerea vitelor prin introducerea lor în „barele de lucru” identic cu cel al cailor. Retinerea oilor si caprelor Restrângerea animalelor mici poate fi realizată prin următoarele metode: - tetiera de urechi sau de coarne; - reținerea prin apucarea animalului de coadă și suspendarea trenului posterior; - suprapunerea animalului, prin strângerea laturilor dintre genunchi și apucarea animalului de coadă sau de coarne; - plasarea animalului în decubit lateral - în poziție laterală, genunchii aplecați;

arătând perpendicular pe linia sagitală a animalului, examinatorul glisați ambele mâini sub abdomen, apucați membrele de partea opusă deasupra genunchiul, mai precis deasupra șocului și trage, ridicând ușor animalul. Reținerea la porci Pot fi utilizate următoarele metode: - zgârierea animalului pe regiunea flancului, pe partea ventrală a abdomenului sau la rădăcina urechilor; - animalul este apucat de urechi sau de coadă; - fixarea unei noze pe maxilă - trecem noza prindeasupra botului, fixându-l în spatele caninelor; - fixarea unei garnituri la nivelul cârligului; - așezarea animalului în decubit lateral (similar cu conținutul rumegătorilor din mărime mică); - introducerea animalului într-un box îngust pentru a-și limita mișcările. Retinerea de caini Indiferent de comportamentul animalului și de asigurarea proprietarului caracterul său, examinatorul trebuie să recurgă la măsuri de reținere a câinilor. Pagina 202 202

reținerea se efectuează pe o masă de examinare sau în brațele proprietarului de către mai mulți procese: - compresia capului cu o mână prin fixarea pielii gâtului; - compresia capului cu două mâini prin fixarea pielii gâtului cu mâna aproape de animal și apucând botul cu cealaltă mână; - legarea mușchiului cu o umflătură de gaz - aplicăm o gaură pe botul animalului, capetele scutecului se împletesc sub mandibula, apoi sunt legate în partea din spate a gâtului, în spatele urechilor; - aplicarea mușchiului (metal, piele sau țesătură), în special la câini agresiv; - fixarea gâtului cu ajutorul unor clește cu brațe lungi. Retinerea pisicii Pentru reținerea pisicii pot fi utilizate următoarele metode: - fixarea capului între mâini, efectuată de proprietar; - imobilizare prin fixarea pielii regiunii gâtului; - legarea mușchiului - similară cu cea a câinilor, dar la pisici (deoarece botul este mai scurt) după ce a legat capetele libere ale scutecului la gât, unul capetele (cele mai lungi) trecute între urechi pe frunte, este introdus de sub zgomot și este readus pe frunte (trecând-o între urechi), unde este legat la celălalt capăt, făcând un fel de jumătate; - aplicarea mușchiului; - înfășurarea animalului într-o bucată de material textil; - introducerea capului animalului într-o cutie de castrare sau într-o cizmă. Restrângerea animalelor cu blană a) Retinerea iepurelui:

- fixarea pielii regiunii gâtului și suspendarea acesteia; - fixarea pielii regiunii gâtului și a regiunii lombare, urmată de imobilizarea animalului prin apăsarea lui pe masă. b) Conținutul miopotamului: - suspendarea animalului de coadă; - compresie bimanuală, o mână prinde pielea gâtului, iar cealaltă mână coadă; - fixarea capului cu ajutorul unor clește speciale. c) reținerea minciunii: - legarea botului ca la câine; - imobilizarea capului folosind forceps cu brațele lungi fixate pe gât; - introducerea animalului în cuști cu pereți mobili și limitarea mișcări ale animalelor; - utilizarea de tranchilizante. Păstrarea animalelor în rezervații naturale și grădini zoologice Speciile de animale agresive (leu, tigru, lup) care se găsesc în astfel de situațiile, sunt imobilizate după ce sunt tranzacționate (folosind o armă) sau sunt introduse în cuști cu pereți mobili care le limitează mișcările. Pentru ceilalți specii, procedăm în același mod ca și pentru animalele domestice. Pagina 203 203

Retinerea animalelor de laborator Animalele de laborator - șoareci, șobolani, cobai, hamsteri, broaște - vor imobilizat prin procedurile prevăzute în manualele de laborator. Menținerea păsărilor Putem face o reținere bimanuală, o mână la rădăcina aripilor și cealaltă pe picioarele, fixând mâna deasupra șocurilor. Pentru păsările mici, putem realiza un compresie cu o singură mână, luând zona pieptului și picioarele fixe în palmă între degete. Examinatorul trebuie să evite întotdeauna apropierea de fața (în special ochiul) ciocului păsări, pentru că există posibilitatea să-și lovească ciocurile. Restrângerea altor specii de interes economic un pește - pot fi imobilizate prin învelirea lor într-o bucată de material textil, dar și prin introducerea degetelor (degetul mare și arătător) sub branhii, evitând rănirea branhiei. b) Albinele - albinele pot fi examinate pe fagure, fără niciun fel imobilizare; - pot fi imobilizate prin apucarea aripilor sau a toracelui cu ajutorul forcepsului. c) Viermi de mătase - sunt examinați direct pe frunziș. Pagina 204 204

CAPITOLUL 14

METODE DE EXAMINARE CLINICĂ Tehnica de examinare clinică a animalelor necesită cunoștințe, dobândire și implementarea metodelor generale și speciale de examinare, respectarea planului examinarea clinică a animalelor și completarea fișei de observație clinică. Metodele de examinare clinică pot fi grupate în metode generale (obligatorii) și metode speciale (complementare). 14.1. METODE DE EXAMINARE GENERALE (MANDATORII) Acestea sunt metode care trebuie utilizate în toate examinările clinice ale animale. Sunt utilizate într-o anumită ordine - inspecție, palpare, percuție, auscultare, aprecierea temperaturii corpului; examinatorul poate schimba această ordine, justificat și numai după efectuarea inspecției. 14.1.1. Inspecție sau observare Inspecția este prima metodă generală de examinare care constă în colectarea semnelor de boală, în special folosirea vederii și mai puțin folosirea altor simțuri (auz și miros). Inspecția poate fi efectuată corect numai în lumină naturală, în interior respectând mult timp, simetric și comparativ fiecare regiune a corpului, precum și întregul animal. Animalele sunt observate în libertate, dar și în condiții impus de examinator. Tehnica de lucru Inspecția se efectuează în mod necesar în două etape: în prima etapă, efectuăm o inspecție de la distanță (de departe), continuată și finalizată în a doua etapă cu o inspecție atentă (prima poziție). a) Inspecție de la distanță (de la distanță) Ea constă în observarea animalului de la o distanță potrivită examinatorul (3-4 m pentru animale mari și 1-2 m pentru animale mici a tăia). Animalul este observat în timpul stației, dar și în timpul mișcării. Pentru cai, examinare în timpul mișcării (pe jos, trotinând, galopând) pe un teren moale (slăbit), dar și tare (asfalt, beton, piatră) este obligatoriu. Pentru a surprinde și aprecia corect datele clinice, examinatorul se va deplasa o dată sau de mai multe ori în jurul animalului, având pentru obiective: - identificarea (identitatea) animalului - specie, rasă, vârstă, sex, culoare, etc .; - comportamentul animalului (lovește, mușcă, lovește cornul); Pagina 205 205

- habitus (condiție generală prezentă) - conformație, constituție, stare de întreținere; facies, temperament, atitudini; - semne de boală - localizare anatomică, descriere, caracteristici, condiții în care se manifestă. b) inspecție atentă Această inspecție este efectuată mai întâi din poziție, folosind mâna liberă numai dacă acest lucru este cazul pentru curățarea anumitor regiuni (regiunea părului cervical al grena la cai, pielea pliată în anumite rase de câini, lână în oaie). În această etapă, o examinare mai atentă a regiunilor (cap, gât,

torace, abdomen, membre), urmând două obiective: - clasificarea și completarea semnelor descoperite în timpul primului etapa de inspecție; - colectarea de semne noi, care nu au fost observate în timpul inspecției la distanţă. În general, când inspecția se efectuează cu ochiul, se numește inspecție directă (utilizat pentru examinarea externă a animalului); atunci când se efectuează folosind instrumente (endoscopuri) se numește inspecție intermediară (utilizată pentru examinarea unele cavități). 14.1.2. Palpare Palparea este a doua metodă generală de examinare clinică a animalelor și constă în percepția tactilă a semnelor clinice, care pot fi înțelese cu o atingere ușoară sau presiune profundă din partea regiunilor examinate. Obiectivele urmate vizează sensibilitatea (tactilă, termică, dureroasă), umiditatea, temperatura, mobilitatea, poziția, forma, mărimea, integritatea și coerența zonelor examinate, precum și senzații tactile speciale (crăpătură, tremor). Pentru a obține rezultate înălțătoare, palparea trebuie efectuată cu atenție, rabdator, sistematic si comparativ, de la simpla atingere la presiune penetrant. Tehnica de lucru Examinatorul va palpa mai întâi poziția (privind spre cap sau spre coadă), păstrând contactul cu animalul tot timpul prin apropierea mâinii a animalului pe greabănul sau pe spatele lui. Palparea se realizează întotdeauna în două etape, superficial , la început - printr-o ușoară atingere cu mâna, apoi profund - prin presiune progresivă din partea regiunilor examinate. În ceea ce privește elementele utilizate în timpul palparea, se poate face următoarea clasificare; - palparea externă - pe suprafața corpului; - palparea internă - în cavitățile care comunică cu exteriorul; - palparea manuală (directă, imediată) - cu vârful degetelor, pulpa de degetele, palma sau pumnul; - palparea instrumentală (indirectă, medie) - cu diferite instrumente (forceps, foarfece, sonde etc.). Pagina 206 206

a) Palparea superficială - se efectuează cu vârful degetelor sau cu palma (față) dorsală, laterală palmară sau margine ulnară) printr-o simplă atingere în locuri sau prin alunecarea palmei peste regiunea examinată; efectuăm o palpație unimanuală în animale mari și animale cu o mână sau două mâini la animale mici. Observăm sensibilitatea pielii, umiditatea pielii, căderea pielii, temperatura regiunilor corpului, precum și senzații tactile speciale. b) Palparea profundă - efectuată cu vârful degetelor, palma, gol palma, pumnul sau cu diferite instrumente, apăsând din ce în ce mai tare și având Obiectivul este de a colecta informații cu privire la formă, sensibilitate,

coerența structurilor examinate. Palparea profundă se realizează prin alunecare sau prin presiune în locuri (aici si acolo). Această presiune poate fi continuă (susținută) sau prin apăsări repetate (șocuri) cu vârfurile degetelor (sloshing) sau cu întreaga palmă (sucussions). Când palparea profundă vizează examinarea organelor interne (la animale mic) și se efectuează cu intensitate mare, se numește palpare penetrant. Obiectivele urmate de palparea profundă (penetrantă) sunt: aprecierea tandrețe dureroasă, caracter de consecvență, formă, poziție, dimensiuni organele interne, precum și descoperirea senzațiilor tactile speciale (tremurături, raluri). 14.1.3. Percuţie Percuția este a treia metodă generală de examinare clinică. Pentru a face acest lucru, lovim (lovim) suprafața corpului unui animal pentru a produce vibrații tisulare subiacenta și apariția sunetelor care, datorită calităților lor, ne permit să apreciem starea zonei examinate. După efectuarea percuției, puteți aprecia sunetul de percuție, pe baza calităților sunetului de percuție, stabilim zona de percuție - percuție topografic (adică apreciem topografia și dimensiunile unora organe interne). În funcție de structura și starea fizică a zonelor afectate, sunetul percuția poate fi: - sunetul plictisit - obținut pe zonele musculare, fără aer; - sunetul - obținut pe zonele care conțin aer; - sunetul sub mat - intermediar între sunetul mat și sunetul sonor; - sunet hipersonic - obținut în zone cu cantități mari de aer și sub presiune; - sunetul maturității absolute sau al apei - obținut în zonele cu colecții lichide; - sunetul cu o rezonanță specială (de exemplu, sunetul de pană spartă, sunetul metalic, etc). Pagina 207 207

Tehnica de lucru Percuția are loc în spații liniștite, pentru a auzi bine sunete de percuție, animalul fiind în poziția patrupedă, pentru a menține relațiile normale între diferitele organe interne. Examinatorul va efectua percuția cu mult răbdare, sistematic (pe fiecare zonă), simetric și comparativ. În funcție de tehnica de execuție, putem grupa metode de percuție: a) Percuție directă - una lovește (lovește) direct suprafața de examinat, adică. de mână, fie cu un instrument. Această metodă este folosită pentru zonele cu suport greu (osos) și poate fi executat cu vârful degetului mijlociu flexat la primul inter falangian, vârfurile degetelor 2-3-4, lipite și curbate la primul interfalangian, marginea ulnară a mâinii încleștați (pumnul), ciocanul de percuție.

În cazul animalelor mari, examinatorul se plasează pe poziție mai întâi (privind spre cap sau coadă), mâna apropiată de animalul de pe greabanul sau spatele lui, iar percuția se face cu mâna opusă. Atunci când examinează animale mijlocii sau mici, examinatorul poate efectua percuție în două moduri: - așezat în spatele animalului (care se află pe o masă de consultare), privind spre cap și executând percuția pe o parte și apoi pe lateral opus; - plasat lateral, perpendicular pe linia sagitală, prin efectuarea percuție peste animal, din partea opusă, începând de jos în sus, apoi examinatorul schimbă poziția în partea opusă. b) Percuția indirectă constă în utilizarea unui element de mediere între suprafața impactată și atacantul. În cazul percuției indirecte, examinatorul este situat lateral de animal, arătând perpendicular pe zona de examinat. Percuția, indirectă, se realizează de la trei moduri: percuție digital-digitală, percuție cu ciocan și plesimetrie și percuție combinate pentru țesuturile moi. Percuția digital-digitală este realizată folosind instrumente de percutând degetele examinatorului. Degetul mijlociu al unei mâini este așezat la suprafață examinează și cu degetul mijlociu al celeilalte mâini, flexat la prima interfalangeala, percuția se execută lovind degetul care se află pe suprafața percuţie. Ne lovim cu mișcări ale articulației radio-carpo-metacarpiene ale mână. Percuție cu ciocanul de percuție și placa de plessimetrie. Examinatorul plasează placa de plessimetrie pe suprafața de lovit, fixând-o între degetul mare și degetul arătător. Cu ciocanul de percuție, care este în mână opusă (cealaltă mâna), examinatorul lovește suprafața plăcuței de percuție cu mișcări de articulația radio-carpo-metacarpiană. De asemenea, puteți efectua percuție indirectă combinând cele două metode, adică poți lovi cu degetul pe placa de plessimetrie sau cu ciocanul percuție pe deget. Pagina 208 208

14.1.4. auscultatie Auscultarea este a patra metodă generală de examinare din care constă recepție auditivă, apropierea de animal, zgomote fiziologice sau patologice care apar în interiorul corpului. Tehnica de lucru Auscultarea este o metodă pretențioasă care impune condiții speciale: spațiile în care se efectuează trebuie închise, liniștite; reținerea animalelor trebuie să se facă astfel încât să se evite orice risc pentru examinator, dar fără a provoca lipsa confort pentru animal; în timpul auscultării, oamenilor nu li se oferă mâncare și băutură animale; auscultarea trebuie efectuată cu mare atenție, răbdare, sistematic și comparativ. Auscultarea poate fi directă și indirectă. a) Auscultarea directă se realizează punând pinna la suprafață

din corp; din motive igienice, se face după punerea câmpului de auscultare (a bucată de material textil curat (dreptunghiular sau pătrat) pe suprafața care va fi examinat. În cazul animalelor mari, examinatorul se plasează pe poziție mai întâi privind spre cap sau spre coadă. Am pus câmpul de auscultare pe zonă pentru a examina, fixarea acestuia cu mâna aproape de animal, iar cealaltă mână este obișnuită direcționează câmpul de auscultare sau se află pe genunchiul examinatorului. Examinatorul pune urechea pe suprafața de examinat, apăsând bine capul. În ceea ce privește auscultarea directă a animalelor mici, examinatorul se plasează la spatele animalului care se află pe o masă de examinare. Vom efectua auscultarea unui parte, apoi în cealaltă parte. Avantajul metodei este că oferă cele mai bune rezultate, pentru că auzim sunete pe măsură ce apar, fără să fim denaturați. Dezavantaj constă în faptul că tehnica este obositoare și uneori incomodă (mai ales în caz auscultarea zonelor înclinate sau când animalul este culcat). b) Auscultarea indirectă se realizează cu stetoscopul. Examinatorul va loc în același mod ca pentru auscultarea directă, mâna aproape de animal sprijinindu-se pe spate și pe cealaltă mână care umblă steagul stetoscopului, în locuri, pe suprafața de examinat. Trebuie avut grijă ca sistemul tubular al stetoscopului nu frecați haina medicului sau suprafața corpului animalului pentru a evita zgomotul paraziți. La animalele cu păr lung (oile), părul și steagul trebuie îndepărtate din stetoscop se aplică pe piele. 14.1.5. Evaluarea temperaturii corpului A cincea metodă de evaluare a temperaturii corpului examen general. Constă în verificarea subiectivă sau obiectivă a căldurii corpul animalului. În cazul în care există suspiciuni cu privire la existența unor boli infecțioase, aceasta metoda de examinare este utilizată ca metodă de sortare și se aplică după inspecție, în înaintea altor metode generale de revizuire. Pagina 209 209

Evaluarea temperaturii corpului se realizează în două moduri: subiective și obiectiv. a) Evaluarea subiectivă a temperaturii corpului poate fi efectuată indirect (pe baza informațiilor anamnestice sau a anumitor semne clinice) detectabile prin inspecție și auscultare ) sau direct (prin palparea anumitor regiuni din corp). Tehnica de lucru Prin inspecție, putem ridica semne care pot fi consecința modificări ale temperaturii corpului, cum ar fi stări de inhibare corticală sau chiar excitare corticală; uscăciunea mușchiului și a mucoaselor vizibile; horripilare, tremur, hiperhidroză generalizată etc. Auscultarea poate înțelege că înseamnă schimbări în frecvență, ritm și o serie de mișcări de respirație și sunete cardiace ca urmare a modificări ale temperaturii generale a corpului.

Prin palpare se poate aprecia temperatura locală și temperatura generală corp. Temperatura locală (zonală, regională) poate fi apreciată cu spatele palmei, prin compararea temperaturii zonei populare cu celelalte din jurul ei. Pentru aprecierea temperaturii generale trebuie să palpăm anumite regiuni trupeşte: - la cai: steagurile și rădăcina urechilor, părțile laterale ale gâtului și torace, zona axilară; - la bovine: botul, rădăcina coarnelor, urechile, părțile laterale ale gâtului, zona axilară; - la ovine și caprine: zona axilară, partea interioară a coapselor; laturile toracelui; - la porci: rădăcina urechilor, zona axilară, zona abdominală ventral, partea interioară a coapselor; - la canine și feline: mușchiul, zona axilară, fața interioară a coapse; - la păsări: creasta, gâtul și picioarele. b) Evaluarea obiectivă a temperaturii (termometrie) se realizează folosind termometre. Obiectiv, temperatura corpului este măsurată la nivelul zonelor de alegeri, cavități fiziologice care comunică cu exteriorul: rectul, vaginul sau zona axilară. Pentru realizarea unei termometri corecte este necesar să se respecte anumite condiții: - termometria se realizează la 30 de minute de la umplere, udare, efort sau defecare (în cazul termometriei rectale); - locul alegerilor nu trebuie să prezinte modificări (inflamații, paralizii, tumori) și că nu au existat explorări zonale sau spălări; - termometria va fi realizată în același timp și în aceleași condiții. Tehnica de lucru Înainte de a utiliza termometrul, verificați înălțimea coloanei de mercur din tub care trebuie să fie mai mic de 35 ° C. Apoi îl dezinfectăm cu vată înmuiat în alcool sanitar și lubrifiat cu vaselină (pentru termometrie rectală și vaginal). Pagina 210 210

Termometrie rectală La cai . Pentru a efectua termometria rectală, trebuie să facem reținerea a animalului folosind halterul și ridicând un membru din față. Examinatorul face abordarea în partea opusă proprietarului sau asistentului. Ajunși mai întâi în poziție, privind spre cap, examinatorul atrage atenția proprietarului de a ține capul animalul, apoi se întoarce, uitându-se caudal spre trenul din spate al animalului, ținând mâna aproape de animal pe greabănul său. Apoi, încetul cu încetul, avansează mâna vornicilor spre rădăcina cozii animalului și o apucă. Împinge coada, spre partea opusă, eliberând zona anală și inspectând zona. Dacă noi nu observă modificări ale zonei anale, introducem încet, prin înșurubare, rezervor de termometru prin rect în anus, aproximativ jumătate din lungimea sa. Noi lăsați termometrul în rect pentru timpul indicat în timpul fabricării sau

minim 5 minute. În tot acest timp, termometrul este ținut de mâna examinatorului. După ce au trecut cele 5 minute, examinatorul scoate termometrul, dă drumul cozii și se îndepărtează animalul. Apoi examinează termometrul (semnul termometrului), îl curăță vata și citește valoarea la care a ajuns înălțimea coloanei de mercur. Valoarea obținut este comparat cu valorile normale cunoscute. La vite . Pregătirea termometrului se face în același mod ca și pentru caii de cal. Examinatorul se apropie de animal, plasându-se în spatele animalului, perpendicular pe rădăcina cozii. Cu o mână își ține coada spre partea respectivă lateral, cu cealaltă mână manipulează termometrul introducându-l în rect. compresia se va face de coarne sau de septul nazal. La animale mijlocii sau mici . Animalul va fi montat pe un masa de examinare. Examinatorul se așează fie lateral, privind spre coadă, fie spatele animalului privind spre cap; apoi introduce termometrul în rect. La păsări - termometria se realizează în cloacă sau axilar. Uneori, rectul nu poate fi folosit ca loc de alegere pentru termometrie, motiv pentru care folosim evaluarea temperaturii la nivel axilar, vaginal sau în creasta obrajilor. Valorile obținute vor fi corectate adăugând un coeficient de corecție (de exemplu, pentru vagin și cute de obraji 0,1-0,5 ° C și pentru zona axilară 0,8-0,9 ° C). Termometrie la creasta obrajilor Atunci când nu poate fi efectuată termometria rectală, se poate recurge la aprecierea temperaturii la nivel oral. Examinatorul va fi plasat lateral, poziție mai întâi, privind spre cap. Cu mâna aproape de animal, se va plia obrajii, lângă colț (protejând termometrul pentru a nu ajunge între arcadele dentare ale animalului) și, cu cealaltă mână, introduce termometrul în pliul format. La valoarea obținută se va adăuga un coeficient de corecție, deoarece temperatura cavității bucale este mai mică decât temperatura rectală a aceluiași animal. Termometrie axilară Examinatorul se așează lateral, pe poziția întâi, privind spre cap, introducând termometrul între torace și interiorul brațului, lipind bine rezervorul termometru pe piele. La valoarea obținută se va adăuga un coeficient de corecție. Termometrie vaginală În iapă și vacă, aprecierea se realizează în aceleași poziții ca și pentru termometria rectală și la valoarea obținută se adaugă coeficientul de corecție. Pagina 211 211

Limitele valorii normale a temperaturii la diferite specii (rectal - ° C) specie Vârstă Valoarea temperaturii Limite Valori mai frecvente Chevalines

Mânz Mai puțin de 5 ani Peste 5 ani 39.3 37.8-38.5 37.5-38.2 37.5-38 Măgar 37.5-38.5 Catâr 38.0-38.5 coridelor Vițel mai mic de o lună Vițel până la 5 luni Vițel până la 9 luni Mai mult de un an 40.0-40.5 39.0-40.0 38.8-39.5 38.0-39.5 38.0-38.7 Bivol 38.5-39.0 Oaie Mai putin de un an Mai mult de un an 38.5-40.5 38.5-40.0 38.5-39.0 Capră Mai putin de un an Mai mult de un an 38.5-40.0 38.5-39.5 38.5-39.0 Cămilă 35.0-38.6 Câine cățeluș Adult 38.5-39.2 38.0-39.0 38.5-39.0 Vulpe 39.0-40.0 Pisică

38.0-39.5 38.5-39.2 Iepure 38.5-39.5 Nurcă 38.5-39.5 porci Mai puțin de 4 săptămâni Mai puțin de 8 săptămâni Mai puțin de 12 săptămâni Peste 12 săptămâni Porc Bifează marcajul Vier 39.0-40.5 39.4 39.3 39.0 37.5-40.0 38.8 38,3 39.5-40.0 38.5-39.2 porcușor de Guineea 37.8-39.5 Dihor 38.0-40.0 Hamster 36.7-37.8 Mouse 36.5-38.0 gerbil 37.0-38.5 Myopotamus 36.0-38.0 Chinchilla 37.5-39.5 Găină 40.5-42.0 Rață 41.5-42.0 Gâscă 42.0-44 Porumbel 41.0-42.5

Pagina 212 212

Temperatura fiziologică variază în anumite limite, în funcție de specie, vârsta, sexul, starea fiziologică, temperamentul etc. Pentru aceeași specie, temperatura corpului normal este cuprinsă între două limite, una superioară și alta inferior. Valoarea mai mare caracterizează animalele tinere, femeile însărcinate, în timp ce că valoarea mai mică se întâlnește la animalele senile (care au un metabolism bazal redus). 14.2. METODE SPECIALE DE EXAMINARE Metodele speciale sau complementare sunt investigațiile care completează metode generale de examinare și pot fi grupate în metode fizice, biochimice și biologice. 14.2.1. Metode fizice : măsurători (valori, greutate, densitate), tehnici de laborator (determinarea vâscozității, punctul crioscopic, VSH, Ht, fotometrie, spectrometrie, examen microscopic), endoscopii, sondaje, cateterizare, zgârieturi (centente) razuire, biopsie, electrografii ( electroencefalografie, electrocardiografie, electrokimografie), electroforeză, ecografie, examen röntgenologic, rezonanță magnetică nucleară etc. 14.2.2. Metode biochimice : metode calitative (care semnalează prezența sau absența unei componente biochimice normale sau patologice în probă analizate) și metode cantitative (măsurarea cantitativă a componentelor normale și din eșantionul analizat). Acest grup include determinări biochimice conținut de rumena, conținut gastric, fecale, sânge, CRL, urină. 14.2.3. Metode biologice : examen bacteriologic, examen serologic, examen virologic, examen parazitologic, examen anatomopatologic, bioTest. Radiodiagnostice (examen röntgenologic) Întrucât examenul radiologic este frecvent utilizat în disciplina noastră, în ceea ce urmează, vom face o descriere sumară a acestei metode; alții metodele vor fi studiate în capitolele respective sau în discipline specifice. Radiodiagnosticul este o metodă fizică complementară examinării clinice care constă în utilizarea de raze X, pentru diagnostic, la animale. Pentru efectuarea examenului radiologic se folosesc mai multe tehnici, dar în medicină medicul veterinar este frecvent utilizat radiografie și radiografie. a) Radioscopie Este o tehnică radiologică care constă în expunerea organismului la o fasciculul de raze X și analiza pe un ecran fluorescent a contrastului obținut de grad absorbția diferită a razelor X de către țesuturi. Pagina 213 213

Animalul care va fi examinat va fi plasat în spatele ecranului, în primul pas, de poziție cvadrupedo-laterală, apoi în poziție dorso-ventrală (sternul spre ecran) prin ridicarea animalului cu trenul din față sau prin culcarea animalului în decubit lateral. La început facem un examen gol, folosind contrastul natural al țesuturilor, apoi recurgem la utilizarea substanțelor de contrast.

