Biserica Ortodoxa Din Basarabia Şi Transnistria (1940-2011) [PDF]

Zitiervorschau

You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers, research institutes, and various content providers

Location:

Moldova, Republic of

Author(s): Title:

Biserica Ortodoxa din Basarabia şi Transnistria (1940-2011) Orthodox Church of Bessarabia and Transdniestria (1940-2011)

ISBN Print 10: ISBN Print 13:

978-9975-4244-1-7

URL:

https://www.ceeol.com/search/book-detail?id=515851

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA (1940-2010)

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova – ANTIM Monografii XI

BISERICA ORTODOXĂ ÎN BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA (1940-2010) Chişinău – 2011 Coordonatorii seriei: Sergiu Musteaţă Alexandru Popa

Lucrarea este publicată cu sprijinul financiar al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. DRP nu poartă răspundere pentru conţinutul lucrării.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Veaceslav CIORBĂ

BISERICA ORTODOXĂ ÎN BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA (1940-2010)

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Lucrarea a fost aprobată spre publicare de către Consiliul de Administrare al ANTIM, în şedinţa din 11.01.2011 Recenzenţi: Pr. prof. univ. dr. Nicolae Chifăr (Sibiu) Pr. prof. univ. dr. Vasile Munteanu (Timişoara) Redactor: Aurelia Junghietu Tehnoredactare şi prepress: Gabriel Andronic Coperta: Ruxanda Romanciuc

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

CUPRINS Cuvânt înainte ..........................................................................................................6 Introducere.............................................................................................................10 Privire generală asupra vieţii bisericeşti din stânga Prutului de la origini până în 1940 .....................................................................................31 Biserica Ortodoxă din Basarabia în timpul primei ocupaţii sovietice (1940-1941) ............................................................................................76 Biserica Ortodoxă din Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial (1941-1944) ................................................107 Misiunea bisericească română din Transnistria (1941-1944) .............................................................................123 Politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din RSSM (1944-1989) .......................................................................................133 Ierarhii şi viaţa eparhială (1944-1989) ..............................................................172 Politica regimului totalitar comunist faţă de clerul Bisericii Ortodoxe din RSSM (1944-1989) .....................................................................193 Mănăstirile sub regimul totalitar comunist (1944-1989)................................213 Aspecte ale vieţii bisericeşti din Republica Moldova în perioada 1989-2010 ........................................................................................243 Concluzii ...............................................................................................................267 Résumé .................................................................................................................278 Bibliografie ...........................................................................................................290 Anexă ....................................................................................................................321 Indici .....................................................................................................................437

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

6

Veaceslav Ciorbă

CUVÂNT ÎNAINTE Mai mulţi tineri basarabeni au venit aici la noi, în inima Ardealului, la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, pentru a face studii de doctorat. Toţi au primit teme de cercetare privitoare la diferite aspecte ale istoriei Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Doar trei din ei au reuşit, prin tenacitate, străduinţă şi muncă asiduă, să-şi finalizeze aceste studii şi să obţină titlul ştiinţific de doctor. Unul dintre aceştea este Veaceslav Ciorbă, preot şi lector la Academia Teologică din Chişinău. Prin lucrarea de faţă el a reuşit să pună la îndemâna iubitorilor trecutului, o variantă revăzută a remarcabilei sale teze de doctorat intitulată Istoria vieţii bisericeşti a românilor din stânga Prutului din 1940 până astăzi şi elaborată în anii 2001-2007. Viaţa bisericească a românilor din teritoriul din stânga Prutului, cunoscut în istorie sub numele de Basarabia, devenită mai târziu „Republica Moldova”, a avut o soartă diferită faţă de cea din restul spaţiului geografic şi etnic românesc. Până în 1812 cea mai mare parte a teritoriului respectiv aparţinea – sub raport administrativ-bisericesc – de Mitropolia românească a Moldovei, cu sediul la Suceava şi la Iaşi, precum şi de Episcopia Huşilor (după crearea acesteia, în 1598); doar teritoriile din sudul Basarabiei (azi în Ucraina) au aparţinut, din 1541/2 până în 1812, de Mitropolia grecească a „Proilaviei” sau a Brăilei, subordonată direct Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Anul 1812 a adus schimbări profunde în viaţa politică, socială, culturală şi bisericească a Basarabiei, în urma anexării sale abuzive la Rusia ţaristă, potrivit prevederilor tratatului de pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, dintre ruşi şi turci. În teritoriul respectiv s-a instalat de îndată o administraţie rusească, s-a introdus rusa ca limbă oficială, s-au adus numeroşi colonişti străini, care au primit loturi însemnate de pământ şi o serie de drepturi, în dauna populaţiei autohtone româneşti. În sfera vieţii bisericeşti, la 21 august 1813, printrun ucaz al ţarului Alexandru I, s-a creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, subordonată Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, în fruntea căreia a fost numit mitropolitul român Gavriil Bănulescu-Bodoni, cunoscut pentru ataşamentul său faţă de Rusia ţaristă, fost arhiepiscop al Poltavei, apoi mitropolit al Kievului. După moartea lui, în 1821, la cârma noii eparhii au urmat 12 ierarhi ruşi, numiţi direct de Sfântul Sinod din Sankt Petersburg, necunoscători ai limbii române, dar mai ales ai istoriei şi a tradiţiilor româneşti din „oblastia” Basarabia. Prin aceşti ierarhi străini a început un intens proces de „rusificare” a Basarabiei, prin Biserică, şcoală, armată şi administraţie. Dintre ierarhii de

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

7

la Chişinău cei mai de seamă reprezentanţi ai absolutismului rusesc şi adversari ai românilor basarabeni s-au arătat arhiepiscopii Pavel Lebedev (18711882) şi Serafim Ciceagov (1908-1914). După Unirea Basarabiei cu România, hotărâtă de Sfatul Ţării din Chişinău la 27 martie/9 aprilie 1918, a început şi procesul de înlocuire treptată a instituţiilor ruseşti, de „românizare” a şcolii şi a administraţiei, de reaşezare a vieţii bisericeşti pe baze noi, sub oblăduirea Sfântului Sinod din Bucureşti şi sub îndrumarea primului mitropolit român al Basarabiei, Gurie Grosu (1920-1936). În 1923 s-au înfiinţat două eparhii noi, la Bălţi (numită a Hotinului) şi la Ismail. În 1926 s-au inaugurat cursurile Facultăţii de Teologie din Chişinău, cu profesori de mare prestigiu, precum arhim. Iuliu Scriban, preoţii Gala Galaction şi Vasile Radu, traducătorii Bibliei, fraţii preoţi Valeriu şi Cicerone Iordăchescu, filosoful Ioan Savin, gazetarul şi omul politic Nichifor Crainic, istoricii Toma G. Bulat şi Constantin Tomescu, canonistul Nicolae Popescu-Prahova şi alţii. S-au înfiinţat Seminarii noi (pe lângă cel din Chişinău) la Ismail şi Edineţ, şcoli de cântăreţi la mănăstirea Dobruşa şi altele; s-au pus bazele unor ziare şi reviste bisericeşti (Luminătorul, Misionarul, Raza etc.), toate contribuind nu numai la românizarea Basarabiei, ci şi la întărirea vieţii duhovniceşti. Progresele remarcabile înregistrate în toate sectoarele de activitate s-au întrerupt brusc la 28 iunie 1940, ca urmare a ocupării abuzive a Basarabiei de către trupele sovietice şi a anexării ei la RASS Moldovenească (creată încă din 1924 pentru teritoriile transnistrene), mai precis la fosta Uniune Sovietică. A urmat anul tragic 1940/1941, când instituţiile româneşti au fost înlocuite cu altele, sovietice, când mulţi locuitori au fost deportaţi, unii chiar ucişi, iar asupra celor rămaşi s-a instituit un regim de adevărată „teroare roşie”. Totul a luat sfârşit în vara anului 1941, când teritoriile de dincolo de Prut au fost „dezrobite” de armata română şi s-a reinstalat administraţia românească. Din nefericire, bucuria a fost de scurtă durată. În vara anului 1944 teritoriile de dincolo de Prut au fost reocupate de armata roşie „eliberatoare”, s-a reintrodus administraţia sovietică, tinerii basarabeni au fost încorporaţi şi trimişi să lupte pe „frontul de est”, iar majoritatea intelectualilor s-au refugiat în România. În curând a început „colectivizarea” agriculturii, prin crearea de colhozuri şi sovhozuri, înfometarea dirijată a populaţiei, mai ales în anii 1946-1947, dar mai cu seamă deportări în masă ale românilor în Siberia, în Kazahstan şi chiar dincolo de cercul polar, de unde mulţi nu s-au mai întors. În anii 1940-1941 şi după 1944 Biserica din Basarabia a fost subordonată Patriarhiei Moscovei şi „a toată Rusia”, rupându-se orice legături cu Patriarhia Română. Eparhiile Hotinului (Bălţi) şi Ismailului au fost desfiinţate,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

