Boklet - Drept Penal Special - Volumul I - Infractiunile PDF [PDF]

Zitiervorschau

Romulus Morega

Nadia-Elena Dodescu

Romulus Morega

Nadia-Elena Dodescu

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ

VOLUMUL I

VOLUMUL I

Editura MĂIASTRA Târgu Jiu w 2020

Editura MĂIASTRA Târgu Jiu w 2020

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MOREGA, ROMULUS     Drept penal - Partea specială / Romulus Morega, Nadia-Elena Dodescu. - Târgu Jiu : Măiastra, 20202 vol.     ISBN 978-606-042-110-8     Vol. 1. - 2020. - ISBN 978-606-042-111-5 I. Dodescu, Nadia Elena

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MOREGA, ROMULUS     Drept penal - Partea specială / Romulus Morega, Nadia-Elena Dodescu. - Târgu Jiu : Măiastra, 20202 vol.     ISBN 978-606-042-110-8     Vol. 1. - 2020. - ISBN 978-606-042-111-5 I. Dodescu, Nadia Elena

34

34

CUPRINS

CUPRINS

NOȚIUNI INTRODUCTIVE .............................................................................. 5 Noțiunea de parte specială a dreptului penal. Corelația dintre partea generală și partea specială a dreptului penal ................ 5

NOȚIUNI INTRODUCTIVE .............................................................................. 5 Noțiunea de parte specială a dreptului penal. Corelația dintre partea generală și partea specială a dreptului penal ................ 5

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ............................................................ 7 Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei. ........................................ 7

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ............................................................ 7 Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei. ........................................ 7

CAPITOLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII ...................................................................... 9 1.1. Infracțiunea de omor .................................................................................. 9 1.2. Omorul calificat ....................................................................................... 14 a) Omorul săvârșit cu premeditare............................................................... 14 b) Omorul săvârșit din interes material ....................................................... 15 c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse ..................... 16 d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni ............................................................................................. 17 e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor .......................................... 18 f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane ......................... 19 g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide ............................................. 20 h) Omorul săvârșit prin cruzimi................................................................... 20 1.3. Uciderea la cererea victimei..................................................................... 21 1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ................................................... 23 1.5. Uciderea din culpă ................................................................................... 25

CAPITOLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII ...................................................................... 9 1.1. Infracțiunea de omor .................................................................................. 9 1.2. Omorul calificat ....................................................................................... 14 a) Omorul săvârșit cu premeditare............................................................... 14 b) Omorul săvârșit din interes material ....................................................... 15 c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse ..................... 16 d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni ............................................................................................. 17 e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor .......................................... 18 f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane ......................... 19 g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide ............................................. 20 h) Omorul săvârșit prin cruzimi................................................................... 20 1.3. Uciderea la cererea victimei..................................................................... 21 1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ................................................... 23 1.5. Uciderea din culpă ................................................................................... 25

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII .......................................................................................... 30 2.1. Noțiuni generale ....................................................................................... 30 2.2. Lovirea sau alte violențe .......................................................................... 31 2.3. Vătămarea corporală ................................................................................ 35 2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ......................................... 39 2.5. Vătămarea corporală din culpă ................................................................ 41 2.6. Rele tratamente aplicate minorului .......................................................... 44 2.7. Încăierarea ................................................................................................ 45

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII .......................................................................................... 30 2.1. Noțiuni generale ....................................................................................... 30 2.2. Lovirea sau alte violențe .......................................................................... 31 2.3. Vătămarea corporală ................................................................................ 35 2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ......................................... 39 2.5. Vătămarea corporală din culpă ................................................................ 41 2.6. Rele tratamente aplicate minorului .......................................................... 44 2.7. Încăierarea ................................................................................................ 45

CAPITOLUL III. INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE ..... 48 3.1. Violența în familie ................................................................................... 48 3.2. Uciderea nou-născutului .......................................................................... 49 3.3. Vătămarea fătului ..................................................................................... 52

CAPITOLUL III. INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE ..... 48 3.1. Violența în familie ................................................................................... 48 3.2. Uciderea nou-născutului .......................................................................... 49 3.3. Vătămarea fătului ..................................................................................... 52

3

3

3

3

CAPITOLUL IV. INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENȚĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE ................................................................................. 54 4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate ........................... 54 4.2. Împiedicarea ajutorului ............................................................................. 56

CAPITOLUL IV. INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENȚĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE ................................................................................. 54 4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate ........................... 54 4.2. Împiedicarea ajutorului ............................................................................. 56

CAPITOLUL V. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI .................................... 58 5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal ............................................................ 58 5.2. Amenințarea .............................................................................................. 63 5.3. Șantajul ..................................................................................................... 64 5.4. Hărțuirea ................................................................................................... 66

CAPITOLUL V. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI .................................... 58 5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal ............................................................ 58 5.2. Amenințarea .............................................................................................. 63 5.3. Șantajul ..................................................................................................... 64 5.4. Hărțuirea ................................................................................................... 66

CAPITOLUL VI. TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE ............ 69 6.1. Traficul de persoane ................................................................................. 70 6.2. Traficul de minori ..................................................................................... 72 6.3. Proxenetismul ........................................................................................... 75

CAPITOLUL VI. TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE ............ 69 6.1. Traficul de persoane ................................................................................. 70 6.2. Traficul de minori ..................................................................................... 72 6.3. Proxenetismul ........................................................................................... 75

CAPITOLUL VII. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE ....... 78 7.1. Violul ........................................................................................................ 79 7.2. Actul sexual cu un minor .......................................................................... 85 7.3. Coruperea sexuală a minorilor .................................................................. 88

CAPITOLUL VII. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE ....... 78 7.1. Violul ........................................................................................................ 79 7.2. Actul sexual cu un minor .......................................................................... 85 7.3. Coruperea sexuală a minorilor .................................................................. 88

CAPITOLUL VIII. INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE ............................................................................................................ 91 8.1. Violarea de domiciliu ............................................................................... 92 8.2. Violarea sediului profesional .................................................................... 94

CAPITOLUL VIII. INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE ............................................................................................................ 91 8.1. Violarea de domiciliu ............................................................................... 92 8.2. Violarea sediului profesional .................................................................... 94

CAPITOLUL IX. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI ................................................. 96 9.1. Furtul......................................................................................................... 98 9.2. Furtul calificat ......................................................................................... 103

CAPITOLUL IX. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI ................................................. 96 9.1. Furtul......................................................................................................... 98 9.2. Furtul calificat ......................................................................................... 103

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 109

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 109

4

4

4

4

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Noțiunea de parte specială a dreptului penal. Corelația dintre partea generală și partea specială a dreptului penal

Noțiunea de parte specială a dreptului penal. Corelația dintre partea generală și partea specială a dreptului penal

Pentru a desfășura o activitate eficientă împotriva actelor antisociale prin mijloace de drept penal, este nevoie de o incriminare, prin lege, a faptelor de pericol social considerate drept infracțiuni. Sunt fapte de pericol social acele acțiuni sau inacțiuni care aduc atingere într-un fel sau altul valorilor sociale a căror apărare constituie scopul legii penale1. În literatura juridică de specialitate este unanim admisă ideea potrivit căreia dreptul penal este format din două părți, și anume: drept penal - partea generală și drept penal – partea specială. În afara normelor penale generale, care în totalitatea lor alcătuiesc partea generală a dreptului penal, lupta împotriva criminalității prin intermediul mijloacelor de drept penal presupune o a doua categorie de norme penale, care să prevadă faptele determinate de pericol social, precum și pedepsele corespunzătoare lor. Acestea sunt normele penale speciale și ele alcătuiesc, în ansamblul lor, partea specială a dreptului penal ca ramură de drept. Dacă normele penale generale sunt prevăzute aproape în totalitate în Codul penal, normele penale speciale sunt prevăzute atât în Codul penal, cât și în alte legi speciale, compunând ceea ce numim partea specială. Putem defini partea specială a dreptului penal ca fiind acea parte a dreptului penal care cuprinde ansamblul normelor speciale care stabilesc faptele de pericol social ce constituie infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor ce le săvârșesc 2. Normele penale generale au un caracter de generalitate, aplicându-se tuturor faptelor de pericol social prevăzute în partea specială a Codului penal, precum și în legile nepenale cu dispoziții penale. Sistemul părții speciale a Codului penal este și sistemul părții speciale a dreptului penal. Legiuitorul a adoptat drept criteriu de construire obiectul juridic al infracțiunilor, adică criteriul valorii sociale ocrotite prin aceste norme și, implicit, lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptelor incriminate. În raport de acest criteriu, infracțiunile sunt împărțite în 12 titluri, apoi în capitole, de ex. în cadrul titlului I - Infracțiuni contra persoanei - art. 188 - 227 Cod penal există nouă capitole: Capitolul I - Infracțiuni contra vieții (art. 188-192) Capitolul II - Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății (art. 193-198)

Pentru a desfășura o activitate eficientă împotriva actelor antisociale prin mijloace de drept penal, este nevoie de o incriminare, prin lege, a faptelor de pericol social considerate drept infracțiuni. Sunt fapte de pericol social acele acțiuni sau inacțiuni care aduc atingere într-un fel sau altul valorilor sociale a căror apărare constituie scopul legii penale1. În literatura juridică de specialitate este unanim admisă ideea potrivit căreia dreptul penal este format din două părți, și anume: drept penal - partea generală și drept penal – partea specială. În afara normelor penale generale, care în totalitatea lor alcătuiesc partea generală a dreptului penal, lupta împotriva criminalității prin intermediul mijloacelor de drept penal presupune o a doua categorie de norme penale, care să prevadă faptele determinate de pericol social, precum și pedepsele corespunzătoare lor. Acestea sunt normele penale speciale și ele alcătuiesc, în ansamblul lor, partea specială a dreptului penal ca ramură de drept. Dacă normele penale generale sunt prevăzute aproape în totalitate în Codul penal, normele penale speciale sunt prevăzute atât în Codul penal, cât și în alte legi speciale, compunând ceea ce numim partea specială. Putem defini partea specială a dreptului penal ca fiind acea parte a dreptului penal care cuprinde ansamblul normelor speciale care stabilesc faptele de pericol social ce constituie infracțiuni, precum și sancțiunile ce se aplică celor ce le săvârșesc 2. Normele penale generale au un caracter de generalitate, aplicându-se tuturor faptelor de pericol social prevăzute în partea specială a Codului penal, precum și în legile nepenale cu dispoziții penale. Sistemul părții speciale a Codului penal este și sistemul părții speciale a dreptului penal. Legiuitorul a adoptat drept criteriu de construire obiectul juridic al infracțiunilor, adică criteriul valorii sociale ocrotite prin aceste norme și, implicit, lezate sau puse în pericol prin săvârșirea faptelor incriminate. În raport de acest criteriu, infracțiunile sunt împărțite în 12 titluri, apoi în capitole, de ex. în cadrul titlului I - Infracțiuni contra persoanei - art. 188 - 227 Cod penal există nouă capitole: Capitolul I - Infracțiuni contra vieții (art. 188-192) Capitolul II - Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății (art. 193-198)

Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.I, Ed. Academiei RSR, București, 1969, pag. 197; C. Bulai, A. Filipaș, C-tin. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, 2000, pag.7. 2 Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pag.10.

1

1

55

Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol.I, Ed. Academiei RSR, București, 1969, pag. 197; C. Bulai, A. Filipaș, C-tin. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, 2000, pag.7. 2 Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pag.10.

55

Capitolul III - Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie (art. 199-200) Capitolul IV - Agresiuni asupra fătului (art. 201-202) Capitolul V - Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie (art. 203-204) Capitolul VI Infracțiuni contra libertății persoanei (art. 205-208) Capitolul VII - Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 209-217) Capitolul VIII - Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (art. 218-223) Capitolul IX - Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private (art. 224-227). Cele 12 titluri actuale sunt: I. Infracțiuni contra persoanei (art.188- art. 227); II. Infracțiuni contra patrimoniului (art.228 - art.256); III. Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat (art.257-art.265); IV. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției (art. 266 – art. 288); V. Infracțiuni de corupție și de serviciu (art. 289 – art. 309); VI. Infracțiuni de fals (art.310 – art.328); VII. Infracțiuni contra siguranței publice (art.329-art.366); VIII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială (art.367 – art. 384); IX. Infracțiuni electorale (art.385-art.393); X. Infracțiuni contra securității naționale (art. 394- art.412); XI. Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate (art.413art.437); XII. Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război (art. 438- art. 445). Majoritatea titlurilor din partea specială a Codului penal sunt structurate în capitole și secțiuni, iar fiecare secțiune cuprinde un număr de articole. Fiecare articol are și o denumire marginală, pentru a putea fi identificat cu mai mare ușurință. Articolul, ca element structural al părții speciale are o însemnătate deosebită deoarece acesta cuprinde conținutul juridic al fiecărui tip particular de infracțiune, precum și sancțiunea. Trebuie menționat că un articol din partea specială a Codului penal nu trebuie confundat cu norma de incriminare, pentru că într-un articol pot fi prevăzute și alte mențiuni cum ar fi cele cu privire la sancționarea tentative sau a actelor pregătitoare, la plângerea prealabilă ca modalitate a începerii urmăririi penale, la împăcarea părților etc. În elaborarea noului Cod penal s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice referință în dreptul penal european3.

3

http ://www.just.ro.

Capitolul III - Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie (art. 199-200) Capitolul IV - Agresiuni asupra fătului (art. 201-202) Capitolul V - Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie (art. 203-204) Capitolul VI Infracțiuni contra libertății persoanei (art. 205-208) Capitolul VII - Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile (art. 209-217) Capitolul VIII - Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (art. 218-223) Capitolul IX - Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private (art. 224-227). Cele 12 titluri actuale sunt: I. Infracțiuni contra persoanei (art.188- art. 227); II. Infracțiuni contra patrimoniului (art.228 - art.256); III. Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat (art.257-art.265); IV. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției (art. 266 – art. 288); V. Infracțiuni de corupție și de serviciu (art. 289 – art. 309); VI. Infracțiuni de fals (art.310 – art.328); VII. Infracțiuni contra siguranței publice (art.329-art.366); VIII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială (art.367 – art. 384); IX. Infracțiuni electorale (art.385-art.393); X. Infracțiuni contra securității naționale (art. 394- art.412); XI. Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate (art.413art.437); XII. Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război (art. 438- art. 445). Majoritatea titlurilor din partea specială a Codului penal sunt structurate în capitole și secțiuni, iar fiecare secțiune cuprinde un număr de articole. Fiecare articol are și o denumire marginală, pentru a putea fi identificat cu mai mare ușurință. Articolul, ca element structural al părții speciale are o însemnătate deosebită deoarece acesta cuprinde conținutul juridic al fiecărui tip particular de infracțiune, precum și sancțiunea. Trebuie menționat că un articol din partea specială a Codului penal nu trebuie confundat cu norma de incriminare, pentru că într-un articol pot fi prevăzute și alte mențiuni cum ar fi cele cu privire la sancționarea tentative sau a actelor pregătitoare, la plângerea prealabilă ca modalitate a începerii urmăririi penale, la împăcarea părților etc. În elaborarea noului Cod penal s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice referință în dreptul penal european3.

3

66

http ://www.just.ro. 66

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei.

Aspecte comune ale infracţiunilor contra persoanei.

În toate sistemele de drept au fost incriminate și sancționate ca infracțiuni acele fapte sociale periculoase care au ca obiect juridic comun (generic) persoana fizică – omul, ca valoare socială supremă. În primul articol al Constituției României se prevede că în statul nostru de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme. Tot în Constituție se prevede că „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” (art.21 alin.1 C.pen.) și că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile” (art.23 alin.1). tot în Legea fundamentală se prevede că „autoritățile publice garantează și ocrotesc viața intimă, familială și privată” art. 26 alin.1. În dispozițiile Constituției sunt cuprinse și alte drepturi și libertăți ale persoanei fizice, iar garantarea acestora se realizează juridic și prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru persoana fizică4. Infracțiunile contra persoanei constituie conținutul Titlului I al Părții speciale a actualului Cod penal (Legea nr. 289/2009). În Titlul I al Codului penal (intitulat Infracțiuni contra persoanei) sunt cuprinse nouă subgrupe de infracțiuni în următoarele ordine: - infracțiuni contra vieții art.188-art.192 (Capitolul I); - infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății art. 193-198 (Capitolul II); - infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie art.199- 200 (Capitolul III); - agresiuni asupra fătului art. 201-202 (Capitolul IV); - infracțiuni privind obligația de asistența a celor în primejdie art.203-204 (Capitolul V); - infracțiuni contra libertății persoanei art. 205- 208 (Capitolul VI); - traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile art.209-217 (Capitolul VII); - infracțiuni contra libertății și integrității vieții sexuale art.218- 223 (Capitolul VIII); - infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private art. 224-227 (Capitolul IX). Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei este format din ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se

În toate sistemele de drept au fost incriminate și sancționate ca infracțiuni acele fapte sociale periculoase care au ca obiect juridic comun (generic) persoana fizică – omul, ca valoare socială supremă. În primul articol al Constituției României se prevede că în statul nostru de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme. Tot în Constituție se prevede că „dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” (art.21 alin.1 C.pen.) și că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile” (art.23 alin.1). tot în Legea fundamentală se prevede că „autoritățile publice garantează și ocrotesc viața intimă, familială și privată” art. 26 alin.1. În dispozițiile Constituției sunt cuprinse și alte drepturi și libertăți ale persoanei fizice, iar garantarea acestora se realizează juridic și prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru persoana fizică4. Infracțiunile contra persoanei constituie conținutul Titlului I al Părții speciale a actualului Cod penal (Legea nr. 289/2009). În Titlul I al Codului penal (intitulat Infracțiuni contra persoanei) sunt cuprinse nouă subgrupe de infracțiuni în următoarele ordine: - infracțiuni contra vieții art.188-art.192 (Capitolul I); - infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății art. 193-198 (Capitolul II); - infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie art.199- 200 (Capitolul III); - agresiuni asupra fătului art. 201-202 (Capitolul IV); - infracțiuni privind obligația de asistența a celor în primejdie art.203-204 (Capitolul V); - infracțiuni contra libertății persoanei art. 205- 208 (Capitolul VI); - traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile art.209-217 (Capitolul VII); - infracțiuni contra libertății și integrității vieții sexuale art.218- 223 (Capitolul VIII); - infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private art. 224-227 (Capitolul IX). Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei este format din ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se

Constantin Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Drept penal român – Curs selectiv de licență, Ed. De Presă „Mihaela”, București, 1997, pag.225.

Constantin Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Drept penal român – Curs selectiv de licență, Ed. De Presă „Mihaela”, București, 1997, pag.225.

77

77

4

4

desfășoară în legătură cu apărarea persoanei fizice, privită ca titulară absolută a atributelor sale (viața, integritatea corporală, sănătatea și libertatea). Fiecare dintre infracțiunile din Titlul I au și un obiect juridic special. Obiectul material. Unele dintre infracțiunile contra persoanei au și un obiect material constând în corpul victimei infracțiunii. Altele sunt lipsite de un asemenea obiect cum ar fi infracțiunile contra libertății persoanei. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. La unele infracțiuni contra persoanei se cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de ex. la infracțiunea de ucidere a copilului nounăscut, subiectul activ trebuie să fie mama). Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite sub orice formă de participație penală. Subiectul pasiv sau victima trebuie să fie o persoană fizică ale cărei drepturi și libertăți au fost lezate prin infracțiune. În cazul unor infracțiuni din acest titlu, legea cere o anumită calitate pentru subiectul pasiv (de ex. calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii), iar în alte situații calitatea victimei constituie o agravantă a infracțiunii (de ex. calitatea de membru de familie - la infracțiunea de omor). Sub aspectul laturii obiective mai exact al elementul material infracțiunile contra persoanei se săvârșesc de regulă, prin acțiuni care se concretizează prin ucideri, loviri, amenințări, acte sexuale, etc. Există însă și infracțiuni contra persoanei la care elementul material se poate realiza și prin inacțiuni (amenințarea, șantajul, etc). Urmările socialmente periculoase la aceste infracțiuni se produc fie sub forma unor rezultate concrete (moartea persoanei fizice), fie în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită (amenințare, șantaj etc). Raportul de cauzalitate va trebui să se stabilească intre urmarea imediată și faptă în cazul infracțiunilor de rezultat iar în cazul infracțiunilor de pericol nu există o asemenea necesitate5. Latura subiectivă. Aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau cu praeterintenție. Sunt unele infracțiuni la care forma de vinovăție stabilită de legiuitor este culpa (ucidere din culpă). De regulă, mobilul sau scopul care au stat la baza săvârșirii acestor infracțiuni nu au relevanță juridică. Tentativa și consumarea. Infracțiunile contra persoanei care se săvârșesc de regulă prin acțiuni pot avea și forme imperfecte cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.

desfășoară în legătură cu apărarea persoanei fizice, privită ca titulară absolută a atributelor sale (viața, integritatea corporală, sănătatea și libertatea). Fiecare dintre infracțiunile din Titlul I au și un obiect juridic special. Obiectul material. Unele dintre infracțiunile contra persoanei au și un obiect material constând în corpul victimei infracțiunii. Altele sunt lipsite de un asemenea obiect cum ar fi infracțiunile contra libertății persoanei. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. La unele infracțiuni contra persoanei se cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de ex. la infracțiunea de ucidere a copilului nounăscut, subiectul activ trebuie să fie mama). Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite sub orice formă de participație penală. Subiectul pasiv sau victima trebuie să fie o persoană fizică ale cărei drepturi și libertăți au fost lezate prin infracțiune. În cazul unor infracțiuni din acest titlu, legea cere o anumită calitate pentru subiectul pasiv (de ex. calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii), iar în alte situații calitatea victimei constituie o agravantă a infracțiunii (de ex. calitatea de membru de familie - la infracțiunea de omor). Sub aspectul laturii obiective mai exact al elementul material infracțiunile contra persoanei se săvârșesc de regulă, prin acțiuni care se concretizează prin ucideri, loviri, amenințări, acte sexuale, etc. Există însă și infracțiuni contra persoanei la care elementul material se poate realiza și prin inacțiuni (amenințarea, șantajul, etc). Urmările socialmente periculoase la aceste infracțiuni se produc fie sub forma unor rezultate concrete (moartea persoanei fizice), fie în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită (amenințare, șantaj etc). Raportul de cauzalitate va trebui să se stabilească intre urmarea imediată și faptă în cazul infracțiunilor de rezultat iar în cazul infracțiunilor de pericol nu există o asemenea necesitate5. Latura subiectivă. Aceste infracțiuni pot fi săvârșite cu intenție sau cu praeterintenție. Sunt unele infracțiuni la care forma de vinovăție stabilită de legiuitor este culpa (ucidere din culpă). De regulă, mobilul sau scopul care au stat la baza săvârșirii acestor infracțiuni nu au relevanță juridică. Tentativa și consumarea. Infracțiunile contra persoanei care se săvârșesc de regulă prin acțiuni pot avea și forme imperfecte cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.

Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept penal – partea specială, Ed. Continent XXI, 1996, pag. 89.

5

5

88

Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept penal – partea specială, Ed. Continent XXI, 1996, pag. 89. 88

CAPITOLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII 1.1. Infracțiunea de omor

CAPITOLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII 1.1. Infracțiunea de omor

Definiție. Infracțiunea de omor este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 al art. 188 Cod penal și constă în „uciderea unei persoane”. Omorul este infracțiunea ce constă în suprimarea cu intenție a vieții unei persoane6. Infracțiunea de omor prezintă o variantă tip și o variantă agravată. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea, apărarea unuia din drepturile fundamentate ale omului – dreptul la viață – împotriva celor mai grave fapte, de natură să aducă atingere acestei valori. Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă acțiunea făptuitorului. Numai corpul unei persoane în viață poate constitui obiectul material al infracțiunii. În situația în care acțiunea făptuitorului se îndreaptă asupra unui cadavru, se va reține în sarcina acestuia comiterea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte prevăzută de art. 383 Cod penal. Obiectul material constă în corpul omenesc privit ca substanță materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică7. Înainte de naștere, produsul de concepție, fătul, nu e considerat persoană în viață și deci suprimarea sa prin întreruperea cursului sarcinii nu constituie infracțiune de omor, ci poate constitui infracțiunea de întreruperea cursului sarcinii prevăzută în art. 201 Cod penal, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Nu interesează vârsta, sexul, starea sănătății victimei pentru reținerea infracțiunii. Vor constitui infracțiuni de omor numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viață al altuia și nu vieții proprii a făptuitorului. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal. Nu se cere o anumită calitate subiectului activ. Infracțiunea de omor este susceptibilă de săvârșire în orice formă de participație, la comiterea faptei putând participa pe lângă subiectul activ nemijlocit, adică pe lângă autor, și alți subiecți activi în calitate de coautori, instigatori sau complici.

Definiție. Infracțiunea de omor este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 al art. 188 Cod penal și constă în „uciderea unei persoane”. Omorul este infracțiunea ce constă în suprimarea cu intenție a vieții unei persoane6. Infracțiunea de omor prezintă o variantă tip și o variantă agravată. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea, apărarea unuia din drepturile fundamentate ale omului – dreptul la viață – împotriva celor mai grave fapte, de natură să aducă atingere acestei valori. Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă acțiunea făptuitorului. Numai corpul unei persoane în viață poate constitui obiectul material al infracțiunii. În situația în care acțiunea făptuitorului se îndreaptă asupra unui cadavru, se va reține în sarcina acestuia comiterea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte prevăzută de art. 383 Cod penal. Obiectul material constă în corpul omenesc privit ca substanță materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică7. Înainte de naștere, produsul de concepție, fătul, nu e considerat persoană în viață și deci suprimarea sa prin întreruperea cursului sarcinii nu constituie infracțiune de omor, ci poate constitui infracțiunea de întreruperea cursului sarcinii prevăzută în art. 201 Cod penal, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Nu interesează vârsta, sexul, starea sănătății victimei pentru reținerea infracțiunii. Vor constitui infracțiuni de omor numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viață al altuia și nu vieții proprii a făptuitorului. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal. Nu se cere o anumită calitate subiectului activ. Infracțiunea de omor este susceptibilă de săvârșire în orice formă de participație, la comiterea faptei putând participa pe lângă subiectul activ nemijlocit, adică pe lângă autor, și alți subiecți activi în calitate de coautori, instigatori sau complici.

6 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 201. 7 Al. Boroi, op.cit. pag.24

6 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 201. 7 Al. Boroi, op.cit. pag.24

99

99

Dacă acțiunile persoanelor ce participă la săvârșirea infracțiunii apar legate atât pe plan obiectiv, cât și pe plan subiectiv, ne aflăm în prezența coautoratului, chiar dacă rezultatul periculos – moartea victimei – a fost produs doar de una din acțiuni. De exemplu, există coautorat atunci când unul dintre făptuitori imobilizează victima, dând posibilitatea altui făptuitor să aplice lovitura mortală sau când conducătorul autoturismului refuză să oprească mașina imobilizând astfel victima, în timp ce i se aplică lovitura mortală de către o altă persoană. Nu va exista însă coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și în momente diferite, lovind mortal victima; simpla prezență fizică a unei persoane alături de inculpat la locul și momentul săvârșirii de către acesta a omorului nu constituie coautorat8. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață, indiferent de vârstă, sex, stare materială, înfățișare, fiind ocrotite de legea penală și persoanele diforme, anormale (este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul sau un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C.pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C.pen.), după caz. Legea nu cere subiectului pasiv să aibă o anumită calitate, dimpotrivă o calitate specială poate constitui o circumstanță agravantă care califică infracțiunea, poate justifica încadrarea juridică a faptei de suprimare a vieții unei persoane într-o altă infracțiune. Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii constă în activitatea de ucidere a unei persoane, adică printr-o activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Activitatea – acțiunea sau inacțiunea – trebuie să aibă o anume forță distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date. Elementul material constă în uciderea unei persoane în viață printr-o acțiune violentă sau neviolentă sau o inacțiune ilicită (în acest ultim caz treuie să existe o obligație legală sau convențională de a acționa)9. Legea penală nu descrie conduita susceptibilă să provoace rezultatul, de aceea moartea poate fi provocată prin orice mijloace. De altfel, infracțiunea de omor face parte dintre infracțiunile cu conținut deschis de incriminare10. Infracțiunea se comite, de regulă, prin acțiuni comisive ce pot fi directe sau indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice (de ex., o lovitură, chiar fără mare intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă și bolnavă) și acțiuni psihice (de ex., făptuitorul știind că victima suferă de cord și

Dacă acțiunile persoanelor ce participă la săvârșirea infracțiunii apar legate atât pe plan obiectiv, cât și pe plan subiectiv, ne aflăm în prezența coautoratului, chiar dacă rezultatul periculos – moartea victimei – a fost produs doar de una din acțiuni. De exemplu, există coautorat atunci când unul dintre făptuitori imobilizează victima, dând posibilitatea altui făptuitor să aplice lovitura mortală sau când conducătorul autoturismului refuză să oprească mașina imobilizând astfel victima, în timp ce i se aplică lovitura mortală de către o altă persoană. Nu va exista însă coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și în momente diferite, lovind mortal victima; simpla prezență fizică a unei persoane alături de inculpat la locul și momentul săvârșirii de către acesta a omorului nu constituie coautorat8. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață, indiferent de vârstă, sex, stare materială, înfățișare, fiind ocrotite de legea penală și persoanele diforme, anormale (este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul sau un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C.pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C.pen.), după caz. Legea nu cere subiectului pasiv să aibă o anumită calitate, dimpotrivă o calitate specială poate constitui o circumstanță agravantă care califică infracțiunea, poate justifica încadrarea juridică a faptei de suprimare a vieții unei persoane într-o altă infracțiune. Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii constă în activitatea de ucidere a unei persoane, adică printr-o activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Activitatea – acțiunea sau inacțiunea – trebuie să aibă o anume forță distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date. Elementul material constă în uciderea unei persoane în viață printr-o acțiune violentă sau neviolentă sau o inacțiune ilicită (în acest ultim caz treuie să existe o obligație legală sau convențională de a acționa)9. Legea penală nu descrie conduita susceptibilă să provoace rezultatul, de aceea moartea poate fi provocată prin orice mijloace. De altfel, infracțiunea de omor face parte dintre infracțiunile cu conținut deschis de incriminare10. Infracțiunea se comite, de regulă, prin acțiuni comisive ce pot fi directe sau indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice (de ex., o lovitură, chiar fără mare intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă și bolnavă) și acțiuni psihice (de ex., făptuitorul știind că victima suferă de cord și

Vasile Dobrinoiu, Drept penal – Partea specială, Editura Lumina Lex, 2000, pag.77 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 204. 10 George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat – partea specială, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag.35; Ioana Vasiu, op.cit., pag. 21.

Vasile Dobrinoiu, Drept penal – Partea specială, Editura Lumina Lex, 2000, pag.77 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 204. 10 George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat – partea specială, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, pag.35; Ioana Vasiu, op.cit., pag. 21.

10 10

10 10

8 9

8 9

că o emoție puternică ii va provoca moartea, în dorința de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoție). Acțiunile indirecte pot consta în punerea în mișcare sau folosirea de către făptuitor a unei forțe, energii, de exemplu, folosirea unui animal periculos pe care îl asmute asupra victimei. Infracțiunea de omor poate fi săvârșită și prin inacțiuni dacă făptuitorul care avea obligația legală de a îndeplini o activitate, prin care să împiedice sau să înlăture o cauză care ar provoca moartea victimei, nu îndeplinește o asemenea obligație; de exemplu, lăsarea fără hrană a unui copil mic și neputincios sau lăsarea în frig; medicul care cu intenție nu acordă asistență unui bolnav, fapt ce determină moartea acestuia. Mai poate constitui omor săvârșit prin inacțiune : lăsarea în frig, neadministrarea medicamentului sau neaplicarea tratamentului medical indicat unui bolnav ; neizolarea unor rețele electrice căci infractorul avea obligația specială, legală sau contractuală, de a îndeplini o acțiune prin care s-ar fi putut împiedica survenirea morții victimei și care putea fi efectuată sau îndeplinită de el (art.17 C.pen. privind săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune). Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza infracțiunea de ucidere. Nu există cerințe speciale privind locul și timpul comiterii infracțiunii. Urmarea imediată a activității de ucidere a unei persoane este moartea victimei. Urmarea acțiunii se poate produce imediat după exercitarea acțiunii (inacțiunii) făptuitorului sau mai târziu, acest aspect fiind lipsit de relevanță pentru existența infracțiunii de omor. Acelui rezultat cerut în norma de incriminare (uciderea) indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul activității de ucidere, după aceasta sau mai târziu11. Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune de rezultat, se cere deci producerea Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea de suprimare a vieții comisă de făptuitor și moartea victimei. Raportul va exista ori de câte ori se stabilește că, fără acțiunea/inacțiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs. Nu este necesar ca acțiunea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a morții victimei; legătura cauzală există și atunci când la acțiunea făptuitorului sau adăugat și alți factori preexistenți (o boală de care suferea victima), concomitenți (lovituri aplicate victimei și de către o altă persoană) sau posteriori (internarea cu întârziere a victimei în spital)12. Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă, ulterior săvârșirii faptei, intervine o cauză care, prin ea însăși și independent de acțiunea făptuitorului, produce moartea victimei (de exemplu, victima a fost internată în spital pentru

că o emoție puternică ii va provoca moartea, în dorința de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoție). Acțiunile indirecte pot consta în punerea în mișcare sau folosirea de către făptuitor a unei forțe, energii, de exemplu, folosirea unui animal periculos pe care îl asmute asupra victimei. Infracțiunea de omor poate fi săvârșită și prin inacțiuni dacă făptuitorul care avea obligația legală de a îndeplini o activitate, prin care să împiedice sau să înlăture o cauză care ar provoca moartea victimei, nu îndeplinește o asemenea obligație; de exemplu, lăsarea fără hrană a unui copil mic și neputincios sau lăsarea în frig; medicul care cu intenție nu acordă asistență unui bolnav, fapt ce determină moartea acestuia. Mai poate constitui omor săvârșit prin inacțiune : lăsarea în frig, neadministrarea medicamentului sau neaplicarea tratamentului medical indicat unui bolnav ; neizolarea unor rețele electrice căci infractorul avea obligația specială, legală sau contractuală, de a îndeplini o acțiune prin care s-ar fi putut împiedica survenirea morții victimei și care putea fi efectuată sau îndeplinită de el (art.17 C.pen. privind săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune). Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza infracțiunea de ucidere. Nu există cerințe speciale privind locul și timpul comiterii infracțiunii. Urmarea imediată a activității de ucidere a unei persoane este moartea victimei. Urmarea acțiunii se poate produce imediat după exercitarea acțiunii (inacțiunii) făptuitorului sau mai târziu, acest aspect fiind lipsit de relevanță pentru existența infracțiunii de omor. Acelui rezultat cerut în norma de incriminare (uciderea) indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul activității de ucidere, după aceasta sau mai târziu11. Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune de rezultat, se cere deci producerea Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea de suprimare a vieții comisă de făptuitor și moartea victimei. Raportul va exista ori de câte ori se stabilește că, fără acțiunea/inacțiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs. Nu este necesar ca acțiunea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a morții victimei; legătura cauzală există și atunci când la acțiunea făptuitorului sau adăugat și alți factori preexistenți (o boală de care suferea victima), concomitenți (lovituri aplicate victimei și de către o altă persoană) sau posteriori (internarea cu întârziere a victimei în spital)12. Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă, ulterior săvârșirii faptei, intervine o cauză care, prin ea însăși și independent de acțiunea făptuitorului, produce moartea victimei (de exemplu, victima a fost internată în spital pentru

Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice…, vol.III, op.cit., pag.182. George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, pag.22.

Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicațiile teoretice…, vol.III, op.cit., pag.182. George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, pag.22.

11 12

11 11

11 12

11 11

vătămare corporală, dar dintr-o eroare, administrându-i-se un tratament greșit, aceasta moare; moartea victimei poate eventual să se rețină ca rezultat al infracțiunii de ucidere din culpă comisă de personalul medical care a aplicat tratamentul greșit). Dacă se stabilește că raportul de cauzalitate nu există, pentru că fie nu s-a produs rezultatul – moartea victimei –, fie deși s-a produs rezultatul, legătura de cauzalitate a fost întreruptă de alte împrejurări, cauze, independent de acțiunea și voința făptuitorului, nu se va putea reține comiterea infracțiunii de omor. Latura subiectivă. Omorul este o infracțiune intenționată, putându-se comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Dacă se stabilește că făptuitorul a acționat din culpă, în sarcina lui se va reține infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 192 Cod penal. Dacă făptuitorul acționează cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care depășește intenția sa, se va reține infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 195 Cod penal. Intenția făptuitorului de a ucide se deduce uneori din însăși activitatea materială, obiectivă pe care o desfășoară făptuitorul. Atât doctrina, cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că trei sunt principatele elemente ce trebuie avute în vedere la stabilirea intenției făptuitorului de a suprima viața victimei: - folosirea de către făptuitor a unui instrument apt de a ucide (cuțit, topor, otravă); - făptuitorul să aplice și să vizeze zone vitale (capul, inima, stomacul, plămânii, rinichii, ficatul); - lovitura să fie dată cu intensitate. În situația în care lipsește unul dintre aceste trei elemente, intenția făptuitorului de a ucide nu mai este demonstrată. Există și situații în care intenția de a ucide nu se poate deduce din activitatea materială, obiectivă desfășurată de făptuitor și atunci se impune a fi luate în considerare și alte fapte, împrejurări de fapt, rezultate din ansamblul probelor administrate în cauză (de exemplu, raporturile dintre făptuitor și victimă anterioare săvârșirii omorului, comportarea făptuitorului după săvârșirea omorului în sensul că a încercat să-i dea victimei prim ajutor sau nu a acordat nici un sprijin victimei părăsind-o în starea gravă în care se afla). Uneori activitatea materială desfășurată de făptuitor, deși nu este aptă prin ea însăși să producă moartea victimei, unită cu alte împrejurări pe care făptuitorul le cunoaște sau le prevede, determină încadrarea faptei în infracțiunea de omor prevăzută în art. 188 Cod penal, reținându-se intenția indirectă (de exemplu, situația în care făptuitorul leagă victima de un copac în pădure, într-un loc în care știe că vin animale sălbatice și în mod efectiv victima este ucisă de acestea sau fapta inculpatului de a fi conectat un gard de sârmă la o priza de curent electric, provocând posibilitatea electrocutării mortale a

vătămare corporală, dar dintr-o eroare, administrându-i-se un tratament greșit, aceasta moare; moartea victimei poate eventual să se rețină ca rezultat al infracțiunii de ucidere din culpă comisă de personalul medical care a aplicat tratamentul greșit). Dacă se stabilește că raportul de cauzalitate nu există, pentru că fie nu s-a produs rezultatul – moartea victimei –, fie deși s-a produs rezultatul, legătura de cauzalitate a fost întreruptă de alte împrejurări, cauze, independent de acțiunea și voința făptuitorului, nu se va putea reține comiterea infracțiunii de omor. Latura subiectivă. Omorul este o infracțiune intenționată, putându-se comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Dacă se stabilește că făptuitorul a acționat din culpă, în sarcina lui se va reține infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 192 Cod penal. Dacă făptuitorul acționează cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei, moartea acesteia fiind un rezultat care depășește intenția sa, se va reține infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 195 Cod penal. Intenția făptuitorului de a ucide se deduce uneori din însăși activitatea materială, obiectivă pe care o desfășoară făptuitorul. Atât doctrina, cât și practica judiciară sunt unanime în a considera că trei sunt principatele elemente ce trebuie avute în vedere la stabilirea intenției făptuitorului de a suprima viața victimei: - folosirea de către făptuitor a unui instrument apt de a ucide (cuțit, topor, otravă); - făptuitorul să aplice și să vizeze zone vitale (capul, inima, stomacul, plămânii, rinichii, ficatul); - lovitura să fie dată cu intensitate. În situația în care lipsește unul dintre aceste trei elemente, intenția făptuitorului de a ucide nu mai este demonstrată. Există și situații în care intenția de a ucide nu se poate deduce din activitatea materială, obiectivă desfășurată de făptuitor și atunci se impune a fi luate în considerare și alte fapte, împrejurări de fapt, rezultate din ansamblul probelor administrate în cauză (de exemplu, raporturile dintre făptuitor și victimă anterioare săvârșirii omorului, comportarea făptuitorului după săvârșirea omorului în sensul că a încercat să-i dea victimei prim ajutor sau nu a acordat nici un sprijin victimei părăsind-o în starea gravă în care se afla). Uneori activitatea materială desfășurată de făptuitor, deși nu este aptă prin ea însăși să producă moartea victimei, unită cu alte împrejurări pe care făptuitorul le cunoaște sau le prevede, determină încadrarea faptei în infracțiunea de omor prevăzută în art. 188 Cod penal, reținându-se intenția indirectă (de exemplu, situația în care făptuitorul leagă victima de un copac în pădure, într-un loc în care știe că vin animale sălbatice și în mod efectiv victima este ucisă de acestea sau fapta inculpatului de a fi conectat un gard de sârmă la o priza de curent electric, provocând posibilitatea electrocutării mortale a

12 12

12 12

persoanei care pătrunde în grădină, deoarece, chiar dacă nu au urmărit acest rezultat, el l-a acceptat)13. Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil sau scop, aceste elemente putând fi avute în vedere la justa individualizare a pedepsei. Nu putem considera că lipsește intenția de a ucide în situația în care făptuitorul suprimă viața unei persoane animat fiind de un mobil generos (de exemplu, eutanasia), ori în exercitarea unor ritualuri religioase. Eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influență asupra vinovăției făptuitorului și nu înlătură răspunderea sa penală (X vrea să-l ucidă pe Y, dar confundându-l cu Z, îl ucide pe acesta). Legea penală ocrotește dreptul la viață al fiecărui om și de aceea va exista intenția de a ucide și în situația în care făptuitorul urmărește să ucidă o persoană, dar ucide o altă persoană fie pentru că s-a aflat în eroare asupra identității victimei (error in personam), fie datorită unei defectuoase mânuiri a instrumentului folosit pentru săvârșirea faptei, ori altor cauze accidentale (aberratio ictus). Se va reține în sarcina făptuitorului doar comiterea infracțiunii de omor și nu comiterea a două infracțiuni: tentativă de omor (în raport cu victima vizată) în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (în raport cu victima efectiv ucisă). Uciderea de către făptuitor a altei persoane decât cea vizată nu are influență asupra răspunderii participanților întrucât coautorii, instigatorii, complicii au acceptat riscul ca autorul să ucidă o altă persoană decât cea vizată. În situația în care făptuitorul suprimă viața mai multor persoane este necesară stabilirea intenției sale, directe sau indirecte, de a ucide, în raport cu fiecare victimă. În cazul în care făptuitorul a ucis două sau mai multe persoane, dar acționează cu intenție numai față de una, în sarcina sa se va reține infracțiunea de omor în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (al cărei subiect pasiv va fi victima sau victimele a căror ucidere nu a fost prevăzută și nici urmărită ori acceptată de către făptuitor). În caz de îndoială în ce privește intenția făptuitorului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acționat cu intenția de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală, fapta se încadrează în dispozițiile art. 183 Cod penal, deoarece îndoiala profită făptuitorului. Tentativa și consumarea infracțiunii. Infracțiunea de omor este susceptibilă de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii și tentativa. Actele preparatorii nu sunt sancționate de lege, dar tentativa este posibilă și este pedepsită. Există tentativă în situația în care acțiunea făptuitorului nu a produs rezultatul dorit, fiind întreruptă de împrejurări independente de voința făptuitorului (de exemplu, făptuitorul aplică victimei lovituri în zona toracică, 13

Speța este citată de George Antoniu, C. Bulai în op.cit., pag.1 13 13

persoanei care pătrunde în grădină, deoarece, chiar dacă nu au urmărit acest rezultat, el l-a acceptat)13. Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil sau scop, aceste elemente putând fi avute în vedere la justa individualizare a pedepsei. Nu putem considera că lipsește intenția de a ucide în situația în care făptuitorul suprimă viața unei persoane animat fiind de un mobil generos (de exemplu, eutanasia), ori în exercitarea unor ritualuri religioase. Eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influență asupra vinovăției făptuitorului și nu înlătură răspunderea sa penală (X vrea să-l ucidă pe Y, dar confundându-l cu Z, îl ucide pe acesta). Legea penală ocrotește dreptul la viață al fiecărui om și de aceea va exista intenția de a ucide și în situația în care făptuitorul urmărește să ucidă o persoană, dar ucide o altă persoană fie pentru că s-a aflat în eroare asupra identității victimei (error in personam), fie datorită unei defectuoase mânuiri a instrumentului folosit pentru săvârșirea faptei, ori altor cauze accidentale (aberratio ictus). Se va reține în sarcina făptuitorului doar comiterea infracțiunii de omor și nu comiterea a două infracțiuni: tentativă de omor (în raport cu victima vizată) în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (în raport cu victima efectiv ucisă). Uciderea de către făptuitor a altei persoane decât cea vizată nu are influență asupra răspunderii participanților întrucât coautorii, instigatorii, complicii au acceptat riscul ca autorul să ucidă o altă persoană decât cea vizată. În situația în care făptuitorul suprimă viața mai multor persoane este necesară stabilirea intenției sale, directe sau indirecte, de a ucide, în raport cu fiecare victimă. În cazul în care făptuitorul a ucis două sau mai multe persoane, dar acționează cu intenție numai față de una, în sarcina sa se va reține infracțiunea de omor în concurs cu infracțiunea de ucidere din culpă (al cărei subiect pasiv va fi victima sau victimele a căror ucidere nu a fost prevăzută și nici urmărită ori acceptată de către făptuitor). În caz de îndoială în ce privește intenția făptuitorului, adică atunci când nu se poate stabili cu precizie dacă acesta a acționat cu intenția de a ucide sau de a produce numai o vătămare corporală, fapta se încadrează în dispozițiile art. 183 Cod penal, deoarece îndoiala profită făptuitorului. Tentativa și consumarea infracțiunii. Infracțiunea de omor este susceptibilă de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii și tentativa. Actele preparatorii nu sunt sancționate de lege, dar tentativa este posibilă și este pedepsită. Există tentativă în situația în care acțiunea făptuitorului nu a produs rezultatul dorit, fiind întreruptă de împrejurări independente de voința făptuitorului (de exemplu, făptuitorul aplică victimei lovituri în zona toracică, 13

Speța este citată de George Antoniu, C. Bulai în op.cit., pag.1 13 13

dar nu-și mai poate continua agresiunea fiind imobilizat de cei prezenți) sau, deși dusă până la capăt, nu și-a produs efectul (de exemplu, otrava administrată victimei a fost în cantitate prea mică). Nu există tentativă de omor în situația în care imposibilitatea de consumare se datorează modului absurd în care a fost concepută executarea (de exemplu, folosirea unei arme despre care se știa că nu este încărcată, ori încercarea de a otrăvi o persoană folosind zahăr). Infracțiunea de omor este o infracțiune comisivă, materială, instantanee. Nu este posibilă săvârșirea infracțiunii în formă continuată. Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei. Sancțiunea. Infracțiunea de omor în varianta sa tipică se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art. 66 Cod penal. Tentativa se pedepsește potrivit regulilor arătate în art.33 alin.2 cu închisoare de la 5 la 10 ani. Potrivit art.II din Legea nr.27/2012, publicată în M.Of. nr.180 din 20 martie 2012, această infracțiune este imprescriptibilă atât în ceea ce privește răspunderea penală, cât și executarea pedepsei14.

dar nu-și mai poate continua agresiunea fiind imobilizat de cei prezenți) sau, deși dusă până la capăt, nu și-a produs efectul (de exemplu, otrava administrată victimei a fost în cantitate prea mică). Nu există tentativă de omor în situația în care imposibilitatea de consumare se datorează modului absurd în care a fost concepută executarea (de exemplu, folosirea unei arme despre care se știa că nu este încărcată, ori încercarea de a otrăvi o persoană folosind zahăr). Infracțiunea de omor este o infracțiune comisivă, materială, instantanee. Nu este posibilă săvârșirea infracțiunii în formă continuată. Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei. Sancțiunea. Infracțiunea de omor în varianta sa tipică se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art. 66 Cod penal. Tentativa se pedepsește potrivit regulilor arătate în art.33 alin.2 cu închisoare de la 5 la 10 ani. Potrivit art.II din Legea nr.27/2012, publicată în M.Of. nr.180 din 20 martie 2012, această infracțiune este imprescriptibilă atât în ceea ce privește răspunderea penală, cât și executarea pedepsei14.

1.2. Omorul calificat

1.2. Omorul calificat

Definiție. Infracțiunea de omor calificat este prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 189 din Codul penal și constă în omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări: a) cu premeditare; b) din interes material; c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală, sau de la executarea unei pedepse; d) pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni; e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor; f) asupra a două sau mai multe persoane; g) asupra unei femei gravide; h) prin cruzimi. Comiterea acestei infracțiuni presupune realizarea conținutului infracțiunii de omor în formă simplă, dar în prezența uneia din împrejurările agravante prevăzute de dispozițiile art. 189 din Codul penal, de la litera a) la litera h). Circumstanțele agravante prevăzute în art. 189 au caracter de circumstanțe agravante legale speciale și se aplică cu prioritate față de circumstanțele agravante generale prevăzute de Codul penal.

