C D Tranzactie [PDF]

Zitiervorschau

CONTRACTUL DE TRANZACŢIE

1.NOŢIUNE Tranzacţia1 este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte (art. 1704 C. civ. ) prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigious ori îndoielnic. Prin urmare tranzacţia presupune: - existenţa unui drept litigio şi/sau îndoielnic (res litigiosa et dubia), cel puţin în concepţia părţilor, adică de natură de a da naştere unui proces. Prin acest element tranzacţia se deosebeşte de un simplu contract de schimb sau de vânzare-cumpărare; - intenţia părţilor de a pune capăt litigiului existent2 sau de a preîntâmpina naşterea unui litigiu prin încheierea contractului de tranzacţie; - existenţa unor concesii reciproce3. În lipsa acestui element - omis din definiţia dată tranzacţiei 4 in Codul civil – poate fi vorba eventual de o simpla achiestare sau desistare, fără însă ca această recunoaştere să aibă ca echivalent o recunoaştere nouă reciprocă5. Tot astfel se deosebeste tranzacţia şi de ratificare sau confirmare care, în lipsă de echivalenţă, constituie un act juridic unilateral.

1

Din lat. transagio –igere –actum – a termina, a pune capăt. Tranzacţia poate fi încheiată “oricând in timpul judecăţii” (art. 271 C. civ.), deci pâna la soluţionarea definitivă a procesului. I. Stoenescu, S. Zilberstein Drept procesual civil . Teoria generală, Edit. Did. şi Ped., Bucuresti, 1983, p. 503 şi urm.; V. M. Ciobanu, Tratat theoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Edit. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 243-245; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Edit. All, Bucureşti, 1994 , p. 378-382. Părţile pot rezolva litigilul pe cale de tranzacţie, chiar dacă acţiunea a fost pornită de procuror, motiv pentru care titularul dreptului trebuie să fie introdus in process. 3 Concesiile nu trebuie să fie de valoare egală; nu este sufficient ca ele să fie compatibile în ochii părţilor. “Neegalitatea concesiunilor nu exclude reciprocitatea lor”.(Cas. I dec. nr. 180/1898 în C. civ. adnotat , vol. IV, p.156). Pe de altă parte, concesiile reciproce pot fi şi implicite, rezultând din contextual înţelegerii dintre părţi. Astfel, de ex., învoiala foştilor soţi cu privire la împărţeala bunurilor comune în urma procesului de divorţ a fost calificata – corect – tranzacţie judiciară. Tot astfel, a fost considerată tranzacţie înţelegerea părţilor (moştenitorilor) cu privire la ieşirea din indiviziune asupra averii rămasă de pe urma autorului lor concepţie ce justifică dacă situaţia indiviziunii succesorale era incertă. Împărţeala prin bună învoială (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, p. 561-563), dacă drepturile coindivizărilor nu sunt litigioase sau îndoielnice, nu reprezintă o tranzacţie. 4 În vorbirea curentă noţiunea de tranzacţie este folosită deseori în sens de “înţelegere”,”convenţie” mai ales in materie comercială. Ea este folosită în acest sens, desigur impropriu, chiar şi în practica judecătorească, iar alteori se evită folosirea, deşi între părţi a intervenit nu o convenţie oarecare, ci o veritabilă tranzacţie (asupra cuantumului despăgubirilor datorate pentru inundarea culpabilă a apartamentului). 5 M. B. Cantacuzino, op. cit.., p. 686. Uneori însă achiestarea ori desistarea poate să fie chiar consecinţa unei tranzacţii anterior realizate. 2