Formarea imaginii pe ecran. La trecerea printr-un obiect, razele X sunt supuse a absorbție direct proporțională cu grosimea, compoziția chimică și densitatea structural al obiectului. Acesta este motivul pentru care, pe ecran, zonele care absorb o cantitate mare Razele X apar întunecate, iar cele care nu absoarbe sau absorb cantitatea apare strălucitoare. Între cele două extreme, vor exista zone intermediare în diferite nuanțe de gri. Prin radioscopie, apreciem mărimea, forma, topografia, dinamica organe și țesuturi și modificările acestora. Metoda convențională are dezavantajul de a fi efectuată în întuneric (ea necesită timp pentru ca examinatorul să se obișnuiască cu întunericul), timpul de expunere este lungă (cantitatea de radiații primită de examinator este mare), imaginea dispare când ora întreruperii examinării. Noile aparate cu raze X elimină parțial dezavantajele enumerate anterior după dotările lor foarte moderne (intensificator de imagini și lanț TELEVIZOR). b) radiografie Este tehnica radiologică care permite vizualizarea imaginii unui organ sau țesut pe peliculă cu raze X. Examinarea razelor X a unei zone se face în două poziții (incidențe) perpendiculare între ele. Poate fi făcută folosind substanțe de contrast sau contrast natural. Film cu raze X expus la razele X și dezvoltat se numește radiografie. Imaginea radiografică va fi inversa imaginii radiografie, adică zone care sunt luminoase pe radiografie întunecat pe radiografie și invers. Interpretarea radiografiei se efectuează la lumină albă (pe vizualizatorul de raze X). Când interpretați imaginea radiografică, aceasta unele caracteristici speciale trebuie luate în considerare: - imaginea exponatului apare mai mare; - imaginea obiectului expus este cu atât mai mare cu cât focarul tubului este mai mare aproape de film și invers; - imaginea obiectului expus poate suferi modificări în funcție de modul pe care este plasat în fasciculul de raze X (mai ales când razele cad prejudecată asupra obiectului); - imaginea radiologică reprezintă totalitatea imaginilor tuturor elementelor care suprapune direcția fasciculului de raze (legea rezumării planurilor); - pe o imagine cu raze X, conturul este clar doar dacă raza trece tangențial pe suprafața obiectului (legea proiecției tangențiale). Metoda are avantajul de a putea oferi detalii despre structura țesuturilor, pentru a surprinde detaliile omise de fluoroscopie; radiografia obținută reprezintă a document pe care se bazează și poate fi ținut un examen comparativ. Este singura modalitatea examinării radiologice a țesutului osos. Pagina 214 214

c) Măsuri de protecție împotriva radiațiilor Măsuri generale : - este necesar să se respecte prevederile legale privind modul de proiecție;

construcția, asamblarea și funcționarea unității nucleare; - trebuie să fie asigurată o ventilație naturală și artificială în camera în care se află unitatea nuclear; - aglomerarea în unitatea nucleară trebuie evitată prin programare cazuri judicioase în timpul activității; - parametrii de lucru trebuie respectați. Măsuri speciale : - personalul trebuie să poarte echipamentul de protecție corespunzător (șorț cu plumb, mănuși cu plumb, ochelari etc.), precum și instrumente destinate controlului iradiere (foto-dozimetre); - accesul la unitate se face numai cu permisiunea șefului unității; - examenul fluoroscopic va fi efectuat în etape de 15-20 minute, cu mici pauze; - asigurare periodică în ziua lucrătoare a deionizării pieselor; - asigurarea permanentă a curățeniei și a ordinii în interiorul unității. Pagina 215 215

CAPITOLUL 15

FISA OBSERVAȚIEI CLINICE (PLANUL DE EXAMINARE) Fișa de observație clinică este un document care înregistrează informațiile privind animalul examinat. Acesta va fi completat pentru fiecare animal examinat. Fisa de observatie clinica include fisa de identificare si fisa clinica și este scris de medicul veterinar pentru toată durata examinării animalului, după cum urmează un plan de examinare bine stabilit. Va trebui să parcurgeți următorii pași: A. Fișa de identificare 1. Identificarea animalului . Colectăm informații despre specii, rasa, sexul, varsta, serviciul animalelor, numarul serviciului, semne speciale, numele și adresa proprietarului. B. Fișa clinică sau medicală a) Examenul subiectiv : 2. Diagnosticul la spitalizare ; 3. Istoric (investigație clinică, examen clinic) b) Examenul obiectiv : 4. Examinarea condiției generale prezente sau a habitusului - conformație, constituție, stare de întreținere, temperament, facies, atitudini (poziții) ale animalul în timpul stației, mișcării și în decubit. 5. Examinarea integrităților și a pielii : - examinarea părului, a lânii, a penelor: uniformitate, abundență, strălucire, lungime, grosime, culoare, direcție; - examinarea formațiunilor coarne (coarne, copite, copite, castane, solzi, gheare, cioc): integritate, aspect, consistență, strălucire, culoare, formă; - examinarea pielii: integritate, aspect, umiditate, uleiozitate, temperatură,

elasticitate, culoare, miros, deformare, aspecte particulare etc. 6. Examinarea membranelor mucoase aparente : oculare, nazale, labio-gingivale, suprafață internă vestibulovaginală, rectală, a preputului. Observăm: aspectul, integritatea, culoare, volum, calitate și cantitate de secreții. 7. Examinarea sistemului limfatic superficial : - ganglionii limfatici, urmând: dimensiunea, forma, aspectul suprafeței, consistență, temperatură, sensibilitate, mobilitate; - vasele limfatice; - limfa. 8. Măsurarea valorilor : temperatură generală, ritm de impuls și de respirație. Pagina 216 216

9. Examinarea sistemului digestiv : ▪ examenul funcțional privind: pofta de mâncare, apucatul, mestecarea, înghițire, ruminație, epuizare, situații speciale ( vărsături, vărsături, vărsături false); ▪ examinarea segmentelor anterioare ale sistemului digestiv din punct de vedere funcțional și fizic: • gura : - examinarea externă (a muschiului) prin inspecție, palpare, percuție și metode complementare (examinarea buzelor, comisarilor, maxilele, musculatura, pielea); - examinarea internă (a cavității bucale) prin inspecție, palpare; metode speciale (prin examinarea mucoasei bucale, gingiilor, dinți, limbă, palat); • glandele salivare : sublinguale, submandibulare, parotide; • faringele : - examinarea externă prin inspecție și palpare, după poziția cap la gât, mișcări ale capului și sensibilitatea regiune; - examen intern prin inspecție, palpare, sondaj; • esofagul : - examen extern prin inspecție, palpare, percuție, auscultație; - examen intern prin endoscopie, cateterism esofagian, după integritate și permeabilitate; • cultura păsărilor : se examinează prin inspecție, palpare, percuție, spălare a culturii. ▪ examinarea generală a abdomenului : - examen extern prin inspecție, palpare, percuție, auscultație și metode complementare urmând: forma, dimensiunea abdomen, tensiune arterială, tandrețe și temperatură sunete abdominale, abdominale; - examinarea internă prin examinarea lichidului de puncție, examinarea radiologie, laparoscopie, explorare transrectală;

▪ examinarea stomacului în monogastrică : - inspecția urmează semnele indirecte: atitudinea animalului, forma de abdomenul, manifestări ale animalului; - palparea abdomenului după sensibilitate și consistență; - sondaj gastric și examinarea materialului eliminat; - examen radiologic; - explorarea transrectală; - ultrasunete. ▪ examinarea compartimentelor gastrice la rumegătoare : - examinarea rumeiului prin: inspecție (aspectul și forma flancului), palparea (motilitate, consistență, sensibilitate), percuție (sunetul lui percuție), auscultare (prezența, intensitatea și frecvența zgomotelor rumen), metode complementare; Pagina 217 217

- examinarea rețelei prin: inspecție (semne directe și indirecte); palparea (sensibilitatea), percuția (zona de sunet și percuție), auscultare (zgomot de rețea), metode complementare; - examinarea foii prin: inspecție, palpare, percuție, auscultație, - examinarea abomasului prin: inspecție, palpare, percuție, auscultare; metode complementare; ▪ examinarea stomacului păsărilor - palparea și examinarea radiologică; ▪ examinarea intestinelor - inspecție (forma și dimensiunile abdomenului, manifestări speciale - sindrom de colică), palpare (sensibilitate) și consistență), percuție (calitățile sunetului de percuție), auscultare (calități ale zgomotului intestinal), examen radiologic, ecografie; ▪ examen hepatic : - examen fizic: inspecție (semne locale și generale), palpare (sensibilitate), percuție (zona de proiecție), metode complementare (ecografie, puncție); - examen funcțional: funcție biliară, funcții celulare ficatul în metabolism, citoliza hepatică, funcția antitoxic, examinarea materiilor fecale; ▪ examinarea pancreasului : - examen fizic prin palpare penetrantă și examen radiologic; - examenul funcțional - funcția proteolitică, funcția amilolitică, examinarea materiilor fecale; ▪ examinarea regiunii perianale și a anusului , urmând aspectul regiunii; tonul sfincterului anal; ▪ examinarea defecării - poziția adoptată de animal, efortul depus; ▪ examinarea materiilor fecale - fizice, chimice, microscopice. 10. Examinarea sistemului respirator: ▪ examinarea aerului expirat - temperatura, intensitatea, mirosul, traseul eliminare; ▪ examinarea eliminării - prezență, cantitate, aspect, calea de curgere,

compoziție, etc .; ▪ examinarea nasului : - examinare externă: inspecție (forma, dimensiunile și mobilitatea nările, sunetele nazale auzite de la distanță), palparea (temperatura, sensibilitate și consistență locală), percuție (sunet), auscultare ( respirația nazală și calitățile sale); - examinare internă: inspecție (aspect, integritate, culoare mucoasa nazala), palpare (sensibilitate si consistenta), sunet (pentru permeabilitatea pasajelor nazale); ▪ examinarea sinusului - inspecție, palpare, percuție, trepanare, iluminare, examen radiologic; ▪ examinarea pungilor intestinale (în solipede) - prin inspecție, palpare, percuție, puncție; ▪ examinarea laringelui și a traheei - prin inspecție (poziția capului și gât, voce, tuse, spută, zgomote specifice, palpare ( sensibilitatea și provocarea tusei), percuția (sunetul și calitățile sale), Pagina 218 218

auscultație (respirații laringiene și traheale, caracteristicile lor), metode complementare; ▪ examinarea segmentului toraco-pleuro-pulmonar ; - inspecția apreciază: forma, dimensiunea, simetria pereților piept, mișcări respiratorii (frecvență, ritm, amplitudine, simetrie, durata tipului respirator); - palparea apreciază: sensibilitate, temperatură, senzații tactile special; - percuția stabilește sunetul pulmonar și zona de percuție pulmonară; - auscultare: zgomote pulmonare (prezența, timbrul, durata, locație, intensitate etc.); - metode complementare și combinate. 11. Examinarea sistemului cardio-circulator ▪ examinarea inimii se realizează prin inspecție (integritatea proiecție cardiacă, mișcări care pot apărea pe această zonă), palpare (șoc cardiac din punct de vedere al scaunului, intensitate, frecvență, ritm), percuție (sunet de percuție și zona de percuție cardiac), auscultare (sunete cardiace normale și speciale), metode complementare (examinarea funcțională a inimii, electrocardiogramă, examen radiologic, examen ecografic, puncție pericard și examinarea lichidului îndepărtat); ▪ examinarea vaselor de sânge : - examinarea arterelor superficiale, în urma pulsului și a acestuia caracteristici: frecvență, ritm, amplitudine, durată, tensiune; - examinarea venelor superficiale prin inspecție și palpare, în aprecierea uniformității vasului, calibrul, gradul de umplere, mișcări, sensibilitate;

- examinarea vaselor capilare prin aprecierea culorii piele și mucoase și, la păsări - creastă, salopete și membrana interdigitală; ▪ examinarea sângelui prin: - examen fizic: volum (cantitate totală), rata de sedimentare globule roșii (HSV), hematocrit, hemostază, culoare, densitate, punct crioscopic, rezistență globulară; - examen chimic: hemoglobinemie, proteinemie, rezervă alcalină, glicemie, bilirubinemie, colesterolemie, calcemie, fosforemie, hormoni, enzime, etc .; - examen microscopic: examen calitativ (pe frotiul de sânge colorat pentru formula leucocitelor și aspectul morfologic al celulelor) și revizuire cantitativ (numărul de elemente albe și roșii din camere numara); ▪ examinarea splinei prin palpare (transrectal sau transabdominal), percuție, puncție, examen cu ultrasunete, examen radiologic; ▪ examinarea măduvei osoase prin examinarea mielogramei. Pagina 219 219

12. Examinarea sistemului urinar prin: - examen fizic: pelvis și rinichi, uretere, vezică urinare și uretră, folosind metode generale și complementare; - examen funcțional după urinare (frecvență, efort de urinare), CES renală (coeficientul de purificare a sângelui); ▪ examinarea urinei : - fizic: cantitate, culoare, transparență, miros, densitate, punct crioscopic; - biochimice: pH, albuminurie, hemoglobinurie, pigmenți bile, săruri biliare, corpuri cetonice, glicozurie, uree; - microscopic: pe sedimentul urinar obținut după centrifugare, observă sedimentele anorganice (minerale) și organice. 13. Examinarea organelor genitale și a glandei mamare (la femei): prin examen fizic, examen funcțional, examen lapte, spermatozoid, doză hormoni din sânge. 14. Examinarea sistemului musculo-scheletic care include: - examinarea sistemului muscular; - examinarea sistemului osos; - examinarea articulațiilor și tendoanelor; - examinarea vaselor și a nervilor la membre; - examinarea copitelor, copitelor, ghearelor, pintenilor etc. 15. Examinarea sistemului nervos : ▪ examinarea fizică a craniului și a coloanei vertebrale prin: inspecție (în în funcție de formă, simetrie, poziție și conformație), palpare ( rezistența bazei osoase, sensibilitatea) și metode complementare; ▪ examinarea funcțională a sistemului nervos :

• Comportamentul; • motilitate (tonus muscular, contractilitate, coordonarea mișcări); • excitabilitate neuromusculară; • reflexivitate (reflexe superficiale și profunde); • sensibilitatea: o exteroceptiv: - superficiale la nivelul pielii și mucoaselor (tactile, termic, dureros); - senzorială (auz, vedere, miros, gust); o proprioceptiv (profund); o interoceptive (viscerale); ▪ examinarea lichidului cefalorahidian (LCR): - fizic: cantitate, presiune, culoare, miros, densitate, vâscozitate, punctul crioscopic; - biochimice: pH, albumine, globuline, electroliți; - microscopic (elemente figurative); ▪ examinarea sistemului neurovegetativ , urmând: - tabloul clinic; Pagina 220 220

- teste farmacodinamice; - reflexe vegetative: oto-cardiace, oculo-cardiace, labio-cardiace. 16. Examinarea sistemului endocrin, după cum urmează : - examinarea fizică a glandelor endocrine; - tabloul clinic exprimat prin simptome generale (sindroame) și glandular (unilateral și complex); - dozarea hormonilor din sânge și urină, reacția tisulară. Nu uitați : Planul de examinare prezentat nu poate fi pus întotdeauna în practică întreg. Examinatorul este cel care decide cum și când să examineze un animal. Examinarea începe întotdeauna cu aparatul bolnav, apoi analizăm organele și dispozitive vecine. Examenul clinic durează atât timp cât este necesar pentru construcția medic și determinarea diagnosticului. Pagina 221 221

CAPITOLUL 16

EXAMENUL GENERAL AL ANIMALELOR Examinarea dispozitivelor, sistemelor și organelor este precedată de o examinare generală a animalului și urmează: - starea generală actuală sau habitus; - examinarea pielii și a instrumentelor; - examinarea membranelor mucoase vizibile; - examinarea sistemului limfatic superficial.

16.1. EXAMINAREA STATULUI GENERAL PREZENT (HABITUS) Starea generală prezentă sau habitusul se examinează prin inspecție de departe și îndeaproape, în următorul: conformația, constituția, starea de întreținere, faciesul, temperamentul și atitudine . la. Conformarea este apreciată prin raportarea formei, poziției și dimensiunile regiunilor corporale dintre ele; vom aprecia conformația ca normal, bun (atunci când animalul se încadrează în tipul de conformație zootehnică caracteristic) sau defect, rău (atunci când animalul nu poate fi integrat în tip de conformatie normala). b. Constituția - analizăm relația dintre conformație și tip funcțional, animalele examinate pot avea o constituție normală ( în fine femele și robuste la bărbați) sau modificate ( prost - exagerare de constituție fină și grosolan - exagerarea constituției robuste). vs. Starea de întreținere poate fi corespunzătoare ( bună ) sau nu corespunzătoare ( proastă) - scădere în greutate, cachexie, încetinire sau exagerat - obezitate). d. Temperamentul - poate fi normal ( perenă sau limfatică ) sau schimbat (exagerat) în stări de excitație corticală sau scădere în stări de inhibare corticală). e. Facies - urmăm morfologia feței, mișcările nărilor, urechile, membrele, buzele, ochii, privirea, tonul mușchilor, de văzut dacă este normal sau schimbat . f. Atitudine sau poziție - în timp ce staționează, decubit sau merge pe jos (pe un sol moale și sol dur), apreciind poziția capului și a gâtului, a coloanei vertebrale vertebral, coadă și membre. 16.2. EXAMINAREA PIELII ȘI FANERURILOR Această examinare se realizează în lumină naturală, folosind generalul și examene speciale. Pagina 222 222

la. Examinarea firelor de păr urmează: prezența, uniformitatea, densitatea, dimensiunea, poziție, culoare, strălucire și integritate. b. Examinarea altor anexe: - la mamifere: coarne, copite, castane, gheare; - la păsări: ciocul, ghiozdanele, solzii picioarelor. Obiectivele urmate sunt: dimensiunile, forma, aspectul suprafeței, culoarea, luciu, integritate și consecvență. vs. Examinarea pielii se realizează prin inspecție, palpare și metode speciale (presiunea in vitro, verificarea pruritului, puncția colecțiilor, biopsie, răzuire, etc). Obiectivele sunt: mirosul, umiditatea, netezimea, temperatura, sensibilitatea, culoarea, pruritul pielii, aspectul, modificările pielii (în cazul modificările pielii le vom determina caracterul, dimensiunile, forma și natura lor Locație). d. Examinarea țesutului conjunctiv subcutanat - se realizează prin palpare puncte de manipulare, elasticitate și mobilitatea pielii. 16.3. EXAMINAREA SISTEMULUI LPHPHATIC SUPRAFETIC Obiectivele examinării sistemului limfatic sunt:

- ganglioni limfatici (noduli limfatici); - vasele limfatice; - limfa. Examinarea ganglionilor limfatici se realizează prin: - metode generale - inspecție și palpare; - metode speciale - puncție, biopsie, palpație transrectală, examen röntgen. În general, examinarea ganglionilor limfatici urmează: mărimea, forma și aspectul suprafață, consistență, temperatură, sensibilitate, relația cu pielea și țesutul înconjurătoare (mobilitate). 1. La cai Examinăm: - în condiții normale: ganglionii submandibulari, prescapular, subiaciac (pre-crural sau baleen fold) și, la femele, ganglioni limfatici retro-mamari; - în condiții patologice - ganglionii limfatici retro-faringieni; parotid profund, pre-pectoral și inghinal; - prin sondaj esofagian și examen radiologic - ganglionii traheo-limfatici bronșic și mediastinal; - prin explorare transrectală - mezenteric, sub-lombar și sacral. Tehnica de lucru a) Ganglionii limfatici submandibulari se află în spațiul inter-mandibular și arată ca literele „Y” sau „V”. Sunt moniliforme, elastice, mobile în țesături din jur. Examinatorul se va așeza în poziția întâi în fața umărului, în interior Pagina 223 223

privind spre cap. Mâna aproape de animal este așezată pe halter sau pe procese pasaje nazale, iar cealaltă mână examinează ganglionii submandibulari. Degetul mare se sprijină suprafața externă a mandibulei și celelalte degete palpează prin alunecarea ganglionilor limfatici sunt găsit în cavitatea inter-mandibulară. Procedăm la fel pentru partea opusă. b) Ganglionii limfatici parotizi și retro-faringieni sunt examinați numai în condiții patologice. Se observă regiunea articulației temporomandibulare. Dintre poziția mai întâi, cu fața spre umăr, privind spre cap, examinatorul poate executa palparea cu o mână sau cu două mâini a ganglionilor limfatici. Palpăm alunecând în spatele marginii curbe a mandibulei pentru ganglioni limfatici parotizi și sub aripa atlasului pentru ganglioni limfatici retro-faringieni. c) ganglionii pre-scapulari sunt examinați simetric și comparativ, în zona pre-scapulară, cu o lățime de palmă (mâna) de mai sus articulația scapulohumerală. Examinatorul stă lateral de animal, opus gâtul, privind spre coadă, mâna aproape de animal pe gâtul său sau pe halter și mâna liberă execută palparea, prin alunecare, introducând mâna sub umăr. d) Ganglionii limfatici ai balaenului (pre-crural, subiaciac) sunt examinați de inspecția zonei de plete balene. Animalul este restricționat folosind halter sau prin aplicarea nasului răsucit și ridicarea unui membru în fața fulcrului său.

Examinatorul stă lateral, în fața pieptului, privind spre coadă, mâna aproape de animal pe spatele său, cealaltă mână simte pliul balalelor, între degetul mare și celelalte degete. Examinarea se face simetric. e) ganglionii limfatici inghinali superficiali (la bărbați) nu oferă informații destul de concludente datorită topografiei lor. Retinerea animalelor se va efectua cu nasul răsucit și prin ridicarea unui membru în fața fulcrului său. Pentru palparea acestor ganglioni limfatici, examinatorul stă lateral, opus abdomenul, privind spre coadă, mâna aproape de animal pe spatele său, iar cealaltă mână palpați teaca și partea interioară a membrului posterior spre regiunea inghinală. Examinarea se face simetric. f) ganglioni limfatici retro-mamari (la femei) - examinarea este aceeași decât pentru nodulii limfatici inghinali superficiali la bărbați. 2. La vite Examinăm: - în condiții normale - ganglionii submandibulari, prescapular, subiacal, retro-mamar (la femel); - în condiții patologice - ganglionii parotizi, retrofaringian, cervical, pre-pectoral, gol al flancului. Tehnica de lucru a) ganglionii sub-mandibulari - sunt examinați la nivelul originii salbă. Animalul este restrâns de coarne sau de septul nazal. Examinatorul este pe poziția întâi, cu fața spre umăr, privind spre cap. mâna apropiată de animal se sprijină pe greabăn sau pe cornul din partea examinatorului și mâna liberă simte originea balotului în fața curburii mandibulare, între degetul mare a lateral și celelalte degete din partea opusă. b) ganglioni limfatici parotizi și retro-faringieni - examinare similară cu cea a caii de cal. Pagina 224 224

c) ganglioni cervicali inferiori - examinați în condiții patologice; uneori există posibilitatea de a le examina în condiții normale. reținerea animalului este realizată de coarne sau de septul nazal. Examinatorul, în poziționează mai întâi în fața umărului, privind spre cap, execută o palpare bimanuală și bilaterală din regiunea anterioară a traheei până la începutul toracelui. d) ganglionii pre-scapulari. Animalul este restricționat de către coarne. Examinatorul stă lateral, în fața gâtului, privind spre coadă, mâna aproape de animalul de pe coarnă aproape de el și vârfurile degetelor ale mâinii libere palp, de la coadă la cap, ganglion limfatic pre-scapular (la lățimea mâinii deasupra articulației glenohumerale). e) ganglionii sub-iliaci. Animalul este imobilizat de coarne. Examinatorul stă lateral în fața umărului, privind spre coadă. Mana aproape de animal se sprijină pe spatele animalului, iar cealaltă mână palpare, de la coadă până la cap, nodul limfatic situat înaintea musculaturii postului posterior, la jumătatea distanței dintre tuberozitatea iliacă și patella (patella).

f) Ganglionii limfatici ai golului flancului (al deșertului). Din poziția anterioară, noi examinează nodul limfatic al golului flancului. g) ganglioni limfatici retro-mamari. Animalul este imobilizat de coarne sau de sept nazal. Examinatorul stă în spatele animalului, perpendicular pe coadă. Ganglionii limfatici pot fi palpați unimanual sau bimensual, la rădăcina sferturile posterioare. 3. La oi și caprine Analizăm ganglionii pre-scapulari, plierea butucului, popliteul în conformitate cu metodologia descrisă la bovine. 4. La porci La animalele grase, nu sunt examinate ganglionii limfatici. La animalele tinere sau subțire, se pot examina ganglionii sub-atloizi. 5. La carnivore și iepuri La câini se examinează ganglionii poplitei. Am pus animalul pe o masă examinarea și imobilizarea lui legându-și botul. Examinatorul stă în spatele animalul privește spre cap și palpează între degetul mare și indicatorul originea tendonului Ahile, între triceps și semi-tendon. Examinarea trebuie să fie simetrică. La iepuri, ganglionii limfatici sunt examinați la fel ca la câini. 16.4. EXAMINAREA MUCOSA LEGATĂ Examinarea membranelor mucoase vizibile este o etapă obligatorie a examinării generale. Analizăm atât membranele mucoase vizibile, cât și regiunile înconjurătoare și orificiile respectiv. Examinarea orificiilor vizibile și a mucoaselor se realizează prin metode metode generale (inspecție, palpare) și metode suplimentare (răzuire și examinare microscopic), de preferință în lumină naturală, examinându-le simetric Pagina 225 225

și comparativ. Obiectivele sunt: culoarea, volumul, aspectul și integritatea membranelor mucoase, calitatea și cantitatea secrețiilor. Vom examina: - orificiile : ocular, conic ureche, nări, gură, orificiu vulvar (la femei) și prepuț (la bărbați); - mucoase : ochi (conjunctiva, sclera, III e pleoapa), nazal, labio-gingival, vestibulovaginal (la femei), partea interioară a prepuțului (la bărbați). Tehnica de lucru 1. La cai a) Examinarea orificiilor și a mucoasei oculare Se poate face cu o mână sau cu două mâini. Animalul va fi imobilizat la jumătate de către proprietarul său. După efectuarea inspecției frontale și laterale, examinatorul stă lateral, în fața umărului, în prima poziție, privind spre cap (pe partea opusă a proprietarului), trăgând capul animalului spre el. Mâna este pe aceeași parte cu animalul este pe jumătate sau pe procesele nazale, mâna aproape de animal este plasată, cu marginea ulnară, pe regiunea temporală, pe parte

posterior al ochiului. Cu degetul mare trage în jos pleoapa inferioară și cu degetul arătător apăsați pleoapa superioară (sub arc), pentru a o rula și evidenția sclera, conjunctiva și III e pleoapa. Examinarea trebuie să fie bilaterală. Când faceți un examen bimanual, mâna aproape de animal este așezată deasupra a deschiderii pleoapei, apăsând pleoapa superioară cu degetul mare sub arcul ochiului iar cealaltă mână este plasată sub fanta palpebrală, trăgând în jos, cu degetul mare, pleoapa inferioară. b) Examinarea nărilor și a mucoasei nazale În timpul primului pas, inspectăm orificiile nazale din față și laterală și zonele învecinate. Apoi examinatorul stă lateral, în fața umărului, poziție mai întâi, privind spre cap. Trebuie să examinăm, prin inspecție și palparea, ganglionii limfatici submandibulari (pentru mucoasa nazală, dar și pentru alte membrane mucoase aparente ale regiunii capului). În cazul în care animalul are noduli modificat (crescut în volum, nu dureros, greu, aderent), examinarea este întreruptă și i se administrează malleină. În cazul în care revizuirea trebuie să fie efectuată, se fac pași protecție (mască transparentă din plastic, mănuși chirurgicale, șorț din cauciuc, cizme etc.). În timpul examenului cu o singură mână, examinatorul este plasat pe poziția întâi în fața umărul, privind spre cap, cu mâna aproape de animalul de pe jumătate și trăgând cap de animal. El introduce degetul mare și indicatorul mâinii opuse în nara localizată partea sa și, printr-o mișcare de extensie a degetelor, îndepărtează nările, lărgindu-se deschiderea nazală și care permite examinarea mucoasei. În timpul examinării bimanale, examinatorul a fost plasat în aceeași poziție ca și anterior, apuca cu degetul mare și indicatorul mâinii opuse aripa mijlocie a nării. În răspândind aripile nării, evidențiem mucoasa. Diverticulul nazal (falsul nara) poate fi examinată prin palparea externă cu vârful degetelor și prin palpare intern, cu pulpa degetului arătător, partea ventrală spre exterior. Pagina 226 226

c) Examinarea orificiului bucal și a mucoasei labio-gingivale Animalul este imobilizat de către un asistent, iar examinatorul se plasează cealaltă parte, lateral, în fața umărului, în prima poziție, privind spre cap. După o inspecție a zonei pre-bucale, trecem la examinarea mucoasei labiale. gingival. Examenul poate fi unimanual sau bimanual, prin rostogolirea buzei inferioare buza inferioară și superioară în partea superioară. d) Examinarea deschiderii vaginale și a mucoasei vestibulovaginale Pentru a efectua examinarea mucoasei vestibulovaginale, trebuie luate măsuri reținerea drastică (aplicarea nasului răsucit și ridicarea membrului frontal un punct de sprijin sau aplicarea lansei pe membrele posterioare sau introducerea animalul de lucru). Examinatorul este așezat în spatele animalului, privind spre cap. Odată ce coada este deviată în lateral de asistent, examinatorul efectuează inspecția deschiderea, apoi cu degetul mare și indexul fiecărei mâini apucați buzele vulvei prin trăgând lateral, evidențiind mucoasa vaginală. e) Examinarea preputului și a orificiului extern al uretrei După reținerea severă a animalului, prepuțul este tras în direcția caudală,

evidențierea penisului și a părții interioare a preputului. 2. La vite a) Examinarea mucoasei oculare Plasat lateral în fața umărului, în poziția întâi, privind spre cap, examinatorul prinde rădăcinile coarnelor cu mâinile și se întoarce lateral și în sus capul animalului, evidențiind sclera. În caz că dorim să evidențiem mucoasa pleoapelor, capul animalului este restricționat de un asistent și examinatorul, așezat pe partea opusă în aceeași poziție ca și cea anterioară, sprijină palmele pe capul animalului cu degetele plasate paralel cu marginile ciliare ale pleoape. Prin tragere în sus și în jos, evidențiem mucoasa palpebrală. b) Examinarea mucoasei nazale La bovine, mucoasa nazală este mai dificil de examinat din cauza conformație și pigmentare anatomică. Examinarea mucoasei nazale este bimanual prin distanțarea aripilor nazale. c) Examinarea mucoasei labio-gingivale Dacă examinarea este cu o singură mână, examinatorul este așezat în fața animalului și face performanță conținutul capului animalului de septul nazal. Cu cealaltă mână, el învârte buza inferioară. În cazul în care examenul este bimanual, tetiera este asigurată de un asistent. Examinatorul, plasat lateral pe partea opusă, privind spre cap, rostogoliți buzele animalului cu doua mâini. d) Examinarea mucoasei vestibulovaginale Examinatorul este așezat în spatele animalului, perpendicular pe coadă. A asistentul trage de coadă în lateral, iar examinatorul trage în lateral cu degetul mare și arătătorul cu fiecare mână buzele vulvare. e) Examinarea tecii și a membranei mucoase a preputului Examinarea se efectuează ca la cai. Pagina 227 227

3. La oi și caprine a) Examinarea mucoasei oculare Restrângerea animalului va fi asigurată de examinator prin suprapunerea animalul. În cazul în care animalul are coarne, examinatorul apucă cornul cu mâna dreaptă partea stângă a animalului și trage spre dreapta, întorcând capul animalului. Apoi cu degetul mare cu cealaltă mână trageți în jos pleoapa inferioară, evidențiind conjunctiva și sclerotica. Procedăm la fel pentru celălalt ochi. Dacă restricția este asigurată de un asistent, examinarea mucoasei poate fi bimanuală. b) Examinarea mucoasei nazale - foarte rar efectuată din cauza conformație anatomică. c) Examinarea celorlalte mucoase vizibile este identică cu cea a bovinelor. 4. La porci Tehnica de examinare a membranelor mucoase vizibile la porci este identică cu cea a oilor și caprelor.