Definiție. Infracțiunea de omor calificat este prevăzută și sancționată de dispozițiile art. 189 din Codul penal și constă în omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări: a) cu premeditare; b) din interes material; c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală, sau de la executarea unei pedepse; d) pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni; e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor; f) asupra a două sau mai multe persoane; g) asupra unei femei gravide; h) prin cruzimi. Comiterea acestei infracțiuni presupune realizarea conținutului infracțiunii de omor în formă simplă, dar în prezența uneia din împrejurările agravante prevăzute de dispozițiile art. 189 din Codul penal, de la litera a) la litera h). Circumstanțele agravante prevăzute în art. 189 au caracter de circumstanțe agravante legale speciale și se aplică cu prioritate față de circumstanțele agravante generale prevăzute de Codul penal.

a) Omorul săvârșit cu premeditare

a) Omorul săvârșit cu premeditare

Pentru existența premeditării este necesară îndeplinirea a trei condiții:

Pentru existența premeditării este necesară îndeplinirea a trei condiții:

F.Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea nr.27/2012, în Caiete de Drept penal nr.1/2012, p.11-22. 14

14 14

F.Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea nr.27/2012, în Caiete de Drept penal nr.1/2012, p.11-22. 14

14 14

1. existența unui interval de timp între momentul în care făptuitorul ia hotărârea de a săvârși omorul și momentul comiterii efective a infracțiunii; Durata acestui interval de timp nu poate fi stabilită dinainte și nu poate fi fixă. În fiecare caz, instanța va constata dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, precum și de particularitățile subiective ale făptuitorului. În practica judiciară, s-a reținut ca omor săvârșit cu premeditare, spre exemplu, fapta inculpatului, care în urma unui conflict cu victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și aplicându-i o lovitură în inimă, cu efect mortal. 2. stabilirea unor procese psihologice ce au loc pe parcursul intervalului de timp. Nu se va putea vorbi de premeditare în situația în care făptuitorul nu a putut să mediteze, să cântărească posibilitățile de realizare a hotărârii luate. 3. în intervalul de timp, făptuitorul să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei. Aceste acte au caracter premergător și pregătitor în vederea săvârșirii infracțiunii de omor și pot consta în procurarea sau adaptarea instrumentelor necesare comiterii faptei (spre exemplu, cumpărarea revolverului, ascuțirea lamei toporului), precum și în pregătirea condițiilor necesare în acest scop. Dacă una din aceste condiții lipsește, nu se va putea reține în sarcina făptuitorului săvârșirea infracțiunii de omor cu premeditare, ci se va reține săvârșirea infracțiunii de omor în forma simplă. Agravanta premeditării este o circumstanță personală care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți. Totuși, dacă cel care a premeditat săvârșirea omorului, a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea devine o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților (de exemplu, cel care îl ajută pe autor să-și procure arma, cunoscând că acesta o va folosi la comiterea omorului, răspunde pentru complicitate la omor calificat). Circumstanța agravantă a premeditării există atât în cazul erorii asupra persoanei victimei, cât și în cazul devierii loviturii, deoarece ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieții unui om. De asemenea, premeditarea poate fi reținută ca o circumstanță agravantă specială, chiar dacă se stabilește că fapta a fost comisă în stare de provocare.

b) Omorul săvârșit din interes material

1. existența unui interval de timp între momentul în care făptuitorul ia hotărârea de a săvârși omorul și momentul comiterii efective a infracțiunii; Durata acestui interval de timp nu poate fi stabilită dinainte și nu poate fi fixă. În fiecare caz, instanța va constata dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei, precum și de particularitățile subiective ale făptuitorului. În practica judiciară, s-a reținut ca omor săvârșit cu premeditare, spre exemplu, fapta inculpatului, care în urma unui conflict cu victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și aplicându-i o lovitură în inimă, cu efect mortal. 2. stabilirea unor procese psihologice ce au loc pe parcursul intervalului de timp. Nu se va putea vorbi de premeditare în situația în care făptuitorul nu a putut să mediteze, să cântărească posibilitățile de realizare a hotărârii luate. 3. în intervalul de timp, făptuitorul să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei. Aceste acte au caracter premergător și pregătitor în vederea săvârșirii infracțiunii de omor și pot consta în procurarea sau adaptarea instrumentelor necesare comiterii faptei (spre exemplu, cumpărarea revolverului, ascuțirea lamei toporului), precum și în pregătirea condițiilor necesare în acest scop. Dacă una din aceste condiții lipsește, nu se va putea reține în sarcina făptuitorului săvârșirea infracțiunii de omor cu premeditare, ci se va reține săvârșirea infracțiunii de omor în forma simplă. Agravanta premeditării este o circumstanță personală care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți. Totuși, dacă cel care a premeditat săvârșirea omorului, a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea devine o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților (de exemplu, cel care îl ajută pe autor să-și procure arma, cunoscând că acesta o va folosi la comiterea omorului, răspunde pentru complicitate la omor calificat). Circumstanța agravantă a premeditării există atât în cazul erorii asupra persoanei victimei, cât și în cazul devierii loviturii, deoarece ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieții unui om. De asemenea, premeditarea poate fi reținută ca o circumstanță agravantă specială, chiar dacă se stabilește că fapta a fost comisă în stare de provocare.

b) Omorul săvârșit din interes material

Interesul material este orice folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială. El poate consta în bani, bunuri, avantaje materiale, recunoașterea unui drept, stingerea unei datorii. Nu are nici o însemnătate pentru existența infracțiunii de omor, în această formă, dacă dobândirea, obținerea beneficiului sau avantajului material s-a realizat sau nu, fiind suficient ca motivul să fi existat în momentul săvârșirii faptei. Spre exemplu, în practica judiciară s-a considerat că există omor din

Interesul material este orice folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială. El poate consta în bani, bunuri, avantaje materiale, recunoașterea unui drept, stingerea unei datorii. Nu are nici o însemnătate pentru existența infracțiunii de omor, în această formă, dacă dobândirea, obținerea beneficiului sau avantajului material s-a realizat sau nu, fiind suficient ca motivul să fi existat în momentul săvârșirii faptei. Spre exemplu, în practica judiciară s-a considerat că există omor din

15 15

15 15

interes material dacă inculpatul a urmărit ca, prin otrăvire, să moștenească victima, chiar dacă ulterior nu a reușit să dobândească proiectata avere15. Interesul material, în înțelesul textului, este interesul pe care făptuitorul are convingerea ca îl va realiza pe o cale aparent legală, că acel avantaj patrimonial îi va reveni de drept. Nu se va reține această agravantă dacă omorul este săvârșit urmărindu-se alt scop, chiar dacă ulterior făptuitorul are un folos material ca urmare a morții victimei (de ex. omorul comis de un comerciant față de un competitor de-al său, dar care a fost comis pe fondul unor conflicte de natură personală avute cu victima, chiar dacă urmare a omorului făptuitorul obține indirect și un folos material în urmare eliminării de pe piață a competitorului) 16. Dacă omorul a fost comis din alt motiv (gelozie, răzbunare), această agravantă nu este aplicabilă, chiar dacă prin moartea victimei i s-ar aduce făptuitorului un avantaj material. Alături de această agravantă este posibilă reținerea premeditării17. Este o circumstanță personală și ca atare ea nu se va aplica participanților, cu excepția situației în care se stabilește că și participanții au comis fapta din același motiv.

interes material dacă inculpatul a urmărit ca, prin otrăvire, să moștenească victima, chiar dacă ulterior nu a reușit să dobândească proiectata avere15. Interesul material, în înțelesul textului, este interesul pe care făptuitorul are convingerea ca îl va realiza pe o cale aparent legală, că acel avantaj patrimonial îi va reveni de drept. Nu se va reține această agravantă dacă omorul este săvârșit urmărindu-se alt scop, chiar dacă ulterior făptuitorul are un folos material ca urmare a morții victimei (de ex. omorul comis de un comerciant față de un competitor de-al său, dar care a fost comis pe fondul unor conflicte de natură personală avute cu victima, chiar dacă urmare a omorului făptuitorul obține indirect și un folos material în urmare eliminării de pe piață a competitorului) 16. Dacă omorul a fost comis din alt motiv (gelozie, răzbunare), această agravantă nu este aplicabilă, chiar dacă prin moartea victimei i s-ar aduce făptuitorului un avantaj material. Alături de această agravantă este posibilă reținerea premeditării17. Este o circumstanță personală și ca atare ea nu se va aplica participanților, cu excepția situației în care se stabilește că și participanții au comis fapta din același motiv.

c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse

c) Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse

Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau altcineva este căutat pentru a răspunde penal, pentru a se sustrage pe sine ori o altă persoană de la suportarea consecințelor penale ale faptei, comite un omor. În literatura juridică se arată că prin urmărire se înțelege atât urmărirea fizică (spre exemplu, făptuitorul este prins în flagrant delict și este urmărit pentru a fi predat organelor în drept), cât și urmărirea penală (activitatea de tragere la răspundere penală a infractorilor). Prin arestare se înțelege atât arestarea ca măsură preventivă, cât și arestarea ca măsură luată în baza unei hotărâri de condamnare, iar prin executarea unei pedepse se înțelege măsura luată pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind executarea pedepselor principale, complimentare și accesorii18. Scopul sustragerii trebuie să fie numai urmărit, nu și realizat efectiv; în cazul în care victima este funcționar public ce exercită autoritatea de stat (de ex., polițist, jandarm, militar), se va reține săvârșirea infracțiunii de ultraj (alin.1 art.257 raportat la lit.c alin.1 art.189 C.pen.), iar dacă este un judecător sau procuror se va reține ultrajul judiciar (alin.1 art.279 raportat la lit.c alin.1 art.189 C.pen.).

Agravanta are în vedere ipoteza în care făptuitorul, aflând că el sau altcineva este căutat pentru a răspunde penal, pentru a se sustrage pe sine ori o altă persoană de la suportarea consecințelor penale ale faptei, comite un omor. În literatura juridică se arată că prin urmărire se înțelege atât urmărirea fizică (spre exemplu, făptuitorul este prins în flagrant delict și este urmărit pentru a fi predat organelor în drept), cât și urmărirea penală (activitatea de tragere la răspundere penală a infractorilor). Prin arestare se înțelege atât arestarea ca măsură preventivă, cât și arestarea ca măsură luată în baza unei hotărâri de condamnare, iar prin executarea unei pedepse se înțelege măsura luată pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind executarea pedepselor principale, complimentare și accesorii18. Scopul sustragerii trebuie să fie numai urmărit, nu și realizat efectiv; în cazul în care victima este funcționar public ce exercită autoritatea de stat (de ex., polițist, jandarm, militar), se va reține săvârșirea infracțiunii de ultraj (alin.1 art.257 raportat la lit.c alin.1 art.189 C.pen.), iar dacă este un judecător sau procuror se va reține ultrajul judiciar (alin.1 art.279 raportat la lit.c alin.1 art.189 C.pen.).

G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.28 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 15. 17 idem 18 G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.30.

G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.28 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 15. 17 idem 18 G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.30.

15 16

16 16

15 16

16 16

Prin sustragerea de la tragerea la răspundere penală se înțelege atât sustragerea de la urmărire a făptuitorului în cazul infracțiunilor flagrante, de la aducerea cu mandat la organele de urmărire penală, cât și sustragerea de la activitatea de urmărire penală, de la procedura de arestare preventivă sau de punere în executare a unui mandat de arestare preventivă emis legal de judecătorul de drepturi și libertăți/judecător de cameră preliminară sau de instanță, ori sustragerea de la judecata în primă instanță ori în calea ordinară de atac a apelului etc. Circumstanța de agravare presupune existența sau perspectiva unei urmăriri, arestări sau executări de pedepse, reale nu închipuite, pentru fapte săvârșite anterior. Pentru reținerea agravantei omorul trebuie să se comită în scopul prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop este realizat sau nu. În practică s-a decis că nu există această agravantă când făptuitorul, fiind citat de organele de poliție numai pentru a da unele relații, fără a se fi dispus reținerea ori arestarea sa preventivă, după ce a părăsit neautorizat sediul poliției, a ucis un lucrător de poliție.

Prin sustragerea de la tragerea la răspundere penală se înțelege atât sustragerea de la urmărire a făptuitorului în cazul infracțiunilor flagrante, de la aducerea cu mandat la organele de urmărire penală, cât și sustragerea de la activitatea de urmărire penală, de la procedura de arestare preventivă sau de punere în executare a unui mandat de arestare preventivă emis legal de judecătorul de drepturi și libertăți/judecător de cameră preliminară sau de instanță, ori sustragerea de la judecata în primă instanță ori în calea ordinară de atac a apelului etc. Circumstanța de agravare presupune existența sau perspectiva unei urmăriri, arestări sau executări de pedepse, reale nu închipuite, pentru fapte săvârșite anterior. Pentru reținerea agravantei omorul trebuie să se comită în scopul prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop este realizat sau nu. În practică s-a decis că nu există această agravantă când făptuitorul, fiind citat de organele de poliție numai pentru a da unele relații, fără a se fi dispus reținerea ori arestarea sa preventivă, după ce a părăsit neautorizat sediul poliției, a ucis un lucrător de poliție.

d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni

d) Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni

Circumstanța se referă tot la scopul săvârșirii omorului, care trebuie să fie, de data aceasta, înlesnirea sau ascunderea altei infracțiuni. Dacă făptuitorul a fost în eroare, crezând că prin omorul săvârșit, înlesnește sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni, agravanta nu este aplicabilă. Prin înlesnire trebuie înțeleasă o acțiune de omor comisă pentru a netezi sau a deschide drumul spre infracțiunea vizată, pentru a se reuși astfel prin intermediul omorului, comiterea unei infracțiuni; de exemplu - omorârea bărbatului pentru violarea femeii ce-l însoțește ori a femeii împotriva căreia s-a început exercitarea unor acte de constrângere în scopul de a o viola, omorârea santinelei pentru a evada din penitenciar 19. Nu interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea infracțiune, iar dacă urmează să participe, nu interesează calitatea pe care o va avea (autor, instigator sau complice). Nu interesează dacă omorul se comite anterior sau concomitent cu respectiva infracțiune. Este indiferent dacă scopul a fost sau nu efectiv realizat, dacă infracțiunea a cărei înlesnire a fost urmărită s-a consumat sau a rămas în faza tentativei. Dacă infracțiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost săvârșită de autorul omorului se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni. Prin conceptul de ascundere se înțelege activitatea de ucidere, întreprinsă pentru a disimula o altă infracțiune, pentru a face ca aceasta să nu fie descoperită, de exemplu, uciderea unui martor ocular la comercializarea de stupefiante.

Circumstanța se referă tot la scopul săvârșirii omorului, care trebuie să fie, de data aceasta, înlesnirea sau ascunderea altei infracțiuni. Dacă făptuitorul a fost în eroare, crezând că prin omorul săvârșit, înlesnește sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni, agravanta nu este aplicabilă. Prin înlesnire trebuie înțeleasă o acțiune de omor comisă pentru a netezi sau a deschide drumul spre infracțiunea vizată, pentru a se reuși astfel prin intermediul omorului, comiterea unei infracțiuni; de exemplu - omorârea bărbatului pentru violarea femeii ce-l însoțește ori a femeii împotriva căreia s-a început exercitarea unor acte de constrângere în scopul de a o viola, omorârea santinelei pentru a evada din penitenciar 19. Nu interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea infracțiune, iar dacă urmează să participe, nu interesează calitatea pe care o va avea (autor, instigator sau complice). Nu interesează dacă omorul se comite anterior sau concomitent cu respectiva infracțiune. Este indiferent dacă scopul a fost sau nu efectiv realizat, dacă infracțiunea a cărei înlesnire a fost urmărită s-a consumat sau a rămas în faza tentativei. Dacă infracțiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost săvârșită de autorul omorului se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni. Prin conceptul de ascundere se înțelege activitatea de ucidere, întreprinsă pentru a disimula o altă infracțiune, pentru a face ca aceasta să nu fie descoperită, de exemplu, uciderea unui martor ocular la comercializarea de stupefiante.

G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009, pag.92.

19

19

17 17

G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009, pag.92. 17 17

În cazul ascunderii altei infracțiuni, nu interesează dacă omorul s-a comis după sau concomitent cu acea infracțiune, dacă făptuitorul a participat sau nu la comiterea ei, și nici dacă participând, a avut calitatea de autor, instigator sau complice. De asemenea, nu interesează dacă scopul urmărit a fost sau nu realizat20. Circumstanța agravantă este personală și nu se va răsfrânge asupra participanților la comiterea infracțiunii, cu excepția situației în care și participanții au acționat urmărind realizarea scopului prevăzut de lege. În practica judiciară s-a hotărât că agravanta există și atunci, intenționând să violeze victima, inculpatul a continuat agresiunea asupra acesteia, deși victima a insistat să se oprească, amenințând că se va arunca pe geam de la etaj21. Agravanta nu poate fi reținută în cazul în care faptele întrunesc elementele obiective și subiective ale infracțiunii de omor, alături de acelea ale altor infracțiuni cvasiconcomitente care se absorb natural în aceasta, făptuitorul urmărind aceeași finalitate. Astfel, lovirea, vătămarea corporală și apoi aruncarea în râu a unui copil fac parte din finalitatea urmărită inițial22.

În cazul ascunderii altei infracțiuni, nu interesează dacă omorul s-a comis după sau concomitent cu acea infracțiune, dacă făptuitorul a participat sau nu la comiterea ei, și nici dacă participând, a avut calitatea de autor, instigator sau complice. De asemenea, nu interesează dacă scopul urmărit a fost sau nu realizat20. Circumstanța agravantă este personală și nu se va răsfrânge asupra participanților la comiterea infracțiunii, cu excepția situației în care și participanții au acționat urmărind realizarea scopului prevăzut de lege. În practica judiciară s-a hotărât că agravanta există și atunci, intenționând să violeze victima, inculpatul a continuat agresiunea asupra acesteia, deși victima a insistat să se oprească, amenințând că se va arunca pe geam de la etaj21. Agravanta nu poate fi reținută în cazul în care faptele întrunesc elementele obiective și subiective ale infracțiunii de omor, alături de acelea ale altor infracțiuni cvasiconcomitente care se absorb natural în aceasta, făptuitorul urmărind aceeași finalitate. Astfel, lovirea, vătămarea corporală și apoi aruncarea în râu a unui copil fac parte din finalitatea urmărită inițial22.

e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor

e) Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor

Aceasta agravantă există atunci când omorul este săvârșit de o persoană (subiect activ calificat) care anterior a mai comis un omor, indiferent dacă pentru omorul anterior făptuitorul fusese condamnat definitiv sau dacă a executat ori nu pedeapsa sau dacă prima faptă a fost o tentativă de omor. Făptuitorul trebuie să mai fi săvârșit anterior o infracțiune de omor, omor calificat, ultraj sau ultraj judiciar - în forma în care absoarbe omorul respective o infracțiune de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav (potrivit vechiului Cod penal) în forma tentativei sau ca infracțiune consumată, fie ca autor, fie ca instigator sau complice. Nu se va reține aceasta agravantă dacă anterior fusese comisă o infracțiune de ucidere ori vătămare a noului-născut de către mamă, o ucidere din culpă sau ucidere la cererea victimei, ori o infracțiune care a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei. Nu interesează dacă în legătură cu omorul anterior, făptuitorul beneficiase de vreo cauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocarea. Este însă necesar ca acel omor să nu fi fost săvârșit într-o împrejurare care constituie o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate23.

Aceasta agravantă există atunci când omorul este săvârșit de o persoană (subiect activ calificat) care anterior a mai comis un omor, indiferent dacă pentru omorul anterior făptuitorul fusese condamnat definitiv sau dacă a executat ori nu pedeapsa sau dacă prima faptă a fost o tentativă de omor. Făptuitorul trebuie să mai fi săvârșit anterior o infracțiune de omor, omor calificat, ultraj sau ultraj judiciar - în forma în care absoarbe omorul respective o infracțiune de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav (potrivit vechiului Cod penal) în forma tentativei sau ca infracțiune consumată, fie ca autor, fie ca instigator sau complice. Nu se va reține aceasta agravantă dacă anterior fusese comisă o infracțiune de ucidere ori vătămare a noului-născut de către mamă, o ucidere din culpă sau ucidere la cererea victimei, ori o infracțiune care a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei. Nu interesează dacă în legătură cu omorul anterior, făptuitorul beneficiase de vreo cauză de atenuare a pedepsei, cum ar fi depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocarea. Este însă necesar ca acel omor să nu fi fost săvârșit într-o împrejurare care constituie o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate23.

Vasile Dobrinoiu, op.cit., pag.21. C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu, N.Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002, p.162. 22 V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.21. 23 T.Ialomița, sent.pen. nr.485F∕2006, www.portal.just.ro.

Vasile Dobrinoiu, op.cit., pag.21. C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu, N.Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002, p.162. 22 V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.21. 23 T.Ialomița, sent.pen. nr.485F∕2006, www.portal.just.ro.

18 18

18 18

20 21

20 21

Nu are relevanță durata scursă de la omorul anterior, nici dacă pentru acesta a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a consecințelor condamnării, cum ar fi amnistia sau reabilitarea. Dacă omorurile săvârșite constituie o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, și dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni sau la recidivă. Tentativa la acest omor deosebit de grav, există atunci când făptuitorul care a comis anterior alt omor, începe executarea unui nou omor, executare care este însă întreruptă sau rămâne fără efect datorită unor împrejurări independente de voința sa. Circumstanța este personală și ca atare nu se va aplica participanților la săvârșirea omorului, decât în măsura în care și aceștia au comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor..

Nu are relevanță durata scursă de la omorul anterior, nici dacă pentru acesta a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a consecințelor condamnării, cum ar fi amnistia sau reabilitarea. Dacă omorurile săvârșite constituie o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, și dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni sau la recidivă. Tentativa la acest omor deosebit de grav, există atunci când făptuitorul care a comis anterior alt omor, începe executarea unui nou omor, executare care este însă întreruptă sau rămâne fără efect datorită unor împrejurări independente de voința sa. Circumstanța este personală și ca atare nu se va aplica participanților la săvârșirea omorului, decât în măsura în care și aceștia au comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor..

f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane

f) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane

Există această circumstanță ori de câte ori activitatea de ucidere săvârșită cu intenție a avut ca rezultat - urmărit sau acceptat conștient - moartea a cel puțin două persoane. În doctrină și practică s-a ridicat problema de a ști dacă această împrejurare există doar atunci când rezultatul se datorează unei singure acțiuni (de exemplu, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane, acțiune urmată de moartea a două sau mai multor persoane) sau dacă rezultatul cerut de lege poate să se producă și prin acțiuni diferite, dar în aceeași împrejurare (de exemplu, făptuitorul prin mai multe focuri de armă ucide două sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc). Această opinie a fost exprimată și într-o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem. Astfel s-a emis părerea, dominanta în literatura de specialitate, că ceea ce este esențial pentru existența agravantei prevăzute la litera f) a art. 189 Cod penal este producerea morții a două sau mai multe persoane în aceeași împrejurare, cu aceeași ocazie, indiferent dacă este vorba de o singură acțiune sau de acțiuni diferite. În practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului, care a vărsat conținutul unei sticle de petrol peste doi copii ai concubinei sale, pe când aceștia dormeau și apoi le-a dat foc, iar când copiii trezindu-se au vrut să se salveze, a încercat să-I împiedice - împrejurare care a dus la producerea de arsuri deosebit de grave pe 70-80% din suprafața corpului ambelor victime, și în cele din urmă, la decesul acestora - constituie infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi a două persoane24. Infracțiunea se consumă, dacă se produce efectiv moartea a cel puțin două persoane; dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul că nu se produce moartea nici uneia dintre acele persoane, va exista tentativa la această infracțiune.

Există această circumstanță ori de câte ori activitatea de ucidere săvârșită cu intenție a avut ca rezultat - urmărit sau acceptat conștient - moartea a cel puțin două persoane. În doctrină și practică s-a ridicat problema de a ști dacă această împrejurare există doar atunci când rezultatul se datorează unei singure acțiuni (de exemplu, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane, acțiune urmată de moartea a două sau mai multor persoane) sau dacă rezultatul cerut de lege poate să se producă și prin acțiuni diferite, dar în aceeași împrejurare (de exemplu, făptuitorul prin mai multe focuri de armă ucide două sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc). Această opinie a fost exprimată și într-o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem. Astfel s-a emis părerea, dominanta în literatura de specialitate, că ceea ce este esențial pentru existența agravantei prevăzute la litera f) a art. 189 Cod penal este producerea morții a două sau mai multe persoane în aceeași împrejurare, cu aceeași ocazie, indiferent dacă este vorba de o singură acțiune sau de acțiuni diferite. În practica judiciară s-a considerat că fapta inculpatului, care a vărsat conținutul unei sticle de petrol peste doi copii ai concubinei sale, pe când aceștia dormeau și apoi le-a dat foc, iar când copiii trezindu-se au vrut să se salveze, a încercat să-I împiedice - împrejurare care a dus la producerea de arsuri deosebit de grave pe 70-80% din suprafața corpului ambelor victime, și în cele din urmă, la decesul acestora - constituie infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi a două persoane24. Infracțiunea se consumă, dacă se produce efectiv moartea a cel puțin două persoane; dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul că nu se produce moartea nici uneia dintre acele persoane, va exista tentativa la această infracțiune.

24

I.C.C.J., s.pen., dec. nr. 1013∕2004, www.iccj.ro. 19 19

24

I.C.C.J., s.pen., dec. nr. 1013∕2004, www.iccj.ro. 19 19

Dacă fapta de ucidere și-a produs parțial efectul, adică a produs moartea unei singure persoane, unitatea legală nu mai există și făptuitorul va răspunde pentru omor simplu, calificat sau deosebit de grav în concurs cu tentativa la infracțiunea de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav). Circumstanța agravantă specială prevăzută de litera f) a art.189 Cod penal este o circumstanță reală, pentru că privește modul de săvârșire a faptei și se va aplica participanților numai dacă aceștia au cunoscut sau au prevăzut modalitatea, împrejurarea în care va acționa autorul.

Dacă fapta de ucidere și-a produs parțial efectul, adică a produs moartea unei singure persoane, unitatea legală nu mai există și făptuitorul va răspunde pentru omor simplu, calificat sau deosebit de grav în concurs cu tentativa la infracțiunea de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav). Circumstanța agravantă specială prevăzută de litera f) a art.189 Cod penal este o circumstanță reală, pentru că privește modul de săvârșire a faptei și se va aplica participanților numai dacă aceștia au cunoscut sau au prevăzut modalitatea, împrejurarea în care va acționa autorul.

g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide Săvârșit asupra unei femei gravide, omorul este deosebit de grav deoarece prin săvârșirea faptei, pe lângă moartea femeii, se produce și distrugerea produsului de concepție. Este necesar ca starea de graviditate să fie reală, care se poate stabili pe cale medical sau prin orice alte mijloace. Nu are relevanță juridică studiul evoluției sarcinii, ci important este ca în momentul săvârșirii actului de ucidere, făptuitorul să cunoască starea de graviditate a victimei. Această stare specială a victimei poate fi cunoscută de către făptuitor prin relațiile de rudenie, de prietenie, etc. existente între ei sau din înfățișarea evident a unei asemenea femei. Astfel dacă făptuitorul nu cunoaște starea de graviditate a femeii în momentul faptei de ucidere fapta lui va fi încadrată ca omor simplu în dispozițiile art.188 C.pen. Dacă făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina nu exista, agravanta nu este aplicabilă. Dacă starea de graviditate în care se afla victima era evidentă pentru oricine, făptuitorul nu se poate apăra cu argumentul că nu ar fi cunoscut aceasta stare a victimei. Cunoașterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei se stabilește, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei.

g) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide Săvârșit asupra unei femei gravide, omorul este deosebit de grav deoarece prin săvârșirea faptei, pe lângă moartea femeii, se produce și distrugerea produsului de concepție. Este necesar ca starea de graviditate să fie reală, care se poate stabili pe cale medical sau prin orice alte mijloace. Nu are relevanță juridică studiul evoluției sarcinii, ci important este ca în momentul săvârșirii actului de ucidere, făptuitorul să cunoască starea de graviditate a victimei. Această stare specială a victimei poate fi cunoscută de către făptuitor prin relațiile de rudenie, de prietenie, etc. existente între ei sau din înfățișarea evident a unei asemenea femei. Astfel dacă făptuitorul nu cunoaște starea de graviditate a femeii în momentul faptei de ucidere fapta lui va fi încadrată ca omor simplu în dispozițiile art.188 C.pen. Dacă făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina nu exista, agravanta nu este aplicabilă. Dacă starea de graviditate în care se afla victima era evidentă pentru oricine, făptuitorul nu se poate apăra cu argumentul că nu ar fi cunoscut aceasta stare a victimei. Cunoașterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei se stabilește, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei.

h) Omorul săvârșit prin cruzimi

h) Omorul săvârșit prin cruzimi

Cruzimile în materie de omor presupun atât comiterea actului de ucidere cu ferocitate sau sadism, prin folosirea de procedee inumane, de chinuire a victimei înainte de a muri, cât și sentimentul de groază, oroare, pe care actul de ucidere astfel comis, îl inspiră persoanelor care iau cunoștință de metodele utilizate25. Practica judiciară a decis că există infracțiunea în cazul în care inculpatul manifestând o ferocitate ieșită din comun, a aplicat soției sale, vinovată de adulter, 52 de lovituri de cuțit în diferite părți ale corpului și, constatând că încă mai trăiește a stropit-o cu benzină, după care i-a dat foc; comprimarea gâtului victimei cu un băț ținut de ambele capete după care i-a aplicat o lovitură de cuțit în gât26.

Cruzimile în materie de omor presupun atât comiterea actului de ucidere cu ferocitate sau sadism, prin folosirea de procedee inumane, de chinuire a victimei înainte de a muri, cât și sentimentul de groază, oroare, pe care actul de ucidere astfel comis, îl inspiră persoanelor care iau cunoștință de metodele utilizate25. Practica judiciară a decis că există infracțiunea în cazul în care inculpatul manifestând o ferocitate ieșită din comun, a aplicat soției sale, vinovată de adulter, 52 de lovituri de cuțit în diferite părți ale corpului și, constatând că încă mai trăiește a stropit-o cu benzină, după care i-a dat foc; comprimarea gâtului victimei cu un băț ținut de ambele capete după care i-a aplicat o lovitură de cuțit în gât26.

Octavian Loghin, Avram Filipaș, Drept penal – Partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, 1983, pag.41. 26 G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.32.

25

25

20 20

Octavian Loghin, Avram Filipaș, Drept penal – Partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, 1983, pag.41. 26 G.Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag.32.

20 20

Există omor săvârșit prin cruzimi, atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mult mai mari decât cele pe care le implică în mod firesc suprimarea violentă a vieții. Nu există agravanta prevăzută în art. 189 lit. h) Cod penal, dacă inculpatul nu a urmărit să provoace victimei o moarte lentă, ci i-a aplicat loviturile una după alta, acestea succedându-se aproape instantaneu, moartea survenind aproape imediat. În cele mai multe dintre cazuri este vorba de suferințe fizice produse victimei, însă metodele crude pot produce victimei și suferințe de natură morală, spre exemplu, înainte de a-i suprima viața, făptuitorul obligă victima să asiste la brutalizarea ori uciderea părinților sau copiilor săi. Este necesar ca făptuitorul să folosească metodele crude atâta timp cât victima era în viață, în caz contrar infracțiunea va intra, eventual, în concurs cu infracțiunea de profanare de cadavre. Omorul este considerat ca fiind săvârșit prin cruzimi, chiar dacă între timp victima a ajuns în stare de inconștiență, devenind insensibilă. Circumstanța are un caracter real, deci se răsfrânge, în măsura în care au cunoscut-o, asupra tuturor participanților. Sancțiunea. Omorul calificat se pedepsește cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea obligatorie a exercitării unor drepturi prevăzute în art. 66 C.pen. Tentativa se pedepsește potrivit dispozițiilor art. 33 alin.2 C.pen.

Există omor săvârșit prin cruzimi, atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mult mai mari decât cele pe care le implică în mod firesc suprimarea violentă a vieții. Nu există agravanta prevăzută în art. 189 lit. h) Cod penal, dacă inculpatul nu a urmărit să provoace victimei o moarte lentă, ci i-a aplicat loviturile una după alta, acestea succedându-se aproape instantaneu, moartea survenind aproape imediat. În cele mai multe dintre cazuri este vorba de suferințe fizice produse victimei, însă metodele crude pot produce victimei și suferințe de natură morală, spre exemplu, înainte de a-i suprima viața, făptuitorul obligă victima să asiste la brutalizarea ori uciderea părinților sau copiilor săi. Este necesar ca făptuitorul să folosească metodele crude atâta timp cât victima era în viață, în caz contrar infracțiunea va intra, eventual, în concurs cu infracțiunea de profanare de cadavre. Omorul este considerat ca fiind săvârșit prin cruzimi, chiar dacă între timp victima a ajuns în stare de inconștiență, devenind insensibilă. Circumstanța are un caracter real, deci se răsfrânge, în măsura în care au cunoscut-o, asupra tuturor participanților. Sancțiunea. Omorul calificat se pedepsește cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea obligatorie a exercitării unor drepturi prevăzute în art. 66 C.pen. Tentativa se pedepsește potrivit dispozițiilor art. 33 alin.2 C.pen.

1.3. Uciderea la cererea victimei

1.3. Uciderea la cererea victimei

Definiție. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei constă în uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat. Incriminarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului, se înscrie pe linia tradiției existente în dreptul nostru – art.468 C.pen. din 1936. Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de Partea generală. Într-adevăr, dacă în precedenta reglementare, împrejurare avută în vedere în art.190 putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar dacă s-ar reține o circumstanță atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. Pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă27.

Definiție. Infracțiunea de ucidere la cererea victimei constă în uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat. Incriminarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului, se înscrie pe linia tradiției existente în dreptul nostru – art.468 C.pen. din 1936. Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de Partea generală. Într-adevăr, dacă în precedenta reglementare, împrejurare avută în vedere în art.190 putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar dacă s-ar reține o circumstanță atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. Pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă27.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.25.

27

27

21 21

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.25. 21 21

Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din viața persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață al altei persoane. Obiectul material. Constă în corpul în viață al victimei. Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Participația penală este posibilă sub toate formele (coautoratul, instigare sau complicitate). Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracțiuni, neputând fi decât o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suport. Spre deosebire de Codul penal din 1936, care nu impunea nici o condiție referitoare la calitatea persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima stăruia să fie ucisă (boală incurabilă, cauze privind onoarea, cauze sentimentale, etc.), Codul penal din 2009 limitează sfera subiecților pasivi numai la persoanele suferind de o boală incurabilă (spre ex. cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă (spre ex., paralizie completă). Acestea trebuie atestate medical, pentru a se certifica caracterul incurabil sau ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai existe speranțe de remediere sau însănătoșire. De asemenea, boala sau infirmitatea trebuie să cauzeze suferințe permanente și greu de suportat. Acestea sunt de natură să pună la grea încercare din punct de vedere fizic și psihic atât victima, cât și pe cei din anturajul acesteia. Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-si pună capăt vieții, deoarece această posibilitate depinde nu numai de condiția fizică, dar și de starea psihică a persoanei (există persoane care doresc cu orice preț să moară, dar care nu au tăria de a se sinucide). În situația în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o omoare este altul decât cel prevăzut mai sus (spre ex., deznădejde sentimentală sau incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui infracțiunea de omor, la care se pot reține însă circumstanțe atenuante judiciare determinate de cererea explicită a victimei (lit.b alin.2 art.75 C.pen.). Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune de ucidere. Pentru existența infracțiunii este necesară săvârșirea faptei la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei. Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăților sale mintale și care își dă seama de ceea ce se cere. De asemenea, cererea trebuie să fie explicită, expresă, iar nu subînțeleasă. Rugămintea trebuie să fie nu numai serioasă, făcută cu insistență și ca urmare a unei hotărâri ferme, dar și repetată, hotărârea trebuind să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri luate în pripă, într-un moment de enervare, deprimare sau deznădejde. Nu trebuie ca rugămințile pretinse serioase și repetate să constituie în realitate un apel la îngăduință sau milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere la cererea victimei, ci de o infracțiune de omor (spre ex., un părinte bătrân, bolnav

Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din viața persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață al altei persoane. Obiectul material. Constă în corpul în viață al victimei. Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Participația penală este posibilă sub toate formele (coautoratul, instigare sau complicitate). Subiectul pasiv este determinat în cazul acestei infracțiuni, neputând fi decât o persoană care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suport. Spre deosebire de Codul penal din 1936, care nu impunea nici o condiție referitoare la calitatea persoanei, astfel că nu conta cauza pentru care victima stăruia să fie ucisă (boală incurabilă, cauze privind onoarea, cauze sentimentale, etc.), Codul penal din 2009 limitează sfera subiecților pasivi numai la persoanele suferind de o boală incurabilă (spre ex. cancer, SIDA) ori de o infirmitate gravă (spre ex., paralizie completă). Acestea trebuie atestate medical, pentru a se certifica caracterul incurabil sau ireversibil al acestora, astfel încât să nu mai existe speranțe de remediere sau însănătoșire. De asemenea, boala sau infirmitatea trebuie să cauzeze suferințe permanente și greu de suportat. Acestea sunt de natură să pună la grea încercare din punct de vedere fizic și psihic atât victima, cât și pe cei din anturajul acesteia. Nu contează dacă victima era sau nu în stare să-si pună capăt vieții, deoarece această posibilitate depinde nu numai de condiția fizică, dar și de starea psihică a persoanei (există persoane care doresc cu orice preț să moară, dar care nu au tăria de a se sinucide). În situația în care motivul pentru care victima cere făptuitorului să o omoare este altul decât cel prevăzut mai sus (spre ex., deznădejde sentimentală sau incapacitatea de a se sinucide), fapta va constitui infracțiunea de omor, la care se pot reține însă circumstanțe atenuante judiciare determinate de cererea explicită a victimei (lit.b alin.2 art.75 C.pen.). Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune de ucidere. Pentru existența infracțiunii este necesară săvârșirea faptei la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei. Cererea trebuie făcută de o persoană aflată în deplinătatea facultăților sale mintale și care își dă seama de ceea ce se cere. De asemenea, cererea trebuie să fie explicită, expresă, iar nu subînțeleasă. Rugămintea trebuie să fie nu numai serioasă, făcută cu insistență și ca urmare a unei hotărâri ferme, dar și repetată, hotărârea trebuind să persiste, ceea ce exclude ideea unei hotărâri luate în pripă, într-un moment de enervare, deprimare sau deznădejde. Nu trebuie ca rugămințile pretinse serioase și repetate să constituie în realitate un apel la îngăduință sau milă, în acest caz nefiind vorba de o ucidere la cererea victimei, ci de o infracțiune de omor (spre ex., un părinte bătrân, bolnav

22 22

22 22

și neputincios, deznădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul său, îl roagă insistent pe acesta să îl omoare)28 Urmarea imediată a infracțiunii constă în decesul persoanei. Raportul de cauzalitate. Este necesar a se stabili legătura de cauzalitate dintre ceea ce subiectul activ întreprinde – acțiunea de ucidere și rezultatul produs – moartea victimei. Latura subiectivă. Uciderea la cererea victimei se săvârșește cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Formele infracțiunii. Tentativa nu se pedepsește. Infracțiunea se consumă în momentul producerii rezultatului, adică atunci când survine moartea persoanei. Sancțiunea. Uciderea la cererea victimei se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

și neputincios, deznădăjduit de felul neomenos în care îl trata fiul său, îl roagă insistent pe acesta să îl omoare)28 Urmarea imediată a infracțiunii constă în decesul persoanei. Raportul de cauzalitate. Este necesar a se stabili legătura de cauzalitate dintre ceea ce subiectul activ întreprinde – acțiunea de ucidere și rezultatul produs – moartea victimei. Latura subiectivă. Uciderea la cererea victimei se săvârșește cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Formele infracțiunii. Tentativa nu se pedepsește. Infracțiunea se consumă în momentul producerii rezultatului, adică atunci când survine moartea persoanei. Sancțiunea. Uciderea la cererea victimei se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

1.4. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Definiție. Încercarea de sinucidere nu este incriminată, deoarece prin săvârșirea faptei, nu se încalcă dreptul la viață al altuia. În schimb, legiuitorul a incriminat determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, care este asigurat fiecărui om. Alin.1 al art.191 din Codul penal definește determinarea sau înlesnirea sinuciderii ca fiind fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane dacă sinuciderea a avut loc. Obiectul infracțiunii. Obiect juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. Obiectul material constă în corpul unei persoane care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiectul pasiv poate fi orice persoană asupra căreia se efectuează acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea presupune o activitate de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane. Prima constă în îndemnarea și convingerea unei persoane de a se sinucide. Ea nu trebuie confundată cu constrângerea la sinucidere (când constrângerea fizică este atât de puternică încât victima este constrânsă să se sinucidă, nemaiavând libertatea de a lua singură hotărârea de a se sinucide), care constituie un omor comis prin intermediul victimei29.

Definiție. Încercarea de sinucidere nu este incriminată, deoarece prin săvârșirea faptei, nu se încalcă dreptul la viață al altuia. În schimb, legiuitorul a incriminat determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, care este asigurat fiecărui om. Alin.1 al art.191 din Codul penal definește determinarea sau înlesnirea sinuciderii ca fiind fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane dacă sinuciderea a avut loc. Obiectul infracțiunii. Obiect juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul la viață. Obiectul material constă în corpul unei persoane care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiectul pasiv poate fi orice persoană asupra căreia se efectuează acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea presupune o activitate de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane. Prima constă în îndemnarea și convingerea unei persoane de a se sinucide. Ea nu trebuie confundată cu constrângerea la sinucidere (când constrângerea fizică este atât de puternică încât victima este constrânsă să se sinucidă, nemaiavând libertatea de a lua singură hotărârea de a se sinucide), care constituie un omor comis prin intermediul victimei29.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.27 29 Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, Revista Dreptul, nr.7/1998, pag.60.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.27 29 Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, Revista Dreptul, nr.7/1998, pag.60.

28

23 23

28

23 23

Nu interesează mijloacele prin care s-a realizat acțiunea de determinare și nici dacă ideea sinuciderii înainte. Ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi făcut victima să ia hotărârea de a se sinucide. Înlesnirea sinuciderii unei persoane consta în orice ajutor dat persoanei să se sinucidă. Acesta poate fi moral (întărirea hotărârii victimei, acordarea unor sfaturi în legătură cu modul în care trebuie să se procedeze) sau de ordin material (de exemplu, procură arme, otravă, înlătură obstacolele). Atât în cazul determinării, cât și în cazul înlesnirii, activitatea de suprimare a vieții trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigașului. Atunci când făptuitorul săvârșește acte de cooperare directă la realizarea acțiunii sinucigașului, fapta constituie omor. Nu există condiții de loc sau de timp pentru comiterea infracțiunii. Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii, în ambele modalități de săvârșire, se cere ca acțiunea făptuitorului să aibă ca rezultat sinuciderea sau încercarea de sinucidere a persoanei. Legătura de cauzalitate. Între acțiune și rezultat trebuie să existe un raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Intenția de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul actelor săvârșite, din împrejurările concrete în care s-a acționat și starea psihică în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă. Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana, care necunoscând hotărârea subiectului pasiv de a se sinucide, face anumite reflecții referitoare la proprietățile ucigătoare ale unor otrăvuri sau face o pledoarie lipsită de neconcretețe în favoarea sinuciderii, în general. Nu interesează mobilul sau scopul săvârșirii faptei. Tentativa. Tentativa nu este pedepsită. Consumarea. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se consumă în momentul în care are loc sinuciderea sau încercarea de sinucidere a victimei. Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani. Forme agravate 1. Când fapta prevăzută in alin.1 s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani. 2. O altă formă agravată constă în determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persaonă care nu a putut să-si dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Nu interesează mijloacele prin care s-a realizat acțiunea de determinare și nici dacă ideea sinuciderii înainte. Ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi făcut victima să ia hotărârea de a se sinucide. Înlesnirea sinuciderii unei persoane consta în orice ajutor dat persoanei să se sinucidă. Acesta poate fi moral (întărirea hotărârii victimei, acordarea unor sfaturi în legătură cu modul în care trebuie să se procedeze) sau de ordin material (de exemplu, procură arme, otravă, înlătură obstacolele). Atât în cazul determinării, cât și în cazul înlesnirii, activitatea de suprimare a vieții trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigașului. Atunci când făptuitorul săvârșește acte de cooperare directă la realizarea acțiunii sinucigașului, fapta constituie omor. Nu există condiții de loc sau de timp pentru comiterea infracțiunii. Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii, în ambele modalități de săvârșire, se cere ca acțiunea făptuitorului să aibă ca rezultat sinuciderea sau încercarea de sinucidere a persoanei. Legătura de cauzalitate. Între acțiune și rezultat trebuie să existe un raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Intenția de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul actelor săvârșite, din împrejurările concrete în care s-a acționat și starea psihică în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau a încercat să se sinucidă. Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana, care necunoscând hotărârea subiectului pasiv de a se sinucide, face anumite reflecții referitoare la proprietățile ucigătoare ale unor otrăvuri sau face o pledoarie lipsită de neconcretețe în favoarea sinuciderii, în general. Nu interesează mobilul sau scopul săvârșirii faptei. Tentativa. Tentativa nu este pedepsită. Consumarea. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se consumă în momentul în care are loc sinuciderea sau încercarea de sinucidere a victimei. Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani. Forme agravate 1. Când fapta prevăzută in alin.1 s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani. 2. O altă formă agravată constă în determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persaonă care nu a putut să-si dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

24 24

24 24

Forme atenuate Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin.1-3 au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Astfel spre deosebire de vechiul, cod penal în vigoare cuprinde o reglementare ce distinge între fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere și cea care a condus la sinuciderea victimei. Prin încercarea de sinucidere înțelegem situația în care sinucigașul a trecut la executarea hotărârii sale (a băut otrava, și-a descărcat un glonț etc.) dar, din anumite cauze, executarea a fost întreruptă sau moartea nu s-a produs (de exemplu o doză prea slabă de otravă, o rană superficială)30. Noul tratament sancționator este diferențiat în funcție de împrejurarea dacă faptele au fost comise față de o persoană cu discernământ nealterat, o persoană cu discernământ diminuat sau o persoană lipsită de discernământ și în această ultimă ipostază deoarece lipsește o decizie din partea victimei, este prevăzut un regim sancționator similar cu cel existent în cazul omorului simplu. Această opțiune a legiuitorului își găsește explicația în aceea că fapta de a determina o persoană, lipsită de discernământ sau de voință, să se sinucidă este finalmente o formă a omorului31. Reglementarea prevăzută în art.191 din Codul penal este apropiată de cea întâlnită în alte coduri precum Codul penal Italian – art.580, Codul penal portughez – art.135, Codul penal norvegian – art.23532. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

1.5. Uciderea din culpă

Forme atenuate Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin.1-3 au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Astfel spre deosebire de vechiul, cod penal în vigoare cuprinde o reglementare ce distinge între fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere și cea care a condus la sinuciderea victimei. Prin încercarea de sinucidere înțelegem situația în care sinucigașul a trecut la executarea hotărârii sale (a băut otrava, și-a descărcat un glonț etc.) dar, din anumite cauze, executarea a fost întreruptă sau moartea nu s-a produs (de exemplu o doză prea slabă de otravă, o rană superficială)30. Noul tratament sancționator este diferențiat în funcție de împrejurarea dacă faptele au fost comise față de o persoană cu discernământ nealterat, o persoană cu discernământ diminuat sau o persoană lipsită de discernământ și în această ultimă ipostază deoarece lipsește o decizie din partea victimei, este prevăzut un regim sancționator similar cu cel existent în cazul omorului simplu. Această opțiune a legiuitorului își găsește explicația în aceea că fapta de a determina o persoană, lipsită de discernământ sau de voință, să se sinucidă este finalmente o formă a omorului31. Reglementarea prevăzută în art.191 din Codul penal este apropiată de cea întâlnită în alte coduri precum Codul penal Italian – art.580, Codul penal portughez – art.135, Codul penal norvegian – art.23532. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

1.5. Uciderea din culpă

Definiție. Infracțiunea de ucidere din culpă este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art. 192 din Codul penal și constă în „uciderea din culpă a unei persoane”. Reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunțându-se la o parte dintre formele agravate, care practic erau dublu sancționate, în mod nejustificat, atât în Codul penal, ca formă agravată a infracțiunii de ucidere din culpă, cât și ca infracțiuni distincte în legislația privind reglementarea circulației pe drumurile publice33. A fost însă menținută agravanta privind comiterea faptei asupra a două sau mai multe persoane, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă cu jumătate. Deosebirea esențială dintre omorul cu intenție și uciderea din culpă este forma de vinovăție, pentru că legiuitorul a înțeles că această valoare supremă,

Definiție. Infracțiunea de ucidere din culpă este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art. 192 din Codul penal și constă în „uciderea din culpă a unei persoane”. Reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunțându-se la o parte dintre formele agravate, care practic erau dublu sancționate, în mod nejustificat, atât în Codul penal, ca formă agravată a infracțiunii de ucidere din culpă, cât și ca infracțiuni distincte în legislația privind reglementarea circulației pe drumurile publice33. A fost însă menținută agravanta privind comiterea faptei asupra a două sau mai multe persoane, cu consecința majorării limitelor de pedeapsă cu jumătate. Deosebirea esențială dintre omorul cu intenție și uciderea din culpă este forma de vinovăție, pentru că legiuitorul a înțeles că această valoare supremă,

30 Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.. C.H. Beck, București, 2013, p.42. 31 M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, 2009, p.180. 32 Op.cit., p.180. 33 C.Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, Cr. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014, p.301.

30 Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.. C.H. Beck, București, 2013, p.42. 31 M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, 2009, p.180. 32 Op.cit., p.180. 33 C.Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, Cr. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014, p.301.

25 25

25 25

care este viața, trebuie protejată prin norme penale și atunci când încetează datorită ușurinței sau neglijenței unor oameni34. Sub raport statistic, infracțiunile de ucidere din culpă sunt mult mai numeroase decât cele săvârșite cu intenție. Prin frecvența lor uciderile din culpă reprezintă o serioasă amenințare pentru viața oamenilor și ca urmare, gradul de pericol social crescut al acestora a impus incriminarea și sancționarea în legislațiile penale. Obiectul material îl constituie corpul fizic al persoanei asupra căruia se exercită acțiunea (inacțiunea) făptuitorului care au avut ca rezultat moartea persoanei. Și la această infracțiune se cere să se fi acționat asupra unui corp în viață, în momentul săvârșirii faptei. Subiecții infracțiunii. Subiect activ este persoana care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal. Subiectului activ nu i se cere o anumită calitate, ci dimpotrivă o calitate specială (de exemplu, este conducător de vehicul cu tracțiune mecanică constituie, în unele cazuri, o circumstanță agravantă ce califică infracțiunea. Săvârșindu-se din culpă, aceasta infracțiune este susceptibilă numai de participație improprie, situație în care participantul va răspunde pentru instigarea sau complicitatea la infracțiunea de omor, în vreme ce autorul faptei va răspunde pentru infracțiunea de ucidere din culpă. Examinându-se problema dacă la uciderea din culpă este posibil coautorul, s-a exprimat atât părerea că aceasta modalitate a participației este compatibilă cu infracțiunea examinată, când datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a produs din culpă rezultatul letal, cât și părerea care exclude această posibilitate. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață. Aceeași persoană poate fi uneori în mod concomitent subiect activ și subiect pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă (de ex. un accident de circulație, cauzat din culpa conducătorului unui vehicul, accident în care și-a găsit și el moartea)35. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravante prevăzute de alin.3 al art.192C.pen. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea se realizează printr-o activitate de ucidere. Aceasta poate consta în acțiune sau inacțiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea interzice să se facă sau, dimpotrivă, nu face ceea ce avea obligația să facă. Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca rezultat moartea victimei. Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe raportul de cauzalitate între acțiunea-inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată. Acesta există ori de câte

care este viața, trebuie protejată prin norme penale și atunci când încetează datorită ușurinței sau neglijenței unor oameni34. Sub raport statistic, infracțiunile de ucidere din culpă sunt mult mai numeroase decât cele săvârșite cu intenție. Prin frecvența lor uciderile din culpă reprezintă o serioasă amenințare pentru viața oamenilor și ca urmare, gradul de pericol social crescut al acestora a impus incriminarea și sancționarea în legislațiile penale. Obiectul material îl constituie corpul fizic al persoanei asupra căruia se exercită acțiunea (inacțiunea) făptuitorului care au avut ca rezultat moartea persoanei. Și la această infracțiune se cere să se fi acționat asupra unui corp în viață, în momentul săvârșirii faptei. Subiecții infracțiunii. Subiect activ este persoana care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal. Subiectului activ nu i se cere o anumită calitate, ci dimpotrivă o calitate specială (de exemplu, este conducător de vehicul cu tracțiune mecanică constituie, în unele cazuri, o circumstanță agravantă ce califică infracțiunea. Săvârșindu-se din culpă, aceasta infracțiune este susceptibilă numai de participație improprie, situație în care participantul va răspunde pentru instigarea sau complicitatea la infracțiunea de omor, în vreme ce autorul faptei va răspunde pentru infracțiunea de ucidere din culpă. Examinându-se problema dacă la uciderea din culpă este posibil coautorul, s-a exprimat atât părerea că aceasta modalitate a participației este compatibilă cu infracțiunea examinată, când datorită unor acte efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane, s-a produs din culpă rezultatul letal, cât și părerea care exclude această posibilitate. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică în viață. Aceeași persoană poate fi uneori în mod concomitent subiect activ și subiect pasiv al infracțiunii de ucidere din culpă (de ex. un accident de circulație, cauzat din culpa conducătorului unui vehicul, accident în care și-a găsit și el moartea)35. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravante prevăzute de alin.3 al art.192C.pen. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracțiunea se realizează printr-o activitate de ucidere. Aceasta poate consta în acțiune sau inacțiune, după cum făptuitorul face ceea ce legea interzice să se facă sau, dimpotrivă, nu face ceea ce avea obligația să facă. Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca rezultat moartea victimei. Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe raportul de cauzalitate între acțiunea-inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată. Acesta există ori de câte

34

Valerică Lazăr, Drept penal – partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007, pag.110. V.Dongoroz, S.Kahane, I. Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C. Bulai, R.Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, București, 1971, p. 207.

34

35

35

26 26

Valerică Lazăr, Drept penal – partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007, pag.110. V.Dongoroz, S.Kahane, I. Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C. Bulai, R.Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III, Ed. Academiei, București, 1971, p. 207. 26 26

ori se stabilește că fără acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs, precum și atunci când activitatea culpabilă a făptuitorului se suprapune pe activitatea altei persoane, fiind suficient ca aceasta activitate să se înscrie printre cauzele care au determinat rezultatul. În acest sens, în practica judiciară, s-a decis de exemplu - ca între activitatea medicului, care din culpă, nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile sale profesionale, și moartea victimei internată există un raport de cauzalitate, deoarece, în speță, activitatea medicului are valoare cauzală, contribuind, alături de activitatea autorului loviturii de cuțit, la producerea rezultatului. La producerea rezultatului periculos poate contribui chiar propria culpă a victimei, situație în care trebuie făcută distincția după cum culpa victimei a avut sau nu un rol exclusiv în producerea rezultatului periculos. Dacă, culpa victimei nu a avut un rol exclusiv, în producerea morții acesteia, raportul de cauzalitate există și făptuitorul răspunde penal pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât, în domeniul dreptului penal nu este admisă compensarea culpelor. Astfel, s-a reținut infracțiunea de ucidere din culpă în sarcina inculpatului care a permis victimei - o persoană în stare de ebrietate să se urce pe platforma autocamionului pe care îl conducea, aceasta căzând apoi din autocamion și găsindu-și astfel moartea, deoarece, chiar dacă victima a contribuit, prin propria sa activitate imprudentă, la producerea accidentului, totuși fără activitatea făptuitorului, acest accident nu s-ar fi produs. Răspunderea penală a făptuitorului este însă înlăturată în cazul în care culpa victimei a avut un caracter exclusiv în producerea morții acesteia. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare este condiționată de ocrotirea, apărarea dreptului persoanei la viață împotriva faptelor comise din culpă, prin care se aduce atingere acestei importante valori sociale. Latura subiectivă. Forma de vinovăție o constituie culpa, în ambele modalități reglementate, adică fie sub forma culpei cu previziune, fie sub forma culpei simple (neglijența). Există culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (în speță, moartea victimei), dar nu urmărește producerea lui, ci crede fără temei că el nu se va produce. De exemplu, conducerea autovehiculului sub influența alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală ori oboseală; depășirea riscantă a autovehiculului din față; organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un șantier; examinarea bolnavului de către medic în mod superficial. Există culpă simplă (neglijența) atunci când subiectul nu prevede rezultatul faptei sale, deși în raport cu conduita ipotetică a omului normal trebuia să-l prevadă, iar în raport cu persoana sa putea să aibă previziunea lui. De exemplu, un militar aflat în serviciul de pază lasă arma încărcată și nesupravegheată în apropierea unui grup de copii; unul dintre copii se joacă cu arma, aceasta se descarcă și un alt copil este ucis.

ori se stabilește că fără acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs, precum și atunci când activitatea culpabilă a făptuitorului se suprapune pe activitatea altei persoane, fiind suficient ca aceasta activitate să se înscrie printre cauzele care au determinat rezultatul. În acest sens, în practica judiciară, s-a decis de exemplu - ca între activitatea medicului, care din culpă, nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile sale profesionale, și moartea victimei internată există un raport de cauzalitate, deoarece, în speță, activitatea medicului are valoare cauzală, contribuind, alături de activitatea autorului loviturii de cuțit, la producerea rezultatului. La producerea rezultatului periculos poate contribui chiar propria culpă a victimei, situație în care trebuie făcută distincția după cum culpa victimei a avut sau nu un rol exclusiv în producerea rezultatului periculos. Dacă, culpa victimei nu a avut un rol exclusiv, în producerea morții acesteia, raportul de cauzalitate există și făptuitorul răspunde penal pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât, în domeniul dreptului penal nu este admisă compensarea culpelor. Astfel, s-a reținut infracțiunea de ucidere din culpă în sarcina inculpatului care a permis victimei - o persoană în stare de ebrietate să se urce pe platforma autocamionului pe care îl conducea, aceasta căzând apoi din autocamion și găsindu-și astfel moartea, deoarece, chiar dacă victima a contribuit, prin propria sa activitate imprudentă, la producerea accidentului, totuși fără activitatea făptuitorului, acest accident nu s-ar fi produs. Răspunderea penală a făptuitorului este însă înlăturată în cazul în care culpa victimei a avut un caracter exclusiv în producerea morții acesteia. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare este condiționată de ocrotirea, apărarea dreptului persoanei la viață împotriva faptelor comise din culpă, prin care se aduce atingere acestei importante valori sociale. Latura subiectivă. Forma de vinovăție o constituie culpa, în ambele modalități reglementate, adică fie sub forma culpei cu previziune, fie sub forma culpei simple (neglijența). Există culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (în speță, moartea victimei), dar nu urmărește producerea lui, ci crede fără temei că el nu se va produce. De exemplu, conducerea autovehiculului sub influența alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală ori oboseală; depășirea riscantă a autovehiculului din față; organizarea defectuoasă a lucrărilor pe un șantier; examinarea bolnavului de către medic în mod superficial. Există culpă simplă (neglijența) atunci când subiectul nu prevede rezultatul faptei sale, deși în raport cu conduita ipotetică a omului normal trebuia să-l prevadă, iar în raport cu persoana sa putea să aibă previziunea lui. De exemplu, un militar aflat în serviciul de pază lasă arma încărcată și nesupravegheată în apropierea unui grup de copii; unul dintre copii se joacă cu arma, aceasta se descarcă și un alt copil este ucis.