1

2.Caractere juridice Tranzacţia este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros comutativ şi consensual. Tranzacţia este un contract sinalagmatic întrucât părţile îşi asumă obligaţii reciproce( de a nu continua sau începe procesul, în schimbul concesiilor sau prestaţiilor noi făcute de cealaltă parte). Fiind sinalagmatic, considerăm că se poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutare de obligaţii, dar numai dacă una dintre părţi şi-a asumat o obligaţie nouă pe care nu o execută 1. În privinţa concesiilor neexecutarea este exclusă, întrucât instanţa va respinge acţiunea prin care s-ar înceta valorificarea dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei(concesiei). Tranzacţia este un contract cu titlu oneros şi comutativ, deoarece fiecare parte urmăreşte un avantaj patrimonial (cel puţin evitarea pierderii procesului şi a cheltuielilor de judecată), iar avantajele avute în vedere nu mai depind – după încheierea contractului – de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante2. Alea (res litigiosa et dubia), existentă înainte, încetează prin încheierea contractului de tranzacţie. Tranzacţia este un contract consensual. Cerinţa formei scrise, prevăzută de art. 1705 C. civ. indiferent de valoare, vizează numai dovada loc contractului. Ad probationem înscrisul este cerut “pentru a nu se da loc cu prilejul probei tranzacţiei la un proces mai greu decât cel pe care părţile au căutat să-l evite3”. Proba cu martori se admite însă, dacă există un început de dovadă scrisă 4 ori dacă preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă5 (art. 1197-1198 C. civ.)6. Dacă în schimbul renunţării făcută de o parte, cealaltă parte înstrăinează un bun, înstrăinare pentru care legea prevede formă solemnă (de exemplu, forma autentică prevăzută de art. 2 Legea nr. 54/1998 pentru înstrăinarea terenurilor), atunci contractul de tranzacţie va trebui să fie încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în forma prevăzută de lege, devenind act solemn7. Această soluţie privind forma solemnă se impune, neîndoielnic, dacă tranzacţia este extrajudiciară. Dacă tranzacţia este judiciară, învoiala părţilor realizată în cursul judecăţii poate fi prezentată în scris, iar la judecătorii şi verbal, consimţământul părţilor8 fiind cuprins într-un proces verbal adresat în condiţiile art. 82 şi 272 C. prod. civ., înţelegerea dintre părţi alcătuind dispozitivul hotărârii de expedient.Cu toate că în cazul tranzacţiei judiciare instanţa nu judecă şi nu adaugă nimic la efectele contractului de tranzacţie ( nihil addit ad vim transactionis), verificând numai legalitatea înţelegerii dintre părţi, hotărârea de expedient are “funcţia de a autentifica această invoiala9”; orice hotărâre judecătorească - din punct de vedere probator – “este asimilată cu un act authentic10”,”are valoarea unui act authentic11”. Astfel fiind, nu întrevedem necesitatea prezentării unui act autentificat de notar, chiar dacă tranzacţia ar cuprinde un contract solemn. Hotărârea de expedient suplineşte cu prisosinţă forma notarială. 1

A. Benabent, op. cit., p. 574 nr. 1019 Tranzacţia poate fi însă afectată de o condiţie (de exemplu, dreptul locative transmis în favoarea uneia dintre părţi necesită aprobarea organelor competente). În caz de nerealizare a condiţiei tranzacţia nu produce efecte (dacă condiţia a fost suspensivă), respective, se desfiinţează cu efect retroactive (dacă a fost rezolutorie). Aceasta spre deosebire de contractile aleatorii în care nerealizarea şanselor nu afectează soarta contractului încheiat. 3 R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 305 4 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.. cit., p. 1032; I. Zinveliu, op. cit., p. 346. 5 Mazeaud, op. cit., p. 1276 nr. 1639; D. Chirică, po. Cit., p. 293. 6 Dacă tranzacţia are character commercial poate fi dovedită cu martori, conform art. 46 C. com. De ex., tranzacţia prin care doi oameni sting un proces născut dintr-o vânzare comercială. 7 TS, s.civ., dec. nr.334/1973, în care se precizează că tranzacţia care cuprinde un contract pentru care legea cere încheierea unui act authentic ad validitatem (în speţă o donaţie) nu poate fi promovată de instanţă dacă este constantă numai printr-un act sub semnătură privată. 8 Instanţa nu poate lua act de tranzacţie fără ca toate părţile sa fie prezente pentru a-şi da consimţământul. 9 V. Stoica, Fl. Baiaş, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, 1987, p. 17. 10 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 519. 11 V. M. Ciobanu, op. cit., p. 244, nota de subsol 836. 2

2

3.Condiţii de validitate În această privinţă se aplică regulile generale în materie de contracte. Sunt totuşi necesare unele precizări privitoare la capacitatea părţilor contractante şi obiectul tranzacţiei. Întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt echivalate actelor de dispoziţie (chiar dacă tranzacţia nu implică o înstrăinare), părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respective să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte (art. 1706 C. civ.)1. Tranzacţia poate fi încheiată şi prin mandatar, dar pentru aceasta el are nevoie de procedură specială2. Tranzacţia nu poate avea ca obiect bunuri scoase din circuitul civil (inalienabilitatea), de exemplu, statutul civil al persoanei3, pensia alimentară, dreptul la viaţă si sănătate. Codul civil precizează însă că “se poate transinge asupra unei acţiuni civile ce derivă din o infracţiune”(art. 1707)4,de exemplu, asupra despăgubirilor civile rezultate din vătămarea sănătăţii, căci prin această înţelegere nu este afectată acţiunea penală, care îşi urmează cursul, respectiv încetează prin împăcarea părţilor,potrivit regulilor procedurii penale, iar nu ca efect al tranzacţiei care se referă exclusive la pretenţiile civile5. În toate cazurile, sub acţiunea nulităţii absolute, părţile sau una dintre ele nu trebuie să urmărească prin tranzacţie realizarea de scopuri ilicite. Astfel, de exemplu, partea vătămată să nu profite de poziţia pe care o are în timpul procesului penal (înfracţiune urmărită la plângerea prealabila a părţii vătămate), pentru a obţine de la inculpat, pe calea unei tranzacţii,o despăgubire considerabil disproporţionată în raport cu prejudiciul suferit, săvârşind astfel un abuz în exerciţiul dreptului de a tranzacţiona6. Tot astfel, prin încheierea tranzacţiei să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii sau fraudarea terţilor (de exemplu a creditorilor). Dacă tranzacţia intervine în cursul procesului şi instanţa constată că părţile urmăresc astfel de scopuri, ea este obligată să respingă cererea de a da o hotărâre de expedient şi să continue judecata7.