5. La carnivore și iepuri La prădători, se recomandă ca botul să fie legat. Examinatorul stă în picioare lateral, privind spre cap și strânge capul animalului între mâini. Degete mâna este fixată paralel cu marginile ciliare ale pleoapelor și, prin tragere în sus și mai jos, evidențiem conjunctiva și sclera. Procedăm în același mod pentru rostogoliți buzele pentru a evidenția mucoasa labio-gingivală. 6. La păsări La păsări se examinează mucoasa oculară, iar mucoasa orală faringiene și laringo-traheale după deschiderea ciocului. De asemenea, putem privi creasta și salopetele din galinacee și membranele interdigitale din palmipede. Pagina 228 228

CAPITOLUL 17

EXAMINAREA APARATULUI DIGESTIV Examinăm sistemul digestiv conform acestui plan: - examinarea funcțională a sistemului digestiv; - examinarea fizică a segmentelor digestive pre-diafragmatice; - examinarea generală a abdomenului; - examinarea fizică a organelor digestive retro-diafragmatice; - examinarea regiunii perineale și a anusului; - examinarea defecării și fecalelor; - examinarea ficatului și a pancreasului. 17.1. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL APARATULUI DIGESTIV 17.1.1. Examinarea apetitului Apetitul poate fi examinat prin inspecție de la distanță, în două etape: - în prima etapă, urmărim manifestările animalului cu privire la exteriorizarea sentimentului de foame (sete); - în cea de-a doua etapă, testul apetitului se realizează prin acordarea animalului furaje și apă, determinând prezența, absența sau modificarea apetitul (calitativ sau cantitativ). Testul de apetit trebuie făcut pentru toate categoriile de furaje care fac parte de obicei din rația animalului. 17.1.2. Examinarea prinderii Se efectuează prin inspecție în timpul consumului de furaje și apă. obiectivele urmate sunt: cu care organul este folosit pentru apucare, frecvență și ritm, gama de mișcare, cantitatea de furaje confiscată în timpul prinderii, poziția și mișcări ale capului. 17.1.3. Examenul de mestecat Se efectuează prin inspecție, în urma prezenței sau absenței mestecării, frecvența și ritmul, gama mișcărilor mandibulare, zgomote care Pagina 229 229

animalele produc în timpul mestecării, simetria mișcărilor de mestecat,

poziția capului. 17.1.4. Examenul de salivare Se efectuează prin inspecție, urmând gradul de umiditate al gurii și prezența descărcare de salivă (în hipersecreții și disfagie). 17.1.5. Examenul înghițit Se efectuează prin inspecție, urmând zonele părții din față a animalului, curge nasul și gura, tulburări de deglutiție (disfagie). disfagie poate fi oral, faringian sau esofagian (proximal sau distal). 17.1.6. Test de ruminație Se efectuează prin inspecție. Ceea ce este de interes este: când începe ruminația după consumul rației, numărul de mișcări mandibulare pentru remodelarea bolului, timpul de remodelare a bolului, numărul de remodelare pentru unul interval de timp, durata unei perioade de remodelare, frecvența perioadelor de ruminație 24 de ore, durata totală a ruminației, zgomotele produse de animal în timpul ruminație, poziția capului și a gâtului în timpul regurgitării, remodelării și înghițire nouă. 17.1.7. Examenul de eructare Obiectivele sunt: prezența, frecvența, intensitatea zgomotului de eșec, mirosul aerul epuizat. 17.1.8. Examen de voma Apreciem prezența vărsăturilor, frecvența și durata, intensitatea efortul de voma, cantitatea si compozitia materialului de voma. Pagina 230 230

17.2. EXAMINAREA FIZICĂ A SEGMENTELOR DIGESTIVE PREDIAPHRAGMATICS 17.2.1. Examenul fizic al gurii Examinarea gurii se realizează în două etape: - examen extern al gurii - examinarea muschiului; - examinarea internă a gurii - examinarea cavității bucale. Examinarea externă a gurii (examinarea muschiului) Se realizează prin metode generale și metode speciale. Inspecția . Animalul este reținut cu ajutorul unui asistent iar examinatorul inspectează mai îndeaproape (fața și profilul) sau poziția, lateral, în fața scapulei. Obiectivele urmate sunt: - aspectul, forma, volumul și simetria mușchiului și obrajilor; - direcția mandibulei; - simetria și grosimea buzelor; - zgomote produse prin mișcări ale mandibulei, buzelor; - cantitatea și calitatea evacuării orale; - orice modificări, determinând dimensiunea, forma și localizarea acestor modificări. Palpare. Se face din poziția mai întâi, în fața umărului, privind spre capul. Mâna aproape de animal apucă palma, iar cealaltă mână execută palparea

obraji unimanuelle, buze și comisuri. Dacă dorim să executăm o palpare bimanual, reținerea animalului va fi făcută de asistent și de examinator, care este în fața umărului, efectuați o palpație bimanuală, trecând mâna aproape de animal pe sau sub gâtul lui. Urmărim temperatura, sensibilitatea, consistența țesutului palpat sau orice senzații tactile speciale. Percuție . Se efectuează direct, cu degetul, examinatorul fiind introdus poziție mai întâi, cu fața spre umăr, privind spre cap. Obiectivul este implementarea dovezi de tandrețe dureroasă. Metode speciale : răzuire, biopsie, depistarea eventualelor fistule, examen radiologic al muschiului. Examinarea internă a gurii (examinarea cavității bucale) Se realizează, după deschiderea gurii, prin metode generale și metode speciale. La cai Există două posibilități de a deschide gura animalului: manual și instrumental. a) Deschiderea manuală a gurii. Limitarea se face prin aplicarea răsuciți nasul pe buza superioară și, eventual, ridicați un picior din fața punctului său a sustine. Examinatorul stă în fața animalului, privind spre coadă, punând o mana pe jumatate. Pune cealaltă mână în gură la nivelul barelor, apucând-o limba în palmă. Apoi încearcă să-și lipească limba între bare și să apese Pagina 231 231

degetul mare pe bolta palatină, care declanșează reflexul palatal pentru a deschide gura. mâna care era pe jumătate o eliberează și trage colțul opus celui prin care unul lipind limba, creând astfel un spațiu mai mare pentru a inspecta cavitatea bucală. b) Deschiderea instrumentală a gurii (cu un specul oral). Dupa ce am avut deschide pe jumătate gura, fixează barele orizontale ale speculului între arcadele dentare incisivi. Prin scoaterea barelor prin rotirea șurubului, gura este deschisă pe cât este necesar pentru a asigura stabilitatea speculului dintre arcadele dentare. Noi poate trage limba în lateral pentru a asigura o mai bună vizualizare a cavității bucale. La vite Ca și la cai, examinarea se realizează prin două proceduri: manual și instrumental. a) Deschiderea manuală a gurii. Înțelegem limba animalului cu o mână și tragem lateral, la nivelul barelor, iar cu cealaltă mână întindem colțul opus. b) Deschiderea instrumentală a gurii. Prezentăm speculul în poziție orizontală în cavitatea bucală, la nivelul barelor, apoi este adusă în poziție vertical, răspândind arcadele dentare. La porci La porci, deschiderea gurii este mai dificilă. A face inspecția cavității bucale, profităm de momentul în care animalul crește și introducem o bucată de lemn între molarii săi. La carnivore a) Deschiderea manuală. Pentru a imobiliza animalul, cu o mână apucați pielea ceafa și cu cealaltă mână, sub mandibula, colțurile din spate sunt trase înapoi cu

degetul mare pe o parte și cu degetul arătător în partea opusă. b) Deschiderea cu sable de tifon din bumbac. Introducem în gura de animalul două mălai de tifon din bumbac. Capetele unui scutec sunt fixate deasupra și capetele celuilalt sunt fixate sub mandibulă, trăgând în jos. Așa ne asigurăm deschiderea gurii. La păsări Deschidem ciocul, trăgând creasta cu o mână, iar cu cealaltă mână clapele de mai jos. Inspecţie. Urmărim examinarea mucoasei bucale, limbii, palatului, gingii și dinți, privind: integritatea, aspectul și culoarea membranei mucoase și dinții, mirosul cavității bucale. Palpare. Se realizează sub protecția speculului (în special la cai), cu mare atenție, apreciind: tonul și consecvența limbii și voalul palatul, sensibilitatea și temperatura membranei mucoase, sensibilitatea dinților, mirosul mână care a fost introdusă în cavitatea bucală. Percuţie. Se va aplica special pe dinți, urmând sensibilitatea dureros. Metode speciale : - verificarea deschiderilor canalelor glandelor salivare, a fistulelor care au apărut în cavitatea bucală și carii dentare; - răzuirea membranelor mucoase ale buzelor, limbii și cavității bucale; - biopsia mucoasei bucale; Pagina 232 232

- examen radiologic, urmând forma, integritatea și poziția maxilare, dinți, articulații temporomandibulare. 17.2.2. Examinarea fizică a glandelor salivare Se examinează glandele sublinguale și parotidele . a) Examinarea glandelor sub-linguale se realizează de: - inspecție - după deschiderea gurii și descoperirea glosoului gingival, prin abaterea laterală a limbii; - palparea - cu degetul arătător, apăsând pe o parte și pe cealaltă frână a frânei limba. b) Examinarea glandelor parotide se realizează de: - inspecție - urmând poziția capului în raport cu linia sagitală a animalul, poziția capului pe gât, canalul retro-mandibular, mișcări ale capului pentru prindere, mestecare și înghițire; - palparea - bimanuală și bilaterală cu pulpa degetelor din canal retro-mandibulară prin aprecierea temperaturii locale, a consistenței și a sensibilitate; - irigarea canalului Stenon - prin introducerea unei cantități de lichid (ser fiziologic + penicilină G) prin deschiderea gurii (opusă molarului Trei); - puncția parotidului - din cauza faptului că implică anumite riscuri, nu este recomandată ca metodă comună de investigare.

17.2.3. Examenul faringelui Această examinare se realizează în două etape: a) Examinarea externă a faringelui Inspecția se efectuează de la distanță și până aproape, din față și din lateral. Evaluăm: poziția a capului și a gâtului, mișcările din partea de jos a capului, mișcările de prindere, mestecarea și înghițirea, modificări în regiunea retro-mandibulară. Palparea se face din prima poziție, în fața umărului, privind spre cap. Palparea bilaterală și bilaterală se efectuează , după cum urmează: sensibilitate (în mod normal nu este prezent), temperatura locală, reacția animalului după presiune (tuse, înghițire). Percuția se efectuează din prima poziție, în fața umărului, prin metodă digito-digital pentru a descoperi o posibilă sensibilitate dureroasă. Examen radiologic . Prin radioscopie și radiografie, cu sau fără substanțe de contrast, urmând aspectul fizic al regiunii, tranzitarea și înghițirea faringian. b) Examinarea internă a faringelui Acest lucru se realizează prin observarea faringelui după deschiderea gurii. Pagina 233 233

Inspecția internă sau endoscopia faringiană se efectuează utilizând endoscopul, introdus pe cale nazală sau orală și după ce animalul a fost tranchilizat. Palparea internă se realizează sub protecția speculului, cu mâna înăuntru animale mari și cu degetul la animale mici. Obiectivele urmate sunt: tonul și capacitatea de contracție a pereților, sensibilitatea a mucoasei faringiene, consistența și dimensiunile oricăror deformări. Examen radiologic folosind medii de contrast (boluri pentru substanțe de contrast) urmând mișcările de înghițire și tranzit bucal faringo-esofagian. Studiul faringo-esofagian urmărește determinarea permeabilității faringelui. 17.2.4. Examinarea esofagului Această examinare se realizează în două etape: a) Examinarea externă a esofagului Inspecția se efectuează din profilul stâng, urmând jumătatea craniană a Chinstrap. Obiectivele urmate sunt: deplasarea vasului alimentar, forma și integritatea canalului esofagian, orice deformări care au apărut în zona respectivă. Palparea se efectuează mai întâi, lateral, în fața umărului, pe partea stângă. Este bimanual și bilateral la animalele mari și o mână la animale mici. Obiectivele urmate sunt: temperatura și sensibilitatea regiunii, coerența și rezistența la palparea regiunii, posibile deformații. Percuția și auscultarea sunt utilizate în cazul deformațiilor, apreciind caracterul sunetelor și zgomotelor de percuție cauzate de trecerea vasului alimentar. Examenul de raze X - radiografie și radiografie, în gol sau cu substanțe de contrast. Obiectivele sunt: permeabilitatea esofagului și a

viteza de tranzit a mediilor de contrast, tonul și peristaltismul esofagului, funcționalitatea structurilor esofagiene și a joncțiunii esofagogastrice, prezența anumite deformări (dilatații, atonii, spasme) pe calea esofagului. b) Examinarea internă a esofagului Inspecția internă - se realizează indirect, cu ajutorul endoscopului. Studiul esofagian se realizează diferit în funcție de specie, în urma permeabilitatea lumenului esofagian și nivelul oricărei obstrucții sau restricții. La cai, sonda este introdusă nazal, la alte specii, de bucală. Palparea se poate face pe sonda esofagului cervical. La cai Se folosește o sondă lungă de 1,5-2 metri cu un diametru interior de aproximativ 2 cm. Vârful sondei are o deschidere laterală ovală, situată la 2-3 cm de vârful ei. Sonda va fi introdusă nazal. Tehnica de lucru. Asistentul ține animalul reținut de butuc și examinatorul stă în fața animalului, având în mâna dreaptă sonda rulată. Mana stânga va fi susținută pe zona on-nazală. Introducem în nară punctul lubrifiat al sonda, orientând-o spre septul nazal și mai jos (evitând pătrunderea în fals Pagina 234 234

nară). Când sonda a avansat 5-10 cm, nara este apăsată pe sondă, orientând-o spre podeaua cavității nazale, împingând-o. Dacă sonda întâlnește rezistență după 5-7 cm este că a intrat în nara falsă și trebuie redirecționat spre sept și podea. Sonda trebuie să se angajeze pe meatul inferior, motiv pentru care pe care trebuie să fie orientat permanent spre podeaua cavității nazale. In caz după 10-15-20 cm (în funcție de mărimea animalului) se întâlnește cu rezistență, nu nu forța; o scoatem 5-10 cm și o orientăm spre podea, împingând ușor. Dacă există rezistență după 20-30 cm (în fața coarnelor) executăm mișcări lumina de la cap la gât (semn de aprobare) când încercați să împingeți ușor sonda. Când sonda a intrat în faringe, aceasta avansează foarte ușor, datorită înghițire. Apoi, împingeți ușor până când sonda ajunge la esofag. Noi previne pătrunderea sondei în trahee. Pentru a ne convinge că sonda a pătruns în esofag, este palpat în canelura jugulară. Apăsăm sonda până când că ajunge în stomac, după ce a depășit cardia. În cazul în care sonda se întâlnește obstacole pe calea esofagiană, făcând progresul imposibil, marcăm pe sondă la ce nivel a pătruns, este eliminată în exterior și, aplicându-l pe proiecția esofagului, se determină locația obstrucției. La vite La bovine, sondajul poate fi efectuat pe calea nazo-esofagiană sau prin vestibulo-esofagian. Cateterismul naso-esofagian se realizează conform tehnicii descrise la cai. În cazul sondajului buco-esofagian, animalul va fi imobilizat de coarnele și vor avea speculul în gură. Capul animalului va fi întins deasupra gâtului și introduce sonda prin orificiul speculului, avansând prin faringe în esofag. La animalele mijlocii și mici, sondajul este realizat de bucală, folosind sonde adecvate. 17.2.5. Examinarea culturii la păsări

Se realizează prin următoarele metode: - inspecție - observarea joncțiunii treimii inferioare a gâtului cu începutul piept, urmând dimensiunea și forma culturii; - palparea - este cu o singură mână, respectând consistența culturii; - percuție - se aplică numai în cazul în care cultura crește mult dimensiuni și se realizează digito-digital; - spălarea culturii - prin introducerea în cultură, folosind o sondă, a cantitatea de lichid călduț, apă clorurată, urmată de evacuarea conținutului respectiv. 17.3. EXAMENUL GENERAL AL ABDOMENULUI Abdomenul este examinat în două etape: Examinarea externă a abdomenului se realizează prin metode generale (inspecție, palpație, percuție, auscultație) și speciale (examen radiologic, examen ecografic etc.). Pagina 235 235

Inspecția se efectuează de la distanță sau aproape, privind spre față, spate și profilul animalului, acordând o atenție deosebită treimii posterioare a peretelui costal, hipocondru și flancuri (la stânga și la dreapta). Obiectivele urmate sunt: - forma și dimensiunile abdomenului; - simetria și relațiile flancurilor cu linia sagitală a animalului; - raportul dintre pantele flancurilor și jgheaburile flancurilor; - poziția coloanei vertebrale; - integritatea și mișcările pereților abdominali; - poziția olecranilor, apariția balenelor la rumegătoare; - tonul mușchiului triceps brahial. Palparea se realizează după cum urmează: - la animalele mari, este o singură mână, din prima poziție lateral, privind spre coadă; - la animalele mici, este bimanual și bilateral; examinatorul stă în picioare locul în spatele animalului, privind spre cap. La început, realizăm o palparea superficială, apoi o palpare profund penetrantă. Obiectivele sunt: - temperatura și sensibilitatea regiunii costo-abdominale; - tonul, consistența pereților abdominali și deformările acestora; - frecvența, ritmul și amplitudinea mișcărilor respiratorii; - senzații tactile speciale. Percuția este realizată indirect (digito-digital), sistematic, pe două părți ale animalului: - la animalele mari, examinatorul este poziționat lateral, în interior arătând perpendicular pe zona examinată; - la animalele mici, examinatorul este plasat lateral sau pe animalul, prin percuție de jos în sus. Percuția poate avea un scop informativ și selectiv pentru verificarea arii de proiecție ale organelor abdominale.

Vom primi: - un sunet clar în zonele superioare ale abdomenului; - un sunet sub-mat în treimea mijlocie a abdomenului; - un sunet plictisitor în treimea ventrală a abdomenului. Auscultarea se realizează direct sau indirect, examinatorul plasându-se lateral, privind spre coadă (la animale mari) sau spre spate animalul, privind spre cap (la animale mici). Examinarea radiologică a abdomenului se realizează prin radioscopie sau radiografie, la alb sau cu substanțe de contrast, în urma individualizării organelor, localizarea corpurilor străine înglobate în pereții abdominali sau în organe, dimensiunea colecțiilor abdominale. Principalul scop al ecografiei abdominale este de a evidenția colecțiile peritoneală și examinarea organelor digestive și nedigestive ale cavității abdominale. Examinarea internă a abdomenului se realizează prin metode complementare. Laparocenteza (puncția abdominală) pentru colectarea lichidului de puncție și pentru examinarea sa fizică, chimică și microscopică. Pagina 236 236

Puncția se efectuează: - la cai, pe linia albă, la jumătatea distanței dintre buric și apendicele xifoid; - la rumegătoare, în treimea inferioară a flancului drept, evitând punga ventrală a rumen; - la porci, în punctul cel mai înclinat al abdomenului; - la carnivore la distanță mijlocie între butuc și ombilic, 2-3 cm lateral spre linia albă sau pe panta flancului. Laparotomia exploratorie (endoscopie abdominală) se efectuează în golul flancul drept sau stâng. Laparotomia exploratorie constă în deschiderea chirurgicală a abdomenului, pentru a putea efectua o inspecție directă a membranelor seroase, a feței interne a abdomenului, a suprafeței externe a organelor și palparea organelor abdominale. Explorarea transrectală are loc după luarea în considerare atentă a defecării, zona perineală și fecale. Această metodă necesită cunoașterea topografia și structura macroscopică a organelor abdominale, precum și evaluarea corectați posibilitatea de a atinge aceste organe în timpul explorării. Palparea numai în rect se numește explorare rectală în animale mari (făcând-o cu toată mâna) și examen digital rectal în animale mici (cu 1-2 degete). Pentru a efectua explorarea transrectală cu eficiență maximă, este necesar să se acorde un credit de atenție specială la pregătirea animalului și a examinatorului. Pregătirea animalului . Oricare ar fi dimensiunea acestuia, animalul va fi imobilizat pentru asigură o protecție foarte bună pentru examinator și animal în același timp. Retinerea caii vor fi obținuți prin introducerea lor în lucrări. Bovinele vor fi imobilizate de aplicarea forcepsului batistei; animalele de talie medie vor fi imobilizate de

mijloace obișnuite de a-și limita mișcările. La câini și pisici, botul si imobilizeaza partea din spate. Pregătirea examinatorului . O condiție esențială pe care examinatorul trebuie respectul este ca unghiile să fie tăiate scurt și bine depuse pentru a nu deteriora mucoasa rectal. Înainte de a începe explorarea, examinatorul își spală brațele până la umăr cu apă caldă și săpun. Explorarea se realizează cu brațele acoperite cu mănuși lung în cauciuc sau plastic, cu degetele sau cu mâna liberă. Pentru atinge cu mâna mai ușor în rect, unge brațul cu un unguent sau săpun. Examinatorul va sta în spatele animalului, perpendicular pe rădăcina coadă. Cu mâna care nu a fost pregătită pentru explorare, examinatorul apucă coada a animalului și îl împinge lateral, apăsându-l pe coama animalului, descoperind regiunea anala. Facem o inspecție atentă a zonei anale și perineale, apoi noi introduce un deget în orificiul anal pentru a declanșa reflexul de defecare și pentru a goli rectul de fecale. Apoi, se efectuează explorarea transrectală reală. La animalele mari , examinatorul îndoaie degetele mâinii pregătite pentru explorare, sub forma unui con, apoi îl introduce în rect prin orificiu anal, realizând mișcări de rotație pentru a depăși rezistența sfincterului. De obicei, când pui mâna în rect, se declanșează defecarea. Dacă acesta nu se întâmplă, examinatorul împinge mâna și încearcă să golească bulbul rectal de fecale. Pagina 237 237

Avansarea mâinii se realizează lent, cu răbdare, în așteptarea valurilor peristalticii depășesc mâna (examinatorul încearcă să țină mâna fixată atunci când aceasta simte sosirea valului peristaltic); după trecerea acestor valuri, încercăm din nou înaintarea mâinilor. În acest fel vom introduce mâna la colonul plutitor care, datorită mezo-ului lung, permite examinatorului să palpeze organele cavității pelvine și continuăm cu cele ale cavității abdominale. Explorarea transrectală se realizează cu răbdare, cu atenție și sistematic în urma recunoașterii palpatare a organelor, localizarea, mărimea, forma și sensibilitatea organelor examinate. La animale mijlocii și mici , explorarea se realizează cu 1-2 degete, acoperite cu o mănușă chirurgicală și lubrifiate cu un unguent sau săpun. Noi introducem degetul în rect și cu cealaltă mână palpăm în afara trans-abdominal în urma împingerii organelor abdominale spre pelvis. Urmăm aceleași obiective ca și cele urmate la animale mari, cu excepția celor la animalele mici rezultatele sunt mai rezumate. La păsări , explorarea are loc digital, trans-cloacal. 17.4. EXAMINAREA FIZICĂ A ORGANELOR DIGESTIVE DIAPHRAGMATICS 17.4.1. Examinarea compartimentelor gastrice la rumegătoare Examinarea rumenei la bovine Rumenul se proiectează pe partea stângă a peretelui abdominal și examinarea acestuia poate să fie efectuate prin metode generale și speciale (figura 1). Inspecția se efectuează pe partea stângă, examinatorul fiind plasat în

poziționează mai întâi, în fața umărului, privind spre coadă, spre regiunea flancului său sau în spate, privind spre cap, partea stângă a animalului. Obiectivele sunt: forma, aspectul și dimensiunile flancului, mișcările golului flancului, zgomote vizibil de la distanță. Palparea se efectuează mai întâi, lateral, în fața umărului, privind spre coadă. Mai întâi facem o palpație superficială (cu vârful degetelor) apoi o palpare profundă (cu vârful degetelor sau cu pumnul), după cum urmează: temperatura și sensibilitatea, consistența golului peretelui lateral (în mod normal elastic), cordon lateral (în mod normal pastat), pantă laterală în zona ventrală (în mod normal dur), frecvența și amplitudinea mișcărilor (respiratorii și rumenești), orice senzații tactile speciale. Percuţie. Examinatorul este așezat în fața flancului din partea stângă, privind perpendicular pe zona de examinat. Executăm o digita de percuție indirectă digital, obținând în condiții normale: un sunet clar - în treimea superioară a flancul, un sunet secundar în treimea mijlocie și un sunet plictisitor în treimea inferioară a flancului. Auscultarea se efectuează din poziție mai întâi, lateral, pe partea stângă, în privind spre coadă, folosind auscultare directă și auscultare indirectă. Pagina 238 238

Putem auzi: - zgomotul de contracție a stâlpilor rumeni similare cu zgomotul produs de trecerea unei căruțe pe un pod de lemn sau tunet îndepărtat; - zgomotul crăpăturii gazelor (auzit în golul lateral); - sunetul lichidului care se agită; - atunci când zgomotul produs de contracția stâlpilor rumeni este suprapus peste asta de lichid agitat, rezultă un zgomot similar cu cel al unei cascade. Zgomotul principal va fi apreciat în funcție de frecvență (3 zgomote la fiecare 2 minute, aceasta ceea ce explică de ce auscultarea ar trebui să dureze cel puțin 10 minute), intensitatea și zona în care se află poate fi auzit. Palparea transrectală pentru sacul rumen posterior superior (consistență) elastic). Sunet oral-esofag-ruminal - folosit pentru a verifica brevetul esofagul, pentru eliminarea gazelor de acumulare din rumeni sau pentru proba de conținut de rumena. Examinarea conținutului de rumeni - pe cale fizică, biochimică sau microscopic. Înregistrarea motilității rumenei - se realizează cu ajutorul ruminografului, în în urma mișcărilor rumenei în golul flancului. Fig. 1 - Proiecție semiologică a organelor cavității toracice și abdominale la bovine (partea stângă): 1 - zona de percuție pulmonară; 2 - rumena; 3 - rețea

Ruminocenteza (puncția rumenului) se efectuează cu ajutorul trocarilor; scopul lui este pentru a determina diagnosticul (colectarea și examinarea conținutului ruminal) sau tratament. Laparotomie și ruminotomie exploratorie - prin deschiderea chirurgicală a

abdomenul și rumenul, în golul lateral, pentru a-i examina conținutul și interiorul. Examen radiologic - posibil la rumegătoarele mici, în funcție de topografia, forma și dimensiunile rumenului. Pagina 239 239 Fig. 2 Ŕ Proiecție semiologică a organelor cavității toracice și abdominale la bovine (partea dreaptă): 1 - zona de percuție pulmonară; 2 - ficat; 3 - prospect; 4 - abomasum; 5 - rinichi drept; 6 - rinichiul stâng; 7 - colon spiral; 8 - jejunum

Revizuirea rețelei Rețeaua prezintă zona de proiecție din partea stângă a animalului, în spații intercostalii 6 și 7, la înălțimea olecranului (figura 1). Rețeaua este examinată prin metode generale și speciale. Inspecția se efectuează de la distanță sau aproape, după cum urmează: - semne directe - foarte rare (fistule, răni, corp străin în peretele costal pe zona de proiecție); - semne indirecte - poziția coloanei dorsale, poziția olecrane și reacția mușchiului triceps brahial, aspectul părții ventrale a gât, părți ale gâtului și greaban, caracteristici ale ruminației, defecarea și apariția de fecale, facies. Palparea se efectuează lateral, privind spre cap, în partea stângă a torace, palpând zona de proiecție a rețelei, spațiile intercostale 6-7, în spate olecranul. La început, efectuăm o palpație superficială, apoi o palpare profundă, urmând temperatura, umiditatea și sensibilitatea locală. Percuție . Poziția examinatorului: genunchii îndoiți, lateral, arata perpendicular pe zona de proiectie. Facem percuția indirectă, urmând: sensibilitatea regiunii, caracterul zgomotului de percuție (în mod normal este sub-mat), zona de percuție. Auscultarea se efectuează lateral, privind spre cap sau spre coadă, după descoperirea zonei de proiecție. În condiții normale, se aude un zgomot similar cu „semințele cernute” și ceea ce ne interesează este prezența, intensitatea și frecvența sa (în condiții normale - un zgomot / 50 de secunde). Pagina 240 240

Metode complementare : a) Metode care permit agravarea sensibilității dureroase : - palparea profundă cu pumnul - animalul în poziție patrupedă și examinatorul plasat lateral, vizavi de abdomen, își împinge pumnul în interior unghiul costo-xifoid în direcția latero-mediană, din spate în față; - testul de miză sau de băț - cu un băț alunecat sub animal, facem compresii aici și acolo, de la ombilic până la apendicele xifoide, de către baston ridicat de doi asistenți; - testul curelei - strângem treptat, prin răsucire, cordonul care înconjoară regiunea toracoabdominală a animalului; - încercarea planului înclinat - animalul este plasat la capătul frontal într-un șanț,

astfel încât organele sale abdominale alunecă spre diafragmă, peste reţea; - testul coborârii unei pante - același substrat fiziologic ca și testul plan inclinat; - testul de post și furaje - după o dietă de 48 de ore; dați o rație mare de nutreț, astfel încât umplerea rumenei comprimă rețeaua; - suflarea rumenească a aerului - are același scop ca testul de post și furaje; - exacerbarea dinamicii pre-stomacului - suba anumitor produse farmaceutice care produc accelerarea peristaltismul intestinal și declanșarea fenomenului de colici. b) Detectarea sunetului de percuție modificat în zona ombilicală . Facem un percuție directă, vârful degetului, lateral spre stânga liniei alb, între apendicele xifoid și ombilic. În mod normal, sunteți un sunet plictisitor sau sub mat, aspectul unui sunet non-timpanic indică prezența a pneumoperitoneu înfipt între organe și peretele abdominal care se contractă prin reflex. c) Metode care permit identificarea reflexelor viscero-cutanate : - test de trafic - trafic de persoane terțe anterioare; - testul de prindere a pielii viernicilor - vitele sănătoase iau poziția lordozei, a celor cu afecțiuni dureroase (reticuloperitoneal) evita pozitia lordozei; - testul Falke - urmăm ritmul cardiac și respirator înainte și după ciupește pielea vrăjitoarelor; animalele sănătoase nu reacționează, cei care sunt bolnavi cu ritm cardiac crescut și ușor apnee după ciupit; - testul Kalchschmidt - ciupitura se aplică pe întreaga regiune externă umăr; în funcție de rezultatele obținute, o zonare a zona de excitație; aceasta duce la o suprafață mică (ceea ce indică afecțiuni cronici reticulare), o zonă medie (care indică alte afecțiuni organe interne) și o suprafață mare (ceea ce sugerează afecțiuni reticulare acut). d) Metode care permit detectarea corpurilor străine ale unui firesc metalic: Pagina 241 241

- detecție metalică (detecție metalică) - corpuri de evidențiere metalice folosind detectorul de metale datorită câmpului magnetic; - examen radiologic al rețelei (la ovine și caprine). e) Metode de laborator: - analiza formulei de leucocite - leucocitoza indică prezența a peritonita difuză de natură traumatică, neutrofilia (80%) apare în reticulită acută traumatică, neutrofilie însoțită de eozinopenie indică prezența reticuloperitonitei acute difuze; - determinarea fierului în materiile fecale - prin metoda Adler are o

informativ; - examinarea lichidului puncției abdominale - caracter seros în reticulo-peritonită acută, purulentă în peritonită traumatică. f) Metode chirurgicale: - laparotomie exploratorie și examinare externă a rețelei; - ruminotomia și examinarea internă a rețelei, extracția corpurilor posibile străini la nivelul lui; Examinarea prospectului Foaia se proiectează pe partea dreaptă, în spațiile intercostale 7-9-11 (fig. 2). Examinarea se face mai întâi, lateral, în fața umărului, în privind lateral spre coadă. Inspecție - urmează îndeaproape semne indirecte: apariția hipocondrului drept, manifestările generale ale animalului, poziția coloanei vertebrale. Palparea - efectuată direct cu vârful degetelor, pe spații intercostale 7-9-11, pe dreapta, urmând sensibilitatea profundă la durere. Percuție - se efectuează indirect digito-digital, apreciind sensibilitatea adânc dureros, sunetul percuției (în mod normal este sub-mat) și întinderea zona de percuție a foii. Auscultarea - directă sau indirectă, urmează sunetul normal al lichidului (gâfâind) sau fisurarea gazelor. Puncția - se efectuează în situații excepționale, în spațiu intercostal 9, pe dreapta. Laparotomia se efectuează în flancul drept, urmând forma, dimensiunea, consistența, sensibilitatea și motilitatea organului. Examinarea abomasului Examinarea abomasului este relativ ușoară la animalele tinere și foarte dificilă la rumegătoarele adulte. Se folosesc metode generale și complementare. Inspecție - urmează: hipocondriul drept, caracteristicile ruminației și atitudinea animalelor. Palparea se efectuează sub hipocondriul drept la animalele tinere, animalul în decubit lateral stâng și la adulți în spațiile intercostale 9-11-12, pentru sensibilitatea la organ. Percuția se efectuează pe partea dreaptă, în spațiile intercostale 9-11-12, în executând o percuție digital-digitală. Permite evidențierea sunetului percuție (în mod normal, este sub-mat) și întinderea zonei de percuție. Pagina 242 242

Auscultarea - directă sau indirectă, evidențiază caracterele zgomotelor de gârlă și crăpătură, frecvența, durata și intensitatea acestora, precum și zona de extensie. Sondajul (pentru animalele tinere încă alăptate) se efectuează la animalul din decubit lateral în partea stângă, pentru îndepărtarea conținutului gastric (supus unei examen fizic, chimic și microscopic). Laparotomia și laparoscopia sunt efectuate pe partea dreaptă. Examinarea compartimentelor gastrice la rumegătoarele mici La rumegătoarele mici, compartimentele gastrice vor fi examinate de

metode generale și complementare. Metode generale (inspecție, palparea, percuția și auscultarea) vor fi efectuate în condiții similare cu aplicarea acestor metode la examinarea generală a abdomenului, respectând zonele din proiecția organelor. Metodele speciale vor fi aplicate în mod adecvat posibilitățile și condițiile puse la dispoziția noastră de mărimea redusă a acestor animale. 17.4.2. Examinarea stomacului în monogastrică Examinarea stomacului la cai Examinarea stomacului este dificilă la cai, deoarece este complet acoperit de peretele costal. Cu toate acestea, metodele generale și metode speciale. Inspecția - se realizează de la distanță sau aproape. Obiectivele urmate sunt: - starea generală prezentă și manifestările animalului; - atitudinile animalului; - caracteristicile apetitului, mestecării și înghițirii; - aspectul hipocondrului stâng și al abdomenului. Palparea - palpație profundă (cât mai mult) posibil) prin spațiile intercostale 16-17 sau în spatele hipocondrului, urmând sensibilitate profundă. Auscultarea - directă sau indirectă, are loc pe partea stângă, la jumătatea drumului înălțimea toracelui, pe suprafața spațiilor intercostale 15-16-17. Cateterul esofagian gastric permite eliminarea sucului gastric, care va fi examinat din punct de vedere fizic, chimic și microscopic. Examinarea stomacului la porci La adulți, examinarea stomacului este dificilă. Facem acest examen numai la porcii tineri, folosind metode generale și speciale. Inspecția urmărește apariția regiunii epigastrice, caracteristicile apetitului, mestecarea și înghițirea, prezența vărsăturilor și examinarea materialului pentru vărsături. Palparea - trebuie să fie profundă și penetrantă (palparea transabdominală); examinatorul este plasat în spatele animalului (care se află pe o masă de examinare) și efectuează palparea bimanuală și bilaterală. Apreciem sensibilitatea dureroasă profundă. Pagina 243 243

Percuție - digito-digital, pe ultimele spații intercostale, este rar folosit. Sondarea gastrică se efectuează pe animalul imobilizat în poziția de decubit lateral drept. Examinarea radiologică se realizează prin radioscopie și radiografie, cu sau fără substanțe de contrast, permițând evaluarea mărimii, formei și motilitatea stomacului. Laparotomia se efectuează în situații extreme; permite examinarea direct din stomac. Examinarea stomacului la iepuri, miopotam și nurcă Examinarea se realizează cu ușurință prin metode generale și complementare. animalele vor fi reținute și plasate pe o masă de examinare. Inspecție - urmează aspectul zonei epigastrice.