8

Veaceslav Ciorbă

publicaţiile bisericeşti – şi în genere toate cele româneşti – au fost suprimate. Au fost desfiinţate seminariile teologice şi şcolile de cântăreţi bisericeşti. Au fost închise treptat cele 25 de mănăstiri şi schituri existente în 1944, încât din 1962 a mai rămas o singură mănăstire, cea de la Japca, pe malul Nistrului, dar cu călugăriţe rusoaice. Unii dintre ieromonahii acelor mănăstiri au fost iniţial încadraţi la parohii vacante, dar cei mai mulţi au fost nevoiţi să renunţe la viaţa monahală. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu maicile şi surorile din mănăstiri, obligate să lucreze în colhozuri şi sovhozuri. Sute de preoţi basarabeni s-au refugiat în România încă din vara anului 1944, primind parohii în diferite eparhii de la noi. Dintre cei rămaşi, mulţi au fost deportaţi în Siberia sau în Kazahstan, aşa cum se întâmpla şi cu păstoriţii lor, dezrădăcinaţi de locurile natale şi nevoiţi să trăiască în alte zone ale întinsului „imperiu sovietic”. Din cele aproximativ o mie de biserici existente în 1944 au mai rămas deschise – până în 1989 – mai puţin de două sute; celelalte fiind transformate în cluburi, săli de spectacole, depozite de cereale sau cu alte destinaţii. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu fostele biserici mănăstireşti, iar în clădirile din incinta lor s-au creat orfelinate, spitale de psihiatrie, sedii de sovhozuri, depozite de cereale etc. Nemaifiind şcoli teologice în Basarabia, puţinii tineri care doreau să devină preoţi erau trimişi la Seminarul din Odesa, iar după desfiinţarea acestuia, la Moscova (Zagorsk) sau Leningrad. Cei şase ierarhi ruşi care au fost trimişi la Chişinău „să-i păstorească” pe preoţii şi credincioşii români din Basarabia au fost, de fapt, unelte docile în mâna împuterniciţilor de la Culte şi a agenţilor KGB în acţiunea de desfiinţare a mănăstirilor, de închidere a bisericilor de mir, de prigonire a preoţilor, a călugărilor şi a credincioşilor. S-a remarcat, sub acest aspect, episcopul, devenit apoi arhiepiscop şi mitropolit, Nectarie Grigoriev (1948-1969), căruia i se datorează aceste acţiuni draconice de desfiinţare a mănăstirilor şi de închidere a bisericilor, în colaborare cu împuterniciţii Romenski şi Oleinik. Nucleul lucrării este centrat pe situaţia Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria sub regimul totalitar comunist. Puţin mai sumar este prezentă viaţa bisericească a românilor din stânga Prutului după 1989, dar şi în acest ultim capitol sunt acumulate date importante despre reactivarea Mitropoliei Basarabiei şi lupta ei pentru recunoaştere, despre învăţământul telologic, despre presa bisericească, despre situaţia preoţilor şi viaţa monahală etc. Autorul a surprins foarte bine toate aspectele şi le-a prezentat în această lucrare unitară, bine documentată, mai ales cu izvoare în ruseşte strânse din arhive şi cu o bibliografie impresionantă. Stilul este îngrijit, cu prea puţine „moldovenisme”, încât lucrarea este accesibilă unui cerc larg de cititori atât

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

9

din România, cât şi din Basarabia (Republica Moldova). Cele 60 de anexe documentare, care cuprind peste o sută de pagini prezintă de asemenea un interes maxim pentru toţi cei care doresc să cunoască istoria dramatică a fraţilor noştri din Basarabia şi Transnistria după 1940 încoace. Lucrarea părintelui Veaceslav Ciorbă va aduce lumini noi asupra tragediei înstrăinării de neam pe care a cunoscut-o Biserica din Basarabia din 1812 încoace, sub dominaţia ţaristă, apoi „sovietică”. Recomandăm lucrarea tuturor iubitorilor trecutului nostru naţional şi bisericesc, atât celor din dreapta, cât mai ales celor din stânga Prutului, care trebuie să fie „uniţi în cuget şi în simţire” românească. Sibiu, 1 martie 2011 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

10

Veaceslav Ciorbă

INTRODUCERE Secolul al XX-lea a fost marcat de un şir de evenimente care au schimbat radical şi în mai multe rânduri mersul istoriei Basarabiei şi Transnistriei cu repercusiuni directe asupra vieţii bisericeşti. În 1918 a avut loc Marea Unire, şi Basarabia, care în 1812 fusese anexată de Imperiul ţarist, a devenit parte componentă a României. Pe parcursul perioadei 1918-1940 viaţa bisericească din Basarabia a cunoscut, sub toate aspectele, o epocă de înflorire. În această perioadă Eparhia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie, au fost create două episcopii noi – Eparhia Cetăţii Albe – Ismail şi Eparhia Hotinului. La Chişinău a fost înfiinţată o Facultate de Teologie, rândurile clerului basarabean au fost completate cu preoţi de o înaltă pregătire teologică şi culturală, a fost desfăşurată o largă activitate de propovăduire a credinţei, de combatere a sectelor şi a diverselor vicii sociale, au fost editate multe ziare şi reviste bisericeşti etc. Situaţia bisericească din Transnistria a fost cu totul alta. În 1918 creştinii din acest teritoriu au devenit cetăţeni ai primului stat sovietic. Acest stat a promovat o politică antibisericească dură care a dus practic la eradicarea a tot ce poate fi considerat ca viaţă bisericească. Astfel în 1941 în spaţiul dintre Nistru şi Bug exista doar o singură biserică şi un singur preot. În 1940, evoluţia prosperă a vieţii bisericeşti din Basarabia s-a încheiat pe neaşteptate. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Timp de un an, Biserica din aceste teritorii a trecut printr-un adevărat calvar. Creştinii din acest spaţiu au fost martorii unei politici antibisericeşti inumane. Ei au văzut biserici şi mănăstiri pângărite, prădate şi închise; preoţi şi călugări batjocoriţi, arestaţi, torturaţi şi ucişi; credincioşi intimidaţi şi obligaţi să-şi ascundă convingerile religioase. În 1941, în virtutea unor noi circumstanţe istorice, România, care s-a aliat cu Germania şi a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, a recuperat aceste teritorii. În anii războiului viaţa bisericească din Basarabia şi Transnistria a intrat într-un făgaş normal de refacere şi dezvoltare. În 1944, Uniunea Sovietică a pus din nou stăpânire pe teritoriul dintre Nistru şi Prut. Pe parcursul perioadei 1944-1989 viaţa bisericească din Basarabia şi Transnistria incluse în RSS Moldovenească a cunoscut o epocă sumbră. Statul sovietic a promovat insistent o politică antibisericească, cauzând mari prejudicii, atât sub aspect material (în această perioadă au fost

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

11

închise şi distruse multe biserici şi aproape toate mănăstirile), cât şi sub aspect spiritual (ca urmare a propagandei ateiste). În 1989, în urma schimbărilor de ordin politico-social, care au avut loc în ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice şi odată cu începutul procesului de deşteptare naţională, în viaţa bisericească din acest spaţiu a început o nouă perioadă. Odată cu căderea regimului totalitar comunist s-a încheiat epoca de prigoană şi a început procesul de renaştere a credinţei, s-au redeschis locaşurile de cult, închise de autorităţile sovietice, ori s-au ridicat altele noi, populaţia s-a reîntors la valorile creştine. Situaţia actuală a vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria are multe nuanţe specifice. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice RSS Moldovenească şi-a proclamat independenţa, devenind un nou stat – Republica Moldova. Schmbările de ordin politic, social-economic şi cultural care s-au produs în ultimii douăzeci de ani au avut şi au repercusiuni directe asupra situaţiei Bisericii. Toate aceste frământări, transformări şi evenimente sunt, în prezent, în atenţia istoricilor şi cercetătorilor. Au fost scrise unele monografii, studii şi articole în care sunt abordate anumite aspecte, perioade şi probleme. Cu toate acestea, subiectul rămâne a fi încă un domeniu puţin cercetat. Nu există, de asemenea, o lucrare de sinteză în care ar fi prezentată întreaga evoluţie a vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria din 1940 până în prezent. Scopul lucrării este de a studia amănunţit toate aspectele cele mai importante ale istoriei Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria din 1940 până astăzi, de a aprofunda şi a aduce noi informaţii şi date bazate pe material documentar inedit din diverse fonduri de arhivă, de a prezenta subiectul în toată complexitatea sa, atât în plan special, bazat pe faptele istorice, cât şi în plan general, prin crearea unui tablou general şi integru. Sub aspect cronologic subiectul lucrării cuprinde intervalul anilor 1940 şi 2010. Este o perioadă lungă, care, la rândul ei, poate fi divizată în câteva perioade mai mici. Până în 1940 viaţa bisericească din stânga Prutului a cunoscut o perioadă de linişte şi prosperitate. Începând cu anul 1940, situaţia s-a schimbat radical şi a început o nouă perioadă cu totul deosebită de cele anterioare. Anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică a însemnat pentru viaţa bisericească sfârşitul perioadei înfloritoare. Prima ocupaţie sovietică a durat din 3 iulie 1940 până în 26 iulie 1941, când Basarabia a revenit sub administraţie românească. În august 1941, a fost trecut sub administraţie civilă românească şi teritoriul dintre Nistru şi