1

Fiind act de dispoziţie, în cazul minorilor tranzacţia trebuie să fie încuviinţată de autoritatea tutelară. În procesul penal, tutorele nu poate dispune de drepturile patrimoniale ale minorulor (dreptul la despăgubiri civile) fără încuviinţarea autorităţii tutelare. 2 Astfel fiind, jurisconsultul nu poate tranzacţiona decât pe baza unei “delegaţii” (procure) speciale. Instanţa nu poate lua act de tranzacţia intervenită între părţi pe baza procure generale de reprezentare în justiţia dată de reclamantă; în acest scop este nevoie de procură specială. În schimb, avocatul nu are nevoie de o procură specială pentru prezentarea tranzacţiei semnate de partea pe care o reprezintă şi pentru a cere pronunţarea unei hotărâri de expedient. Cas, II, dec. nr. 4/1925, în C. civ. adnotat, vol. IV, P. 158. În acest din urmă caz însă, dacă contractul este solemn, actul prezentat şi semnat de parte trebuie să fie autentificat. 3 Cum ar fi acţiunea de tăgăduire a paternităţii.Cu privire la imobilele şi bunurile care fac parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrative-teritoriale. 4 În cadrul procesului penal părţile pot încheia o tranzacţie prin care să pună capăt acţiunii civile valorificată în acest cadru.TS, complet de judecată, dec. nr. 21/1980, în CD, 1980, p. 316-318. 5 Dacă împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege nu este însoţită de o tranzacţie, partea vătămată poate pretinde despăgubiri în faţa instanţei civile. Art. 132 C. pen., potrivit căruia “împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă”, se referă, la acţiunea civilă valorificată în procesul penal, iar nu valorificarea pretenţiilor în faţa instanţei civile, mai ales dacă, la data împăcării, partea vătămată nu putea cunoaşte urmările păgubitoare ale infracţiunii. 6 În absenţa unor scopuri ilicite instanţa trebuie să se corformeze înţelegerii dintre părţi. De exemplu, nu poate reduce cuantumul despăgubirilor pe motiv că şi victima s-a aflat în culpă(culpă comuna). TJ Constanţa, dec. pen. Nr. 502/1991, în Dreptul nr. 1, 1992, p. 113. 7 Dacă tranzacţia este extrajudiciară posibilitatea revocării pauliene este în afară de orice îndoială.

3

4.Nulitatea contractului de tranzacţie În legatură cu cauzele de anulare a contractului de tranzacţie prevăzute de C. civ. (art. 1712-1716) şi care constituie aplicaţii ale regulilor generale în materie, precizăm că nu constituie eroare asupra obiectului, eroarea asupra cuantumului prejudiciilor suferite; în schimb, poate fi reţinută eroarea asupra naturii pagubei suferite( de exemplu, leziunea ca urmare a vătămării corporale este de altă natură decât aceea cunoscută în momentul încheierii contractului de tranzacţie) sau asupra consecinţelor agravate sau noi ale faptei ilicite, căci victima nu încheie tranzacţia decât asupra consecinţelor previzibile în acel moment1. Tot astfel, se poate cere anularea tranzacţiei încheiată pentru executarea unui titlu nul (sau anulabil), inclusive alte cause de ineficacitate ( de exemplu testament revocat), ori pentru stingerea unui proces soluţionat printr-o hotărâre definitivă, afară numai dacă părţile ar fi tratat în cunoştinţă cauza(art. 1713 şi 1715 C. civ.)2. Dacă tranzacţia a avut ca obiect stingerea tuturor drepturilor litigioase dintre părţi, ea produce efecte depline, deci şi cu privire la drepturile(de exemplu, creanţe) ignorate de părţi; anularea poate fi cerută numai dacă documentele din care rezultă acele drepturi au fost ascunse (dolosiv) de cealaltă parte (art. 1716 alin.1 C. civ.). În schimb, tranzacţia este anulabilă dacă a avut un obiect unic şi din actele ulterior descoperite rezultă că partea a tranzacţionat în temeiul dreptului asupra acelui obiect nu avea nici un drept (art. 1716 alin. 2 C. civ.). În toate cazurile, greşelile aritimetice nu constituie motive de anulare, însă ele trebuie să fie rectificate (art.1717). În legătură cu nulitatea tranzacţiei, în literature de specialitate şi practica judecătorească se mai precizează că ea se întinde asupra întregului contract, acesta fiind format din clauze indivizibile, astfel încât nici oclauză nu poate fi suprimată sau schimbată fără anularea întregului contract; este vorba, în fond, numai de o prezumţie simplă privitoare la caracterul determinant al clauzei nule. Dacă tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient şi ulterior se constată sau se pronunţă nulitatea tranzacţiei, pe cale de consecinţă se anulează şi hotărârea de expedient, litigiul urmând să fie rejudecat3, căci hotărârea de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor (contract judiciar). Este de principiu că renunţările la drepturi sunt de strictă interpretare. În acest sens, C. civ. precizează că tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor (art.1709) şi numai la pricinile de care tratează (art. 1710). Cu toate acestea, ea nu se mărgineşte la ceea ce s-a prevăzut expres în contract; însă ceea ce nu este prevăzut expres poate fi luat în consideraţie numai dacă este o “consecinţă necesară” a prevederilor contractuale (art. 1710).