Palparea este bimanuală și bilaterală, realizând o palpare profundă penetrant pentru a evalua mărimea, poziția, consistența și sensibilitatea organului. Sondajul permite eliminarea sucului gastric și examinarea fizică a acestuia, biochimice și microscopice. Puncția - este rar folosită, în dilatațiile de gaze. Examen radiologic - permite determinarea formei, poziției, dimensiunea și motilitatea stomacului. Examinarea stomacului la câini și pisici La câini și pisici, examinarea stomacului se realizează foarte bine, prin metode generală și specială. Inspecție - urmează apariția regiunii epigastrice, atitudinea animalului, reacțiile animalului ante-prandial și postprandial, caracterul apetitului, mestecarea și înghițirea, prezența vărsăturilor și examinarea materialului pentru vărsături. Palparea trebuie să fie profundă și penetrantă; informații sunt colectate cu privire la poziția, forma, consistența și sensibilitatea organului. Percuție - se efectuează digito-digital, în spatele spațiului intercostal 8, pe stânga. Sondajul gastric permite eliminarea și examinarea sucului gastric (fizic, biochimice și microscopice). Examen radiologic - radioscopie și radiografie, cu sau fără substanțe de contrast, în funcție de formă, poziție, dimensiunea, motilitatea și prezența corpurilor străine. Se efectuează laparotomie, laparoscopie, gastrotomie, gastroscopie numai în situații extreme. Examinarea stomacului la păsări La păsări se examinează stomacul glandular și stomacul muscular. Palparea este profundă și penetrantă, examinând stomacul muscular, dar de asemenea, stomacul glandular (situat la polul apical al gâzdului). Examenul radiologic - permite observarea tranzitului și evaluării alimentelor a dinamicii stomacului. Pagina 244 244

17.4.3. Examinarea intestinelor La cai Examinarea intestinelor se realizează prin metode generale și complementare. Inspecția - se realizează în două etape; de departe și de aproape. a) de la distanță, observăm animalul din față, în profil și din spate; ocolirea animalul, observăm semnele indirecte: aspectul, dimensiunile și simetria laturilor, atitudinea animalului; b) îndeaproape, examinatorul, plasat lateral în raport cu animalul, perpendicular sagital, observați aspectul regiunii costo-abdominale (figurile 3 și 4). Fig. 3 Ŕ Proiecția semiologică a organelor cavității toracice și abdominale la cai (partea stanga): 1 - zona de percuție pulmonară; 2 - rinichiul stâng; 3 - bucla II a colonului ascendent; 4 - mânerul III al colonului ascendent; 5 - intestinul subțire Fig. 4 Ŕ Proiecția semiologică a organelor cavității toracice și abdominale la cai (partea dreapta):

1 - zona de percuție pulmonară; 2 - ficatul; 3 - rinichiul potrivit; 4 - cecum; 5 - I st mânerul de colon ascendent; 6 - IV e colon ascendent

Pagina 245 245

Palparea - examinatorul este așezat lateral, în fața pieptului, privind spre coadă. El are mâna aproape de animal pe spatele acestuia, iar cu cealaltă mână, plasat pe lateral, va efectua o palpare profundă cu vârful degetelor, palma sau pumnul. Observăm sensibilitatea regiunii, consistența și tonul pereților abdominale. Palparea rectală poate fi, de asemenea, efectuată, examinând segmentele posterioare intestinale. Percuție . Examinatorul este plasat lateral, în fața abdomenului, în arătând perpendicular pe coloana vertebrală, executând o percuție digitală digital. În mod normal, se obține un sunet, de asemenea, determinând zona de percuție. Auscultatie. Examinatorul va fi așezat lateral, în fața pieptului, privind spre coadă și prin efectuarea unei auscultări directe sau indirecte. Vom auzi zgomotul lichid, borborygmes, gurgles al căror caracter, frecvență este evaluat (814 / minut pentru intestinul subțire și 4-8 / minut pentru intestinul gros), intensitatea și durata acestora. Laparocenteza poate oferi informații obiective despre intestine. Enerocenteza se efectuează la cecum, pe flancul drept, de la distanță procese transversale lombare egale, marginea posterioară a ultimei coaste și unghiul externe ale ilului. La vite Inspecția poate fi efectuată de departe sau de aproape, urmând flancul drept, personaje de apetit, defecare și fecale, atitudine a animalului. Palparea se face pe partea dreaptă, examinatorul plasându-se lateral, fața hipocondrului, privind spre coadă. Cu mâna aproape de animal se sprijină pe spate și cu cealaltă mână execută o palpare profundă. Noi putem efectuați o palpație rectală examinând rectul și colonul terminal. Percuţie. Examinatorul stă perpendicular pe zona flancului drept, executând o percuție digital-digitală. În mod normal, primiți un sunet clar pe jumătate sunet dorsal și plictisitor în jumătatea ventrală abdominală (posibil separat de a zona în care auziți un sunet secundar). Auscultarea evidențiază zgomotele fisurilor intestinale carbogazoasă. Enterocenteza permite eliminarea și examinarea lichidului. Laparotomia - se efectuează în flancul drept. La oi și capre Inspecția se efectuează în două etape - de departe și aproape, în urma apariției flancul drept, atitudinea animalului, defecarea și aspectul materiilor fecale. Palparea . Examinatorul este așezat în spatele animalului, privind spre cap, executând palparea cu o mână, în flancul drept. Percuție . Executăm o percuție digital-digitală, obținând în mod normal un sunet sonor în zona dorsală și un sunet sub-mast în zona ventrală abdominală. Auscultare . Direct sau indirect, evidențiază zgomotele intestinale, în flancul drept.

Examen radiologic . Prin radioscopie și radiografie, cu sau fără substanțe de contrast, descoperim corpuri străine și cum funcționează tranzitul intestinal. De asemenea, putem efectua laparocenteză, laparotomie și laparoscopie. Pagina 246 246

La porci Inspecția . Observăm semnele indirecte - apetitul, atitudinea animalului, defecarea și apariția fecalelor. Palparea . În spatele animalului, putem efectua o palpație bimanuală și bilateral, în urma sensibilității, a tensiunii pereților abdominali și a consistenței organe interne. Puteți face și un examen digital rectal. Percuție . Executăm o percuție digital-digitală pe ambele părți, auzind, în condiții normale, un sunet non-timpanic. Auscultarea evidențiază zgomotul de lichid. Puteți efectua, de asemenea, examenul radiologic, laparocenteza, laparotomia, laparoscopie. La câini, pisici, iepuri și miopotam Inspecție Examinatorul se așează în spatele animalului sau lateral, perpendicular pe laturi. Observăm forma, dimensiunea și simetria abdomenul, atitudinea și mișcările animalului, defecarea și aspectul materialelor fecale. Palpare. Animalul de pe o masă de examinare este imobilizat de către legarea botului. Examinatorul stă în spatele animalului, privind spre cap, degetele mari care se sprijină pe coloana vertebrală, în timp ce altele efectuează palparea alunecoasă, bimanuală și bilaterală. În cazul palpării cu o mână, cu o mână se sprijină pe spatele animalului, celălalt palpează organele interne, între degetul mare și celelalte degete. Ne interesează sensibilitatea și consecvența organelor interne. Percuţie. Putem efectua o percuție digital-digitală pe fiecare parte, examinatorul din spatele animalului. În mod normal, obținem un sunet clar nu timpanice. Auscultatie. Direct sau indirect, pe animalul de pe o masă de examinare, este interesat de zgomotul intestinal, evaluând prezența și intensitatea acestora. Examen radiologic . Radioscopia și radiografia vor fi efectuate cu sau fără substanțe de contrast, respectând tranzitul intestinal, permeabilitatea lumenului și peristaltism intestinal. Clisma (irigare intestinală) - pentru a determina diagnosticul și tratamentul. Animalul este imobilizat legând mușchiul, apoi va fi ridicat de trenul din spate. Folosind un irigator, adăugați încet 0,5-2 litri de apă caldă. Toate de data aceasta, animalul va fi observat; dezlipim mușchiul imediat ce simțim vărsături apare. Materialul pentru vărsături va fi îndepărtat pentru examinare. La păsări Intestinele pot fi examinate prin următoarele metode: - palparea cu o singură mână - prin apucarea zonei sterno-abdominale din palmă; - examen radiologic - folosind substanțe de contrast; - Laparotomia exploratorie.

Pagina 247 247

17.5. EXAMINAREA REGIUNII PERIANALE ȘI A ANUS Regiunea perianală și anusul vor fi examinate prin metode generale (inspecție, palpare) și complementare (razuire, examinare microscopică a materialului răzuit, sondare de fistule regionale). Inspecţie. Există o inspecție la distanță și o inspecție atentă. Pentru inspectarea de departe, examinatorul observă puntea spate, poziția cozii, a acesteia aspectul și cel al zonelor înconjurătoare. La o inspecție atentă, examinatorul se plasează singur lateral, în fața cartierului posterior (la cai) sau în spatele animalului (pt alte specii), perpendicular pe rădăcina cozii, descoperind regiunea anală prin împingerea cozii în lateral. Observăm aspectul anusului, pielii și firelor de păr înăuntru regiunea perianală. Palparea permite evaluarea reflexului caudal și anal (prin atingere anală, în evidențierea tonului sfincterului anal). 17.6. EXAMEN DEFECȚIE Examinarea defecării face parte din examinarea funcțională a sistemului digestiv. Prin inspecție de departe, vom evalua poziția animalului adoptat pentru defecare frecvența de defecare, durata, intensitatea eforturilor de defecare. În același timp cu defecarea, examinăm și flatulența (eliminarea) nivelul orificiului anal al gazelor acumulate în intestine în condiții normale sau patologice). Se evaluează prezența, frecvența și mirosul gazelor eliminate. 17,7. EXAMINAREA LIVERULUI ȘI PANCREAS 17.7.1. Examen hepatic 1. Examenul funcțional al ficatului Această examinare implică investigarea principalelor funcții ale organului o gamă foarte largă de determinări clinice și de laborator. Observăm: - funcția biliară - prin evaluarea culorii și aspectului materialelor fecale, evaluând culoarea pielii și mucoaselor, determinând bilirubină directă și indirectă, determinarea coluriei și colaluriei, determinarea fosfatemiei, etc .; - funcția de gliccoreglare prin evaluarea apetitului, starea de întreținere; defecarea și urinarea, determinând raportul zahăr-glicozurie din sânge, toleranță la glucoză, test la galactoză, etc; Pagina 248 248

- funcția de reglare a proteinelor prin determinarea nivelului total de proteine; indicele albumino-globulinei, teste de disproteinemie; - funcția ureopoietică - pentru indicele de clivaj; - funcția uricolitică - prin determinarea cantității de acid uric și examen comun; - funcția adiporegulatoare - prin determinarea corpurilor cetonice în nivel de colesterol în urină și sânge;

- funcția antitoxică - prin evaluarea excitabilității nervoase; - funcția sângelui - prin evaluarea fierului de sânge; - funcția termică - prin termometrie; - funcția de excreție - prin test cu roșu Congo; - funcția citolitică - prin determinarea sângelui principalelor enzime hepatică. 2. Examenul fizic al ficatului a) La cai Inspecție - intenționează să observe semne indirecte, evaluând: culoarea membranele mucoase vizibile și pielea, atitudinea animalului, aspectul hipocondrului drept, apariția defecării și fecalelor. Palparea - este unimanual, cu vârful degetelor, în spații intercostale 14-16, pe partea dreaptă. Examinatorul va sta în fața pieptului, cu mâna aproape de animal pe spatele său, în timp ce cealaltă mână palpare în timp ce observă sensibilitatea zonei hepatice. Percuția are loc direct (cu ciocanul sau cu pumnul de percuție); examinatorul este plasat lateral, privind spre coadă, urmând sensibilitatea de zona hepatică. De asemenea, se realizează indirect, digito-digital, pe spațiile intercostale 14-16, pe dreapta. Examinatorul se plasează perpendicular pe zona de percuție, în funcție de sunetul de percuție (în mod normal este plictisitor) și de întinderea zonei de percuție hepatică. Bio-puncție hepatică - pe spațiul intercostal drept 14 (15); materialul colectat vor fi examinate din punct de vedere histologic și histochimic. b) La bovine Inspecție - similară cu cea a cailor. Palparea - are loc pe spațiile intercostale 10-12, pe partea dreaptă și în spatele hipocondrului. Percuție - digito-digital, în dreapta, deasupra liniei orizontal care pornește de la articulația scapulo-humerală și împarte toracele în două părți egal. În mod normal sunetul este plictisitor. Bio-puncția hepatică - are loc în spațiul intercostal drept 11. Puncția vezicii biliare - are loc în spațiul intercostal drept 10, sub orizontalul care trece prin articulația scapulo-humerală. c) La ovine și caprine Inspecția - vizează apariția membranelor mucoase vizibile și a pielii. Palparea se face pe partea dreaptă, în spatele ultimei coaste. Percuție - digito-digital, pe spațiile intercostale 8-12, pe dreapta, audeasupra liniei care merge până la jumătatea pieptului. Pagina 249 249

Bio-puncția hepatică se efectuează în spatele ultimei coaste, pe dreapta, sub orizontală care merge la jumătate din torace. d) La porci Inspecție - observă aspectul pielii și mucoaselor vizibile. Palparea se efectuează în spatele ultimei coaste din dreapta.

Percuția are loc bilateral, în treimea inferioară a ultimelor spații intercostal. Examenul radiologic se realizează cu sau fără substanțe de contrast ( pneumoperitoneu), determinând forma și mărimea ficatului. e) La animalele mici Inspecția urmărește forma și volumul regiunii epigastrice drepte, aspectul membranele mucoase vizibile, pielea și fecalele. Palparea se face din spatele animalului, la nivel bimensual și bilateral, prin monitorizarea sensibilității și consistenței ficatului și vezicii biliare. Percuție - se realizează bilateral, evidențiind sunetul plictisitor al ficat, care este utilizat pentru a determina zona de percuție (o bandă largă de 1-2 spații intercostale, în dreapta și în stânga, paralel cu limita posterioară a zonei pulmonare). Bio-puncția hepatică - are loc în spatele ultimei coaste, la o distanță de 12 degete pe partea dreaptă a liniei albe. Examen radiologic - similar cu cel al porcilor. Colangiografia și colecistografia sunt efectuate cu contrastează iodul, injectat intravenos sau oral. Scintigrafia hepatică - este experimentală la câini. Ultrasunetele urmează dimensiunea, forma, coerența și aspectele structurale hepatică. f) La păsări Palparea este profundă și penetrantă, bilaterală; se poate face și cu pulpa degetului mijlociu din compartimentul hepatic. Bio-puncția hepatică se efectuează cu un ac lung prin foramen obturatum (foramenul blocat), la aproximativ 3 cm în spatele capătului cefalic al sternului și aproximativ 1,5 cm lateral de coca. Laparotomia - poate fi efectuată pentru examinarea directă a ficatului. 17.7.2. Examinarea pancreasului 1. Examinarea funcțională a pancreasului exocrin Se realizează prin următoarele determinări: - testul nucleului; - determinarea corpurilor de alantoină și purină în urină; - apetitul și evaluarea stării generale; - evaluarea diurezei și aspectului fecalelor; - determinarea amilasemiei și amilasurii. Pagina 250 250

2. Examinarea fizică a pancreasului exocrin Se poate face prin metode generale (inspecție și palpare) și complementar (radiologic, examen ecografic, laparotomie), în special în animale mici. Inspecția observă semnele indirecte (pofta de mâncare, defecare și aspectul excremente). Palparea - dificil de efectuat; eventual poate fi efectuat în

animale mici, după sensibilitate și volum. Examen radiologic - după efectuarea pneumoperitoneului. Ecografia - permite examinarea structurii pancreasului. Laparotomia - permite examinarea directă a glandei. Pagina 251 251

CAPITOLUL 18

EXAMINAREA APARATULUI DE ÎNCĂLCARE Examinarea sistemului respirator va fi efectuată în două etape: examinarea funcțională, urmată de examinare fizică. 18.1. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL APARATULUI DE ÎNVĂȚARE Această examinare evidențiază simptome generale (nespecifice) și simptome de organ . a) Simptomele generale sunt reprezentate de: - febră (prezentă în afecțiuni respiratorii); - scădere progresivă în greutate; - transpirație și tremor muscular; - reducerea producției și capacității de efort (oboseală) din timp). b) Simptomele de organ sunt reprezentate de: - zgomote de respirație auzite de departe; - dureri respiratorii (în tractul respirator anterior și nivel toraco-pleuro-pulmonar); - dispnee; - aerul expirat (intensitate, temperatură, miros); - eliminarea (prezența, aspectul, compoziția, calea de curgere etc.); - spută. 18.2. EXAMINAREA FIZICĂ A APARATULUI DE ÎNVĂȚARE 18.2.1. Examinarea pre-toracică a căilor respiratorii A. Examinarea nasului și a sinusurilor Examinarea nasului poate fi externă și internă. a) Revizuirea externă Inspecția - se va efectua prin privirea din față, în profil și bilateral a șefului animalul. Obiectivele urmate sunt: - forma și dimensiunile capului, simetria capului și muschiului; - simetria, forma și mobilitatea nărilor; Pagina 252 252

- calitățile eliminării (prezență, culoare, miros, cantitate, calea de evacuare, durata și momentul debutului, examinarea chimică și microscopică); - sunete auzite de departe (strănut, sforăit, cornee nazală, gemete). Palparea se efectuează din prima poziție, în fața umărului, privind spre

capul animalului; compresia se face cu halterul (în cal), de coarne (în rumegătoare) și cu gulerul (la câini). Va urmam: - examinarea aerului expirat din punct de vedere al prezenței, frecvenței, intensitatea coloanei de aer, temperatura și mirosul; examinatorul va face tetiera cu mâna aproape de animal și cu cealaltă, așezată în fața nării de partea sa, evaluează calitățile aerului expirat; - integritatea muschiului, nărilor, nărilor false, laturilor nasului, regiunea infra-orbitală și frontală, rezistența bazei osoase (apofizele zona nazală și de suprafață a sinusurilor maxilare și frontale), temperatură și mobilitate a nasului; evaluăm prin palpare unimanual pe ambele părți. Percuția se efectuează din prima poziție; cu mâna aproape de animal, examinatorul acoperă ochiul animalului care este pe partea în care se face percuția și cu cealaltă mână execută o percuție directă cu degetul pe partea dorsală și lateral al nasului și pe suprafața sinusurilor maxilare și frontale. În condiții normale, se obține un sunet timpanic clar pe aer proiecția pasajelor nazale și a sinusurilor. Auscultarea se efectuează cu stetoscopul, din prima poziție, privind spre cap. Cu mâna aproape de animal realizăm reținerea gâtului și pe de altă parte manipulăm cornul stetoscopului pe suprafața nasului. Vom auzi a zgomot de suflare - respirație nazală. Examinarea radiologică se realizează în profil și din față, urmând integritatea structura osoasă și descoperirea posibilelor corpuri străine. Trepanarea sinusurilor - se face conform indicațiilor chirurgicale. La cai, sinusul maxilar poate fi aprins folosind un endoscop introdus în nară, corespunzător sinusului examinat. Examinarea trebuie să aibă loc în camere întunecate, urmând zona de proiecție a sinusurilor, evidențiată de sursă de lumină a endoscopului. b) Analiza internă Inspecția urmărește examinarea membranelor mucoase nazale privind integritatea, culoarea, volumul, calitatea și cantitatea secrețiilor. Palparea se realizează cu degetul arătător al mâinii pe aceeași parte cu a cavitatea nazală examinată, verificând mucoasa nazală și septul nazal. La cai, verificăm și nara falsă prin introducerea degetului în diverticul corespunzător. Sensibilitatea, integritatea, temperatura, consistența, umiditatea sunt evaluate. Endoscopia (rinoscopia) se efectuează cu ajutorul unui endoscop, după ce a avut a tranșat animalul. Cateter nazal este utilizat pentru a evalua permeabilitatii pasajelor nazale. B . Examinarea pungilor intestinale la cai Inspecția se efectuează din față și din lateral, urmând poziția capului prin raport cu linia sagitală și poziția capului în continuitatea gâtului. Cand noi Pagina 253 253

bănuiți empiemul gutural, vom corela aspectul aruncării cu mișcările glugă sau înghitire. Palparea este bimanuală și bilaterală, efectuată cu vârful degetelor,

examinatorul fiind așezat lateral, cu fața la gât, privind spre cap. O simțim marginea curbă a mandibulei și aripii atlasului. Percuția este realizată digito-digital, pe zona de proiecție a pungilor gâtului. Pungile guturale pot fi, de asemenea, cateterizate folosind sonda tip Günther. C. Examinarea laringelui a) Revizuirea externă Inspecţie. Animalul este lăsat liber sau imobilizat de halter (lanț, guler) și examinatorul se așează lateral, opus gâtului, în funcție de poziția capului și a gâtului, voce, zgomote laringiene auzite de departe. Palpare. Examinatorul se poziționează mai întâi în fața umărului, executând palparea cu o singură mână. Mâna aproape de animal este pe gâtul animalul, cealaltă mână palpare marginea ventrală a gâtului, între degetul mare, pe o parte și pe celelalte degete, pe cealaltă parte. Putem face și o palpare bimanuală. În timpul palpării, noi observă consistența, sensibilitatea regiunii și provocarea tusei. Percuția se efectuează indirect, digito-digital, obținând un sunet clar . Auscultarea se efectuează indirect, cu ajutorul stetoscopului, din poziție în primul rând, mâna aproape de animalul de pe gât, iar cealaltă mână manipulând steagul stetoscop. În condiții normale, auzim un zgomot care suflă de două ori respirator - respirație laringiană. b) Analiza internă Inspecție Se efectuează direct la câini și păsări, în același timp acea examinare a faringelui, după deschiderea gurii, și la porci atunci când animalul maraie. Laringoscopia se efectuează folosind endoscopul introdus prin intermediul nazalului sau bucală, după o posibilă tranchilizare a animalului. Examinarea poate fi efectuată și prin cateterism laringian, prin palparea glotei (la bovine), prin examen radiologic, prin laringotomie. D. Examinarea traheei Inspecţie. Se efectuează de la distanță, examinatorul este plasat lateral, opus a gâtului, perpendicular pe linia sagitală, urmând integritatea și forma marginii gâtul ventral, caracteristicile tusei (spontane sau induse). Palparea se efectuează din prima poziție, în fața umărului, privind spre cap, palpând cu mâna fiecare inel traheal. Percuție . Plasat lateral, în fața gâtului, privind spre cap, examinatorul efectuează o palpare digital-digitală pe partea ventrală a traheei fiecare inel traheal. În partea opusă, un asistent ridică capul animalului. În în condiții normale, se obține un sunet . Auscultarea se efectuează cu ajutorul stetoscopului; examinatorul pune mâna aproape de animal sub turniquetul său și cu cealaltă mână manipulează steagul stetoscopului. În mod normal, respirați traheal. Pagina 254 254

Iluminarea traheei - se realizează la păsări, în încăperi

obscur. Examenul radiologic se realizează în incidența lateral-laterală și ventro-dorsală. Endoscopia traheală este mai ușor efectuată după efectuarea traheotomie. E. Examinarea tusei Vom lua în considerare următoarele aspecte: - modul de debut - spontan sau provocat; - frecvență - unică sau repetată; - ritm - simplu sau quinteux; - intensitate - sunet sau fără voce; - durata - lungă sau scurtă; - tonul - acut sau sever; - ștampila - umedă (îndrăzneață) sau uscată; - asocierea cu alte evenimente: o tuse dureroasă; o tuse emoționantă și sufocantă. Când tusea apare spontan, vom stabili condițiile care cauză. În principiu, dacă tusea nu apare spontan, se recomandă ca aceasta provocarea va fi făcută după auscultarea toracelui sau auscultarea toracelui va fi amânată La 30-60 minute după provocarea tusei pentru a permite recuperarea eventualele secreții eliminate prin tuse. F. Examinând flema Se efectuează la bovine în caz de tuberculoză, la câini și pisici în boala stafilococică, boala streptococică, folosind două tipuri de flegme metode: sângeroase și non-sângeroase. Examenul flegmei este macroscopic (evaluând culoarea, densitatea și aspectul) și microscopic (pentru detectarea bacilului Koch, stafilococi, streptococi). 18.2.2. Examen pulmonar (toraco-pleuro-pulmonar) Se realizează prin metode generale (inspecție, palpare, percuție, auscultare), combinate și speciale. Inspecția toracelui - poate fi efectuată de departe și până aproape. a) Inspectia de departe urmareste conformatia toracelui si miscarilor respirator. Animalele mari vor fi examinate în poziție patrupedă, la distanță aproximativ trei metri, privind animalul din față, în profil, în profil oblic și in spate. - Din față, observăm poziția coloanei vertebrale în raport cu linia sagital, raporturile toracului și umerilor la torace, forma, volumul și Pagina 255 255

simetria hemitoraxului, prezența sau absența jetului, simetria mișcărilor respirator. - Profilul stâng sau drept evaluăm poziția rudei coloanei vertebrale pe sol, relațiile toracelului cu centura brahială și olecrane, direcția coastelor

și apariția spațiilor intercostale în timpul inspirației și expirării. - Profil oblic (examinatorul plasat lateral, vizavi de puntea spate, priviți oblic spre cap, la un unghi de 45 °, regiunea hipocondrului și flancul) mișcări respiratorii - prezență, frecvență, durata inspirației și expirare, raza de mișcare, tip respirator. - Din spatele animalului evaluăm raportul dintre torace și abdomen, volumul hipocondru, gama de respirație, simetrie, formă și volumul toracic Animalele mijlocii și mici vor fi examinate în același mod, dar pe o masă de examen. În cazul în care animalele sunt examinate pe teren, examinatorul va fi plasat în spatele animalului. Frecvența mișcărilor respiratorii (număr / minut) specie Valori de frecvență specie Valori de frecvență minim - maxim minim - maxim Chevalines 8 - 16 Chinchilla 150 Bovine 12 - 35 de animale tinere 10 - 30 - adulți Şobolan 70 - 140 Bivol 15 - 35 Mouse 90 - 200 Oaie, capră 12 - 30 porcușor de Guineea 100 - 150 Porci adulți 10 - 20 Hamster 80 - 130 Porci tineri 18 - 40 Găină 15 - 36 Câine 10 - 40 Rață

12 - 15 Pisică 20 - 30 Gâscă 12 - 20 Iepure 50 - 60 Curcan 12 - 15 Myopotamus 30 - 60 Porumbel 40 - 60 Nurcă 40 - 60 Canar 180 (Mișcările respiratorii sunt influențate de temperatura mediului înconjurător)

b) inspecție atentă Se va efectua mai întâi din poziție, examinându-se fiecare hemitorax. Din aceasta poziție vom colecta noi informații (modificări locale) care nu au fost observată prin inspecție de departe. Palparea . Animalele mari sunt palpate pentru prima dată unimanual, superficial, apoi profund. Examinatorul este pe poziția întâi, fața umărului, privind spre coadă, mâna aproape de animal de pe spate și cealaltă mâna efectuează palparea. Palparea superficială se realizează cu suprafața dorsală și palmarul mâinii, evaluând integritatea, temperatura locală, sensibilitatea suprafeței și mișcări respiratorii (în ceea ce privește frecvența și amplitudinea). Pagina 256 256

Palparea profundă se realizează cu pulpa degetului mare, degetul arătător îndoit sau cu vârful degetele lipite, apăsând pe spațiile intercostale și evaluând sensibilitatea profundă. La animalele mijlocii și mici, se efectuează palparea bimanual și bilateral, apucând pieptul animalului între palmele. Examinatorul va fi plasat în partea din spate a animalului, privind spre cap. Percuție . Din prima poziție, privind spre coadă, executăm a percuție directă, cu vârful degetelor pe coaste, pentru a detecta sensibilitatea dureros sau cu pumnul (la animalele mari) pentru sensibilitate profundă. Pentru a evalua starea fizică a plămânului, o percuție indirectă, digitodigital, poziția examinatorului se modifică în funcție de mărimea animalului examinat: - pentru animalele mari, examinatorul va fi plasat lateral, opus torace, arătând perpendicular pe suprafața costală; - pentru animale de talie medie, poziția examinatorului este aceeași dacă animalul se află pe o masă de examinare. Dacă examinarea este efectuată pe animal

întins pe pământ, examinatorul, așezat în aceeași poziție, va efectua percuție peste animal pe hemitoraxul opus, de jos în sus; - pentru animalele mici, examinatorul va fi plasat în spatele animalului care se află pe o masă de examinare. Percuția va începe întotdeauna de la nivelul coloanei vertebrale, pe prima spațiu intercostal accesibil, situat chiar în spatele umărului, până în zona ventrală. Noi va efectua percuția pe toate spațiile intercostale, pe cele două hemitoraxe, evaluarea sunetului percuției pulmonare și a zonei de percuție pulmonară. În condiții normale, la percuția toracelui, se obține un sunet sonor (clar), cu ștampilă non-timpanică la animale mari și cu ștampilă timpanică la animalele mici. Din sunetul normal de percuție, vom determina zona de percuție pulmonară , adică suprafața toracică pe care a plămânul său normal. În general, la animalele mari, zona de percuție pulmonară are o formă triunghiulară: o parte frontală verticală , paralelă cu spațiul intercostal 4 (6) din spate umărul, o parte dorsală orizontală , paralelă cu coloana vertebrală și o a treia parte ventro-caudal oblic de sus în jos și de la spate în față, care unește capătul posterior al limită dorsală la capătul ventral al limitei anterioare (figurile 1, 2, 3 și 4). La animale mijlocii și mici, zona de percuție pulmonară este similară cu cea a animalelor mari, dar limita anterioară este mai aproape de capul, iar cel dorsal se contopește cu limita sagitală dorsală. Auscultatie. Poate fi direct și indirect, detaliat, sistematic și este obligatoriu pentru ambele hemitoraxe. Scopul auscultării este de a evalua sunetele care apar la nivel pulmonar ca urmare a trecerii coloanei de aer prin segmente pieptul sistemului respirator. Pentru animalele mari, examinatorul ocupă primul loc, lateral, în fața umărului, privind spre coadă, mâna aproape de animal sprijinindu-se pe spate. La animalele mijlocii și mici, examinatorul așezați-vă în spatele animalelor sau puțin lateral, în fața cartierului posterior, privind spre cap. Pagina 257 257

La animalele în stare de sănătate bună, la suprafața pieptului, vom auzi un zgomot similar cu cel produs la pronunțarea literei „v”. Zgomotul este numit de sunete de respirație sau respirație bronhoalveolară . Trebuie să auziți un murmur vezicular în întreaga zonă de auscultație pulmonară, care are aceeași formă ca și zona de percuție, dar este mai largă. La rumegătoare, în special la bovine, poate fi efectuată și auscultarea o zona prescapulara , cu 2-3 degete latime chiar inaintea umarului, unde se aude un murmur murmur vezicular sau bronșic (figurile 1 și 2). Murmurul vezicular are calitățile ca urmare a: - la cai este de intensitate mică, scurtă (o auzim la sfârșitul lui inspirație) și este desigur în spatele umărului; - la oi și caprine - este aspru și îl poți auzi bine în două etape

respirator; - la porci - se înțelege numai la animalele tinere și slabe; similar cu cel al oilor și caprelor; - la carnivore - este intens, suflare și îl puteți auzi în două etape respirator; - la păsări, este dur, intens și scurt. În principiu, murmurul vezicular este mai tare și mai aspru la animalele tinere, mai slab și mai scurt la animalele senile. Se poate intensifica, deveni mai aspră, poate scădea sau să dispară (respiratio nulla). În condiții patologice, pe suprafața plămânilor, putem auzi și noi alte sunete respiratorii principale, numite respirații patologice , precum și sunete respirator pe lângă cele principale, numite rales (umede sau uscate). Metode de examinare combinate Examinarea segmentului toraco-pleuro-pulmonar poate fi efectuată prin combinație a unor metode generale. Transcrierea - se realizează prin combinația de percuție și auscultatie. Un asistent execută percuție pe laringe sau trahee și examinatorul ascultarea pe un hemitorax (transcrierea laringo-toracică sau traheo-toracică) unde percuția se efectuează pe un hemitorax și auscultarea pe hemithoraxul opus (transcriere inter-toracică). Scopul acestei metode este descoperirea schimbărilor plămânii adânci Fonometria este realizată prin utilizarea unei furci de reglare vibratoare, a căror tulpină este fixat pe torace, efectuând simultan auscultarea toracelui cu ajutorul stetoscop, la distanțe diferite de acesta. Scopul acestei metode este determinarea amploarea modificărilor pulmonare. În general, la animalele sănătoase, zgomotele produse de percuție (de la distanță) sunt transmite slab sau deloc pe torace. În cazul unor modificări la structura pulmonară, facilităm transmiterea zgomotului, auzind-o tare, clar ca și cum s-ar întâmpla lângă ureche. Metode speciale Puncția exploratorie (toracocenteză) este efectuată pentru a colecta lichidul acumulate în spațiul inter-pleural, lichid care va fi ulterior analizat prin examinare fizice, chimice și microscopice. Puncția toracică se efectuează: Pagina 258 258

- la caii din spațiul 7 intercostal stânga sau 6 intercostal dreapta, doar deasupra venei pintenului; - la rumegătoare și porci în spațiul 8 intercostal stânga sau 6-7 dreapta, la la același nivel ca la cai; - la câinii din spațiul 7-8 intercostal stânga sau 6-7 dreapta, în al treilea inferior; - la păsările din punctul cel mai înclinat al abdomenului. Endoscopie bronșică (bronhoscopie) - similară cu endoscopia traheală. Examinarea radiologică se realizează prin radioscopie, radiografie și metode radiologic special (CT, bronhografie și scintigrafie).