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

12

Veaceslav Ciorbă

Bug (numit Transnistria). În februarie 1944 Transnistria a ajuns din nou sub stăpânire sovietică. În august 1944 a avut aceeaşi soartă şi Basarabia. La 27 august 1989, în cadrul Marii Adunări Naţionale din Piaţa Centrală a Chişinăului poporul şi-a exprimat aspiraţia de independenţă. Anul 1989 a fost un an de cotitură atât pentru viaţa social-politică a românilor basarabeni şi transnistreni, cât şi pentru viaţa lor bisericească. Consecinţele imediate ale mişcării de eliberare naţională, care a luat amploare în 1989, au fost: încetarea definitivă a politicii antibisericeşti promovate de regimul comunist, începutul procesului de deschidere în masă a bisericilor şi mănăstirilor, plecarea din scaunul episcopal de la Chişinău a mitropolitului rus Serapion Fadeev şi numirea în locul lui a unui episcop românofon – Vladimir Cantarean (originar din reg. Cernăuţi). Perioada anilor 1989-2010 este şi ea deosebită de cele precedente. În mod evident, dacă anul 1989 a fost unul de cotitură, atunci anul 2010 este mai mult o limită convenţională, marcând anul până când tema este studiată. Spaţiul geografic asupra căruia se extinde subiectul lucrării se referă la teritoriul actual al Republicii Moldova. În 1940 teritoriul Basarabiei (fără judeţele Ismail şi Cetatea Albă în partea sudică şi fără judeţul Hotin în partea nordică) şi cel al Transnistriei (doar şase raioane ale fostei RASSM, cu o populaţie preponderent vorbitoare de limba română) au fost unite şi au format un nou stat – RSS Moldovenească. RSSM a existat (cu excepţia perioadei 19411944) până la 23 mai 1991, când a devenit Republica Moldova. Trasarea acestor limite geografice este justificată şi din punctul de vedere al jurisdicţiei bisericeşti. În 1940 creştinii din nou formata RSSM au ajuns sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. La 12 mai 1941 în scaunul episcopal de la Chişinău a fost numit în mod oficial episcopul rus Alexei Sergheev, ca titular al nou înfiinţatei eparhii în componenţa căreia intrau teritoriul Basarabiei şi Transnistriei incluse în RSSM. În 1945 situaţia era aceeaşi, episcopul rus Ieronim Zaharov fiind numit titular al eparhiei cuprise în hotarele RSSM. Şi după evenimentele din 1989-1991, care au dus la apariţia Republicii Moldova, situaţia sub aspectul jurisdicţiei bisericeşti practic nu s-a schimbat. Bisericile şi creştinii din autoproclamata republică transnistriană, cât şi marea majoritate a bisericilor şi a creştinilor din cuprinsul Basarabiei sunt parte componentă a uneia şi aceleiaşi unităţi administrative bisericeşti – Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove. Astfel, din 1940 şi până astăzi, Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria, cu unele mici excepţii, a fost şi este o entitate cuprinsă în unul şi acelaşi teritoriu. Doar în câteva cazuri spaţiul geografic trasat a fost puţin depăşit. Astfel,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

13

vorbind despre situaţia bisericească din Basarabia în 1940-1941, n-am putut să nu arătăm şi situaţia din judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, căci în primul an de ocupaţie sovietică toţi basarabenii au trecut prin acelaşi calvar. Vorbind despre viaţa bisericească în perioada 1941-1944, atunci când Basarabia a revenit integral în componenţa României, iarăşi am cuprins (cum era şi firesc) şi judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail. Un alt caz ţine de Transnistria. În august 1941 teritoriul dintre Nistru şi Bug (numit Transnistria) a fost pus sub administraţia civilă românească. În consecinţă, pentru acest teritoriu a fost creată Misiunea Ortodoxă Română care a desfăşurat o activitate intensă în vederea renaşterii vieţii bisericeşti. Privitor la perioada 1941-1944, am depăşit puţin limitele geografice impuse şi am vorbit despre activitatea Misiunii şi despre refacerea vieţii bisericeşti nu doar din cele şase raioane transnistrene, ci din întregul teritoriu dintre Nistru şi Bug. Acest lucru a reieşit din necesitatea de a prezenta activitatea Misiunii în ansamblul ei. Gradul de cercetare a problemei. În perioada 1944-1989 nu s-a scris nimic valoros privitor la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria. În România, istoricilor le-a fost interzis să scrie despre Basarabia pentru a nu trezi nemulţumirea Uniunii Sovietice. La rândul lor, istoricii din RSSM, aserviţi ideologiei regimului comunist, nu au putut studia nici ei obiectiv acest subiect1. În istoriografia sovietică problemele vizând viaţa bisericească din RSSM în perioada 1944-1989 au putut fi abordate doar în scopuri ideologice. Autorii sovietici au afirmat că religia în RSSM este în stare de declin, că creştinii se leapădă de credinţă, că preoţii părăsesc Biserica şi se dezic de cinul preoţesc, că locuitorii satelor şi oraşelor închid locaşurile de cult, că închiderile de biserici şi mănăstiri sunt necesare şi legale etc2. În 1988, ateistul A. Babii, în 1

2

Vezi: V. Prokof‘ev, Neprimirimoe protivorečie meždu naukoj i religiej, Chişinău, 1950; I. Lupalo, Nauka protiv religii, Chişinău, 1953; P. Pabiolkin, Religioznye sueverija i vred nanosimyj imi, Chişinău, 1953; M. Goldenberg, Conţinutul şi sarcinile propagandei ştiinţifico-ateiste, promovate de Uniunile lectorilor de la sate, Chişinău, 1956 (cu grafie chirilică); T. Zmersliuc, De ce am rupt-o cu religia, Chişinău, 1959 (cu grafie chirilică); F. Vidraşcu, M. Rotaru, Azi alte clopote bat [Culegere pe teme antireligioase], Chişinău, 1959 (cu grafie chirilică); A. Osipov, V bor‘be za čeloveka, Chişinău, 1964; M. Ghilos, A. Mulik, Descătuşare [Culegere de schiţe despre morala religioasă], Chişinău, 1964 (cu grafie chirilică); I. Nikiforov, Kak zaroždalas‘ religija i v čem ee sut‘, Chişinău, 1963; L. Makarov, Întrebări şi răspunsuri cu privire la ateism, Chişinău, 1963 (cu grafie chirilică); L. Velikovič, Religija – ideologičeskoe oružie imperializma, Chişinău, 1963; K. Radina, Ce daună aduce copiilor religia, Chişinău, 1965 (cu grafie chirilică) etc. De ex.: A. Babii, Dezvoltarea gândirii ateiste în Moldova după anul 1917, în vol. „Ateismul în ofensivă”, Chişinău, 1974, p. 155-172 (cu grafie chirilică); F. Bâzgu, Procesul combaterii

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

14

Veaceslav Ciorbă

lucrarea sa „Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘”, scria că Biserica Ortodoxă din RSSM îşi trăieşte ultimele zile şi că în scurt timp „diversele superstiţii şi credinţe religioase” vor fi depăşite3. Toate lucrările din perioada sovietică au fost scrise la comandă pentru a servi luptei ideologice a propagandiştilor atei. În ele nu există aprecieri obiective, ele sunt tendenţioase şi denaturează în totalitate adevărul. Autorii sovietici, în absoluta lor majoritate, au justificat politica promovată de statul sovietic faţă de Biserica Ortodoxă, prezentând în culori sumbre evoluţia vieţii bisericeşti din RSSM. Deşi au scris mult despre lupta ideologică împotriva Bisericii, ei nu au pomenit nimic despre metodele abuzive folosite, în mod constant, de regimul totalitar comunist4. Lucrările privitoare la Biserică, scrise în perioada sovietică, au astăzi doar valoare istoriografică, din punct de vedere al conţinutului ele nu prezintă nici un interes. După destrămarea Uniunii Sovietice, urmată de proclamarea independenţei Republicii Moldova şi după căderea regimului ceauşist în România, situaţia s-a schimbat în bine. Ştiinţa istorică a început să se dezvolte liber şi nestingherit, iar istoricii au obţinut posibilitatea să trateze obiectiv evenimentele istorice. Din 1990 şi până în prezent cercetările privitoare la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria s-au materializat în mici studii şi articole, mai puţin în monografii şi lucrări de sinteză. Una din primele lucrări aparţine istoricului sibian, preot Mircea Păcurariu. Ea a fost editată în 1993 la Iaşi cu titlul „Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc”5. Lucrarea este o cercetare temeinică a trecutului Bisericii Ortodoxe din stânga Prutului de la origini şi până în 1993. Un interes deosebit prezintă ultimele două capitole privitoare la situaţia Bisericii din Basarabia după 1940. Aici autorul a reuşit să abordeze, deşi succint, principalele momente şi aspecte privitoare la evoluţia vieţii bisericeşti din stânga Prutului din 1940 până în 1993, fiind astfel un adevărat pionier în cercetarea acestei perioade. Cercetătorii de mai târziu, desfăşoară în amănunt, confirmă şi desăvârşesc, în mare măsură, tezele expuse de M. Păcurariu prin prezentarea unor noi date şi fapte istorice.