5.Efectele contractului de tranzacţie 1

Mazeaud,op. cit., p. 1278, nr. 1646. Pentru consecinŢe noi sau aggravate partea poate cere un supliment de indemnizaţie, iar nu anularea pentru eroare. 2 Cu privire la valabilitatea tranzacţiei subsecvente unei hotărâri definitive ( de ex., în faza de executare a hotărârii sau după casare în urma recursului extraordinary etc.). 3 Tranzacţia , chiar dacă este consacrată printr-o hotărâre judecătorească este susceptibilă, ca oricare contract,de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare. CSJ, s. civ., dec. nr. 1031/1992 şi dec. nr. 1880/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 262-269; TMB, s. a iv-a civ., dec. nr. 323/1993, în Culegere TMB 1993-1997, p. 374-375.

4

Efecte extinctive. Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea având efect extinctive. Astfel fiind, acţiunea introdusă de una dintre părţi va fi respinsă de plano ca urmare a invocării excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând din tranzacţie. C. civ. asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art.1711). Desigur, această asimilare nu este completă, fiindcă tranzacţia este un contract civil obişnuit şi, ca atare, nu constituie titlu executoriu. Dacă însă tranzacţia este consemnată într-o hotărâre judecătorească de expedient sau într-un act autentic susceptibil de executare silită, se poate cere învestirea ei cu formulă necesară în vederea executării silite. Efecte declarative. După multe controverse care s-au purtat în literatura de specialitate, majoritatea autorilor recunosc că tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative, iar nu constitutive sau translative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să recunoască drepturi preexistente – inclusiv garanţiile şi alte accesorii (de ex. dobânzi) existente pe lângă creanţa recunoscută ( dacă nu s-a convenit astfel) – şi să consolideze, punându-le la adăpostul unei contestaţii judiciare. În acest sens se spune că tranzacţia non est titulus, sed tituli confessio1. Din efectul declarativ al tranzacţiei rezultă că: - partea nu este succesorul în drepturi al celeilalte părţi. Astfel fiind, părţile nu sunt obligate să-şi garanteze reciproc drepturile pe care şi le recunosc, întrucât obligaţia de garanţie nu se naşte decât ca urmare a unei transmisiuni de drepturi; - produce efecte şi pentru trecut, până în momentul naşterii drepturilor ce se consolidează (efecte retroactive); - nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani, întrucât just titlu trebuie să fie un act translativ de proprietate2. În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a tranzacţiei având ca obiect un imobil, din efectul declarativ mai rezultă că tranzacţia nu va fi supusă publicităţii imobiliare în cazul în care drepturile referitoare la imobi supuse înscrierii se consolidează prin tranzacţie în favoarea părţii pe numele căreia publicitatea s-a efectuat cu ocazia dobândirii sau constituirii iniţiale. În schimb, dacă prin tranzacţie se fac modificări sau îndreptări cu privire la drepturile supuse publicităţii imobiliare, va fi necesară respectarea normelor de publicitate (art. 21-22 şi art. 72 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996)3. Efecte constitutive sau translative. Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în anumite cazuri ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de drepturi. Astfel se întâmplă în cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru etc.). În aceste cazuri, tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă cazul efectului declarativ ( adică va exista obligaţia de garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu). Iar dacă dreptul (lucrul) promis sau dat în schimb se referă la un imobil, întotdeauna va fi necesară respectarea formelor de publicitate. În caz de neexecutare a obligaţiei noi se va putea angaja răspunderea contractuală a debitorului, inclusive obligaţia lui la plata penalităţii stipulate (art. 1708 C. civ.). După cum am văzut este posibilă şi rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii (ceea ce nu se poate întâmpla în cazul tranzacţiei 1

Confessio, -onis, recunoaştere, mărturisire. “Întrucât este un simplu act declarative, tranzacţia nu constituie just titlu…”(Mazeaud,op. cit., p. 1281). Potrivit unei alte păreri, “tranzacţia…deşi declarativă de drepturi, este asimilată actului translativ”.(C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 281. L.Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,p.260. Menţionăm că, în materia hotărârilor judecătoreşti declarative de drepturi se admite, unanim,că nu pot servi drept just titlu; numai dacă hotărârea este constitutivă sau translativă de drepturi reale, ea poate fi invocată ca just titlu. 3 Potrivt art. 72, la data finalizării lucrărilor cadastrale îşi încetează aplicabilitatea art.711 C. prod. civ. care supune transcrierii tranzacţiilor asupra drepturilor reale imobiliare, fără a deosebi după cum au character declarative sau translativ sau constitutive. 2