Examenul radioscopic se realizează din poziția lateral-laterală și dorso-ventrală ( axa fata ridicata). Observăm integritatea cuștii nervoase, dinamica respiratorie, integritatea pleurei, plămânului și diafragmei. Examenul radiografic se realizează pentru localizarea și determinarea caracterul leziunilor sau pentru detectarea leziunilor care nu pot fi detectate prin examinare raze X. Pagina 259 259

CAPITOLUL 19

EXAMENUL APARATULUI CIRCULATOR Planul de examinare a sistemului circulator include: - examinarea funcțională a sistemului cardiovascular; - examinarea fizică a inimii; - examinarea fizică a vaselor de sânge; - test de sange; - examinarea organelor formatoare de sânge. 19.1. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL APARATULUI CARDIO-VASCULAR Obiectivele urmate de examinarea sistemului cardiovascular sunt: ▪ sondajul clinic (anamneza) care are ca scop: - vârsta animalului; - utilizarea acestuia (serviciul sau efortul depus); - productia; - condițiile în care se manifestă tulburarea; ▪ simptome generale (de la distanță): - semne nervoase; - semne circulatorii; - semne digestive paroxistice; - schimbări de față, atitudine și mers; - manifestări ale pielii și mucoaselor vizibile; - reducerea capacității de efort; ▪ simptome de organ: - dispnee de efort (dispnee cardiacă); - dureri de inimă; - palpitația inimii. 19.2. EXAMINAREA FIZICĂ A INIMII Inspecție - are loc pe partea stângă a animalului, din prima poziție, privind spre coadă spre zona de proiecție a inimii (după descoperirea zona prin deplasarea anterioară a membrului toracic). Observăm: starea fizică a regiunea (conformația și integritatea toracelui) și mișcările la acest nivel contracții ale pielii și șoc cardiac (scaun, intensitate). Pagina 260 260

Palparea se efectuează mai întâi în poziția din fața umărului la animalele din

mari și spate la animale mijlocii și mici. La animalele mari se face palparea cu o singură mână - mâna aproape de animal se sprijină pe vârful său, cealaltă mână este introdusă sub olecranon, palmă apăsată pe torace, pe spațiile intercostale 3-6. La animalele mijlocii și mici, se efectuează palparea bimanual sau bilateral, iar la animalele și păsările foarte mici se prinde cu palma regiunea sternală. Obiectivele urmate sunt: semnele fizice locale (temperatură, umiditate, sensibilitate) și șoc cardiac (prezență, locație, frecvență, ritm, intensitate). La câini, se numește șoc apexian (apical), deoarece inima, în timpul activității sale, lovește peretele costal cu vârful (vârful). Locația șocului cardiac și ritmul cardiac normal specie Locul șocului cardiac (spații intercostale) Frecvența șocului cardiac (lovituri / minut) Chevalines 3-6 28 - 40 Bovine 3-5 40 - 80 Oile, capre 3-5 70 - 80 Câine 4-7 60 - 120 Pisică 4-7 110 - 130 Iepure 2-4 120 - 140 Nurcă 2-4 108 - 200 Myopotamus 2-4 135 - 175 Porc 3-5 60 - 80 Găină, rață stern și coaste

150 - 200 Curcan stern și coaste 90 - 100 Porumbel stern și coaste 140 - 230 Percuția este digito-digitală, pe partea stângă, la nivelul spațiilor intercostal 2 - 8, după ce asistentul a descoperit zona de proiecție cardiacă. Examinatorul se așează în poziția genunchilor îndoit, în fața umărului, arătând perpendicular pe zona de proiecție cardiacă. Percuția are loc la de la înălțimea mijlocie a toracelui la stern, pe spațiile intercostale 2-3-4-5-6-7-8, în funcție de specie. Obiectivele urmate sunt: - sunet de percuție - mat pentru majoritatea speciilor, cu excepția vitelor din pe care o obține un sunet sub-mat și la cai, pe o fâșie de 3-4 cm situat la baza inimii; - zona de percuție cardiacă - suprafața pe care se obține de obicei o sunetul normal de percuție are de obicei forma unui triunghi drept , partea vertical anterior , paralel cu spațiul intercostal 2 sau 3, partea ventrală orizontală , paralel cu sternul și partea postero-superioară oblică de sus în jos și în față în spate (convex spre coadă la cai și drept în alții specii), conectând limita superioară a părții anterioare cu limita posterioară a partea ventrală. Pagina 261 261

La câini, inima are și o zonă de proiecție în partea dreaptă. Zona din percuția cardiacă pe partea stângă are o formă particulară de „cizme ortopedice” (mai mult mare pe spațiile intercostale 4 și 5 și mai mic pe spațiile intercostale 6 și 7). Sigur în partea dreaptă, zona inimii are o formă triunghiulară și este mai mică. Auscultare . Poate fi realizată direct și indirect, după descoperirea zonei cardiace, prin deplasarea anterioară a membrului stâng. La animalele mari, examinatorul stă lateral stânga, opus din umăr, privind spre cap, cu mâna aproape de animalul de la greabănul său, cealaltă mână este sprijinit pe genunchi (când auscultarea directă) sau manipulează acoperișul stetoscop. Auscultarea directă a inimii poate fi efectuată și prin mușchi anconés; pentru aceasta, examinatorul stă lateral, în fața gâtului, privind spre coada, mâna aproape de animal îmbrățișează membrul toracic și pune urechea pe zona mușchilor anconați. La animalele mijlocii și mici, examinatorul se plasează la spatele animalului (care se află pe o masă de examinare). Mâna aproape de animal apăsați ușor hemitoraxul drept, iar cealaltă mână împinge ușor membrul spre cap la stânga, descoperind zona de proiecție cardiacă. Scopul auscultării este de a primi sunete normale ale inimii: - primul zgomot cardiac, mai puternic (sistolic) produs de închiderea valvele atrioventriculare, contracția musculaturii ventriculare și

expulzarea sângelui din ventricule (zgomot musculo-valvular); - al doilea zgomot cardiac inferior (diastolic) produs de închiderea valve aflate la baza aortei și a trunchiului pulmonar (zgomotul valvei). În ceea ce privește sunetele normale ale inimii, apreciem scaunul, frecvența, timbrul, tonul și ritmul, precum și modificările acestor obiective. În afecțiuni patologice, pe zona de auscultare cardiacă puteți auzi: ▪ sunete cardiace patologice: - modificarea sunetelor normale ale inimii; - sunete cardiace suprapuse - murmure endocardice. ▪ zgomote extracardiac: zgomotul frecării pericardului și al lichidului. Murmururile endocardice apar numai în condiții patologice, sunt suprapuse sunetelor inimii normale și le apreciem din punct de vedere: - timbre (respirație de stenoză sau insuficiență); - din momentul apariției sale în raport cu revoluția cardiacă (sistolică sau diastolic); - casa în care se aude cel mai bine murmurul inimii. Focusul de auscultare reprezintă proiecția anatomică a orificiilor cardiace pe toracele, numai în condiții patologice, când apar respirațiile endocardic și ajută la determinarea diagnosticului topografic al respirațiilor. Pagina 262 262

Proiecția centrelor de auscultare Orificiul cardiac Caii rumegători Porci Observații prădători mitrale 4 - 5 stânga 4 stânga 4 stânga 5 - 6 stânga Pe orizontală care trece prin mare trohanter humeral aortic 5 stânga și dreapta 4 ramase au mai rămas 3 4 stânga Sub linia care prin articulația scapulohumeral Pulmonar au mai rămas 3 au mai rămas 3 2-3

stânga 3 stânga Sub linia care prin articulația scapulohumeral Tricuspid 3 - 4 drept 3 corect 3 corect 4 în mod similar, dar pe parte lege Metode complementare de examinare a inimii a) Testul funcțional al inimii - reprezintă evaluarea activității inimii (prin auscultare) înainte și după o cursă de 100-300 m, acordând atenție în special la primele 20 de secunde după efort. Testul este negativ dacă valoarea ritmului cardiac revine la valori înregistrat înainte de exercițiu în primele 3-7 minute și pozitiv când, după exercițiu, ritmul cardiac se dublează sau revine la valorile normale 3-7 minute mai târziu. b) Electrocardiografia (ECG) constă în înregistrarea bio-curenților care apar ca urmare a activității inimii. Modul de plasare a electrozilor poartă numele conducătorilor. În practică, pentru animale, putem folosi cabluri bipolare (notate cu D) sau unipolar (notat cu V). Conductele bipolare standard sunt: - DI (plumb I) - electrodul pozitiv pe membrul frontal stâng, electrodul negativ de pe membrul frontal drept; - D II (plumb II) - electrodul pozitiv pe membrul stâng posterior, electrodul negativ de pe membrul frontal drept; - D III (plumb III) - electrodul pozitiv pe membrul stâng posterior, electrodul negativ de pe membrul front stâng. Conductele unipolare pot fi plasate pe membre sau pre-cardiace, în rezultat: - aVr - când electrodul pozitiv este plasat pe membrul frontal drept; - aVL - când electrodul pozitiv este plasat pe membrul frontal stâng; - aVF - când electrodul pozitiv este plasat pe membrul stâng posterior. c) Fonocardiografia constă în înregistrarea grafică a zgomotelor folosind fonocardiograful. Pagina 263 263

d) Telemetrie cardiacă - înregistrare la distanță a activității cardiace (la animale are un caracter experimental). e) Examinarea radiologică a inimii se realizează prin radiografie, radiografie, röntgenkimografie, TC. Observăm dimensiunea imaginii cardiace, topografia inimii, relațiile anatomice cu organele vecine, activitatea cardiacă, închiderea și deschiderea valvelor inimii, circulația sângelui. Prin cardio-angiografie (cu

substanțe de contrast) urmărim examinarea vaselor coronariene, aspectul cavităților cardiace, vase mari și dinamica lor. f) Ecocardiografia permite detectarea valvulopatiilor, fluxuri pericardice etc. g) Puncția pericardului se efectuează pe partea stângă, între spații intercostalii 3-6 la cai, 6 la bovine și lichidul obținut prin puncție va fi examinat din punct de vedere fizic (cantitate, culoare, miros, vâscozitate, punct crioscopic) biochimic și microscopic. 19.3. EXAMINAREA vaselor de sânge 19.3.1. Examinarea arterelor Inspecția - se realizează îndeaproape, respectând traseul arterelor localizate superficial. Palparea se efectuează cu vârful degetelor, respectând temperatura și sensibilitatea zonei de proiecție a arterelor, calibrul, uniformitatea și calea lor. palparea este singura metodă care oferă date despre puls și calitățile sale. Evaluarea pulsului se efectuează pe arterele superficiale care trec un plan osos, cel puțin un minut, urmând: prezența, frecvența, ritmul, viteza sau durata unui impuls, amplitudinea, presiunea pulsului, pulsul sincron cu activitatea inimii. La cai - De obicei, pulsul pe artera facială (ramură de artera maxilară externă). Examinatorul stă lateral, în fața umărului, cu mâna în partea în care se află, apucă halterul, trăgând capul animalului spre el și cu mâna aproape de animal palpare în fisura mandibulară, artera facială. Thumb se sprijină pe fața externă a mandibulei, iar degetul mijlociu apasă pe arteră, „în aval”, și degetul arătător, plasat deasupra „în amonte” percepe unda pulsantă. De asemenea, putem evalua pulsul pe artera mediană . Examinatorul stă în picioare lateral, în fața membrului frontal, perpendicular pe umăr. Cu fețele palmele mâinilor se prinde de articulația cotului, așezând degetele pe fața exterioară din regiunea cotului, iar celelalte degete, pe partea mediană, localizează artera mediană, în în funcție de calitățile pulsului. La bovine - Ca și la cai, la bovine pulsul este apreciat pe artera facială (maxilă externă ). Animalul este imobilizat de asistent și examinatorul stă în fața animalului, în direcția liniei sagitale, așezând palmele pe părțile exterioare ale mandibulei, glisându-le înapoi spre margine Pagina 264 264

anterioară a musculaturii masteriste. De acolo, le alunecă în jos, spre marginea ventrală a mandibula, prin descoperirea cordonului vascular fie pe fața externă a mandibulei, fie în fisura mandibulară. În timpul ruminației, pulsul asupra arterei nu este evaluat facial. Pe artera mediană, procedăm în același mod ca și pentru cai. O altă locație electorală este artera coccegeală . Amplasat pe poziția întâi, la spatele animalului, perpendicular pe rădăcina cozii, examinatorul apucă două mâini coada animalului, la aproximativ 10 cm de rădăcina sa, așezând degetele mari pe partea dorsală a cozii și alte degete pe partea ventrală, identificând artera coccigiană.

De asemenea, putem evalua, cu rezultate bune, pe artera safenă lungă . Examinatorul, așezat în spatele animalului, privind spre cap, introduce mâna de către fața mijlocie a membrului posterior la nivelul articulației femuro-tibio-patelare. La animale mijlocii și mici - se arată locul ales prin artera safena lunga . Examinatorul este așezat lateral, vizavi de torace, în interior privind spre coadă, apucând zona coapsei în palmă (degetul mare se sprijină pe partea exterioară a articulației genunchiului și celelalte degete se sprijină pe partea interioară picior). De asemenea, putem evalua pulsul pe artera mediană, deasupra articulației cot, pe partea interioară a humerusului. La păsări - nu sunt evaluate calitățile pulsului, ci calitățile șocului cardiac. Auscultarea arterelor - se face cu ajutorul stetoscopului pentru a aduce dovezi ale zgomotelor produse de structurile aortice sau de anevrisme localizate nivelul abdomenului. Sfigmomanometru - măsurarea tensiunii arteriale folosind monitorul tensiunii arteriale (sfigmonomanometro): cai - 130/95; bovine - 140/80; câine - 160/60; pisica - 140/90. Examenul radiologic - arteriografia - se realizează cu substanțe din contrast, evaluând traseul, calibrul, uniformitatea pereților arteriali. Cateterizarea se realizează cu sonde speciale numai la nivelul arterelor de mare calibru. 19.3.2. Examinarea venelor Inspecție - evaluează cursul, mărimea, uniformitatea venelor de suprafață și prezența anumitor mișcări la acest nivel (puls venos retrograd și puls venos transmise). Palparea se efectuează cu vârful degetelor, evaluând temperatura, sensibilitatea și uniformitatea venelor superficiale. Examen radiologic - venografie - cu substanțe de contrast, în evaluarea căii, calibrului și grosimii pereților venelor. Pagina 265 265

19.3.3. Examenul capilar În condiții practice, capilarele sunt examinate indirect de observarea zonelor cu piele depigmentată și mucoase vizibile; la păsări, examinăm creasta și lambourile, în palmipede evaluăm și membrana interdigitale. 19.4. EXAMINAREA SANATULUI Examinarea sângelui se realizează prin trei grupe de metode: fizică , biochimică și microscopic . 19.5. EXAMINAREA ORGANELOR HEMATOPHORMATORII 19.5.1. Măduvă osoasă Examinarea măduvei osoase hematogene se realizează prin tehnica radiologică (forma, dimensiunea și aspectul măduvei osoase) și prin puncția osoasă ( osteocenteză ). Scopul puncției osoase este eliminarea fragmentelor de măduvă os hematogen și crearea unor frotiuri care se petesc ca frunzele de sânge. Noi

evaluează elementele reprezentate în măduva osoasă, din punct de vedere calitativ și cantitativ ( medullogramă sau mielogramă ). 19.5.2. Splina La cai și bovine - este examinat de general și special: - palparea transabdominală - cu vârful degetelor prin spații intercostale 16-17, stânga, evaluând sensibilitatea; - palparea transrectală - pentru marginea superioară; - percuție - digito-digital, pe ultimele două spații intercostale, obținerea unui sunet plictisitor; - puncția și splenograma . Studiul splenogramei evidențiază un număr mare de elemente roșii la diferite grade de distrugere și o încărcare sideremică ridicată. La rumegătoarele mici: - puncția și studiul splenogramei . Pagina 266 266

La porci și prădători: - inspecție - urmează regiunea epigastrică stângă; - palparea - se realizează profund, în spatele hipocondrului stâng; - puncția și studiul splenogramei ; - ultrasunete. La păsări: - transabdominal - palparea bilaterală, oferă date concludente numai în splenomegalii; - laparotomia - permite examinarea directă a organului. 19.5.3. Cimbrul Examinarea timusului se efectuează numai la animale tinere, prin inspecție, palparea și examenul radiologic, la începutul toracelui, opus primelor perechi de coaste. La păsări, ambele părți ale gâtului sunt palpate. 19.5.4. Sistemul limfatic A fost deja prezentat în capitolul referitor la examinarea generală a animalului. 19.5.5. amigdalele Examinarea se efectuează la porci și câini, prin inspecție, palpare, puncție și biopsie. Pagina 267 267

CAPITOLUL 20

EXAMINAREA APARATULUI URINAR Planul de examinare a tractului urinar include o examinare funcțională și examinare fizică. 20.1. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL APARATULUI URINAR Observăm:

▪ semne generale - semne ale sindromului uremic (transpirație excesivă, prurit, leziuni exemplare la nivelul pielii, bronșită cronică ca urmare eliminarea ureei în plămâni, miros de amoniac, aer expirat și a pielii), colici renale și prezența edemelor subcutanate; ▪ semne de organ : - examinarea urinării (din punctul de vedere al modului de urinare se face, frecvența urinării, volumul de urină); - examinarea urinei (examen fizic, biochimic și microscopic); - evaluarea capacității funcționale renale sau CES renală. Dat că aceasta este o metodă drastică de forțare a rinichilor, se face la sfârșit a planului de examinare a sistemului renal. a) Testul de diluare Prin cateterizarea vezicii urinare, conținutul vezicii urinare este evacuat, evaluând densitatea urină. Folosind un tub gastric oral, se administrează lichide - 30 ml / kg animale mari, 100 ml / kg la câini sub 15 kg și 50 ml / kg la câini câini de peste 15 kg. În fiecare oră, luăm urină și evaluăm densitatea acesteia. În condiții normale, în 5 ore densitatea urinei scade și în 8 ore ajunge la 102-1001. b) Testul de concentrare Prin cateterizare, conținutul vezicii urinare este evacuat și densitatea este evaluată. Animalelor li se administrează o dietă uscată. La fiecare 6 ore, se prelevează probe urină și evaluăm densitatea acesteia. În condiții normale, cantitatea de urină scade puțin câte puțin și densitatea sa crește treptat. c) Testul de evacuare albastru de metilen Evaluarea evacuării în timp a albastruului de metilen se realizează prin ochi sau colorimetric. 20 ml de soluție 1/20 albastru de metilen sunt injectate subcutanat. 15 minute mai târziu se determină culoarea urinei. Aceste administrații vor fi efectuate fiecare ore timp de 12 ore. În condiții normale, începe eliminarea colorantului în 20 de minute după administrare și se termină în 12 ore. Pagina 268 268

d) Determinarea raportului uremia / uretrală (Ambard) Se determină valoarea uremiei, apoi se determină valoarea ureei urinare. Vom evalua valoarea raportului uremia / uretră conform formulei: x = valoarea uremiei / valoarea ururiei În mod normal, acest raport este 1/60 - 1/200. e) Determinarea coeficientului de purificare a sângelui (CES) Determinarea capacității rinichilor de a purifica sângele unei substanțe în timp administrat parenteral și care nu are prag renal (complet eliminat la nivel renal). Animalul trebuie să se odihnească complet și să aibă o dietă absolută. Folosind un cateter, evacuează conținutul vezicii urinare, lăsând cateterul în vezică. Administram ceai de animale (5-10 litri la animale mari și 200-500 ml pentru animale de mărime mică). 30 de minute mai târziu, se iau 10 ml de urină și 9 ml de sânge, care constituie probe martore. Continuăm administrând intravenos 5 g / kg soluție de inulină 2-3% ser fiziologic, lent, fără a depăși 15 minute. Apoi administrăm

1-1,5% soluție de inulină într-o perfuzie de lungă durată, având un debit 80 picături / minut. După 30 de minute de la colectarea dovezilor martorilor, închidem cateter. La 20-30 minute după închiderea cateterului, luați 9 ml sânge și evacuați conținutul vezicii urinare, prin măsurarea cantității de urină. Calculăm CES care este raport: UxV P unde: U este concentrația de inulină urinară (mg%); V este volumul de urină (ml / min); P este concentrația de inulină în plasmă. În mod normal, la câini este de 20-30 ml / min, la iepuri 15-20 ml / min. 20.2. EXAMINAREA FIZICĂ A APARATULUI URINAR Examinarea fizică a sistemului urinar se realizează pe segmente - rinichi și pelvis, uretere, vezica urinara si uretra, folosind metode generale si complementare. Inspecția se efectuează de departe și aproape pe animal, în poziția patrupedă. a) Inspecția de la distanță se efectuează din poziția laterală în raport cu animalul, următorul: poziția coloanei vertebrale și a postului posterior, aspectul gol și panta flancului. b) inspecție atentă. Pentru o inspecție atentă, examinatorul este în picioare lateral, vizavi de cartierul posterior, animalul fiind complet imobilizat de asistentul. Observăm regiunea perivulvară la femelă și preputial la bărbați, în acordând o atenție deosebită deschiderii uretrei. Palparea se realizează transabdominal , fiind suplimentată cu palpare transrectal ; animalul se află în poziție patrupedă sau în decubit lateral. Palparea transabdominală la animalele mari este efectuată lateral, examinatorul stând în fața hipocondrului și privind spre coadă. Pagina 269 269

Mâna aproape de animal se sprijină pe spate, iar cealaltă mână palpează rinichiul (sub procesele lombare transversale) și vezica urinară (pe regiunea inferioară a pantei flancul), evaluând sensibilitatea și coerența. La animalele de talie medie și mic, examinatorul stă în spatele animalului, privind spre cap. Cu degetele mari ale mâinilor, se sprijină pe coloana lombară, celelalte degete fac un palparea bimanuală și bilaterală. Rinichiul este palpat în compartimentul renal (sub vertebre lombar) sau printre buclele intestinale, la animalele cu rinichi plutitori, evaluarea sensibilității, formei, poziției și dimensiunii rinichilor. Vezica urinară este palpată în zona ventrală a abdomenului, înainte de pubis, urmând sensibilitatea, forma și consistența vezicii urinare. Pentru a palpa uretra, avem aceeași poziție ca și pentru animalul care este în poziție patruped. Dacă animalul se află în decubit lateral, examinatorul stă în spatele coloana vertebrală a animalului și palpare uretra peste animal, evaluarea sensibilității și coerenței. Palparea transrectală se realizează cu întreaga mână la animale mari mărime și cu 1-2 degete la animale mici, propunându-se să completeze date obținute în timpul palpației transabdominale.

La păsări, rinichiul poate fi palpat transabdominal sau transcloacal în celule rinichi. Metode complementare - cateterizarea vezicii urinare - se realizează cu tuburi flexibile (catetere), cu grosimi și lungimi diferite, în funcție de specie și sex. La cai - la bărbați - reținerea se face prin imobilizarea capului, ridicarea a unui membru în fața fulcrului său și imobilizarea membrilor după folosirea șinelor platformei; examinatorul stă lateral, vizavi de abdomen, privind spre cap. Tehnica de lucru . Mâna aproape de animal apucă penisul prin piesa transversală a teacă, mâna liberă apucă penisul, trăgându-l afară. Spălăm penisul cu apă caldă și săpun, dezinfectați și acoperiți cu un câmp de operare curat, de exemplu mișcări ușoare de alunecare. Cateterul avansează încet până la nivelul curbura pelvină, unde vom apăsa ușor pe vârful cateterului (pentru că va proeminent prin crucea pielii) până când depășește curbura. Pentru mai departe, avansarea cateterului nu mai întâlnește obstacole; dacă este necesar, îl putem direcționa de taxiul rectal. Fluxul de urină începe atunci când cateterul intră în vezică urinar. - la femei - reținerea se realizează prin imobilizarea membrelor posterior folosind șinele platformei, examinatorul stă în spatele animalului, privind spre cap. Tehnica de lucru . Regiunea peri-vulvară și vulva sunt spălate și dezinfectate. Cu indexul și degetul mijlociu cu o mână, buzele vulvare sunt împrăștiate, identificând meatul urinar. Noi introduceți ușor degetul arătător în meatul urinar, iar cu cealaltă mână introduceți cateterul, sub deget. De obicei, nu există dificultăți în avansarea cateterului. Pagina 270 270

La bovine: - la bărbați - procedăm în același mod ca și pentru cai, dar, la anterior, trebuie să faceți anestezie a penisului (prin anestezie epidurală, sacrală sau pe parcurs nervi) pentru a șterge penisul "S". - la femei - se execută conform tehnicii utilizate pentru iapă, în având grijă ca degetul care fixează meatul uretovaginal să fie introdus în sub-sinus uretralul și cateterul vor fi direcționate peste el. La rumegătoarele mici: - la bărbați - penisul „S” poate fi „șters” prin ușoare trageri de penis; în rest, procedăm ca și pentru tauri. - la femei se folosește aceeași tehnică ca și la rumegătoarele mari a tăia. La carnivore: - la bărbați - penisul este descoperit prin împingerea tecii înapoi; examinatorul dezinfectează penisul, apoi introduce ușor cateterul prin uretră

(acordând atenție că cateterul atinge nivelul curburii ischiene). - la femei - examinatorul înțelege comisura dintre degetul mare și arătător parte inferioară a vulvei, rostogolindu-l spre exterior, evidențiind meatul urinar. Cateterul este introdus cu atenție în uretră, evitând diverticulul care precede meatul urinar. La porci, cateterizarea se realizează ca în cazul rumegătorilor mici a tăia. ▪ cistoscopia este utilizată numai la femei; ▪ examen radiologic : - în gol sau după efectuarea unui pneumoperitoneu, în funcție de poziție, dimensiunea și aspectul suprafeței rinichilor; - urografie descendentă - prin administrare intravenoasă de substanțe de contrast de iod și apoi prin radiografie repetată observăm funcționalitatea rinichilor (secreție renală și excreție), forma calicilor rinichi, pelvis, uretere și vezică urinară; - urografie ascendentă - administrarea mediilor de contrast este efectuată prin cateterizare uretrală până la nivelul vezicii urinare. ▪ examenul ecografic pentru rinichi și vezică urinară. Pagina 271 271

CAPITOLUL 21

EXAMINAREA APARATULUI GENITAL Sistemul reproducător masculin și feminin este examinat din punct de vedere funcțional (de verificarea reflexelor) și fizice (pe segmente, prin metode generale și complementar). 21.1. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL APARATULUI GENITAL PENTRU BĂRBAȚI Verificarea funcțiilor sexuale la bărbați este obligatorie de prezența femelelor, observând: - erectia penisului - prezenta, conditiile de realizare, modul de manifestarea, durata, frecvența și ritmul de debut; - copulare - modul de efectuare a saltului, intromisiune, durată și finalizarea copulării; - ejaculare - prezența sa, timpul necesar realizării sale, modul în care apare, cantitatea de spermă; - examinarea spermatozoizilor - fizică (cantitate, culoare, densitate, miros), biochimice (pH, conținut de nutrienți, vitamine, enzime) și microscopic (numărul, densitatea și mobilitatea spermei). 21.2. EXAMENĂ FIZICĂ A APARATULUI GENITAL PENTRU BĂRBAȚI Examinarea se realizează prin inspecție, palpare și metode suplimentare (cateterizare, razuire, sondare, examen radiologic), verificarea fiecărui segment separat (scrotul, testiculele, cordoanele funiculare, penisul, teaca și glande anexe). Observăm forma, dimensiunea, simetria, temperatura sensibilitatea segmentelor respective, calitățile smegmei, descărcare uretrală, reacția mușchilor cremasteri la palpare. 21.3. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL APARATULUI GENITAL PENTRU FEMEI

Examinarea funcțională urmează: - instinctul de reproducere - prezența, intensitatea, frecvența, repetabilitatea, durata, mediul de exprimare; Pagina 272 272

- gestație - timpul instalării, durata și evoluția acesteia, pregătirea glandei mamare; - parturition și puerperium - durata expulzării fătului, cum a procedat acesta a efectuat, aspectul și calitatea fluxurilor, durata lucrului expulzia fătului; - alăptarea - timpul instalării (începutului), evoluția procesului, calitățile fizice ale colostrului, examinarea fizică a laptelui (culoare, cantitate, densitate, miros, gust), biochimice (pH, proteine, lipide, enzime) și microscopice (prezența celulelor, sângelui, agenților infecțioase). 21.4. EXAMINAREA FIZICĂ A APARATULUI GENITAL FEMEIN Această examinare se realizează pe segmente, prin metode generale și complementar. Examinarea externă a regiunii peri-vulvare și a vulvei: - inspecție - observăm forma, dimensiunile, simetria și culoarea buzele vulvare, prezența și calitățile descărcării, integritatea regiune; - palparea - observăm temperatura locală, sensibilitatea și consistența regiunile examinate; - răzuirea depozitelor de piele și examinarea acestora; - sondarea fistulelor și a fisurilor. Examinarea vestibulului și a vaginului: - inspecția urmărește culoarea, umiditatea, strălucirea, integritatea mucoasei și apariția „florii involute”; - palparea respectă temperatura locală, sensibilitatea, consistența mucoasa; - răzuirea membranei mucoase - pentru îndepărtarea mucusului și examinarea acesteia (fizic, microscopic). Examinarea uterului și a ovarelor: - palparea transrectală la animalele mari; - palparea transabdominală la animalele mici; - ultrasunete. Examinarea glandei mamare: - inspecție - urmărește forma, dimensiunea, culoarea, poziția, simetria și integritate; - palparea respectă temperatura, sensibilitatea și consistența locală; - testul de muls urmărește modul de eliminare a laptelui, examinarea fizică a acestuia; biochimice și microscopice. Pagina 273