27 27

27 27

Dacă culpa făptuitorului, în una dintre cele două forme, nu poate fi stabilită, fapta nu constituie infracțiunea de ucidere din culpă. În practica judiciară, s-a decis în acest sens, de exemplu, că infracțiunea de ucidere din culpă nu poate fi reținută în sarcina aceluia care, neștiind că victima suferă de o afecțiune cardiacă a fugit după ea, cu scopul de a o lovi, iar apoi, când aceasta a intrat într-o locuință, a aruncat cu o piatră în ușa acelei locuințe, deoarece el nu a putut să prevadă că, datorită spaimei provocată, ea va înceta din viață, ca urmare a unui infarct miocardic. Legea nu distinge, în ce privește existența culpei făptuitorului, dacă urmarea socialmente periculoasă s-a produs dintr-o culpă gravă ori dintr-o culpă ușoară sau foarte ușoară; chiar și cea mai ușoară va fi de ajuns pentru existența infracțiunii. Instanța, însă va ține cont de gravitatea culpei atunci când procedează la individualizarea pedepsei. Tentativa. Fiind o infracțiune neintenționată, nu este susceptibilă de tentativă. Consumarea .Se consumă în momentul producerii morții victimei, ca rezultat al activității culpabile a făptuitorului. Forme agravate 1. Potrivit alin.2 al art. 192 C.pen. forma agravată constă în uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Este necesar ca prin actele normative să fie stabilite reguli pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității. Nu interesează dacă subiectul activ este sau nu calificat pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității. Fapta să fie săvârșită în timpul exercitării profesiei, meseriei sau activității, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia. Fapta să fie urmarea nerespectării dispozițiilor legale. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni36. 2. A doua formă agravată - uciderea a două sau mai multe persoane – alin.3 art.192 C.pen. Pluralitatea de victime nu va duce în cazul uciderii din culpă la reținerea unei pluralități de infracțiuni, ci la o variantă agravată a acesteia, existând astfel o unitate legală de infracțiune (infracțiunea complexă). Sancțiunea. În forma sa simplă, tipică, infracțiunea de ucidere din culpă se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Dacă culpa făptuitorului, în una dintre cele două forme, nu poate fi stabilită, fapta nu constituie infracțiunea de ucidere din culpă. În practica judiciară, s-a decis în acest sens, de exemplu, că infracțiunea de ucidere din culpă nu poate fi reținută în sarcina aceluia care, neștiind că victima suferă de o afecțiune cardiacă a fugit după ea, cu scopul de a o lovi, iar apoi, când aceasta a intrat într-o locuință, a aruncat cu o piatră în ușa acelei locuințe, deoarece el nu a putut să prevadă că, datorită spaimei provocată, ea va înceta din viață, ca urmare a unui infarct miocardic. Legea nu distinge, în ce privește existența culpei făptuitorului, dacă urmarea socialmente periculoasă s-a produs dintr-o culpă gravă ori dintr-o culpă ușoară sau foarte ușoară; chiar și cea mai ușoară va fi de ajuns pentru existența infracțiunii. Instanța, însă va ține cont de gravitatea culpei atunci când procedează la individualizarea pedepsei. Tentativa. Fiind o infracțiune neintenționată, nu este susceptibilă de tentativă. Consumarea .Se consumă în momentul producerii morții victimei, ca rezultat al activității culpabile a făptuitorului. Forme agravate 1. Potrivit alin.2 al art. 192 C.pen. forma agravată constă în uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Este necesar ca prin actele normative să fie stabilite reguli pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității. Nu interesează dacă subiectul activ este sau nu calificat pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității. Fapta să fie săvârșită în timpul exercitării profesiei, meseriei sau activității, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia. Fapta să fie urmarea nerespectării dispozițiilor legale. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni36. 2. A doua formă agravată - uciderea a două sau mai multe persoane – alin.3 art.192 C.pen. Pluralitatea de victime nu va duce în cazul uciderii din culpă la reținerea unei pluralități de infracțiuni, ci la o variantă agravată a acesteia, existând astfel o unitate legală de infracțiune (infracțiunea complexă). Sancțiunea. În forma sa simplă, tipică, infracțiunea de ucidere din culpă se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 36.

36

36

28 28

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 36. 28 28

Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferențiat. Astfel, forma prevăzută de alin. 2 art. 192 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. În cazul ultimei forme agravate limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate – alin.3 art. 192 C.pen. Analizând cele două articole se constată că art.192 din Noul Cod penal are o formă simplificată față de art.178 din Codul penal anterior. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Formele agravate ale uciderii din culpă sunt pedepsite diferențiat. Astfel, forma prevăzută de alin. 2 art. 192 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. În cazul ultimei forme agravate limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate – alin.3 art. 192 C.pen. Analizând cele două articole se constată că art.192 din Noul Cod penal are o formă simplificată față de art.178 din Codul penal anterior. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

29 29

29 29

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂȚII

2.1. Noțiuni generale

2.1. Noțiuni generale

Integritate corporală și sănătatea sunt atribute fundamentale ale persoanei umane, țin de însăși esența acesteia, ele fiind recunoscute și garantate ca drepturi fundamentale prin art.22 din Constituția României. Infracțiunile de loviri sau vătămări a integrității corporale sau sănătății constituie o categorie aparte de infracțiuni, ele fiind prevăzute de legiuitor în Secțiunea a II-a din Titlul I al Codului penal. Ele sunt reglementate în ordinea gravității lor astfel: - lovirea sau alte violențe (art.193 C.pen.); - vătămarea corporală (art.194 C.pen.); - lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.); - vătămarea corporală din culpă (art.196 C.pen.) ; - relele tratamente aplicate minorului (art.197 C.pen.) ; - încăierarea (art.198 C.pen.). În acest capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei și prin aceasta prejudiciază relațiile sociale referitoare la aceste atribute ale persoanelor37. Și în privință infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății Codului penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art.180-182 din Codul penal anterior în conținutul a doar două articole (art.193-194). Criteriul de distincție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra potrivit alin.1 al art.193 C.pen. dacă a cauzat leziuni va fi încadrată potrivit alin.2 art.193, iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în art.194, se va încadra potrivit acestui text. Astfel, reglementarea din Codul penal anterior privind infracțiunile de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și într-o anumită măsură vătămare corporală gravă (faptele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, dar de cel mult 90 de zile) se regăsesc în actualul cod în cadrul infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută în art.193, limitele de pedeapsă fiind sporite în raport cu reglementarea anterioară (cu excepția urmărilor care ar putea fi încadrate, potrivit reglementării anterioare, în infracțiunea de vătămare corporală gravă).

Integritate corporală și sănătatea sunt atribute fundamentale ale persoanei umane, țin de însăși esența acesteia, ele fiind recunoscute și garantate ca drepturi fundamentale prin art.22 din Constituția României. Infracțiunile de loviri sau vătămări a integrității corporale sau sănătății constituie o categorie aparte de infracțiuni, ele fiind prevăzute de legiuitor în Secțiunea a II-a din Titlul I al Codului penal. Ele sunt reglementate în ordinea gravității lor astfel: - lovirea sau alte violențe (art.193 C.pen.); - vătămarea corporală (art.194 C.pen.); - lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.); - vătămarea corporală din culpă (art.196 C.pen.) ; - relele tratamente aplicate minorului (art.197 C.pen.) ; - încăierarea (art.198 C.pen.). În acest capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei și prin aceasta prejudiciază relațiile sociale referitoare la aceste atribute ale persoanelor37. Și în privință infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății Codului penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art.180-182 din Codul penal anterior în conținutul a doar două articole (art.193-194). Criteriul de distincție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra potrivit alin.1 al art.193 C.pen. dacă a cauzat leziuni va fi încadrată potrivit alin.2 art.193, iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în art.194, se va încadra potrivit acestui text. Astfel, reglementarea din Codul penal anterior privind infracțiunile de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și într-o anumită măsură vătămare corporală gravă (faptele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, dar de cel mult 90 de zile) se regăsesc în actualul cod în cadrul infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută în art.193, limitele de pedeapsă fiind sporite în raport cu reglementarea anterioară (cu excepția urmărilor care ar putea fi încadrate, potrivit reglementării anterioare, în infracțiunea de vătămare corporală gravă).

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.41.

37

37

30 30

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.41. 30 30

De asemenea, s-a renunțat la agravantele din reglementarea anterioară referitoare la membrii de familie, aceste fapte constituind, în actuala reglementare, infracțiuni distincte prevăzute în art. 199 C.pen. (violența în familie).

2.2. Lovirea sau alte violențe

De asemenea, s-a renunțat la agravantele din reglementarea anterioară referitoare la membrii de familie, aceste fapte constituind, în actuala reglementare, infracțiuni distincte prevăzute în art. 199 C.pen. (violența în familie).

2.2. Lovirea sau alte violențe

Definiție. Această infracțiune este prevăzută și sancționată în forma sa simplă în art. 193 alin. 1 Cod penal și constă în „lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care ocrotesc persoana împotriva actelor de violență producătoare de suferințe fizice, ori prin care este lezată sănătatea acesteia. Obiectul material constă în corpul viu al unei persoanei, asupra căruia se exercită lovirea sau alte violențe. Este vorba de corpul unei alte persoane decît al autorului faptei, deoarece autolezarea propriului corp nu este incriminată, neaducându-se atingere relațiilor sociale cu privire la această valoare socială. Dacă faptele sunt săvârșite cu știință asupra unei persoane decedate, se va reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art.383 C.pen.). Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal, deoarece legea nu cere să existe o calitate specială a subiectului activ. Dacă lovirile sau violențele sunt exercitate de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta va constitui infracțiunea de purtare abuzivă (art. 296 C.pen.). De asemenea, în situația în care lovirile sau alte violențe se comit împotriva unui minor de către părinții săi sau de către persoanele cărora le-a fost încredințat spre creștere și educare, fapta va constitui infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de dispozițiile art. 197 din Codul penal, cu condiția să fie întrunite toate elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a noului-născut săvârșită de către mamă (alin.2 art.200 C.pen.). Fapta se poate comite și în participație în oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate). Subiectul pasiv al infracțiunii, în cazul modalităților normative prevăzute în alin.1 și alin.2 al art.193 C.pen. poate fi orice persoană fizică, întrucât legea nu cere să existe o anumită calitate specială. Subiectul pasiv este persoana fizică în viață. Consimțământul victimei la exercitarea de violențe asupra sa constituie o cauză justificativă. În ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violență în familie – alin.1 art. 199 raportat la art.193 C.pen.

Definiție. Această infracțiune este prevăzută și sancționată în forma sa simplă în art. 193 alin. 1 Cod penal și constă în „lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care ocrotesc persoana împotriva actelor de violență producătoare de suferințe fizice, ori prin care este lezată sănătatea acesteia. Obiectul material constă în corpul viu al unei persoanei, asupra căruia se exercită lovirea sau alte violențe. Este vorba de corpul unei alte persoane decît al autorului faptei, deoarece autolezarea propriului corp nu este incriminată, neaducându-se atingere relațiilor sociale cu privire la această valoare socială. Dacă faptele sunt săvârșite cu știință asupra unei persoane decedate, se va reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art.383 C.pen.). Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal, deoarece legea nu cere să existe o calitate specială a subiectului activ. Dacă lovirile sau violențele sunt exercitate de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu, fapta va constitui infracțiunea de purtare abuzivă (art. 296 C.pen.). De asemenea, în situația în care lovirile sau alte violențe se comit împotriva unui minor de către părinții săi sau de către persoanele cărora le-a fost încredințat spre creștere și educare, fapta va constitui infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de dispozițiile art. 197 din Codul penal, cu condiția să fie întrunite toate elementele constitutive ale acestei infracțiuni. Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a noului-născut săvârșită de către mamă (alin.2 art.200 C.pen.). Fapta se poate comite și în participație în oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate). Subiectul pasiv al infracțiunii, în cazul modalităților normative prevăzute în alin.1 și alin.2 al art.193 C.pen. poate fi orice persoană fizică, întrucât legea nu cere să existe o anumită calitate specială. Subiectul pasiv este persoana fizică în viață. Consimțământul victimei la exercitarea de violențe asupra sa constituie o cauză justificativă. În ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violență în familie – alin.1 art. 199 raportat la art.193 C.pen.

31 31

31 31

În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau de un membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.259 raportat la art.193 C.pen.) deopotrivă se va reține ultrajul judiciar și atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta. Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257 raportat la art.193 C.pen.). Pluralitatea de subiecții pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o lovire sau prin orice acte de violență care se pot datora, fie energiei făptuitorului, fie prin folosirea unor mijloace contondente cu care se produc loviri, înțepături etc. Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza activitatea de lovire sau de exercitare a actelor de violență, însă acestea pot fi avute în vedere la aprecierea gravității faptei și, pe cale de consecință la individualizarea pedepsei aplicate. Infracțiunea se comite, de regulă, prin acte comisive, prin acțiuni care pot fi acțiuni directe, cât și acțiuni indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice (spre exemplu, lovire cu sau de corpuri dure, înțepare, zgâriere) și acțiuni psihice (spre exemplu, făptuitorul sperie victima și aceasta cade și se lovește sau o determină, prin amenințare, să se arunce de la înălțime ceea ce are ca urmare vătămarea acesteia). Acțiunile indirecte constau în expunerea victimei unor situații periculoase care să aibă drept rezultat lovirea acesteia (spre exemplu, oferă persoanei un scaun stricat, iar aceasta, așezându-se cade și se lovește). Elementul material al infracțiunii se poate realiza și printr-o inacțiune (de exemplu, făptuitorul, cu intenție, nu semnalizează existența unor gropi, deși avea aceasta obligație legală, ceea ce are drept rezultat căderea și lovirea victimei căreia îi sunt astfel pricinuite suferințe fizice sau o vătămare, rezultat urmărit și dorit de către făptuitor). În sensul legii penale, actele de violență nu presupun numai folosirea forței, a constrângerii, dar și folosirea de acte nonviolente susceptibile să provoace victimei suferințe (de exemplu, determinarea victimei să folosească un aparat electric, știind că este defect și că îi va provoca suferințe). Nu este întotdeauna necesar pentru existența infracțiunii de lovire sau alte violențe să existe un contact fizic între agresor și victimă, fapta putând fi comisă prin orice fel de violențe prin care se produce o suferință fizică (de ex. printr-o

În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau de un membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.259 raportat la art.193 C.pen.) deopotrivă se va reține ultrajul judiciar și atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta. Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257 raportat la art.193 C.pen.). Pluralitatea de subiecții pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o lovire sau prin orice acte de violență care se pot datora, fie energiei făptuitorului, fie prin folosirea unor mijloace contondente cu care se produc loviri, înțepături etc. Legiuitorul nu enumeră modalitățile prin care se poate realiza activitatea de lovire sau de exercitare a actelor de violență, însă acestea pot fi avute în vedere la aprecierea gravității faptei și, pe cale de consecință la individualizarea pedepsei aplicate. Infracțiunea se comite, de regulă, prin acte comisive, prin acțiuni care pot fi acțiuni directe, cât și acțiuni indirecte. Acțiunile directe pot fi acțiuni fizice (spre exemplu, lovire cu sau de corpuri dure, înțepare, zgâriere) și acțiuni psihice (spre exemplu, făptuitorul sperie victima și aceasta cade și se lovește sau o determină, prin amenințare, să se arunce de la înălțime ceea ce are ca urmare vătămarea acesteia). Acțiunile indirecte constau în expunerea victimei unor situații periculoase care să aibă drept rezultat lovirea acesteia (spre exemplu, oferă persoanei un scaun stricat, iar aceasta, așezându-se cade și se lovește). Elementul material al infracțiunii se poate realiza și printr-o inacțiune (de exemplu, făptuitorul, cu intenție, nu semnalizează existența unor gropi, deși avea aceasta obligație legală, ceea ce are drept rezultat căderea și lovirea victimei căreia îi sunt astfel pricinuite suferințe fizice sau o vătămare, rezultat urmărit și dorit de către făptuitor). În sensul legii penale, actele de violență nu presupun numai folosirea forței, a constrângerii, dar și folosirea de acte nonviolente susceptibile să provoace victimei suferințe (de exemplu, determinarea victimei să folosească un aparat electric, știind că este defect și că îi va provoca suferințe). Nu este întotdeauna necesar pentru existența infracțiunii de lovire sau alte violențe să existe un contact fizic între agresor și victimă, fapta putând fi comisă prin orice fel de violențe prin care se produce o suferință fizică (de ex. printr-o

32 32

32 32

violență psihică (sperietură puternică), prin pulverizarea unui spray paralizant lacrimogen în locul unde se află victima etc. Urmarea imediată constă în provocarea unei suferințe fizice victimei. În cazul lovirii, suferințele fizice sunt prezumate, deoarece nu este de conceput ca o persoană să fie lovită și totuși să nu i se producă asemenea suferințe. În cazul săvârșirii altor acte de violentă, producerea suferințelor fizice trebuie dovedită, deoarece nu orice act de violență este producător de asemenea suferințe. Dacă actul de violență nu a produs o suferință fizică, fapta, ar putea constitui, eventual, infracțiunea de insultă. Lovirile sau alte violențe, care produc iritarea pielii, escoriații sau echimoze, adică simple semne exterioare superficiale și care nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare, realizează forma tip a infracțiunii. Fapta nu este tipică dacă s-au produs numai suferințe psihice38. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului ce constituie elementul material al infracțiunii și rezultatul produs - suferința fizică sau vătămarea corporală - este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate. Latura subiectivă. Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte. Lovirea sau săvârșirea din culpă a unui act producător de suferințe fizice nu constituie infracțiune. De asemenea, nu constituie infracțiune dacă lovirile sau violențele au avut loc în cadrul jocurilor sportive îngăduite de lege sau în cazul efectuării unei operații medicale, a unui tratament medical, cu condiția să fie respectate limitele firești ale acestor activități. Nu interesează mobilul și nici scopul săvârșirii faptei. De aceasta se va ține seama însă la individualizarea judiciară a pedepsei. Tentativa. Tentativa, deși posibilă, nu se pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când victima este lovită sau în momentul când printr-un act de violență i se produce o suferință fizică Infracțiunea poate fi săvârșită, în forma continuată, atunci când făptuitorul lovește o persoană în împrejurări diferite în baza aceleiași rezoluții. Dacă o persoană cu aceeași ocazie, lovește mai multe persoane, nu există o singură infracțiune de lovire, ci tot atâtea infracțiuni în concurs câte persoane au fost lovite. Dacă infracțiunea se săvârșește în formă continuată, ea se epuizează în momentul comiterii ultimei acțiuni de lovire. Sancțiunea. Infracțiunea de lovire sau alte violențe în forma de bază (alin.1 art.193 C.pen.) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

violență psihică (sperietură puternică), prin pulverizarea unui spray paralizant lacrimogen în locul unde se află victima etc. Urmarea imediată constă în provocarea unei suferințe fizice victimei. În cazul lovirii, suferințele fizice sunt prezumate, deoarece nu este de conceput ca o persoană să fie lovită și totuși să nu i se producă asemenea suferințe. În cazul săvârșirii altor acte de violentă, producerea suferințelor fizice trebuie dovedită, deoarece nu orice act de violență este producător de asemenea suferințe. Dacă actul de violență nu a produs o suferință fizică, fapta, ar putea constitui, eventual, infracțiunea de insultă. Lovirile sau alte violențe, care produc iritarea pielii, escoriații sau echimoze, adică simple semne exterioare superficiale și care nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare, realizează forma tip a infracțiunii. Fapta nu este tipică dacă s-au produs numai suferințe psihice38. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului ce constituie elementul material al infracțiunii și rezultatul produs - suferința fizică sau vătămarea corporală - este necesar a se stabili o legătură de cauzalitate. Latura subiectivă. Latura subiectivă a infracțiunii constă în vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte. Lovirea sau săvârșirea din culpă a unui act producător de suferințe fizice nu constituie infracțiune. De asemenea, nu constituie infracțiune dacă lovirile sau violențele au avut loc în cadrul jocurilor sportive îngăduite de lege sau în cazul efectuării unei operații medicale, a unui tratament medical, cu condiția să fie respectate limitele firești ale acestor activități. Nu interesează mobilul și nici scopul săvârșirii faptei. De aceasta se va ține seama însă la individualizarea judiciară a pedepsei. Tentativa. Tentativa, deși posibilă, nu se pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când victima este lovită sau în momentul când printr-un act de violență i se produce o suferință fizică Infracțiunea poate fi săvârșită, în forma continuată, atunci când făptuitorul lovește o persoană în împrejurări diferite în baza aceleiași rezoluții. Dacă o persoană cu aceeași ocazie, lovește mai multe persoane, nu există o singură infracțiune de lovire, ci tot atâtea infracțiuni în concurs câte persoane au fost lovite. Dacă infracțiunea se săvârșește în formă continuată, ea se epuizează în momentul comiterii ultimei acțiuni de lovire. Sancțiunea. Infracțiunea de lovire sau alte violențe în forma de bază (alin.1 art.193 C.pen.) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 39

38

38

33 33

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 39 33 33

Forme agravate 1) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă. Noul cod penal încearcă să facă o reașezare și o simplificare a conținutului infracțiunilor de violență prevăzute de art.180-182 C.Pen. actual, în cuprinsul a numai două articole folosind în calitate de criteriu de distincție, între formele faptelor de violență, natura consecințelor produse. Fapta care nu a produs decât suferințe fizice se va încadra în prevederile art.193 alin. 1, iar fapta care a afectat sănătatea unei persoane ori a produs leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată la cel mult 90 de zile va fi încadrată potrivit art.193 alin.2. Trebuie subliniat că agravantele constând în lovirea sau alte violențe săvârșite contra membrilor familiei nu au mai fost preluate în noua reglementare. Omisiunea se explică prin faptul că acest element circumstanțial agravant este prevăzut ca împrejurare agravantă pentru toate infracțiunile de violență. Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul de zile de îngrijiri medicale, Este necesar ca traumatismul produs să necesite pentru vindecare între 1 și 90 de zile de îngrijiri medicale ; dacă vătămările suferite nu necesită pentru vindecare nici o zi de îngrijire medicală se va reține comiterea formei de bază a infracțiunii, iar dacă numărul zilelor de îngrijire medicale este mai mare de 90 se va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală. Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medicolegal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu durata întregii perioade recuperatorii. Această variantă agravată se comite din punct de vedere subiectiv cu intenție (directă sau indirectă) ori cu praeterintenție (de ex. în ipoteza în care după exercitarea actelor de violență numărul inițial de îngrijiri medicale de pildă 37 zile de îngrijiri medicale) sporește odată cu trecerea timpului fără vreo altă intervenție violentă din partea făptuitorului, până la limita de 90 de zile ingrijiri medicale. Sancțiunea. Dacă fapta a fost săvârșită în varianta agravată prev. de alin.2 al art. 193 C.pen. pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Forme agravate 1) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă. Noul cod penal încearcă să facă o reașezare și o simplificare a conținutului infracțiunilor de violență prevăzute de art.180-182 C.Pen. actual, în cuprinsul a numai două articole folosind în calitate de criteriu de distincție, între formele faptelor de violență, natura consecințelor produse. Fapta care nu a produs decât suferințe fizice se va încadra în prevederile art.193 alin. 1, iar fapta care a afectat sănătatea unei persoane ori a produs leziuni traumatice a căror gravitate este evaluată la cel mult 90 de zile va fi încadrată potrivit art.193 alin.2. Trebuie subliniat că agravantele constând în lovirea sau alte violențe săvârșite contra membrilor familiei nu au mai fost preluate în noua reglementare. Omisiunea se explică prin faptul că acest element circumstanțial agravant este prevăzut ca împrejurare agravantă pentru toate infracțiunile de violență. Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul de zile de îngrijiri medicale, Este necesar ca traumatismul produs să necesite pentru vindecare între 1 și 90 de zile de îngrijiri medicale ; dacă vătămările suferite nu necesită pentru vindecare nici o zi de îngrijire medicală se va reține comiterea formei de bază a infracțiunii, iar dacă numărul zilelor de îngrijire medicale este mai mare de 90 se va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală. Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medicolegal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu durata întregii perioade recuperatorii. Această variantă agravată se comite din punct de vedere subiectiv cu intenție (directă sau indirectă) ori cu praeterintenție (de ex. în ipoteza în care după exercitarea actelor de violență numărul inițial de îngrijiri medicale de pildă 37 zile de îngrijiri medicale) sporește odată cu trecerea timpului fără vreo altă intervenție violentă din partea făptuitorului, până la limita de 90 de zile ingrijiri medicale. Sancțiunea. Dacă fapta a fost săvârșită în varianta agravată prev. de alin.2 al art. 193 C.pen. pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

34 34

34 34

2.3. Vătămarea corporală

2.3. Vătămarea corporală

Definiție. Potrivit alin.1 art. 194 Cod penal, infracțiunea constă „în fapta prevăzută în art.193 C.pen. prin care s-a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: - a) o infirmitate; - b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; - c) un prejudiciu estetic grav sau permanent; - d) avortul; - e) punerea în primejdie a vieții persoanei”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei. Obiect material. Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra căruia se exercită acțiunea făptuitorului. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea de vătămare corporală poate fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă atât sub forma coautorului cât și în forma instigării sau a complicității. În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când, toți participanții luând parte la bătaie și lovind victima, nu se poate stabili care dintre ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea. Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viață, indiferent de vârsta sau starea sănătății sale. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material se realizează printro faptă de lovire sau alte violențe ce are drept rezultat o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe (urmări): 1) o infirmitate. Prin infirmitate se înțelege starea anormală de inferioritate în care este pusă persoana39. Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor traumatismului produs prin acțiunea sau inacțiunea tipică. Infirmitatea poate să apară imediat după comiterea activității infracționale sau trecerea unui interval de timp. Infirmitatea poate fi fizică sau psihică. Infirmitatea fizică presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate folosi în mod obișnuit și normal de corpul său (de exemplu, ruperea unui picior, a unui deget de la mână). Prin infirmitate psihică se înțelege situația în care victima a suferit un traumatism psihic care presupune pierderea totală sau parțială a controlului activităților sale. În ambele situații infirmitatea trebuie să aibă caracter

Definiție. Potrivit alin.1 art. 194 Cod penal, infracțiunea constă „în fapta prevăzută în art.193 C.pen. prin care s-a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: - a) o infirmitate; - b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; - c) un prejudiciu estetic grav sau permanent; - d) avortul; - e) punerea în primejdie a vieții persoanei”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei. Obiect material. Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra căruia se exercită acțiunea făptuitorului. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ. Infracțiunea de vătămare corporală poate fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă atât sub forma coautorului cât și în forma instigării sau a complicității. În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când, toți participanții luând parte la bătaie și lovind victima, nu se poate stabili care dintre ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea. Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viață, indiferent de vârsta sau starea sănătății sale. Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material se realizează printro faptă de lovire sau alte violențe ce are drept rezultat o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe (urmări): 1) o infirmitate. Prin infirmitate se înțelege starea anormală de inferioritate în care este pusă persoana39. Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor traumatismului produs prin acțiunea sau inacțiunea tipică. Infirmitatea poate să apară imediat după comiterea activității infracționale sau trecerea unui interval de timp. Infirmitatea poate fi fizică sau psihică. Infirmitatea fizică presupune o stare anormală cu caracter permanent, în care victima nu se mai poate folosi în mod obișnuit și normal de corpul său (de exemplu, ruperea unui picior, a unui deget de la mână). Prin infirmitate psihică se înțelege situația în care victima a suferit un traumatism psihic care presupune pierderea totală sau parțială a controlului activităților sale. În ambele situații infirmitatea trebuie să aibă caracter

Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2014, 57.

Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2014, 57.

39

35 35

39

35 35

permanent și aceasta să se stabilească după vindecarea clinică și după epuizarea mijloacelor terapeutice de recuperare a victimei40. Infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic (care nu se poate reface pe cale naturală sau printr-o intervenție chirurgicală), fie un handicap psihic (de ex. epilepsie postraumatică). Handicapul fizic poate proveni din: a) pierderea unui simț. Este vorba de pierderea unuia dintre cele 5 simțuri pe care le are omul (văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul). Prin pierderea unui simț se înțelege atât dispariția, cât și diminuarea acestuia, adică micșorarea capacității de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul și mirosul substanțelor ori calităților palpabile ale corpurilor. Pierderea simțului poate fi independentă de pierderea organului de simț respectiv, în sensul că organul poate să existe dar să nu funcționeze (de ex. nasul poate să existe dar mirosul poate să lipsească). În practică s-a reținut infracțiunea de vătămare corporală și în cazurile în care pierderea simțului este doar parțială dar cu caracter permanent. b) Pierderea unui organ ca urmare a acțiunii intenționate a făptuitorului, înseamnă lipsirea persoanei de o parte a corpului care îndeplinește o anumită funcție (de ex., pierderea splinei, ficatului etc.). Nu are relevanță importanța organului respectiv în sistemul funcțional al corpului uman, și nici dacă organul respectiv funcționa sau nu41. Pierderea unui organ presupune desprinderea acelui organ de corp, neavând relevanţă dacă această desprindere este consecinţa directă a infracţiunii ori este consecinţa unei intervenţii chirurgicale. Infracțiunea subzistă, indiferent dacă s-a pierdut întregul organ (de ex. ambii ochi ai organului vizual) sau numai o parte din acesta (un plămân, un rinichi, o mână). c) încetarea funcționării unui organ adică organul există, dar nu mai funcționează; spre ex. ca urmare a agresiunii o persoană rămâne paralizată. 2) Leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul de zile de îngrijiri medicale. Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medicolegal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu durata întregii perioade recuperatorii.

permanent și aceasta să se stabilească după vindecarea clinică și după epuizarea mijloacelor terapeutice de recuperare a victimei40. Infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic (care nu se poate reface pe cale naturală sau printr-o intervenție chirurgicală), fie un handicap psihic (de ex. epilepsie postraumatică). Handicapul fizic poate proveni din: a) pierderea unui simț. Este vorba de pierderea unuia dintre cele 5 simțuri pe care le are omul (văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul). Prin pierderea unui simț se înțelege atât dispariția, cât și diminuarea acestuia, adică micșorarea capacității de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul și mirosul substanțelor ori calităților palpabile ale corpurilor. Pierderea simțului poate fi independentă de pierderea organului de simț respectiv, în sensul că organul poate să existe dar să nu funcționeze (de ex. nasul poate să existe dar mirosul poate să lipsească). În practică s-a reținut infracțiunea de vătămare corporală și în cazurile în care pierderea simțului este doar parțială dar cu caracter permanent. b) Pierderea unui organ ca urmare a acțiunii intenționate a făptuitorului, înseamnă lipsirea persoanei de o parte a corpului care îndeplinește o anumită funcție (de ex., pierderea splinei, ficatului etc.). Nu are relevanță importanța organului respectiv în sistemul funcțional al corpului uman, și nici dacă organul respectiv funcționa sau nu41. Pierderea unui organ presupune desprinderea acelui organ de corp, neavând relevanţă dacă această desprindere este consecinţa directă a infracţiunii ori este consecinţa unei intervenţii chirurgicale. Infracțiunea subzistă, indiferent dacă s-a pierdut întregul organ (de ex. ambii ochi ai organului vizual) sau numai o parte din acesta (un plămân, un rinichi, o mână). c) încetarea funcționării unui organ adică organul există, dar nu mai funcționează; spre ex. ca urmare a agresiunii o persoană rămâne paralizată. 2) Leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul de zile de îngrijiri medicale. Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medicolegal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de concediu medical ori cu durata întregii perioade recuperatorii.

Ioana Vasiu, op.cit., pag. 100. Curtea Supremă de Justiție – Secția penală, decizia nr.2691/2000 comentarii de speță în Revista Dreptul nr.3/2002, pag.172.

Ioana Vasiu, op.cit., pag. 100. Curtea Supremă de Justiție – Secția penală, decizia nr.2691/2000 comentarii de speță în Revista Dreptul nr.3/2002, pag.172.

40 41

36 36

40 41

36 36

Se va reține săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală și dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei s-a prelungit peste 90 de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical, victima fiind de bună-credință. Lovirea unei persoane, cu consecința producerii unei fracturi a brațului cu durată de îngrijiri medicale peste 90 de zile, constituie infracțiunea de vătămare corporală, chiar dacă leziunea s- a produs în locul în care victima mai suferise o factură, iar în lipsa acesteia durata de vindecare ar fi fost mai mică de 90 de zile. Vătămarea corporală poate îmbracă forma infracțiunii progresive, când urmările acțiunii violente se agravează în timp. 3) Un prejudiciu estetic grav și permanent. Prejudiciul estetic posttraumatic trebuie să aibă caracter de permanență și să fie grav; în general se situează la nivelul feței (desfigurare)42. Expresia „prejudiciu estetic grav și permanent” este echivalentă cu „sluțirea”43. Prin sluțire se înțelege alterarea înfățișării fizice a victimei - deformarea, desfigurarea sau mutilarea acesteia- de natură să o prejudicieze din punct de vedere estetic (de ex. urâțirea obrazului ca urmare a cicatrizării unei răni adânci). De asemenea sluțirea poate avea ca rezultat un grav prejudiciu estetic cauzat victimei, schimbarea înfățișării normale a acesteia care capătă un aspect neplăcut (deformarea corpului, mutilare, desfigurare, ruperea buzei, a dinților din față). Prejudiciu grav de ordin estetic este precedat de desfigurări (schimbări ale înfățișării feței), deformări (schimbarea formei normale a corpului) sau mutilării (pierderea unei părți din corp) care au caracter permanent, adică fără posibilitatea de a se regenera pe cale natural. De exemplu, tăierea părului de pe capului victimei (în așa fel încât să-i schimbe înfățișarea normală) sau raderea sprâncenelor nu constituie sluțire în sensul cerut de dispoziția din art.182 alin.2 C.pen. Pentru a se stabili dacă prin vătămare corporală s-a cauzat persoanei vătămate o sluțire, în sensul prevederilor lit.c alin. 1 art. 194 C.p. (alin. 2 art.182 C.p. din 1969), este necesar să se constate printr-un act medico-legal complet, cu concluzii precise, dacă alterarea înfățișării fizice a acesteia îi creează un aspect neplăcut, constituind un prejudiciu estetic44. 4) Avortul. Prin avort se înțelege întreruperea cursului sarcinii și expulzarea produsului de concepție. Pentru existența acestei infracțiuni, nu este suficient ca în momentul săvârșirii faptei victima să fi fost însărcinată, ci mai este necesar ca făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevedea existența sarcinii.

Se va reține săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală și dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei s-a prelungit peste 90 de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical, victima fiind de bună-credință. Lovirea unei persoane, cu consecința producerii unei fracturi a brațului cu durată de îngrijiri medicale peste 90 de zile, constituie infracțiunea de vătămare corporală, chiar dacă leziunea s- a produs în locul în care victima mai suferise o factură, iar în lipsa acesteia durata de vindecare ar fi fost mai mică de 90 de zile. Vătămarea corporală poate îmbracă forma infracțiunii progresive, când urmările acțiunii violente se agravează în timp. 3) Un prejudiciu estetic grav și permanent. Prejudiciul estetic posttraumatic trebuie să aibă caracter de permanență și să fie grav; în general se situează la nivelul feței (desfigurare)42. Expresia „prejudiciu estetic grav și permanent” este echivalentă cu „sluțirea”43. Prin sluțire se înțelege alterarea înfățișării fizice a victimei - deformarea, desfigurarea sau mutilarea acesteia- de natură să o prejudicieze din punct de vedere estetic (de ex. urâțirea obrazului ca urmare a cicatrizării unei răni adânci). De asemenea sluțirea poate avea ca rezultat un grav prejudiciu estetic cauzat victimei, schimbarea înfățișării normale a acesteia care capătă un aspect neplăcut (deformarea corpului, mutilare, desfigurare, ruperea buzei, a dinților din față). Prejudiciu grav de ordin estetic este precedat de desfigurări (schimbări ale înfățișării feței), deformări (schimbarea formei normale a corpului) sau mutilării (pierderea unei părți din corp) care au caracter permanent, adică fără posibilitatea de a se regenera pe cale natural. De exemplu, tăierea părului de pe capului victimei (în așa fel încât să-i schimbe înfățișarea normală) sau raderea sprâncenelor nu constituie sluțire în sensul cerut de dispoziția din art.182 alin.2 C.pen. Pentru a se stabili dacă prin vătămare corporală s-a cauzat persoanei vătămate o sluțire, în sensul prevederilor lit.c alin. 1 art. 194 C.p. (alin. 2 art.182 C.p. din 1969), este necesar să se constate printr-un act medico-legal complet, cu concluzii precise, dacă alterarea înfățișării fizice a acesteia îi creează un aspect neplăcut, constituind un prejudiciu estetic44. 4) Avortul. Prin avort se înțelege întreruperea cursului sarcinii și expulzarea produsului de concepție. Pentru existența acestei infracțiuni, nu este suficient ca în momentul săvârșirii faptei victima să fi fost însărcinată, ci mai este necesar ca făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevedea existența sarcinii.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 45. 43 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod penal, p.150. 44 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 2807/1999 (http//legalis.ro).

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială., ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 45. 43 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod penal, p.150. 44 C.S.J., Secția penală, decizia nr. 2807/1999 (http//legalis.ro).

42

37 37

42

37 37

Nu se poate reține concursul ideal între infracțiunea de vătămare corporală atunci când vătămarea corporală are ca urmare provocarea avortului (alin.1 art.194 C.pen.) și cea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare vătămarea corporală (alin.3 art.201 C.pen.), deoarece la infracțiunea de vătămare corporală făptuitorul acționează în vederea producerii vătămării corporale, avortul provocându-se ca urmare praeterintenționată, în vreme ce la infracțiunea prevăzută la alin.3 art.201C.pen. făptuitorul acționează cu intenția întreruperii cursului sarcinii, vătămarea corporală fiind o urmare praeterintenționată. 5) Punerea în primejdie a vieții persoanei. Prin aceasta se înțelege situația când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În aceasta ipoteză, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat; altfel fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul acționează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta constituie infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte. Se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe raport de cauzalitate. Nu interesează pentru existența acestui raport dacă la producerea rezultatului au concurat și alte cauze preexistente (de ex., slăbiciunea, organismului subiectului pasiv) ori concomitente (victima din neatenție nu a observat cursa întinsă de autor). Nu interesează, de asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat (care, de ex., nu s-a supus la timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripțiilor medicale) ori a neglijenței medicului care a îngrijit-o (care, de ex., a efectuat un examen medical superficial). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medicolegale.45 Latura subiectivă. Vătămarea corporală prevăzută de alin.1 art.194 C.pen. se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție. În cazul praeterintenției, făptuitorul acționează cu intenție în ceea ce privește fapta de lovire sau vătămare, dar este totodată în culpă față de consecința mai gravă produsă. Infracțiunea subzistă dacă autorul și-a dat seama că prin lovire sau alte acte de violență va produce o vătămare descrisă în textul de incriminare, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. Nu interesează mobilul sau scopul urmărit. În varianta prevăzută de alin. 2 autorul acționează în scopul producerii rezultatului prevăzut în alin.1 lit.a,b,c (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai 45

C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005, p.70. 38 38

Nu se poate reține concursul ideal între infracțiunea de vătămare corporală atunci când vătămarea corporală are ca urmare provocarea avortului (alin.1 art.194 C.pen.) și cea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare vătămarea corporală (alin.3 art.201 C.pen.), deoarece la infracțiunea de vătămare corporală făptuitorul acționează în vederea producerii vătămării corporale, avortul provocându-se ca urmare praeterintenționată, în vreme ce la infracțiunea prevăzută la alin.3 art.201C.pen. făptuitorul acționează cu intenția întreruperii cursului sarcinii, vătămarea corporală fiind o urmare praeterintenționată. 5) Punerea în primejdie a vieții persoanei. Prin aceasta se înțelege situația când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În aceasta ipoteză, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat; altfel fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul acționează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se realizează, fapta constituie infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte. Se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe raport de cauzalitate. Nu interesează pentru existența acestui raport dacă la producerea rezultatului au concurat și alte cauze preexistente (de ex., slăbiciunea, organismului subiectului pasiv) ori concomitente (victima din neatenție nu a observat cursa întinsă de autor). Nu interesează, de asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat (care, de ex., nu s-a supus la timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripțiilor medicale) ori a neglijenței medicului care a îngrijit-o (care, de ex., a efectuat un examen medical superficial). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medicolegale.45 Latura subiectivă. Vătămarea corporală prevăzută de alin.1 art.194 C.pen. se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție. În cazul praeterintenției, făptuitorul acționează cu intenție în ceea ce privește fapta de lovire sau vătămare, dar este totodată în culpă față de consecința mai gravă produsă. Infracțiunea subzistă dacă autorul și-a dat seama că prin lovire sau alte acte de violență va produce o vătămare descrisă în textul de incriminare, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. Nu interesează mobilul sau scopul urmărit. În varianta prevăzută de alin. 2 autorul acționează în scopul producerii rezultatului prevăzut în alin.1 lit.a,b,c (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai 45

C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005, p.70. 38 38

mult de 90 de zile de îngrijiri ori un prejudiciu estetic grav și permanent), fiind vorba deci de o intenție directă calificată prin scop. Pentru existența acestei agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut consecința sau consecințele grave care s-au produs și să fi urmărit ca aceasta ori acestea să se producă (intenție directă - fiind excluse cele comise cu intenție indirectă sau cele praeterintenționate). Tentativa. Tentativa se pedepsește numai pentru fapta incriminată în art.194 alin.2 C. pen., adică atunci când fapta este săvârșită cu intenție directă. Consumarea infracțiunii are loc în momentul când se produce rezultatul cerut de lege. Forme agravate. Infracțiunea are o formă agravată prevăzută în alin.2 al art.194 C.pen. Astfel, infracțiunea este mai gravă când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute de lit.a,b și c alin.1 al art.194 C.pen. Sancțiunea. În forma simplă se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Pentru forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

mult de 90 de zile de îngrijiri ori un prejudiciu estetic grav și permanent), fiind vorba deci de o intenție directă calificată prin scop. Pentru existența acestei agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut consecința sau consecințele grave care s-au produs și să fi urmărit ca aceasta ori acestea să se producă (intenție directă - fiind excluse cele comise cu intenție indirectă sau cele praeterintenționate). Tentativa. Tentativa se pedepsește numai pentru fapta incriminată în art.194 alin.2 C. pen., adică atunci când fapta este săvârșită cu intenție directă. Consumarea infracțiunii are loc în momentul când se produce rezultatul cerut de lege. Forme agravate. Infracțiunea are o formă agravată prevăzută în alin.2 al art.194 C.pen. Astfel, infracțiunea este mai gravă când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute de lit.a,b și c alin.1 al art.194 C.pen. Sancțiunea. În forma simplă se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Pentru forma agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

2.4. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea, cu praeterintenție, a oricăreia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe ori vătămare corporală (art.193-194 C.pen.), ce a avut ca urmare moartea victimei (art.195 C.pen.). Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea persoanei. Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima infracțiunii. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ al acestei infracțiuni este orice persoană fizică care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege. Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă alin.2 art.200C.pen. Participația penală este posibilă. În ceea ce privește coautorul, acesta există și atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activitățile lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă, aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității desfășurate numai de către unii din inculpați. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viață; existența subiectului pasiv nefiind condiționată de vreo calitate specială a victimei.

Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea, cu praeterintenție, a oricăreia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe ori vătămare corporală (art.193-194 C.pen.), ce a avut ca urmare moartea victimei (art.195 C.pen.). Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea persoanei. Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima infracțiunii. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ al acestei infracțiuni este orice persoană fizică care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege. Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă alin.2 art.200C.pen. Participația penală este posibilă. În ceea ce privește coautorul, acesta există și atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activitățile lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă, aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității desfășurate numai de către unii din inculpați. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viață; existența subiectului pasiv nefiind condiționată de vreo calitate specială a victimei.

39 39

39 39

În ipoteza în care victima este membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violența de familie (alin. 1 al art.199 raportat la art.195 C.pen.). În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.279 raportat la art.195 C.pen.); deopotrivă se va reține ultraj judiciar și atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta. Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257 raportat la art.195 C.pen.). Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se săvârșește sub aspectul elementului material, prin acțiuni sau inacțiuni care nu diferă sub aspectul înfățișării lor concrete, de cele care realizează infracțiunile prevăzute în art. 193-194, dar care, de data aceasta, au avut ca urmare imediată moartea victimei. Literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera că legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultatul produs continuă să existe, chiar și în situația în care rezultatul constând în moartea victimei, s-a produs și ca urmare a intervenției unor factori, unor cauze anterioare, concomitente ori ulterioare. Nu există cerințe speciale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării loviturii intenționate, infracțiunea subzistă. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu praeterintenție. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție, iar urmarea mai gravă produsă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Urmarea – moartea victimei – se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite și nu pe baza unei prezumții de culpă. Dacă culpa făptuitorului, în raport cu moartea victimei, nu poate fi reținută, existând numai intenția de a lovi sau vătăma, răspunderea penală a acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violențe, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă46.

46

Gheorghe Mateuț, op.cit., pag.171

În ipoteza în care victima este membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violența de familie (alin. 1 al art.199 raportat la art.195 C.pen.). În ipoteza în care victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art.279 raportat la art.195 C.pen.); deopotrivă se va reține ultraj judiciar și atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta. Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257 raportat la art.195 C.pen.). Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se săvârșește sub aspectul elementului material, prin acțiuni sau inacțiuni care nu diferă sub aspectul înfățișării lor concrete, de cele care realizează infracțiunile prevăzute în art. 193-194, dar care, de data aceasta, au avut ca urmare imediată moartea victimei. Literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera că legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultatul produs continuă să existe, chiar și în situația în care rezultatul constând în moartea victimei, s-a produs și ca urmare a intervenției unor factori, unor cauze anterioare, concomitente ori ulterioare. Nu există cerințe speciale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării loviturii intenționate, infracțiunea subzistă. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu praeterintenție. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție, iar urmarea mai gravă produsă – moartea victimei – are loc din culpa subiectului. Urmarea – moartea victimei – se atribuie făptuitorului pe baza culpei dovedite și nu pe baza unei prezumții de culpă. Dacă culpa făptuitorului, în raport cu moartea victimei, nu poate fi reținută, existând numai intenția de a lovi sau vătăma, răspunderea penală a acestuia se va stabili, după caz, pentru lovire sau alte violențe, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă46.

46

40 40

Gheorghe Mateuț, op.cit., pag.171 40 40

Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a o lovi sau vătăma, ci de a o ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor. Tentativa. Infracțiunea nu e susceptibilă de tentativă, deoarece rezultatul cerut de lege – moartea victimei – are relevanță numai în măsura în care se produce. Consumarea. Se consumă în momentul în care se produce moartea victimei. În practica judiciară s-a considerat că este comisă infracțiunea în următoarele situații: - când făptuitorul a îmbrâncit cu putere victima, acțiune în urma căreia s-a lovit cu capul de un plan dur și a decedat; - când făptuitorul lovește victima, persoană în vârstă de 62 ani și cunoscută de cei din jur, inclusiv de către făptuitor, ca fiind suferindă de inimă, ceea ce are drept consecință producerea unui șoc cardiac și decesul victimei; - când făptuitorul punând o piedică victimei provoacă dezechilibrarea acesteia și lovirea cu capul de pardoseala de ciment, cu consecința încetării ei din viață. Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 6 la 12 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

2.5. Vătămarea corporală din culpă

Dacă se reține intenția făptuitorului nu doar de a o lovi sau vătăma, ci de a o ucide, fapta va constitui infracțiunea de omor. Tentativa. Infracțiunea nu e susceptibilă de tentativă, deoarece rezultatul cerut de lege – moartea victimei – are relevanță numai în măsura în care se produce. Consumarea. Se consumă în momentul în care se produce moartea victimei. În practica judiciară s-a considerat că este comisă infracțiunea în următoarele situații: - când făptuitorul a îmbrâncit cu putere victima, acțiune în urma căreia s-a lovit cu capul de un plan dur și a decedat; - când făptuitorul lovește victima, persoană în vârstă de 62 ani și cunoscută de cei din jur, inclusiv de către făptuitor, ca fiind suferindă de inimă, ceea ce are drept consecință producerea unui șoc cardiac și decesul victimei; - când făptuitorul punând o piedică victimei provoacă dezechilibrarea acesteia și lovirea cu capul de pardoseala de ciment, cu consecința încetării ei din viață. Sancțiunea. Se pedepsește cu închisoare de la 6 la 12 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

2.5. Vătămarea corporală din culpă

Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea din culpă a unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune” alin.1 art.196 C.pen. Alin.2 al art.196 C.pen. prevede o a doua formă tip constând în fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei. Obiect juridic. îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea persoanei. Obiect material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima infracțiunii. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ la prima formă a infracțiunii este necesar ca subiectul activ nemijlocit să fie o persoană fizică aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Nu interesează dacă subiectul activ nemijlocit este sau nu calificat pentru desfășurarea activității.

Definiție. Este infracțiunea ce constă în săvârșirea din culpă a unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune” alin.1 art.196 C.pen. Alin.2 al art.196 C.pen. prevede o a doua formă tip constând în fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei. Obiect juridic. îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață, integritate fizică sau sănătatea persoanei. Obiect material îl reprezintă corpul persoanei în viață care este victima infracțiunii. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ la prima formă a infracțiunii este necesar ca subiectul activ nemijlocit să fie o persoană fizică aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Nu interesează dacă subiectul activ nemijlocit este sau nu calificat pentru desfășurarea activității.

41 41

41 41

Participația, însă, nu e posibilă decât în forma ei improprie, adică numai în situația când o persoană participă cu intenție (ca instigator sau complice), la vătămarea corporală săvârșită din culpă de autor. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică în viață indiferent de starea de sănătate a acesteia. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzută de alin.4 art.196 C.pen. Latura obiectivă. 1. Prima formă tip prevăzută de alin.1 art.196. Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane dacă fapta este comisă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni. Făptuitorul trebuie să se afle la momentul comiterii actelor de violență sub influența băuturilor alcoolice, fără a fi în stare de ebrietate, ori în stare de ebrietate (chiar dacă îmbibația alcoolică este sub 0,80 g/l alcool pur în sânge), sau să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, ori să fi ingerat înainte de comiterea faptei o substanță psihoactivă (de plidă, hașiș,canabis, heroină, cocaină, etnobotanice). Prin substanțe psihoactive se stabite prin lege, la propunerea Ministerul Sănătății (art.241 din Legea nr. 187/2012). Se va reține comiterea acestei infracțiuni și atunci când vătămarea corporală din culpă este comisă de o persoană care nu se află sub influența bauturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, dar a comis în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (de pildă, conducerea unui vehicul fără permis sau a unui vehicul neînmatriculat). Urmarea imediată este producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate. 2. A doua formă tip prevăzută de alin.2 art.196. Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane. Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni. Urmarea imediată constă în o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei (indiferent de numărul de îngrijiri medicale).