5

bilateral declarative), în temeiul art.1020-1021 C. civ. sau a pactului comisoriu expres. Fiind contract sinalagmatic,este aplicabilă şi teoria riscului contractului. Efecte relative. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, tranzacţia nu poate produce efecte faţă de terţi1 (res inter alios acta). Mai mult decât atât, deşi tranzacţia produce efecte retroactive, ea este inopozabilă faţă de terţi2 care, înainte de tranzacţie, au dobândit drepturi asupra bunului litigious (spre deosebire de partaj). Prin urmare, ei nu trebuie să intenteze o acţiune pauliană pentru a face inopozabilă tranzacţia sau să se apere prin invocarea uzucapiunii, a dobândirii de la proprietarul aparent sau alte remedii juridice la îndemâna terţilor de bunăcredinţă. Probleme speciale privitoare la imobile. În ceea ce priveşte terenurile, tranzacţia poate avea ca obiect concesii reciproce asupra terenului. De exemplu, printr-o tranzacţie părţile pot pune capăt unui litigiu purtat asupra hotarului dintre doua terenuri învecinate (acţiune în grăniţuire). Pentru ipoteza în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte transmite proprietatea unui imobil (efecte translative) se impun câteva precizări: - Bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrative-teritoriale, deoarece sunt inalienabile potrivit art. 135 din Costituţie, nu pot fi înstrăinate nici pe calea tranzacţiei. În cazul tranzacţiei cu efecte pur declarative considerăm că interdicţia nu operează, recunoaşterea unui drept preexistent neavând semnificaţia unei înstrăinări (de exemplu grăniţuire între un teren proprietate privată şi altul proprietate publică)3. Desigur, tranzacţia va fi nulă absolute dacă se încearcă, pe acestă cale, ocolirea regimului juridic al bunurilor proprietate publică4; - Proprietatea terenului atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 din Legea nr. 18/1991 (ipoteze de constituire- iar nu de reconstituire- a dreptului de proprietate) nu poate fi transmisă în cadrul tranzacţiei (în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte), întrucât legea – sub sancţiunea nulităţii absolute – interzice înstrăinarea timp de 10 ani socotoţi de la începutul anului următor celui în care sa făcut înscrierea proprietăţii (art. 32). Dacă tranzacţia produce efecte pur declarative, ea poate avea ca obiect şi un astfel de teren ( de excmplu, stabilirea hotarului cu proprietarul terenului învecinat prin concesii reciproce); - Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe cale de tranzacţie (art. 21 alin. 2 din Constituţie); -

Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei (cu efecte translative ) are ca obiect un teren ( intravilan sau extravilan ) contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică (art. 2 din Legea nr. 54/1998). În lipsa

1

Astfel, tranzacţia dintre inculpat şi partea civilă, dacă nu a fost pusă în discuţia părţii responsabile civilmente, nu este opozabilă acesteia din urmă, motiv pentru care instanţa trebuie să administreze probe în vederea stabilirii cuantumului real al pagubelor şi obligarea ei, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor astfel stabilite. Iar în caz de culpă comună, comitentul poate fi obligat, solidar cu prepusul, la plata despăgubirilor, numai în raport de culpa acestuia, chiar dacă prepusul, prin tranzacţia încheiată cu victima, s-a obligat să suporte integral paguba. În schimb, dacă tranzacţia încheiată în nume personal de unul dintre debitori solidari cu creditorul de drept are drept efect stingerea sau micşorarea obligaţiei solidare, se admite invocarea de către ceilalţi debitori solidari, în virtutea reprezentării reciproce (art. 1056 C. civ.). În această materie a solidarităţii res inter alios acta aliis non nocere, sed prodesse potest ( nu poate dăuna, dar poate fi de folos. 2 Nu tranzacţia, ci titlu original (contestat) este opozabilterţilor. A. Benabent, op. cit., p. 576 nr. 1023. 3 Potrivit art. 76 alin. 3 din L. administraţiei publice locale nr. 69/1971 “renunţările la drepturi sau recunoaşterile de drepturi în favoarea terţelor persoane se fac pe bază de expertiză însuşită de consiliu” (local sau judeţean, după caz). După părerea noastră, textu vizează renunţările realizate în cadrul unei tranzacţii ( şi eventual, achiestarea sau desistarea care nu este consecinţa unei tranzacţii ) şi poate avea ca obiect toate bunurile – inclusive cele din domeniul public – aflate în patrimonial unităţii administrativteritoriale. Numai pentru cazul înstrăinării, schimbului, delimitarea sau partajarea bunurilor aflate în indiviziune, aplicabilitatea textului se restrânge la domeniul privat al unităţii administrative teritoriale, întrucât bunurile din domeniul public sunt inalienabile (art. 135 din Constituţie şi art. 74 din L. nr. 69/1991). 4 În cazul tranzacţiei judiciare (dar principiul este operant şi în alte cazuri în care ea este sesizată), instanţa are îndatorirea să verifice “dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă dispoziţii imperative alea legii”.