3 4

5

religiei ortodoxe în Moldova, Chişinău, 1974 (cu grafie chirilică); A. Babii, M. Goldenberg, Cruciaţii anticomunismului, în rev. „Comunistul Moldovei”, Chişinău, 1973, nr. 3, p. 35-58 (cu grafie chirilică). A. Babij, Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘, Chişinău, 1988. De ex.: V. Gajos, În luptă pentru realizarea în RSSM a principiilor ateiste ale lui V.I. Lenin, în vol. „Unele aspecte ale ateismului”, Chişinău, 1970, p. 25-54 (cu grafie chirilică). Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, 1993.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

15

O altă lucrare de sinteză privitoare la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia aparţine ziaristului basarabean, stabilit la Bucureşti, Boris Buzilă. Ea a fost publicată în 1996 cu titlul „Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia 18121918; 1918-1944”6. Lucrarea este scrisă într-un stil publicistico-ştiinţific, fiind bazată îndeosebi pe ştiri, informaţii şi articole din presa bisericească şi laică, apărută în Basarabia interbelică. Nucleul lucrării se axează pe perioada 19181940, când Basarabia a fost parte integrantă a României Mari, iar Biserica basarabeană se afla în sânul ei. Pentru subiectul cercetat de noi sunt importante, în deosebi, ultimele două capitole. În unul, care se referă la tragicul an de ocupaţie sovietică 1940-1941, autorul vorbeşte despre persecuţiile împotriva preoţilor şi a creştinilor basarabeni, despre pângărirea bisericilor şi mănăstirilor, despre activitatea episcopului rus Alexei de Tula etc. În al doilea capitol sunt prezentate acţiunile de restabilire a vechilor structuri bisericeşti, a ordinii în general şi de refacere a vieţii bisericeşti în anii 1941-1944. În aceste capitole autorul a reuşit să creeze un tablou cât de cât complet al evenimentelor prin care a trecut Biserica basarabeană în acei primi ani de încercare. Ca şi în cazul întregii lucrări, sursele principale sunt ştirile şi articolele din presa acelor ani. Despre istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia şi Transnistria în perioada 1940-1944 s-a scris până în prezent foarte puţin. Cercetătorii Constantin Stan şi Alexandru Gaiţă, documentându-se în arhivele centrale şi cele judeţene din România privitor la refugiaţii din Basarabia şi Bucovina de Nord în anul 1940, au publicat studiul „Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anul 1940-1941”7. În acest studiu autorii analizează, la început, primele zile de ocupaţie sovietică. În baza mărturiei preoţilor şi credincioşilor, care au reuşit să se refugieze în România, ei au descris politica antibisericească promovată de statul sovietic. Autorii prezintă date concrete pe judeţe despre numărul de biserici şi mănăstiri prădate şi pângărite, nume de preoţi arestaţi, deportaţi sau chiar executaţi etc. Este descrisă situaţia preoţilor refugiaţi, precum şi starea atestată de ei la revenirea acasă în 1941. Un alt studiu important, semnat de cercetătoarea Ludmila Tihonov, „Unele aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia (iunie 1940 – iunie 1941)”8, scoate în evidenţă alte noi aspecte şi anume metodele agresive 6

7

8

Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia 1812-1918; 1918-1944, BucureştiChişinău, 1996. Consatntin I. Stan, Alexandru Gaiţă, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anul 1940-1941, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997, nr. 3, p. 99-110. Ludmila Tihonov, Unele aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

16

Veaceslav Ciorbă

ale regimului comunist folosite în lupta contra Bisericii, măsurile restrictive, intimidările preoţilor şi credincioşilor, propaganda ateistă etc. Acest studiu este valoros şi prin faptul că autoarea foloseşte documente inedite descoperite în arhivele de la Chişinău. Anumite informaţii şi date noi, unele din arhivă, sunt aduse şi de o altă cercetătoare, Mariana Ţăranu, în articolul „Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în timpul primului an de ocupaţie sovietică”9. Date inedite şi foarte preţioase, care ridică gradul de cercetare a problemei la o nouă etapă calitativă şi cantitativă, sunt prezentate de istoricul Valeriu Pasat10 în studiul său introductiv la primul volum al culegerii de documente „Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991” intitulat „Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1940-1953)”11. Cercetătoarea Nina Negru în studiul său „Misiunea ortodoxă română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial”12 abordează un alt aspect puţin studiat privitor la viaţa bisericească a românilor transnistreni în anii 19411944. Autoarea scrie despre conducerea, organizarea şi activitatea Misiunii Ortodoxe Române, care a avut sediul mai întâi la Tiraspol, apoi la Odesa, despre prodigioasa activitate misionară în rândul populaţiei transnistrene, refacerea locaşurilor de cult, viaţa culturală a Transnistriei în acei ani etc. Studiul se bazează, în special, pe documente inedite din fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, cât şi pe ştirile şi articolele din revista „Misionarul” de la Chişinău (numerele apărute în anii 1941-1943). Despre viaţa bisericească din Transnistria în anii 1941-1944 au scris şi unii istorici din actuala republică separatistă transnistreană. Studiul cel mai amănunţit este semnat de profesorul P.M. Şornikov de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Tiraspol „Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov’ja” v gody rumynskoj okkupacyi. 1941-1944 gody”13. Punctul de vedere al istoricului de la Tiraspol,

9

10

11

12

13

(iunie 1940 – iunie 1941), în „Analele ştiinţifice ale USM”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Chişinău, 1999, p. 224-229. Mariana Ţăranu, Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în timpul primului an de ocupaţie sovietică, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2008, nr. 5, p. 10-18. În anii 1994-1997 a fost ambasador la Moscova, în anii 1997-1999 a fost ministru al Apărării, în anii 1999-2001 a fost ministru al Securităţii Naţionale şi şef al Serviciului de Informaţii şi Securitate, în 2010 s-a lansat în politică. Valeriu Pasat, Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1940-1953) în „Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. I, Moscova, 2009, p. 64-73. Nina Negru, Misiunea ortodoxă română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2001, nr. 1, p. 120-133. P.M. Šornikov, Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov’ja” v gody rumynskoj okkupacyi. 1941-1944

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

17

care exprimă opinia întregii istoriografii transnistrene14, este cu totul diferit de cel al istoriografiei româneşti cu referinţă la acest subiect. Principalele teze ale lui P.M. Şornikov sunt: Biserica Ortodoxă Română şi-a extins jurisdicţia asupra teritoriului din stânga Nistrului fără acordul Patriarhiei de la Moscova, deci necanonic; susţinând refacerea vieţii bisericeşti, „ocupanţii” români nu urmăreau un scop bisericesc, ci doreau să înăbuşe rezistenţa populară şi să-şi consolideze stăpânirea pe calea unei românizări forţate a populaţiei civile; în acest scop Misiunea bisericească română împiedica în fel şi chip numirea unor preoţi dintre localnici în parohii, promovând preoţii trimişi din România, care erau foarte bine asiguraţi şi plătiţi; în cadrul Misiunii bisericeşti române, ca şi în toate celelalte organe administrative româneşti, înflorea corupţia şi stoarcerea de bani; refacerea locaşurilor de cult nu erau altceva decât acţiuni politico-propagandistice şi autorităţile româneşti impuneau populaţia cu forţa să repare bisericile; în Seminarul teologic de la Dubăsari se preda în mod intenţionat în limba română şi prin aceasta se urmărea românizarea vieţii bisericeşti din Transnistria, dar seminariştii moldoveni nu înţelegeau limba română şi ei îl părăseau în masă; pentru a le insufla credincioşilor stima faţă de România, autorităţile de ocupaţie foloseau literatura religioasă, predicile, asistenţa socială, radioul, cinematografia şi teatrul; tipografia Misiunii edita literatură antislavonă şi antisovietică; în timpul lecţiilor de religie în şcoală misionarii citeau literatură românească şovină şi îi impuneau pe copii să înveţe imnul de stat al României şi poezii româneşti; Catedra de Teologie din cadrul Universităţii din Odesa era înzestrată cu o bogată bibliotecă de cărţi naţionaliste şi profasciste, antiruseşti şi antiucraineşti; mitropolitul Visarion Puiu slujea şi predica în limba rusă şi îi susţinea pe preoţii ruşi, pentru acest fapt a fost demis din funcţia de conducător al Misiunii; renaşterea vieţii bisericeşti din Transnistria în 1941-1944 a avut un caracter extrem de limitat; folosirea administraţiei bisericeşti în scopuri politice nu a adus vreun folos stăpânirii româneşti, ci, din contra, a compromis Biserica în faţa credincioşilor şi a favorizat răspândirea sectarismului. Cercetările istoricilor tiraspoleni privind perioada 1941-1944 sunt bine documentate. Ei se bazează, în special, pe documente de arhivă şi aduc date noi şi importante. Felul lor de a interpreta informaţiile din documente şi de a prezenta tabloul general denotă, însă, fie docilitate politicii promovate de autorităţile separatiste, care urăsc tot ceea ce este românesc, fie autoidentificarea lor cu această ideologie postsovietică. Am considerat inutil să combat 14

gody, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 62-67. Vezi şi: Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii, Tiraspol, 2005, p. 8-9.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