Participația, însă, nu e posibilă decât în forma ei improprie, adică numai în situația când o persoană participă cu intenție (ca instigator sau complice), la vătămarea corporală săvârșită din culpă de autor. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică în viață indiferent de starea de sănătate a acesteia. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzută de alin.4 art.196 C.pen. Latura obiectivă. 1. Prima formă tip prevăzută de alin.1 art.196. Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane dacă fapta este comisă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni. Făptuitorul trebuie să se afle la momentul comiterii actelor de violență sub influența băuturilor alcoolice, fără a fi în stare de ebrietate, ori în stare de ebrietate (chiar dacă îmbibația alcoolică este sub 0,80 g/l alcool pur în sânge), sau să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, ori să fi ingerat înainte de comiterea faptei o substanță psihoactivă (de plidă, hașiș,canabis, heroină, cocaină, etnobotanice). Prin substanțe psihoactive se stabite prin lege, la propunerea Ministerul Sănătății (art.241 din Legea nr. 187/2012). Se va reține comiterea acestei infracțiuni și atunci când vătămarea corporală din culpă este comisă de o persoană care nu se află sub influența bauturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, dar a comis în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (de pildă, conducerea unui vehicul fără permis sau a unui vehicul neînmatriculat). Urmarea imediată este producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate. 2. A doua formă tip prevăzută de alin.2 art.196. Elementul material se realizează prin lovire sau alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane. Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-o acțiune indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni. Urmarea imediată constă în o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințele: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei (indiferent de numărul de îngrijiri medicale).

42 42

42 42

Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește din culpă cu previziune (ușurință) sau din culpă simplă (neglijență). Pentru stabilirea culpei simple trebuie avut în vedere atât criteriul obiectiv (dacă oricine putea să prevadă ceea ce făptuitorul nu a prevăzut), cât și criteriul subiectiv (dacă în raport de posibilitățile concrete și împrejurările în care a fost comisă fapta, făptuitorul putea să prevadă rezultatul produs. Forme agravate 1.Când fapta prevăzută în alin.2 a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. 2. Dacă urmărilor prevăzute în alin.1-3 s-au produs față de două sau mai multe persoane. Sancțiunea. În prima forma simplă se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. În a doua formă tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Prima formă agravantă se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, iar în cazul formei aggravate prevăzută de alin.4 art.196 limitele speciale ale pedepselor prevăzute în alin.1-3 ale art.196 se majorează cu o treime. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru a evita posibilitatea sancționării mai severe a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane decât a autorului unei ucideri din culpă comise în condiții similar, noul Cod penal a introdus o incriminare complex, al cărei conținut este realizat când prin aceeași acțiune sau inacțiune au fost vătămate mai multe persoane47. Astfel a fost înlăturată incoerența din Cod penal anterior care consacră o unitate de infracțiune atunci când printr-o acțiune sau inacțiune au fost ucise din culpă mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când prin aceeași acțiune sau inacțiune au fost vătămate mai multe persoane. Toate faptele de vătămare corporală din culpă care au produs leziuni traumatice ori care au afectat sănătatea unei persoane a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, cu excepția situației în care făptuitorul se afla sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune au fost dezincriminate.

47

M.A.Hotca, op.cit., p.186

Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește din culpă cu previziune (ușurință) sau din culpă simplă (neglijență). Pentru stabilirea culpei simple trebuie avut în vedere atât criteriul obiectiv (dacă oricine putea să prevadă ceea ce făptuitorul nu a prevăzut), cât și criteriul subiectiv (dacă în raport de posibilitățile concrete și împrejurările în care a fost comisă fapta, făptuitorul putea să prevadă rezultatul produs. Forme agravate 1.Când fapta prevăzută în alin.2 a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități. 2. Dacă urmărilor prevăzute în alin.1-3 s-au produs față de două sau mai multe persoane. Sancțiunea. În prima forma simplă se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. În a doua formă tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Prima formă agravantă se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, iar în cazul formei aggravate prevăzută de alin.4 art.196 limitele speciale ale pedepselor prevăzute în alin.1-3 ale art.196 se majorează cu o treime. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pentru a evita posibilitatea sancționării mai severe a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane decât a autorului unei ucideri din culpă comise în condiții similar, noul Cod penal a introdus o incriminare complex, al cărei conținut este realizat când prin aceeași acțiune sau inacțiune au fost vătămate mai multe persoane47. Astfel a fost înlăturată incoerența din Cod penal anterior care consacră o unitate de infracțiune atunci când printr-o acțiune sau inacțiune au fost ucise din culpă mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când prin aceeași acțiune sau inacțiune au fost vătămate mai multe persoane. Toate faptele de vătămare corporală din culpă care au produs leziuni traumatice ori care au afectat sănătatea unei persoane a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, cu excepția situației în care făptuitorul se afla sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune au fost dezincriminate.

47

43 43

M.A.Hotca, op.cit., p.186 43 43

2.6. Rele tratamente aplicate minorului

2.6. Rele tratamente aplicate minorului

Definiție. Infracțiunea constă, potrivit art.197 C.pen., în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia se află minorul. Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale referitoare la integritatea fizică sau sănătatea minorului, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la creșterea și educarea minorului, relațiile de familie,respectiv conviețuire socială. Obiectul material este constituit din corpul minorului supus la rele tratamente. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ este calificat și anume părintele sau persoana în grija căreia se află minorul. Coautoratul va fi posibil numai în măsura în care ambilor făptuitori le incumbă obligația de a avea grijă de minor. Instigator și complice poate fi orice persoană fizică. Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale – dezvoltarea normală a minorului – pusă în pericol prin săvârșirea faptei incriminate. Subiectul pasiv secundar este minorul (persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani). Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se realizează prin măsuri sau tratamente de orice fel. Acestea pot consta în acte comisive (loviri, violențe etc.) sau în acte omisive (neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condițiilor corespunzătoare de locuit etc.). Infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art.193 C.pen., vătămare corporală prevăzută în art.194 C.pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.205 C.pen., după caz se va reține în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre grijă, care abuzează de autoritatea sa și, contrar intereselor minorului, exercită acte de violență sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenția de a-i produce suferințe, vătămări fizice sau morale și care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului48. Este necesar ca măsurile sau tratamentele să pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.

Definiție. Infracțiunea constă, potrivit art.197 C.pen., în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia se află minorul. Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale referitoare la integritatea fizică sau sănătatea minorului, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la creșterea și educarea minorului, relațiile de familie,respectiv conviețuire socială. Obiectul material este constituit din corpul minorului supus la rele tratamente. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ este calificat și anume părintele sau persoana în grija căreia se află minorul. Coautoratul va fi posibil numai în măsura în care ambilor făptuitori le incumbă obligația de a avea grijă de minor. Instigator și complice poate fi orice persoană fizică. Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale – dezvoltarea normală a minorului – pusă în pericol prin săvârșirea faptei incriminate. Subiectul pasiv secundar este minorul (persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani). Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se realizează prin măsuri sau tratamente de orice fel. Acestea pot consta în acte comisive (loviri, violențe etc.) sau în acte omisive (neasigurarea hranei, a îmbrăcămintei, a condițiilor corespunzătoare de locuit etc.). Infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art.193 C.pen., vătămare corporală prevăzută în art.194 C.pen. și lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.205 C.pen., după caz se va reține în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, în cazul faptei părintelui sau persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre grijă, care abuzează de autoritatea sa și, contrar intereselor minorului, exercită acte de violență sau lipsire de libertate împotriva acestuia, cu intenția de a-i produce suferințe, vătămări fizice sau morale și care au pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului48. Este necesar ca măsurile sau tratamentele să pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului.

Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008) http://www.scj.ro, www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu III, p.253.

48

48

44 44

Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008) http://www.scj.ro, www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu III, p.253. 44 44

Fapta este tipică și atunci când relele tratamente au fost aplicate cu caracter de continuitate unui minor care a avut un comportament deviant ori ireverențios49. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Formele infracțiunii. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa sunt posibile când fapta se comite prin acțiune, dar nu sunt incriminate. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a realizat fapta tipică și s-a produs starea de pericol. Poate fi comisă în formă continuă (de ex., prin omisiunea de a asigura o alimentație adecvată, precum și un minim de condiții de igienă ce afectează buna dezvoltare fizică a copilului). Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Fapta este tipică și atunci când relele tratamente au fost aplicate cu caracter de continuitate unui minor care a avut un comportament deviant ori ireverențios49. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea (inacțiunea) făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Formele infracțiunii. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa sunt posibile când fapta se comite prin acțiune, dar nu sunt incriminate. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a realizat fapta tipică și s-a produs starea de pericol. Poate fi comisă în formă continuă (de ex., prin omisiunea de a asigura o alimentație adecvată, precum și un minim de condiții de igienă ce afectează buna dezvoltare fizică a copilului). Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

2.7. Încăierarea

2.7. Încăierarea

Definiție. Este infracțiunea ce constă în participarea la o încăierare între mai multe persoane (art. 198 C.pen.). Obiectul juridic principal constă în viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea socială. Obiectul material constă în corpul persoanei victimă a violențelor sau bunurile asupra cărora acestea s-au răsfrânt. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Încăierarea este o infracțiune cu o pluralitate de subiecți activi, întrucât dacă nu sunt mai mulți participanți nu sunt incidente nici prevederile art.198 C.pen. Este o pluralitate naturală de infractori, aflându-se în prezența a două tabere de cel puțin două persoane (fiecare) între care se declanșează o ceartă, care degenerează în bătaie și încleștare corp la corp sau în schimbul colectiv de lovituri de la distanță50. În cazul incăierării vor fi autori toți cei care au comis această faptă indiferent dacă au participat până la capăt sau au ieșit la un moment dat din încăierare.

Definiție. Este infracțiunea ce constă în participarea la o încăierare între mai multe persoane (art. 198 C.pen.). Obiectul juridic principal constă în viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea socială. Obiectul material constă în corpul persoanei victimă a violențelor sau bunurile asupra cărora acestea s-au răsfrânt. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Încăierarea este o infracțiune cu o pluralitate de subiecți activi, întrucât dacă nu sunt mai mulți participanți nu sunt incidente nici prevederile art.198 C.pen. Este o pluralitate naturală de infractori, aflându-se în prezența a două tabere de cel puțin două persoane (fiecare) între care se declanșează o ceartă, care degenerează în bătaie și încleștare corp la corp sau în schimbul colectiv de lovituri de la distanță50. În cazul incăierării vor fi autori toți cei care au comis această faptă indiferent dacă au participat până la capăt sau au ieșit la un moment dat din încăierare.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.64. 50 V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.67.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.64. 50 V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.67.

49

45 45

49

45 45

Participația penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicității. Subiectul pasiv. Este persoana- victimă a actelor de violență comise în cursul încăierării. Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acțiunea de participare la o încăierare între mai multe persoane, respectiv între două grupuri, două tabere, ocazie între care se aplică lovituri sau violențe fizice reciproce din care pot rezulta vătămări corporale sau chiar moartea vreunei persoane. Participarea la încăierare există și atunci când după începerea ostlităților, a ciocnirilor violente, o persoană intervine sau se lasă antrenată în încăierare, certându-se totuși o prezență activă a făptuitorului în aglomerarea de persoane angajate în încăierare. Nu va exista încăierare în sensul legii penale, dacă prima tabără implicată este formată din mai multe persoane care exercită acte de violență asupra unui singur rival (acesta nu poate fi privit ut singuli ca un grup implicat în încăierare). Urmarea imediată. Comiterea infracțiunii de încăierare are ca urmare imediată un rezultat material constând în diverse vătămări ale integrității sau sănătății, ori în uciderea uneia sau mai multor persoane. Infracțiunea de loviri sau alte violențe (art.193 C.pen.) este absorbită în conținutul infracțiunii de încăierare. Legătura de cauzalitate. Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată numai în cazul în care acestea constă într-o atingere a vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor implicate în încăierare. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Variante agravate 1. Încăierarea în cursul căreia s-a produs vătămarea corporală (art.194 C.pen.) uneia sau mai multor persoane, fără a fi cunoscut care dintre participanți a produs urmărilor. Este necesar pentru reținerea acestei variante agravate ca participantul/participanților la încăierare, care a/ au provocat vătămarea corporală (art.194 C.pen.) a unui alt participant sau a unui terț, să nu fie identificat. Varianta agravată a infracțiunii de încăierare se comite cu intenție sau cu praeterintenție. 2. Încăierarea în cursului căreia s-a produs moartea unei/mai multor persoane, fără a fi cunoscut făptuitorul. Dacă participantul la încăierare care a provocat moartea este cunoscut, acesta va răspunde numai pentru săvâșirea infracțiunii de omor (simplu, calificat), respectiv loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar în sarcina celorlalți participanți la încăierare se va reține săvârșirea infracțiunii de încăierare în forma de bază prevăzută de alin.1 art.198 C.pen.

Participația penală este posibilă numai sub forma instigării sau a complicității. Subiectul pasiv. Este persoana- victimă a actelor de violență comise în cursul încăierării. Latura obiectivă. Elementul material se realizează prin acțiunea de participare la o încăierare între mai multe persoane, respectiv între două grupuri, două tabere, ocazie între care se aplică lovituri sau violențe fizice reciproce din care pot rezulta vătămări corporale sau chiar moartea vreunei persoane. Participarea la încăierare există și atunci când după începerea ostlităților, a ciocnirilor violente, o persoană intervine sau se lasă antrenată în încăierare, certându-se totuși o prezență activă a făptuitorului în aglomerarea de persoane angajate în încăierare. Nu va exista încăierare în sensul legii penale, dacă prima tabără implicată este formată din mai multe persoane care exercită acte de violență asupra unui singur rival (acesta nu poate fi privit ut singuli ca un grup implicat în încăierare). Urmarea imediată. Comiterea infracțiunii de încăierare are ca urmare imediată un rezultat material constând în diverse vătămări ale integrității sau sănătății, ori în uciderea uneia sau mai multor persoane. Infracțiunea de loviri sau alte violențe (art.193 C.pen.) este absorbită în conținutul infracțiunii de încăierare. Legătura de cauzalitate. Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată numai în cazul în care acestea constă într-o atingere a vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor implicate în încăierare. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Variante agravate 1. Încăierarea în cursul căreia s-a produs vătămarea corporală (art.194 C.pen.) uneia sau mai multor persoane, fără a fi cunoscut care dintre participanți a produs urmărilor. Este necesar pentru reținerea acestei variante agravate ca participantul/participanților la încăierare, care a/ au provocat vătămarea corporală (art.194 C.pen.) a unui alt participant sau a unui terț, să nu fie identificat. Varianta agravată a infracțiunii de încăierare se comite cu intenție sau cu praeterintenție. 2. Încăierarea în cursului căreia s-a produs moartea unei/mai multor persoane, fără a fi cunoscut făptuitorul. Dacă participantul la încăierare care a provocat moartea este cunoscut, acesta va răspunde numai pentru săvâșirea infracțiunii de omor (simplu, calificat), respectiv loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar în sarcina celorlalți participanți la încăierare se va reține săvârșirea infracțiunii de încăierare în forma de bază prevăzută de alin.1 art.198 C.pen.

46 46

46 46

Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa sunt posibile, nefiind însă incriminate. Consumarea infracțiunii se realizează în momentul în care grupările adverse se angajează în conflict. Sancțiunea. Pedeapsa pentru forma de bază prevăzută de alin.1 art.198C.pen. este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă. Pentru prima formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă, iar pentru a doua formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 6 ani la 12 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea unei singure persoane, respectiv închisoarea de la 8 la 16 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea mai multor persoane. Cauze speciale de nepedepsire. Potrivit alin.4 al art.198 C.pen. participantul la încăierare nu va fi pedepsit pentru această infracțiune dacă: a) a fost prins în încăierare împotriva voinței sale; b) a încercat să-i despartă pe cei prinși în încăierare.

Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa sunt posibile, nefiind însă incriminate. Consumarea infracțiunii se realizează în momentul în care grupările adverse se angajează în conflict. Sancțiunea. Pedeapsa pentru forma de bază prevăzută de alin.1 art.198C.pen. este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă. Pentru prima formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amendă, iar pentru a doua formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 6 ani la 12 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea unei singure persoane, respectiv închisoarea de la 8 la 16 ani, dacă din încăierare a rezultat moartea mai multor persoane. Cauze speciale de nepedepsire. Potrivit alin.4 al art.198 C.pen. participantul la încăierare nu va fi pedepsit pentru această infracțiune dacă: a) a fost prins în încăierare împotriva voinței sale; b) a încercat să-i despartă pe cei prinși în încăierare.

47 47

47 47

CAPITOLUL III. INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE 3.1. Violența în familie

CAPITOLUL III. INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE 3.1. Violența în familie

Definiție. Infracțiunea constă, potrivit alin.1 al art.199 C.pen. în săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute în art.188, 189 și art.193-195 C.pen. asupra unui membru de familie. Conținutul juridic al infracțiunii de violență de familie este construit pe conținutul juridic al infracțiunii de omor simplu, omor calificat, lovire sau alte violențe, vătămarea corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte la care se adaugă elementul circumstanțial agravant prevăzut în norma de incriminare – săvârșirea infracțiunii asupra unui membru de familie, în acest caz legiuitorul a creat conținuturi agravate ale infracțiunilor menționate. Obiectul juridic special principal: viață persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață al membrului de familie, respectiv integritatea fizică sau sănătatea membrului de familie și relațiile sociale în legătură cu acestea. Obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale privind buna conviețuire în cadrul familiei. Obiectul material este constituit din corpul persoanei vătămate care are calitatea de membru de familie în viață. Subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii este o persoană care are calitatea de membru de familie. Potrivit art.177 C.pen. prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora (verii primari între ei, unchii sau mătușile față de nepoți – numai în cazul în care este fratele sau sora părintelui), precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, indiferent dacă locuiesc și gospodăresc împreună sau separat; b) soțul, indiferent dacă locuiește și gospodărește împreună sau separat cu făptuitorul; c) persoanele care au stabilit relațiile asemănătoare acelora dintre soți (concubinii) sau dintre părinți și copii (întreținătorii), în cazul în care conviețuiesc; d) persoana adoptată ori descendenții acesteia în raport cu rudele firești (ascendenți, frați, surori). Calitatea de soț sau de membru de familie trebuie să existe în momentul săvârșirii infracțiunii prin violență. Latura obiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193

Definiție. Infracțiunea constă, potrivit alin.1 al art.199 C.pen. în săvârșirea oricăreia dintre faptele prevăzute în art.188, 189 și art.193-195 C.pen. asupra unui membru de familie. Conținutul juridic al infracțiunii de violență de familie este construit pe conținutul juridic al infracțiunii de omor simplu, omor calificat, lovire sau alte violențe, vătămarea corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte la care se adaugă elementul circumstanțial agravant prevăzut în norma de incriminare – săvârșirea infracțiunii asupra unui membru de familie, în acest caz legiuitorul a creat conținuturi agravate ale infracțiunilor menționate. Obiectul juridic special principal: viață persoanei și relațiile sociale în legătură cu dreptul la viață al membrului de familie, respectiv integritatea fizică sau sănătatea membrului de familie și relațiile sociale în legătură cu acestea. Obiectul juridic secundar îl constituie relațiile sociale privind buna conviețuire în cadrul familiei. Obiectul material este constituit din corpul persoanei vătămate care are calitatea de membru de familie în viață. Subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii este o persoană care are calitatea de membru de familie. Potrivit art.177 C.pen. prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora (verii primari între ei, unchii sau mătușile față de nepoți – numai în cazul în care este fratele sau sora părintelui), precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, indiferent dacă locuiesc și gospodăresc împreună sau separat; b) soțul, indiferent dacă locuiește și gospodărește împreună sau separat cu făptuitorul; c) persoanele care au stabilit relațiile asemănătoare acelora dintre soți (concubinii) sau dintre părinți și copii (întreținătorii), în cazul în care conviețuiesc; d) persoana adoptată ori descendenții acesteia în raport cu rudele firești (ascendenți, frați, surori). Calitatea de soț sau de membru de familie trebuie să existe în momentul săvârșirii infracțiunii prin violență. Latura obiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193

48

48

48

48

C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior. Latura subiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior. Tentativă. Consumare. Este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior. Sancțiunea. Pedeapsa în cazul infracțiunilor de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.),.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) comise împotriva unui membru de familie au un tratament sancționator agravat, maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru acestea majorându-se cu o pătrime (alin.1 art.199 C.pen.). Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cu excepția infracțiunii prevăzute în art. 193 C.pen., în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

3.2. Uciderea nou-născutului

C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior. Latura subiectivă este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior. Tentativă. Consumare. Este similară cu cea de la infracțiunile de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) analizate anterior. Sancțiunea. Pedeapsa în cazul infracțiunilor de omor (art.188 C.pen.), omor calificat (art.189 C.pen.),.), lovirile sau alte violențe (art.193 C.pen.), vătămarea corporală (art.194 C.pen.), loviri sau vătămările cauzatoare de moarte (art.195 C.pen.) comise împotriva unui membru de familie au un tratament sancționator agravat, maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru acestea majorându-se cu o pătrime (alin.1 art.199 C.pen.). Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cu excepția infracțiunii prevăzute în art. 193 C.pen., în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

3.2. Uciderea nou-născutului

Definiție. Infracțiunea de ucidere a noului-născut (pruncucidere) constă în uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică (alin.1 art.200 C.pen.). A doua formă tip a infracțiunii constă în lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămărilor cauzatoare de moarte săvârșite asupra copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică. Obiectul infracțiunii. Obiect juridic generic al infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de respectarea dreptului la viață a oricărei persoane. Obiect juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare la dreptul la viață al copilului nou-născut. Obiect material. Obiectul material al infracțiunii de pruncucidere îl reprezintă corpul copilului nou-născut împotriva căruia făptuitoarea execută activitatea de ucidere. Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit nu poate fi decât mama copilului nou-născut, naturală sau purtătoare (surogat),căsătorită sau necăsătorită, deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de tulburare psihică.

Definiție. Infracțiunea de ucidere a noului-născut (pruncucidere) constă în uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică (alin.1 art.200 C.pen.). A doua formă tip a infracțiunii constă în lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămărilor cauzatoare de moarte săvârșite asupra copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică. Obiectul infracțiunii. Obiect juridic generic al infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de respectarea dreptului la viață a oricărei persoane. Obiect juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare la dreptul la viață al copilului nou-născut. Obiect material. Obiectul material al infracțiunii de pruncucidere îl reprezintă corpul copilului nou-născut împotriva căruia făptuitoarea execută activitatea de ucidere. Subiecții infracțiunii. Subiect activ nemijlocit nu poate fi decât mama copilului nou-născut, naturală sau purtătoare (surogat),căsătorită sau necăsătorită, deoarece numai ea poate să se afle în acea stare de tulburare psihică.

49 49

49 49

O astfel de stare a mamei este, desigur o stare de ordin psihic, dar care poate fi generată de factori fizici, cum ar fi cunoscută febra puerperală, cauzată de pătrunderea în uter a unui agent patogen.51 Calitatea de mamă are valoare de circumstanță personală și, ca atare, nu se răsfrânge asupra participanților. În cazul în care fapta a fost săvârșită cu participarea altor persoane, mama nou-născutului va răspunde pentru infracțiunea de pruncucidere, iar participanții (instigatori, complici) vor răspunde, dacă sunt rude apropiate cu victima, pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, iar dacă nu sunt rude apropiate cu victima, vor răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. În cazul în care făptuitoarea, mama a nou-născutului, instigă sau ajută o altă persoană să-l ucidă pe nou-născut, ea va răspunde pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de omor calificat. Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut(imediat după tăierea cordonului ombilical ori în primele 24 de ore după naștere). Incriminarea, deși nu prevede condiții de loc ale săvârșirii faptei, prevede o condiție de timp, și anume, fapta trebuie să fie comisă „imediat după naștere”. Se consideră nou-născut copilul care mai poartă semnele nașterii recente. Este necesar ca victima să fie un copil născut viu, adică înzestrat cu capacitatea de a trăi, indiferent dacă este viabil sau nu în momentul în care este ucis. Nu are nici o relevanță dacă nou-născutul este un copil legitim sau natural, ori dacă este un copil normal sau anormal (diform). Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează prin activitatea de ucidere a nou-născutului. Infracțiunea se poate comite atât prin acțiune (lovire, diferite moduri de asfixiere, îngropare de viu, înecare), cât și prin inacțiunea sau atitudinea omisivă (nehrănirea copilului, abandonarea în frig). Dacă au fost uciși copii gemeni, va exista un concurs real de infracțiuni, iar nu o infracțiune continuată sau o infracțiune simplă în forma unității naturale. Fapta trebuie să aibă loc imediat după naștere nu mai târziu de 24 de ore, mai precis la un interval scurt de timp de la expulzarea copilului și este necesar ca ea să fie determinată de unele stări psihopatologice care apar în perioada următoare nașterii. Aceste stări patologice se numesc psihoze post-partum, cele mai cunoscute fiind cele provocate de febra puerperală, adică de pătrunderea unui agent patogen în uterul femeii. Dacă nu s-a aflat într-o astfel de tulburare pricinuită de naștere, fapta nu va constitui pruncucidere, ci omor calificat. Eventualele stări conflictuale, anterioare și extrinseci nașterii, cum ar fi teama de reacția părinților, soțului,

O astfel de stare a mamei este, desigur o stare de ordin psihic, dar care poate fi generată de factori fizici, cum ar fi cunoscută febra puerperală, cauzată de pătrunderea în uter a unui agent patogen.51 Calitatea de mamă are valoare de circumstanță personală și, ca atare, nu se răsfrânge asupra participanților. În cazul în care fapta a fost săvârșită cu participarea altor persoane, mama nou-născutului va răspunde pentru infracțiunea de pruncucidere, iar participanții (instigatori, complici) vor răspunde, dacă sunt rude apropiate cu victima, pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, iar dacă nu sunt rude apropiate cu victima, vor răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. În cazul în care făptuitoarea, mama a nou-născutului, instigă sau ajută o altă persoană să-l ucidă pe nou-născut, ea va răspunde pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de omor calificat. Subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de copil nou-născut(imediat după tăierea cordonului ombilical ori în primele 24 de ore după naștere). Incriminarea, deși nu prevede condiții de loc ale săvârșirii faptei, prevede o condiție de timp, și anume, fapta trebuie să fie comisă „imediat după naștere”. Se consideră nou-născut copilul care mai poartă semnele nașterii recente. Este necesar ca victima să fie un copil născut viu, adică înzestrat cu capacitatea de a trăi, indiferent dacă este viabil sau nu în momentul în care este ucis. Nu are nici o relevanță dacă nou-născutul este un copil legitim sau natural, ori dacă este un copil normal sau anormal (diform). Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, fapta se realizează prin activitatea de ucidere a nou-născutului. Infracțiunea se poate comite atât prin acțiune (lovire, diferite moduri de asfixiere, îngropare de viu, înecare), cât și prin inacțiunea sau atitudinea omisivă (nehrănirea copilului, abandonarea în frig). Dacă au fost uciși copii gemeni, va exista un concurs real de infracțiuni, iar nu o infracțiune continuată sau o infracțiune simplă în forma unității naturale. Fapta trebuie să aibă loc imediat după naștere nu mai târziu de 24 de ore, mai precis la un interval scurt de timp de la expulzarea copilului și este necesar ca ea să fie determinată de unele stări psihopatologice care apar în perioada următoare nașterii. Aceste stări patologice se numesc psihoze post-partum, cele mai cunoscute fiind cele provocate de febra puerperală, adică de pătrunderea unui agent patogen în uterul femeii. Dacă nu s-a aflat într-o astfel de tulburare pricinuită de naștere, fapta nu va constitui pruncucidere, ci omor calificat. Eventualele stări conflictuale, anterioare și extrinseci nașterii, cum ar fi teama de reacția părinților, soțului,

V. Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag. 204; în literatura medicală mai sunt citați și alți factori care determină depresia după naștere. De exemplu: modificările hormonale din timpul sarcinii, efortul din timpul travaliului sau trauma operatorie provocată de cezariană în acest sens a se vedea dr. Letiția Dobronici, Jurnalul de sănătate nr.85/2006, pag.8.

51

51

50 50

V. Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag. 204; în literatura medicală mai sunt citați și alți factori care determină depresia după naștere. De exemplu: modificările hormonale din timpul sarcinii, efortul din timpul travaliului sau trauma operatorie provocată de cezariană în acest sens a se vedea dr. Letiția Dobronici, Jurnalul de sănătate nr.85/2006, pag.8. 50 50

socrilor ori oprobriului celor din jur, oricât de grave ar fi fost, nu au nici o relevanță pentru existența infracțiunii. Pentru a se stabili starea femeii din momentul nașterii copilului, este necesar să se efectueze o expertiză medico-legală care să constate dacă a existat sau nu acea stare de tulburare care justifică încadrarea faptei în alin.1 art. 200 C.pen. Urmarea imediată a infracțiunii o constituie moartea copilului nounăscut. Moartea victimei trebuie să fie consecința acțiunii/inacțiunii făptuitoarei asupra copilului nou-născut; dacă aceasta a acționat asupra fătului provocându-i moartea, nu va exista infracțiunea de pruncucidere, ci eventual aceea de avort. În practica judiciară și în doctrină s-a statuat că în cazul în care prin acțiunile subiectului activ s-a produs moartea a doi sau trei copii gemeni (care întrunesc condițiile de subiecți pasivi ai infracțiunii) se va reține în sarcina făptuitorului un concurs de infracțiuni de pruncucidere52. Între acțiunea/inacțiunea făptuitoarei și rezultatul produs (moartea victimei) trebuie să existe legătura de cauzalitate. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Dacă mama își ucide copilul din culpă, imediat după naștere, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 Cod penal). În cazul în care fapta este premeditată, nu va exista pruncucidere, ci omor calificat. În practica judiciară s-a decis că nu există infracțiunea de pruncucidere dacă femeia nu a acționat cu o intenție spontană determinată de starea de tulburare pricinuită de naștere, ci a pus în executare o hotărâre luată anterior (de exemplu, atunci când mama a ascuns sarcina, iar după ce a născut a sugrumat copilul). Infracțiunea de pruncucidere nu poate coexista cu provocarea. Tentativa. Tentativa la această infracțiunea nu se pedepsește, întrucât legea nu prevede sancționarea ei. Consumarea. Pruncuciderea este o infracțiune momentană, instantanee și de rezultat. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul, adică moartea copilului nou-născut. Sancțiunea. Se pedepsește cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Articolul 200 prevede o infracțiune (pruncuciderea) și o formă agravată comună a infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Sunt excluse din câmpul de aplicare al art.200 alin.2 infracțiunile din culpă, deoarece în dreptul nostru penal această stare este asociată cu intenția spontană. Dacă sub imperiul stării de tulburare sau temere se comite o infracțiune de ucidere sau vătămare din culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, dar în condițiile stabilite de art.75 alin.2 lit.b.

52

O. Loghin, A.Filipaș, op.cit., pag.43.

socrilor ori oprobriului celor din jur, oricât de grave ar fi fost, nu au nici o relevanță pentru existența infracțiunii. Pentru a se stabili starea femeii din momentul nașterii copilului, este necesar să se efectueze o expertiză medico-legală care să constate dacă a existat sau nu acea stare de tulburare care justifică încadrarea faptei în alin.1 art. 200 C.pen. Urmarea imediată a infracțiunii o constituie moartea copilului nounăscut. Moartea victimei trebuie să fie consecința acțiunii/inacțiunii făptuitoarei asupra copilului nou-născut; dacă aceasta a acționat asupra fătului provocându-i moartea, nu va exista infracțiunea de pruncucidere, ci eventual aceea de avort. În practica judiciară și în doctrină s-a statuat că în cazul în care prin acțiunile subiectului activ s-a produs moartea a doi sau trei copii gemeni (care întrunesc condițiile de subiecți pasivi ai infracțiunii) se va reține în sarcina făptuitorului un concurs de infracțiuni de pruncucidere52. Între acțiunea/inacțiunea făptuitoarei și rezultatul produs (moartea victimei) trebuie să existe legătura de cauzalitate. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Dacă mama își ucide copilul din culpă, imediat după naștere, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 Cod penal). În cazul în care fapta este premeditată, nu va exista pruncucidere, ci omor calificat. În practica judiciară s-a decis că nu există infracțiunea de pruncucidere dacă femeia nu a acționat cu o intenție spontană determinată de starea de tulburare pricinuită de naștere, ci a pus în executare o hotărâre luată anterior (de exemplu, atunci când mama a ascuns sarcina, iar după ce a născut a sugrumat copilul). Infracțiunea de pruncucidere nu poate coexista cu provocarea. Tentativa. Tentativa la această infracțiunea nu se pedepsește, întrucât legea nu prevede sancționarea ei. Consumarea. Pruncuciderea este o infracțiune momentană, instantanee și de rezultat. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul, adică moartea copilului nou-născut. Sancțiunea. Se pedepsește cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. Articolul 200 prevede o infracțiune (pruncuciderea) și o formă agravată comună a infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Sunt excluse din câmpul de aplicare al art.200 alin.2 infracțiunile din culpă, deoarece în dreptul nostru penal această stare este asociată cu intenția spontană. Dacă sub imperiul stării de tulburare sau temere se comite o infracțiune de ucidere sau vătămare din culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, dar în condițiile stabilite de art.75 alin.2 lit.b.

52

51 51

O. Loghin, A.Filipaș, op.cit., pag.43. 51 51

Referitor la uciderea copilului nou-născut săvârșită de către mamă, se observă că textul care incriminează această faptă nu mai poartă denumirea de pruncucidere, conținutul juridic a fost reformulat, iar pedeapsa a fost redusă.

3.3. Vătămarea fătului

Referitor la uciderea copilului nou-născut săvârșită de către mamă, se observă că textul care incriminează această faptă nu mai poartă denumirea de pruncucidere, conținutul juridic a fost reformulat, iar pedeapsa a fost redusă.

3.3. Vătămarea fătului

Definiție. Este infracțiune ce constă în vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine – alin.1 art.202 C.pen. Constituie tot o formă tip a infracțiunii de vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, sau care a avut ca urmare moartea copilului. Obiectul juridic special. Este constituit din relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fătului. Obiectul material al infracțiunii constă în corpul fătului. Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar și mama fătului. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiectul pasiv al infracțiunii este calificat, acesta fiind fătul. Situația premisă. Această infracțiune presupune preexistența unei nașteri. Latura obiectivă. Elementul material în prima formă tip respectiv vătămarea fătului în timpul nașterii. Activitatea vătămătoare se desfășoară după declanșarea procesului nașterii (contracții, ruperea membranelor etc.) și înainte de tăierea cordonului ombilical și poate consta fie într-o acțiune directă sau indirectă asupra fătului, fie într-o inacțiune (de ex. efectuarea de manevre care conduc la asfixia fătului sau neluarea măsurilor necesare pentru asistarea la procesul nașterii ce conduc la asfixia fătului). Legea cere o cerință esențială fapta să se săvârșească în timpul nașterii. În a doua formă tip elementul material se realizează prin activitatea vătămătoare se desfășoară în timpul sarcinii, de la momentul concepției până la declanșarea procesului nașterii și poate consta fie într-o acțiune directă sau indirectă (prin lovirea mamei) asupra fătului, fie într-o inacțiune (de pildă, administrarea unor medicamente care au drept consecință un retard mintal sever al copilului). Urmarea imediată constă la prima formă tip în împiedicarea vieții extrauterine (expulzia fătului mort), iar în a doua formă tip în vătămarea corporală ulterioară a copilului născut viu în urma activității infracționale realizată în timpul sarcinii când se constată că după naștere copilul prezintă o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății. Legătura de cauzalitate trebuie să existe între activitatea infracțională și urmarea produsă și trebuie dovedită. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.

Definiție. Este infracțiune ce constă în vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine – alin.1 art.202 C.pen. Constituie tot o formă tip a infracțiunii de vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, sau care a avut ca urmare moartea copilului. Obiectul juridic special. Este constituit din relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fătului. Obiectul material al infracțiunii constă în corpul fătului. Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar și mama fătului. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiectul pasiv al infracțiunii este calificat, acesta fiind fătul. Situația premisă. Această infracțiune presupune preexistența unei nașteri. Latura obiectivă. Elementul material în prima formă tip respectiv vătămarea fătului în timpul nașterii. Activitatea vătămătoare se desfășoară după declanșarea procesului nașterii (contracții, ruperea membranelor etc.) și înainte de tăierea cordonului ombilical și poate consta fie într-o acțiune directă sau indirectă asupra fătului, fie într-o inacțiune (de ex. efectuarea de manevre care conduc la asfixia fătului sau neluarea măsurilor necesare pentru asistarea la procesul nașterii ce conduc la asfixia fătului). Legea cere o cerință esențială fapta să se săvârșească în timpul nașterii. În a doua formă tip elementul material se realizează prin activitatea vătămătoare se desfășoară în timpul sarcinii, de la momentul concepției până la declanșarea procesului nașterii și poate consta fie într-o acțiune directă sau indirectă (prin lovirea mamei) asupra fătului, fie într-o inacțiune (de pildă, administrarea unor medicamente care au drept consecință un retard mintal sever al copilului). Urmarea imediată constă la prima formă tip în împiedicarea vieții extrauterine (expulzia fătului mort), iar în a doua formă tip în vătămarea corporală ulterioară a copilului născut viu în urma activității infracționale realizată în timpul sarcinii când se constată că după naștere copilul prezintă o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății. Legătura de cauzalitate trebuie să existe între activitatea infracțională și urmarea produsă și trebuie dovedită. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.

52 52

52 52

Variante atenuante: 1. Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, respectiv care a avut ca urmare moartea copilului (alin.2 art.202 C.pen.). 2. Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică (alin.4 art.202 C.pen.). 3. Vătămarea fătului în timpul sarcinii sau în timpul nașterii comisă din culpă (alin.5 art.202 C.pen). Tentativa. Consumarea. Tentativa la această infracțiunea nu se pedepsește, întrucât legea nu prevede sancționarea ei. Consumarea are loc în momentul producerii urmării prevăzute de lege. Sancțiunea. Pentru prima varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani, iar pentru a doua formă tip prevăzută de alin. 3 art.202 teza IC.pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 luni 2 ani și în teza II pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Cauză justificativă specială. Potrivit alin.6 art.202 prevede cazul în care fapta este săvârșită de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.

Variante atenuante: 1. Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, respectiv care a avut ca urmare moartea copilului (alin.2 art.202 C.pen.). 2. Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică (alin.4 art.202 C.pen.). 3. Vătămarea fătului în timpul sarcinii sau în timpul nașterii comisă din culpă (alin.5 art.202 C.pen). Tentativa. Consumarea. Tentativa la această infracțiunea nu se pedepsește, întrucât legea nu prevede sancționarea ei. Consumarea are loc în momentul producerii urmării prevăzute de lege. Sancțiunea. Pentru prima varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani, iar pentru a doua formă tip prevăzută de alin. 3 art.202 teza IC.pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 luni 2 ani și în teza II pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Cauză justificativă specială. Potrivit alin.6 art.202 prevede cazul în care fapta este săvârșită de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.

53 53

53 53

CAPITOLUL IV. INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENȚĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE

CAPITOLUL IV. INFRACTIUNI PRIVIND OBLIGAȚIA DE ASISTENȚĂ A CELOR ÎN PRIMEJDIE

4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

4.1. Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

Definiție. Potrivit alin.1 art.203 C.pen. infracțiunea constă în omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința de a se salva. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale ce privesc viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei. Obiectul material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană ce răspunde penal cu excepția celui care a pus victima în situația ca viața, integritatea corporală sau sănătatea să îi fie în pericol. Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității, fiind o infracțiune omisivă coautoratul nu este posibil. Subiectul pasiv poate fi orice persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură. Trebuie subliniat că lipsa de putinței de a se salva poate fi consecința fie a unor împrejurări obiective, cum ar fi situația locului (de ex. se află în prăpastie), natura primejdiei, fie a unor împrejurări subiective, neavând forțe proprii de a înlătura primejdia și nici altă posibilitate de salvare (de ex., cel acoperit de zăpadă nu mai poate să se ridice sau nu mai poate merge din cauza unei boli grave sau infirmități etc.). În situația când cel în pericol poate scăpa de primejdie, fapta nu constituie infracțiune, întrucât nu ne aflăm în prezența lipsei de putință de a se salva. Latura obiectivă. Elementul material presupune două inacțiuni alternative: 1. omisiunea de a da ajutorul necesar de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură53. Legea penală instituie astfel obligația generală de a acorda ajutorul necesar unei persoane aflate în pericol, incriminând omisiunea acordării ajutor. Astfel omisiunea de a da ajutorul necesar presupune neefectuarea oricăreia dintre acțiunile reclamate de necesitatea înlăturării primejdiei în care se găsește

Definiție. Potrivit alin.1 art.203 C.pen. infracțiunea constă în omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putința de a se salva. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale ce privesc viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei. Obiectul material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană ce răspunde penal cu excepția celui care a pus victima în situația ca viața, integritatea corporală sau sănătatea să îi fie în pericol. Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității, fiind o infracțiune omisivă coautoratul nu este posibil. Subiectul pasiv poate fi orice persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură. Trebuie subliniat că lipsa de putinței de a se salva poate fi consecința fie a unor împrejurări obiective, cum ar fi situația locului (de ex. se află în prăpastie), natura primejdiei, fie a unor împrejurări subiective, neavând forțe proprii de a înlătura primejdia și nici altă posibilitate de salvare (de ex., cel acoperit de zăpadă nu mai poate să se ridice sau nu mai poate merge din cauza unei boli grave sau infirmități etc.). În situația când cel în pericol poate scăpa de primejdie, fapta nu constituie infracțiune, întrucât nu ne aflăm în prezența lipsei de putință de a se salva. Latura obiectivă. Elementul material presupune două inacțiuni alternative: 1. omisiunea de a da ajutorul necesar de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură53. Legea penală instituie astfel obligația generală de a acorda ajutorul necesar unei persoane aflate în pericol, incriminând omisiunea acordării ajutor. Astfel omisiunea de a da ajutorul necesar presupune neefectuarea oricăreia dintre acțiunile reclamate de necesitatea înlăturării primejdiei în care se găsește

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.87.

53

53

54 54

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.87. 54 54

persoana (de ex. nescoaterea din apă a celui aflat în primejdie de a se îneca, neacordarea primului ajutor unui rănit etc.). Omisiunea de a da ajutorul necesar presupune posibilitatea făptuitorului de a da acest ajutor. Organele abilitate (organele de urmărire penală, instanțele de judecată) vor stabili și aprecia dacă făptuitorul a făcut ceea ce era necesar pentru salvarea persoanei în măsura posibilităților de care dispunea și dacă în absența unei astfel de posibilități a întreprins sau nu cele necesare pentru înștiințarea autorității54. Este necesar ca autorul să poată acorda ajutorul necesar victimei și să nu se expună prin acordarea ajutorului unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, deoarece în această ipoteză se va reține cauza justificativă prevăzută de alin.2 art.203 C.pen. (de ex. o persoană care nu știe să înoate nu poate fi acuzată de omisiunea dea da ajutorul necesar unui terț care este în pericol de înec). 2. omisiunea de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură (de ex. prin omisiunea de apelare de îndată a numărului gratuit 112). Legea penală instituie astfel obligația generală de a anunța de îndată autoritățile cu privire la o persoană aflată în pericol, incriminând omisiunea încunoștințării. În ipoteza în care autorul nu poate da ajutor necesar salvării victimei, va răspunde totuși penal pentru infracțiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate dacă nu a anunțat de îndată autoritățile, însă nu va putea fi reținut concursul între această infracțiune și infracțiunea de omor/omor calificat/ loviri sau violențe/ vătămare corporală în ipoteza în care din pricina omisiunii se produce decesul sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății victimei. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru persoana în neputința de a se salva singură. Legătura de cauzalitate trebuie să existe între omisiunea făptuitorului și starea de pericol produsă. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Nu este tipică fapta comisă din culpă spre ex. neacordarea ajutorului victimei unei infracțiuni de omor întrucât s-a apreciat în mod eronat că victima era deja decedată55. Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile. Infracțiunea se consumă în momentul în care loc omisiunea din partea celui care găsește persoana aflată în primejdie. Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

persoana (de ex. nescoaterea din apă a celui aflat în primejdie de a se îneca, neacordarea primului ajutor unui rănit etc.). Omisiunea de a da ajutorul necesar presupune posibilitatea făptuitorului de a da acest ajutor. Organele abilitate (organele de urmărire penală, instanțele de judecată) vor stabili și aprecia dacă făptuitorul a făcut ceea ce era necesar pentru salvarea persoanei în măsura posibilităților de care dispunea și dacă în absența unei astfel de posibilități a întreprins sau nu cele necesare pentru înștiințarea autorității54. Este necesar ca autorul să poată acorda ajutorul necesar victimei și să nu se expună prin acordarea ajutorului unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, deoarece în această ipoteză se va reține cauza justificativă prevăzută de alin.2 art.203 C.pen. (de ex. o persoană care nu știe să înoate nu poate fi acuzată de omisiunea dea da ajutorul necesar unui terț care este în pericol de înec). 2. omisiunea de a anunța de îndată autoritățile de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, integritate corporală sau sănătate este în pericol și nu are putință de a se salva singură (de ex. prin omisiunea de apelare de îndată a numărului gratuit 112). Legea penală instituie astfel obligația generală de a anunța de îndată autoritățile cu privire la o persoană aflată în pericol, incriminând omisiunea încunoștințării. În ipoteza în care autorul nu poate da ajutor necesar salvării victimei, va răspunde totuși penal pentru infracțiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate dacă nu a anunțat de îndată autoritățile, însă nu va putea fi reținut concursul între această infracțiune și infracțiunea de omor/omor calificat/ loviri sau violențe/ vătămare corporală în ipoteza în care din pricina omisiunii se produce decesul sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății victimei. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru persoana în neputința de a se salva singură. Legătura de cauzalitate trebuie să existe între omisiunea făptuitorului și starea de pericol produsă. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Nu este tipică fapta comisă din culpă spre ex. neacordarea ajutorului victimei unei infracțiuni de omor întrucât s-a apreciat în mod eronat că victima era deja decedată55. Tentativa. Consumarea. Actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile. Infracțiunea se consumă în momentul în care loc omisiunea din partea celui care găsește persoana aflată în primejdie. Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.97. 55 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.88.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.97. 55 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.88.

54

55 55

54

55 55

Cauză justificativă specială. Potrivit alin.2 art.302 C.pen. prevede o cauză justificativă pentru autorul care, prin acordarea ajutorului, s-ar expune unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, cu excepția cazului în care acesta avea îndatorirea legală de a înfrunta primejdia cum ar fi pompierul, salvamontistul, etc.

Cauză justificativă specială. Potrivit alin.2 art.302 C.pen. prevede o cauză justificativă pentru autorul care, prin acordarea ajutorului, s-ar expune unui pericol grav cu privire la viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, cu excepția cazului în care acesta avea îndatorirea legală de a înfrunta primejdia cum ar fi pompierul, salvamontistul, etc.

4.2. Împiedicarea ajutorului

4.2. Împiedicarea ajutorului

Definiție. Potrivit art.204 împiedicarea ajutorului constă în împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia. Obiectul juridic special. Acesta este constituit din relațiile sociale în legătura cu viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Obiectul material. Infracțiunea de împiedicarea ajutorului nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică (necircumstanțiat) care răspunde penal. Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei viață, integritate corporală ori sănătate se află într-o stare de pericol iminent și grav. Latura obiectivă. Elementul material constă în împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia. În scopul protecției persoanelor aflate în pericol Codul penal a incriminat orice act de împiedicare a intervenției ajutoarelor. Acțiunea făptuitorului trebuie să fie în legătură cu o persoană care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în primejdie viața, integritatea corporală sau sănătatea. Nu are importanță dacă ajutorul era calificat sau nu, dacă venea din partea unei persoane autorizate sau nu. Esențial este intenția de a ajuta persoana aflată în pericol, ajutor care este împiedicat însă de făptuitor56. Condiția esențială pentru existența acestei infracțiuni este ca victima să nu se afle în pericol ca urmare a acțiunii intenționate a celui care împiedică ajutorul, caz în care sarcina se va reține în sarcina acestuia infracțiunea intenționată îndreptată împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății. Împiedicarea ajutorului se poate realiza prin împotrivire fizică, prin anularea posibilității ca victima să fie ajutată spre ex. prin tăierea unui pod de frânghie peste o prăpastie ori chiar prin inducerea în eroarea a echipelor de salvare asupra locației victimei cum ar fi trimiterea acestora în cu totul altă parte decât locul în care se găsește victima.

Definiție. Potrivit art.204 împiedicarea ajutorului constă în împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia. Obiectul juridic special. Acesta este constituit din relațiile sociale în legătura cu viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Obiectul material. Infracțiunea de împiedicarea ajutorului nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică (necircumstanțiat) care răspunde penal. Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei viață, integritate corporală ori sănătate se află într-o stare de pericol iminent și grav. Latura obiectivă. Elementul material constă în împiedicarea intervenției ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un pericol iminent și grav pentru viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia. În scopul protecției persoanelor aflate în pericol Codul penal a incriminat orice act de împiedicare a intervenției ajutoarelor. Acțiunea făptuitorului trebuie să fie în legătură cu o persoană care are nevoie de ajutor, fiindu-i pusă în primejdie viața, integritatea corporală sau sănătatea. Nu are importanță dacă ajutorul era calificat sau nu, dacă venea din partea unei persoane autorizate sau nu. Esențial este intenția de a ajuta persoana aflată în pericol, ajutor care este împiedicat însă de făptuitor56. Condiția esențială pentru existența acestei infracțiuni este ca victima să nu se afle în pericol ca urmare a acțiunii intenționate a celui care împiedică ajutorul, caz în care sarcina se va reține în sarcina acestuia infracțiunea intenționată îndreptată împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății. Împiedicarea ajutorului se poate realiza prin împotrivire fizică, prin anularea posibilității ca victima să fie ajutată spre ex. prin tăierea unui pod de frânghie peste o prăpastie ori chiar prin inducerea în eroarea a echipelor de salvare asupra locației victimei cum ar fi trimiterea acestora în cu totul altă parte decât locul în care se găsește victima.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.200.

56

56

56 56

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.200. 56 56

Dacă fapta se săvârșește prin violență sau amenințare, se vor aplica regulile privind concursul de infracțiuni. Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii trebuie ca acțiunea făptuitorului de a împiedica intervenția ajutoarelor să aibă ca urmare imediată sporirea stării de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a victimei, amplificare ce are loc din cauza comportării inumane a celui care împiedică acțiunea de salvare. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că acțiunea acestuia de împiedica intervenția ajutoarelor agravează starea de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a celui în pericol. Latura subiectivă. Forma de vinovăție se caracterizează prin intenție directă sau indirectă (alin. ultim art. 16 C.pen.). Tentativa. Consumarea. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu sunt incriminate. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care făptuitorul împiedică intervenția ajutoarelor și se creează starea de pericol cerută de textul de incriminare. Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă.

Dacă fapta se săvârșește prin violență sau amenințare, se vor aplica regulile privind concursul de infracțiuni. Urmarea imediată. Pentru existența infracțiunii trebuie ca acțiunea făptuitorului de a împiedica intervenția ajutoarelor să aibă ca urmare imediată sporirea stării de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a victimei, amplificare ce are loc din cauza comportării inumane a celui care împiedică acțiunea de salvare. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că acțiunea acestuia de împiedica intervenția ajutoarelor agravează starea de pericol pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a celui în pericol. Latura subiectivă. Forma de vinovăție se caracterizează prin intenție directă sau indirectă (alin. ultim art. 16 C.pen.). Tentativa. Consumarea. Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu sunt incriminate. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care făptuitorul împiedică intervenția ajutoarelor și se creează starea de pericol cerută de textul de incriminare. Sancțiunea. Pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă.