6

formei autentice tranzacţia poate valora, cel mult, un antecontract din care izvorăşte obligaţia încheierii contractului în forma prevăzută de lege; - Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei are ca obiect un teren agricol în extravilan, nu se pune problema exerciţiului dreptului de preemţiune, deoarece art. 5-11 din Legea nr. 54/1998 vizează numai înstrăinarea “ prin vânzare”, iar tranzacţia este un contract special distinct. În ceea ce priveşte construcţiile, numai în ipoteza tranzacţiei care implică lucrări de construire, modificare, transformare, desfiinţare etc. este necesară obţinerea autorizaţiei administrative potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. În lipsa autorizaţiei, lucrarea nu va putea fi executată, respective, va putea fi desfiinţată, aplicându-se şi alte sancţiuni prevăzute de lege (art. 9, art. 26 şi urm. din Legea nr.50/1991 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 125/1996). Rezultă că pentru a se pune la adăpost de riscul refuzului (legal) de eliberare a autorizaţiei, părţile trebuie să o solicite înainte de încheierea tranzacţiei. În toate celelalte ipoteze în care tranzacţia ( cu efecte declarative sau translative) are ca obiect imobile, autorizaţia administrativă nu este cerută de lege.

6.Speţe 7

1. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.1880 din 14 octombrie 1992. Reclamanta a susţinut că s-a aflat în eroare cu privire la obiectul tranzacţiei, în raport cu testamentul lăsat de defunct în favoarea sa şi care nu a fost avut în vedere la încheierea tranzacţiei ce a stat la baza hotărârii judecătoreşti ce se cere a fi anulată. Testamentul invocat în cauză şi care ar fi condus la consiţământul eronat asupra obiectului tranzacţiei s-a aflat permanent în posesia reclamantei, care a avut cunoştinţă de el şi eliberat nu l-a invocat în tranzacţie, pentru a înlătura efectele dispoziţiilor legale care, la cea dată, nu permiteau deţinerea în proprietate a mai multor locuinţe. Din interpretarea art. 271 şi 272 C. proc. Civ. rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor reprezintă o transpunere a înţelegeriilor, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei. Ca urmare, această convenţie a părţilor este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacat pe calea acţiunii în anulare, pentru motivele de nulitate prevăzute de lege. Potrivit art. 1716 C. civ., când părţile au tranzacţionat asupra tuturor afacerilor ce ar putea să existe între dânsele, documentele (ce le-ar fi fost necunoscute lor în timpul tranzacţiei şi care s-ar descoperit în urmă) nu constituie un titlu de anulare a tranzacţiei, afară numai atunci când ar fi fost ascunse prin fapta uneia din părţile contractante. Deci, nu constituie temei de anulare a tranzacţiei, chiar şi descoperirea unor acte sau documente necunoscute în momentul încheierii acesteia, dacă nu au fost ascunse prin fapta uneia dintre părţile contractante. Cu atât mai mult în speţă, anularea tranzacţiei nu trebuie dispusă, pentru că testamentul era cunoscut la data tranzacţiei şi nu a fost ascuns de vreuna din părţi, acestea având cunoştinţă de existenţa lui şi aflându-se în posesia părţii care se prevalează de el pentru înlăturarea efectelor convenţiei, pe care a încheiat-o din proprie voinţă. 2. Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 456 din 23 aprilie 1959. Este nulă tranzacţia prin care se urmăreşte scopul illicit de a se eleuda dispoziţiile imperative şi de interes obştesc ale Decretului nr. 78/1952. Hotărârea de expedient – contract judiciar al părţilor – nu are nici un efect faţă de terţ, deci şi faţă de serviciul de gospodărie locativă. Ocuparea în aceste condiţii a unei suprafeţe trebuie considerată samavolnică, iar serviciul de gospodărie locativă o poate repartiza altei personae. ( I. G. Mihuţă, Al. Lesvidax, op. cit., p. 288) 3. Tribunalul Popular Oraş Arad, sentinţa nr. 31 din 3 ianuarie 1956. Între M.B. ca vânzător şi V.F. cumpărătoare s-a încheiat la 20 august 1955 un contract autentic de vânzare-cumpărarea unor bunuri imobile. Ulterior vânzătorul a introdus o acţiune pentru sus-arătatul contract, fiindcă preţul nu a fost plătit. În cursul judecăţii acestei acţiuni, părţile au încheiat o tranzacţie, prin care au căzut de accord la rezoluţia contractului de vânzare-cumpărare sus- arătat, în schimbul predării din partea vânzătorului către cumpărătoare numai a unei părţi din bunurile arătate în acest contract. Cu toate acestea, cumpărătoarea a investit cu formulă executorie contractul de vânzare-cumpărare din 20 august 1955 şi a pornit la executarea lui,deşi între părţi intervenise o noua convenţie, în conformitate cu clauzele arătate în tranzacţia încheiată între ele. Contra acestei executări, vânzătorul a făcut contestaţie, susţinând că actul de vânzare-cumpărare nu mai poate fi executat, deoarece între părţi a intervenit o tranzacţie. Potrivit art. 1704 urm. C. civ., tranzacţia este un contract prin care părţile termină un process început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască, având între părţile contractante puterea unei sentinţe definitive. Din moment ce printr-un act scris ulterior, părţile au convenit la rezoluţia contractului de vânzare-cumpărare, acesta nu mai poate constitui un titlu executor pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor dintr-însul. Întrucât urmăritoarea a primit toate obiectele prevăzute în tranzacţie, urmărirea întreprinsă este fără obiect, Tribunalul a admis contestaţia, constatând că vânzătorul a executat în întregime obligaţia sa. ( Legalitatea Populară, nr. 1/1957, p. 112). 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, decizia nr.784 din 1927. 8