273

CAPITOLUL 22

EXAMINAREA DISPOZITIVULUI LOCOMOTOR Sistemul musculo-scheletic include toate formațiunile anatomice care asigură deplasare: țesutul acoperitor, musculatura locomotorie, tendoanele și ligamente, oase, vase și nervi la membre și apendice. Investigarea sistemului musculo-scheletic se realizează printr-un examen funcțional și a examinare fizică. 22.1. EXAMEN FUNCȚIONAL Această examinare constă în descoperirea animalelor care au afecțiuni ale sistemul musculo-scheletic printr-o examinare colectivă mai întâi, apoi printr-o examinare individuală. Examinăm animalul în repaus (în stație sau în decubit) sau în deplasare (trotinaj, mers, galopând) pe un teren moale, dar și greu, observând mișcările din membrele, coloana vertebrală, capul și gâtul. Evaluăm intensitatea mișcărilor, spontaneitatea și armonia lor. 22.2. EXAMINARE FIZICĂ A. Oasele Inspecție - colectează date indirecte și directe cu privire la: integritate, forma și dimensiunile razelor osoase, direcția și aspectul general al penelor și coloana vertebrală, cum se adoptă animalul și lasă decubitul, mișcarea animalului. Palparea - scopul său este de a verifica rezistența componentei osoase și evidențiați orice modificări la acest nivel. Examenul radiologic se realizează prin radiografie, evaluând: integritatea oaselor, forma și mărimea oaselor, direcția și relația cu țesutul din apropiere, structura osoasă și aspectul canalului spinal. Biopsia osoasă permite verificarea rezistenței osoase și examinarea morfo-histologice. Examinarea sângelui și a urinei este efectuată pentru a verifica raportul Ca / P, fosfatemia, proteinemia. B. Articulațiile, tendoanele și tecii sinoviale ale tendoanelor Inspecția evaluează mobilitatea articulațiilor, mișcările de flexie și extensie efectuată spontan de animal. Pagina 274 274

Palparea adună date privind temperatura și sensibilitatea de articulațiilor și tendoanelor, rezistența la palparea componentei articulației, senzații speciale (crăpături). Examenul radiologic se realizează prin radiografie, cu respectarea aspectului zona articulară a oaselor, dimensiunea și forma spațiilor articulare, structura și modificări ale capetelor osoase și ale tendoanelor. Scopul puncției articulare este de a verifica cantitatea și calitatea lichid sinovial. C. Mușchii

Inspecția observă integritatea morfologică și funcțională a mușchilor, volumul muscular, mișcări active și pasive. Scopul palpării este de a evalua temperatura, tonusul muscular, sensibilitate. Percuția este efectuată pentru verificarea neuroexcitabilității și sensibilitate dureroasă. Scopul examinării sângelui și a urinei este verificarea mioglobinemiei, mioglobinurie, piruvicemie, creatininemie, creatininurie etc. Biopsia este efectuată pentru a verifica aspectul morfo-histologic al fibrei muscular. D. Examinarea copitei (a copitei) Inspecția observă forma, aspectul și dimensiunile copitelor, simetria și integritatea cornului copitei, integritatea furcii și talpa piciorului, precum și apariția penelor și repercusiunile lor asupra cornului copitei. Palparea poate fi directă și indirectă (cu forcepsul folosit pentru testarea copitei) cu evaluarea sensibilității și temperaturii copitei. Percuția are un scop palpator. Examenul radiologic observă forma, structura și poziția osului copitei, precum și relația osului cu carcasa excitată. E. Este prezentată examinarea nervilor și vaselor care servesc membrele în capitolele respective. Pagina 275 275

CAPITOLUL 23

EXAMINAREA SISTEMULUI NERVOS Examinarea sistemului nervos cu scopul de a descoperi aspectele sale semiologice poate fi fizic și funcțional pe baza unui plan care include: ▪ examinarea fizică a craniului și a coloanei vertebrale; ▪ examinarea lichidului cefalorahidian (LCR); ▪ examen radiologic, CT, RMN (creier, măduva spinării) și electrographies; ▪ examinarea funcțională a sistemului nervos, urmând: - Comportamentul; - motilitatea (tonusul muscular, contractilitatea, coordonarea mișcări); - 'excitabilitate neuromusculară (reflexe); - sensibilitate (exteroceptivă, proprioceptivă, interoceptivă); ▪ examinarea funcțională a sistemului neurovegetativ (tablou clinic, test farmacodinamică, evaluarea reflexelor neurovegetative). 23.1. EXAMINAREA FIZICĂ A CULULUI ȘI A COLONIEI VERTEBRAL a) Examinarea craniului Inspecția - se desfășoară de la distanță sau aproape, privind animalul din față sau din afară profil. Evaluăm forma, aspectul, dimensiunile capului în general și ale craniului în special, simetria regiunilor capului, poziția capului și a gâtului, mișcările capului și

de gât. Palparea - se efectuează în poziție laterală, în fața capului; la început, facem un palparea superficială, apoi o palpare profundă. Evaluăm temperatura și sensibilitatea craniului, rezistența craniului la presiune, reacția animalului la presiune. Când observăm cavități craniene, în special consecutive fracturi, presiune asupra acestor zone trebuie evitată pentru a evita deteriorarea substanței nervoase. Percuția este directă, simetrică și comparativă, urmând sensibilitatea, reacția animalului la percuție și posibile modificări ale sunetului normal. Trepanarea și puncția craniului sunt rareori folosite pentru a determina scopuri diagnostice sau terapeutice. Radiografia evaluează grosimea, integritatea, forma și conturul oaselor craniene. b) Examinarea coloanei vertebrale Inspecția se efectuează de la distanță sau aproape, privind animalul din față, lateral (stânga sau dreapta) sau din spate. Observăm forma, poziția și direcția Pagina 276 276

a coloanei vertebrale în raport cu linia sagitală a animalului și relativ cu pământul, flexibilitatea coloanei vertebrale, relațiile coloanei vertebrale cu cap. Palparea este unimanuală, în poziție laterală, începând de la nivelul de articulația occipito-atloidă și, puțin câte puțin, continuă până la nivelul segmentului coccigiană. Temperatura, sensibilitatea animalului la presiune, mobilitatea și flexibilitatea coloanei vertebrale. Percuție - se face direct, urmând sensibilitatea (percuție palpatory). 23.2. EXAMINAREA LICHIDULUI CEPHALORACHIDIAN Lichidul cefalorahidian este obținut prin puncție vertebrală (coloana vertebrală) nivel occipito-atloïdien, lombar sau sacro-coccigien și îl examinează prin metode fizice, biochimice și microscopice. a) Examinarea fizică: cantitatea, presiunea în flux, mirosul, tensiunea suprafeței, culoarea, densitatea, criopinta și vâscozitatea. b) Examen chimic: - reacția LCR (pH-ul) este determinată folosind hârtia indicatorului de pH; - de asemenea, determinăm: rezerva alcalină, albuminorachia, glicemia, globulinorachie, precum și cantitatea de electroliți. c) Examen microscopic: - citorachia - într-o pipetă Potain pentru globulele albe la care aspirăm LCR la divizia 1 și diluată cu soluție violet de metil sau cristal violet; omogenizăm și procedăm exact ca numărați elementele figurate albe în sânge; - pentru identificarea elementelor celulare ale LCR un frotiu de sediment, îl coloram (conform tehnicilor utilizate pentru sânge) și noi analizează aspectul și natura celulelor.

23.3. EXAMEN RADIOLOGIC, CT, RMN (ENCEFAL ȘI CORD) ȘI ELECTROGRAFII Examen radiografic al creierului și măduvei spinării. O facem înăuntru în același timp cu examinarea fizică a craniului și a coloanei vertebrale, efectuând o examen alb și o examinare cu substanțe de contrast (mielografie). Evaluăm: forma, dimensiunea și integritatea bazei osoase, integritatea substanței nervoase. Tomografia computerizată și rezonanța magnetică nucleară permit evidențierea hemoragiilor cerebrale, compresiilor și întreruperilor substanță nervoasă etc. Pagina 277 277

Electrografiile presupun înregistrarea grafică a curenților bio electrice la nivelul substanței nervoase. Sunt realizate prin aplicarea electrozilor la diferite niveluri ale substanței nervoase și se numesc EEG (electroencefalografie) când electrozii sunt așezați pe craniu și ECoG (electrocorticografie) când electrozii sunt așezați pe cortexul cerebral. 23.4. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL SISTEMULUI NERVOS 23.4.1. Comportamentul Vom evalua: faciesul, atitudinea capului și a corpului, reacția animalului la stimulente comune (furaje, apă, apeluri, comenzi), promptitudine, intensitate și finalizarea reacției. Vom urmări orientarea animalului în timp și în interior spațiu (spre mâncare, apă, ieșire, cale), recunoașterea stăpânului cuiva etc. 23.4.2. motilității Motilitatea este evaluată prin verificarea tonusului muscular, a contractilității coordonarea neuromusculară și a mișcării. a) Tonul muscular Inspecția de departe urmărește conturul, forma și poziția mușchilor sub piele, răspunsul muscular la flexia sau extinderea zonelor examinate. Palparea urmărește evaluarea consistenței musculare, determinând dacă tonusul muscular este normal sau modificat (exagerat - hipertonic, scăzut - hipotonic, absent - atonic). b) Contractilitatea neuromusculară Inspecția observă spontaneitatea contracției, intensitatea și durata contractie musculara. Contractilitatea musculară poate fi normală (normokineză) sau modificat (diskinezie). Dischineziile sunt exprimate prin: hiperkinezie, hipokinezie și akinezie. c) Coordonarea mișcărilor Animalul va fi examinat în repaus și în mișcare, după siguranța mișcări și echilibru, raza de acțiune și direcția de mișcare, ton mușchi, poziția capului și a gâtului. Vom evalua dacă mișcarea este normală sau modificat, iar atunci când există modificări, se stabilește dacă acestea se manifestă doar în timpul deplasării (ataxia) sau la fel de mult în repaus ca în deplasare. Conform tabelului clinic, vom stabili dacă modificarea este cerebrală, cerebeloasă, labirintică, bulbar sau medular. Pagina 278

278

23.4.3. Excitabilitate neuromusculară (reflectivitate ) Vom examina: - reflexe superficiale (piele, mucoase, pupilare); - reflexe profunde (tendon, mușchi, periost). a) Reflexele superficiale - cutanate și mucoase - sunt verificate cu ajutorul unor înțepături ușoare pentru ace; ciupirea sau rostogolirea pielii cu degetele, atingerea membranele mucoase, presiunea sau iritarea lor; - pupilare - sunt verificate folosind lumina incitantă aplicată pe fiecare ochi; vom observa dacă în întuneric pupila se mărește (miradia) și la lumina scade (mioza); evaluăm și spontaneitatea reacției pupilar, intensitatea reacției în raport cu puterea de lumină a sursa, simetria reacției. b) Reflexele profunde - tendonul, mușchiul, periostul - sunt evaluați folosind stimuli mecanice și electrice, respectând intensitatea, durata și promptitudinea a reacției. Principalele reflexe ale pielii Reflexul Modalitatea realizarea reflexelor Locul de aplicare entuziasm Răspunsul obținut Turniquetul (în cal) Percuție indirectă, muscatura usoara, atingere Pielea regiunii bandaj de compresie Contracția mușchiul pielii Dorsal (la vite) Piele pliabilă Regiunea vornicilor Lordoză abdominal (în cal) Atingeți digital sau ustura Pielea pieptului și a abdomenului Contracția mușchiul pielii

Scarpinatul (în canide și bovine) Zgârierea animalului fiind în decubit lateral Regiunea lombară, regiunea ventrală din gât Pedalarea membrii posterior fesieri (in toate specii) Atingerea digitală a piele Pielea gluteală Contracție mușchi fesele Cvadricepsul femural Atingerea digitală a piele Partea dorsală a coadă Contracția cvadriceps plantară (Babinski) Mușcătură ușoară Interdigital la membrele posterioare Îndoirea de degete și șoc Caudal (în total speciile) A atinge Partea ventrală a coadă Strângerea coada transpirație perineu perineal A atinge Pielea perineală

în același loc Anal Introducerea degetelor, termometru Anusul Contracția sfincter Pagina 279 279

scrotal (la bărbați) Atinge, intepată, agent termic Suprafața scrot Retragerea scrot sân (în vacă) Atinge, agent termic Partea din spate uger, fata coapsa interioara cifoză lombar, îndoirea trenului posterior Principalele reflexe superficiale ale mucoaselor Numele reflexului Modalitatea sa producere Locul de aplicare entuziasm Rezultatul a primit Palpebral sau corneean Atingere usoara Pleoapa, corneea, genele și sclerotice Închiderea pleoapele Strănut Iritare ușoară Mucoasa nazală

Strănut Palatin Atingeți, apăsați Palat, bare, frână a limbii Deschiderea gură Înghițirea Atingere usoara Rădăcina limbii Apariția înghițire Chewing Atingere usoara Obrajii interiori mestecați Vărsături A atinge mucoasa faringian Vărsături Tuse Presiunea externă Faringe, laringe sau trahee Apariția tuse Principalele reflexe profunde Numele reflexului Modalitatea de provocare Locul de aplicare captivant Rezultatul a primit Patellar, patellar (Westphal) Percuție directă Ligament Tibio patelar median, patelă sau mușchi situat super-patellar Extensie bruscă hock și picior, contracție cvadriceps Tricepsul brahial Percuția membrului anterioară în semi

îndoire Inserarea distală a triceps, mai sus olecranul Contracția triceps și extensie a membru Ahile Percuţie Cord cordon Extensia de membru Supra-Tarsal Percuţie Partea anterioară a piciorul deasupra tarsului Extensia de membru Supra-carpian Percuţie Tendoanele feței anterioară a articulația carpică Extensia de articularea crap metatarsiană Percuţie Partea anterioară a metatars, în apropiere de șoc Extensia de Sfarsit de membru afectat Pagina 280 280

23.4.4. Sensibilitatea Planul de revizuire a sensibilității include: - sensibilitate superficială (mucocutanată) sau protopatică - termică, tactilă și dureros; - sensibilitate senzorială sau tele-receptivă - vizuală, auditivă, olfactivă, gustativă; - sensibilitate profundă sau proprioceptivă (mio-artro-cinetică); - sensibilitate viscerală sau interoceptivă. a) Sensibilitatea tactilă . Examinatorul stă lateral în raport cu animalul, perpendicular pe linia sagitală, trecând vârfurile degetelor peste piele

și firele de păr, prin atingerea firelor de păr. Observăm reacția pielii (contracția mușchiului piele) pe întreaga suprafață a corpului. Revizuirea va fi întotdeauna simetrică și comparativă. Sensibilitate termică . Se examinează prin aplicarea unor stimuli adecvați la receptoare tactile. Deci vom aborda pielea animalului cu bucăți de gheață, obiecte fierbinți, observând reacția pielii. Sensibilitate dureroasă . Se evaluează prin ciupirea pielii cu forcepsul hemostatic sau injectat cu un ac. Sensibilitatea copitei va fi evaluată folosind clesti de copita Răspunsul animalului care prezintă o sensibilitate normală va fi exprimat de contractii musculare ale pielii, gemete, reactii de aparare sau atac. b) Sensibilitatea senzorială - tele-receptivă Se examinează în două etape: o examinare fizică a receptorului (ochi, ureche, limba, nasul) și o examinare funcțională (vedere, auz, gust, miros). Pentru fiecare receptor, o vom face folosiți stimuli specifici. Vedere. Prin inspecție de departe și de aproape observăm comportamentul și motilitatea animalul, orientarea sa în funcție de sursele de lumină, mobilitatea capului și a gâtului. Noi examinează simetric și comparativ integritatea receptoarelor optice, capacitate vizuală (făcând gesturi amenințatoare în fața fiecărui ochi). Dacă vederea este prezent, animalul va închide reflexiv pleoapele și își va mișca capul. Audiere . Examinăm canalul auditiv extern din punct de vedere fizic și din vizualiza funcțional capacitatea de recepție a sunetului animalului. Vom observa reacția din animalul cu zgomote diferite. Pentru a verifica auzul vom conecta succesiv canale externe ale urechii cu tampoane de bumbac sau ceara, apoi se produce zgomot. Miroase . Facem examinarea fizică internă a nasului și observăm reacția din animalul cu agenți volatili. Pentru aceasta, vom oferi furaje sau substanțe pentru animale care conțin diferite eter volatile. Gustul . Acesta este evaluat prin monitorizarea reacției animalului la furaj de calitate sau având diferite gusturi particulare (amar, sărat, acru, mucegai etc.). c) Sensibilitate profundă - proprioceptivă (mio-artro-cinetică sau musculotendino-periostului). Inspecție observăm pozițiile și atitudinile spontane ale animalului, intensitatea și promptitudinea de îndreptare a anumitor poziții impuse (traversarea membrele frontale, răpirea exagerată a unui membru sau pozițiile exagerate ale cap și gât). În condiții normale, animalele reacționează spontan și cu promptitudinea la testele impuse, prin rectificarea poziției anormale. Pagina 281 281

d) Sensibilitatea viscerală - interoceptivă În condiții normale, viscerele nu prezintă presiune sensibilitate directă sau iradiată, dar, în condiții patologice, sensibilitate viscerală apare fie la nivelul organului afectat, fie este transmis prin reflex la anumite regiuni ale corpului, numite metamere. Reflecția durerii la nivelul pielii este verificată prin ciupirea sau plierea pielii zonei respective, unde sensibilitatea se va exprima prin hiperestezie, hipersudare, horripilare, tremor muscular.

23.5. EXAMENUL FUNCȚIONAL AL SISTEMULUI NEUROVEGETATIV Planul de examinare a sistemului neurovegetativ include: - evaluarea tabloului clinic; - testul farmacodinamic; - evaluarea reflexelor neurovegetative. 23.5.1. Evaluarea tabloului clinic Vom urmări efectul acțiunii simpaticului și parasimpaticului asupra diferite organe atunci când aceste segmente sunt excitate separat. Tonul neurovegetativ normal (eutonie) este păstrat în limite fiziologic printr-o acțiune comună pe ambele părți ale sistemului neurovegetativ. Tulburările neurovegetative se numesc distonii neurovegetative. 23.5.2. Testul farmacodinamic Ea implică administrarea anumitor medicamente stimulante (simpaticomimetice, para-simpaticomimetice) sau inhibitori (simpaticolitice, parasimpaticolitice) ale sistemului neurovegetativ prin încercare și eroare sau prin test terapeutic. Prin încercare și eroare, vom administra simpatomimimetice sau parasimpatomimetice, prin evaluarea dozei minime la care animalul va răspunde cu o simptomatologie corespunzătoare; atunci vom observa rezistența sistemului neurovegetativ la acțiunea liticilor. O atenție specială va fi acordată posibilității apariția efectului Danielopolu (reacție inversă a organismului), fie în doze mici, fie în doze foarte mari. Prin testul terapeutic încercăm să anihilăm stările hipotoniei vagale prin excitarea componentei vegetative predominante sau prin inhibarea activității component vegetativ care nu predomină. Pagina 282 282

23.5.3. Evaluarea reflexelor neurovegetative La animale pot fi evaluate următoarele reflexe: reflexul oculocardic (Dagnini-Aschner), reflexul oto-cardiac (Roger), reflexul labio-cardiac (Sarabrin). Animalele trebuie odihnite și lăsate să se plimbe liber pentru a se obișnui mediul inconjurator. Facem o auscultare a inimii, evaluând frecvența și ritmul cardiac. Apoi aplicăm excitantul care constă în comprimarea globurilor oculare cu pulpa degetelor, aplicarea nasului răsucit la baza urechii sau pe buza superioară; în cele din urmă, verificăm din nou activitatea inimii. După aplicarea stimulentului, ritmul cardiac va crește în animalele simpaticotonice și vor scădea la animalele para-simpaticotonice. Noi consideră modificarea normală a frecvenței cardiace până la maximum 6 contracții / minut (sub sau peste valoarea inițială) și ca expresie modificări ale distoniei neurovegetative care depășesc 6 contracții / minut. Pagina 283 283

CAPITOLUL 24

EXAMINAREA GOLILOR ENDOCRINE Examinarea glandelor endocrine este efectuată de: a) examen direct (fizic): - inspecție - tiroidă, testicul; - palparea - tiroida, testiculul, ovarele (eventual timusul, pancreas, suprarenale); - radiografie - timus, hipofiză; - scintigrafie - tiroida; - laparotomie - ovare, pancreas, suprarenale; - CT, RMN - glanda hipofizară, epifiză, timus. b) examen funcțional: - căutarea simptomelor generale - musculare, nervoase, oculare, urinare, digestivă, cutanată, sexuală, de creștere; - căutarea sindroamelor glandulare: o unilaterală - hipofizară, tiroidă, epifizică, timică, paratiroid, pancreatic, suprarenal, ovarian, testicular; o complex (multi-glandular) - diabet zaharat, hipotrepsis, scădere în greutate, obezitate, stres, modificări ale pielii; - cercetarea metabolismului: o bazale (celulare); o specifice - proteine, lipide, carbohidrați, apă, minerale; - dozarea hormonilor din sânge - ovarian, suprarenal; - reacția tisulară. A. Glanda hipofizară - examinată direct de radiografie, CT și RMN a craniului, evaluând aspectul șei turcești, volumul, forma și structura acesteia acest. Evaluarea tabloului clinic necesită observarea comportamentului, conformatie, stare de intretinere, par si piele, pofta de mancare, functie sexual, examen de sânge, urină. B. Epifiza este examinată de TC și RMN și se observă din punct de vedere clinic starea de întreținere, dezvoltarea gonadelor și apetitul sexual. C. Timus - examinarea fizică se realizează prin palpare (la păsări) pe de-a lungul traheei și examinării radiografice prin CT și RMN (la mamifere tinere), urmând volumul și structura glandei. D. Tiroida - prin inspecția zonei pre-laringiene volumul și conturul glandei. În timpul palpării, temperatura, consistența și sensibilitatea tiroidei. Razele X și scintigrafia pot fi de asemenea utilizate. Tabloul clinic evaluează aspectul globilor oculari, conformației gâtului, apetitul și dinamica intestinului, ritmul cardiac și ritmul, funcția de sistemul și comportamentul neurovegetativ. Pagina 284 284

Căutarea echilibrului umoral se realizează prin determinarea activității metabolice și iodemii. E. Paratiroida este examinată prin radiografie a scheletului și examinarea excitabilitate neuromusculară. De asemenea, determinăm calcemia, fosfatemia,

fosfaturie, fosfatemie. F. suprarenalele pot fi examinate fizic prin ecografie și laparotomie. Evaluarea tabloului clinic constă în examinarea musculaturii, a stării întreținere și sânge. Căutarea echilibrului humoral se realizează prin dozarea clorului, sodiului, potasiu, glucoză, acid piruvic etc. Dozarea poate fi folosită în urină și în sânge, 11-oxi-corticosteroizi, 17-ketosteroizi. Reacția tisulară este evaluată după administrarea de hormoni: - testul Thorn - administrăm ACTH și 4-7 ore mai târziu evaluăm valoarea lui eozinofilemie, limfocitemie și zahăr din sânge; - testul Recant - administrăm adrenalină și respectăm aceiași parametri; - testul Milcu - se administrează insulina și se observă glicemia. G. Pancreasul endocrin - este examinat prin ecografie și laparotomie. Activitatea componentei endocrine este determinată prin studierea tabloului clinic apetitul este evaluat (pentru furaje și apă), se examinează aspectul corneei și urinei. Echilibrul humural este evaluat prin determinarea glicemiei, glicozurie, ketonemie, rezerva alcalina si test de toleranta la carbohidrati. H. Ovarul endocrin este examinat din punct de vedere fizic prin ecografie, laparotomia și palparea transrectală. Din punct de vedere funcțional, prezența căldură, dorință de a copula, măsurarea hormonilor din sânge și urină. I. Testiculul endocrin este examinat din punct de vedere fizic prin inspecție și palparea și din punct de vedere funcțional prin evaluarea dorinței de copulare, a calității doza de spermatozoizi si hormoni. Pagina 285 285

CAPITOLUL 25

EXAMINAREA SPECIALĂ A CERINȚEI SPECII DE ANIMALE 25.1. EXAMINAREA APELORULUI Planul de examinare a familiei de albine include: - Examinarea florei de miere și a sursei de apă care trebuie să se găsească la lângă stupină. Evitați zonele în care ați pulverizat cu insecticide. - Zborul albinelor - observând vigilența lor, numărul albinelor care zboară, direcția lor. - Examinarea zonei din jurul stupului prin evaluarea numărului de albine căzut la pământ, de la cei cu mișcări lente sau de la cei care au murit. - Examinarea găurii de zbor - evaluăm activitatea și numărul de albine de pe platforma gaurilor de zbor. - Examinarea stupului se va face în prezența apicultorului, când este cald și nu există vânt, folosind echipamentul de protecție. Observăm numărul pe fagure, dezvoltarea și integritatea familiei (prezența regina), calitatea și cantitatea rezervelor alimentare, integritatea și starea de întreținere a faguri, curățenia fagurilor. De asemenea, observăm compactitatea și uniformitatea

din fagurele din celulele larvelor înfundate cu ceară, numărul de ouă în fiecare celulă, poziția larvelor, aspectul, conformația și culoarea. - Examinarea individuală a albinelor - urmând culoarea și strălucirea suprafeței corp, tonus abdominal, integritate corporală. Facem examene microscopice și bacteriologice. 25.2. EXAMINAREA PEȘEI Planul de examinare a peștilor include: - Investigația clinică, după dosarul ictiologic care include: o date geo-topografice - locația mediului acvatic, suprafață, adâncime, împrejurimi, vegetație etc .; o date hidrotehnice - sursa de alimentare cu apă; calitatea apei, posibilitatea schimbării apei; o locul, data debutului bolii și evoluția ei. - Examinarea fizică a peștilor: o date despre forța de muncă bolnavă; Pagina 286 286

o examinarea individuală a peștilor sănătoși, bolnavi și morți - aspectul extern, solzi, branhii, aripioare, tonus muscular, aspectul ochii, mișcările și capacele gurii, etc .; o examene speciale - bacteriologice, virologice, micologice, hematologice, histologice etc. - Examinarea apei și nutrețurilor - fizică, biochimică și microscopică, pe probe trimise în laboratoarele de specialitate. 25.3. EXAMINAREA LUCRĂRILOR DE SILC Planul de examinare include: - Examinarea încăperilor - temperatură, umiditate, ventilație, curățenie, iluminat. - Examinarea frunzișului - folosit ca aliment și pat. - examinarea viermilor, pupa, coconi și fluturi - forma, aspectul, mobilitatea, consistența, mirosul și densitatea acestora pe pat (frunziș). Pagina 287 287

B. EXAMENE DE LABORATOR Examinarea clinică a unui animal este cel mai adesea completată de rezultatele examene de laborator pentru determinarea diagnosticului etiologic. Fără a acorda o importanță necuvenită determinărilor de laborator și fără minimizați importanța examinărilor clinice ale unui animal, acceptați ideea că există o multitudine de cazuri (situații) în care un anumit diagnostic (individual sau de grup) nu poate să fie determinate numai prin coroborarea datelor clinice și de laborator, conform afirmații ale lui Wells (1962), citate de Ghergariu (2000): „ doctorul care determină

diagnosticul numai de laborator este probabil neexperimentat ; cel care spune faptul că nu are nevoie de laborator este prost informat; în ambele cazuri pacientul se află Pericol. " Principalele probe biologice care pot fi examinate în laboratorul clinic este prezentat mai jos (figura 5). Fig. 5 biologice Probe biologice care pot fi examinate din punct de vedere chimic: 1– secreție lacrimală; 2 - transpirație; 3 - LCR; 4 - conținutul sucului de rumena / gastric; 5 - aruncare; 6 - expectorat; 7 - saliva; 8 - material voma / conținut gastric; 9 - limfa; 10 - sânge; 11 - lichid de puncție: din cavitatea abdominală, cavitatea toracică, sacul pericardic, articulații, colecții cutanate și subcutanate, colecții glandulare; 12 - secrete / lapte / secreții preputiale; 13 - urină; 14 - secreții vaginale și uterine; 15 - materii fecale

Pagina 288 288

CAPITOLUL 26

EXAMINAREA CONȚINUTULUI RUMINAL Funcționarea normală a componentelor pre-stomac depinde de buna funcționare ruminație, ecuarea, motilitatea compartimentelor gastrice și compoziția normală a secreției salivare și conținutul ruminal. Compartimentele pre-stomac formează un ecosistem deschis în care microsimbolionii găsesc condiții optime de dezvoltare pentru dezvoltarea liza și procesul de sinteză al anumitor substanțe organice. Ecosistemul rumino-reticular este populat de bacterii, protozoare (infuzoria) și ciuperci anaerobe. Bacteriile aparțin unui număr de aproximativ 900 specii dintre care predomină sunt: Bacteroizi , E. coli , Aerobact r, Bacillus , Corynebacterium , Lactobacillus , Streptococcus , Clostridium , Ruminococcus . Când intervin în substratul alimentar, aceste bacterii grup în: ▪ bacterii primare - care degradează nutrețurile în elementele constitutive primare: - bacterii celulozice (celuloză = polizaharida furajelor) care produc VFA = acizi grași volatili (acid butiric, acid propenoic, etc.), acid succinic, acid formic, acid acetic, etc .; - bacterii amilolitice - care produc acizi lactici, propenoici, acetic, succinic, formic, etc .; ▪ bacterii secundare degradate de substanțe rezultate din activitate bacterii primare: bacterii proteolitice; bacterii lipolitice; bacterii glycolytics; bacterii metanogene; bacterii care folosesc succinat, piruvat, lactat, oxaloacetat etc. Cu excepția degradării substratului organic, bacteriile participă la sinteza anumite substanțe care nu se găsesc în furaje (proteine microbiene, acizi grași nesaturați, complexul de vitamine B, vitamina K etc.). Protozoarele sunt reprezentate de aproximativ 160 de specii diferite, dar speciile predomină ciliatii. Acestea au un rol similar cu cel al bacteriilor (activitatea amilolitic, celulosic, proteolitic, lipolitic) la care se adaugă: - ingestia unui număr mare de bacterii, realizând astfel controlul asupra

numărul de bacterii, dar prin producerea de proteine curate și valoroase biologic superior celui al bacteriilor; - devine proteină perfuzabilă pentru rumegătoare (mai mult de 91% din proteina infuzorie se absoarbe în tractul digestiv al rumegătoarelor). Ciuperci anaerobe Deși reprezintă aproximativ 8% din biomasa ruminală, încă nu am avut-o a determinat rolul lor în digestie. Se presupune că aceștia participă la dezvoltarea procese glicolitice și proteolitice. Pagina 289 289