18

Veaceslav Ciorbă

aceste teze, care sunt expuse nu de pe poziţiile unui discurs istoric obiectiv, ci au un caracter politico-ideologic. Istoriografia vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria în perioada 1944-1989 este puţin mai vastă, decât cea privitoare la perioada 1940-1944. Unul din primii cercetători basarabeni, care s-a preocupat de situaţia Bisericii Ortodoxe din RSSM sub regimul totalitar comunist, este cunoscutul istoric Valeriu Pasat. În cadrul studiilor sale de doctorat efectuate la Moscova, el a realizat o lucrare privitoare la deportările din RSSM în anii ’40-’50 ai secolului XX. În 1997 această lucrare a fost publicată în limba rusă, iar în 2000 în limba română – „Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50”15. În capitolul IV „Relaţiile dintre Stat şi Biserică” autorul prezintă succint mai multe aspecte ale politicii antibisericeşti promovate de autorităţile sovietice: arestările şi deportările unor preoţi şi credincioşi; impozitele exagerate pe care trebuiau să le plătească bisericile, mănăstirile şi clerul; aspecte din activitatea KGB-ului în vederea subminării Bisericii; rezistenţa preoţilor, călugărilor şi credincioşilor etc. Autorul s-a bazat, în mare măsură, pe documente inedite din arhivele Ministerelor de Interne de la Chişinău şi de la Moscova. Investigaţiile în acest domeniu au fost continuate de V. Pasat, astfel încât, în 2009 apare primul volum al menţionatei culegeri de documente cu studiul întroductiv „Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (19401953)”16, apoi în 2010 apare al doilea volum, la fel cu un studiu introductiv intitulat identic cu referire la perioada 1953-196017. Scriitorul Vladimir Beşleagă, investigând fondul 3046 (fondul împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM) din Arhiva Naţională a Republicii Moldova, a publicat studiul „Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM (1950-1960)”18. Autorul scoate în evidenţă metodele şi procedeele de închidere a bisericilor şi mănăstirilor utilizate de autorităţile sovietice, vorbeşte despre rezistenţa credincioşilor, despre persecuţiile împotriva clerului, arată 15

16

17

18

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50, Chişinău, 2000. Idem, Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1940-1953) în „Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. I, Moscova, 2009, p. 74-93. Idem, Pravoslavie v Moldavii: Kratkij istoričeskij očerk (1953-1960) în „Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. II, Moscova, 2010, p. 43-87. Vladimir Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM (1950-1960), în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr. 1, p. 121-136; nr. 3, p. 60-77; nr. 4, p. 86-100; 1997, nr. 2, p. 110-125.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

19

starea jalnică la care a fost adusă Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească după primele decenii de la instaurarea puterii sovietice. Într-un alt studiu, „Mănăstirea Răciula – 1959”19, Vladimir Beşleagă descrie ultimele zile de existenţă şi rezistenţă a comunităţii monahale de la Răciula. Maicile şi credincioşii din satul Răciula au încercat să se opună închiderii mănăstirii, dar autorităţile sovietice au recurs la ajutorul armatei, care i-a forţat pe apărătorii locaşului să cedeze. Toate aceste studii şi cercetări privind viaţa bisericească din RSSM au fost aprofundate de V. Beşleagă şi republicate într-un nou volum „Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959”20. În anul 2000 cercetătoarea Ludmila Tihonov a susţinut teza de doctorat cu tema „Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)”; în 2004 această lucrare a văzut lumina tiparului21. Autoarea descrie pe larg tragedia Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, expune metodele şi mijloacele prin care se exercita presiune asupra Bisericii, urmăreşte în detaliu procesul bine organizat de închidere a bisericilor şi mănăstirilor. În lucrare este tratată şi o latură mai puţin studiată – educaţia ateistă, ca parte componentă a propagandei comuniste, promovată obligatoriu în şcoală şi în alte instituţii instructiv-educaţionale, cât şi rezistenţa religioasă anticomunistă. Monografia a fost scrisă în baza întregii literaturi la acest subiect, cât şi a unor ample investigaţii în fondurile din Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova. La sfârşitul lucrării este plasată o anexă, în care sunt publicate cele mai reprezentative documente de arhivă. O altă lucrare importantă aparţine ieromonahului Iosif Pavlinciuc „Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”. Ea a fost susţinută la Academia duhovnicească din Moscova (Serghiev Posad) ca teză pentru obţinerea titlului de „candidat în teologie”, iar apoi publicată de autor la mănăstirea Noul Neamţ22. Lucrarea este scrisă într-un stil specific, cu un pronunţat caracter aghiografic. Cu toate acestea, ea prezintă un interes deosebit prin faptul că se bazează, în special, pe materiale documentare inedite din fondurile Arhivei de Stat a Federaţiei Ruse. Autorul face o caracteristică generală a situaţiei Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească în perioada 1944-1989, 19

20 21

22

Idem, Mănăstirea Răciula – 1959, în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2000, nr. 1, p. 102-114. Idem, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959, Chişinău, 2006. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965), Chişinău, 2004. Iosif Pavlinčuk, Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god, Noul Neamţ, 2004.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

20

Veaceslav Ciorbă

prezintă în amănunte biografiile ierarhilor ruşi care au păstorit la Chişinău, descrie viaţa parohială şi situaţia clerului în condiţiile politicii antibisericeşti promovate de statul sovietic şi încheie cu un capitol în care este redată starea jalnică a mănăstirilor şi a vieţii monahale. La sfârşitul lucrării, în anexă, sunt publicate: o listă, alcătuită de autor a preoţilor, călugărilor şi mirenilor arestaţi, condamnaţi şi executaţi pentru credinţă de către autorităţile comuniste; o listă cronologică a închiderii mănăstirilor; documente de arhivă. În unele studii mai mici semnate de cercetătorii Alexandru Donos23, Petru Furtună24 şi Ion Ţurcanu25 sunt tratate perioade mai restrânse şi aspecte mai înguste. Aceşti autori, descoperind noi documente de arhivă referitoare la un anumit subiect, le-au materializat în mici studii, contribuind astfel la o aprofundare a cercetărilor istoriei Bisericii Ortodoxe din RSSM în perioada 1944-1989. Pot fi menţionate, de asemenea, şi unele articole din ziare semnate de Ion Preaşcă26, Adrian Pancu27 şi Anatol Goncear28 în care se încearcă popularizarea situaţiei Bisericii Ortodoxe în anii cârmuirii comuniste. Anii 1989-2010 reprezintă o perioadă nouă în viaţa bisericească din Basarabia şi Transnistria şi de aceea este încă puţin studiată. Doar în ultimii ani au început să apară unele studii. Astfel, cercetătorul Romeo Cemârtan publică în 2004 monografia „Cazul 23

24

25

26

27

28

Alexandru Donos, Din istoria Bisericii ortodoxe în RSSM (în perioada 1954-1957), în vol. “Probleme actuale ale ştiinţelor umaniste şi ale modernizării învăţământului”, Chişinău, 1999, p. 111; Idem, Aspecte din istoria Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească în perioada 1944-1953, în “Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, p. 28-35. Petru Furtună, Ion Ţurcanu, Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului XX, în “Pergament. Anuarul Arhivelor Republicii Moldova”, Vol. III-IV, Chişinău, 2000-2001, p. 91-96. Ion Ţurcanu, Cine a închis bisericile şi mănăstirile din Basarabia?, în rev. “Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 26-29; Idem, Scurt istoric al închiderii mănăstirii Noul Neamţ de către sovietici, în rev. “Cugetul”, Chişinău, 2002, nr. 4, p. 93-95; Idem, Mănăstirea Hârbovăţ: un caz spectaculos din istoria închiderii de către sovietici a lăcaşelor de cult din Basarabia, în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 6, p. 24-28; Idem, Închidearea mănăstirilor din Basarabia de către sovietici în anii 50-60 ai sec. XX, în rev. “Cugetul”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 20-24. Ion Preaşcă, Calvarul mănăstirilor din Basarabia (Cum ocupanţii bolşevici luptau contra “obscurantismului bisericesc”), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 noiembrie 1998, p. 3. Adrian Pancu, Politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 februarie 2000, p. 2; septembrie 2000, p. 4; Idem, Propaganda antireligioasă desfăşurată de autorităţile sovietice în perioada 1944-1956 în RSSM şi consecinţele ei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 2000, p. 6-7. Anatol Goncear, Biserica Ortodoxă sub regimul comunist, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, mai 2004, p. 6; iunie 2004, p. 6.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