Prezumţia de comercialitate a actelor făcute de un comerciant. Tranzacţia făcută de un comerciant. Tranzacţia prin care doi comercianţi sting un process născut dintr-o vânzare comercială constituie un act de comerţ încadrat în dispoziţiile art. 4 C. com. care consfinţeşte o prezumţie de comercialitate pentru toate actele săvârşite de un comerciant, până la proba contrarie, care ar rezulta din natura civilă a actului. (Practică judiciară în materie comercială, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991,vol. I, p. 29) 5. Curtea de Casaţie a Regatului, decizie din 25 februarie 1925. În materie comerciala e admisibilă proba testimonială a unei tranzacţii, oricare ar fi valoarea ei. (M.A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 137, speţa nr. 1609 de sub art. 46) 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II, decizia nr. 4 din 9 ianuarie 1925. Când avocatul uneia din părţile litigante, prezintă înaintea unei instanţe, un act de tranzacţie consimţit chiar de partea pe care o reprezintă printr-o procură generală , pronunţarea unei hotărâri de expedient, nu înstrăinează nimic, ci face un simplu act de administraţie şi prin urmare nu e necesar ca în acest scop să aibă o procură specială. ( C. Hamagiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p. 14, speţa nr. 10) 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, decizia nr.585 din 16 mai 1923. Art. 1717 Cod civil, autorizează numai îndreptarea unor învederate greşeli urmate la facerea unei tranzacţii şi care ca atare sunt imputabile ambelor părţi contractante; el nu autorizează şi cercetarea pretenţiilor uneia din părţi, care ar tinde la modificarea tranzacţiei, pe motiv că această parte ar fi constatat în scriptele ei erori neimputabile celeilalte părţi, căci prin aceasta s-ar ajunge să se modifice pe cale contencioasă însăşi fondul sau baza de calcul a tranzacţiei consimţită de ambele părţi, ceea ce nu e admisibil. (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p.167, speţa de sub art. 1717) 8. Tribunalul Dorohoi, decizia nr. 105 din 20 mai 1922. Deşi art. 1705 C. civ. prevede că tranzacţia trebuie să fie constatată prin act scris, totuşi înscrisul aici nu este cerut ad solemnitatem ci numai ad probationem, orice alte dovezi în cadrul art. 1191 şi 1197 C. civ. fiind admisibile pentru a o proba. Tranzacţia fiind un contract, deci un acord de voinţe producător de obligaţii este, ca orice contract în genere, indivizibilă în sensul că nu s-ar putea executa fără voinţa părţilor numai parte din obligaţiuni, ci trebuiesc a fi executate toate în întregime. ( C. Hamangiu, Pandecte Române, 1924, partea a III-a, p. 38) 9. Curtea de Apel Milano, decizie dom 13 ianuarie 1917. Tranzacţia e civilă sau comercială după natura litigiului pe care îl termină sau preîntâmpină. (M.A. Dumitrescu, op. cit., p. 49, speţa nr. 432 de sub art. 4) 10. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a, decizia nr. 93 din 1912. Facultatea de a transinge sau de a face un act de compromise, acte între care există o mare analogie după cum rezultă din comparaţia art. 339 C. proc. civ., 1537 şi 1706 C. civ., implicând în sine idea unei renunţări la drepturi, care nu se poate face decât numai de acei care pot dispune de aceste drepturi, nu şi de către administratorii care nu pot depăşi în actelelor, puterile cuprinse în mandatul ce au de a administra. Direcţiunea generală a poştelor neavând facultate de a face un compromise în baza legii sale organice, şi nefiind autorizată la aceasta de către Ministerul Domeniilor în formele edictate de art. 20 din Legea de la 28 martie 1872 pentru ca un asemenea compromis să fie valabil, este nul, şi prin urmare este nulă şi hotărârea dată pe temeiul acestui compromis. ( C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 159, speţa de sub art. 1706)