Conținutul ruminal poate fi eșantionat prin sondaj bucco-esofag-ruminal, puncție ruminală (ruminocenteză) și ruminotomie. O examinăm prin metode fizice, biochimice și microscopice. Examinare fizică - culoarea - variază de la galben verzui la maro, fiind influențată de calitatea înghițit furaje, durata stagnării sale la rumeni; - mirosul - în mod normal este aromatic, fiind influențat de compoziție și durata stagnării furajelor la rumeni; - compoziția - este evaluată după sedimentare, observând trei straturi spumant la suprafață, suspensie rară cu particule mari de furaje mediu și un sediment bogat în furaje bine zdrobite; - consistența - apoasă, poate deveni curgătoare atunci când conține o mulțime de salivă; - viteza de sedimentare și flotarea - sunt evaluate timp de 30 de minute (la intervale de 3, 10, 20, 30 minute), în urma suspendării, tendința de clarificare, spumozitate și depunere; - vâscozitate - se evaluează cu ajutorul viscozetrului Ostwald, la 39 ° C, după timpul de curgere a conținutului de rumină în comparație cu apa distilată. Examen biochimic Examenul biochimic presupune monitorizarea activității micro-simbionților ruminali și preocupări: - determinarea pH-ului; - puterea de fermentare a glucozei / a indicelui gazogen; - puterea de a reduce nitriții; - determinarea digestibilității celulozei; - evaluarea densității și viabilității protozoarelor (infuzoria). a) Reacția conținutului de rumină (pH) este determinată folosind hârtie indicator de pH (hârtie pH) sau folosind contorul de pH la electrozi; în mod normal ea variază între 6,0-7,2 în funcție de tipul de furaje, motilitatea ruminală, stagnarea furajului în rumena, a profilului populațiilor de micro-simbionți. Valori crescute (pH alcalin) apar în indigestia alcalină (7,58.0), indigestie putrină (7.5-8.5), indigestie biochimică simplă (pH alcalin sau ușor alcalin). Valorile scăzute (pH-ul acid) apar în indigestie acizi (3,5-5,0). b) Test de reducere a nitritului ( reacție Hoflund ) - evaluează activitatea

simbionți cu rol predominant în degradarea compușilor cu azot. Material necesar : reactivul A (2 g acid sulfanilic în 200 ml acid acetic 30%); reactivul B (0,6 g de alfa-naftilamină, 60 ml de acid acetic glacial, 140 ml de apă bidistilată); 0,025-0,1% soluție de potasiu sau nitrit de sodiu, un termostat la 39 ° C, capsule de porțelan, pipete, epruvete, pâlnii; conţinut ruminal filtrat de tifon. Tehnica de lucru : în 3 eprubete, numerotate 1, 2, 3, se pun 10 ml conținut ruminal filtrat, apoi se adaugă următoarele: la eprubetă 1-0,2 ml soluție de nitriți potasiu; în eprubetă 2-0,5 ml soluție de nitrit de potasiu; în epruvetă Pagina 290 290

3-0,7 ml soluție de nitrit de potasiu. Cele trei probe sunt introduse în termostat. Cinci minute mai târziu, luați 1-2 picături din fiecare eprubetă și puneți-l înăuntru trei capsule de porțelan. În fiecare capsulă se adaugă două picături de reactivi Hoflund A și B. Prezența nitriților este evidențiată prin aspectul culorii roșu. Încercarea și eroarea se repetă la fiecare cinci minute, până când culoarea dispare roșu. În condiții normale, nitriții se reduc în prima eprubetă 5-10 minute mai târziu, în eprubetă 2-20 minute mai târziu, și în al treilea eprubetă 30 de minute mai târziu. Accelerația reacției presupune o spumare sau o indigestie putridă că încetinirea reacției presupune un dismicrobism ruminal prin scăderea în bacterii care distrug azotul. c) Testul de digestie al celulozei - evaluează activitatea simbionților celulozic. Materiale necesare : soluție de glucoză 16%, fibre de celuloză și fire material sintetic, (martor); Termostat 39 ° C, eprubete, pipete, conținut proaspăt ruminal. Tehnica de lucru : în 3-4 epruvete un fir de celuloză și a material sintetic, pe care am pus un amestec de conținut de rumină și glucoză Raport 9: 1. Testele sunt introduse în termostat și verificate la 24, 48, 54 ore dacă fire de celuloză a fost distrusă. În mod normal, digestia celulozei are loc între 48-54 ore. prelungirea timpului de digestie apare în dismicrobismul ruminal de către scăderea numărului sau activității speciilor celulozice. d) Testul de fermentare a glucozei - se determină folosind zaharimetrul la fermentaţie. Materiale necesare : conținut de rumena proaspătă, soluție de glucoză 16%, saccarimetre, un termostat, pipete, un cristalizator, un suport de carton. Tehnica de lucru : se umplu două saccarimetre (tip eprubete gradate Nevodov) cu un amestec de suc ruminal și glucoză în raport de 4: 1, astfel încât tuburile sunt complet umplute. Într-un cristalizator, punem un strat de suc ruminal de a grosime de centimetru, unde am pus, capătul deschis în partea de jos, cele două tuburi, făcând aveți grijă ca aerul să nu intre în el. Se fixează în poziție verticală cu o plasă de carton prin care trecem cele două tuburi. Acestea sunt introduse în termostat la 39 ° C unde se află lasă 6 ore sau 9 ore la temperatura camerei; apoi citim nivelul de golire

tuburi. În mod normal, se obțin 1-2 ml CO 2 / oră. Valorile crescute apar în indigestia acidului și a gazelor și valori scăzute apar în indigestia alcalină, indigestia putrină, simplă indigestie biochimică (toate implicând distrugerea simbolionilor generatoare de gaz). Examinare microscopica a) Evaluarea calitativă a infuzoriei ruminale - aceasta este o metodă foarte bună pentru evaluarea obiectivă a conținutului ruminal. Echipament necesar : conținut ruminal proaspăt, termostat la 39 ° C, diapozitiv și Copertine de sticlă, microscop, pipete. Pagina 291 291

Tehnica de lucru : pe o lamelă de sticlă încălzită la 39 ° C, puneți o picătură continut de rumina proaspata; pe acest diapozitiv, puneți un înveliș și examinați-l la microscop un obiectiv de 20x-40x. Pe baza mobilității și abundenței pământului diatomac, se evaluează calitatea conținutului ruminal, încadrându-l într-una din următoarele categorii: - multe infuzorii, mișcări rapide = foarte bune; - numeroase infuzorii, printre care există infuzorii cu mișcare lentă și mort = bun; - infuzorie, în proporție egală, mobilă și imobilă (moartă) = satisfăcătoare; - puține infuzorii mobile, majoritatea moarte = conținut ruminal depreciat; - infuzoriu complet imobile = conținutul ruminal compromis. b) Evaluarea cantitativă a infuzoriei ruminale Materiale necesare : conținut de rumină, 1% formalină, numărare camere Bürker, copertine, pipete Pasteur, un microscop. Tehnica de lucru : se amestecă 1 ml suc ruminal cu 4 ml formalină 1% și omogenizeaza. Sub microscop, fixăm o cameră de numărare, punem o copertină pe ea și surprinde rețeaua care trebuie contorizată în câmpul microscopic. Cu o pipetă Pasteur, marginea rețelei, două picături din amestecul obținut, care, datorită capilarității sale, se întinde întreaga suprafață a rețelei. Lasam cateva minute pentru sedimentare, apoi mergem mai departe socotind pământul diatomacic găsit pe întreaga suprafață a rețelei. Înmulțim cu 1562.5 numărul de udări obținute, obținând numărul de benzi / ml de conținut ruminal. În condiții normale, în 1 ml de conținut ruminal sunt 400.000-700.000 dippers. Scăderea numărului de benzi, mobilitatea acestora, precum și dimensiunile acestora individul apare în indigestie acidă (apare de asemenea un număr mare de Bacterii Gram +), indigestie alcalină, indigestie biochimică simplă, indigestie datorată schimbării bruște a rațiilor alimentare, indigestie putrină (când observăm și creșterea numărului de bacterii coliforme și Proteus ). De asemenea, facem evaluări morfologice ale infuzoriei, cum ar fi identificarea specii și evaluări dimensionale (Fig. 6-7).

Pagina 292 292 Fig. 6 r protozoare ruminale: 1 - Diplodinium caudatum; 2 - Entodinium minim; 3 - Entodinium corectatum; 4 - Butschlia parva; 5 - Diplodinium caudatum (Jurubescu); 6 - mediu Diplodinium; 7 - prostoric Istoricha; 8 - Ophryoscolex caudatum; 9 - Entodinium caudatum

Pagina 293 293 Fig. 7 r Protozoare ruminale: 1 - Butschlia parva; 2 - Butschlia neglecta; 3 - Butschlia lanceolata; 5 - prostomul Isotricha; 6 - Dasytricha ruminantium; 7 - Entodinium bursa; 7 bis - Entodinium rostratum; 8 - Entodinium caudatum; 9 - Entodiunium minim; 10 - Entodinium dentatum; 11 - Entodinium furca; 12 - Entodinium bicarinatum; 13 - Bursa de tipul Diplodinium; 14 - Diplodinium magii; 15 - Diplodinium ecaudatum var. ecaudatum; 16 - Diplodinium ecaudatum var. caudatum; 16 bis - Diplodinium rostratum; 17 - Diplodinium ecaudatum var. cattaneoi; 18 - Eberleinul de tip Diplodinium; 20 - Diplodinium denticulatum; 21 - Diplodinium anisacanthum; 22 - mediu Diplodinium; 23 - Ophryoscolex purkynei; 24 - inerma Ophryoscolex

Pagina 294 294

CAPITOLUL 27

EXAMINAREA MATERIALELOR FECALE Digestia finală a substanțelor organice are loc în intestinul subțire (pt majoritatea) și în intestinul gros. Proteinele sunt împărțite în intestinul subțire până la nivelul aminoacizilor, lipidelor din acizii grași și glicerină, parte din carbohidrați în monosacharide. În intestinul gros are loc degradarea celulozei, resorbția de apă și formarea fecalelor. Examinarea biochimică a materiilor fecale urmează identificarea proteinelor, sânge, pigmenți biliari, amidon și grăsimi. În digestie normală, în funcție de specie, în materiile fecale puteți găsiți: fibre musculare rare (la prădători), cantități mici de grăsime, amidon, celuloză (în ierbivore). Examen fizic : - cantitatea - emisia de fecale se observă la o defecțiune și timp de 24 ore; variază de la o specie la alta, în funcție de vârstă și dietă alimente; patologic, cantitatea de fecale crește odată cu in urma diareei si scade in urma infometarii, constipatiei etc .; - forma diferă de la o specie la alta, în funcție de dietă; în tulburări digestive, fecalele își schimbă forma; - consistența este influențată de dietă; fecalele devin mai multe greu în constipație și moale în diaree; - culoarea depinde de dietă, de activitatea biliară a ficatului, de durata stagnarea lor în tractul digestiv; sângele din fecale se poate imprima pe ele o culoare neagră = melaena (când provine din hemoragii la nivelul de esofag, stomac, intestin subțire) sau roșu (când provine colon, rect etc.); insuficiența pancreatică conferă fecalelor o culoare de culoare galben-gri și aspectul de argilă grasă și în obstrucția canalului biliar comun

culoare gri-albicioasă; - mirosul este caracteristic speciei și este identic cu gazele; - compoziția poate fi foarte diferită; în compoziția fecalelor, putem distinge resturi alimentare nedigerate, corpuri străine, mucus etc .; în fecale, mucusul poate fi amestecat în compoziția lor de oferindu-le un aspect de fecale mucoase sau pot fi depuse pe suprafața de materii fecale, dându-le un aspect de fecale învelite. Examen biochimic a) Determinarea sângelui în materiile fecale (metoda Adler) se efectuează atunci când există o cantitate mică de sânge (hemoragii oculte) și nu poate fi detectată la examinare fizic. Metoda poate fi folosită pentru toate speciile, cu condiția ca a dieta albă (fără carne) la carnivore cel puțin 3 zile. Pagina 295 295

Materiale necesare : soluție de acid alcoolic benzidinic (preparat extemporane cu 1 g benzidină la 10 ml alcool etilic și 1 g benzidină la 10 ml acid acetic concentrat, în tuburi separate, amestecat ulterior); ceva apa oxigenat 3%, eprubete, pipete. Tehnica de lucru : pe o lamelă de sticlă pregătim un frotiu (amprentă) din proba fecală, pe care am pus 2-3 picături de soluție acid-alcool benzidină și 2-3 picături de peroxid de hidrogen; prezența sângelui în materiile fecale este demonstrată de aspectul unei culori verzui albăstrui, a căror intensitate este direct proporțională cu cantitatea de sânge din fecale. b) Demonstrarea pigmenților biliari în materiile fecale (metoda cu diclorură de mercur) Materiale necesare : apă distilată, soluție apoasă saturată de biclorură mercur, un cilindru gradat de 50 ml, eprubete, pipete, mortare. Tehnica de lucru : 3 g de fecale se amestecă cu 100 ml de apă distilată; într-una cilindru gradat punem 15 ml de filtru, adăugăm 2 ml soluție de diclorură de mercur, noi citiți rezultatul 30 de minute mai târziu; în prezența diclorurii de mercur, stercobilina devine de culoare cărămidă și verde biliverdină / bilirubină. c) Detectarea proteinelor în materiile fecale În condiții normale, de către materiile fecale nu este eliminat catene polipeptidice, dar numai aminoacizi, în diferite proporții (majoritatea o cantitate mare se întâlnește la păsări). Tehnicile de examinare evidențiază prezența diferitelor polipeptide (mucus, albumină, exudat, puroi, peptone), dar nu și prezența aminoacizilor în fecale. Prezența polipeptidelor presupune disfuncții secretoare în special gastrice și pancreato-biliar. Echipamentul necesar : soluție concentrată de amoniac, soluție 1/3 acid acetic, soluție 40% acid tricloroacetic, soluție saturată de diclorură de mercur, reactiv fosfo-tungstic Folin-Denis, diluat extemporaniu, în părți egale cu soluție de sulfat de litiu 20%, reactiv Folin-Ciocâlteu, apă distilat, mortare, eprubete, pipete.

Tehnica de lucru : 3 g de probă fecală se amestecă într-un mortar cu 100 ml apă distilată; din emulsia obținută am pus 15 ml în fiecare din cele patru probe (numerotate I, II, III, IV), adăugând: - în epruva I: o picătură de soluție concentrată de amoniac și 2 ml de 1/3 soluție de acid acetic; apariția unui precipitat indică prezența mucus; - în eprubetă II: 2 ml acid tricloroacetic 40%; aspectul precipitatului indică prezența mucinei și albuminelor; - în eprubetă III: 2 ml soluție saturată de diclorură de mercur; aspectul precipitatului indică prezența exudatului și a puroiului; - în eprubetă IV: 2 ml de reactiv Folin-Denis sau reactiv Folin-Ciocâlteu, produce precipitare a tuturor fracțiilor proteice ale materiilor fecale. Pagina 296 296

Examinare microscopica la. Evidențierea amidonului: pe o lamă de sticlă, un frotiu de fecale pe care am pus câteva picături de soluție de Lügol; examinăm la microscop amidonul devine brun și apare sub formă de boabe de cafea. Prezenta lui amidonul din fecale indică o insuficiență pancreatică. b. Evidențierea grăsimilor (fecale steatorree): pe a diapozitiv de sticlă pregătim un frotiu de fecale pe care adăugăm 1-2 picături Sudan III sau acid osmic; examinăm la microscop - grăsimile devin portocalii cu Sudan III și negru cu acid osmic și apar în câmpul microscopic sub forma veziculelor refractive. Prezența masivă de grăsime indică o insuficiență pancreato-biliare. Pagina 297 297

CAPITOLUL 28

EXAMINAREA SANATULUI Sângele este singurul țesut lichid din organism, substanța sa de bază fiind reprezentat de plasmă și de celulele sale de către elementele figurative (celule roșii, leucocite, trombocitele). Plasma este compusă din 90% apă și 10% substanță uscată (substanțe componente organice azotate, non-azotate și minerale). Componentele organice sunt reprezentate de: - proteine plasmatice: albumine, α-, β-, γ-globuline, fibrinogen; - carbohidrați din plasmă: glucoză circulantă și produse de catabolism carbohidrați; - lipide plasmatice: gliceride, fosfolipide, colesterol (liber, esterificat); - alte componente organice: corpuri cetonice, pigmenți biliari, enzime, hormoni, vitamine etc. Componentele minerale sunt reprezentate de:

- cationi: Na + , K + , Ca 2+ , Mg 2+ etc. - anioni: CI - , HCO 3 - , HPO4 2- etc. - microelemente (Fe, Cu, Zn, Ni, Co, Fl, Br, I, Se, Mn, Mo, etc.). Recoltarea sângelui: - proba de sânge trebuie prelevată în camere curate și liniștite; - sângele este luat în recipiente curate, chiar sterile uneori (în caz examen bacteriologic); - primele picături de sânge sunt îndepărtate; - vom extrage cantitatea necesară de sânge, conform protocolului urmat (cu și fără substanțe anticoagulante); - mențineți sângele rece, în recipiente bine închise și etichetate; - animalele pot fi imobilizate și locul puncției va fi bine pregătit: tăiați, apoi radeți părul (dacă este cazul), spălați și dezinfectați pielea cu alcool sanitar. a) Colectarea sângelui în cantități foarte mici Locația aleasă (buzele, marginile pavilioanelor urechilor, artera unghiulară a ochiul) este pregătit dinainte, apoi puncția se face cu ace simple. primele picături după puncție sunt șterse cu vată sau hârtie de filtru; pentru examinarea, se folosesc următoarele picături. b) probe mari de sânge Se realizează prin utilizarea venelor superficiale ale calibru mare (la cai și bovine - vene jugulare; la animale de dimensiuni medii și mici - vene jugulare sau vene safene externe; în porci - vena atrială externă, vene jugulare, care separă vârful Pagina 298 298

coadă; la iepuri - vene ale urechii externe; la păsări - secțiunea din crestele și lambourile, vena brahială). Recoltarea sângelui se poate face cu sau fără realizarea stazei venoase. Puncția vasului se efectuează pe zona în care vasul devine turgid. Testul de sânge poate fi fizic, biochimic, microscopic, serologic, genetice, bacteriologice, virologice etc. Examinare fizică a) Verificarea capacității de coagulare a sângelui Principiul metodei constă în evaluarea timpului petrecut de la provocarea unei hemoragii până la încetarea spontană. - timp de sângerare (ts) Materiale necesare : foarfece, lance, hârtie filtrantă, dezinfectante. Tehnica de lucru : cosim, curățăm și dezinfectăm, fără a freca prea tare, conșul buza auriculară sau inferioară, apoi puncția, adâncă de 3 mm; stampilam la fiecare 30 de secunde până când pe hârtia de filtrare nu se mai obțin pete de sânge; împărțind cu 2 numărul petelor de sânge rămase pe hârtia filtrantă obținem timpul necesar pentru sângerare (exprimată în minute); valorile normale sunt: la cai - 5 minute; în câinele - 3 minute; la pisici - 3,30 minute, la pui - 5 minute.

- viteza și timpul de curgere (te) Material necesar : la fel ca pentru metoda anterioară, la care adăugăm a turniquet de cauciuc, o farfurie de sticlă. Tehnica de lucru : pregătim locul puncției (limita dintre a treia partea superioară și mijlocul chingii), aplicați turniquetul de mai jos pentru stază și punctează vena; slăbiți turniquetul și picăturile de sânge vor fi colectate pe hârtie filtru sau pe placa de sticlă; timp de 1 minut, numărați picăturile de sânge care curg (viteza de curgere) și vom continua testul până când s-a coagulat sângele acul, evaluând timpul dintre prima și ultima picătură (timpul curgere); în mod normal, la cai, viteza de curgere este de 20-54 picături / minut, iar timpul de curgere este de 3-6,30 minute. - testul mușcăturii (tp) Echipament necesar : instrumente necesare pentru cosit și dezinfectat, vată, un ac de perforare sau un singur ac. Tehnica de lucru : după ce ați pregătit locul de puncție, faceți o injecție va fi revizuit a doua zi; dacă apar pete hemoragice în zona țipată, testul este pozitiv pentru fragilitatea vasculară, dacă nu mai puteți vedea locul mușcăturii, testul este negativ. b) Culoarea serului și a plasmei - culoarea serului (partea lichidă care rezultă după cheagurile de sânge) Principiul constă în evaluarea culorii serului după coagularea sânge. Material necesar : eprubete curate și degresate, suporturi, material pentru prelevarea de sânge. Tehnica de lucru : într-o eprubetă, luați sânge și lăsați-o coagula; după exprimarea totală a serului (24 ore), acesta este decantat într-o eprubetă și Pagina 299 299

îl examinăm într-un fascicul de lumină; în mod normal serul are nuanțe următoarele: la cai și bovine - galben paie cu tentă verzuie; la porci și leporide - incolore; la feline - galben deschis la incolor; în canini galben-roz; la păsări - galben paie până la incolor. - culoarea plasmei (partea lichidă obținută în urma centrifugării sângelui) - proba de sânge este luată pe anticoagulant. Tehnica de lucru arată cea a serului, dar puțin mai accentuată datorită conținutului său mai bogat în substanțe organice și minerale. c) Viteza de sedimentare a celulelor roșii (VSH) Metoda Westergreen Principiul - observarea în timp a sedimentării globulelor roșii într-un tub pe care poate fi citit în orice moment nivelul coloanei de celule roșii. Materiale necesare : suport și pipete Westergreen, seringă, ace, eprubete, foarfece, cronometru, vată, alcool sanitar. Tehnica de lucru : luați sânge pe anticoagulant și puneți-l într-un recipient cu gura largă; sângele este extras din pipetele Westergreen către

Diviziune "0", care efectuează 2-3 pipete pentru un singur test; vom pune epruvetele în stați, în poziție verticală, capătul inferior al unui dop de cauciuc și capătul partea superioară fixată cu o clemă; dacă eșantionul analizat provine de la vite, pipetele vor fi înclinate într-un unghi de 45 °; după ce le-am pus în stand, observăm, citind diviziunile introduse pe pipetă, nivelul la care a ajuns coloana roșie de sânge; citirea se face: la cai, porci și rumegătoare mici, în 15 minute, 30 minute, 1 oră și 24 de ore; la bovine, în termen de 1 oră, 2 ore și 24 ore; la câine, în 30 de minute, 1 oră și 24 de ore; la animalele mici în termen de 1 oră și 24 de ore. Metoda Nevodov Material necesar : același material, dar vom înlocui suportul Westergreen cu tuburi Nevodov. Tehnica de lucru : umpleți cu sânge tubul Nevodov la semnul "0" prelevat din anticoagulant, fără a produce spumă; conectăm tubul cu un tampon vată și puneți-o în poziție verticală în suport; citirea se face în același mod numai pentru metoda Westergreen; metoda este folosită pentru bovine. d) Procentul de globule roșii - hematocrit (Ht) Principiul - separarea prin centrifugarea masei globulare și a părții plasmă și comparația procentuală a acesteia cu volumul total de sânge. Metoda Hedin și micro-metode Materiale necesare : tuburi capilare cu diametrul de 2 mm, pipete Pasteur, hârtie filtrantă, bilanț de laborator, centrifugă, echipament pentru probă de sânge. Tehnica de lucru : sângele este extras pe anticoagulant; sugeam sânge într-o pipetă Pasteur, pipeta este introdusă în tub, astfel încât vârful acestuia să sosească până la fundul tubului, sângele este eliberat; pe măsură ce tubul se umple de sânge, noi retrageți ușor pipeta, astfel încât coloana de sânge să nu fie întreruptă de bile de aer; excesul de sânge este absorbit de hârtia filtrantă; introducem separat tuburile din cupele de centrifugă și sunt echilibrate prin cântărirea lor; centrifugăm 5-10 Pagina 300 300

minute cu viteza de 5000 rpm; după centrifugare, citim direct pe tub clasificat sau folosind o riglă, valoarea la nivelul zonei de separare a părții din masa globulară și partea lichidă. e) Analizor hematologic MS4 (Melet Schloesing) (prin fotocelula sau prin puls electromagnetic) Permite efectuarea de examene hematologice pe sânge prelevat din EDTA-K 3 , Următor →: - numărul de leucocite, eritrocite, trombocite; - parametrii procentuali pentru: granulocite, limfocite, monocite, eozinofile - pe histogramă; - VEM, HEM, CHEM. Tehnica de lucru : - sângele (2,5 ml) este preluat în epruvete cu o cantitate standardizată anticoagulant;

- proba de sânge este omogenizată cu mâna imediat după probă; - eșantionul cu proba de sânge este introdus în suportul aparatului; - începem analiza hematologică; - rezultatul obținut este afișat fie pe ecranul cu cristal lichid, fie pe hârtie sau poate fi introdus în baza de date computerizată. Examen biochimic Examinarea biochimică a plasmei / serului poate fi efectuată prin metode convențional (manual, de rutină, de obicei), dar și prin metode complexe (automatizate, electronice etc.) A. Determinări biochimice prin metode convenționale (manuale) Principalele determinări biochimice prin metode convenționale se referă la: 1. Acidul uric - acesta este produsul final al descompunerii purinelor (adenină, hipoxantină, guanină). Valorile crescute (hiperuricemie) apar în nefrită, creșterea uricogenezei. Determinarea de laborator a acidului uric se realizează prin metode colorimetric. 2. Amilaza are rolul său în degradarea hidrolitică a amidonului, rezultând oligozaharide. Amilasemia crescută este prezentă în pancreatita acută. În laborator, metodele colorimetrice sunt utilizate pentru determinarea lui Wohlgemuth, Richterich, Phadebas. 3. Bilirubina este produsul descompunerii hemoglobinei. Dozarea poate fi făcută prin tehnica Hijmans Van den Bergh, care permite evaluarea bilirubinei directe și indirecte: - creșterea bilirubinei conjugate implică un obstacol mecanic sau funcțional în canalele biliare, ciroza; - creșterea bilirubinei libere în hemoliză. Pagina 301 301

4. Calciul este absorbit în intestinul subțire sub acțiunea vitaminei D, iar ajustarea nivelului sanguin se face sub acțiunea hormonilor paratiroidieni și calcitonină. Calcemia reprezintă una dintre constantele umorale fundamentale pentru desfășurarea normală a anumitor activități vitale; variațiile sale, chiar minime, indică modificări profunde ale corelațiilor dintre aportul, depunerea și eliminarea calciului. Toate acestea duc la hiper- sau hipocalcemie și afectează fosfatemia: - creșterea calcemiei apare în hipervitaminoza D, hiperparatiroidism și mobilizarea calciului din os, mielom multiplu, studii osteolitice de origine tumorală sau de origine infecțioasă; - scăderea calcemiei apare în hipoparatiroidism, rahitism, hipovitaminoză D. Determinarea calciului se poate face prin metoda Wood, metoda cu EDTA.

5. Clorul - cu Na, participă la osmoregulare, la echilibrul de apă și în echilibrul acido-bazic necesar secreției gastrice și renale. Hipocloremia însoțește tulburările de echilibru acido-bazic și electrolit și sunt determinate de diaree, vărsături, insuficiență boli renale cronice și acute. Hipercoremia însoțește acidoza metabolică și este consecința aportul crescut de cloruri pe fondul insuficienței renale etc. Clorul poate fi determinat prin metode Volhard, folosind clorură de mercur, Schales argentometrice, titrimetrice (standard). 6. Sărurile biliare (coleraemia) au o importanță deosebită pentru icter obstructiv, când cantitatea este foarte mare în comparație cu icterul hemolitic unde valorile sunt normale. 7. Colesterolul Sinteza colesterolului are loc în celulele histiocitice și reticulare ale întregul organism, dar mai ales în ficat. Hipercolesterolemia este prezentă în nefroza lipoidă, icterul mecanice, obezitate, diabet, aterom. Hipocolesterolemia apare în ciroză, pneumonie severă, hipertiroidism. Colesterolul este determinat prin metodele Rappaport, Zlatkais-Zak-Boyle. 8. Colinesteraza serică furnizează date privind funcția de sinteză proteine hepatice. Valorile crescute sunt înregistrate în nefroza lipoidă, neoplasmul capului de pancreas, obezitate, diabet. Valorile scăzute sunt înregistrate în distrofii musculare, ciroză, otrăvire cu insecticide. 9. Fier Determinarea fierului (sideremia) este una dintre examinările care completează analize hematologice, în special pentru diagnosticul de anemie. Există o creștere a sideremiei în icter hemolitic, hemosiderozei. Pagina 302 302

Scăderea cantității de fier apare în anemii hipocromice (posthemoragice, anemii cu deficit de fier, avitaminoză), tulburări de absorbție, tumori maligne. Se folosesc metode colorimetrice Heilmeyer. 10. Fosfataza alcalină este implicată în hidroliza fosfatelor organic; există valori crescute în perioada creșterii osoase, dar de asemenea, în hiperparatiroidism, icter mecanic, rahitism, osteomalacie, tumori osoase, scorbut juvenil. Tehnica de lucru folosește metoda colorimetrică standardizată pe plan internațional (metoda Bassey-Lowry), bazată pe hidroliza paranitrofenilului fosfat. 11. Fosfataza acidă se formează în prostată, sub influența

hormonii androgeni. Valorile crescute sunt înregistrate la câini pentru cancer prostată cu metastaze osoase. Se folosește metoda colorimetrică. 12. Fosfor De obicei, determinarea fosforului completează diagnosticul clinic în afecțiuni endocrine, hepatice, pancreatice și renale. Valori crescute apar în insuficiență renală, hipervitaminoză D, hipoparatiroidism, tubulopatii renale. Valorile scăzute apar în hyperparatyhiroïdie, întârzierile de creştere. Fosforul este determinat de metodele Briggs, Raabe. 13. Glucoză Determinarea glicemiei în sânge (glicemie) are un rol determinant în studiul metabolismul glucidelor. Modificările glicemiei se manifestă prin hiper- și hipoglicemie. Hiperglicemia este prezentă în diabet (pancreatic, tiroidian, suprarenal), infecții, otrăvire cu monoxid de carbon. Hipoglicemia apare în boala Addison, insuficiența tiroidiană, insuficiență hepatică severă. Glicemia poate fi determinată prin tehnici colorimetric. 14. Hemoglobina Determinarea acesteia permite stabilirea diagnosticului de anemie sau policitemie (prin Metoda Sahli, metoda foto-colorimetrică - Spekol, etc.). - Metoda Gozers-Sahli Echipament necesar : dispozitiv Gozers-Sahli, soluție de acid clorhidric N / 10, apă distilată, echipament de colectare a sângelui. Tehnica de lucru : în eprubetă a aparatului se pune acid clorhidric până la semnul „10” din partea inferioară a probei; folosind pipeta aparatul, unul aspiră sânge care tocmai a fost extras până la diviziunea 0,02; ștergem bine sângele din afara pipetei și este introdus în eprubetă dispozitivul, eliminând sângele fără a produce spumă; omogenizăm bine conținutul eprubetă (rezultând clorhidrat de hematină sau clorimină, maro colorat) și îl așezăm în suportul dispozitivului; apa distilată se adaugă picătură și picătură Pagina 303 303

continuă să se omogenizeze până la culoarea conținutului epruvetei abordează culoarea standardelor; la sfârșit, citim pe scară valoarea la care înălțimea din coloana de lichid a sosit, exprimându-l în g / 100 ml grade de sânge sau Sahli. 15 . Magneziu Intervine în procesele chimice sub formă de factori complementari în reacții enzimatice. Magneziul influențează mai mult de 60 de sisteme enzimatice. Magnezia este de mare interes practic, fiind urmată în paralel cu calcemia în stări de hiperexcitabilitate neuromusculară și în insuficiență renală severă:

- valori crescute în hipertiroidism, ciroză, insuficiență rinichi; - valorile scăzute apar în tetania, rahitismul, nefroza lipoidă. Printre tehnicile de examinare putem aminti metodele Veiluz, metoda flamphotometric, colorimetric. 16. Potasiu Participă la metabolismul proteinelor și are o acțiune antagonică în ceea ce privește ionul sodiu în echilibru osmotic și comparativ cu calciul în excitabilitate neuromusculare. Hipo- și hiperkalemia sunt implicate în aritmii cardiace. Crește șocul, arsurile, hemoragiile, nefrita, insuficiență suprarenală. Scade în diaree, vărsături, hipercorticism. Determinarea acesteia se realizează prin metoda volumetrică. 17. Proteinele plasmatice sunt compuși complecși aminoacizi și grupați în: albumină, globulină și fibrinogen. - valorile crescute apar în hemoconcentrații; aport insuficient de lichide, pierderi de lichide (diaree, vărsături, boli infecțioase), arsuri, hiperproducții; - valori scăzute apar în deficiențe nutriționale; absorbție insuficientă, rehidratare, boli renale, afecțiuni intoxicație hepatică, cronică, hemoragii. a) Determinarea refractometrică a proteinemiei Echipament necesar : refractometrul utilizat pentru a determina concentrația saciuri, recalibrate pentru proteine. Tehnica de lucru : pe suprafața prismei fixe a dispozitivului, punem ser sau plasmă, astfel încât întreaga suprafață este acoperită cu un strat uniform; ne închidem dispozitivul cu prisma mobilă, îl direcționăm spre lumină și privim prin vizor, reglarea imaginii; în câmpul vizual al dispozitivului vom observa două zone de luminozitate diferit; citim valoarea înregistrată la limita acestor două zone. b) Determinarea fracțiilor proteice și a aminoacizilor Tehnica de lucru : această determinare se realizează prin proceduri electroforetice și cromatografice; fracțiile de albumină sunt vizate și globulinici care ies în evidență prin procesul de migrație diferit și specific un câmp electromagnetic; prezența și cantitatea lor sunt evaluate în funcție de mărime și intensitatea locului migrat. Pagina 304 304