21

Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase”29. În această lucrare autorul descrie evenimentele privitoare la reactivarea Mitropoliei Basarabiei în 1992, lupta pentru recunoaştere legală purtată cu Guvernul Republicii Moldova până în 2002, cazurile de persecuţie a preoţilor şi credincioşilor Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile de stat, situaţiile de conflict cu Mitropolia Moldovei, care este subordonată canonic Patriarhiei de la Moscova, realizările înregistrate de Mitropolia Basarabia în ultimii ani etc. Lucrarea se bazează pe informaţii şi articole din presă, pe documente publicate şi pe relatările martorilor oculari. O altă lucrare despre Mitropolia Basarabiei este semnată de Iulian Chifu, Vlad Cubreacov, Mihai Potoroacă – “Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti”30. La 14 aprilie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut succesiunea spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei şi a părţilor ei componente în raport cu instituţiile existente în perioada interbelică, însă a respins orice succesiune la dreptul de proprietate. Lucrarea a fost scrisă pentru a servi luptei pentru obţinerea acestui drept. În introducere este prezentată istoria amănunţită a Mitropoliei Basarabiei din 1992 până în 2004, sunt publicate mai multe documente din perioada interbelică, prin care se demonstrează canonicitatea şi legalitatea Mitropoliei Basarabiei din punct de vedere bisericesc, sunt prezentate spicuiri din documentele contemporane privitor la situaţia Mitropoliei Basarabiei în viziunea organismelor internaţionale. Cuprinsul lucrării se axează pe legislaţia sovietică şi legislaţia Republicii Moldova privind cultele şi pe argumentele juridice care demonstrează dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei asupra averilor bisericeşti acumulate în perioada interbelică, naţionalizate ulterior de către autorităţile sovietice. Anumite informaţii despre viaţa bisericească din Republica Moldova după 1989 găsim şi în articolul istoricului Ion Negrei „Realităţi ale Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova”31. Acelaşi autor scrie un articol despre nou înfiinţata Facultate de Teologie din Chişinău32. Despre presa bisericească au scris preotul Petru Buburuz33, redactorul 29

30

31

32

33

Romeo Cemârtan, Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase, Chişinău, 2004. Iu. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti, Chişinău, 2004. Ion Negrei, Realităţi ale Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, în rev. „Cugetul”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 86. Idem, Chişinăul are tradiţie în învăţământul religios ortodox: [Facultatea de Teologie de la Universitatea din Moldova], în ziarul “Cotidianul”, 4 august 1993. Petru Buburuz, Revista „Luminătorul” după 50 de ani de inexistenţă, în rev. „Luminătorul”,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

22

Veaceslav Ciorbă

revistei „Luminăturul”, şi Nicolae Fuştei34, redactorul ziarului „Curierul Ortodox”. Utile sunt şi un şir de studii şi lucrări care nu se referă nemijlocit la subiect, ci au doar anumite tangenţe. În primul rând, lucrările de sinteză privind istoria Basarabiei şi a Transnistriei35, apoi studiile şi monografiile privitoare la situaţia României şi Basarabiei în timpul celui de al doilea război mondial36 şi la situaţia Basarabiei în perioada sovietică37.

34

35

36

37

Chişinău, 1991, nr. 1, p. 4-6; Idem, Revista „Luminătorul” – o serie nouă la un deceniu de reapariţie, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 2-3. Nicolae Fuştei, Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” de la apariţia lui până în zilele noastre, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 2; Idem, Persoane care au activat sau activează în cadrul redacţie „Curierul Ortodox”, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 5; Idem, Tematica materialelor reflectată în paginile „Curierului Ortodox” pe parcursul celor zece ani de activitate 24. 06. 1995 – 24. 06. 2005, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 6; Idem, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi spirituală (istorie şi catalogul tematic al articolelor publicate în perioada 24.06.1995-16.06.2005), Chişinău, 2006. Anton Moraru, Istoria românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Coautori: I. Moiseev, M. Cernencu, A. Roman, Chişinău, 1995; Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998, Autori: Ioan Scurtu, D. Enciu, A. Goşu, I. Pavelescu, Gh. Ioniţă, I. Şişcanu, N. Enciu, Gh. Cojocaru, Bucureşti, 1999; D. Dragnev, I. Jarcutschi, I. Chirtoacă, E. Negru, Din istoria Transnistriei, Chişinău, Civitas, 2001. Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial (1939-1947), Iaşi, 1995; Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti, 1999; Constantin Hlihor, Din istoria Basarabiei şi nordului Bucovinei, 1940-1948, Bucureşti, 1996; Anatol Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial 1940-1944, Chişinău, 1997; Idem, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău, 1999; I. Scurtu, C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1992; Idem, Complot împotriva României 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1994; Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia Românească la Basarabia Sovietică 1935-1945, Chişinău, 2000; Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940, Chişinău, 1993; Igor Caşu, Inaugurarea regimului comunist în Basarabia 1940-1941, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 18-33; Olivian Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria, Chişinău, 1993. Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică, de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, 1994; Mihail Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950), Cluj-Napoca, 1995; Elena Şişcanu, Regimul totalitar bolşevic în R.S.S. Moldovenescă 1940-1952, Chişinău, Civitas, 1997; Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950, Chişinău, 1997; Igor Caşu, “Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Chişinău, 2000; Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei, Bucureşti, 2004; Vladimir Beşleagă, Conştiinţa naţională sub regimul totalitar comunist în RSSM (19561963), în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 4, p. 89-102; 1995, nr. 1, p. 61-70; nr. 2, p. 89-110, ş.a.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

23

Situaţia bisericească din URSS, relaţiile Bisericii cu statul sovietic, schimbările şi unele evenimente din cadrul Patriarhiei Moscovei au avut şi au repercusiuni directe asupra vieţii bisericeşti din Basarabia şi Transnistria. Acest fapt ne obligă să atragem atenţia cuvenită şi lucrărilor privitoare la istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul al XX-lea38. Izvoare: Suportul de bază al lucrării îl constituie: 1. documente inedite; 2. documente publicate; 3. ştiri şi materiale din presă. Documente inedite găsim în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. În fondurile 2848 (Sovetul Comisarilor Poporului al RSSM) şi 706 (Guvernământului Basarabiei 1941-1944) găsim anumite hotărâri care vizau direct sau indirect Biserica în perioada 1940-1944. Fondurile 680 (Inspectoratul regional de Poliţie al Basarabiei) şi 679 (Chestura Poliţiei municipiului Chişinău. Biroul de Siguranţă) conţin informaţii privitoare la cazurile de represiune a clericilor şi credincioşilor, iar fondul 691 (Direcţia Generală de Poliţie şi Siguranţă, oraşul Bucureşti) conţine dosare cu declaraţii ale refugiaţilor, martori oculari ai acelor evenimente tragice care s-au produs în primul an de ocupaţie sovietică. În fondul 1135 (Arhiepiscopia Chişinăului) găsim informaţii privitoare la situaţia bisericilor şi mănăstirilor, a clericilor nerefugiaţi, informaţii despre pagubele materiale provocate Bisericii Ortodoxe din Basarabia de către autorităţile bolşevice, de cutremurul din 10 noiembrie 1940 şi de operaţiunile militare din iunie-iulie 1941. Foarte important pentru studiul nostru este fondul 3046 (fondul Împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM). În dosarele acestui fond găsim rapoarte şi buletine informative semestriale şi anuale privind 38

Vladislav Cypin, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ 1917-1997, Moscova, 1997; T. A. Čumačenko, Sovet po delam Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi pri SNK (SM) SSSR v 1943-1947 gg.: osobennosti formirovanija i dejatel‘nosti apparata, în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 1939-1958”, Moscova, 2003, p. 69-98; Aleksandr Kireev, Eparhii i arhierei Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v 1943-2005 godah, Moscova, 2005; V.I. Korobenko, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ i sovetskoe gosudarstvo v seredine 60-h-80-h godov XX veka, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VI, Tiraspol, 2003, p. 26-28; Idem, Novyj ětap v otnošenijah Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi s sovetskim gosudarstvom (1985-1991), în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 23-25; Idem, Uregulirovanie otnišenij meždu Russkoj Pravoslavnoj Cerkv‘ju i sovetskim gosudarstvom v gody velikoj otečestvennoj vojny, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 36-39; M.I. Odincov, Veroispovednaja politika sovetskogo gosudarstva v 1939-1958 gg., în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 19391958”, Moscova, 2003, p. 7-68; D.V. Pospelovskij, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v XX veke, Moscova, 1995; М.V. Škarovskij, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ pri Staline i Hruščiove, Moscova, 1999; G. Štrikker, Russkaja Pravoslavnaja Cerkv‘ v sovetskoe vremja 1917-1991 gg., Мосovа, 1995 ş.a.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