11. Tribunalul Ilfov, Secţia I, decizie din 1905. 9

Art. 1712 C. civ., nefiind decât aplicaţia principiului general din art. 954, eroarea asupra persoanei, nu este o cauză de nulitate a unei tranzacţii, decât numai când ea este substanţială, adică atunci când considereţia persoanei a fost cauza determinantă a tranzacţiei. ( C. Hamangiu, N. Georgean,op. cit., p. 163, speţa de sub art. 1712) 12. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a, decizie din 1904. Nulitatea prevăzută de art. 1713 nu poate să fie o acţiune de nulitate pentru lipsă de cauză, nesusceptibilă de confirmare,ci numai pentru eroare, astfel că tranzacţia nu poate să fie nulă, decât pentru motiv de eroare. Astfel, partea care a transigeat asupra unui act, cunoscând, în momentul tranzacţiei, viciile acelui act, nu poate cere nulitatea tranzacţiei, pe motiv că actul fiind nul şi tranzacţia este nulă. Prin cuvintele a trata expres despre nulitate, din art. 1713, legiuitorul a înţeles că eroarea nu se prezumă şi că ea trebuie dovedită după regulile de drept comun, cu alte cuvinte că art. 1713 nu este decât aplicarea regulilor de drept comun relative la acte normative, confirmare care poate să fie expresă, în caz când actul de confirmare trebuie să conţină menţiunea că motivul acţiunii în nulitate precum îi intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune, precum şi confirmarea care poate să fie tacită, rezultând din executarea voluntară a actului atins de o nulitate cunoscută de acel ce execută actul. 13. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a, decizia nr. 8 din 1898. O tranzacţie este valabilă nu numai când printr-un astfel de act părţile au în vedere un interes apreciabil în bani, dar şi când ele transig spre a conserva pacea şi unirea dintre ele prevenind sau stingând un proces. Tranzacţia făcută asupra unui proces finit prin sentinţă neapelabilă, este nulă când părţile sau una dintre ele nu avea cunoştinţă de acea sentinţă. În caz când o asemeanea hotărâre, necunoscută de părţi, sau de una din ele, este susceptibilă de a fi atacată de recurs, tranzacţia trebuie declarată valabilă, căci chiar dacă un asemnea act nu ar merita numele de tranzacţie, însă el trebuie primit ca o renunţare, ca un act nenumit. (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 165, speţa de sub art. 1715) 14. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 93. 1893. Indivizibilitatea sau nedivizibilitatea tranzacţiei nu e un principiu de drept ci o chestiune de fapt. ( C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 156, speţa de sub art. 1704) 15. Tribunalul Ilfov, Secţia a II-a, decizia nr. 219 din 1 noiembrie 1886. Art. 1709 şi 1710 C. civ. reglementând modul interpretării tranzacţiilor şi precizând că ele nu regulează decât diferendele asupra cărora a urmat, fie că părţile şi-au manifestat intenţia lor prin expresii speciale sau generale, rezultă că nu trebuie a se avea în vedere termenii tranzacţiei, ci intenţia comună a părţilor contractante, chestiune de astfel nediscutabilă şi reprodusă asemenea şi în art. 977 şi 984. (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., nr. 161, speţa de sub art 1710) 16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, decizia nr. 186 din 20 mai 1885. O tranzacţie nu cade ipso jure prin aceea că o parte nu s-a ţinut de ea, ci trebuie intentat un proces de reziliere a contractului de tranzacţie. Deci întrucât nu s-a făcut un proces pentru retractarea ei, judecata nu e chemată a se pronunţa asupra validităţii tranzacţiei când nulitatea ei se invocă ca mijloc de apărare. ( C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 162, speţa de sub art. 1712)

17. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, decizia nr. 39, din 8 februarie 1881. 10

Art. 1716 prevede cazul când una din părţile ce au subscris tranzacţia n-ar avea vreun drept asupra obiectului de care tratează tranzacţia, iar nici cum şi cazul când mai multe persoane fomează o singură parte a tranzacţiei, şi când una din acele persoane fără drept ar fi subscris acea tranzacţie, căci în acest din urmă caz această iregularitate nu poate da loc decât la o contestaţie între acele persoane ce formează o singură parte a tranzacţiei, iar nici cum poate da loc de un motiv în casaţie. Astfel, cel iscălit în persoană nu poate cere şi obţine nulitatea tranzacţiei pe motiv că fiul său care nu avea nici un rol la această tranzacţie ar fi subscris împreună cu dânsul, tranzacţia, deoarece o semnătură superflue nu poate vicia o tranzacţie de altminterea legală şi valabilă. 18. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a, decizie 26 din noiembrie 1879. Dacă art. 1705 a cerut ca tranzacţiile să fie redactate în scris, prin aceasta sa înţeles numai că tranzacţiile nu se pot dovedi prin martori, scrierea în materie de tranzacţie nefiind cerută ad solemnitatem ca o condiţie esenţială a existenţei convenţiei, dar numai ad probationem; şi aceasta reiese în privinţa jurământului şi din art. 1208 care permite să se defere jurământul asupra oricărei speţe de contestaţie deşi nu există nici un început de dovadă, şi astfel fiind tranzacţiile se pot dovedi sau prin interogatoriu, care nu este decât o mărturisire a părţii, sau prin jurământ. ( C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 157, speţa de sub art.1705)

11