18. sodiu Natremia participă la osmoregulare, la echilibrul apei și la echilibrul acido-bazic. Valorile crescute sunt înregistrate în deshidratare, aport de sare, hiperfuncția cortexului suprarenal. Se folosesc metode fotometrice și volumetrice. 19. Transaminazele Aceste enzime catalizează transferul grupării amino (NH 2 ) , dintr - un aminoacid într - un

acid ceto, deci se formează un alt aminoacid. Principalele transaminaze determinate sunt GOT, GPT, valorile crescute fiind prezente în necroză tesut (infarct renal, pulmonar, necroza musculara), colelitiaza, hepatita virala. Determinarea se realizează prin metode enzimatice și colorimetrice. B. Determinări biochimice prin metode automate / teste rapide de investigaţie 1. Analizor biochimic de tip fotometru - Réflotron (biochimie uscată) Permite efectuarea determinărilor serului / plasmei, în urină, lichide puncție (pericardică, intra-toracică, intraabdominală), după evaluarea principalele componente biochimice: glucoză, GPT (ASAT), GOT (ALAT), γ-GT (glutamiltransferaza), FA (fosfatază alcalină), amilază totală, amilaza pancreatică, creatinină, uree, colesterol liber, trigliceride, K, Hb, bilirubină totală, lipoproteine de înaltă densitate (+ colesterol esterificat). Tehnica de lucru : - 32 μl din eșantion sunt așezați pe bandă (impregnată cu reactivul specific) examinați folosind o pipetă specială; - banda este introdusă în modulul dispozitivului; - pe baza codului magnetic specific fiecărei determinări, dispozitivul stabilește parametrii de lucru (timp, temperatură, lungime de undă pentru celulă fotoelectric); - rezultatul obținut este afișat fie pe ecranul cu cristal lichid, fie imprimat pe hârtie sau poate fi introdusă în baza de date computerizată. 2. Analizatorul semi-automat spectrofotometric de tip Eppendorf (biochimie umed ) Permite determinarea serului / plasmei, a urinei, puncție, LCR, urmând: - glucoză, GPT (ASAT), GOT (ALAT), γ-GT (glutamil-transferază), FA (fosfatază alcalină), amilază totală, creatinină, uree, colesterol liber, trigliceride, K, Hb, bilirubină totală, lipoproteine de înaltă densitate (+ colesterol esterificat); - Ca, Mg, P, Fe, Cl, Zn; - proteine totale, lipide, fibrinogen, trombină, hormoni, enzime. Tehnica de lucru : - eșantionul biologic de examinat este pus într-o cantitate specifică fiecăruia determinare (5-100 ul), cu pipeta semi-automată în rezervorul de citire, la care se adaugă reactivul specific, în cantități variabile (5 pl - 1 ml); Pagina 305 305

- proba este incubată (25-37 ° C) și reacția finală este interpretată ca o funcție a metodei utilizate (turbidimetrică, fotocolorimetrică), ca punct finală sau în cinetică (pentru enzime, creatinină), comparativ cu proba și proba standard; - rezultatul obținut este afișat fie pe ecranul cu cristal lichid, fie imprimat pe

hârtie sau puneți-o în baza de date computerizată. Examinare microscopica a) Determinarea cantitativă a elementelor figurate Principiul - numărarea globulelor roșii și albe într-un volum cunoscut de lichid, folosind camere de numărare. Material necesar : lichid de diluare (Hayem, Marcano - pentru globule roșu, Türck - pentru globulele albe); Pipete Potain (cele pentru globulele roșii au diviziunea 101 marcată în vârf, cele pentru globulele albe - 11); de camere de numărare - hemocitometre (Thoma, Türck, Bürker, etc.), capace; A microscop, echipament de colectare a sângelui. Tehnica de lucru : camera de numărare este așezată pe placa microscopului acoperit cu o copertă; rețeaua camerei este captată în câmpul vizual; ne suim sânge în pipetă până la divizia 0,5 (pentru diluție 1: 200 pentru eritrocite sau 1:20 pentru leucocite) sau până la divizia 1 (pentru diluție 1: 100 pentru eritrocite și 1:10 pentru leucocite); apoi supt lichidul de diluție specific sângelui până la diviziunea 101 pentru elemente roșii și 11 pentru elemente albe; noi omogenizează prinzând vârfurile pipetei între degete; ștergem mai întâi picături pe tubul capilar al pipetei (neomogenizate); apoi ne-am pus marginea copertinei 2-3 picături din amestecul de pipete; prin capilaritate, acoperim întregul suprafața camerei; se lasă să stea câteva minute, apoi se face numărarea. - pentru globulele roșii, vom număra conținutul a 80 de pătrate mici (5 pătrate) mijloacele rețelei pentru elementele roșii) și rezultatul este stabilit conform formula x = N x 5000 (pentru diluție 1: 100) sau x = N x 10000 (pentru diluare 1: 200), unde N reprezintă numărul total de elemente roșii, obținute prin numărare 80 de pătrate mici; - pentru globulele albe vom număra întreaga suprafață a rețelei (4 pătrate mari pentru elementele albe) este rezultatul se stabilește conform formulei x = M x 100 (pentru diluție 1:10) sau x = M x 200 (pentru diluție 1:20), unde M este media aritmetica celor 4 pătrate mari. b) Determinarea calitativă a elementelor figurate - formula leucocitelor : această formulă se stabilește prin examinare la microscop, la obiectiv de imersiune, frotiu de sânge colorat prin metode obișnuite (mai Grünwald - Giemsa). Citirea se face la marginea frotiei, mergând în zig-zag. Noi urmează identificarea și evaluarea tuturor elementelor albe descoperite în timpul citire (până la 100 sau 200 de articole). Elementele albe descoperite vor fi notat separat în funcție de grupul din care fac parte - nucleului segmentate (neutrofile, eozinofile, bazofile) și cu un nucleu nes segmentat (limfocite, monocite), prin întocmirea raportului procentual pentru fiecare serie. - modificări morfologice (mărimea, forma, culoarea, structura) eritrocitelor; dar și leucocite. Pagina 306 306

CAPITOLUL 29

EXAMINAREA URINELOR Recoltarea urinei se poate face în momentul eliminării, prin masaj

trans-abdominală, prin masaj transrectal, prin cateterizare sau prin menținerea animalelor în interior cuști cu recipiente mici din oțel inoxidabil. Urina este formată din: - 95% apă; - 5% substanță uscată: o substanțe anorganice (în special săruri) - cloruri - carbonat de calciu, sulfați și fosfați monoasfatici și bibazici de sodiu și potasiu, oxalați, urati, saruri amestecate; o substanțe organice - uree, acid uric, alantoină, creatinină, creatină, amoniac, acid hipuric, aminoacizi liberi, produse non-azotate (indican, indoxile, scatoxile), pigmenți (urobilin), vitamine solubile în apă (B, C), hormoni (androgeni, estrogeni), enzime (amilază, pepsină, lipază, tripsină), mucus, celule epiteliale, leucocite. Examinarea urinei poate fi fizică (cantitate, culoare, transparență, miros, vâscozitate, densitate, punct crioscopic), biochimice (pH, proteine, carbohidrați, lipide, sânge, pigmenți și săruri biliare), microscopice (sediment de urină), microbiologice. Examinare fizică Culoarea - este galbenă în nuanțe diferite în funcție de specie: - la cai - galben, galben-maroniu, iar la momentul emiterii este albicioasă, spumoasă, devenind limpede câteva minute mai târziu; - la rumegătoare - galben; - la porci - galben-maro deschis; - la câini - galben - maro (dacă a mâncat carne) sau galben deschis (la dieta obișnuită). În condiții patologice, putem observa: - urină verde - în stări icterice; - urină roșie - în caz de sânge: o dacă este prezența celulelor roșii neemolizate, urina rămâne în picioare se limpezește, devenind galben cu un depozit roșu (hematurie); o, dacă urina nu se clarifică, este din cauză că în urină există hemoglobină (hemoglobinurie) sau pigment muscular (mioglobinurie); diferența între pigmentări se realizează prin spectrofotometrie. Transparență - în condiții normale, urina este limpede; la cai, este tulbure la momentul emiterii din cauza bogăției în carbonate, în apoi devenind limpede. Pagina 307 307

Mirosul este caracteristic pentru fiecare specie, la câini, are un miros de "usturoi" sau „supă de oase”; la rumegătoare este aromatic datorită prezenței acizilor volatil; la porci, este dezgustător. În condiții patologice, se pot întâlni: - mirosul de amoniac - în catarul vezicii urinare; - mirosul de acetonă - în ketonemie, ascariază; - miros urât - în necroză;

- mirosul ciudat - în urma tratamentelor. Vâscozitate - se determină la o temperatură de 15 ° C folosind viscometrul Ostwald. Densitatea este determinată folosind ureometre, la o temperatură de 15 ° C; dacă determinarea se face la o temperatură care depășește 15 ° C, pentru fiecare 3 ° C adăugăm a unitatea din a patra cifră a valorii obținute și, în cazul temperaturilor sub 15 ° C, scădem o unitate. Punctul crioscopic este determinat folosind crioscopul Beckman; este făcut de comparație cu punctul crioscopic al sângelui. Examen biochimic Examinare biochimică prin teste convenționale pentru următoarele componente: 1. pH-ul se determină folosind hârtia indicatorului de pH, prin titrare sau folosind un pHmetru la electrozi, având valori cuprinse între 4,7 și 8,2 în funcție de speciile: - pH-ul acid apare în procesele maligne, diaree, acidoză; - pH-ul alcalin apare în infecțiile tractului urinar, alcaloză. 2. Amilaza În condiții normale, în urină există enzime cu o greutate mică moleculare (amilaza și lizozima). 3. Aminoacizii din structura proteinei pot fi găsiți în urină, la valori normale, între 1-3 g / 24 ore. Hiperaminoaciduria renală poate fi fiziologică (la tineri animale după naștere) și patologice (în condiții care presupun tulburarea de resorbție tubulară și în sânge crește în concentrația de aminoacizi). 4. Calciu Calciuria se determină pe urina care tocmai a fost luată, efectuând un acidifiere ușoară pentru urina alcalină prin adăugarea de acid acetic. Calciuria prezintă variații care depind de dietă, activitate paratiroida, țesutul osos, gradul de absorbție intestinală: - valorile crescute apar în osteoliză (metastaze), osteoporoză; hiperparatiroidism, acidoză tubulară, hipercalcemie, boala Paget; - valori scăzute apar în insuficiență renală, hipoparatiroidism, osteomalacie. 5. Hormonii au fost izolați de urină în număr mare; putem menționa adrenalină, noradrenalină, gonadotropină, serotonină, steroizi. Pagina 308 308

Cele mai importante sunt 17 ketosteroizi. Pentru determinare, luați urina pe acid clorhidric, observând cantitatea de ketosteroizi. Valorile pot fi: - creșterea tulburărilor testiculare, ovariene (hiperfuncții), cortexul suprarenal, sindromul adrenogenital, sindromul Cushing; - scăderea insuficienței corticale suprarenale, insuficiență testiculară; insuficiență hipofizară anterioară, boala Addison, boli virale avansate,

tuberculoză. 6. Clorul - este de interes pentru realizarea echilibrului electrolitului urinar. Apare în urină sub formă de cloruri, în special NaCl și este determinat de metoda Mohr. Crește acidoza plasmatică de origine renală ( nefropatii tubulare sau interstițiale), regimuri hiperclorice, în insuficiență suprarenală. Scade în retenția țesuturilor, nefrită, transpirație excesivă, vărsături, diaree profuză, boli de inimă, boala Addison. 7. Corpuri cetonice (acetonă, acid acetilacetic, acid beta-oxibutiric) Pot fi evidențiate prin următoarele metode: Legall, Gerhardt, Rothera. Aceste corpuri sunt prezente în diabet, hrană hipoglucidică, vărsături prelungite, boli infecțioase. Determinarea corpurilor cetonice - metoda Rothera (ketotestul) Echipament necesar : reactiv Rothera pulverulent (nitroprussidă de sodiu 1 g, sulfat de amoniu 20 g, carbonat de sodiu anhidru 20 g), sticlă de ceas. Tehnica de lucru : pe un pahar de ceas am pus reactiv Rothera (unele miligrame) pe care se scurge urina proaspătă; prezența corpurilor cetonice în urina este evidențiată prin aspectul culorii purpurii. 8. Creatinină Se formează în țesutul muscular prin transformarea creatinei (ca. rezerva de energie musculară prin fosforilare în fosfocreatină). În procese metabolice, fosfocreatina este împărțită în creatinină, fiind prezentă în sânge în concentrații fiziologice și eliminate prin urină. Determinarea creatininei se realizează prin metoda colorimetrică Folin. Crește în tulburările de filtrare glomerulară, bolile hepatice, boli cu distrugere intensă a proteinelor, miopatii. Scade în insuficiența renală cronică, cachexia, scleroza renală. 9. Fosforul se găsește în urină sub formă de fosfat mineral (95%) sau combinații organice (1-5%). Determinarea fosforului anorganic se realizează de către Metoda Leconte. Hiperfosfaturia este prezentă în acidoză, osteomalacie, hipeparatiroidism, leucoză, convulsii. Hipofosfaturia apare în nefrită. 10. Glicozuria Detectarea glucozei în urină se realizează mai ales din punct de vedere calitativ (în timpul examinării sumare a urinei - metoda Fehling, Benedict) și foarte rar cantitativ. Pagina 309 309

Din punct de vedere fiziologic, poate apărea în cazul alimentelor excesiv cu saci sau după administrarea anumitor medicamente. De patologic, este prezent în diabetul zaharat. Determinarea glicozurie - metoda Fehling Materiale necesare : soluție Fehling I (sulfat de cupru 40 g, anunț cu apă distilată)

1000 ml), soluție Fehling II (sodiu pur și tartrat de potasiu 200 g, hidroxid sodiu pur 150 g, apă distilată ad 1000 ml), epruvete, înțepături din lemn, a bec de gaz. Tehnica de lucru : puneți urina într-o eprubetă (2 ml) și o cantitate egală cu reactivul lui Fehling într-un alt (un amestec egal cu reactivul lui Fehling I și Reactiv Fehling II); epruvetele se încălzesc până la fierbere; amestecăm conținutul două epruvete și continuă să se încălzească; prezența glucozei în urină este evidențiată prin apariția unui precipitat galben de cărămidă. 11. Pigmenți biliari Urina proaspătă normală conține doar urobilinogen care prin oxidarea ușoară se transformă în urobilină. Deci, în urină proaspătă punem dovezi ale urobilinogenului (metoda Ehrlich), în timp ce în urină a rămas câteva ore ușor, evidențiem urobilina. Determinarea pigmenților biliari (colurie) - Metoda Ehrlich: Urobilinogenul cu reactivul Ehrlich în mediu acid dă o colorare roșu. Tehnica de lucru : într-o eprubetă, puneți 2 ml de urină și 2 ml de reactiv Ehrlich și omogenizează ușor; Se adaugă 4 ml soluție saturată de acetat sodiu. Câteva secunde mai târziu, prezența urobilinogenului este confirmată de apariția unei colorații roșii. Urobilinogenul crește în bolile hemolitice, în boli hepatică. Urobilinogenul scade în obstrucțiile biliare, insuficiența renală. - Metoda Gmelin: Materiale necesare : acid azotic concentrat (fumani), eprubete, pipete. Tehnica de lucru : într-o eprubetă, puneți 2-5 ml urină; folosind un pipetă, 2 ml de acid azotat concentrat sunt așezate în partea de jos a eprubetei, astfel încât acesta să fie formează două straturi; dacă sunt prezenți pigmenți biliari, la limita de separare din cele două straturi vor apărea inele colorate diferit, de la galben-roșu la albastruverde-violet, în funcție de stadiul de oxidare-reducere a pigmenților biliari; dacă există și ele albumină, va apărea un inel alb lăptos. - Metoda Franke - pentru bilirubină: Materiale necesare : urină, 2% albastru de metilen, pipete, eprubete. Tehnica de lucru : într-o eprubetă, puneți 2 ml de urină și cu o pipetă Pasteur, o picătură de 2% albastru de metilen se scurge pe peretele eprubetei. bilirubina devine verde închis. Pagina 310 310

12. Porfirine Porfirinele sunt produse intermediare în biosinteza normală a tivul Creșterea acestei eliminări se numește porfirie.

Urina colectată timp de 24 de ore se păstrează în containere acoperite cu hârtie neagră (protejată de lumină, prevenind astfel degradarea porfirinelor), unde pune 5 ml toluen sau câteva cristale de timol. Porfirile sunt prezente în intoxicații cu plumb, afecțiuni ficat parenchimatic, dar și în urma administrării anumitor medicamente (droguri sulfa). 13. Proteinurie (albuminurie ) Proteina din urină este evidențiată calitativ și cantitativ. Evaluarea calitativă (metoda Heller) presupune absența albuminei sau a acesteia prezență sub formă de nor foarte fin, nor fin sau albumină dozabilă. Determinarea albuminuriei prin metoda Heller Materiale necesare : acid azotic concentrat, eprubete, pipete Pastor. Tehnica de lucru : 2-5 ml urină se introduc într-o eprubetă; cu o pipetă Pasteur am pus ușor în partea de jos a epruvetei 2 ml de acid azotic, astfel încât să formeze doi straturi; prezența albuminei este evidențiată prin apariția unui inel alb lăptos, opac, mărginit pe cele două straturi. În cazul în care albumina este dozabilă, aceasta este determinată cantitativ de către Metoda Esbach. Determinarea albuminuriei prin metoda Esbach Materiale necesare : reactivul Esbach (acid picric 1 g, acid citric 2 g, apă distilat ad 200 ml), un aparat Esbach, pipete. Tehnica de lucru : în eprubetă a dispozitivului, punem urină până la semn „U” și reactivul Esbach se adaugă la semnul „R”; proba este agitată și apoi este plasat în suportul dispozitivului, capacul este pus și lăsat să stea 24 de ore; prezența albuminei va fi demonstrată prin prezența unui precipitat albicios care cade la fundul eprubetei; se citeste pe scara eprubetei nivelul la care s-a ajuns înălțimea depozitului. Proteinuria care depășește 1 g / l este prezentă în glomerulonefrită (acută, subacută, cronică), nefroză lipoidă, amiloidoză renală, colagenoză renală. Proteinuria la 0,5 g / l presupune tulburări funcționale glomerulare cu sau fără hipertensiune arterială, dar și, uneori, procese glomerulare organice (pielonefrita cronică). Proteinuria falsă poate fi prezentă în piurie, pseudo-albuminurie. 14. Sărurile biliare În urina icterică, sărurile biliare se găsesc sub formă de glicocolat și taurocholat de Na și K. Identificarea lor se realizează din punct de vedere calitativ de metoda Hay. Principiul sărurilor biliare este reducerea tensiunii de suprafață de urină care duce la căderea în fundul paharului florii de sulf împrăștiate pe suprafața de urină. - în icter hepatic, bilirubina din urină este însoțită de acizi biliari; Pagina 311 311

- în icter mecanic (prin obstrucție), bilirubina este însoțită de săruri

biliar; - în icter hemolitic, urina nu conține nici pigmenți biliari și nici săruri biliare, dar o cantitate mare de urobilină. Determinarea sărurilor biliare (colalurie) - metoda Hay Materiale necesare : floare cu sulf, un pahar Berzelius. Tehnica de lucru : puneți în pahar câțiva ml de urină presărată cu flori sulf; reacția este negativă dacă floarea de sulf rămâne la suprafață și pozitivă dacă floarea din sulful cade la fundul paharului. 15. Sânge în urină - metoda Adler Materiale necesare : soluție de benzidină, peroxid de hidrogen, pipete, diapozitive de sticlă. Tehnica de lucru : se pun câteva picături de urină pe o lamelă de sticlă la care se adaugă 1-2 picături de benzidină și 1-2 picături de peroxid de hidrogen; testul este pozitiv dacă apare o colorație verzui albăstrui. 16. Sodiul este reglat de activitatea cortexului suprarenal și variază în funcție de aport alimentar. Testul poate fi realizat prin metoda colorimetrică. Valorile crescute sunt înregistrate în insuficiența suprarenală, nefropatii tubulară sau interstițială, după administrarea diuretice. Valorile scăzute sunt înregistrate în tulburări digestive cu pierderea de sodiu. 17. Uree Este principalul produs final al metabolismului aminoacizilor, sediul formarea ureei fiind ficatul. Determinarea cantitativă a ureei se realizează prin metode azometrice: Kowarsky, Van Slyke. - creșterea ureei în hipercatabolism proteic endogen sau exogen; - scade în nefrită, boli ale ficatului prin căderea urogenogeneză, ciroză, tumori hepatice. 18 . Vitaminele care apar în urină în condiții normale sunt cele solubile în apă (C, B); cele liposolubile apar numai în condiții patologice. Examinare biochimică prin teste rapide (Combur-8, Combur-9SG) rezultate bune ale dungi pentru determinarea anumitor Componente urinare biochimice Banda de testare este umezită cu urină și, câteva secunde mai târziu, este comparat cu gama de culori standard ale testului. Examinare microscopica În două eprubete de centrifugă, urina este plasată în cantități egale și echilibra echilibrul. Centrifugați 5 minute la 5000 rpm. După centrifugare, partea lichidă este aruncată și o picătură de sediment este plasată pe o lamă, se acoperă cu o copertă și se examinează la microscop (fig. 8). Putem evidenția: - sedimentul mineral sub formă de cristale minerale specifice (carbonat de calciu, oxalat de calciu, sulfat de calciu, fosfat de calciu) sau amorf (fără formă); - sedimente organice - care pot fi:

Pagina 312 312

o cristale neorganizate - specifice sau amorfe; o celule organizate - izolate (epitelial, sânge), cilindri (epitelial, hialin, gras, hematos, biliar) sau cilindroid (care rezultă din unirea mai multor cilindri). Fig. 8 sed Sediment urinar: 1 - cristale de carbonat de calciu; 2 - cristale de sulfat de calciu; 3 - cristale de oxalat de calciu; 4 - cristale de fosfat de calciu; 5 - cristale de fosfat de amoniac-magneziu; 6 - cristale de acid uric; 7 - cristale de cistină; 8 - cristale de leucină; 9 - cristale de tirozină; 10 - celule epiteliale; 11 - elemente figurative de sânge; 12 - cilindri urinari

Pagina 313 313

CAPITOLUL 30

ALTE EXAMENE DE LABORATOR SALIVĂ Mai mult de 90% din secreția salivară (salivă mixtă, totală sau finală) provine glandele salivare mari (parotid, sublingual, mandibular sau maxilar) și 10% din glandele salivare diseminate în mucoasele cavității bucală. Saliva este luată după deschiderea cavității bucale (protejată de speculul oral) folosind spatule sau epruvete, la nivelul glossogingival sau sublingual. Saliva este un apos sau ușor stringent, incolor, transparent sau ușor opalescent în funcție de specie. PH (7,4 la cai, 8,2-8,4 la bovine, 8,2-8,6 la ovine, 7,1-7,5 in carne de porc, 7,2 la câini), densitate (1,002-1,020) și cantitate (de la câțiva ml la 60 l) la bovine / 24 ore) variază în funcție de specie. Compoziția chimică a salivei: ▪ apă - 98-99%; ▪ substanță uscată: 1-2%: • substanțe anorganice (minerale): Na + , K + , Ca 2+ , Mg 2+ , Cl - , I - , Fluor, PO 4 3- , HCO 3 -; • substanțe organice: o proteine: albumine, globuline, epitelii scalate; o enzime: - amilaza salivară (ptialină) care funcționează foarte bine la un pH de 6,8-7 și împărți amidonul în maltoză; - lizozimă - enzimă bacteriologică; - kallikrein - crește fluxul de sânge către glande salivaries; - lipaza salivara; - lipide; - mucină;

- leucocite, globule roșii, bacterii, ciuperci, - uree, acid uric, creatinină. Examinarea salivei: 1. Examinarea sărurilor minerale ale salivei utilizează principiul precipitațiilor acestora cu reactivi specifici. Exemple: - clor + azot de argint = precipitat alb de clorură de argint; - ionul fosfat + molibdat de amoniu = precipitat galben de fosfomolibdat de amoniu; Pagina 314 314

- ion tiocianat + clorură ferică = precipitat roșu de tiianian feric 2. Amilaza salivară (ptialină) - hidrolizează polizaharidele (ex. amidon) până la stadiul de maltoză. Maltoza obținută reduce hidroxidul de cupru la oxid de cupru de cărămidă (oxid de cupru). 3. Mucinele pot fi evidențiate prin reacția biuretului pozitiv (culoare violet) la limita de separare a amestecului de salivă + hidroxid sodiu din soluție de sulfat de cupru. 4. Celulele (epitelial, leucocite, celule roșii) sunt examinate la microscop sedimente salivare (colorate sau nu). În condiții normale, acestea sunt rare, devenind mult mai numeroasă în cazul flăcării membranei mucoase a cavității bucale sau în prezența stomatitei virale, bacteriene, fungice etc. În patologie, secreția salivară este implicată cantitativ (ptyalism și aptyalism), dar și calitativ. PH-ul este implicat în indigestia biochimică. La bovine, pășunat pe pășuni unde au fost utilizați îngrășăminte chimice duce la creșterea cantităților de K și Mg în salivă, în funcție de formulă chimice ale îngrășământului administrat. În cazul diabetului zaharat (câine, pisică) în salivă apare glucoză (introdus în evidențiată de reacția Fehling). În cazul otrăvirii cu Hg, Pb, aceste elemente pot fi găsite în saliva in cantitati foarte mari. Unele dintre medicamentele parenterale pot fi găsite în salivă fie integral, fie ca produse metabolice ale acestora. În nefrita cronică crește cantitatea de uree în secreția salivară. Integritatea smalțului dentar este asigurată de un pH optim, de un conținut optim în minerale și prin prezența mucinei pe suprafața dinților. Avertizare! Prin bacteriile salive sunt eliminate (de exemplu: bacilul tuberculozei) și viruși (de exemplu, virusul rabiei). SUC GASTRIC Sucul gastric este prelevat dimineața înainte administrare de alimente sau după un prânz potrivit (de exemplu, la carnivore, a bucată mică de carne) sau după administrarea secreție gastrică (de exemplu insulină, histamină). Uneori se pot folosi fistule gastrică (pe bază experimentală) sau se poate provoca cu ajutorul medicamentelor " vărsături "de suc gastric.

Sucul gastric este ușor lichid, limpede, transparent sau ușor opalescent curgere, cu un pH acid, ca urmare a secreției glandelor mucoasei gastrice: ▪ glandele cardiace secretă doar mucus insolubil; ▪ glandele fundice secretă: - pepsinogen; - Acid clorhidric; - factorul intrinsec; - mucus solubil; ▪ glandele pilorice secretă: - pepsinogen; Pagina 315 315

- gastrina - hormon; - mucus solubil. Compoziția sucului gastric: ▪ 99% apă; ▪ 1% substanță uscată: • substanțe anorganice: HCl, Cl, K, Na; • substanțe organice: o enzime: - pepsină - enzimă proteolitică care rezultă din activarea pepsinogen inactiv de HCl; este activ numai la un pH de 1.6-4; - cathepsină - enzimă proteolitică; - labfermentul (renină gastrică) - enzimă proteolitică (ambele sunt prezente la animalele tinere); - lipază gastrică; - gelatinaza; - lizozimă o mucusul acoperă mucoasa gastrică cu un strat de aproximativ 1-2,5 mm și are rol de protecție mecanică și chimică; o factorul intrinsec (glicoproteina neutră) favorizează absorbția vitamina B 12 în intestinul subțire. Acidul clorhidric poate fi: - liber, când formează aciditate liberă; - combinate cu proteine (lanțuri mari de polipeptide) sau cu aminoacizi, formând aciditatea combinată. În sucul gastric, întotdeauna liber, dar în cantități extrem de mici, în condiții normale, găsim și lactic, butiric, acetic, carbonic. HCl gratuit și combinat cu acid carbonic lactic, butiric, acetic aciditatea totală. Examinarea sucului gastric 1. Aciditatea sucului gastric : - aciditate liberă: HCl + acid butiric, acid lactic, acid

acid carbonic, acetic; - aciditate combinată; - aciditate totală. În condiții practice, aciditatea liberă și aciditatea totală sunt determinate de diverse tehnici: Günsburg, cu hidroxid de sodiu și indicator Töppfer-Linossier. Pentru HCl gratuit, putem întâlni: - clorhidrat; - hiperclorhidrie - 3-5 g 0 / 00 (în ulcer) relativ la normal - 1.6-2.9 0 / 00 . 2. Pepsin - este determinat de proprietatea sa de a hidroliza proteinele ( albus de ou fiert în apă), rezultând aminoacizi liberi. Digestia normală are loc în 3 ore, în timp ce extensia sa presupune reducerea sau absența pepsinei în sucul gastric. Pagina 316 316

3. Acid lactic În condiții normale, la animalele adulte nu există acid lactic în sucul gastric. Apare în hipo- sau achlorhidrie. Acidul lactic poate fi determinat din punct de vedere calitativ (reacții de culoare) de către Berg, Uffelman, Deniges sau metode cantitative prin metoda Boas. 4 . Acidul butiric apare în condiții patologice alături de acid lactic în clorhidrat. 5. Sângele se găsește în sucul gastric numai în condiții patologice. - în cantități mari - aspect maroniu închis al sucului gastric; - în cantități mici - este evidențiat prin tehnicile Weber, Adler, Mayer (reacții de culoare). 6. Pigmenții biliari apar prin represiune la nivel duodenal. ei poate fi evidențiat prin tehnicile Gmelin, Grimbert. Examinarea sucului pancreatic (pH alcalin: 7,5-9), bilă (pH: 5,7-8,6) și sucul enteric (pH: 7; 5-8) este foarte rar realizat și mai ales pe o bază experimentală. prelevarea acestor sucuri se face prin tubul duodenal, prin puncție după laparotomie. verificarea activității sucului pancreatic, a bilei și a conținutului enteric se efectuează mai ales prin examinarea materiilor fecale, dar și prin examinarea urinei și sânge (de exemplu, pigmenți biliari și săruri biliare). LICHIDE DE PUNCȚIE (pleural, pericardic, peritoneal) Examinarea fluidelor de puncție oferă date referitoare la diagnosticul pozitiv și diferențial între fluxurile pleurale, pericardice și peritoneale. In principiu, face posibilă diagnosticarea și diferențierea transsudatelor (în bolile hidropigenice), exudate (în bolile inflamatorii și fluxul de sânge (în hemoragiile). Proba este prelevată de toracocenteză, pericardiocenteză și laparocentesis. Când se suspectează exudate bogate în fibrină, pentru a preveni formarea cheag de fibrină, lichidul va fi prelevat din anticoagulant. Examinarea poate fi microscopică (culoare, densitate, transparență, miros), biochimică (în special proteine), microscopic-citologice, microbiologice (bacteriologice, virologice).

Diferențierea dintre transudat și exudat criterii transudat exudat Reacția Rivalta +, ++, +++ Citologie (tipuri de celule) Unele celule endoteliale Multe celule: limfocite, uneori neutrofile, celule tumorale Transparență, culoare Citrine clare, gălbui-citrine, fluid pentru transudat aspect chilos - lăptos Puțin opalescent sau tulbure (puroi) Galben-roșu, striat Miros Inodor Ușor slab (în peritonita colibacilara sau pleura cu anaerobe) Pagina 317 317

Densitate 1010-1018 1018-1022 Coagulare + Proteine totale (G%) 0,5 - 3 - nefroza -