57 57

57 57

CAPITOLUL V. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

CAPITOLUL V. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

Capitolul al VI-lea al actualului Cod penal este consacrat infracțiunilor contra libertății persoanei și cuprinde doar incriminările prin care se ocrotește în mod direct libertatea fizică și psihică a persoanei. În privința infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal a fost restructurată reglementarea, prin eliminarea unor forme agravate sau elemente de agravare care nu se justificau, și introducerea altora, menite a acoperi lacunele în reglementare.57 Astfel, spre exemplu, s-a renunțat la agravanta incidentă în cazul în care în schimbul eliberării se cere un folos, în acest caz urmând a opera regulile concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj. Tot astfel, atunci când viața persoanei este pusă în pericol va exista un concurs de infracțiuni, fără a fi necesară menținerea unei agravante cu acest conținut. A fost în schimb introdusă agravanta de la alin.(2) – răpirea unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra, căci în cazul acestor persoane doar printr-o analogie în defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire de libertate (spre exemplu, răpirea unui nou-născut dintr-o maternitate). În cazul infracțiunii de amenințare, s-a optat pentru o sferă deschisă a persoanelor vizate de fapta cu care se amenință, astfel încât instanța să aibă posibilitatea de a aprecia în fiecare caz concret dacă fapta era de natură să alarmeze persoana amenințată. Realitatea a demonstrat că această stare de alarmare poate fi cauzată nu doar de un rău ce vizează soțul sau o rudă apropiată a celui amenințat, ci și de o eventuală faptă îndreptată împotriva unui prieten, ori a altei persoane de care cel amenințat este legat afectiv. De asemenea, actualul Cod penal a introdus în acest capitol a unei incriminări noi - hărțuirea - pentru a răspunde unor cazuri apărute în practică în care diferite persoane – în special femei – sunt așteptate și urmărite pe stradă sau în alte locuri publice, ori sunt tracasate prin intermediul unor mesaje telefonice sau similare, toate acestea fiind de natură a crea o stare de temere sau de îngrijorare persoanei în cauză. Incriminări similare există și în alte legislații europene, textul din proiect fiind inspirat de dispozițiile art. 222-16 C. pen. francez, art. 179septies C. pen. elvețian, §390a C. pen. norvegian și de cele din legislația engleză (în special Public Order Act 1986 și Protection from Harasment Act 1997).

Capitolul al VI-lea al actualului Cod penal este consacrat infracțiunilor contra libertății persoanei și cuprinde doar incriminările prin care se ocrotește în mod direct libertatea fizică și psihică a persoanei. În privința infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal a fost restructurată reglementarea, prin eliminarea unor forme agravate sau elemente de agravare care nu se justificau, și introducerea altora, menite a acoperi lacunele în reglementare.57 Astfel, spre exemplu, s-a renunțat la agravanta incidentă în cazul în care în schimbul eliberării se cere un folos, în acest caz urmând a opera regulile concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj. Tot astfel, atunci când viața persoanei este pusă în pericol va exista un concurs de infracțiuni, fără a fi necesară menținerea unei agravante cu acest conținut. A fost în schimb introdusă agravanta de la alin.(2) – răpirea unei persoane aflată în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra, căci în cazul acestor persoane doar printr-o analogie în defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire de libertate (spre exemplu, răpirea unui nou-născut dintr-o maternitate). În cazul infracțiunii de amenințare, s-a optat pentru o sferă deschisă a persoanelor vizate de fapta cu care se amenință, astfel încât instanța să aibă posibilitatea de a aprecia în fiecare caz concret dacă fapta era de natură să alarmeze persoana amenințată. Realitatea a demonstrat că această stare de alarmare poate fi cauzată nu doar de un rău ce vizează soțul sau o rudă apropiată a celui amenințat, ci și de o eventuală faptă îndreptată împotriva unui prieten, ori a altei persoane de care cel amenințat este legat afectiv. De asemenea, actualul Cod penal a introdus în acest capitol a unei incriminări noi - hărțuirea - pentru a răspunde unor cazuri apărute în practică în care diferite persoane – în special femei – sunt așteptate și urmărite pe stradă sau în alte locuri publice, ori sunt tracasate prin intermediul unor mesaje telefonice sau similare, toate acestea fiind de natură a crea o stare de temere sau de îngrijorare persoanei în cauză. Incriminări similare există și în alte legislații europene, textul din proiect fiind inspirat de dispozițiile art. 222-16 C. pen. francez, art. 179septies C. pen. elvețian, §390a C. pen. norvegian și de cele din legislația engleză (în special Public Order Act 1986 și Protection from Harasment Act 1997).

5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal

5.1. Lipsirea de libertate în mod ilegal

Definiție. Infracțiunea este prevăzută în art. 205 C.pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată și două variante agravate.

Definiție. Infracțiunea este prevăzută în art. 205 C.pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată și două variante agravate.

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

57

58 58

57

58 58

Varianta tip este prevăzută în alin. 1 și constă în lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal. De ex.: Inculpatul a acostat victima pe strada și împotriva voinței ei, a dus-o la domiciliul său și nu i-a permis câteva zile să părăsească locuința; în acest timp sub amenințarea cu cuțitul a avut cu ea repetate raporturi sexuale. S-a reținut în sarcina inculpatului, atât infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cât și cea de viol, fiind vorba de un concurs real de infracțiuni. Varianta asimilată prevede că se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare depind de ocrotirea libertății fizice a persoanei, adică a posibilității acesteia de a se mișca, de a circula, de a acționa după voința sa și în limitele admise de lege. În cazul variantelor agravante există și un obiect juridic secundar, constituit din relațiile care privesc integritatea corporal, sănătatea și viața persoanei fizice. Obiectul material. Nu are, de regulă, un obiect material. Un asemenea obiect apare în cazul unor forme agravate ale infracțiunii (de exemplu, când victima este supusă unor suferințe). Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană, deoarece legea nu cere o anumită calitate. Participația penală este posibilă sub toate formele – coautorat, instigare sau complicitate. Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică. Dacă fapta se săvârșește împotriva unui minor, va opera agravanta prevăzută în art. 205 alin. 3 lit.b Cod penal. Poate fi subiect pasiv al infracțiunii o persoană aflată în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza atât prin acțiuni, cât și prin inacțiuni care au ca finalitate imposibilitatea persoanei de a se deplasa ori de a se mișca nestingherită. Acțiunile precum imobilizarea, introducerea persoanei într-un anumit loc, transportarea cu un anumit mijloc de transport etc. sau inacțiuni precum omisiunea de apune în libertate o persoană atunci când au încetat temeiurile pentru privarea ori restrângerea libertății acesteia trebuie să aibă caracter ilegal mai precis să nu fie expres au implicit admise de lege. Legea nu cere împiedicare absolută de mișcare a victimei, ci se poate înfățișa și ca o constrângere parțială, în raport cu o activitate pe care victima vrea s-o realizeze. Lipsirea de libertate există numai dacă privarea s-a produs în mod ilegal. Nu va exista această condiție, dacă privarea de libertate a fost ordonată sau autorizată de lege (cazul internărilor bolnavilor contagioși, alienaților mintali, a supravegherii minorilor de către părinți sau oprirea soldaților de a ieși din

Varianta tip este prevăzută în alin. 1 și constă în lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal. De ex.: Inculpatul a acostat victima pe strada și împotriva voinței ei, a dus-o la domiciliul său și nu i-a permis câteva zile să părăsească locuința; în acest timp sub amenințarea cu cuțitul a avut cu ea repetate raporturi sexuale. S-a reținut în sarcina inculpatului, atât infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cât și cea de viol, fiind vorba de un concurs real de infracțiuni. Varianta asimilată prevede că se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare depind de ocrotirea libertății fizice a persoanei, adică a posibilității acesteia de a se mișca, de a circula, de a acționa după voința sa și în limitele admise de lege. În cazul variantelor agravante există și un obiect juridic secundar, constituit din relațiile care privesc integritatea corporal, sănătatea și viața persoanei fizice. Obiectul material. Nu are, de regulă, un obiect material. Un asemenea obiect apare în cazul unor forme agravate ale infracțiunii (de exemplu, când victima este supusă unor suferințe). Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană, deoarece legea nu cere o anumită calitate. Participația penală este posibilă sub toate formele – coautorat, instigare sau complicitate. Subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică. Dacă fapta se săvârșește împotriva unui minor, va opera agravanta prevăzută în art. 205 alin. 3 lit.b Cod penal. Poate fi subiect pasiv al infracțiunii o persoană aflată în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza atât prin acțiuni, cât și prin inacțiuni care au ca finalitate imposibilitatea persoanei de a se deplasa ori de a se mișca nestingherită. Acțiunile precum imobilizarea, introducerea persoanei într-un anumit loc, transportarea cu un anumit mijloc de transport etc. sau inacțiuni precum omisiunea de apune în libertate o persoană atunci când au încetat temeiurile pentru privarea ori restrângerea libertății acesteia trebuie să aibă caracter ilegal mai precis să nu fie expres au implicit admise de lege. Legea nu cere împiedicare absolută de mișcare a victimei, ci se poate înfățișa și ca o constrângere parțială, în raport cu o activitate pe care victima vrea s-o realizeze. Lipsirea de libertate există numai dacă privarea s-a produs în mod ilegal. Nu va exista această condiție, dacă privarea de libertate a fost ordonată sau autorizată de lege (cazul internărilor bolnavilor contagioși, alienaților mintali, a supravegherii minorilor de către părinți sau oprirea soldaților de a ieși din

59 59

59 59

cazarmă în baza regulamentelor sau luarea măsurilor preventive: reținerea, arestarea). Cerința esențială a elementului material este ca lipsirea de libertate să fie ilegală, nepermisă de lege - să nu existe vreun caz în care legea să permită privarea de libertate a victimei. În cazul reținerii sau arestării preventive sau la domiciliu a unei persoane știind că este nevinovată se va reține comiterea infracțiunii de represiune nedreaptă (alin. 2 art. 283 C.pen.). În ipoteza în care se reține comiterea faptei în îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii), respectiv în îndeplinirea unei obligații impuse autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorității), va opera cauza justificativă prevăzută art.21 C.pen. Pentru existența infracțiunii, nu interesează locul și nici timpul săvârșirii faptei, nu interesează mijloacele folosite de făptuitor. Dacă mijlocul folosit de făptuitor constituie prin el însuși o infracțiune se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni58. În ceea ce privește limita inferioară duratei lipsirii de libertate este unanim acceptată opinia că lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie împiedicată în mod efectiv de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința sa. Elementul material al infracțiunii poate consta fie într-o acțiune precum: subiectul activ îi administrează unele substanțe care îi paralizează voința alcoolul, stupefiante- sau îi ascunde hainele pentru a o împiedica să se deplaseze, ori internează victima într-un spital de boli nervoase prin prezentarea eronată a a stării de fapt în fața autorităților etc., fie într-o inacțiune cum ar fi: autorul omite să facă ceea ce este obligat în cadrul atribuțiilor de serviciu, cum ar fi neeliberarea unei persoane dintr-o unitate psihiatrică atunci când motivele pentru internarea acesteia au dispărut etc59. Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează elementul material al infracțiunii are ca urmare o stare de încălcare a libertății de mișcare a persoanei, chiar și pentru un interval scurt de timp. Dacă s-au produs și alte urmări (de exemplu, o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei) sunt aplicabile dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni. În varianta agravată prevăzută în alin.3 lit.c se cere ca victimei să îi fie pusă în pericol sănătatea sau viața. Agravanta se reține când se s-a creat efectiv posibilitatea ca victima să sufere o vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori ca ea să-și piardă viață.

cazarmă în baza regulamentelor sau luarea măsurilor preventive: reținerea, arestarea). Cerința esențială a elementului material este ca lipsirea de libertate să fie ilegală, nepermisă de lege - să nu existe vreun caz în care legea să permită privarea de libertate a victimei. În cazul reținerii sau arestării preventive sau la domiciliu a unei persoane știind că este nevinovată se va reține comiterea infracțiunii de represiune nedreaptă (alin. 2 art. 283 C.pen.). În ipoteza în care se reține comiterea faptei în îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii), respectiv în îndeplinirea unei obligații impuse autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorității), va opera cauza justificativă prevăzută art.21 C.pen. Pentru existența infracțiunii, nu interesează locul și nici timpul săvârșirii faptei, nu interesează mijloacele folosite de făptuitor. Dacă mijlocul folosit de făptuitor constituie prin el însuși o infracțiune se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni58. În ceea ce privește limita inferioară duratei lipsirii de libertate este unanim acceptată opinia că lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât victima să fie împiedicată în mod efectiv de a se deplasa și acționa în conformitate cu voința sa. Elementul material al infracțiunii poate consta fie într-o acțiune precum: subiectul activ îi administrează unele substanțe care îi paralizează voința alcoolul, stupefiante- sau îi ascunde hainele pentru a o împiedica să se deplaseze, ori internează victima într-un spital de boli nervoase prin prezentarea eronată a a stării de fapt în fața autorităților etc., fie într-o inacțiune cum ar fi: autorul omite să facă ceea ce este obligat în cadrul atribuțiilor de serviciu, cum ar fi neeliberarea unei persoane dintr-o unitate psihiatrică atunci când motivele pentru internarea acesteia au dispărut etc59. Urmarea imediată. Acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează elementul material al infracțiunii are ca urmare o stare de încălcare a libertății de mișcare a persoanei, chiar și pentru un interval scurt de timp. Dacă s-au produs și alte urmări (de exemplu, o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei) sunt aplicabile dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni. În varianta agravată prevăzută în alin.3 lit.c se cere ca victimei să îi fie pusă în pericol sănătatea sau viața. Agravanta se reține când se s-a creat efectiv posibilitatea ca victima să sufere o vătămare a integrității corporale sau a sănătății ori ca ea să-și piardă viață.

58 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.92. 59 V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.105.

58 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.92. 59 V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.105.

60 60

60 60

Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea sau din tratamentul la care a fost supusă victima (de ex. ținerea într-o încăpere insalubră, fără hrană suficientă, în frig etc.). Această variantă subzistă și atunci când starea de pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât victima a fost lipsită de libertate. Această formă agravată subzistă și atunci când starea de pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât victima a fost lipsită de libertate. În cazul în care victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs cu infracțiunea de lovire sau vătămarea corporală. (alin.2 art.193, art.194 C.pen.). În alin.4 art.205 C.pen. este prevăzută ca o variantă agravată deosebit de periculoasă, situație în care fapta a avut ca urmare moartea victimei (infracțiune absorbantă), situație în care altfel ar fi existat concurs de infracțiuni. S-a reținut această agravantă în situația în care inculpații au lipsit victima în mod ilegal de libertate și au exercitat asupra ei presiuni psihice și constrângeri fizice, astfel încât aceasta pretextând că merge la toaletă a sărit pe fereastră de la etajul 3, căzând pe trotuar și suferind politraumatisme în urma cărora a decedat60. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă lipsirea de libertate a persoanei este absorbită în mod natural de o altă infracțiune, pierzându-și astfel autonomia, va exista o singură infracțiune și anume cea absorbantă. Dacă au fost private de libertate mai multe persoane, vor fi atâtea infracțiuni câte victime au fost lezate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau intenție indirectă, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea ilegalității acțiunii sau inacțiunii sale și să urmărească ori să accepte acest rezultat. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, vinovăția se prezintă sub forma praeterintenției. Mobilul sau scopul nu are nici o relevanță pentru săvârșirea faptei penale. Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege. Legea asimilează actelor de executare și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. 4, adică unele activități care în mod obișnuit constituie acte pregătitoare. Consumarea. Lipsirea de libertate în mod ilegal, se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată. Infracțiunea este de regulă continuă pentru că momentul consumării este susceptibil de prelungire în timp până la reluarea libertății persoanei (momentul epuizării infracțiunii).

60

C.Ap. Constanța, dec.pen. nr.228/2000, în Dreptul nr.1/2001, p.188. 61 61

Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea sau din tratamentul la care a fost supusă victima (de ex. ținerea într-o încăpere insalubră, fără hrană suficientă, în frig etc.). Această variantă subzistă și atunci când starea de pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât victima a fost lipsită de libertate. Această formă agravată subzistă și atunci când starea de pericol a existat numai la un moment dat, nefiind necesar ca ea să fi existat pe toată perioada timpului cât victima a fost lipsită de libertate. În cazul în care victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs cu infracțiunea de lovire sau vătămarea corporală. (alin.2 art.193, art.194 C.pen.). În alin.4 art.205 C.pen. este prevăzută ca o variantă agravată deosebit de periculoasă, situație în care fapta a avut ca urmare moartea victimei (infracțiune absorbantă), situație în care altfel ar fi existat concurs de infracțiuni. S-a reținut această agravantă în situația în care inculpații au lipsit victima în mod ilegal de libertate și au exercitat asupra ei presiuni psihice și constrângeri fizice, astfel încât aceasta pretextând că merge la toaletă a sărit pe fereastră de la etajul 3, căzând pe trotuar și suferind politraumatisme în urma cărora a decedat60. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea - inacțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă lipsirea de libertate a persoanei este absorbită în mod natural de o altă infracțiune, pierzându-și astfel autonomia, va exista o singură infracțiune și anume cea absorbantă. Dacă au fost private de libertate mai multe persoane, vor fi atâtea infracțiuni câte victime au fost lezate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau intenție indirectă, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea ilegalității acțiunii sau inacțiunii sale și să urmărească ori să accepte acest rezultat. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, vinovăția se prezintă sub forma praeterintenției. Mobilul sau scopul nu are nici o relevanță pentru săvârșirea faptei penale. Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege. Legea asimilează actelor de executare și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. 4, adică unele activități care în mod obișnuit constituie acte pregătitoare. Consumarea. Lipsirea de libertate în mod ilegal, se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată. Infracțiunea este de regulă continuă pentru că momentul consumării este susceptibil de prelungire în timp până la reluarea libertății persoanei (momentul epuizării infracțiunii).

60

C.Ap. Constanța, dec.pen. nr.228/2000, în Dreptul nr.1/2001, p.188. 61 61

Forme agravate 1. Potrivit art. 205 alin. 3 Cod penal prima varianta agravata constă „în săvârșirea faptei de o persoană înarmată. Legea nu cere ca autorul să fi întrebuințat arma aflată asupra sa pentru a înlesni săvârșirea infracțiunii, fiind suficient ca autorul să fie înarmat. Potrivit art.179 Cod penal prin „persoană înarmată” trebuie să înțelegem persoana care are asupra sa instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate prin dispoziții legale, sau un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care le întrebuințează la atac. În primul caz, este suficient ca autorul să aibă asupra sa, în momentul săvârșirii faptei, o astfel de armă. În al doilea caz, este necesar ca subiectul activ să utilizeze obiectul împotriva victimei, fiind vorba de un obiect care devine armă numai prin folosire. Prin armă propriu-zisă se înțelege orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționarea determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, prevăzute de lege (alin.1 art.179 C.pen. și art.2 din Legea nr. 295/2004). 2. lipsirea de libertate a unui minor lit.b alin. 3 art. 205 C.pen. Starea de minoritate a victimei (sub 18 ani) trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și să fie cunoscută sau prevăzută de autor. 3. Lipsirea de libertate are ca urmare punerea în pericol a sănătății sau a vieții persoanei vătămate - lit.c alin.3 art.205 C.pen. Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea sau din tratamentul la care a fost supusă victima. Dacă victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, infracțiunea intră în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală (art. 194 Cod penal). 4. art. 205 alin. 4 – dacă fapta a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei. Acest rezultat mai grav i se reține făptuitorului din culpă, forma de vinovăție care se reține fiind praeterintenția. Sancțiunea. În modalitatea simplă sau tipică, infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la închisoarea de la unu la 7 ani. În forma agravată, fapta se pedepsește, după caz, cu închisoare de la 3 la 10 ani (alin. 3), de la 7 la 15 ani (alin. 4) și interzicerea unor drepturi. Infracțiunea de lipsire de libertate a fost reformulată prin eliminarea unor forme agravate sau elemente circumstanțiale agravante care nu se justificau și prin introducerea altora, în vederea acoperirii unor lacune semnalate în doctrină. Astfel s-a renunțat la: comiterea faptei prin simularea de calități oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi este pusă în pericol; agravantă incident în cazul în care schimbul eliberării se cere un folos (în acest caz urmând a se aplica regulile

Forme agravate 1. Potrivit art. 205 alin. 3 Cod penal prima varianta agravata constă „în săvârșirea faptei de o persoană înarmată. Legea nu cere ca autorul să fi întrebuințat arma aflată asupra sa pentru a înlesni săvârșirea infracțiunii, fiind suficient ca autorul să fie înarmat. Potrivit art.179 Cod penal prin „persoană înarmată” trebuie să înțelegem persoana care are asupra sa instrumente, piese sau dispozitive astfel declarate prin dispoziții legale, sau un obiect de natură a fi folosit ca armă și pe care le întrebuințează la atac. În primul caz, este suficient ca autorul să aibă asupra sa, în momentul săvârșirii faptei, o astfel de armă. În al doilea caz, este necesar ca subiectul activ să utilizeze obiectul împotriva victimei, fiind vorba de un obiect care devine armă numai prin folosire. Prin armă propriu-zisă se înțelege orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționarea determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, prevăzute de lege (alin.1 art.179 C.pen. și art.2 din Legea nr. 295/2004). 2. lipsirea de libertate a unui minor lit.b alin. 3 art. 205 C.pen. Starea de minoritate a victimei (sub 18 ani) trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și să fie cunoscută sau prevăzută de autor. 3. Lipsirea de libertate are ca urmare punerea în pericol a sănătății sau a vieții persoanei vătămate - lit.c alin.3 art.205 C.pen. Starea de pericol poate rezulta din modul cum s-a executat infracțiunea sau din tratamentul la care a fost supusă victima. Dacă victima suferă efectiv o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, infracțiunea intră în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală (art. 194 Cod penal). 4. art. 205 alin. 4 – dacă fapta a avut ca urmare praeterintenționată moartea victimei. Acest rezultat mai grav i se reține făptuitorului din culpă, forma de vinovăție care se reține fiind praeterintenția. Sancțiunea. În modalitatea simplă sau tipică, infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la închisoarea de la unu la 7 ani. În forma agravată, fapta se pedepsește, după caz, cu închisoare de la 3 la 10 ani (alin. 3), de la 7 la 15 ani (alin. 4) și interzicerea unor drepturi. Infracțiunea de lipsire de libertate a fost reformulată prin eliminarea unor forme agravate sau elemente circumstanțiale agravante care nu se justificau și prin introducerea altora, în vederea acoperirii unor lacune semnalate în doctrină. Astfel s-a renunțat la: comiterea faptei prin simularea de calități oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum și în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferințe ori sănătatea sau viața îi este pusă în pericol; agravantă incident în cazul în care schimbul eliberării se cere un folos (în acest caz urmând a se aplica regulile

62 62

62 62

concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj); lipsirea de libertate a unei persoane săvârșită în scopul de a oblige la practicarea prostituției; lipsirea de libertate comisă de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat; lipsirea de libertatea care determină sinuciderea victimei. Pe de altă parte a fost introdusă agravanta de la alin.2 – răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra. 5.2. Amenințarea

concursului de infracțiuni între lipsirea de libertate și șantaj); lipsirea de libertate a unei persoane săvârșită în scopul de a oblige la practicarea prostituției; lipsirea de libertate comisă de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat; lipsirea de libertatea care determină sinuciderea victimei. Pe de altă parte a fost introdusă agravanta de la alin.2 – răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra. 5.2. Amenințarea

Definiție. Infracțiunea este prevăzută în alin.1 art. 206 Cod penal și constă în „fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate dacă este de natură să îi producă o stare de temere”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale care asigură libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul de a decide, de a lua nestingherit hotărâri sau de a-și manifesta voința. Obiect material. Nu are obiect material, deoarece acțiunea incriminată se răsfrânge asupra unui drept subiectiv, anume dreptul la libertatea psihică (morală) a persoanei. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nu este determinat de lege, putând fi orice persoană. Participația penală este posibilă în toate formele. Subiectul pasiv este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la persoana sa, a soțului ori a unei rude apropiate. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de amenințare se săvârșește prin acțiunea de amenințare ce trebuie să îndeplinească anumite condiții. Astfel, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Nu are importanță gravitatea infracțiunii cu care se amenință. Atunci când autorul amenință cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, nu are importanță mărimea pagubei, dar se va ține seama la individualizarea pedepsei. O altă cerință pentru existența infracțiunii este ca acțiunea cu care făptuitorul amenință să fie în mod obiectiv aptă să producă o stare de temere celui amenințat. Nu va exista infracțiune dacă se amenință cu intervenția fenomenelor naturii ori dacă amenință cu o acțiune pe care nu are posibilitatea să o înfăptuiască. Va exista infracțiunea atunci când victima în raport cu gradul său de cultură putea să creadă în realizarea infracțiunii. Amenințarea trebuie să se refere la un rău determinat și nu la consecințe generic menționate. Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. Nu va exista infracțiune dacă se amenință cu exercitarea unui drept în condițiile legii, de exemplu, dacă amenință că va deschide un proces. Va exista însă infracțiunea, dacă făptuitorul acționează dintr-un mijloc licit, însă folosește mijloace ilegale.

Definiție. Infracțiunea este prevăzută în alin.1 art. 206 Cod penal și constă în „fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate dacă este de natură să îi producă o stare de temere”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale care asigură libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul de a decide, de a lua nestingherit hotărâri sau de a-și manifesta voința. Obiect material. Nu are obiect material, deoarece acțiunea incriminată se răsfrânge asupra unui drept subiectiv, anume dreptul la libertatea psihică (morală) a persoanei. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ nu este determinat de lege, putând fi orice persoană. Participația penală este posibilă în toate formele. Subiectul pasiv este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la persoana sa, a soțului ori a unei rude apropiate. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de amenințare se săvârșește prin acțiunea de amenințare ce trebuie să îndeplinească anumite condiții. Astfel, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Nu are importanță gravitatea infracțiunii cu care se amenință. Atunci când autorul amenință cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, nu are importanță mărimea pagubei, dar se va ține seama la individualizarea pedepsei. O altă cerință pentru existența infracțiunii este ca acțiunea cu care făptuitorul amenință să fie în mod obiectiv aptă să producă o stare de temere celui amenințat. Nu va exista infracțiune dacă se amenință cu intervenția fenomenelor naturii ori dacă amenință cu o acțiune pe care nu are posibilitatea să o înfăptuiască. Va exista infracțiunea atunci când victima în raport cu gradul său de cultură putea să creadă în realizarea infracțiunii. Amenințarea trebuie să se refere la un rău determinat și nu la consecințe generic menționate. Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. Nu va exista infracțiune dacă se amenință cu exercitarea unui drept în condițiile legii, de exemplu, dacă amenință că va deschide un proces. Va exista însă infracțiunea, dacă făptuitorul acționează dintr-un mijloc licit, însă folosește mijloace ilegale.

63 63

63 63

Caracterul amenințării de a fi fost susceptibilă de a alarma, se apreciază concret în funcție de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a amenințat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuințate, de personalitatea celui amenințat, de reacția acestuia în fața amenințării. Dacă amenințarea se referă la săvârșirea unei infracțiuni și acea infracțiune este comisă imediat, atunci infracțiunea de amenințare este absorbită în infracțiunea la care s-a făcut referire. Urmarea imediată constă în producerea unei stări de alarmare prin temerea pe care o resimte victima. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe legătura de cauzalitate. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau intenție indirectă. În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; pentru existența ei este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma. Intenția nu există în situația când amenințarea s-a făcut în glumă. De asemenea, intenția lipsește în situația în care făptuitorul a fost în eroare referitor la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o astfel de stare. Tentativa nu este pedepsită. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere a victimei. Este o infracțiune de pericol și în același timp, infracțiune formală și instantanee. Dacă amenințarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracțiuni complexe (de exemplu, în cazul infracțiunilor de tâlhărie, șantaj, ultraj), ori o circumstanță agravantă a altei infracțiuni (de exemplu, art. 271 alin. 3 – amenințarea săvârșită pentru împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință) ea va fi absorbită în conținutul acesteia. Sancțiunea. Infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate- alin.2 art.206 C.pen. În ceea ce privește infracțiunea de amenințare conținutul juridic al acesteia nu a fost modificat cu excepția lărgirii sferei persoanelor vizate de fapta cu care se amenință. Mai exact instanța are posibilitatea aprecierii în fiecare caz dacă fapta era sau nu de natură să îi producă persoanei amenințate o stare de temere.

5.3. Șantajul

Caracterul amenințării de a fi fost susceptibilă de a alarma, se apreciază concret în funcție de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a amenințat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuințate, de personalitatea celui amenințat, de reacția acestuia în fața amenințării. Dacă amenințarea se referă la săvârșirea unei infracțiuni și acea infracțiune este comisă imediat, atunci infracțiunea de amenințare este absorbită în infracțiunea la care s-a făcut referire. Urmarea imediată constă în producerea unei stări de alarmare prin temerea pe care o resimte victima. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe legătura de cauzalitate. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau intenție indirectă. În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; pentru existența ei este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma. Intenția nu există în situația când amenințarea s-a făcut în glumă. De asemenea, intenția lipsește în situația în care făptuitorul a fost în eroare referitor la aptitudinea faptei sale de a produce victimei o astfel de stare. Tentativa nu este pedepsită. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere a victimei. Este o infracțiune de pericol și în același timp, infracțiune formală și instantanee. Dacă amenințarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracțiuni complexe (de exemplu, în cazul infracțiunilor de tâlhărie, șantaj, ultraj), ori o circumstanță agravantă a altei infracțiuni (de exemplu, art. 271 alin. 3 – amenințarea săvârșită pentru împiedicarea unei persoane de a folosi o locuință) ea va fi absorbită în conținutul acesteia. Sancțiunea. Infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate- alin.2 art.206 C.pen. În ceea ce privește infracțiunea de amenințare conținutul juridic al acesteia nu a fost modificat cu excepția lărgirii sferei persoanelor vizate de fapta cu care se amenință. Mai exact instanța are posibilitatea aprecierii în fiecare caz dacă fapta era sau nu de natură să îi producă persoanei amenințate o stare de temere.

5.3. Șantajul

Definiție. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 207 Cod penal și constă în „constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să

Definiție. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 207 Cod penal și constă în „constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să

64 64

64 64

dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”. Potrivit alin. 2 al art. 207 Cod penal, infracțiunea există și atunci când constrângerea constă în „amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”. Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei. Obiect material. Infracțiunea nu are în principiu obiect material. Când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice, obiectul material îl constituie corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă în oricare din formele sale. Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa. În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime. Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de constrângere, prin acte de violență sau amenințare, a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Prin violență se înțelege orice formă de violență fizică folosită împotriva victimei (lovire, imobilizare, provocare de vătămări de natura celor prevăzute în art. 180 Cod penal). Prin amenințare se înțelege orice acțiune de natură să inspire în mod real victimei o temere și să împiedice victima să se opună pretențiilor făptuitorului. Victima poate fi determinată să facă ceva: să semneze un act, să evacueze un imobil, să-și dea demisia. Victima poate fi determinată să nu facă ceva: să renunțe a porni un proces, să renunțe la a-și depune dosarul la un concurs. De asemenea, poate fi determinată să dea ceva: să dea bani, o recomandare; sau să sufere ceva: să i se distrugă un bun, să părăsească o localitate. Nu interesează dacă victima putea sau nu să se opună constrângerii dacă depunea eforturi mai mari. Atunci când făptuitorul pretinde concomitent cu realizarea constrângerii ca victima să-i dea un bun mobil, va răspunde pentru tâlhărie. Pentru existența infracțiunii nu e necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului. Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei. În doctrină s-a apreciat că, deși se folosește expresia “stare”, urmarea

dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”. Potrivit alin. 2 al art. 207 Cod penal, infracțiunea există și atunci când constrângerea constă în „amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul”. Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei. Obiect material. Infracțiunea nu are în principiu obiect material. Când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice, obiectul material îl constituie corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă în oricare din formele sale. Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa. În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime. Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de constrângere, prin acte de violență sau amenințare, a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Prin violență se înțelege orice formă de violență fizică folosită împotriva victimei (lovire, imobilizare, provocare de vătămări de natura celor prevăzute în art. 180 Cod penal). Prin amenințare se înțelege orice acțiune de natură să inspire în mod real victimei o temere și să împiedice victima să se opună pretențiilor făptuitorului. Victima poate fi determinată să facă ceva: să semneze un act, să evacueze un imobil, să-și dea demisia. Victima poate fi determinată să nu facă ceva: să renunțe a porni un proces, să renunțe la a-și depune dosarul la un concurs. De asemenea, poate fi determinată să dea ceva: să dea bani, o recomandare; sau să sufere ceva: să i se distrugă un bun, să părăsească o localitate. Nu interesează dacă victima putea sau nu să se opună constrângerii dacă depunea eforturi mai mari. Atunci când făptuitorul pretinde concomitent cu realizarea constrângerii ca victima să-i dea un bun mobil, va răspunde pentru tâlhărie. Pentru existența infracțiunii nu e necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului. Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei. În doctrină s-a apreciat că, deși se folosește expresia “stare”, urmarea

65 65

65 65

imediată constă, în realitate, într-un rezultat; ca atare, aceasta nu ar putea consta decât într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei61. Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe o legătura de cauzalitate. O asemenea legătura nu va exista dacă se dovedește că victima a simulat starea de temere pentru a-l induce în eroare pe făptuitor pentru a renunța. Latura subiectivă. Se săvârșește numai cu intenție directă. Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns. Sancțiunea. În formă simplă (tipică) șantajul se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Forma asimilată se sancționează cu închisoare de la unu la 5 ani. Forma agravantă. Potrivit alin.3 art.207 C.pen. infracțiunea este mai gravă dacă faptele prevăzute în alin.1 și 2 au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial (de ex. bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni de serviciu în mod gratuit), pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Noua reglementare face distincția regimului sancționator în funcție de scopul urmărit de făptuitor. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

5.4. Hărțuirea

imediată constă, în realitate, într-un rezultat; ca atare, aceasta nu ar putea consta decât într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei61. Legătura de cauzalitate. Între activitatea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe o legătura de cauzalitate. O asemenea legătura nu va exista dacă se dovedește că victima a simulat starea de temere pentru a-l induce în eroare pe făptuitor pentru a renunța. Latura subiectivă. Se săvârșește numai cu intenție directă. Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns. Sancțiunea. În formă simplă (tipică) șantajul se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Forma asimilată se sancționează cu închisoare de la unu la 5 ani. Forma agravantă. Potrivit alin.3 art.207 C.pen. infracțiunea este mai gravă dacă faptele prevăzute în alin.1 și 2 au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial (de ex. bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni de serviciu în mod gratuit), pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Noua reglementare face distincția regimului sancționator în funcție de scopul urmărit de făptuitor. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

5.4. Hărțuirea

Definiție. Este infracțiunea ce constă în fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere (alin.1 art.208 C.pen.). Este astfel reglementată o formă specială amenințării care produce o stare de temere realizată prin urmărirea repetată a victimei ori supravegherea locuinței, locului de muncă ori a altor locuri frecventate de aceasta62. Constituie o variantă atenuantă efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează temere unei persoane (alin.2 art.208 C.pen.). Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul libertății de a se deplasa nestingherită și de a-și trăi viața privată fără imixtiuni. Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă în oricare din formele sale.

Definiție. Este infracțiunea ce constă în fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere (alin.1 art.208 C.pen.). Este astfel reglementată o formă specială amenințării care produce o stare de temere realizată prin urmărirea repetată a victimei ori supravegherea locuinței, locului de muncă ori a altor locuri frecventate de aceasta62. Constituie o variantă atenuantă efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează temere unei persoane (alin.2 art.208 C.pen.). Obiect infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale referitoare la libertatea psihică sau morală a persoanei, în sensul libertății de a se deplasa nestingherită și de a-și trăi viața privată fără imixtiuni. Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană. Participația penală este posibilă în oricare din formele sale.

61 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2009, p.171. 62 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 124.

61 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2009, p.171. 62 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală.Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 124.

66 66

66 66

Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa. În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de hărțuire, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime. Latura obiectivă. Elementul material constă o acțiune de urmărire a victimei sau de supraveghere a locuinței acesteia, a locului său de muncă sau a altor locuri pe care le frecventează. Norma de incriminare conține două cerințe esențiale, atașate elementului material: a) în primul rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze în mod repetat; b) în al doilea rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze fără drept sau fără un interes legitim. Urmărirea se poate realiza atât în locuri publice, cât și în diferite spații private (de ex. în restaurante în timpul în care persoana vătămată se află într-un separeu)63. În varianta simplă hărțuirea se săvârșește prin urmărirea victimei sau supravegherea locuinței, locului de muncă sau alte locuri frecventate de către acestea. Urmărirea trebuie să aibă caracter repetat (cel puțin două acte), un singur act nefiind suficient pentru reținerea infracțiunii de hărțuire, chiar dacă încă de la sesizarea primului act victima s-a aflat sub o stare de temere deci este o infracțiune de obicei. Legea prevede și o altă cerință esențială și anume urmărirea să se efectueze fără un interes legitim (de ex. nu se va putea reține comiterea infracțiunii de hărțuire în ipoteza în care organele de urmărire penală dispun în condițiile legii efectuarea unui filaj cu privire la anumite persoane suspectate în implicare în activități infracționale). Termenul de hărțuire presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a necăji, a chinui pe cineva, a nu da cuiva pace, a cicăli, a pisa, a frământa, a neliniști partea vătămată. Hărțuirea nu este definită în legislația penală, dar presupune alarmarea, crearea de neplăceri victimei. In fond, hărțuirea include orice tip de comportament sau acțiune care include amenințarea securității și liniștii victimei ori care îi cauzează inconveniente inutile. Urmărirea presupune a merge, a se deplasa, a fugi după cineva sau pe urmele cuiva, indiferent dacă deplasarea se face pe jos, cu mijloace de transport în comun sau cu un alt mijloc de transport (cu mașina personală, cu un taxi, cu bicicletă, pe role etc.).

Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa. În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de hărțuire, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime. Latura obiectivă. Elementul material constă o acțiune de urmărire a victimei sau de supraveghere a locuinței acesteia, a locului său de muncă sau a altor locuri pe care le frecventează. Norma de incriminare conține două cerințe esențiale, atașate elementului material: a) în primul rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze în mod repetat; b) în al doilea rând, acțiunea incriminată trebuie să se efectueze fără drept sau fără un interes legitim. Urmărirea se poate realiza atât în locuri publice, cât și în diferite spații private (de ex. în restaurante în timpul în care persoana vătămată se află într-un separeu)63. În varianta simplă hărțuirea se săvârșește prin urmărirea victimei sau supravegherea locuinței, locului de muncă sau alte locuri frecventate de către acestea. Urmărirea trebuie să aibă caracter repetat (cel puțin două acte), un singur act nefiind suficient pentru reținerea infracțiunii de hărțuire, chiar dacă încă de la sesizarea primului act victima s-a aflat sub o stare de temere deci este o infracțiune de obicei. Legea prevede și o altă cerință esențială și anume urmărirea să se efectueze fără un interes legitim (de ex. nu se va putea reține comiterea infracțiunii de hărțuire în ipoteza în care organele de urmărire penală dispun în condițiile legii efectuarea unui filaj cu privire la anumite persoane suspectate în implicare în activități infracționale). Termenul de hărțuire presupune acte repetate, comise de făptuitor pentru a necăji, a chinui pe cineva, a nu da cuiva pace, a cicăli, a pisa, a frământa, a neliniști partea vătămată. Hărțuirea nu este definită în legislația penală, dar presupune alarmarea, crearea de neplăceri victimei. In fond, hărțuirea include orice tip de comportament sau acțiune care include amenințarea securității și liniștii victimei ori care îi cauzează inconveniente inutile. Urmărirea presupune a merge, a se deplasa, a fugi după cineva sau pe urmele cuiva, indiferent dacă deplasarea se face pe jos, cu mijloace de transport în comun sau cu un alt mijloc de transport (cu mașina personală, cu un taxi, cu bicicletă, pe role etc.).

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 125.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 125.

63

67 67

63

67 67

Supravegherea locuinței, locului de muncă sau altor locuri frecventate de către victimă presupune observarea, pândirea acestor locuri, indiferent dacă persoana hărțuită se află în aceste locații sau nu. Spre deosebire de legislațiile străine, care includ în elementul material al infracțiunii de hărțuire acte de violență sau amenințare față de victimă, nu exclud existența acestei infracțiuni nici dacă este săvârșită de către persoane care locuiesc împreună și au o relație stabilă, legislația penală română a ales să incrimineze numai faptele de urmărire sau supraveghere a victimei sau a locurilor în care se deplasează64. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de temere. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re. Latura subiectivă. Hărțuirea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă65. Tentativa. Consumarea. Tentativa nu este incriminată și deci nu se sancționează. Consumarea infracțiunii are loc în momentul efectuării celei de-a doua acțiuni de hărțuire, când, urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs consecința cerută de lege, respectiv crearea stării de temere. Sancțiunea. Pedeapsa pentru varianta tip a infracțiunii este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda. Varianta atenuată se pedepsește cu închisoare de la o lună la trei luni sau amenda, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Supravegherea locuinței, locului de muncă sau altor locuri frecventate de către victimă presupune observarea, pândirea acestor locuri, indiferent dacă persoana hărțuită se află în aceste locații sau nu. Spre deosebire de legislațiile străine, care includ în elementul material al infracțiunii de hărțuire acte de violență sau amenințare față de victimă, nu exclud existența acestei infracțiuni nici dacă este săvârșită de către persoane care locuiesc împreună și au o relație stabilă, legislația penală română a ales să incrimineze numai faptele de urmărire sau supraveghere a victimei sau a locurilor în care se deplasează64. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de temere. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re. Latura subiectivă. Hărțuirea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă65. Tentativa. Consumarea. Tentativa nu este incriminată și deci nu se sancționează. Consumarea infracțiunii are loc în momentul efectuării celei de-a doua acțiuni de hărțuire, când, urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs consecința cerută de lege, respectiv crearea stării de temere. Sancțiunea. Pedeapsa pentru varianta tip a infracțiunii este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda. Varianta atenuată se pedepsește cu închisoare de la o lună la trei luni sau amenda, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.120. 65 Idem, p.120-121.

64

64

68 68

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.120. 65 Idem, p.120-121. 68 68

CAPITOLUL VI. TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE

CAPITOLUL VI. TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE

Capitolul al VII-lea al actualului Cod penal cuprinde infracțiunile de trafic și exploatare a unor persoane vulnerabile, fiind aduse în acest capitol incriminări cuprinse în prezent în Legea nr. 678/2001 și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002. Textele de incriminare a traficului de persoane, de minori și de migrați au fost sistematizate pentru o mai ușoară înțelegere și o mai bună corelare cu alte texte de incriminare, fără a li se aduce însă modificări substanțiale66. A fost introdusă o nouă formă agravată – săvârșirea infracțiunilor asupra a două sau mai multe persoane în aceeași împrejurare – incidentă în ipoteza în care faptele au fost săvârșite într-o unitate spațio-temporală, evitându-se astfel incertitudinile cu privire la existența unității sau pluralității de infracțiuni în cazul pluralității de victime. În redactarea textului au fost avute în vedere și dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/629/JAI privind lupta împotriva traficului de ființe umane. Textele referitoare la traficul de persoane și de minori sunt similare celor existente în art. 169 și 176 C. pen. portughez, și apropiate de dispozițiile §217 C. pen. austriac, în privința traficului de persoane. În urma ratificării de către România a Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane (prin Legea nr. 300/2006), a fost introdusă și o incriminare nouă, folosirea serviciilor care fac obiectul exploatării unei persoane traficate (incriminare cerută de art. 19 din Convenție). Spre exemplu, textul va fi aplicabil în cazul persoanei care acceptă să primească prin transplant un organ, știind că este prelevat ilegal de la o victimă a traficului de persoane, sau al celui care acceptă să folosească munca forțată impusă acestor victime. Actualul Cod penal renunță la incriminarea infracțiunii de cerșetorie în forma consacrată de codul penal în vigoare, dar propune două incriminări noi, conexe cerșetoriei, menite să răspundă unor situații frecvente în ultimii ani. Este vorba de exploatarea cerșetoriei practicate de un minor sau o persoană cu dizabilități (determinarea la practicarea cerșetoriei sau obținerea de foloase de pe urma acestei activități) și respectiv de folosirea unui minor, de către majorul care are capacitatea de a munci, în scopul de a obține astfel ajutor material din partea publicului. Această din urmă situație - spre exemplu, o femeie care merge la cerșit, iar pentru a inspira milă publicului ține un copil, cu vârsta de câteva luni, în brațe – prezintă un evident pericol, nu doar prin aceea că lezează grav demnitatea

Capitolul al VII-lea al actualului Cod penal cuprinde infracțiunile de trafic și exploatare a unor persoane vulnerabile, fiind aduse în acest capitol incriminări cuprinse în prezent în Legea nr. 678/2001 și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002. Textele de incriminare a traficului de persoane, de minori și de migrați au fost sistematizate pentru o mai ușoară înțelegere și o mai bună corelare cu alte texte de incriminare, fără a li se aduce însă modificări substanțiale66. A fost introdusă o nouă formă agravată – săvârșirea infracțiunilor asupra a două sau mai multe persoane în aceeași împrejurare – incidentă în ipoteza în care faptele au fost săvârșite într-o unitate spațio-temporală, evitându-se astfel incertitudinile cu privire la existența unității sau pluralității de infracțiuni în cazul pluralității de victime. În redactarea textului au fost avute în vedere și dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/629/JAI privind lupta împotriva traficului de ființe umane. Textele referitoare la traficul de persoane și de minori sunt similare celor existente în art. 169 și 176 C. pen. portughez, și apropiate de dispozițiile §217 C. pen. austriac, în privința traficului de persoane. În urma ratificării de către România a Convenției Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane (prin Legea nr. 300/2006), a fost introdusă și o incriminare nouă, folosirea serviciilor care fac obiectul exploatării unei persoane traficate (incriminare cerută de art. 19 din Convenție). Spre exemplu, textul va fi aplicabil în cazul persoanei care acceptă să primească prin transplant un organ, știind că este prelevat ilegal de la o victimă a traficului de persoane, sau al celui care acceptă să folosească munca forțată impusă acestor victime. Actualul Cod penal renunță la incriminarea infracțiunii de cerșetorie în forma consacrată de codul penal în vigoare, dar propune două incriminări noi, conexe cerșetoriei, menite să răspundă unor situații frecvente în ultimii ani. Este vorba de exploatarea cerșetoriei practicate de un minor sau o persoană cu dizabilități (determinarea la practicarea cerșetoriei sau obținerea de foloase de pe urma acestei activități) și respectiv de folosirea unui minor, de către majorul care are capacitatea de a munci, în scopul de a obține astfel ajutor material din partea publicului. Această din urmă situație - spre exemplu, o femeie care merge la cerșit, iar pentru a inspira milă publicului ține un copil, cu vârsta de câteva luni, în brațe – prezintă un evident pericol, nu doar prin aceea că lezează grav demnitatea

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

66

66

69 69

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro. 69 69

umană, copilul ajungând să fie folosit ca un obiect de recuzită, dar periclitează sănătatea sau chiar viața minorului, date fiind condițiile în care acesta este ținut în timpul cerșitului (temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, ploaie etc.). Cele două incriminări au fost propuse și de Legea nr. 301/2004 într-o formă asemănătoare. În dreptul comparat, exploatarea minorilor sau altor persoane vulnerabile în scopul practicării cerșetoriei este incriminată de art. 671 C. pen. italian, art. 296 C. pen. portughez, art. 232 C. pen. spaniol, § 236 C. pen. german.

umană, copilul ajungând să fie folosit ca un obiect de recuzită, dar periclitează sănătatea sau chiar viața minorului, date fiind condițiile în care acesta este ținut în timpul cerșitului (temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, ploaie etc.). Cele două incriminări au fost propuse și de Legea nr. 301/2004 într-o formă asemănătoare. În dreptul comparat, exploatarea minorilor sau altor persoane vulnerabile în scopul practicării cerșetoriei este incriminată de art. 671 C. pen. italian, art. 296 C. pen. portughez, art. 232 C. pen. spaniol, § 236 C. pen. german.

6.1. Traficul de persoane

6.1. Traficul de persoane

Definiție. Potrivit alin.1 al art.210 C.pen. infracțiunea constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c) oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale referitoare la dreptul la libertatea de voință și acțiune proprii fiecărei persoane care sunt incompatibile cu orice acte de exploatare. Obiectul material. Acesta constă în corpul persoanei victimă a traficului de persoane în măsura în care este vizat prin fapta tipică. Subiectul infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică care răspunde penal. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiectul pasiv este persoana traficată în scopul exploatării. Subiect pasiv poate fi orice persoană, femeie sau bărbat. Atunci când subiectul pasiv este o persoană în vârstă de până la 18 ani împliniți, infracțiunea devine, din trafic de persoane, infracțiunea de trafic de minori. Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei pluralități de acțiuni alternative. Recrutarea unei persoane pentru a fi exploatată înseamnă descoperirea unei persoane susceptibile a fi exploatată și determinarea acesteia să devină victimă a exploatării67. Recrutarea se face prin racolarea directă sau indirectă, prin orice mijloace a victimelor în vederea exploatării. Transportarea constă în acțiunea unui persoane, numită transportator, de a muta dintr-un loc în altul, cu ajutorul uni mijloc de transport, persoana care este sau urmează să fie exploatată din țară sau străinătate. Transferarea constă în acțiunea unei persoane de a dispune și realiza schimbarea locului de cazare sau în care se află ascunsă ori este exploatată o persoană.

Definiție. Potrivit alin.1 al art.210 C.pen. infracțiunea constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c) oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale referitoare la dreptul la libertatea de voință și acțiune proprii fiecărei persoane care sunt incompatibile cu orice acte de exploatare. Obiectul material. Acesta constă în corpul persoanei victimă a traficului de persoane în măsura în care este vizat prin fapta tipică. Subiectul infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană fizică care răspunde penal. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiectul pasiv este persoana traficată în scopul exploatării. Subiect pasiv poate fi orice persoană, femeie sau bărbat. Atunci când subiectul pasiv este o persoană în vârstă de până la 18 ani împliniți, infracțiunea devine, din trafic de persoane, infracțiunea de trafic de minori. Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei pluralități de acțiuni alternative. Recrutarea unei persoane pentru a fi exploatată înseamnă descoperirea unei persoane susceptibile a fi exploatată și determinarea acesteia să devină victimă a exploatării67. Recrutarea se face prin racolarea directă sau indirectă, prin orice mijloace a victimelor în vederea exploatării. Transportarea constă în acțiunea unui persoane, numită transportator, de a muta dintr-un loc în altul, cu ajutorul uni mijloc de transport, persoana care este sau urmează să fie exploatată din țară sau străinătate. Transferarea constă în acțiunea unei persoane de a dispune și realiza schimbarea locului de cazare sau în care se află ascunsă ori este exploatată o persoană.

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.126.

67

67

70 70

V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.126. 70 70

Adăpostirea este acțiunea unei persoane de a asigura cazare, găzduire altei persoane, în vederea exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia. Primirea este acțiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe seama sa, o persoană, în scopul exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia. O cerință esențială pentru existența infracțiunii de trafic de persoane adulte este ca acțiunile incriminate să fie săvârșite prin vreuna din următoarele modalități prevăzute în norma de incriminare: prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. Fapta se poate săvârși prin constrângere, care poate îmbracă orice formă, inclusiv amenințarea (art.206 C.pen.) sau lovire (alin.1 art.193 C.pen.). Răpirea presupune luarea victimei, prin forță, în stăpânire de către traficanți, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.205 C.pen.). Aceste infracțiuni se absorb însă în conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de persoane. Dacă însă consecințele acțiunilor de trafic depășesc urmările prevăzute pentru infracțiunile amintite anterior, provocând vătămarea corporală sau moartea persoanei traficate, va exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de trafic și vătămarea corporală, omor sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, după caz68. Inducerea în eroare reprezintă o modalitate frecvent folosită în activitatea infracțională a traficanților, pentru a convinge potențialele victime să accepte serviciile propuse. Victima este înșelată de traficant prin prezentarea, cu bună știință, a unor informații false referitoare la tipurile de servicii pe care el și complicii săi le acordă. Traficul de persoane se mai poate săvârși prin abuz de autoritate. Astfel sa constatat că sunt relativ dese situațiile când fostele victime ale traficului de persoane, consimt, în schimbul unor sume de bani oferite de membrii rețelelor de traficanți, să determine alte tinere asupra cărora, datorită unor diverse împrejurări, au autoritate, să devină victime ale traficului de persoane. Sunt situații în care victimele au fost traficate de mătuși, unchi, veri, chiar și o situație în care o tânără și-a traficat sora mai mică69. Traficul de persoane se poate săvârși profitând de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane. Starea de neputință a victimei reprezintă o stare psihică sau fizică (deficiențe fizice, tulburări sufletești, altă stare de neputință sau inconștiență etc.) care nu-i permite să înțeleagă caracterul și esența acțiunilor săvârșite în privința ei, sau nua putut opune rezistență infractorului care înțelege că ea se

Adăpostirea este acțiunea unei persoane de a asigura cazare, găzduire altei persoane, în vederea exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia. Primirea este acțiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe seama sa, o persoană, în scopul exploatării sau înlesnirii exploatării acesteia. O cerință esențială pentru existența infracțiunii de trafic de persoane adulte este ca acțiunile incriminate să fie săvârșite prin vreuna din următoarele modalități prevăzute în norma de incriminare: prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. Fapta se poate săvârși prin constrângere, care poate îmbracă orice formă, inclusiv amenințarea (art.206 C.pen.) sau lovire (alin.1 art.193 C.pen.). Răpirea presupune luarea victimei, prin forță, în stăpânire de către traficanți, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (art.205 C.pen.). Aceste infracțiuni se absorb însă în conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic de persoane. Dacă însă consecințele acțiunilor de trafic depășesc urmările prevăzute pentru infracțiunile amintite anterior, provocând vătămarea corporală sau moartea persoanei traficate, va exista un concurs de infracțiuni între infracțiunea de trafic și vătămarea corporală, omor sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, după caz68. Inducerea în eroare reprezintă o modalitate frecvent folosită în activitatea infracțională a traficanților, pentru a convinge potențialele victime să accepte serviciile propuse. Victima este înșelată de traficant prin prezentarea, cu bună știință, a unor informații false referitoare la tipurile de servicii pe care el și complicii săi le acordă. Traficul de persoane se mai poate săvârși prin abuz de autoritate. Astfel sa constatat că sunt relativ dese situațiile când fostele victime ale traficului de persoane, consimt, în schimbul unor sume de bani oferite de membrii rețelelor de traficanți, să determine alte tinere asupra cărora, datorită unor diverse împrejurări, au autoritate, să devină victime ale traficului de persoane. Sunt situații în care victimele au fost traficate de mătuși, unchi, veri, chiar și o situație în care o tânără și-a traficat sora mai mică69. Traficul de persoane se poate săvârși profitând de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane. Starea de neputință a victimei reprezintă o stare psihică sau fizică (deficiențe fizice, tulburări sufletești, altă stare de neputință sau inconștiență etc.) care nu-i permite să înțeleagă caracterul și esența acțiunilor săvârșite în privința ei, sau nua putut opune rezistență infractorului care înțelege că ea se

68

Idem, p.127. V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.128.