24

Veaceslav Ciorbă

starea Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, corespondenţa cu superiorii, cu ierarhii de la Moscova şi Chişinău, date statistice, plângeri ale clerului şi credincioşilor şi alte documente originale privitoare la perioada 1945-1965. Documente importante găsim şi în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova, fondul 51 (fondul Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM). Investigarea în acest fond decurge anevoios, deoarece dosarele sunt grupate după alte principii decât cele care ar permite descoperirea rapidă a unor documente (hotărâri, planuri, indicaţii) privitoare la Biserică, dar, în acelaşi timp, ele sunt foarte importante pentru elucidarea politicii antibisericeşti promovate de regimul comunist, cât şi a măsurilor propagandistice antireligioase. Un alt fond de documente inedite se află în Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove, în dosarele „Corespondenţa cu Patriarhul Moscovei”, Partea I (1949-1969); Partea II (1970-1981); Partea III (1982-1997) şi în dările de seamă anuale 1985-2006 ş.a. În prezent există şi un număr mare de documente publicate. Cea mai valoroasă este culegerea de documente în patru volume (la moment au văzut lumina tiparului doar primele două) a istoricului Valeriu Pasat, „Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991”39. Aceasta conţine un număr impresionant de documente, în special, rapoarte şi buletine informative semestriale şi anuale ale împuterniciţilor privind starea Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, corespondenţa cu superiorii, cu ierarhii de la Moscova şi Chişinău, date statistice, plângeri ale clerului şi credincioşilor şi alte documente originale. Documentele respective au fost selectate din arhivele Federaţiei Ruse, României şi Republicii Moldova. În volumele date regăsim documentele privitoare la Biserică publicate de V. Pasat încă în 1994 în culegerea sa „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”40. Privitor la viaţa bisericească în perioada 1940-1944 se referă circularele şi ordinele emise de Consiliile eparhiale41, rapoartele şi dările de seamă42, listele 39

40 41

42

Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. I – (1940-1953), Moscova, 2009; Vol. II – (1953-1960), Moscova, 2010. V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950, Moscova, 1994. Circulara nr. 1 din 13 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 388-389; Circulara nr. 3 din 20 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 391-392; Circulară, în rev. „Episcopia Hotinului. Foaie eparhială oficială”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 33-34; Ordin circular nr. 4816, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 153, etc. Raportul dlui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor către dl Mareşal Ion Antonescu Conducătorul Statului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 497-498; Raportul Pr. Pavel Mihail de la Soborul Vechi – Chişinău [Misionarism în Transnistria], în rev. “Misionarul”, Chişinău,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

25

sectanţilor convertiţi la Ortodoxie, ordinele autorităţilor de stat, precum şi alte diverse documente publicate în buletinele oficiale ale celor trei eparhii basarabene. Acestea ne ajută să reconstituim tabloul realizărilor din cadrul vieţii bisericeşti în anii 1941-1944. Valoare de document are şi lucrarea „Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti”, publicată la Bucureşti în martie 194243. Ea conţine date concrete şi foarte preţioase despre situaţia Basarabiei, inclusiv despre cea a Bisericii, în timpul primei ocupaţii sovietice (1940-1941), cât şi despre primele realizări ale stăpânirii româneşti după iulie 1941. O altă lucrare importantă este „Cartea memoriei: Catalog al victimelor totalitarismului comunist”44. În ea se cuprinde lista persoanelor (numele şi date scurte) din RSSM represate de regimul comunist. Pe măsură ce sunt descoperite noi persoane, lista se completează şi apar noi volume. În această listă găsim informaţii şi despre clerici şi credincioşi. Documente importante despre politica antibisericească a autorităţilor sovietice şi despre starea Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească în 19451989 sunt publicate şi în anexele lucrărilor menţionate mai sus, semnate de L. Tihonov45 şi I. Pavlinciuc46. Dintre documentele publicate referitoare la viaţa bisericească din Republica Moldova în perioada 1989-2010 trebuie menţionate, în primul rând, cele oficiale care reflectă relaţiile dintre stat şi Biserică, aşa cum sunt „Legea despre culte” din 199247 şi cea din 200748, precum şi unele decrete49, declaraţii50, scri-

43 44

45

46 47 48

49

50

1942, nr. 4-6, p. 179-192; Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii asupra activităţii de la înfiinţare şi până la sfârşitul lunii decembrie 1941], în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 51-55 etc. Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, Bucureşti, 1942. Cartea memoriei: Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Vol. I, Chişinău, 1999; vol. II, Chişinău, 2001; vol. III-IV, Chişinău, 2003. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 109-160. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 285-317. Legea despre culte, în „Monitorul Parlamentului”, Chişinău, nr. 3/70 din 30 martie 1992. Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente nr. 125-XVI din 11.05.2007, în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, Chişinău, nr. 127-130/546 din 17 august 2007. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de intensificare a controlului asupra respectării legislaţiei despre culte în Republică, în ziarul “Moldova Suverană”, Chişinău, 7 octombrie 1993, p. 1. Declaraţia Adunării eparhiale a Mitropoliei Basarabiei din 3 octombrie 1995, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 2; Declaraţia Bisericii Ortodoxe din Moldova vis-avis de predarea obligatorie în şcolile de stat a disciplinei „Educaţia moral-spirituală”, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ, 11 noiembrie 2000, p. 6.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

26

Veaceslav Ciorbă

sori deschise51 etc. Importante sunt, de asemenea, statutele de organizare şi funcţionare a celor două Mitropolii52 împreună cu părţile lor componente53, statutele unor asociaţii54, frăţii etc. Documente referitoare la reactivarea Mitropoliei Basarabiei sunt incluse de către preotul dr. Sabin Verzan în studiul său „Eveniment istoric la Patriarhia Română: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi”55. Autorul inserează în text procesul-verbal al şedinţei solemne a Sinodului permanent al Bisericii Ortodoxe Române din 19 decembrie 1992 şi „Actul Patriarhal şi Sinodal privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei”, iar în anexă include „Procesul-verbal al Şedinţei de constituire a Adunării Eparhiale a Mitropoliei Basarabiei din 14 septembrie 1992”, corespondenţa purtată de patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române cu patriarhul Alexei al II-lea al Bisericii Ortodoxe Ruse privind Mitropolia Basarabiei, „Declaraţia unor oameni de ştiinţă, cultură şi artă din Republica Moldova adresată tuturor basarabenilor” ş.a. Toate aceste documente, la care se mai adăugă şi altele, sunt publicate şi în culegerea de documente „Adevărul despre Mitropolia Basarabiei”56. Dosarul Mitropoliei Basarabiei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este publicat sub formă de broşură întitulată „Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei”57. O altă categorie de documente le reprezintă mărturiile martorilor oculari publicate sub formă de memorii, jurnale, notiţe de călătorie, informaţii şi amintiri expuse în interviuri, relatări etc. Această categorie de documente este foarte importantă pentru reconstituirea trecutului bisericesc în anii 1940-1944. Informaţii preţioase despre anul de ocupaţie sovietică, despre munca titanică în vederea refacerii vieţii 51

52

53

54

55

56 57

Scrisoare deschisă a Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir către Preşedintele Republicii Moldova, dl M. Snegur, Preşedintele Parlamentului, dl P. Lucinschi, Primul Ministru al Guvernului, dl A. Sangheli, în ziarul „Moldova Suverană”, Chişinău, 18 noiembrie 1995, p. 1. Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova [Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldova], Chişinău, 1993; Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei, Chişinău, 1995. Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove, Chişinău, 2004. Statutul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova (A.S.C.O.R.), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, iulie 1998, p. 2. Sabin Verzan, Eveniment istoric la Patriarhia Română: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1992, nr. 11-12, p. 8-69. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Bucureşti, 1993. Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, Chişinău, 2004.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

27

bisericeşti în Basarabia, despre activitatea misionară în Transnistria găsim în „Jurnalul (1940-1944) şi corespondenţa” părintelui dr. Paul Mihail58. Situaţia grea a preoţilor şi credincioşilor basarabeni din timpul primei ocupaţii sovietice este reflectată foarte bine în amintirile unora din ei, publicate în revistele bisericeşti după revenirea autorităţilor româneşti59. Despre primul episcop rus de la Chişinău din perioada sovietică aflăm din amintirile cântăreţului Leonid Vulpe notate în articolul „Episcopul Alexie al Tulei”60. Tot în baza informaţiilor culese de la martori oculari preotul prof. Sergiu C. Roşca a scris două articole despre situaţia Bisericii basarabene sub ocupaţie sovietică61 şi despre rezistenţa credincioşilor basarabeni faţă de politica antibisericească şi antiromânească promovată de autorităţile comuniste62. Despre starea dezastruoasă în care se afla Basarabia în 1941 după plecarea autorităţilor sovietice şi despre situaţia bisericească din Transnistria, aflăm din însemnările de drum ale lui Constantin Tomescu63. Informaţii preţioase despre situaţia mănăstirilor basarabene sub sovietici şi despre primele măsuri de refacere a lor după 1941 ne-au fost lăsate de protosinghelul Ieraclie Flocea64. Activitatea misionară în 58 59