68

69

69

71 71

Idem, p.127. V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.128. 71 71

află într-o astfel de stare. Nu are importanță dacă însuși făptuitorul a adus victima într-o astfel de stare (i-a dat băuturi alcoolice, substanțe narcotice, somnifere etc.) sau se afla în stare de neputință independent de acțiunile lui. Urmarea imediată. Aceasta constă într-o stare de pericol care s-a creat pentru relațiile privind libertatea persoanei, respectarea drepturilor persoanei, a demnității și integrității fizice și psihice a acesteia, și care se realizează prin însăși săvârșirea activității incriminate. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re. Latura subiectivă. Infracțiunea se realizează sub forma intenției directe. Pentru această infracțiune legea cere ca o condiție esențială existența unui anumit scop al infracțiunii: exploatarea victimei. Potrivit art.182 C.pen. prin exploatarea unei persoane se înțelege: a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituției, manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerșetoriei ; e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal. Nu este necesar ca scopul special să fie atins. Tentativa. Consumarea. Tentativa se pedepsește conform art.217 C.pen. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-a comis acțiunea și s-a produs urmarea imediată. Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea traficului de persoane de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu (art.210 alin.2 C.pen.). Această variantă agravată a traficului de persoane absoarbe abuzul în serviciul (art. 297 C.pen.). Se va reține forma de bază a infracțiunii dacă fapta este comisă de funcționarul public în timpul cât nu exercita atribuțiile de serviciu. Sancțiunea. Pentru fapta prevăzută în art.210 C.pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

6.2. Traficul de minori

află într-o astfel de stare. Nu are importanță dacă însuși făptuitorul a adus victima într-o astfel de stare (i-a dat băuturi alcoolice, substanțe narcotice, somnifere etc.) sau se afla în stare de neputință independent de acțiunile lui. Urmarea imediată. Aceasta constă într-o stare de pericol care s-a creat pentru relațiile privind libertatea persoanei, respectarea drepturilor persoanei, a demnității și integrității fizice și psihice a acesteia, și care se realizează prin însăși săvârșirea activității incriminate. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex re. Latura subiectivă. Infracțiunea se realizează sub forma intenției directe. Pentru această infracțiune legea cere ca o condiție esențială existența unui anumit scop al infracțiunii: exploatarea victimei. Potrivit art.182 C.pen. prin exploatarea unei persoane se înțelege: a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituției, manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerșetoriei ; e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal. Nu este necesar ca scopul special să fie atins. Tentativa. Consumarea. Tentativa se pedepsește conform art.217 C.pen. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-a comis acțiunea și s-a produs urmarea imediată. Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea traficului de persoane de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu (art.210 alin.2 C.pen.). Această variantă agravată a traficului de persoane absoarbe abuzul în serviciul (art. 297 C.pen.). Se va reține forma de bază a infracțiunii dacă fapta este comisă de funcționarul public în timpul cât nu exercita atribuțiile de serviciu. Sancțiunea. Pentru fapta prevăzută în art.210 C.pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

6.2. Traficul de minori

Definiție. Potrivit alin.1 al art.211 C.pen. traficul de minori constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Definiție. Potrivit alin.1 al art.211 C.pen. traficul de minori constă în recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

72 72

72 72

Art. 3 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiuni Unite împotriva criminalității transnaționale organizate prevede la lit.c că recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă nu se face apel la nici unul din mijloacele menționate la lit a din art.3 (amenințare de recurgere sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, prin fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritate asupra alteia). Obligația respectării prevederilor internaționale s-a concretizat prin incriminarea în legislația noastră a infracțiunii de minori. Infracțiunea de trafic de minori era prevăzută, într-o reglementare asemănătoare (exceptând variantele agravate, care nu au mai fost preluate), în art.13 din Legea nr.678/ 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale a căror desfășurare este condiționată de respectul pentru libertatea și dreptului minor, pentru demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea acestuia, împotriva faptelor de exploatare a acesteia și a transformării sale în sursă de câștig injust. Obiectul material este corpul minorului traficat în vederea exploatării. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. Subiectul pasiv este calificat, acesta neputând fi decât minorul exploatat. Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei pluralități de acțiuni alternative - recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea. Pentru analiza acestora trimitem la explicațiile date la infracțiunea de trafic de persoane adulte. Spre deosebire de această din urmă infracțiune, infracțiunea de trafic de minori nu este condiționată de îndeplinire vreunei cerințe esențiale pentru realizarea elementului material în varianta tip. Astfel, traficarea minorului se poate realiza prin orice metode de recrutare, transportarea, transferare, adăpostire sau primire. Dacă fapta se săvârșește prin vreuna din metodele de viciere a consimțământului prevăzută la infracțiunea de trafic de persoane, fapta va constitui varianta agravantă a infracțiunii de trafic de minori. Dacă sunt traficate în același timp persoane adulte și minori, faptele vor constitui concurs de infracțiuni. Dacă făptuitorii săvârșesc și alte fapte în legătură cu incriminările la viața sexuală, pe lângă infracțiunea de trafic de minori se pot reține și infracțiuni la viața sexuală. Astfel, faptele inculpaților care, în ziua de 8 iulie 2003, împreună, o acostează pe minora G.V. (15 ani), pe care o sechestrează, după care inculpatul C.I. o constrânge să aibă cu el raporturi sexuale, iar inculpata C.E. o

Art. 3 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiuni Unite împotriva criminalității transnaționale organizate prevede la lit.c că recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în scopul exploatării este considerată trafic de persoane, chiar dacă nu se face apel la nici unul din mijloacele menționate la lit a din art.3 (amenințare de recurgere sau prin recurgere la forță ori la alte forme de constrângere, prin răpire, prin fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăți ori avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritate asupra alteia). Obligația respectării prevederilor internaționale s-a concretizat prin incriminarea în legislația noastră a infracțiunii de minori. Infracțiunea de trafic de minori era prevăzută, într-o reglementare asemănătoare (exceptând variantele agravate, care nu au mai fost preluate), în art.13 din Legea nr.678/ 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale a căror desfășurare este condiționată de respectul pentru libertatea și dreptului minor, pentru demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea acestuia, împotriva faptelor de exploatare a acesteia și a transformării sale în sursă de câștig injust. Obiectul material este corpul minorului traficat în vederea exploatării. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă. Subiectul pasiv este calificat, acesta neputând fi decât minorul exploatat. Latura obiectivă. Elementul material se prezintă sub forma unei pluralități de acțiuni alternative - recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea. Pentru analiza acestora trimitem la explicațiile date la infracțiunea de trafic de persoane adulte. Spre deosebire de această din urmă infracțiune, infracțiunea de trafic de minori nu este condiționată de îndeplinire vreunei cerințe esențiale pentru realizarea elementului material în varianta tip. Astfel, traficarea minorului se poate realiza prin orice metode de recrutare, transportarea, transferare, adăpostire sau primire. Dacă fapta se săvârșește prin vreuna din metodele de viciere a consimțământului prevăzută la infracțiunea de trafic de persoane, fapta va constitui varianta agravantă a infracțiunii de trafic de minori. Dacă sunt traficate în același timp persoane adulte și minori, faptele vor constitui concurs de infracțiuni. Dacă făptuitorii săvârșesc și alte fapte în legătură cu incriminările la viața sexuală, pe lângă infracțiunea de trafic de minori se pot reține și infracțiuni la viața sexuală. Astfel, faptele inculpaților care, în ziua de 8 iulie 2003, împreună, o acostează pe minora G.V. (15 ani), pe care o sechestrează, după care inculpatul C.I. o constrânge să aibă cu el raporturi sexuale, iar inculpata C.E. o

73 73

73 73

obligă să se prostitueze, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de viol, respectiv trafic de persoane și proxenetism70. Urmarea imediată. Acțiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare starea de pericol pentru libertatea persoanei, pentru drepturile persoanei, demnitatea și integritatea fizică și psihică a acesteia, și se realizează prin însăși activității incriminate. Raportul de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăși săvârșirea acțiunii descrise de norma de incriminare (dacă legea nu cere producerea unui rezultat material). Latura subiectivă. Infracțiunea de trafic de minori se realizează sub forma intenției directe calificate prin scop. În modalitățile de existență a elementului material pentru fapta prevăzută în alin.1 legea cere ca o condiție esențială a scopului cu care acționează făptuitorul, și anume exploatarea victimei, în sensul art.182 C.pen. Se consideră că dacă se realizează scopul urmărit de făptuitor, și anume exploatarea persoanei, se va reține concursul de infracțiuni între traficul de minori și infracțiunea care formează scopul exploatării (spre exemplu, proxenetism - art.213 C.pen., sclavie art. 209 C.pen., supunerea la muncă forțată sau obligatorie – art.212 C.pen., exploatarea cerșetoriei – art. 214 C.pen. etc.)71. Punctul de vedere al autorilor de mai sus este însă rareori împărtășit în practica judiciară, unde se reține numai infracțiunea de trafic de minori.În practica judiciară recentă s-a reținut în sarcina inculpaților că, în perioada aprilie 2003- septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în vârstă de 8 ani, obligându-l, prin abuz de autoritate și profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra și de a-și exprima voința (datorită vârstei fragede), să cerșească și să fure în localitățile Cordoba și Albatece, fapta fiind considerată a întruni numai elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane72. De asemenea se apreciază că adăpostirea face parte din latura obiectivă a infracțiunii de trafic de minori. Exploatarea sexuală asupra unui minor, profitând de neputința acestuia de a se apăra, face parte tot din latura obiectivă a acestei infracțiuni73. Deci se consideră că exploatarea persoanei reprezintă scopul activității infracționale, iar nu o cerință a laturii obiective a infracțiunii, astfel încât nu este necesară realizarea scopului pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de minori, ci doar urmărirea acestuia. Realizarea scopului

obligă să se prostitueze, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de viol, respectiv trafic de persoane și proxenetism70. Urmarea imediată. Acțiunea subiectului activ trebuie să aibă ca urmare starea de pericol pentru libertatea persoanei, pentru drepturile persoanei, demnitatea și integritatea fizică și psihică a acesteia, și se realizează prin însăși activității incriminate. Raportul de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate; aceasta se realizează prin însăși săvârșirea acțiunii descrise de norma de incriminare (dacă legea nu cere producerea unui rezultat material). Latura subiectivă. Infracțiunea de trafic de minori se realizează sub forma intenției directe calificate prin scop. În modalitățile de existență a elementului material pentru fapta prevăzută în alin.1 legea cere ca o condiție esențială a scopului cu care acționează făptuitorul, și anume exploatarea victimei, în sensul art.182 C.pen. Se consideră că dacă se realizează scopul urmărit de făptuitor, și anume exploatarea persoanei, se va reține concursul de infracțiuni între traficul de minori și infracțiunea care formează scopul exploatării (spre exemplu, proxenetism - art.213 C.pen., sclavie art. 209 C.pen., supunerea la muncă forțată sau obligatorie – art.212 C.pen., exploatarea cerșetoriei – art. 214 C.pen. etc.)71. Punctul de vedere al autorilor de mai sus este însă rareori împărtășit în practica judiciară, unde se reține numai infracțiunea de trafic de minori.În practica judiciară recentă s-a reținut în sarcina inculpaților că, în perioada aprilie 2003- septembrie 2005, aflându-se în Spania, l-au exploatat pe minorul F.A., în vârstă de 8 ani, obligându-l, prin abuz de autoritate și profitând de imposibilitatea minorului de a se apăra și de a-și exprima voința (datorită vârstei fragede), să cerșească și să fure în localitățile Cordoba și Albatece, fapta fiind considerată a întruni numai elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane72. De asemenea se apreciază că adăpostirea face parte din latura obiectivă a infracțiunii de trafic de minori. Exploatarea sexuală asupra unui minor, profitând de neputința acestuia de a se apăra, face parte tot din latura obiectivă a acestei infracțiuni73. Deci se consideră că exploatarea persoanei reprezintă scopul activității infracționale, iar nu o cerință a laturii obiective a infracțiunii, astfel încât nu este necesară realizarea scopului pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de minori, ci doar urmărirea acestuia. Realizarea scopului

70

I.C.C.J., S.p., dec. nr.121/2005, www.iccj.ro. V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun, N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 133; 72 I.C.C.J., s.pen., de. nr. 2887/ 2009, www.iccj.ro. 73 I.C.C.J., s.pen., de. nr. 1009/ 2009, www.iccj.ro.

70

71

71

74 74

I.C.C.J., S.p., dec. nr.121/2005, www.iccj.ro. V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun, N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 133; 72 I.C.C.J., s.pen., de. nr. 2887/ 2009, www.iccj.ro. 73 I.C.C.J., s.pen., de. nr. 1009/ 2009, www.iccj.ro.

74 74

excede variantelor de săvârșire a elementului material al acestei infracțiuni, astfel încât autorii citați nu văd cum exploatarea persoanei poate fi absorbită în fapta de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire. Deci aceste fapte constituie numai activități pregătitoare ale activității de exploatare a a minorului, astfel încât dacă după traficarea minorului în scopul exploatării se realizează și exploatarea acestuia, activitatea de exploatare constituie o infracțiune distinctă. Tentativa. Tentativa este posibilă și se pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se realizează fapta tipică, poate fi comisă în formă continuată caz în care se epuizează după comiterea ultimului act de executare. Sancțiunea. Pentru forma de bază pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea traficului de minori de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu (alin.1 art.210 C.pen.), această variantă agravată a traficului de persoane absoarbe abuzul în serviciu (art.297 C.pen.).

excede variantelor de săvârșire a elementului material al acestei infracțiuni, astfel încât autorii citați nu văd cum exploatarea persoanei poate fi absorbită în fapta de recrutare, transportare, transferare, adăpostire sau primire. Deci aceste fapte constituie numai activități pregătitoare ale activității de exploatare a a minorului, astfel încât dacă după traficarea minorului în scopul exploatării se realizează și exploatarea acestuia, activitatea de exploatare constituie o infracțiune distinctă. Tentativa. Tentativa este posibilă și se pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se realizează fapta tipică, poate fi comisă în formă continuată caz în care se epuizează după comiterea ultimului act de executare. Sancțiunea. Pentru forma de bază pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Pentru varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea traficului de minori de către un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu (alin.1 art.210 C.pen.), această variantă agravată a traficului de persoane absoarbe abuzul în serviciu (art.297 C.pen.).

6.3. Proxenetismul

6.3. Proxenetismul

Definiție. Potrivit alin. 1 art.213 C.pen. este infracțiunea ce constă în determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la bunele moravuri din cadrul relațiilor de conviețuire socială și de asigurare licită a mijloacelor de existență, libertatea sexuală, demnitatea și integritatea corporală a persoanei. Obiectul material. Obiectul material constă în corpul persoanei care practică prostituția, când fapta este comisă prin constrângere. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice personă, bărbat sau femeie. Din practică judiciară rezultă că, de regulă, comit fapte de proxenetism diverse foste prostituate74. Participația penală poate fi posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar persoanele care practică prostituția ca urmare a activității proxenetului. În varianta agravată prevăzută în alin.3, subiectul pasiv este numai un minor. Agravarea faptei în cazul acestei ipoteze își găsește motivarea pe de o parte în posibilitatea mai mare de a influența o persoană datorită vârstei sale și pericolul sporit pe care-l prezintă pervertirea nunei asemenea persoane care nu a ajuns încă la majorat.

Definiție. Potrivit alin. 1 art.213 C.pen. este infracțiunea ce constă în determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la bunele moravuri din cadrul relațiilor de conviețuire socială și de asigurare licită a mijloacelor de existență, libertatea sexuală, demnitatea și integritatea corporală a persoanei. Obiectul material. Obiectul material constă în corpul persoanei care practică prostituția, când fapta este comisă prin constrângere. Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice personă, bărbat sau femeie. Din practică judiciară rezultă că, de regulă, comit fapte de proxenetism diverse foste prostituate74. Participația penală poate fi posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar persoanele care practică prostituția ca urmare a activității proxenetului. În varianta agravată prevăzută în alin.3, subiectul pasiv este numai un minor. Agravarea faptei în cazul acestei ipoteze își găsește motivarea pe de o parte în posibilitatea mai mare de a influența o persoană datorită vârstei sale și pericolul sporit pe care-l prezintă pervertirea nunei asemenea persoane care nu a ajuns încă la majorat.

V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun, N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 138.

74

74

75 75

V. Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chis, C.Păun, N.Neagu, M.C.Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 138. 75 75

În cazul unei pluralități de persoane care practică prostituția și de pe urma cărora făptuitorul obține foloase patrimoniale, va fi reținută o singură infracțiune de proxenetism, întrucât legea face trimitere la una sau mai multe persoane, spre deosebire de Codul penal unde legea menționa tragerea de foloase de pe urma practicării prostituției de către o persoană75. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se poate săvârși sub aspectul elementului material prin acțiunile care constituie variante alternative de comitere a infracțiunii, respectiv: acțiunea de a determina la prostituție, acțiunea de a înlesni practicarea prostituției, acțiunea de a trage foloase de pe urma practicării prostituției de pe urma practicării prostituției de către o persoană, acțiunea de a constrânge o persoană la prostituție. Determinarea (instigarea) la practicarea prostituției presupune convingerea unei persoane la practicarea prostituției sau începerea practicării prostituției sau atragerea persoanelor cu scopul ca acestea să intre în slujba celui care organizează practicarea prostituției, fie în țară, fie în străinătate. Determinarea la prostituție presupune o incitare, o trezire a interesului unei persoane pentru ca aceasta să practice prostituția (de ex. prin promisiunea unei vieții ușoare, fără muncă, distracții etc.). Mai exact este vorba de încurajarea sau convingerea unei persoane ca să practice prostituția ceea ce presupune adoptarea de către persoana determinată a hotărârii de a practica prostituția și trecerea la executarea unor acte de practicare a prostituției. Înlesnirea practicării prostituției reprezintă facilitarea practicării prostituției. Ea poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de condiții favorabile practicării prostituției, în promisiunea de a nu denunța faptul practicării prostituției etc. Obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției care vizează obținerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma practicării prostituției de către o persoană. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru libertatea sexuală și psihică a persoanei determinate sau constrânse șa prostituție. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă. În cazul în care fapta se săvârșește în modalitatea determinării la practicarea prostituției, latura subiectivă îmbracă numai forma intenției directe. Pentru cei care obțin foloase de pe urma acestei acțiuni, se poate concepe ca formă a vinovăției și intenția indirectă caracterizată prin acceptarea acestor situații, chiar dacă ele nu au fost urmărite de către făptuitor. Tentativa. Tentativa este posibilă dar neincriminată în cazul comiterii faptei în forma de bază. Potrivit art. 217 tentativa faptei prevăzute în art. 213

În cazul unei pluralități de persoane care practică prostituția și de pe urma cărora făptuitorul obține foloase patrimoniale, va fi reținută o singură infracțiune de proxenetism, întrucât legea face trimitere la una sau mai multe persoane, spre deosebire de Codul penal unde legea menționa tragerea de foloase de pe urma practicării prostituției de către o persoană75. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea se poate săvârși sub aspectul elementului material prin acțiunile care constituie variante alternative de comitere a infracțiunii, respectiv: acțiunea de a determina la prostituție, acțiunea de a înlesni practicarea prostituției, acțiunea de a trage foloase de pe urma practicării prostituției de pe urma practicării prostituției de către o persoană, acțiunea de a constrânge o persoană la prostituție. Determinarea (instigarea) la practicarea prostituției presupune convingerea unei persoane la practicarea prostituției sau începerea practicării prostituției sau atragerea persoanelor cu scopul ca acestea să intre în slujba celui care organizează practicarea prostituției, fie în țară, fie în străinătate. Determinarea la prostituție presupune o incitare, o trezire a interesului unei persoane pentru ca aceasta să practice prostituția (de ex. prin promisiunea unei vieții ușoare, fără muncă, distracții etc.). Mai exact este vorba de încurajarea sau convingerea unei persoane ca să practice prostituția ceea ce presupune adoptarea de către persoana determinată a hotărârii de a practica prostituția și trecerea la executarea unor acte de practicare a prostituției. Înlesnirea practicării prostituției reprezintă facilitarea practicării prostituției. Ea poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de condiții favorabile practicării prostituției, în promisiunea de a nu denunța faptul practicării prostituției etc. Obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției care vizează obținerea de profituri, avantaje materiale de orice natură de pe urma practicării prostituției de către o persoană. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru libertatea sexuală și psihică a persoanei determinate sau constrânse șa prostituție. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă. În cazul în care fapta se săvârșește în modalitatea determinării la practicarea prostituției, latura subiectivă îmbracă numai forma intenției directe. Pentru cei care obțin foloase de pe urma acestei acțiuni, se poate concepe ca formă a vinovăției și intenția indirectă caracterizată prin acceptarea acestor situații, chiar dacă ele nu au fost urmărite de către făptuitor. Tentativa. Tentativa este posibilă dar neincriminată în cazul comiterii faptei în forma de bază. Potrivit art. 217 tentativa faptei prevăzute în art. 213

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 139.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 139.

75

76 76

75

76 76

alin.2 în cazul în care determinare la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere se pedepsește. Nu este posibilă tentativa în cazul în care fapta este realizată prin determinarea pe cale orală la practicarea prostituției, când infracțiunea se consumă instantaneu. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a săvârșit acțiunea incriminată sub una din variantele alternative prevăzute de textul legal. Poate fi săvârșită și în formă continuată, caz în care se epuizează la data comiterii ultimului act de executare. Sancțiunea. Pentru forma tip pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. În cazul alin.2 (constrângerea la prostituție) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul variantei prevăzute de alin.3 limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.1 și 2 se majorează cu jumătate. Potrivit art.1121 din Codul penal, instanta va dispune măsura de siguranță a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condițiilor legale. Forme agravate. 1. Potrivit alin.2 art. 213 C.pen. aceasta constă în determinarea prin constrângere a unei persoane la începerea practicării prostituției sau la continuarea practicării prostituției. Fapta se comite cu intenție directă. 2. Potrivit alin.3 art. 213 C.pen. este prevăzută o variantă agravantă comună variantelor anterioare dacă faptele sunt săvârșite față de un minor. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a persoanei care practică prostituția. Este important ca minorul să nu fie exploatat (obligat la practicarea prostituției sau la remiterea sumelor de bani obținute din prostituție), deoarece în acest caz se va reține comiterea infracțiunii de trafic de minori (art.211 C.pen.).

alin.2 în cazul în care determinare la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere se pedepsește. Nu este posibilă tentativa în cazul în care fapta este realizată prin determinarea pe cale orală la practicarea prostituției, când infracțiunea se consumă instantaneu. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a săvârșit acțiunea incriminată sub una din variantele alternative prevăzute de textul legal. Poate fi săvârșită și în formă continuată, caz în care se epuizează la data comiterii ultimului act de executare. Sancțiunea. Pentru forma tip pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. În cazul alin.2 (constrângerea la prostituție) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul variantei prevăzute de alin.3 limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin.1 și 2 se majorează cu jumătate. Potrivit art.1121 din Codul penal, instanta va dispune măsura de siguranță a confiscării extinse dacă va constata îndeplinirea condițiilor legale. Forme agravate. 1. Potrivit alin.2 art. 213 C.pen. aceasta constă în determinarea prin constrângere a unei persoane la începerea practicării prostituției sau la continuarea practicării prostituției. Fapta se comite cu intenție directă. 2. Potrivit alin.3 art. 213 C.pen. este prevăzută o variantă agravantă comună variantelor anterioare dacă faptele sunt săvârșite față de un minor. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a persoanei care practică prostituția. Este important ca minorul să nu fie exploatat (obligat la practicarea prostituției sau la remiterea sumelor de bani obținute din prostituție), deoarece în acest caz se va reține comiterea infracțiunii de trafic de minori (art.211 C.pen.).

77 77

77 77

CAPITOLUL VII. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE

CAPITOLUL VII. INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE

Capitolul al VIII-lea, consacrat infracțiunilor împotriva libertății și integrității sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi concepții în acord cu soluțiile diferitelor coduri europene în materie, privind relațiile dintre infracțiunile înscrise în aceasta categorie76. În primul rând, violul a fost reglementat pornind de la ideea de act de penetrare, astfel încât în conținutul acestei infracțiuni se va include raportul sexual – în înțelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradițional în dreptul nostru, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin – actul sexual oral și respectiv actul sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, se includ în conținutul infracțiunii de viol și actele de penetrare vaginală sau anală, realizate în alte modalități (prin introducere de obiecte, degete etc.). Astfel definit, violul acoperă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru. Definiția infracțiunii de viol a fost în acest mod concepută având în vedere reglementările din Codul penal spaniol (art. 179), portughez (art. 164), german (§ 177), austriac (§ 201), francez (art. 222-23), precum și aspectele evidențiate de doctrina și jurisprudența din aceste state în aplicarea textelor citate. În privința formelor agravate s-a realizat și de această dată o simplificare a reglementării, renunțându-se la acele elemente de agravare care pot fi valorificate corespunzător în cadrul individualizării judiciare. De asemenea, unele dintre agravante au fost reformulate, așa cum s-a întâmplat în cazul comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, pentru a rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest aspect. În ceea ce privește infracțiunea de agresiune sexuală, aceasta va fi incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 216, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de masturbare etc.), săvârșite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeași împrejurare cu infracțiunea de viol așa cum este ea reglementată de art. 216, nu se va reține un concurs de infracțiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol. Criteriul de distincție între viol și agresiunea sexuală sub aspectul elementului material se regăsește și în cazul următoarelor două infracțiuni – actul sexual cu un minor și respectiv coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă

Capitolul al VIII-lea, consacrat infracțiunilor împotriva libertății și integrității sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi concepții în acord cu soluțiile diferitelor coduri europene în materie, privind relațiile dintre infracțiunile înscrise în aceasta categorie76. În primul rând, violul a fost reglementat pornind de la ideea de act de penetrare, astfel încât în conținutul acestei infracțiuni se va include raportul sexual – în înțelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradițional în dreptul nostru, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin – actul sexual oral și respectiv actul sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. De asemenea, se includ în conținutul infracțiunii de viol și actele de penetrare vaginală sau anală, realizate în alte modalități (prin introducere de obiecte, degete etc.). Astfel definit, violul acoperă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost obligată să facă acest lucru. Definiția infracțiunii de viol a fost în acest mod concepută având în vedere reglementările din Codul penal spaniol (art. 179), portughez (art. 164), german (§ 177), austriac (§ 201), francez (art. 222-23), precum și aspectele evidențiate de doctrina și jurisprudența din aceste state în aplicarea textelor citate. În privința formelor agravate s-a realizat și de această dată o simplificare a reglementării, renunțându-se la acele elemente de agravare care pot fi valorificate corespunzător în cadrul individualizării judiciare. De asemenea, unele dintre agravante au fost reformulate, așa cum s-a întâmplat în cazul comiterii faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, pentru a rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest aspect. În ceea ce privește infracțiunea de agresiune sexuală, aceasta va fi incidentă în cazul altor acte de natură sexuală decât cele prevăzute de art. 216, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte de masturbare etc.), săvârșite sub imperiul constrângerii sau al stărilor asimilate acesteia. În cazul în care astfel de acte sunt comise în aceeași împrejurare cu infracțiunea de viol așa cum este ea reglementată de art. 216, nu se va reține un concurs de infracțiuni, ci o singură încadrare, aceea de viol. Criteriul de distincție între viol și agresiunea sexuală sub aspectul elementului material se regăsește și în cazul următoarelor două infracțiuni – actul sexual cu un minor și respectiv coruperea sexuală de minori. Astfel, dacă

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

76

78 78

76

78 78

actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezența actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca și corupere de minori. În privința vârstei minorului, s-a considerat, la fel ca în alte legislații europene (a se vedea § 174, respectiv § 176 C. pen. german), că trebuie diferențiată vârsta subiectului pasiv după cum este vorba de protecția integrității sexuale a minorului în raporturile cu un major sau cu alt minor. Astfel, în privința actului sexual comis de un major cu un minor s-a păstrat limita actuală de vârstă (15 ani), fiind diferențiată și sancțiunea în raport de vârsta minorului, după cum acesta a împlinit sau nu 13 ani. În privința actelor sexuale între minori, acestea rămân în afara domeniului de incidență al legii penale, soluție în acord cu prevederile Convenției de la Lanzarote din 2007. Răspunzând obligației asumate prin semnarea acestei convenții a fost reglementată și infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale (art. 220). Coruperea sexuală de minori a fost completată cu noi ipoteze - alin.(4), prin preluarea, cu unele reformulări, a unei părți a textelor existente în Legea nr. 196/2003. La rândul său, hărțuirea sexuală din legea în vigoare a cunoscut o nouă sistematizare, prin crearea a două texte. Primul, care cuprinde hărțuirea propriuzisă, comisă prin acte repetate și care creează pentru victimă o situație intimidantă sau umilitoare, a fost inclus în acest capitol (art. 221). Celălalt text, referitor la faptele ce presupun așa-numita hărțuire verticală, prin abuz de autoritate, a fost inclus în categoria infracțiunilor de serviciu. În acest fel se pune capăt disputelor din doctrină și practică referitoare la caracterul de obicei al infracțiunii (caracter prezent, potrivit proiectului, în cazul art. 221 dar absent în cazul art. 299), precum și necorelărilor dintre textul care incriminează hărțuirea în legea în vigoare și alte infracțiuni (șantajul, spre exemplu).

7.1. Violul

actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în prezența actului sexual cu un minor, iar dacă este vorba de alte acte de natură sexuală fapta se va încadra ca și corupere de minori. În privința vârstei minorului, s-a considerat, la fel ca în alte legislații europene (a se vedea § 174, respectiv § 176 C. pen. german), că trebuie diferențiată vârsta subiectului pasiv după cum este vorba de protecția integrității sexuale a minorului în raporturile cu un major sau cu alt minor. Astfel, în privința actului sexual comis de un major cu un minor s-a păstrat limita actuală de vârstă (15 ani), fiind diferențiată și sancțiunea în raport de vârsta minorului, după cum acesta a împlinit sau nu 13 ani. În privința actelor sexuale între minori, acestea rămân în afara domeniului de incidență al legii penale, soluție în acord cu prevederile Convenției de la Lanzarote din 2007. Răspunzând obligației asumate prin semnarea acestei convenții a fost reglementată și infracțiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale (art. 220). Coruperea sexuală de minori a fost completată cu noi ipoteze - alin.(4), prin preluarea, cu unele reformulări, a unei părți a textelor existente în Legea nr. 196/2003. La rândul său, hărțuirea sexuală din legea în vigoare a cunoscut o nouă sistematizare, prin crearea a două texte. Primul, care cuprinde hărțuirea propriuzisă, comisă prin acte repetate și care creează pentru victimă o situație intimidantă sau umilitoare, a fost inclus în acest capitol (art. 221). Celălalt text, referitor la faptele ce presupun așa-numita hărțuire verticală, prin abuz de autoritate, a fost inclus în categoria infracțiunilor de serviciu. În acest fel se pune capăt disputelor din doctrină și practică referitoare la caracterul de obicei al infracțiunii (caracter prezent, potrivit proiectului, în cazul art. 221 dar absent în cazul art. 299), precum și necorelărilor dintre textul care incriminează hărțuirea în legea în vigoare și alte infracțiuni (șantajul, spre exemplu).

7.1. Violul

Definiție. Infracțiunea e prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art. 218 C.pen. și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare”. Constituie viol și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile menționate mai sus (alin.2 art.218 C.pen.). Deși varianta tip a infracțiunii nu a fost modificată în esență, terminologia utilizată de text a fost aleasă în așa fel încât să răspundă și să înlăture controversele apărute în practică relative la elementul material al laturii obiective. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale referitoare la libertatea sexual a persoanei, a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt dependente de aplicarea drepturilor persoanei, indiferent de sexul acesteia, de a întreține raporturi sexual conforme voinței sale, împotriva oricărei constrângeri exercitată asupra sa.

Definiție. Infracțiunea e prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art. 218 C.pen. și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare”. Constituie viol și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile menționate mai sus (alin.2 art.218 C.pen.). Deși varianta tip a infracțiunii nu a fost modificată în esență, terminologia utilizată de text a fost aleasă în așa fel încât să răspundă și să înlăture controversele apărute în practică relative la elementul material al laturii obiective. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale referitoare la libertatea sexual a persoanei, a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt dependente de aplicarea drepturilor persoanei, indiferent de sexul acesteia, de a întreține raporturi sexual conforme voinței sale, împotriva oricărei constrângeri exercitată asupra sa.

79 79

79 79

Infracțiunea are și un obiect juridic adiacent constituit din relațiile sociale referitoare la sănătatea, integritatea corporală și viața persoanei, care pot fi deopotrivă lezate prin săvârșirea acesteia. Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei în viață împotriva căruia se exercită atât constrângerea, cât și actul sexual. În modalitățile agravate ale infracțiunii asupra corpului persoanei fizice se produc și vătămări corporale grave sau chiar uciderea. Subiecții infracțiunii Sub aspectul subiectului activ al infracțiunii, acesta poate fi orice persoană indiferent de sex care răspunde penal. Poate fi subiect activ și soțul, care îl constrânge pe celălalt soț la realizarea unui act sexual. Dacă mai mulți făptuitori realizează succesiv acte sexuale cu o aceeași persoană, fiecare răspunde pentru infracțiunea de viol, săvârșită distinct în calitate de autor.. Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană de sex diferit sau de același sex cu făptuitorul. Victima infracțiunii de viol, atât în cazul când are același sex cu agresorul, cât și atunci când este de sex diferit, poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăși actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia77 Nu interesează starea civilă (căsătorită, necăsătorită), starea de virginitate, moralitatea victimei etc., întrucât prin incriminarea violului se apără libertatea sexual a oricărei persoane. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de viol presupune un raport sexual, un act sexual oral sau anal cu o persoană, fără consimțământul acesteia. Elementul material se realizează, în al doilea rând, și prin orice alt act de penetrare vaginală sau anală. Au fost incriminate și sancționate ca infracțiune de viol nu numai raportul sexual, dar și orice act sexual săvârșit prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau a-și exprima voința, chiar dacă nu a avut loc un raport sexual normal. Prin act sexual se înțelege, în genere, orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex78. Prin raport sexual se înțelege actul sexual normal dintre un bărbat și o femeie, ocazie cu care organul sexual bărbătesc pătrunde (penetrează) în organul sexual femeiesc.

Infracțiunea are și un obiect juridic adiacent constituit din relațiile sociale referitoare la sănătatea, integritatea corporală și viața persoanei, care pot fi deopotrivă lezate prin săvârșirea acesteia. Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă corpul persoanei în viață împotriva căruia se exercită atât constrângerea, cât și actul sexual. În modalitățile agravate ale infracțiunii asupra corpului persoanei fizice se produc și vătămări corporale grave sau chiar uciderea. Subiecții infracțiunii Sub aspectul subiectului activ al infracțiunii, acesta poate fi orice persoană indiferent de sex care răspunde penal. Poate fi subiect activ și soțul, care îl constrânge pe celălalt soț la realizarea unui act sexual. Dacă mai mulți făptuitori realizează succesiv acte sexuale cu o aceeași persoană, fiecare răspunde pentru infracțiunea de viol, săvârșită distinct în calitate de autor.. Participația penală este posibilă în forma instigării sau a complicității. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană de sex diferit sau de același sex cu făptuitorul. Victima infracțiunii de viol, atât în cazul când are același sex cu agresorul, cât și atunci când este de sex diferit, poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să îndeplinească ea însăși actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia77 Nu interesează starea civilă (căsătorită, necăsătorită), starea de virginitate, moralitatea victimei etc., întrucât prin incriminarea violului se apără libertatea sexual a oricărei persoane. Latura obiectivă. Elementul material. Infracțiunea de viol presupune un raport sexual, un act sexual oral sau anal cu o persoană, fără consimțământul acesteia. Elementul material se realizează, în al doilea rând, și prin orice alt act de penetrare vaginală sau anală. Au fost incriminate și sancționate ca infracțiune de viol nu numai raportul sexual, dar și orice act sexual săvârșit prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau a-și exprima voința, chiar dacă nu a avut loc un raport sexual normal. Prin act sexual se înțelege, în genere, orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex78. Prin raport sexual se înțelege actul sexual normal dintre un bărbat și o femeie, ocazie cu care organul sexual bărbătesc pătrunde (penetrează) în organul sexual femeiesc.

77 Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.118. 78 Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.118.

77 Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.118. 78 Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.118.

80 80

80 80

Lipsa consimțământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual se realizează: - prin constrângere, fizică ori psihică; - punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința. - profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința. În prima modalitate, constrângerea poate fi fizică sau morală. Ea trebuie să fie efectivă și de natură să paralizeze total sau parțial rezistența victimei. Nu este necesară o forță fizică absolut irezistibilă, ci este suficient ca în condițiile concrete și în raport de rezistența victimei să se fi realizat constrângerea la actul sexual. Lovirea, brutalizarea, imobilizarea totală sau parțială a victimei, reținerea acesteia într-un anumit loc etc., trebuie să fie efective și apte să înlăture rezistență victimei. Simplele ezitări, rezerve, temeri sau opoziții de circumstanță nu pot fi considerate drept dovezi că s-a exercitat o constrângere asupra victimei. Dacă, deși au existat acte de constrângere victima a reușit să evite actul sexual, autorul va răspunde pentru tentativă de viol. Constrângerea morală se exercită prin amenințare și la aprecierea existenței constrângerii morale se va avea în vedere puterea de rezistență morală a victimei și gravitatea amenințărilor. Violența sau amenințarea trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual, iar exercitarea lor trebuia să aibă drept scop actul sexual. Pentru existența infracțiunii de viol se cere ca activitatea de constrângere a victimei să fie urmată de actul sexual, de orice natură, care poate să rămână în faza tentativei ori să fie finalizat. Există o opinie dominantă în doctrină care susține că sfera noțiunii de act sexual de orice natură cuprinde doar acele manifestări umane prin care se satisface apetitul sexual. Dintre aceste manifestări, în primul rând se menționează raporturile sexuale normale între persoane de sex diferit, precum și relațiile sexuale între persoane de același sex sau relații homosexuale care constau în acte sexuale nefirești între persoane de același sex, ca substitutive ale raportului sexual normal firesc79. Cel care exercită constrângerea fizică fără să participe la actul sexual va răspunde pentru complicitate la viol. A doua modalitate presupune ca autorul să profite de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Nu interesează dacă starea în care se află victima a fost provocată chiar de făptuitor sau de un complice al acestuia sau făptuitorul a găsit victima în această situație. Victima nu se poate apăra datorită constituției sale fizice în comparație cu autorul sau autorii violului, a faptului că nu dispune de mijloacele necesare de a se apăra, sau pentru că este bolnavă, la o vârstă fragedă sau înaintată etc. 79

Ilie Pascu, Valerică Lazăr, op.cit, pag.166; Valerică Lazăr, op.cit., pag. 171. 81 81

Lipsa consimțământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual se realizează: - prin constrângere, fizică ori psihică; - punere în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința. - profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința. În prima modalitate, constrângerea poate fi fizică sau morală. Ea trebuie să fie efectivă și de natură să paralizeze total sau parțial rezistența victimei. Nu este necesară o forță fizică absolut irezistibilă, ci este suficient ca în condițiile concrete și în raport de rezistența victimei să se fi realizat constrângerea la actul sexual. Lovirea, brutalizarea, imobilizarea totală sau parțială a victimei, reținerea acesteia într-un anumit loc etc., trebuie să fie efective și apte să înlăture rezistență victimei. Simplele ezitări, rezerve, temeri sau opoziții de circumstanță nu pot fi considerate drept dovezi că s-a exercitat o constrângere asupra victimei. Dacă, deși au existat acte de constrângere victima a reușit să evite actul sexual, autorul va răspunde pentru tentativă de viol. Constrângerea morală se exercită prin amenințare și la aprecierea existenței constrângerii morale se va avea în vedere puterea de rezistență morală a victimei și gravitatea amenințărilor. Violența sau amenințarea trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual, iar exercitarea lor trebuia să aibă drept scop actul sexual. Pentru existența infracțiunii de viol se cere ca activitatea de constrângere a victimei să fie urmată de actul sexual, de orice natură, care poate să rămână în faza tentativei ori să fie finalizat. Există o opinie dominantă în doctrină care susține că sfera noțiunii de act sexual de orice natură cuprinde doar acele manifestări umane prin care se satisface apetitul sexual. Dintre aceste manifestări, în primul rând se menționează raporturile sexuale normale între persoane de sex diferit, precum și relațiile sexuale între persoane de același sex sau relații homosexuale care constau în acte sexuale nefirești între persoane de același sex, ca substitutive ale raportului sexual normal firesc79. Cel care exercită constrângerea fizică fără să participe la actul sexual va răspunde pentru complicitate la viol. A doua modalitate presupune ca autorul să profite de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. Nu interesează dacă starea în care se află victima a fost provocată chiar de făptuitor sau de un complice al acestuia sau făptuitorul a găsit victima în această situație. Victima nu se poate apăra datorită constituției sale fizice în comparație cu autorul sau autorii violului, a faptului că nu dispune de mijloacele necesare de a se apăra, sau pentru că este bolnavă, la o vârstă fragedă sau înaintată etc. 79

Ilie Pascu, Valerică Lazăr, op.cit, pag.166; Valerică Lazăr, op.cit., pag. 171. 81 81

Victima se poate afla în imposibilitatea de a se apăra datorită neputinței fizice sau a unei intoxicații alcoolice, hipnozei, alienării mintale, surdomutismului. Starea de imposibilitate a victimei de a-și exprima voința se poate datora stării de ebrietate, narcoticelor, somnului, hipnozei, diferitelor boli mintale etc. Urmarea imediată. Acțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca urmare o atingere adusă libertății sexuale a unei persoane. Infracțiunea de viol poate avea și alte urmări mult mai grave, constând în vătămarea corporală gravă, ori chiar moartea sau sinuciderea victimei. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmare trebuie să existe legătura de cauzalitate care trebuie să fie demonstrată în fiecare caz în parte. Latura subiectivă. Se săvârșește sub aspectul vinovăției, cu intenție directă. Intenția făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării constrângerii. Dacă intenția de a avea actul sexual a apărut în mintea autorului ulterior și fără nici o legătură cu violențele aplicate, atunci va exista concurs între infracțiuni (viol și vătămare corporală, lovire), cu excepția situației în care făptuitorul prin violențele aplicate o aduce în stare de neputință de a se apăra de care apoi profită (violențele sunt absorbite de viol). Eroarea făptuitorului privind imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința înlătură incidența legii penale. Dacă o altă persoană a exercitat constrângerea asupra victimei, neștiind de constrângerea anterioară, nu va exista infracțiune, afară de faptul în care făptuitorul a profitat de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. În cazul în care fapta de viol a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, forma de vinovăție pentru rezultatul final este praeterintenția80. Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege potrivit alin.6 art.228 C.pen.. Pentru existența tentativei este necesar ca făptuitorul să fi luat hotărârea de a realiza prin constrângere actul și să fi trecut efectiv la începerea executării acestei hotărâri. Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin.1-3 se pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care este încălcată libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, prin realizarea actului sexual de orice natură. Violul prezintă formă continuată de săvârșire, dacă făptuitorul repetă actul sexual asupra aceleiași victime și în executarea aceleiași rezoluții, epuizându-se în momentul comiterii ultimului act sexual. Infracțiunea de viol include în conținutul ei, în mod natural, lipsirea de libertate în mod ilegal necesară realizării actului sexual prin constrângere. Dacă ea continuă după acest moment, avem concurs de infracțiuni. Forme agravate. Infracțiunea de viol are două forme prevăzute în alin.3 și 4 ale art.218 C.pen. 80

Vintilă Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag.362. 82 82

Victima se poate afla în imposibilitatea de a se apăra datorită neputinței fizice sau a unei intoxicații alcoolice, hipnozei, alienării mintale, surdomutismului. Starea de imposibilitate a victimei de a-și exprima voința se poate datora stării de ebrietate, narcoticelor, somnului, hipnozei, diferitelor boli mintale etc. Urmarea imediată. Acțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca urmare o atingere adusă libertății sexuale a unei persoane. Infracțiunea de viol poate avea și alte urmări mult mai grave, constând în vătămarea corporală gravă, ori chiar moartea sau sinuciderea victimei. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmare trebuie să existe legătura de cauzalitate care trebuie să fie demonstrată în fiecare caz în parte. Latura subiectivă. Se săvârșește sub aspectul vinovăției, cu intenție directă. Intenția făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării constrângerii. Dacă intenția de a avea actul sexual a apărut în mintea autorului ulterior și fără nici o legătură cu violențele aplicate, atunci va exista concurs între infracțiuni (viol și vătămare corporală, lovire), cu excepția situației în care făptuitorul prin violențele aplicate o aduce în stare de neputință de a se apăra de care apoi profită (violențele sunt absorbite de viol). Eroarea făptuitorului privind imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința înlătură incidența legii penale. Dacă o altă persoană a exercitat constrângerea asupra victimei, neștiind de constrângerea anterioară, nu va exista infracțiune, afară de faptul în care făptuitorul a profitat de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. În cazul în care fapta de viol a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, forma de vinovăție pentru rezultatul final este praeterintenția80. Tentativa. Tentativa este pedepsită de lege potrivit alin.6 art.228 C.pen.. Pentru existența tentativei este necesar ca făptuitorul să fi luat hotărârea de a realiza prin constrângere actul și să fi trecut efectiv la începerea executării acestei hotărâri. Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin.1-3 se pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care este încălcată libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, prin realizarea actului sexual de orice natură. Violul prezintă formă continuată de săvârșire, dacă făptuitorul repetă actul sexual asupra aceleiași victime și în executarea aceleiași rezoluții, epuizându-se în momentul comiterii ultimului act sexual. Infracțiunea de viol include în conținutul ei, în mod natural, lipsirea de libertate în mod ilegal necesară realizării actului sexual prin constrângere. Dacă ea continuă după acest moment, avem concurs de infracțiuni. Forme agravate. Infracțiunea de viol are două forme prevăzute în alin.3 și 4 ale art.218 C.pen. 80

Vintilă Dongoroz și colaboratorii, op.cit., pag.362. 82 82

1. Prima formă agravată există, potrivit alin.3 dacă: a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului. Este important ca în momentul săvârșirii violului să fi existat raportul de dependență între făptuitor și victimă. Nu are importanță dacă autorul a folosit sau nu autoritatea pe care o avea asupra victimei și nici dacă avea în realitate această autoritate, pentru că legea creează o prezumție absolută cu privire la această împrejurare, neadmițând proba contrarie. Circumstanța agravantă se referă, în acest caz, la existența unui raport special (de serviciu, contractual etc.) între făptuitor și victimă, raport în temeiul căruia acesta avea obligația de a o îngrijiri (personal de îngrijire din instituții de asistența sau angajați în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau adaptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc.), păzi (personal de pază de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de siguranță sau educative), trata (medici, personal sanitar ajutător etc)81. b. Victima este rudă în linie directă, frate sau soră. Agravanta ia în considerare calitatea specială dintre făptuitor și victimă, rezultând din împrejurarea că sunt rude în linie directă, frate sau soră. Violul trebuie săvârșit față de o rudă în linie directă ascendentă sau descendentă (de ex. violul comis de bunic asupra unui nepot, de tată asupra fiicei etc.) sau de frate asupra sorei, de soră asupra fratelui, ori între frați, respectiv între surori82. Actualul Cod penal spre deosebire de jurisprudența anterioară (recursul în interesul legii nr.2/2005) consacră absorbția infracțiunii de incest în cea de viol în varianta agravată dacă violul constă într-un raport sexual între rude în linie directă sau între frați și surori. Potrivit actualului Cod penal violul comis asupra soțului sau între vei primari va constitui infracțiunea de viol în forma tip sau asimilată (dacă nu se reține o altă formă agravata a violului). c. Violul comis asupra unei victimei care nu a împlinit vârsta de 16 ani (lit.c alin.3 art.218 C.pen.). Făptuitorul trebuie să fi cunoscut la momentul săvârșirii infracțiunii că victima nu a împlinit vârsta de 16 ani și să-și fi putut da seama că victima ar putea fi în vârstă mai mică de 16 ani. Dacă victima raportului sexual este o rudă directă ori fapta se comite între frați și surori se va reține și varianta agravantă prevăzută la lit.b alin.3 art.218 C.pen. în care este absorbit incestul. Eroarea cu privire la vârsta victimei conduce la înlăturarea agravantei. Este o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

1. Prima formă agravată există, potrivit alin.3 dacă: a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului. Este important ca în momentul săvârșirii violului să fi existat raportul de dependență între făptuitor și victimă. Nu are importanță dacă autorul a folosit sau nu autoritatea pe care o avea asupra victimei și nici dacă avea în realitate această autoritate, pentru că legea creează o prezumție absolută cu privire la această împrejurare, neadmițând proba contrarie. Circumstanța agravantă se referă, în acest caz, la existența unui raport special (de serviciu, contractual etc.) între făptuitor și victimă, raport în temeiul căruia acesta avea obligația de a o îngrijiri (personal de îngrijire din instituții de asistența sau angajați în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau adaptator), educa (pedagog, cadru didactic, maistru etc.), păzi (personal de pază de la locurile de executare a pedepsei ori a unei măsuri de siguranță sau educative), trata (medici, personal sanitar ajutător etc)81. b. Victima este rudă în linie directă, frate sau soră. Agravanta ia în considerare calitatea specială dintre făptuitor și victimă, rezultând din împrejurarea că sunt rude în linie directă, frate sau soră. Violul trebuie săvârșit față de o rudă în linie directă ascendentă sau descendentă (de ex. violul comis de bunic asupra unui nepot, de tată asupra fiicei etc.) sau de frate asupra sorei, de soră asupra fratelui, ori între frați, respectiv între surori82. Actualul Cod penal spre deosebire de jurisprudența anterioară (recursul în interesul legii nr.2/2005) consacră absorbția infracțiunii de incest în cea de viol în varianta agravată dacă violul constă într-un raport sexual între rude în linie directă sau între frați și surori. Potrivit actualului Cod penal violul comis asupra soțului sau între vei primari va constitui infracțiunea de viol în forma tip sau asimilată (dacă nu se reține o altă formă agravata a violului). c. Violul comis asupra unei victimei care nu a împlinit vârsta de 16 ani (lit.c alin.3 art.218 C.pen.). Făptuitorul trebuie să fi cunoscut la momentul săvârșirii infracțiunii că victima nu a împlinit vârsta de 16 ani și să-și fi putut da seama că victima ar putea fi în vârstă mai mică de 16 ani. Dacă victima raportului sexual este o rudă directă ori fapta se comite între frați și surori se va reține și varianta agravantă prevăzută la lit.b alin.3 art.218 C.pen. în care este absorbit incestul. Eroarea cu privire la vârsta victimei conduce la înlăturarea agravantei. Este o circumstanță reală și se răsfrânge asupra participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

C.Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B.-N.Bulai, Cr. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selective pentru examenul de licență 2008-2009, cu ultimele modificări ale Codului penal, ed. aIV- a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2008, p. 389. 82 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 145.

C.Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B.-N.Bulai, Cr. Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selective pentru examenul de licență 2008-2009, cu ultimele modificări ale Codului penal, ed. aIV- a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2008, p. 389. 82 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 145.

83 83

83 83

81

81

d. Violul comis în scopul producerii de materiale pornografice (lit.d alin.3 art. 218 C.pen.). Materialele pornografice sunt obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală (alin.3 art.2 din Legea nr. 196/2003). Nu este necesar pentru reținerea acestei forme agravate să se fi produs materiale pornografice, ci ca fapta să fie săvârșită în scopul producerii lor. e. Violul care a avut ca urmare praeterintenționată o vătămare corporală (lit.e alin.3 art. 218 C.pen.). Acest rezultat mai grav este suficient să se producă praeterintenționat. Dacă autorul a comis vătămarea în grabă cu intenție va răspunde pentru concurs de acțiuni. In urma violului să se fi produs praeterintenționat una dintre urmările prevăzute de alin.1 art.193 C.pen., respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, prin urmare, vătămarea corporală este absorbită în varianta agravantă a violului. f. Violul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună (lit.f alin.3 art.218 C.pen.). Agravanta nu presupune ca toate persoanele să fi avut act sexual cu victima, fiind suficient ca pe lângă autor să fi existat o persoană care a imobilizat victima sau a amenințat-o în așa fel încât rezistența victimei să fie mai ușor de înfrânt. Dacă toate persoanele au avut act sexual cu victima, vor răspunde fiecare în calitate de autor pentru o infracțiune unică prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a. Dacă victima a fost violată de mai multe persoane fără ca între acestea să existe o înțelegere, atunci fiecare va răspunde independent pentru infracțiunea de viol fără această agravantă. Circumstanța este reală și se va aplica participanților care nu au fost de față în momentul violului numai în măsura în care aceștia au cunoscut că fapta se va comite de mai multe persoane, iar dacă nu au cunoscut această împrejurare vor răspunde ca instigatori sau complici de viol în formă simplă. 2. A doua formă agravantă există potrivit alin.4 al art.218 C.pen. dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei. Acest rezultat se va reține în sarcina făptuitorului numai dacă s-a produs din culpa sa. Dacă moartea victimei s-a produs cu intenție directă sau indirectă atunci făptuitorul va răspunde pentru concurs de infracțiuni. Dacă autorul nu a prevăzut, nu putea și nu trebuia să prevadă acest rezultat mai grav atunci el va răspunde pentru viol fără această agravantă.

d. Violul comis în scopul producerii de materiale pornografice (lit.d alin.3 art. 218 C.pen.). Materialele pornografice sunt obiecte, gravuri, fotografii, holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio, spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală (alin.3 art.2 din Legea nr. 196/2003). Nu este necesar pentru reținerea acestei forme agravate să se fi produs materiale pornografice, ci ca fapta să fie săvârșită în scopul producerii lor. e. Violul care a avut ca urmare praeterintenționată o vătămare corporală (lit.e alin.3 art. 218 C.pen.). Acest rezultat mai grav este suficient să se producă praeterintenționat. Dacă autorul a comis vătămarea în grabă cu intenție va răspunde pentru concurs de acțiuni. In urma violului să se fi produs praeterintenționat una dintre urmările prevăzute de alin.1 art.193 C.pen., respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, prin urmare, vătămarea corporală este absorbită în varianta agravantă a violului. f. Violul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună (lit.f alin.3 art.218 C.pen.). Agravanta nu presupune ca toate persoanele să fi avut act sexual cu victima, fiind suficient ca pe lângă autor să fi existat o persoană care a imobilizat victima sau a amenințat-o în așa fel încât rezistența victimei să fie mai ușor de înfrânt. Dacă toate persoanele au avut act sexual cu victima, vor răspunde fiecare în calitate de autor pentru o infracțiune unică prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a. Dacă victima a fost violată de mai multe persoane fără ca între acestea să existe o înțelegere, atunci fiecare va răspunde independent pentru infracțiunea de viol fără această agravantă. Circumstanța este reală și se va aplica participanților care nu au fost de față în momentul violului numai în măsura în care aceștia au cunoscut că fapta se va comite de mai multe persoane, iar dacă nu au cunoscut această împrejurare vor răspunde ca instigatori sau complici de viol în formă simplă. 2. A doua formă agravantă există potrivit alin.4 al art.218 C.pen. dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei. Acest rezultat se va reține în sarcina făptuitorului numai dacă s-a produs din culpa sa. Dacă moartea victimei s-a produs cu intenție directă sau indirectă atunci făptuitorul va răspunde pentru concurs de infracțiuni. Dacă autorul nu a prevăzut, nu putea și nu trebuia să prevadă acest rezultat mai grav atunci el va răspunde pentru viol fără această agravantă.

84 84

84 84

Dacă autorul nu reușește să consume actul sexual, însă ucide victima cu intenție, va exista concurs între omor și tentativa de viol. Dacă autorul ucide victima după ce a comis violul, va fi concurs de infracțiuni. Agravanta este o circumstanță reală care se aplică participanților în măsura în care fiecare dintre ei a prevăzut că victima va acționa în această modalitate. Sancțiunea. În forma sa simplă infracțiunea de viol se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Pentru alin. 3, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în cazul alin. 4 pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 și alin.2 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Potrivit actualului Cod penal infracțiunea de viol este reglementată plecând de la ideea de penetrare, astfel că în conținutul acestei infracțiuni intră raportul sexual (actul sexual clasic, conjuncția organului sexual masculin cu cel feminin), actul sexual oral sau actul sexual anal (indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual) și actele de penetrare vaginală sau anală realizate în alte modalități (de exemplu, prin introducere de obiecte sau degete)83.Trebuie subliniat că legiutorul a urmărit să includă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor sau dacă victima a fost obligată să le efectueze. De asemenea a fost modificată varianta agravată constând în săvârșirea violului asupra unui membru de familie, pentru a rezulta că această faptă absoarbe incestul (această infracțiune fiind introdusă în categoria infracțiunilor contra familiei).

Dacă autorul nu reușește să consume actul sexual, însă ucide victima cu intenție, va exista concurs între omor și tentativa de viol. Dacă autorul ucide victima după ce a comis violul, va fi concurs de infracțiuni. Agravanta este o circumstanță reală care se aplică participanților în măsura în care fiecare dintre ei a prevăzut că victima va acționa în această modalitate. Sancțiunea. În forma sa simplă infracțiunea de viol se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Pentru alin. 3, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în cazul alin. 4 pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin.1 și alin.2 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Potrivit actualului Cod penal infracțiunea de viol este reglementată plecând de la ideea de penetrare, astfel că în conținutul acestei infracțiuni intră raportul sexual (actul sexual clasic, conjuncția organului sexual masculin cu cel feminin), actul sexual oral sau actul sexual anal (indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual) și actele de penetrare vaginală sau anală realizate în alte modalități (de exemplu, prin introducere de obiecte sau degete)83.Trebuie subliniat că legiutorul a urmărit să includă toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor sau dacă victima a fost obligată să le efectueze. De asemenea a fost modificată varianta agravată constând în săvârșirea violului asupra unui membru de familie, pentru a rezulta că această faptă absoarbe incestul (această infracțiune fiind introdusă în categoria infracțiunilor contra familiei).

7.2. Actul sexual cu un minor

7.2. Actul sexual cu un minor

Definiție. Infracțiunea este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art. 220 Cod penal și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani – alin.1 art.220 C.pen. Precum și actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea sau influența sa asupra acesteia (alin. 2)”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sexuale sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei în perioada minorității.

Definiție. Infracțiunea este prevăzută și sancționată de dispozițiile alin.1 art. 220 Cod penal și constă în „raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani – alin.1 art.220 C.pen. Precum și actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex între 15-18 ani, dacă fapta este săvârșită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea sau influența sa asupra acesteia (alin. 2)”. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special îl constituie relațiile sexuale sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei în perioada minorității.

M.A.Hotca, Noul Cod penal și Codul penal anterior, Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, București, 2009, p.211

83

83

85 85

M.A.Hotca, Noul Cod penal și Codul penal anterior, Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, București, 2009, p.211 85 85

Obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căreia se exercită actul sexual. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană, bărbat sau femeie, care răspunde penal. Participația penală este posibilă, ca și în cazul violului, numai în forma instigării sau a complicității. Dacă fapta este săvârșită de mai multe persoane asupra aceleiași victime, fiecare va răspunde pentru infracțiunea de act sexual cu un minor, pe care a săvârșit-o distinct în calitate de autor. În cazul variantei agravante prevăzute de alin.3 art.220 C.pen. autorul nu poate fi decât major. În cazul alin. 4, subiectului i se mai cere și calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului. Subiect pasiv poate fi orice minor cu vârsta între 13 și 15 ani în cazul formei tip, respectiv un minor cu vârsta sub 13 ani în cazul primei forme agravate care își poate exprima valabil consimțământul la întreținerea unui act sexual. Legea nu arată limita minimă de la care persoana e susceptibilă să devină subiect pasiv al acestei infracțiuni însă doctrina a admis că această limita este în legătură cu momentul în care victima dobândește capacitatea de act sexual (pubertatea sexuala). Sub această limită fapta va constitui infracțiune de viol comisă prin profitarea de neputința victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. În cazul alin. 4, subiectul pasiv poate fi numai un minor cu vârsta între 13 și 18 ani. Nu are importanță dacă consimțământul a fost expres sau tacit, ori dacă însăși victima a insistat a se realiza actul sexual și aceasta pentru că legea ocrotește persoanele aflate la această vârstă chiar împotriva voinței lor întrucât se consideră că la o asemenea vârstă nu există discernământul necesar pentru ași manifesta deplin voința. Latura obiectivă. Elementul material se realizează, la această infracțiune, prin întreținerea unui raport sexual, act sexual oral sau anal ori a oricăror acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani de același sex sau de sex diferit. Actul sexual poate fi de orice natură și a fost analizat la infracțiunea de viol. Nu prezintă importanță dacă actul sexual cu un minor a fost sau nu determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, acest aspect urmând să fie avut în vedere la individualizare84. Fapta este incriminată inclusiv în situația în care minorul practică prostituția, subiectul activ al infracțiunii este persoana care cumpără serviciile sexuale ale persoanei care practică prostituția, știind că este minoră.

Obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căreia se exercită actul sexual. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană, bărbat sau femeie, care răspunde penal. Participația penală este posibilă, ca și în cazul violului, numai în forma instigării sau a complicității. Dacă fapta este săvârșită de mai multe persoane asupra aceleiași victime, fiecare va răspunde pentru infracțiunea de act sexual cu un minor, pe care a săvârșit-o distinct în calitate de autor. În cazul variantei agravante prevăzute de alin.3 art.220 C.pen. autorul nu poate fi decât major. În cazul alin. 4, subiectului i se mai cere și calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului. Subiect pasiv poate fi orice minor cu vârsta între 13 și 15 ani în cazul formei tip, respectiv un minor cu vârsta sub 13 ani în cazul primei forme agravate care își poate exprima valabil consimțământul la întreținerea unui act sexual. Legea nu arată limita minimă de la care persoana e susceptibilă să devină subiect pasiv al acestei infracțiuni însă doctrina a admis că această limita este în legătură cu momentul în care victima dobândește capacitatea de act sexual (pubertatea sexuala). Sub această limită fapta va constitui infracțiune de viol comisă prin profitarea de neputința victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința. În cazul alin. 4, subiectul pasiv poate fi numai un minor cu vârsta între 13 și 18 ani. Nu are importanță dacă consimțământul a fost expres sau tacit, ori dacă însăși victima a insistat a se realiza actul sexual și aceasta pentru că legea ocrotește persoanele aflate la această vârstă chiar împotriva voinței lor întrucât se consideră că la o asemenea vârstă nu există discernământul necesar pentru ași manifesta deplin voința. Latura obiectivă. Elementul material se realizează, la această infracțiune, prin întreținerea unui raport sexual, act sexual oral sau anal ori a oricăror acte de penetrare vaginală sau anală cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani de același sex sau de sex diferit. Actul sexual poate fi de orice natură și a fost analizat la infracțiunea de viol. Nu prezintă importanță dacă actul sexual cu un minor a fost sau nu determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei, acest aspect urmând să fie avut în vedere la individualizare84. Fapta este incriminată inclusiv în situația în care minorul practică prostituția, subiectul activ al infracțiunii este persoana care cumpără serviciile sexuale ale persoanei care practică prostituția, știind că este minoră.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 157.

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 157.

84

86 86

84

86 86

Poate fi reținută în concurs ideal cu infracțiunea de corupere sexuală a minorilor (spre ex. actul sexual cu un minor comis de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani). În ipoteza în care în urma actului sexual cu un minor se produce praeterintenționat vătămarea corporală sau moartea minorului se va reține concursul între act sexual cu un minori, după caz, loviri sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Urmarea imediată constă într-o starea de pericol rezultată din încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a minorului. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea cerută de lege trebuie să existe legătura de cauzalitate, legătură ce este prezumată ca rezultând chiar din materializarea faptei. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă. În cazul alin. 1, făptuitorul trebuie să cunoască, în momentul săvârșirii faptei, împrejurarea că victima are vârsta între 13 și 15 ani. Eroarea cu privire la această împrejurare îl înlătură de la răspunderea penală. Tentativa. Tentativa deși posibilă dar nu este pedepsită de lege. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care are loc actul sexual. Repetarea actului sexual cu aceeași ocazie și fără ca făptuitorul să depună noi eforturi de convingere constituie infracțiune unică. Repetarea faptei cu ocazii diferite, dar cu aceeași intenție delictuală constituie infracțiune unică continuată. Infracțiunea este comisivă și instantanee. Forme agravate. Infracțiunea are trei forme agravate, prevăzute în alin.24 ale art.220 C.pen. 1. Prima formă agravantă există, potrivit alin. 2, dacă fapta prevăzută în alin.1 al art.220 a fost săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Este necesar ca făptuitorul să fi știut că victima nu împlinise vârsta de 13 ani. În situația în care vârsta minorului este foarte fragedă și rezultă dintr-o expertiză medico-legală psihiatrică lipsa posibilității de a-și exprima un consimțământ valabil pentru întreținerea unui act sexual de orice natură, se va reține săvârșirea infracțiunii de viol (de ex. fapta unui major care întreține un raport sexual cu un minor de 6 ani). Potrivit alin.5 art.220 C.pen. reglementează o cauză de nepedepsire a făptuitorului care a întreținut un act sexual cu un minor cu vârsta sub 13 ani dacă diferență de vârstă între victimă și făptuitor nu este mai mare de 3 ani. 2. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis de un major cu un minor cu vârsta între 13 și 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei (alin.3 art.220 C.pen.). Subiectul activ nemijlocit este calificat fiind întotdeauna o persoană majoră care are autoritate ori influența (de fapt sau de drept) asupra minorului și care abuzează de acest ascendent pe care îl are asupra minorului sau de încrederea pe care i-o acordă minorul.

Poate fi reținută în concurs ideal cu infracțiunea de corupere sexuală a minorilor (spre ex. actul sexual cu un minor comis de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani). În ipoteza în care în urma actului sexual cu un minor se produce praeterintenționat vătămarea corporală sau moartea minorului se va reține concursul între act sexual cu un minori, după caz, loviri sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Urmarea imediată constă într-o starea de pericol rezultată din încălcarea libertății și inviolabilității sexuale a minorului. Legătura de cauzalitate. Între acțiunea făptuitorului și urmarea cerută de lege trebuie să existe legătura de cauzalitate, legătură ce este prezumată ca rezultând chiar din materializarea faptei. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă. În cazul alin. 1, făptuitorul trebuie să cunoască, în momentul săvârșirii faptei, împrejurarea că victima are vârsta între 13 și 15 ani. Eroarea cu privire la această împrejurare îl înlătură de la răspunderea penală. Tentativa. Tentativa deși posibilă dar nu este pedepsită de lege. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care are loc actul sexual. Repetarea actului sexual cu aceeași ocazie și fără ca făptuitorul să depună noi eforturi de convingere constituie infracțiune unică. Repetarea faptei cu ocazii diferite, dar cu aceeași intenție delictuală constituie infracțiune unică continuată. Infracțiunea este comisivă și instantanee. Forme agravate. Infracțiunea are trei forme agravate, prevăzute în alin.24 ale art.220 C.pen. 1. Prima formă agravantă există, potrivit alin. 2, dacă fapta prevăzută în alin.1 al art.220 a fost săvârșită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Este necesar ca făptuitorul să fi știut că victima nu împlinise vârsta de 13 ani. În situația în care vârsta minorului este foarte fragedă și rezultă dintr-o expertiză medico-legală psihiatrică lipsa posibilității de a-și exprima un consimțământ valabil pentru întreținerea unui act sexual de orice natură, se va reține săvârșirea infracțiunii de viol (de ex. fapta unui major care întreține un raport sexual cu un minor de 6 ani). Potrivit alin.5 art.220 C.pen. reglementează o cauză de nepedepsire a făptuitorului care a întreținut un act sexual cu un minor cu vârsta sub 13 ani dacă diferență de vârstă între victimă și făptuitor nu este mai mare de 3 ani. 2. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis de un major cu un minor cu vârsta între 13 și 18 ani, când majorul a abuzat de autoritatea ori influența sa asupra victimei (alin.3 art.220 C.pen.). Subiectul activ nemijlocit este calificat fiind întotdeauna o persoană majoră care are autoritate ori influența (de fapt sau de drept) asupra minorului și care abuzează de acest ascendent pe care îl are asupra minorului sau de încrederea pe care i-o acordă minorul.

87 87

87 87

Raporturile de autoritate pot îmbracă orice formă (de ex. autoritatea socială sau religioasă) și oferă posibilitatea unei persoane să controleze, să sancționeze sau să recompenseze material sau emoțional minorul. Nu prezintă importanță diferența de vârstă între major și minor, acesta putând fi mai mică de 3 ani, cauza de nepedepsire prevăzută de alin.5 art.220 C.pen. nefiind aplicabilă în cazul acestei variante agravate. 3. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis asupra unei rude în linie directă, frate sau soră (alin.4 art.220 C.pen.). 4. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis asupra unei persoane care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului (lit.b alin.4 art.220 C.pen.) 5. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis în scopul producerii de materiale pornografice (lit.c alin.4 art.220 C.pen.). Sancțiunea. În cazul formei tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. În cazul alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Pentru faptele prevăzute în alin. 1-3 pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi..

7.3. Coruperea sexuală a minorilor

Raporturile de autoritate pot îmbracă orice formă (de ex. autoritatea socială sau religioasă) și oferă posibilitatea unei persoane să controleze, să sancționeze sau să recompenseze material sau emoțional minorul. Nu prezintă importanță diferența de vârstă între major și minor, acesta putând fi mai mică de 3 ani, cauza de nepedepsire prevăzută de alin.5 art.220 C.pen. nefiind aplicabilă în cazul acestei variante agravate. 3. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis asupra unei rude în linie directă, frate sau soră (alin.4 art.220 C.pen.). 4. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis asupra unei persoane care se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului (lit.b alin.4 art.220 C.pen.) 5. Raportul sexual, act sexual oral sau anal, respectiv oricare act de penetrare vaginală sau anală comis în scopul producerii de materiale pornografice (lit.c alin.4 art.220 C.pen.). Sancțiunea. În cazul formei tip infracțiunea se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. În cazul alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Pentru faptele prevăzute în alin. 1-3 pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi..

7.3. Coruperea sexuală a minorilor

Definiție. Potrivit alin.1 art.221 C.pen infracțiunea constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal, respectiv actul de penetrare vaginală sau anală împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Constituie variante atenuate ale infracțiunii: a) comiterea unui act sexual de orice natură de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani; b) determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este alcătuit din relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a minorului. Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care răspunde penal. Subiect activ poate fi și un minor. Pentru a opera cauza de nepedepsire este necesar ca diferența de vârstă între subiectul activ și cel pasiv să nu depășească 3 ani. Participația penală este posibilă sub toate formele: coautoratul, instigarea sau complicitatea.

Definiție. Potrivit alin.1 art.221 C.pen infracțiunea constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal, respectiv actul de penetrare vaginală sau anală împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Constituie variante atenuate ale infracțiunii: a) comiterea unui act sexual de orice natură de un major în prezența unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani; b) determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic special este alcătuit din relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a minorului. Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care răspunde penal. Subiect activ poate fi și un minor. Pentru a opera cauza de nepedepsire este necesar ca diferența de vârstă între subiectul activ și cel pasiv să nu depășească 3 ani. Participația penală este posibilă sub toate formele: coautoratul, instigarea sau complicitatea.

88 88

88 88

Subiect pasiv poate fi minorul indiferent de sex care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unui concurs de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Varianta alternativă de comitere a infracțiunii constă în determinarea minorului să suporte ori să efectueze actul de natură sexuală descris mai sus. Aceasta înseamnă că, urmare a acțiunii făptuitorului, minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracțiunea se săvârșește în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală). Este suficient pentru existența infracțiunii determinarea minorului la săvârșirea actului sexual. Nu interesează dacă actele se comit în public (va fi concurs de infracțiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri) sau în particular. Este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor. Actul este comis asupra unui minor când se folosește de corpul minorului pentru realizarea de acte de natură sexuală, ca de ex. dezvelirea minorului în așa fel încât se văd organele sexuale ori palparea sau mângâierea acestora. Determinarea constă în îndemnarea și convingerea unui minor de a suporta ori de a efectua un act sexual. Dacă minorul a fost constrâns, atunci se va reține infracțiunea de agresiune sexuală prevăzută în art.219 C.pen. alin.1 și 2 lit.c. Această determinarea trebuie să aibă efect, adică să ducă la acceptarea de către minor a ideii de a săvârși fapta și la hotărârea lui de a o săvârși. Este necesar ca minorul să treacă la efectuarea unui act sexual sau la suportarea acestuia. Urmarea imediată constă într-o stare de încălcare a relațiilor sociale care asigură ocrotirea minorului. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re), astfel că nu este necesar a se dovedi. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă. Cerința esențială care însoțește elementul subiectiv al coruperii sexuale a minorilor este cunoaștere de către făptuitor a împrejurării că victima nu a împlinit vârsta de 13 ani. Tentativa. Consumarea. Tentativa nu se pedepsește. Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării actului sexual. Nu este necesar ca actul sexual să se finalizeze. Sancțiunea. Constă în închisoarea de la 1 la 5 ani. În cazul formei agravate pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7ani și interzicerea unor drepturi.

Subiect pasiv poate fi minorul indiferent de sex care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unui concurs de infracțiuni. Latura obiectivă. Elementul material constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori alte acte de penetrare vaginală sau anală, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act. Varianta alternativă de comitere a infracțiunii constă în determinarea minorului să suporte ori să efectueze actul de natură sexuală descris mai sus. Aceasta înseamnă că, urmare a acțiunii făptuitorului, minorul să se decidă să efectueze actul sau să-l suporte, indiferent dacă ulterior trece la îndeplinirea acestuia. Dacă ulterior minorul efectuează sau suportă actul, infracțiunea se săvârșește în prima variantă alternativă (comiterea unui act de natură sexuală). Este suficient pentru existența infracțiunii determinarea minorului la săvârșirea actului sexual. Nu interesează dacă actele se comit în public (va fi concurs de infracțiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri) sau în particular. Este necesar ca fapta să se comită asupra unui minor. Actul este comis asupra unui minor când se folosește de corpul minorului pentru realizarea de acte de natură sexuală, ca de ex. dezvelirea minorului în așa fel încât se văd organele sexuale ori palparea sau mângâierea acestora. Determinarea constă în îndemnarea și convingerea unui minor de a suporta ori de a efectua un act sexual. Dacă minorul a fost constrâns, atunci se va reține infracțiunea de agresiune sexuală prevăzută în art.219 C.pen. alin.1 și 2 lit.c. Această determinarea trebuie să aibă efect, adică să ducă la acceptarea de către minor a ideii de a săvârși fapta și la hotărârea lui de a o săvârși. Este necesar ca minorul să treacă la efectuarea unui act sexual sau la suportarea acestuia. Urmarea imediată constă într-o stare de încălcare a relațiilor sociale care asigură ocrotirea minorului. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re), astfel că nu este necesar a se dovedi. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă. Cerința esențială care însoțește elementul subiectiv al coruperii sexuale a minorilor este cunoaștere de către făptuitor a împrejurării că victima nu a împlinit vârsta de 13 ani. Tentativa. Consumarea. Tentativa nu se pedepsește. Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării actului sexual. Nu este necesar ca actul sexual să se finalizeze. Sancțiunea. Constă în închisoarea de la 1 la 5 ani. În cazul formei agravate pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7ani și interzicerea unor drepturi.

89 89

89 89

Forma agravată. Infracțiunea are forma agravată prevăzută în alin.2 al art. 221 C.pen. conținând trei elemente circumstanțiale alternative : a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului. c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

Forma agravată. Infracțiunea are forma agravată prevăzută în alin.2 al art. 221 C.pen. conținând trei elemente circumstanțiale alternative : a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului. c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.

90 90

90 90

CAPITOLUL VIII. INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE

CAPITOLUL VIII. INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE

Capitolul al IX-lea al actualului Cod penal regrupează infracțiunile ce aduc atingere domiciliului, vieții private și corespondenței. În această categorie, pe lângă incriminările tradiționale, au fost consacrate câteva infracțiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare și să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formează obiectul acestui capitol85. Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecția conferită de art. 8 din Convenție (a se vedea hotărârea Niemietz c. Germania, din 16 decembrie 1992). Ca urmare, incriminarea menționată se regăsește în majoritatea legislațiilor (art. 191 C. pen. portughez, art. 203 C. pen spaniol, § 123 C. pen. german, § 109 C. pen. austriac, § 6 cap. 4 C. pen. suedez, § 355 C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regăsește explicit, s-a ajuns la sancționarea acestei fapte prin interpretarea extensivă a textului referitor la violarea de domiciliu (a se vedea jurisprudența Curții de Casație italiene – spre exemplu, dec. nr. 5767 din 08.06.1981 – în aplicarea art. 614 C. pen.). O altă incriminare nouă este violarea secretului vieții private (art. 225), reglementare necesară pentru a întregi cadrul protecției penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reglementarea a fost concepută de așa manieră încât să nu pună obstacole în calea exercitării de către presă a rolului său într-o societate democratică și își găsește corespondent în majoritatea codurilor penale europene actuale (art. 2261 C.pen. francez, art. 197 C.pen. spaniol, art. 192 C.pen. portughez, art. 615bis C.pen. italian, art. 179bis-179quinuies C.pen. elvețian, cap. 24 secț. 5-8 C.pen. finlandez etc.). În fine, infracțiunea de divulgare a secretului profesional a fost reformulată, ea având pe viitor incidență doar cu privire la elemente de care cel ținut să păstreze secretul a luat cunoștință cu consimțământul persoanei vizate de aceste date, fie că i-au fost încredințare nemijlocit (spre exemplu, confesiunea făcută preotului, datele încredințate avocatului de către client etc.), fie că le-a constatat în virtutea profesiei sau funcției, cu consimțământul celui în cauză (așa cum se întâmplă în cazul medicului care efectuează investigații privind starea de sănătate a pacientului). Divulgarea datelor de altă natură (informații nepublice, secrete de serviciu etc.) face obiectul unor incriminări distincte, în capitolul privitor la infracțiunile de serviciu.

Capitolul al IX-lea al actualului Cod penal regrupează infracțiunile ce aduc atingere domiciliului, vieții private și corespondenței. În această categorie, pe lângă incriminările tradiționale, au fost consacrate câteva infracțiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare și să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formează obiectul acestui capitol85. Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, și sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecția conferită de art. 8 din Convenție (a se vedea hotărârea Niemietz c. Germania, din 16 decembrie 1992). Ca urmare, incriminarea menționată se regăsește în majoritatea legislațiilor (art. 191 C. pen. portughez, art. 203 C. pen spaniol, § 123 C. pen. german, § 109 C. pen. austriac, § 6 cap. 4 C. pen. suedez, § 355 C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regăsește explicit, s-a ajuns la sancționarea acestei fapte prin interpretarea extensivă a textului referitor la violarea de domiciliu (a se vedea jurisprudența Curții de Casație italiene – spre exemplu, dec. nr. 5767 din 08.06.1981 – în aplicarea art. 614 C. pen.). O altă incriminare nouă este violarea secretului vieții private (art. 225), reglementare necesară pentru a întregi cadrul protecției penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reglementarea a fost concepută de așa manieră încât să nu pună obstacole în calea exercitării de către presă a rolului său într-o societate democratică și își găsește corespondent în majoritatea codurilor penale europene actuale (art. 2261 C.pen. francez, art. 197 C.pen. spaniol, art. 192 C.pen. portughez, art. 615bis C.pen. italian, art. 179bis-179quinuies C.pen. elvețian, cap. 24 secț. 5-8 C.pen. finlandez etc.). În fine, infracțiunea de divulgare a secretului profesional a fost reformulată, ea având pe viitor incidență doar cu privire la elemente de care cel ținut să păstreze secretul a luat cunoștință cu consimțământul persoanei vizate de aceste date, fie că i-au fost încredințare nemijlocit (spre exemplu, confesiunea făcută preotului, datele încredințate avocatului de către client etc.), fie că le-a constatat în virtutea profesiei sau funcției, cu consimțământul celui în cauză (așa cum se întâmplă în cazul medicului care efectuează investigații privind starea de sănătate a pacientului). Divulgarea datelor de altă natură (informații nepublice, secrete de serviciu etc.) face obiectul unor incriminări distincte, în capitolul privitor la infracțiunile de serviciu.

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

Preluat din Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

85

91 91

85

91 91

8.1. Violarea de domiciliu

8.1. Violarea de domiciliu

Definiție. Constituie infracțiune de violare de domiciliu, potrivit art. 224 C.pen. pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia. A comis aceasta infracțiune numitul V. G. care prin amenințare a pătruns în locuința vecinului sau H. I., refuzând să părăsească locuința decât după intervenția organelor de poliție. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății persoanei sub aspectul folosirii locuinței sale în mod liber netulburat fără teama amestecului unor persoane străine. Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal. În practica judiciară s-a hotărât că săvârșește această infracțiune chiar proprietarul care pătrunde în locuința chiriașului, fără voia acestuia sau persoana care pătrunde pe o porțiune de teren îngrădită, încorporată în curtea casei persoanei vătămate, chiar dacă are motive să pretindă că acel teren îi aparține atâta vreme cât nu și-a valorificat dreptul pe calea unei acțiuni în justiție. Participația penală este posibilă în toate formele. Subiectul pasiv este persoana care folosește domiciliul violat și care are dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul locuinței, nici cu posesorul, ci este cel care folosește efectiv încăperea. Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea de pătrundere, fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fie prin acțiunea de a refuza părăsirea locuinței sau a celorlalte locuri menționate mai sus, la cererea persoanei care le folosește. Privitor la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod efectiv, cu tot corpul în vreunul din locurile menționate în textul de incriminare. Noțiunea de locuință este folosită în sensul cel mai larg, adică de loc unde o persoană își petrece viața sa privată, indiferent dacă aceasta este o casă propriu-zisă sau o construcție (de ex., o magazine, un bordei, un pătul etc.) sau dacă este numai un adăpost simplu (de ex. o cabană în care locuiesc oamenii pe timp de vară, un cort turistic). Prin locuință se înțelege orice loc destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Pentru existența infracțiunii nu este suficientă simpla destinație de locuință a unei încăperi, și trebuie ca aceasta să fie efectiv locuită. Imobilul gol, nelocuit sau care nu a fost încă ocupat, deși s-au perfectat formele de repartiție, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. Nu constituie locuință, locul în care o

Definiție. Constituie infracțiune de violare de domiciliu, potrivit art. 224 C.pen. pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia. A comis aceasta infracțiune numitul V. G. care prin amenințare a pătruns în locuința vecinului sau H. I., refuzând să părăsească locuința decât după intervenția organelor de poliție. Obiectul infracțiunii. Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății persoanei sub aspectul folosirii locuinței sale în mod liber netulburat fără teama amestecului unor persoane străine. Obiect material. Infracțiunea nu are obiect material. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal. În practica judiciară s-a hotărât că săvârșește această infracțiune chiar proprietarul care pătrunde în locuința chiriașului, fără voia acestuia sau persoana care pătrunde pe o porțiune de teren îngrădită, încorporată în curtea casei persoanei vătămate, chiar dacă are motive să pretindă că acel teren îi aparține atâta vreme cât nu și-a valorificat dreptul pe calea unei acțiuni în justiție. Participația penală este posibilă în toate formele. Subiectul pasiv este persoana care folosește domiciliul violat și care are dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei persoane. Aceasta nu se identifică cu proprietarul locuinței, nici cu posesorul, ci este cel care folosește efectiv încăperea. Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea de pătrundere, fără drept, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fie prin acțiunea de a refuza părăsirea locuinței sau a celorlalte locuri menționate mai sus, la cererea persoanei care le folosește. Privitor la prima modalitate, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod efectiv, cu tot corpul în vreunul din locurile menționate în textul de incriminare. Noțiunea de locuință este folosită în sensul cel mai larg, adică de loc unde o persoană își petrece viața sa privată, indiferent dacă aceasta este o casă propriu-zisă sau o construcție (de ex., o magazine, un bordei, un pătul etc.) sau dacă este numai un adăpost simplu (de ex. o cabană în care locuiesc oamenii pe timp de vară, un cort turistic). Prin locuință se înțelege orice loc destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Pentru existența infracțiunii nu este suficientă simpla destinație de locuință a unei încăperi, și trebuie ca aceasta să fie efectiv locuită. Imobilul gol, nelocuit sau care nu a fost încă ocupat, deși s-au perfectat formele de repartiție, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. Nu constituie locuință, locul în care o

92 92

92 92

persoană locuiește împotriva voinței sale (încăperea în care este ținut un deținut, camera ocupată de militari în cazărmi). Nu sunt asimilate locuinței, mijloacele de transport individuale (cu excepția remorcilor, rulotelor care servesc drept locuință) sau în comun. În practică s-a reținut ca fiind locuință și o cameră de hotel, motel sau han, cabina ocupată pe un vapor de croazieră, o cameră într-un sanatoriu, o cameră închiriată din casa unui proprietar 86etc. Încăperea este o parte dintr-o construcție destinată să fie folosită drept locuință și care este utilizată ca atare în mod efectiv. Prin dependințe se înțeleg locurile, care direct sau indirect sunt în relație de dependență față de locuință (de ex. bucătăria, cămara). Prin loc împrejmuit se înțelege, orice loc care este separat printr-o îngrădire de jur-împrejur, printr-o împrejmuire (gard, perete, sârmă), care servește unui anumit scop și care ține de locuință sau de dependință. Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică fără nici o justificare legală. De asemenea, trebuie să se facă fără consimțământul persoanei care folosește locuința. Până la proba contrară, lipsa consimțământului este prezumată. dacă pătrunderea fără drept s-a făcut cu scopul săvârșirii unei alte infracțiuni (furt, tâlhărie, viol), care a fost și comisă va exista un concurs de infracțiuni. În situația reglementată prin art. 229 alin.1 lit. d Cod penal– furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase, există o absorbție naturală în sensul că violarea de domiciliu își pierde autonomia și este absorbită în furt. Acțiunea care constituie elementul material mai poate consta și într-un refuz de a părăsi locuința. Aceasta presupune că intrarea în locuință s-a făcut în mod legal, însă autorul fie direct, fie indirect refuză să o părăsească la cererea celui care locuiește acolo. Cele două modalități au caracter alternativ, astfel încât, dacă făptuitorul după pătrunderea fără drept și fără consimțământ în domiciliu, refuză să-l părăsească, nu va exista concurs de infracțiuni, ci o unitate naturală de infracțiune. Urmarea imediată constă în starea de încălcare a libertății persoanei privind domiciliul. Legătura de cauzalitate. De asemenea, pentru existența infracțiunii trebuie să existe raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau cu intenție indirectă. Eroarea subiectului activ asupra inexistenței consimțământului persoanei îndreptățite, înlătură răspunderea penală. Pentru existența infracțiunii, nu interesează mobilul sau scopul comiterii faptei.

persoană locuiește împotriva voinței sale (încăperea în care este ținut un deținut, camera ocupată de militari în cazărmi). Nu sunt asimilate locuinței, mijloacele de transport individuale (cu excepția remorcilor, rulotelor care servesc drept locuință) sau în comun. În practică s-a reținut ca fiind locuință și o cameră de hotel, motel sau han, cabina ocupată pe un vapor de croazieră, o cameră într-un sanatoriu, o cameră închiriată din casa unui proprietar 86etc. Încăperea este o parte dintr-o construcție destinată să fie folosită drept locuință și care este utilizată ca atare în mod efectiv. Prin dependințe se înțeleg locurile, care direct sau indirect sunt în relație de dependență față de locuință (de ex. bucătăria, cămara). Prin loc împrejmuit se înțelege, orice loc care este separat printr-o îngrădire de jur-împrejur, printr-o împrejmuire (gard, perete, sârmă), care servește unui anumit scop și care ține de locuință sau de dependință. Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică fără nici o justificare legală. De asemenea, trebuie să se facă fără consimțământul persoanei care folosește locuința. Până la proba contrară, lipsa consimțământului este prezumată. dacă pătrunderea fără drept s-a făcut cu scopul săvârșirii unei alte infracțiuni (furt, tâlhărie, viol), care a fost și comisă va exista un concurs de infracțiuni. În situația reglementată prin art. 229 alin.1 lit. d Cod penal– furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase, există o absorbție naturală în sensul că violarea de domiciliu își pierde autonomia și este absorbită în furt. Acțiunea care constituie elementul material mai poate consta și într-un refuz de a părăsi locuința. Aceasta presupune că intrarea în locuință s-a făcut în mod legal, însă autorul fie direct, fie indirect refuză să o părăsească la cererea celui care locuiește acolo. Cele două modalități au caracter alternativ, astfel încât, dacă făptuitorul după pătrunderea fără drept și fără consimțământ în domiciliu, refuză să-l părăsească, nu va exista concurs de infracțiuni, ci o unitate naturală de infracțiune. Urmarea imediată constă în starea de încălcare a libertății persoanei privind domiciliul. Legătura de cauzalitate. De asemenea, pentru existența infracțiunii trebuie să existe raport de cauzalitate. Latura subiectivă. Se săvârșește cu intenție directă sau cu intenție indirectă. Eroarea subiectului activ asupra inexistenței consimțământului persoanei îndreptățite, înlătură răspunderea penală. Pentru existența infracțiunii, nu interesează mobilul sau scopul comiterii faptei.

C. Bulai, A. Filipaș, C.Mitrache, op.cit., pag.260-261; G. Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag. 8485.

C. Bulai, A. Filipaș, C.Mitrache, op.cit., pag.260-261; G. Antoniu, C.Bulai, op.cit., pag. 8485.

86

93 93

86

93 93

Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea periculoasă a faptei – starea de încălcare a libertății persoanei – adică momentul în care făptuitorul pătrunde în domiciliu sau refuză să-l părăsească. Este o infracțiune instantanee. Dacă prezența făptuitorului în domiciliul pe care l-a violat se prelungește în timp este o infracțiune continuă. Forme agravate Potrivit art. 224 alin. 2 Cod penal: A) dacă fapta se săvârșește de o persoană înarmată. Rațiunea agravantei este aceeași ca și în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal. B) în timpul nopții. Va exista această agravantă, chiar dacă în momentul comiterii infracțiunii locuința era luminată artificial; esențial este ca fapta să se fi săvârșit într-un moment când s-a instalat întunericul ca fenomen natural, moment care diferă după anotimp, poziția geografică a localității, condițiile atmosferice. C) dacă fapta se săvârșește prin folosirea de calități mincinoase. Simularea trebuie să se refere numai la acele calități oficiale care conferă dreptul sau posibilitatea de a pătrunde în locuința unei persoane. Sancțiunea. În forma simplă, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. În cazul formelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ”. Textul infracțiunii nu a fost modificat cu excepția uneia dintre modalitățile formei agravate mai exact săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane. 8.2. Violarea sediului profesional

Tentativa. Tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește. Consumarea. Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea periculoasă a faptei – starea de încălcare a libertății persoanei – adică momentul în care făptuitorul pătrunde în domiciliu sau refuză să-l părăsească. Este o infracțiune instantanee. Dacă prezența făptuitorului în domiciliul pe care l-a violat se prelungește în timp este o infracțiune continuă. Forme agravate Potrivit art. 224 alin. 2 Cod penal: A) dacă fapta se săvârșește de o persoană înarmată. Rațiunea agravantei este aceeași ca și în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal. B) în timpul nopții. Va exista această agravantă, chiar dacă în momentul comiterii infracțiunii locuința era luminată artificial; esențial este ca fapta să se fi săvârșit într-un moment când s-a instalat întunericul ca fenomen natural, moment care diferă după anotimp, poziția geografică a localității, condițiile atmosferice. C) dacă fapta se săvârșește prin folosirea de calități mincinoase. Simularea trebuie să se refere numai la acele calități oficiale care conferă dreptul sau posibilitatea de a pătrunde în locuința unei persoane. Sancțiunea. În forma simplă, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. În cazul formelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ”. Textul infracțiunii nu a fost modificat cu excepția uneia dintre modalitățile formei agravate mai exact săvârșirea faptei de două sau mai multe persoane. 8.2. Violarea sediului profesional

Definiție. Potrivit alin.1 art.225 C.pen. infracțiunea tip constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite. Infracțiunea este prevăzută în art.225 C.pen într-o variantă tip și o variantă agravată și reprezintă o incriminare identică a infracțiunii de violare de domiciliu, singurul element de diferențiere fiind sediul profesional. Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale privind apărarea libertății persoanei. Fiecărei persoane îi este recunoscut dreptul de a avea un sediu și de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea altora. Obiectul material este însuși sediul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau nu vreo stricăciune. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este persoana care folosește sediul violat și care are dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în sediu a unei persoane. Acesta

Definiție. Potrivit alin.1 art.225 C.pen. infracțiunea tip constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite. Infracțiunea este prevăzută în art.225 C.pen într-o variantă tip și o variantă agravată și reprezintă o incriminare identică a infracțiunii de violare de domiciliu, singurul element de diferențiere fiind sediul profesional. Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale privind apărarea libertății persoanei. Fiecărei persoane îi este recunoscut dreptul de a avea un sediu și de a trăi fără teama unei imixtiuni din partea altora. Obiectul material este însuși sediul violat, indiferent dacă i s-a cauzat sau nu vreo stricăciune. Subiecții infracțiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate. Participația penală este posibilă sub toate formele. Subiect pasiv este persoana care folosește sediul violat și care are dreptul să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în sediu a unei persoane. Acesta

94 94

94 94

nu se identifică cu proprietarul firmei, ci cel care folosește efectiv sediul (poate fi un angajat al persoanei juridice sau fizice care are sediul în respectiva locație). Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea de pătrundere, fără drept, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională, fie refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite. Sediul este un atribut menit să situeze un anumit organism în spațiu. În cazul sediului societăților, sediul mai este denumit și sediul social, pentru a putea fi deosebit de domiciliul asociaților. Legiuitorul român nu protejează doar sediile societăților comerciale (și în general sediile persoanelor juridice) ci și sediile organelor de stat, cum ar fi sediile autorităților publice centrale și locale (consiliul județean, prefectură, primărie etc.), instituțiile publice, sediile partidelor politice. Legiuitorul sancționează pătrunderea fără drept nu doar în sedii, ci și în orice loc în care persoanele fizice sau juridice își desfășoară activitatea, îmbunătățindu-se astfel considerabil protecția persoanei la locul de muncă. În această ipoteză singura condiție cerută de lege este ca persoana fizică sau juridică să își desfășoară drept activitatea în locul în care s-a pătruns fără drept. Prin locul în care persoana fizică sau juridică își desfășoară activitatea se înțelege locul în care persoana lucrează efectiv și în mod constant. Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv, fără nici o justificare legală. Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile arătate. Pătrunderea poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe față, pe ascuns, în prezența sau în lipsa victimei. Se cere ca pătrunderea să se facă fără consimțământul persoanei interesate. Urmarea imediată constă în încălcarea libertății persoanei privind stabilirea și utilizarea corespunzătoare a sediului profesional. Legătura de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Tentativa. Consumarea. Infracțiunea de violarea a sediului profesional se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată. Forma agravată. Se regăsește în alin.2 al art.225 C.pen. și are trei modalități alternative de comitere respectiv când fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase. Sancțiunea. În varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la ani sau amenda. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. 95

95

nu se identifică cu proprietarul firmei, ci cel care folosește efectiv sediul (poate fi un angajat al persoanei juridice sau fizice care are sediul în respectiva locație). Latura obiectivă. Elementul material se poate realiza fie prin acțiunea de pătrundere, fără drept, în oricare din sediile unde o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională, fie refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptățite. Sediul este un atribut menit să situeze un anumit organism în spațiu. În cazul sediului societăților, sediul mai este denumit și sediul social, pentru a putea fi deosebit de domiciliul asociaților. Legiuitorul român nu protejează doar sediile societăților comerciale (și în general sediile persoanelor juridice) ci și sediile organelor de stat, cum ar fi sediile autorităților publice centrale și locale (consiliul județean, prefectură, primărie etc.), instituțiile publice, sediile partidelor politice. Legiuitorul sancționează pătrunderea fără drept nu doar în sedii, ci și în orice loc în care persoanele fizice sau juridice își desfășoară activitatea, îmbunătățindu-se astfel considerabil protecția persoanei la locul de muncă. În această ipoteză singura condiție cerută de lege este ca persoana fizică sau juridică să își desfășoară drept activitatea în locul în care s-a pătruns fără drept. Prin locul în care persoana fizică sau juridică își desfășoară activitatea se înțelege locul în care persoana lucrează efectiv și în mod constant. Legea cere ca pătrunderea să fie efectuată fără drept, adică în mod abuziv, fără nici o justificare legală. Nu interesează cum se pătrunde în unul din locurile arătate. Pătrunderea poate avea loc prin constrângere, amăgire, pe față, pe ascuns, în prezența sau în lipsa victimei. Se cere ca pătrunderea să se facă fără consimțământul persoanei interesate. Urmarea imediată constă în încălcarea libertății persoanei privind stabilirea și utilizarea corespunzătoare a sediului profesional. Legătura de cauzalitate. Între activitatea ilegală a făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Latura subiectivă. Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Tentativa. Consumarea. Infracțiunea de violarea a sediului profesional se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată. Forma agravată. Se regăsește în alin.2 al art.225 C.pen. și are trei modalități alternative de comitere respectiv când fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire de calități mincinoase. Sancțiunea. În varianta tip pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. În cazul variantelor agravate, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la ani sau amenda. Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. 95

95

CAPITOLUL IX. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

CAPITOLUL IX. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

Actualul Cod penal reglementează în Titlul II al părții speciale Infracțiuni contra patrimoniului - normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt87. De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole. Soluția clasificării infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată și în codurile penale ale unor țări membre ale Uniunii Europene adoptate mai recent, cum este cazul codului penal francez (Cartea a III-a – crime și delicte contra bunurilor – cuprinde două titluri, fiecare structurate pe 4 capitole) sau al codului penal spaniol (Titlul XIII – infracțiuni contra patrimoniului și ordinii socio-economice – cuprinde nu mai puțin de 14 capitole), dar și al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul penal german etc.). Patrimoniul ca valoare socială este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse în Titlul II din proiect, deopotrivă, indiferent de titular. Pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului sunt mult mai reduse decât în Codul penal din 1968, reducere ce a avut în vedere: a) pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de infracțiuni; b) necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală referitoare la mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni dar și la limitele de pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor; c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală; d) necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale în anterioare (Codul penal de la 1864, cel din 1936 și Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968). În Capitolul I, reglementează faptele de furt prin descrierea conținuturilor următoarelor infracțiuni: furtul, furtul calificat, furtul unui vehicul în scop de folosință, furtul cu consecințe deosebit de grave, furtul din casă și familie. Furtul simplu are, în principal, același conținut ca în vechiul Codul penal Furtul de folosință beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o

Actualul Cod penal reglementează în Titlul II al părții speciale Infracțiuni contra patrimoniului - normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului au fost sistematizate în patru capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt87. De altfel această sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislația penală română, ci o revenire la tradiție: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe 9 secțiuni; Codul penal de la 1936 prevedea crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV care cuprindea 4 capitole. Soluția clasificării infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii este promovată și în codurile penale ale unor țări membre ale Uniunii Europene adoptate mai recent, cum este cazul codului penal francez (Cartea a III-a – crime și delicte contra bunurilor – cuprinde două titluri, fiecare structurate pe 4 capitole) sau al codului penal spaniol (Titlul XIII – infracțiuni contra patrimoniului și ordinii socio-economice – cuprinde nu mai puțin de 14 capitole), dar și al codurilor mai vechi (spre exemplu Codul penal italian, Codul penal german etc.). Patrimoniul ca valoare socială este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse în Titlul II din proiect, deopotrivă, indiferent de titular. Pedepsele prevăzute în normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului sunt mult mai reduse decât în Codul penal din 1968, reducere ce a avut în vedere: a) pedepsele aplicate în concret de instanțe pentru această categorie de infracțiuni; b) necesitatea corelării cu dispozițiile din partea generală referitoare la mecanismele de sancționare a pluralității de infracțiuni dar și la limitele de pedeapsă prevăzute pentru aplicarea modalităților alternative de individualizare a executării sancțiunilor; c) necesitatea reflectării în limitele legale de pedeapsă a ierarhiei firești a valorilor sociale care fac obiect de ocrotire penală; d) necesitatea revenirii la tradiția Codurilor penale în anterioare (Codul penal de la 1864, cel din 1936 și Codul penal în vigoare în forma avută la adoptarea sa în 1968). În Capitolul I, reglementează faptele de furt prin descrierea conținuturilor următoarelor infracțiuni: furtul, furtul calificat, furtul unui vehicul în scop de folosință, furtul cu consecințe deosebit de grave, furtul din casă și familie. Furtul simplu are, în principal, același conținut ca în vechiul Codul penal Furtul de folosință beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o

87

Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro. 96 96

87

Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro. 96 96

ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”. Această ipoteză asimilată furtului de folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile controversate încă în practica judiciară și doctrină referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de comunicații. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte considerate periculoase și al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care pătrunde în locuința alteia și efectuează convorbiri telefonice la numere cu suprataxă, cauzând astfel uneori prejudicii importante). Redactarea textului a fost inspirată de dispozițiile art. 255 - 256 C. pen. spaniol. Un element nou cuprins în norma de incriminare a furtului este condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de plângere prealabilă a persoanei vătămate. S-a avut în vedere multitudinea de furturi cu pericol social redus, chiar bagatelare, mai ales în mediul rural, dar și faptul că drepturile patrimoniale sunt drepturi prin excelență disponibile, așa încât este pe deplin justificată condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale în raport de opțiunea persoanei vătămate. La furtul calificat s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în vechiul Codul penal în vigoare, referitoare la săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau a se apăra, într-un loc public, în timpul unei calamități, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu același conținut sau cu un conținut apropiat, ca circumstanțe agravate legale, ducând la majorarea limitelor de pedeapsă în temeiul art. 78. În același timp, au fost introduse în conținutul furtului calificat două noi elemente circumstanțiale de agravare și anume săvârșirea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și respectiv prin violarea de domiciliu. Primul element circumstanțial își găsește justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracțiunii. Introducerea celui de-al doilea element s-a impus pentru a rezolva legal situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situație în care continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate și să se dea soluții neunitare în practica judiciară. Dacă furtul unui vehicul în scop de folosință, în Codul penal anterior , era sancționat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, acum se propune incriminarea acestuia ca faptă distinctă și sancționarea unui asemenea furt cu o pedeapsă mai redusă ținând seama de diferența evidentă existentă între gradul de pericol social al celor două fapte. Soluții similare regăsim și în alte legislații, cum este cazul art. 244 C. pen. spaniol, art.208 C. pen. portughez, § 260 C. pen. norvegian, Cap. 8 secțiunea 7 C. pen. suedez.

ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”. Această ipoteză asimilată furtului de folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile controversate încă în practica judiciară și doctrină referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de comunicații. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte considerate periculoase și al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care pătrunde în locuința alteia și efectuează convorbiri telefonice la numere cu suprataxă, cauzând astfel uneori prejudicii importante). Redactarea textului a fost inspirată de dispozițiile art. 255 - 256 C. pen. spaniol. Un element nou cuprins în norma de incriminare a furtului este condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de plângere prealabilă a persoanei vătămate. S-a avut în vedere multitudinea de furturi cu pericol social redus, chiar bagatelare, mai ales în mediul rural, dar și faptul că drepturile patrimoniale sunt drepturi prin excelență disponibile, așa încât este pe deplin justificată condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale în raport de opțiunea persoanei vătămate. La furtul calificat s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în vechiul Codul penal în vigoare, referitoare la săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau a se apăra, într-un loc public, în timpul unei calamități, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu același conținut sau cu un conținut apropiat, ca circumstanțe agravate legale, ducând la majorarea limitelor de pedeapsă în temeiul art. 78. În același timp, au fost introduse în conținutul furtului calificat două noi elemente circumstanțiale de agravare și anume săvârșirea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și respectiv prin violarea de domiciliu. Primul element circumstanțial își găsește justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracțiunii. Introducerea celui de-al doilea element s-a impus pentru a rezolva legal situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situație în care continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate și să se dea soluții neunitare în practica judiciară. Dacă furtul unui vehicul în scop de folosință, în Codul penal anterior , era sancționat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, acum se propune incriminarea acestuia ca faptă distinctă și sancționarea unui asemenea furt cu o pedeapsă mai redusă ținând seama de diferența evidentă existentă între gradul de pericol social al celor două fapte. Soluții similare regăsim și în alte legislații, cum este cazul art. 244 C. pen. spaniol, art.208 C. pen. portughez, § 260 C. pen. norvegian, Cap. 8 secțiunea 7 C. pen. suedez.

97 97

97 97

Furtul din casă și familie, prevăzut în proiect, reia într-o formă mai coerentă dispozițiile privind furtul între soți sau rude apropiate din vechiul Codul penal. În Codul penal în vigoare infracțiunile contra patrimoniului sunt grupate în următoarea ordine: furtul (Capitolul I), tâlhăria și pirateria (Capitolul II), infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (Capitolul III), fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice (Capitolul IV), distrugerea și tulburarea de posesie (Capitolul V).

9.1. Furtul

Furtul din casă și familie, prevăzut în proiect, reia într-o formă mai coerentă dispozițiile privind furtul între soți sau rude apropiate din vechiul Codul penal. În Codul penal în vigoare infracțiunile contra patrimoniului sunt grupate în următoarea ordine: furtul (Capitolul I), tâlhăria și pirateria (Capitolul II), infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (Capitolul III), fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice (Capitolul IV), distrugerea și tulburarea de posesie (Capitolul V).

9.1. Furtul

Definiție. Furtul constă, potrivit art. 228 alin 1 Cod penal, în „luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept”. Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane (alin.2 art.228 C.pen.). Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică ( alin.3 art.228 C.pen.). De asemenea, constituie furt și fapta care are ca obiect un vehicul, săvârșită în scopul de al folosi pe nedrept (alin.1 art. 230). Constituie furt și folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă (alin.2 art. 230 C.pen.). Obiect juridic. Obiectul juridic generic al infracțiunii este format din relațiile sociale privind patrimoniul, atât privat cât și public. Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la drepturile și interesele patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice, norma juridică cuprinsă în art. 228 Cod penal, ocrotește posesia sau detenția bunurilor mobile numai ca situații de fapt, conform cu legea. Posesia asupra bunurilor mobile fiind exercitată, de regulă, de proprietar, prin ocrotirea posesiei se realizează și ocrotirea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul, poate fi legitimă sau nelegitimă. Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar și împotriva adevăratului proprietar, dacă acesta săvârșește infracțiunea de furt, întrucât, conform art. 228, alin. 2 Cod penal, „fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii, acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane”. Posesia și detenția legitimă sunt ocrotite astfel, chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar. Posesia nelegitimă este și ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul său obiectul material al altui furt. În caz contrar s-ar produce prejudicii de

Definiție. Furtul constă, potrivit art. 228 alin 1 Cod penal, în „luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept”. Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane (alin.2 art.228 C.pen.). Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică ( alin.3 art.228 C.pen.). De asemenea, constituie furt și fapta care are ca obiect un vehicul, săvârșită în scopul de al folosi pe nedrept (alin.1 art. 230). Constituie furt și folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă (alin.2 art. 230 C.pen.). Obiect juridic. Obiectul juridic generic al infracțiunii este format din relațiile sociale privind patrimoniul, atât privat cât și public. Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la drepturile și interesele patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice, norma juridică cuprinsă în art. 228 Cod penal, ocrotește posesia sau detenția bunurilor mobile numai ca situații de fapt, conform cu legea. Posesia asupra bunurilor mobile fiind exercitată, de regulă, de proprietar, prin ocrotirea posesiei se realizează și ocrotirea dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul, poate fi legitimă sau nelegitimă. Potrivit legii, posesia legitimă este ocrotită împotriva oricui, chiar și împotriva adevăratului proprietar, dacă acesta săvârșește infracțiunea de furt, întrucât, conform art. 228, alin. 2 Cod penal, „fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii, acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane”. Posesia și detenția legitimă sunt ocrotite astfel, chiar împotriva sustragerilor comise de proprietar. Posesia nelegitimă este și ea apărată, un bun furat putând constitui la rândul său obiectul material al altui furt. În caz contrar s-ar produce prejudicii de

98

98

98

98

ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri. Obiect material. Obiectul material al infracțiunii este bunul mobil care se află în posesia sau detenția altuia. Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin aceea că el, poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea. Nu interesează dacă bunurile mobile sunt principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumabile sau neconsumabile. Sunt considerate bunuri mobile și banii, titlurile de credit, precum și orice alte valori echivalând banii. Bunurile imobile nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb părți din asemenea bunuri, devenite mobile prin detașare pot forma obiect material al acestei infracțiuni. În cazul în care prin detașarea și însușirea unui astfel de bun s-a provocat și degradarea imobilului, alături de furt subzistă și infracțiunea de distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate infracțiuni concurente. Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce au fost desprinse de sol sau de tulpini. Este asimilată bunurilor mobile și poate astfel constitui obiect material al furtului și orice energie care poate fi sustrasă și care poate avea o valoare economică, cum ar fi de exemplu, energia electrică, termică, hidraulică etc. Obiect material al furtului poate fi și un vehicul. Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie în scopul însușirii pe nedrept, fie în scopul folosirii temporare pe nedrept. Furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept, nu poate avea ca obiect material decât un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi luat decât în scopul însușirii pe nedrept. Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii de furt în ipoteza reglementată de art. 228, alin. 1, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a răspunde penal. În modalitatea prevăzută de art. 228, alin. 2, Cod penal, subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care comite acțiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. Săvârșește acțiunea de furt proprietarul bunul aflat în gaj la o altă persoană sau coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesia altuia. În cazul în care potrivit legii (art. 231 Cod penal) furtul se urmărește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanțiat, în sensul că trebuie să îndeplinească una din următoarele condiții: membru de familie în raport cu partea vătămată, să fie un minor care comite fapta în dauna tutorelui, să locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de aceasta. Toate aceste calități trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii. În practica judiciară s-a decis că există furt între soți dacă unul din aceștia a luat

ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri. Obiect material. Obiectul material al infracțiunii este bunul mobil care se află în posesia sau detenția altuia. Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin aceea că el, poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul, fără a-și modifica valoarea. Nu interesează dacă bunurile mobile sunt principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumabile sau neconsumabile. Sunt considerate bunuri mobile și banii, titlurile de credit, precum și orice alte valori echivalând banii. Bunurile imobile nu pot constitui obiect material al furtului, în schimb părți din asemenea bunuri, devenite mobile prin detașare pot forma obiect material al acestei infracțiuni. În cazul în care prin detașarea și însușirea unui astfel de bun s-a provocat și degradarea imobilului, alături de furt subzistă și infracțiunea de distrugere, cele două fapte urmând a fi considerate infracțiuni concurente. Arborii, fructele, recoltele pot forma obiectul material al furtului după ce au fost desprinse de sol sau de tulpini. Este asimilată bunurilor mobile și poate astfel constitui obiect material al furtului și orice energie care poate fi sustrasă și care poate avea o valoare economică, cum ar fi de exemplu, energia electrică, termică, hidraulică etc. Obiect material al furtului poate fi și un vehicul. Într-o asemenea ipostază, fapta poate fi comisă fie în scopul însușirii pe nedrept, fie în scopul folosirii temporare pe nedrept. Furtul săvârșit în scopul folosirii pe nedrept, nu poate avea ca obiect material decât un vehicul susceptibil de folosire; vehiculul lipsit de această aptitudine nu poate fi luat decât în scopul însușirii pe nedrept. Subiecții infracțiunii. Subiect activ al infracțiunii de furt în ipoteza reglementată de art. 228, alin. 1, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a răspunde penal. În modalitatea prevăzută de art. 228, alin. 2, Cod penal, subiectul activ nu poate fi decât proprietarul care comite acțiunea de luare asupra unui bun ce se afla în acel moment în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. Săvârșește acțiunea de furt proprietarul bunul aflat în gaj la o altă persoană sau coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesia altuia. În cazul în care potrivit legii (art. 231 Cod penal) furtul se urmărește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, subiectul activ este circumstanțiat, în sensul că trebuie să îndeplinească una din următoarele condiții: membru de familie în raport cu partea vătămată, să fie un minor care comite fapta în dauna tutorelui, să locuiască împreună cu victima sau să fie găzduit de aceasta. Toate aceste calități trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii. În practica judiciară s-a decis că există furt între soți dacă unul din aceștia a luat

99 99

99 99

din posesia celuilalt, fără consimțământul său, unul sau mai multe bunuri comune în scopul însușirii pe nedrept, împrejurarea că soții erau despărțiți în fapt fiind lipsită de relevanță, persoanele arătate în alin.1 art. 177 Cod penal. A locui împreună înseamnă a folosi aceeași locuință în întregime sau parțial, permanent sau perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate. Prin membru de familie în sensul alin.1 art.177 C.pen. se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. Pentru lămurirea expresiei “cel care locuiește împreună cu persoana vătămată” se ia în considerare locul de unde bunul a fost sustras. Acel loc trebuie să fi fost în folosința comună a făptuitorului și a celui păgubit. Această folosință “comună” trebuie să aibă o anumită durată care să semnifice stabilitatea ei88. Ori de câte ori locuirea împreună are caracter temporar ( ocuparea aceleași camere de hotel etc.) nu se vor aplica dispozițiile art. 231 C.pen. Subiect activ al furtului ce se pedepsește la plângerea prealabilă poate fi și cel găzduit de către persoana vătămată. Persoana găzduită este aceea care locuiește vremelnic în locuința persoanei vătămate și cu acordul acesteia din urmă. Nu se va încadra în situația prevăzută în art.231 C.pen. , persoana aflată în vizită sau care este adusă de partea vătămată în locuința sa, dar nu cu intenția de a găzdui. A găzdui în sensul art. 231 Cod penal, înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, într-un mod care relevă încrederea persoanei vătămate, în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar și pentru o durată mai scurtă de timp, locuința sa. În situația în care găzduitorul săvârșește furtul în paguba celui pe care îl găzduiește, dispozițiile art.231 C.pen. nu sunt aplicabile, legea penală fiind de strictă interpretare. Art. 231 C.pen. se deosebește de furtul simplu numai prin caracteristicile subiectului activ și prin modalitatea specifică de punere în mișcare a acțiunii penale ( plângerea penală). Fapta de a tăinui, în mod obișnuit bunuri provenind din mai multe furturi succesive, prin ascunderea și valorificarea repetată a acestora constituie complicitate și nu tăinuire la furturile săvârșite, deoarece autorii furturilor au continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral și material al celui ce le primește și valorifică. Participația penală este posibilă sub toate formele.

88

Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.8/1971, în C.D. 1971, p.36. 100 100

din posesia celuilalt, fără consimțământul său, unul sau mai multe bunuri comune în scopul însușirii pe nedrept, împrejurarea că soții erau despărțiți în fapt fiind lipsită de relevanță, persoanele arătate în alin.1 art. 177 Cod penal. A locui împreună înseamnă a folosi aceeași locuință în întregime sau parțial, permanent sau perioadă de timp limitată, dar având o durată care să-i imprime stabilitate. Prin membru de familie în sensul alin.1 art.177 C.pen. se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. Pentru lămurirea expresiei “cel care locuiește împreună cu persoana vătămată” se ia în considerare locul de unde bunul a fost sustras. Acel loc trebuie să fi fost în folosința comună a făptuitorului și a celui păgubit. Această folosință “comună” trebuie să aibă o anumită durată care să semnifice stabilitatea ei88. Ori de câte ori locuirea împreună are caracter temporar ( ocuparea aceleași camere de hotel etc.) nu se vor aplica dispozițiile art. 231 C.pen. Subiect activ al furtului ce se pedepsește la plângerea prealabilă poate fi și cel găzduit de către persoana vătămată. Persoana găzduită este aceea care locuiește vremelnic în locuința persoanei vătămate și cu acordul acesteia din urmă. Nu se va încadra în situația prevăzută în art.231 C.pen. , persoana aflată în vizită sau care este adusă de partea vătămată în locuința sa, dar nu cu intenția de a găzdui. A găzdui în sensul art. 231 Cod penal, înseamnă a oferi adăpostire, ospitalitate, într-un mod care relevă încrederea persoanei vătămate, în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi, chiar și pentru o durată mai scurtă de timp, locuința sa. În situația în care găzduitorul săvârșește furtul în paguba celui pe care îl găzduiește, dispozițiile art.231 C.pen. nu sunt aplicabile, legea penală fiind de strictă interpretare. Art. 231 C.pen. se deosebește de furtul simplu numai prin caracteristicile subiectului activ și prin modalitatea specifică de punere în mișcare a acțiunii penale ( plângerea penală). Fapta de a tăinui, în mod obișnuit bunuri provenind din mai multe furturi succesive, prin ascunderea și valorificarea repetată a acestora constituie complicitate și nu tăinuire la furturile săvârșite, deoarece autorii furturilor au continuat să sustragă bunuri numai cunoscând că au sprijinul moral și material al celui ce le primește și valorifică. Participația penală este posibilă sub toate formele.

88

Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.8/1971, în C.D. 1971, p.36. 100 100

Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, ale cărei interese patrimoniale au fost lezate. Infracțiunea de furt există chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv89. Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenția altuia (persoană fizică sau juridică) fără consimțământul acesteia. Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se află și trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului. Elementul material – acțiunea de „luare” – deși este o acțiune unică se realizează prin două acte: 1) deposedarea, ce presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau deținătorului și 2) împosedarea, ce presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului. Pentru fiecare caz concret este necesară stabilirea dacă a avut loc numai primul act sau și cel de-al doilea, întrucât în raport cu acestea se poate face distincția între tentativă și infracțiunea consumată de furt. În cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept (art. 231C.pen.), fapta se realizează tot printr-o acțiune de luare, numai că săvârșind această acțiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmărește însușirea vehiculului ca entitate materială, ci numai însușirea folosirii lui. Acest fapt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece după folosire, vehiculul este redat posesorului. Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept își însușește în momentul abandonării acestuia unele piese componente, există două infracțiuni de furt săvârșite în momente diferite. Acela care după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-l folosi pe nedrept călătorește și el cu acel vehicul știind că este furat, devine tăinuitor, în sensul art. 270 Cod penal. Fapta prevăzută de art. 228 Cod penal poate fi comisă prin orice mijloace, cu excepția violenței sau amenințării, deoarece întrun asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum și cu excepția altor mijloace care, potrivit art. 229 Cod penal conferă furtului caracter calificat. Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt, trebuie să fie întrunite trei condiții esențiale și anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane și acțiunea de sustragere să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat. Absența consimțământului este prezumată, autorului infracțiunii revenindu-i obligația de a dovedi că a avut acordul părții vătămate anterior sau concomitent săvârșirii faptei. Consimțământul nu este valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o persoană aflată într-o stare completă de intoxicație alcoolică. În cazul infracțiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia sau detenția altuia și trecut în stăpânirea făptuitorului.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, ale cărei interese patrimoniale au fost lezate. Infracțiunea de furt există chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv89. Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenția altuia (persoană fizică sau juridică) fără consimțământul acesteia. Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se află și trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului. Elementul material – acțiunea de „luare” – deși este o acțiune unică se realizează prin două acte: 1) deposedarea, ce presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau deținătorului și 2) împosedarea, ce presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului. Pentru fiecare caz concret este necesară stabilirea dacă a avut loc numai primul act sau și cel de-al doilea, întrucât în raport cu acestea se poate face distincția între tentativă și infracțiunea consumată de furt. În cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept (art. 231C.pen.), fapta se realizează tot printr-o acțiune de luare, numai că săvârșind această acțiune, din punct de vedere subiectiv, autorul nu urmărește însușirea vehiculului ca entitate materială, ci numai însușirea folosirii lui. Acest fapt se caracterizează prin aceea că are caracter temporar, deoarece după folosire, vehiculul este redat posesorului. Dacă cel care a furat vehiculul în scopul folosirii pe nedrept își însușește în momentul abandonării acestuia unele piese componente, există două infracțiuni de furt săvârșite în momente diferite. Acela care după luarea de către autor a unui vehicul în scopul de a-l folosi pe nedrept călătorește și el cu acel vehicul știind că este furat, devine tăinuitor, în sensul art. 270 Cod penal. Fapta prevăzută de art. 228 Cod penal poate fi comisă prin orice mijloace, cu excepția violenței sau amenințării, deoarece întrun asemenea caz, fapta constituie tâlhărie, precum și cu excepția altor mijloace care, potrivit art. 229 Cod penal conferă furtului caracter calificat. Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt, trebuie să fie întrunite trei condiții esențiale și anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția unei alte persoane și acțiunea de sustragere să fi avut loc fără consimțământul celui deposedat. Absența consimțământului este prezumată, autorului infracțiunii revenindu-i obligația de a dovedi că a avut acordul părții vătămate anterior sau concomitent săvârșirii faptei. Consimțământul nu este valabil dacă a fost dat de un alienat mintal, de o persoană aflată într-o stare completă de intoxicație alcoolică. În cazul infracțiunii de furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia sau detenția altuia și trecut în stăpânirea făptuitorului.

Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.163.

Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p.163.

89

101 101

89

101 101

Nu interesează pentru existența infracțiunii situația că cele două momente – al deposedării persoanei vătămate și al împosedării autorului – se suprapun sau sunt simultane, esențial fiind doar primul moment. Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage pe nedrept un bun din posesia sau detenția altuia în scopul însușirii, în cazul abuzului de încredere făptuitorul își însușește, chiar și temporar, bunul pe care persoana vătămată i l-a încredințat voluntar, cu un titlu și cu un anumit scop cu obligația de a-l restitui. Spre deosebire de infracțiunea de furt unde infractorul ia un bun din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, operând astfel atât o deposedare, cât și o împosedare, în cazul infracțiunii de înșelăciune persoana vătămată pierde proprietatea, posesia sau detenția bunului prin transmiterea acestuia către infractor în urma manoperelor dolosive efectuate de acesta; astfel, persoana vătămată este mai întâi indusă în eroare, iar apoi efectuează actul de dispoziție cu caracter patrimonial care îi produce un prejudiciu. Este produsă urmarea imediată în cazul în care făptuitorul ridică bunul din locul inițial și-l ascunde undeva, chiar în locuința persoanei vătămate, de unde direct ori prin intermediul altei persoane urmează să-l ia ulterior pentru a intra efectiv în posesia acestuia.În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul unității și ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin) deoarece autorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum ar fi al său. Există urmarea imediată și dacă, la timp foarte scurt după însușire subiectul activ a fost deposedat de bunul sustras, ori l-a abandonat, dându-și seama că nu va mai avea nevoie de el. Între acțiunea de sustragere a bunului și apariția urmării imediate trebuie să existe legătură de cauzalitate, legătură ce rezultă însăși din materialitatea faptei. Latura subiectivă. Infracțiunea de furt se comite cu intenție directă, deoarece autorul își dă seama că ia bunul din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, și vrea să comită fapta punându-l pe posesor sau detentor în imposibilitatea de a-și exercita drepturile asupra acelui bun și producându-i în acest mod o pagubă. În literatura de specialitate se admite că, în mod excepțional, alături de intenția directă poate exista în cazul furtului și o intenție indirectă, atunci când bunul ar conține în el un alt bun, a cărui eventuală prezență, făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul eventual al acțiunii sale. De exemplu, luarea unei haine în care se aflau bani. Pentru existența infracțiunii se mai cere, ca activitatea infracțională să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras. În situația în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept, fapta nu constituie infracțiune. În practica judiciară, s-a decis în acest sens, că nu există intenția de furt, dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămată să-i restituie un lucru reținut pe nedrept, ori dacă, după ce a violat

Nu interesează pentru existența infracțiunii situația că cele două momente – al deposedării persoanei vătămate și al împosedării autorului – se suprapun sau sunt simultane, esențial fiind doar primul moment. Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage pe nedrept un bun din posesia sau detenția altuia în scopul însușirii, în cazul abuzului de încredere făptuitorul își însușește, chiar și temporar, bunul pe care persoana vătămată i l-a încredințat voluntar, cu un titlu și cu un anumit scop cu obligația de a-l restitui. Spre deosebire de infracțiunea de furt unde infractorul ia un bun din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, operând astfel atât o deposedare, cât și o împosedare, în cazul infracțiunii de înșelăciune persoana vătămată pierde proprietatea, posesia sau detenția bunului prin transmiterea acestuia către infractor în urma manoperelor dolosive efectuate de acesta; astfel, persoana vătămată este mai întâi indusă în eroare, iar apoi efectuează actul de dispoziție cu caracter patrimonial care îi produce un prejudiciu. Este produsă urmarea imediată în cazul în care făptuitorul ridică bunul din locul inițial și-l ascunde undeva, chiar în locuința persoanei vătămate, de unde direct ori prin intermediul altei persoane urmează să-l ia ulterior pentru a intra efectiv în posesia acestuia.În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul unității și ascunderea lui (ori consumarea bunului în magazin) deoarece autorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum ar fi al său. Există urmarea imediată și dacă, la timp foarte scurt după însușire subiectul activ a fost deposedat de bunul sustras, ori l-a abandonat, dându-și seama că nu va mai avea nevoie de el. Între acțiunea de sustragere a bunului și apariția urmării imediate trebuie să existe legătură de cauzalitate, legătură ce rezultă însăși din materialitatea faptei. Latura subiectivă. Infracțiunea de furt se comite cu intenție directă, deoarece autorul își dă seama că ia bunul din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, și vrea să comită fapta punându-l pe posesor sau detentor în imposibilitatea de a-și exercita drepturile asupra acelui bun și producându-i în acest mod o pagubă. În literatura de specialitate se admite că, în mod excepțional, alături de intenția directă poate exista în cazul furtului și o intenție indirectă, atunci când bunul ar conține în el un alt bun, a cărui eventuală prezență, făptuitorul a putut-o prevedea, acceptând rezultatul eventual al acțiunii sale. De exemplu, luarea unei haine în care se aflau bani. Pentru existența infracțiunii se mai cere, ca activitatea infracțională să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras. În situația în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept, fapta nu constituie infracțiune. În practica judiciară, s-a decis în acest sens, că nu există intenția de furt, dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămată să-i restituie un lucru reținut pe nedrept, ori dacă, după ce a violat

102 102

102 102

victima, i-a luat ceasul, spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când ar fi urmat să-i restituie bunul. În practică pot apărea și situații când bunul a fost luat de făptuitor pentru compensarea unei pretinse obligații pe care persoana vătămată o avea față de el. După unele opinii, fapta constituie infracțiune de furt, împrejurarea că victima avea, la rândul ei, unele obligații față de el, neavând nici o relevanță; după alții, asemenea faptă nu poate constitui infracțiune de furt în cazul în care elementul subiectiv – scopul însușirii pe nedrept – nu este satisfăcut. Considerăm că pentru rezolvarea corectă a acestei probleme, instanța trebuie de la caz la caz să deosebească între scopul „însușirii” sau „neînsușirii” pe nedrept a bunului. Scopul folosirii pe nedrept, prevăzut de lege numai în cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul există atunci când făptuitorul, luând vehiculul fără consimțământ, din posesia sau detenția altei persoane, urmărește să-și însușească numai folosința acelui vehicul. Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage pe nedrept un bun din posesia sau detenția. Tentativa. Tentativa furtului este pedepsită de lege. Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de forma tentativei perfecte ci numai a tentativei imperfecte, inclusiv a tentativei relativ improprii prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află. Consumarea. Infracțiunea de furt se consumă în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se află este dusă până la capăt, așa încât bunul este scos din sfera de dispoziție a subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând importanță durata acestei stăpâniri.În doctrina penală au fost emise mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt. Legiuitorul român a adoptat, însă, teoria apropriațiunii, potrivit căreia furtul se consideră consumat în momentul în care bunul a trecut în posesia făptuitorului indiferent de durata acestei posesii. În anumite situații, furtul poate fi o infracțiune continuă (furtul de curent electric) sau o infracțiune continuată. În asemenea situații, momentul epuizării este momentul încetării acțiunii de luare (în cazul formei continue) sau momentul săvârșirii ultimei acțiuni de luare (în cazul formei continuate). Sancțiune. Furtul simplu, în formă consumată se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, indiferent dacă este săvârșit contra patrimoniului privat sau a celui public.

9.2. Furtul calificat

victima, i-a luat ceasul, spre a o determina să mai vină la o nouă întâlnire, când ar fi urmat să-i restituie bunul. În practică pot apărea și situații când bunul a fost luat de făptuitor pentru compensarea unei pretinse obligații pe care persoana vătămată o avea față de el. După unele opinii, fapta constituie infracțiune de furt, împrejurarea că victima avea, la rândul ei, unele obligații față de el, neavând nici o relevanță; după alții, asemenea faptă nu poate constitui infracțiune de furt în cazul în care elementul subiectiv – scopul însușirii pe nedrept – nu este satisfăcut. Considerăm că pentru rezolvarea corectă a acestei probleme, instanța trebuie de la caz la caz să deosebească între scopul „însușirii” sau „neînsușirii” pe nedrept a bunului. Scopul folosirii pe nedrept, prevăzut de lege numai în cazul furtului săvârșit asupra unui vehicul există atunci când făptuitorul, luând vehiculul fără consimțământ, din posesia sau detenția altei persoane, urmărește să-și însușească numai folosința acelui vehicul. Spre deosebire de furt când făptuitorul sustrage pe nedrept un bun din posesia sau detenția. Tentativa. Tentativa furtului este pedepsită de lege. Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de forma tentativei perfecte ci numai a tentativei imperfecte, inclusiv a tentativei relativ improprii prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află. Consumarea. Infracțiunea de furt se consumă în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se află este dusă până la capăt, așa încât bunul este scos din sfera de dispoziție a subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului, neprezentând importanță durata acestei stăpâniri.În doctrina penală au fost emise mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt. Legiuitorul român a adoptat, însă, teoria apropriațiunii, potrivit căreia furtul se consideră consumat în momentul în care bunul a trecut în posesia făptuitorului indiferent de durata acestei posesii. În anumite situații, furtul poate fi o infracțiune continuă (furtul de curent electric) sau o infracțiune continuată. În asemenea situații, momentul epuizării este momentul încetării acțiunii de luare (în cazul formei continue) sau momentul săvârșirii ultimei acțiuni de luare (în cazul formei continuate). Sancțiune. Furtul simplu, în formă consumată se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, indiferent dacă este săvârșit contra patrimoniului privat sau a celui public.

9.2. Furtul calificat

Noțiune. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 229 Cod penal, conform căruia, furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele împrejurări: a) într-un mijloc de transport în comun; b) în timpul nopții; c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;

Noțiune. Este prevăzut și sancționat de dispozițiile alin.1 art. 229 Cod penal, conform căruia, furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele împrejurări: a) într-un mijloc de transport în comun; b) în timpul nopții; c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;

103 103

103 103

d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere. Se consideră tot furt calificat (alin. 2 art.229 Cod penal) și furtul privind: a) un bun care face parte din patrimoniul cultural; b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional; c) de o persoană având asupra sa o armă. Furtul următoarelor categorii de bunuri potrivit alin. 3 art.229 C.pen.: a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoanecisternă; b) componente ale sistemelor de irigații; c) componente ale rețelelor electrice; d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare ori alarmare sau alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru; f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval și aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radio comunicații, precum și componente de comunicații. a) Săvârșirea furtului într-un mijloc de transport în comun. Prin „mijloc de transport în comun” se înțelege mijlocul de transport care are anume această destinație, adică este destinat a transporta mai multe persoane împreună (tren, autobuz, tramvai, metrou, troleibuz, maxi-taxi, avionul etc.), cât și acela care fără a avea destinația mai sus arătată este utilizat pentru a transporta mai multe persoane împreună (remorca unui tractor). Pericolul sporit al faptei comisă în mijlocul de transport rezultă din existența unor împrejurări care facilitează comiterea furtului: aglomerația, starea de oboseală datorată călătoriei, imposibilitatea de a avea bagajele în imediata apropiere. Sunt întrunite cerințele pentru a exista această agravantă dacă fapta este comisă de un călător asupra bunurilor altui călător sau asupra bunurilor personalului mijlocului de transport sau de personalul mijlocului de transport asupra bunurilor unui călător. Nu prezintă importanță dacă în momentul comiterii furtului mijlocul de transport se afla în mers sau staționa, cum de asemenea, nu are importanță dacă în momentul săvârșirii faptei în mijlocul de transport se afla numai conducătorul auto și făptuitorul, pentru că legea nu cere nici o condiție privind numărul persoanelor.

d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere. Se consideră tot furt calificat (alin. 2 art.229 Cod penal) și furtul privind: a) un bun care face parte din patrimoniul cultural; b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional; c) de o persoană având asupra sa o armă. Furtul următoarelor categorii de bunuri potrivit alin. 3 art.229 C.pen.: a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoanecisternă; b) componente ale sistemelor de irigații; c) componente ale rețelelor electrice; d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare ori alarmare sau alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru; f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval și aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radio comunicații, precum și componente de comunicații. a) Săvârșirea furtului într-un mijloc de transport în comun. Prin „mijloc de transport în comun” se înțelege mijlocul de transport care are anume această destinație, adică este destinat a transporta mai multe persoane împreună (tren, autobuz, tramvai, metrou, troleibuz, maxi-taxi, avionul etc.), cât și acela care fără a avea destinația mai sus arătată este utilizat pentru a transporta mai multe persoane împreună (remorca unui tractor). Pericolul sporit al faptei comisă în mijlocul de transport rezultă din existența unor împrejurări care facilitează comiterea furtului: aglomerația, starea de oboseală datorată călătoriei, imposibilitatea de a avea bagajele în imediata apropiere. Sunt întrunite cerințele pentru a exista această agravantă dacă fapta este comisă de un călător asupra bunurilor altui călător sau asupra bunurilor personalului mijlocului de transport sau de personalul mijlocului de transport asupra bunurilor unui călător. Nu prezintă importanță dacă în momentul comiterii furtului mijlocul de transport se afla în mers sau staționa, cum de asemenea, nu are importanță dacă în momentul săvârșirii faptei în mijlocul de transport se afla numai conducătorul auto și făptuitorul, pentru că legea nu cere nici o condiție privind numărul persoanelor.

104 104

104 104

Taxiul nu este considerat mijloc de transport în comun întrucât este destinat transportului unui număr redus de persoane și între care există relații de încredere. Este necesar ca fapta să se comită în timpul folosirii mijlocului de transport în comun, iar nu când acesta se afla în depou sau în garaj. Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. b) Săvârșirea furtului în timpul nopții. Prin „timpul nopții” înțelegem intervalul de timp în care întunericul este efectiv instalat. Stabilirea comiterii faptei pe timpul nopții este o chestiune de fapt care se apreciază de organele judiciare în funcție de particularitățile vremii, ale locului unde s-a săvârșit fapta. Nu interesează criteriul astronomic, nici obiceiul local. Amurgul nu face parte din noapte, pe când zorile da. Agravanta operează în mod obiectiv, fiind indiferentă împrejurarea că făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopții”. Împrejurarea calificată analizată operează și atunci când numai o parte din actele de executare a furtului au fost săvârșite în timpul nopții. c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Caracterul agravant al faptei este determinat de folosirea de făptuitor a unui anumit procedeu pentru a nu fi recunoscut. Persoana mascată este cea care poartă o mască de orice natură pentru a nui fi recunoscută fața. Persoana deghizată este cea care, fără a purta o mască, își schimbă prin diverse procedee înfățișarea pentru a nu fi recunoscută (de ex. extensii de păr, mustață). Persoana travestită este cea care se prezintă sub înfățișarea unei persoane de sex opus celui real (de ex. un bărbat travestit într-o femeie). Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. d) Furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Această agravantă operează numai atunci când făptuitorul a folosit efectiv pentru comiterea furtului unul din modurile arătate în text. Nu este suficient numai să se fi găsit asupra făptuitorului mijlocul (spre exemplu funia, scara, cheia mincinoasă) cu ajutorul cărora putea pătrunde într-o locuință, dar pe care nu le-a folosit ci este necesar să se stabilească faptul că făptuitorul a folosit aceste mijloace pentru comiterea faptei. Dacă fapta rămâne în faza de tentativă, pentru a opera agravanta trebuie să se facă dovada că făptuitorul în activitatea infracțională desfășurată până în momentul întreruperii ei s-a folosit de unul din mijloacele sau modurile prevăzute în text. Efracția presupune înlăturarea prin violență a oricărui obiect sau dispozitiv ce se interpune între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras (de pildă,

Taxiul nu este considerat mijloc de transport în comun întrucât este destinat transportului unui număr redus de persoane și între care există relații de încredere. Este necesar ca fapta să se comită în timpul folosirii mijlocului de transport în comun, iar nu când acesta se afla în depou sau în garaj. Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. b) Săvârșirea furtului în timpul nopții. Prin „timpul nopții” înțelegem intervalul de timp în care întunericul este efectiv instalat. Stabilirea comiterii faptei pe timpul nopții este o chestiune de fapt care se apreciază de organele judiciare în funcție de particularitățile vremii, ale locului unde s-a săvârșit fapta. Nu interesează criteriul astronomic, nici obiceiul local. Amurgul nu face parte din noapte, pe când zorile da. Agravanta operează în mod obiectiv, fiind indiferentă împrejurarea că făptuitorul a profitat sau nu de „timpul nopții”. Împrejurarea calificată analizată operează și atunci când numai o parte din actele de executare a furtului au fost săvârșite în timpul nopții. c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Caracterul agravant al faptei este determinat de folosirea de făptuitor a unui anumit procedeu pentru a nu fi recunoscut. Persoana mascată este cea care poartă o mască de orice natură pentru a nui fi recunoscută fața. Persoana deghizată este cea care, fără a purta o mască, își schimbă prin diverse procedee înfățișarea pentru a nu fi recunoscută (de ex. extensii de păr, mustață). Persoana travestită este cea care se prezintă sub înfățișarea unei persoane de sex opus celui real (de ex. un bărbat travestit într-o femeie). Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. d) Furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Această agravantă operează numai atunci când făptuitorul a folosit efectiv pentru comiterea furtului unul din modurile arătate în text. Nu este suficient numai să se fi găsit asupra făptuitorului mijlocul (spre exemplu funia, scara, cheia mincinoasă) cu ajutorul cărora putea pătrunde într-o locuință, dar pe care nu le-a folosit ci este necesar să se stabilească faptul că făptuitorul a folosit aceste mijloace pentru comiterea faptei. Dacă fapta rămâne în faza de tentativă, pentru a opera agravanta trebuie să se facă dovada că făptuitorul în activitatea infracțională desfășurată până în momentul întreruperii ei s-a folosit de unul din mijloacele sau modurile prevăzute în text. Efracția presupune înlăturarea prin violență a oricărui obiect sau dispozitiv ce se interpune între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras (de pildă,

105 105

105 105

ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere care sunt destinate să asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor). Există efracție atunci când, spre exemplu, făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strică, demontează orice dispozitiv de închidere ori sparge geamul unei uși. Nu pot fi considerate închizători acele dispozitive care permit deschiderea fără nici un efort, fără a fi necesară folosirea forței sau vreun instrument. Degradarea obiectelor care-l împiedică pe făptuitor să comită furtul nu este o cerință esențială a infracțiunii, deși de regulă ea se produce. Fapta este comisă prin efracție și atunci când făptuitorul apasă cu putere geamul lateral al unui autoturism sau demontează o fereastră a unui imobil. Distrugerea, ca rezultat al efracției se absoarbe în infracțiunea de furt prin efracție. Prin escaladare înțelegem trecerea peste un obstacol care-l separă pe autor de bunul mobil vizat. Escaladarea, ca mijloc de depășire a obstacolului presupune urcarea și trecerea pe deasupra îngrădirii pentru a se ajunge la locul unde se găsește obiectul material, folosindu-se de regulă de funii, scări, prăjini, stive de lemne etc. După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracție ulterioară folosită de infractor, pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru calificarea furtului, ci eventual doar pentru reținerea altor infracțiuni. Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuințarea în mod fraudulos de către făptuitor, chiar a cheii pe care o utiliza în mod obișnuit la deschidere cel îndreptăți s-o folosească. Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută sau orice sistem de deschidere a sistemelor de închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uși, portiere de la autovehicule, mecanisme cu care sunt dotate casele de bani sau gențile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele. Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. e) Furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere Făptuitorul trebuie să procedeze în scopul facilitării comiterii furtului la scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau de supraveghere ( monitorizare) video pe care persoana vătămată l-a montat pentru protecția bunurilor (de ex. prin tăierea curentului electric care alimenta și sistemul de alarmă sau supraveghere video și anihilarea acumulatorilor, prin obturarea imaginii captate de camerele de supraveghere video, prin blocarea soneriei ori a semnalelor luminoase ale sistemului de alarmă etc.). Potrivit art. 28 alin.5 din Legea nr. 333/200390 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor prin sistem de alarmare împotriva efracției se înțelege ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică, detectoare, butoane și 90

Legea nr. 333/2003 publicată în M.Of. nr.525 din 22 iulie 2003. 106 106

ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere care sunt destinate să asigure securitatea obiectelor vizate de făptuitor). Există efracție atunci când, spre exemplu, făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strică, demontează orice dispozitiv de închidere ori sparge geamul unei uși. Nu pot fi considerate închizători acele dispozitive care permit deschiderea fără nici un efort, fără a fi necesară folosirea forței sau vreun instrument. Degradarea obiectelor care-l împiedică pe făptuitor să comită furtul nu este o cerință esențială a infracțiunii, deși de regulă ea se produce. Fapta este comisă prin efracție și atunci când făptuitorul apasă cu putere geamul lateral al unui autoturism sau demontează o fereastră a unui imobil. Distrugerea, ca rezultat al efracției se absoarbe în infracțiunea de furt prin efracție. Prin escaladare înțelegem trecerea peste un obstacol care-l separă pe autor de bunul mobil vizat. Escaladarea, ca mijloc de depășire a obstacolului presupune urcarea și trecerea pe deasupra îngrădirii pentru a se ajunge la locul unde se găsește obiectul material, folosindu-se de regulă de funii, scări, prăjini, stive de lemne etc. După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracție ulterioară folosită de infractor, pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru calificarea furtului, ci eventual doar pentru reținerea altor infracțiuni. Folosirea fără drept a unei chei adevărate presupune întrebuințarea în mod fraudulos de către făptuitor, chiar a cheii pe care o utiliza în mod obișnuit la deschidere cel îndreptăți s-o folosească. Cheia mincinoasă este o cheie falsă, contrafăcută sau orice sistem de deschidere a sistemelor de închidere (încuiere), indiferent dacă este vorba de uși, portiere de la autovehicule, mecanisme cu care sunt dotate casele de bani sau gențile diplomat, dulapurile de orice fel, casetele. Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. e) Furtul săvârșit prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere Făptuitorul trebuie să procedeze în scopul facilitării comiterii furtului la scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau de supraveghere ( monitorizare) video pe care persoana vătămată l-a montat pentru protecția bunurilor (de ex. prin tăierea curentului electric care alimenta și sistemul de alarmă sau supraveghere video și anihilarea acumulatorilor, prin obturarea imaginii captate de camerele de supraveghere video, prin blocarea soneriei ori a semnalelor luminoase ale sistemului de alarmă etc.). Potrivit art. 28 alin.5 din Legea nr. 333/200390 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor prin sistem de alarmare împotriva efracției se înțelege ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică, detectoare, butoane și 90

Legea nr. 333/2003 publicată în M.Of. nr.525 din 22 iulie 2003. 106 106

pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător gradului de siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit. Pentru existența acestei agravante este necesar ca sistemul de alarmă ori de supraveghere să se afle în funcțiune în momentul comiterii furtului. În caz contrar, se va reține infracțiunea de furt simplu sau furt calificat, cu excepția acestei agravante dacă sunt îndeplinite condițiile legale91. II.A. Furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural (alin.2 lit.a art.229 C.pen.). Obiect material al infracțiunii trebuie să fie un bun care face parte din patrimoniul cultural (bunuri cu semnificație istorică și documentară, bunuri cu valoare artistică, etnologică, științifică, tehnică). B. Furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediul profesional (alin.2 lit.b art.229 C.pen.). În cazul acestei forme agravate furtul absoarbe violarea de domiciliu (art.224 C.pen.) sau violarea sediului profesional (art.225 C.pen.). Este necesar ca furtul să fie săvârșit prin violarea de domiciliu sau a sediului profesional. În situația în care furtul a fost comis atât prin efracție, escaladare, cât și prin violarea domiciliului sau a sediului profesional vor fi reținute ambele elemente circumstanțiale agravate. C. Furtul săvârșit de o persoană care are asupra sa o armă (alin.2 lit.c art.229 C.pen.). Existența acestei agravante presupune ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul săvârșirii furtului. Noțiunea de armă are doar înțelesul arătat în art. 179 alin. 1 Cod penal – instrumente, piese, dispozitive, astfel declarate prin dispozițiile legii. Nu intră în sfera noțiunii de armă care prin dispozițiile alin. 2 art. 179 se asimilează armelor întrucât asimilarea operează numai dacă astfel de obiecte au și fost întrebuințate în cursul activității infracționale. Nu este necesar ca arma să să fie vizibilă, putând să fie și ascunsă. Dacă făptuitorul care are asupra sa arma nu posedă permis legal pentru a purta arma, el va răspunde pentru concurs de infracțiuni (furt calificat și nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 342 Cod penal).Dacă numai unul dintre făptuitori avea asupra sa arma iar ceilalți participanți cunoșteau această împrejurare, circumstanța agravantă va opera și față de participanți. III.A. Furtul privind țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne, ori vagoane- cisterne ( alin.3 lit.a art.229C.pen.). Deși efectuarea de săpături precum și deținerea unor astfel de instrumente, constituie acte de pregătire în vederea săvârșirii furtului, totuși legiuitorul a înțeles să le asimileze tentativei pedepsibile. 91

A. Boroi, Drept penal.Partea specială. Conform Noului Cod penal, p.177. 107 107

pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător gradului de siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit. Pentru existența acestei agravante este necesar ca sistemul de alarmă ori de supraveghere să se afle în funcțiune în momentul comiterii furtului. În caz contrar, se va reține infracțiunea de furt simplu sau furt calificat, cu excepția acestei agravante dacă sunt îndeplinite condițiile legale91. II.A. Furtul unui bun care face parte din patrimoniul cultural (alin.2 lit.a art.229 C.pen.). Obiect material al infracțiunii trebuie să fie un bun care face parte din patrimoniul cultural (bunuri cu semnificație istorică și documentară, bunuri cu valoare artistică, etnologică, științifică, tehnică). B. Furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediul profesional (alin.2 lit.b art.229 C.pen.). În cazul acestei forme agravate furtul absoarbe violarea de domiciliu (art.224 C.pen.) sau violarea sediului profesional (art.225 C.pen.). Este necesar ca furtul să fie săvârșit prin violarea de domiciliu sau a sediului profesional. În situația în care furtul a fost comis atât prin efracție, escaladare, cât și prin violarea domiciliului sau a sediului profesional vor fi reținute ambele elemente circumstanțiale agravate. C. Furtul săvârșit de o persoană care are asupra sa o armă (alin.2 lit.c art.229 C.pen.). Existența acestei agravante presupune ca făptuitorul să aibă asupra sa o armă în momentul săvârșirii furtului. Noțiunea de armă are doar înțelesul arătat în art. 179 alin. 1 Cod penal – instrumente, piese, dispozitive, astfel declarate prin dispozițiile legii. Nu intră în sfera noțiunii de armă care prin dispozițiile alin. 2 art. 179 se asimilează armelor întrucât asimilarea operează numai dacă astfel de obiecte au și fost întrebuințate în cursul activității infracționale. Nu este necesar ca arma să să fie vizibilă, putând să fie și ascunsă. Dacă făptuitorul care are asupra sa arma nu posedă permis legal pentru a purta arma, el va răspunde pentru concurs de infracțiuni (furt calificat și nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 342 Cod penal).Dacă numai unul dintre făptuitori avea asupra sa arma iar ceilalți participanți cunoșteau această împrejurare, circumstanța agravantă va opera și față de participanți. III.A. Furtul privind țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne, ori vagoane- cisterne ( alin.3 lit.a art.229C.pen.). Deși efectuarea de săpături precum și deținerea unor astfel de instrumente, constituie acte de pregătire în vederea săvârșirii furtului, totuși legiuitorul a înțeles să le asimileze tentativei pedepsibile. 91

A. Boroi, Drept penal.Partea specială. Conform Noului Cod penal, p.177. 107 107

B. Furtul privind componente ale sistemului de irigații (alin.3 lit.b art.229 C.pen.). Pentru existența acestei agravante este necesar ca infractorul să cunoască că bunurile sustrase fac parte din sistemul de irigare. Din această categorie de bunuri fac parte: conductele, hidranții, conductele subterane pentru transport și distribuție, stațiile de pompare, stațiile de punere sub presiune a apei cu dotările aferente etc. C. Furtul privind componente ale rețelelor electrice (alin.3 lit.c art.229 C.pen.). Din această categorie de bunuri fac parte: rețelele de transport și distribuție, conductorii, stâlpii, transformatoarele, stațiile cu componentele aferente etc. În practica judiciară s-a reținut existența agravantei în situația în care inculpații au sustras cabluri electrice de pe stâlpii de susținere92. Sancțiune. Furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 1 Cod penal pedeapsa este închisoare de la 1 la 5 ani; furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 2 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani; furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 3 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

92

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.1889/2004, în RDP nr.2/2005, p.146. 108 108

B. Furtul privind componente ale sistemului de irigații (alin.3 lit.b art.229 C.pen.). Pentru existența acestei agravante este necesar ca infractorul să cunoască că bunurile sustrase fac parte din sistemul de irigare. Din această categorie de bunuri fac parte: conductele, hidranții, conductele subterane pentru transport și distribuție, stațiile de pompare, stațiile de punere sub presiune a apei cu dotările aferente etc. C. Furtul privind componente ale rețelelor electrice (alin.3 lit.c art.229 C.pen.). Din această categorie de bunuri fac parte: rețelele de transport și distribuție, conductorii, stâlpii, transformatoarele, stațiile cu componentele aferente etc. În practica judiciară s-a reținut existența agravantei în situația în care inculpații au sustras cabluri electrice de pe stâlpii de susținere92. Sancțiune. Furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 1 Cod penal pedeapsa este închisoare de la 1 la 5 ani; furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 2 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani; furtul calificat prevăzut în art. 229 alin. 3 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

92

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.1889/2004, în RDP nr.2/2005, p.146. 108 108

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE 1. Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României. Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. 2. Codul penal, publicat în Buletinul Oficial, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, cu modificările și completările ulterioare. 3. Codul de procedură penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare. 4. Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, modificată și completată ulterior. 5. Legea nr. 333 din 8 iulie 2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 22 iulie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 18 martie 2014. 6. Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor și al munițiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie 2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 17 noiembrie 2011, modificată și completată ulterior. 7. Legea nr. 289 din 11 octombrie 2005 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniul transportului pe calea ferată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005, modificată și completată ulterior. 8. Legea nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie 2004, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 18 septembrie 2006, modificată și completată ulterior.

I. ACTE NORMATIVE 1. Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României. Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. 2. Codul penal, publicat în Buletinul Oficial, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, cu modificările și completările ulterioare. 3. Codul de procedură penală, publicat în Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare. 4. Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, modificată și completată ulterior. 5. Legea nr. 333 din 8 iulie 2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 22 iulie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 18 martie 2014. 6. Legea nr. 295 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor și al munițiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie 2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 17 noiembrie 2011, modificată și completată ulterior. 7. Legea nr. 289 din 11 octombrie 2005 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional în domeniul transportului pe calea ferată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005, modificată și completată ulterior. 8. Legea nr. 307 din 12 iulie 2006 privind apărarea împotriva incendiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 30 iunie 2004, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 18 septembrie 2006, modificată și completată ulterior.

109 109

109 109

9. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată și completată ulterior. 10. Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. 11. Legea nr. 27 din 16 martie 2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. 12. Hotărârea Guvernului nr. 1010 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea normelor metodologice și a documentelor prevăzute la Art. 69 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 10 august 2004. 13. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1435/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de avizare și autorizare privind securitatea la incendiu și protecția civilă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 03 octombrie 2006. 14. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 163 din 28 februarie 2007 pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 29 martie 2007. 1. 2. 3. 4. 5.

6.

7. 8.

II. LITERATURĂ DE SPECIALITATE George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977. George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Ed. Academiei Române, 1992 Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, Revista Dreptul nr.7/1998. Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL, București, 1977. Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiță Mateuț, Tiberiu Medeanu, Constantin Butiuc, Nircea Bădilă, Radu Bodea, Petre Dungan, Valentin Mirișan, Ramiro Mancaș, Cristian Miheș, Codul penal comentat, vol. II, partea specială, Editura Hamangiu, București, 2008. Costică Bulai, Avram Filipaș, Bogdan Nicoale Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență 2008-2009 cu ultimele modificări ale Codului penal, Editura Trei, București, 2009 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod penal. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013 C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005. 110 110

9. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată și completată ulterior. 10. Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. 11. Legea nr. 27 din 16 martie 2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 20 martie 2012. 12. Hotărârea Guvernului nr. 1010 din 25 iunie 2004 pentru aprobarea normelor metodologice și a documentelor prevăzute la Art. 69 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 10 august 2004. 13. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1435/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de avizare și autorizare privind securitatea la incendiu și protecția civilă, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 03 octombrie 2006. 14. Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 163 din 28 februarie 2007 pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 29 martie 2007. 1. 2. 3. 4. 5.

6.

7. 8.

II. LITERATURĂ DE SPECIALITATE George Antoniu, Codul penal comentat și adnotat. Partea specială, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977. George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, vol.III, Ed. Academiei Române, 1992 Alexandru Boroi, Infracțiunea de determinare sau înlesnirea sinuciderii, Revista Dreptul nr.7/1998. Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL, București, 1977. Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiță Mateuț, Tiberiu Medeanu, Constantin Butiuc, Nircea Bădilă, Radu Bodea, Petre Dungan, Valentin Mirișan, Ramiro Mancaș, Cristian Miheș, Codul penal comentat, vol. II, partea specială, Editura Hamangiu, București, 2008. Costică Bulai, Avram Filipaș, Bogdan Nicoale Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență 2008-2009 cu ultimele modificări ale Codului penal, Editura Trei, București, 2009 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Cu referiri la Noul Cod penal. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013 C.Ap. Brașov, dec.nr.286/A/ 2005, în Culegerea C.Ap.Brașov, 2005. 110 110

9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28.

V. Dobrinoiu, Drept penal.Partea Specială, Teorie și Practică Judiciară, vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București;. V.Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea Specială, Teorie și Practică Judiciară, vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București; G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009. C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu, N.Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic,București, 2012,. Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicațiile teoretice ale Codului penal român. Volumul III. Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003. Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca, Manual de drept penal. Partea specială, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010 Nadia-Elena Dodescu, Pantelimon Boștină, Drept penal. Partea specială, Editura Arves, Craiova, 2013. Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.. C.H. Beck, București, 2013. Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008) http://www.scj.ro, www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu III. M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, 2009. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, București, 2002. O. Loghin, T.Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă “ Șansa”, 2001,București. Valerică Lazăr, Drept Penal - partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007. Gheorghiță Mateuț – Drept Penal Special- vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999. Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept Penal - partea specială, Ed. Continent XXI, 1996. Gheorghiță Mateuț, Drept penal special - sinteză de teorie și practică judiciară, Ed.Lumina Lex, 1999. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977. Mircea Tutunaru, Drept constituțional, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012 F. Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea nr.27/2012, în Caiete de Drept penal nr.1 / 2012. 111 111

9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28.

V. Dobrinoiu, Drept penal.Partea Specială, Teorie și Practică Judiciară, vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București;. V.Dobrinoiu, N.Conea, Drept penal. Partea Specială, Teorie și Practică Judiciară, vol.I, Ed. Lumina Lex, 2000, București; G. Diaconescu, C.Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009. C.S.J., s.pen., dec. Nr.1114∕1997, în Al. Boroi, V.Radu-Sultănescu, N.Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de spețe pentru uzul studenților, Ed. ALL Beck, București, 2002, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, M.Gorunescu, M.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Chiș, C.Păun, N.Neagu, M.C. Sinescu, Noul Cod Penal Comentat, Vol.II, Ed. Universul Juridic,București, 2012,. Vintilă Dongoroz, Sigfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicațiile teoretice ale Codului penal român. Volumul III. Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003. Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca, Manual de drept penal. Partea specială, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010 Nadia-Elena Dodescu, Pantelimon Boștină, Drept penal. Partea specială, Editura Arves, Craiova, 2013. Ghe. Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, Ed.. C.H. Beck, București, 2013. Î.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr.37/2008 (M.Of. nr.117/23.03.2008) http://www.scj.ro, www.legalis.ro, în același sens T.M.B., Secția a II-a penală, decizia nr.244/1983, în Repertoriu III. M.A.Hotca, Noul Cod penal și codul penal anterior. Aspecte diferențiale și situații tranzitorii, Ed. Hamangiu, 2009. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, București, 2002. O. Loghin, T.Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă “ Șansa”, 2001,București. Valerică Lazăr, Drept Penal - partea specială, Ed. Lumina Lex, București, 2007. Gheorghiță Mateuț – Drept Penal Special- vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999. Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii, Drept Penal - partea specială, Ed. Continent XXI, 1996. Gheorghiță Mateuț, Drept penal special - sinteză de teorie și practică judiciară, Ed.Lumina Lex, 1999. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977. Mircea Tutunaru, Drept constituțional, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012 F. Streteanu, Considerații privind modificarea codului penal prin Legea nr.27/2012, în Caiete de Drept penal nr.1 / 2012. 111 111

29. Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1976. 30. Mihai Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 2, ed. C.H.Beck, București, 2011. 31. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2014. 32. Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

29. Oliviu Aug. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1976. 30. Mihai Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. 2, ed. C.H.Beck, București, 2011. 31. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2014. 32. Expunerea de motive privind Proiectul Legii privind Codul penal, http: //www.just.ro.

112 112

112 112

Pre-press & printing

S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L. Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20 Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343 E-mail: [email protected]

Pre-press & printing

S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L. Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20 Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343 E-mail: [email protected]