60

61

62

63

64

Paul Mihail, Jurnalul (1940-1944) şi corespondenţa, Bucureşti, 1998. Leonid Antonovici, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 231-237; Ioan Bodiu, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 4, p. 84-87; Gheorghe Grădinaru, Cum mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia bolşevică, în Basarabia, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 5, p. 99-104; Ioan Lesnic, Fapte dintr-un an de robie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 3, p. 66-71; I. Moldovanu, Despre amara viaţă sub bolşevici, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 6, p. 116-120; Z. Capusteac, E. Capusteac, Preoţi şi sărbători, sub sovietici, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 7-8, p. 284-286; Leonid Vulpe, Dorul după Ţara liberă, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 6, p. 354-361; Idem, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 2-3, p. 79-80; M. Răznovanu, Fuga din Basarabia şi întoarcerea acasă, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 5-6, p. 212-216. L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 7, p. 427-432. Sergiu C. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 34-40. Idem, Lupta spirituală a poporului român din Basarabia împotriva bolşevismului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 7-9, p. 349-353. Constantin N. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria [Însemnări de drum], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 9-12, p. 467-484; Idem, Odesa [Date istorice şi însemnări de drum], în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1943, nr. 5-6, p. 306-317. Ieraclie Flocea, Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45-46; Idem, Opera ÎPS Efrem pentru mănăstirile din eparhie, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 209-211; Idem, Mănăstirea Hârbovăţ, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 9-10, p. 582-584.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

28

Veaceslav Ciorbă

rândul populaţiei transnistrene, precum şi alte aspecte ale vieţii bisericeşti din stânga Nistrului le putem reconstitui, în mare măsură, în baza mărturiilor preoţilor misionari care au activat în Transnistria. Preţios, în acest sens, este ultimul capitol „Dezrobirea Transnistriei şi restaurarea credinţei” din lucrarea arhimandritului dr. Antim Nica „Viaţa religioasă în Transnistria”65. Informaţii importante găsim şi în articolele semnate de preoţii misionari I. Irimia66, D. Balaur67, V. Prisăcaru68, B. Ţurcanu69, T. Rudiev70. Mărturii referitoare la viaţa bisericească din RSSM în perioada 1944-1989 aflăm din cartea preotului Vasile Ţepordei „Amintiri din Gulag”71. Autorul descrie calvarul vieţii sale de preot în perioada regimului comunist, arestul său în 1948 de către securitatea română şi detenţia în lagărele sovietice din regiunea Vorkuta din 1949 până în 1956. Viaţa în lagăr face obiectul unei părţi impresionante din aceste memorii care pun în circulaţie informaţii inedite din anii de detenţie. Cartea este un document unical despre lagărele morţii, despre chinurile la care au fost supuşi clericii şi creştinii basarabeni de către autorităţile comuniste. Preţioase sunt, de asemenea, şi amintirile preoţilor Gheorghe Armaşu72 şi Filaret Ciobanu73, care au trăit şi şi-au dus misiunea păstorească în perioada sovietică. Evenimentele istorice din 1989 până astăzi s-au produs şi ele sub ochii multor martori oculari, care descriu evenimentele aşa cum le-au văzut74. 65 66

67

68

69

70

71 72

73

74

Antim Nica, Viaţa religioasă în Transnistria, Chişinău, 1943. I. Irimia, Doi ani de misionarism a clerului din Arhiepiscopia Chişinăului în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 519-569. Dumitru Balaur, Secerişul, mult este, dar puţini sunt lucrătorii, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 2, p. 72-79. Vasile Prisăcaru, Reîncreştinarea ţinuturilor de peste Nistru, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 25-26; Idem, Probleme transnistrene de prezent şi viitor, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 325-339. B. Ţurcanu, Cercurile pastorale în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 90-92. Teodor Rudiev, Veşti din Moldova de peste Nistru (Din carnetul de drum al misionarului), în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 453-457. Vasile Ţepordei, Amintiri din Gulag, Bucureşti, 1992. Anatol Telembici, In memoriam. Părintele Gheorghe Armaşu: „N-am vândut pe nimeni, deşi mi s-a pus adeseori în faţă hârtie albă”, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, februarie 2006, p. 5. Părintele Filaret Ciobanu la 70 de ani [Interviu], în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 1 martie 2005, p. 4. Pentru toate parohiile există un singur liman – Mitropolia Basarabiei (Interviu cu ÎPS Petru Păduraru, arhiepiscop al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi exarh al Plaiurilor), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1998, p. 3; Trei ani de libertate. Am fost prigoniţi pentru că am avut foame şi sete de dreptate şi adevăr (Interviu realizat cu Înalt Prea Sfinţitul Petru, arhiepiscop al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi exarh al Plaiurilor), în ziarul “Misionarul”, Chişinău,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

29

Ştirile şi materialele din presă au şi ele o mare importanţă. Perioada 1940-1944 este reflectată în paginile revistelor „Luminătorul”, „Misionarul”, „Viaţa Basarabiei” de la Chişinău, în revista „Biserica Basarabeană” de la Bălţi, în buletinele oficiale eparhiale “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, „Episcopia Hotinului”, “Buletinul Episcopiei Cetatea Albă – Ismail”. Anumite informaţii despre viaţa bisericească din RSSM în perioada 1944-1989 găsim în paginile buletinului oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse „Jurnalul Patriarhiei de Moscova”. Pentru cercetarea vieţii bisericeşti din Republica Moldova în perioada 1989-2010, ştirile şi materialele din presă constituie sursa de bază. Cele mai relevante sunt ziarele şi revistele bisericeşti, dar şi în cele laice găsim informaţii preţioase. Dintre cele bisericeşti putem menţiona ziarele „Alfa şi Omega”, „Curierul Ortodox”, „Clopotniţa Moldovei”, „Altarul Credinţei”, „Misionarul” de la Chişinău, „Steaua Betleemului” de la Edineţ, „BunaVestire” de la Nisporeni, „Pravoslavnoe Pridnestrov‘e” de la Tiraspol, revistele „Datina Creştină”, „Luminătorul” de la Chişinău, „Ekklesia” de la mănăstirea Noul Neamţ, „Ortodoxia” de la Edineţ etc.

iulie 2005, p. 1-2; Petru Buburuz, Mitropolia Basarabiei: întoarcere spre neam, limbă şi Biserica strămoşească (Statul trebuie să înceteze să implice confesiunile în politică), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 septembrie 1995, p. 4; Idem, În aceeaşi credinţă, în acelaşi neam, în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 15 februarie 1996, p. 7; Vlad Cubreacov, Cronica evenimentelor şi acţiunilor antilegale de la Episcopia de Bălţi (vara şi toamna anului 1992), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 august 1995, p. 5; Conflictul în problema Mitropoliei Basarabiei este creat artificial de autorităţile de stat (Interviu cu membrul Consiliului eparhial al Mitropoliei Basarabiei Vlad Cubreacov, deputat în Parlament), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 octombrie 1995, p. 6; Problema Mitropoliei Basarabiei se internaţionalizează. Regimul Lucinschi va compărea în faţa justiţiei europene (Interviu cu dl Vlad Cubreacov, membru al Consiliului eparhial al Mitropoliei Basarabiei, deputat FPCD), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 decembrie 1997, p. 3; De la confruntare şi vrajbă la conciliere şi conlucrare (Interviu cu Vlad Cubreacov, deputat în Adunarea Naţională bisericească a Patriarhiei Române), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 4; Alexandru Magola, S-a intensificat prigoana asupra preoţilor şi credincioşilor Mitropoliei Basarabiei (noiembrie 1994 – ianuarie 1995), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, ianuarie 1995, p. 6; Preoţii Mitropoliei Basarabiei sunt maltrataţi în continuare (Făleşti, 27 octombrie – 13 noiembrie. Cronică), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 noiembrie 1996, p. 2; Gabriela Olărescu, Mitropolia Basarabiei între ilegalitate şi realitate, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1998, p. 3; Dialogul dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Rusă referitor la jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei în Republica Moldova şi vizita delegaţiilor celor două Biserici surori la Chişinău în perioada 14-16 ianuarie 1999 (Cronică), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 5; Ecaterina Deleu, Mitropolia Basarabiei, cea mai defavorizată Biserică din Moldova, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, august 2006, p. 2.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

30

Veaceslav Ciorbă

Notă: pentru transliterarea numelor şi titlurilor ruseşti am adoptat standartele internaţionale stabilite de International Organization of Standartization (ISO). Lui „й” îi corespunde „j” (se pronunţă – „i scurt”), „ж” = „ž” – ( „j”), „к” = „k” – („c”), „ц” = „c” – („ţ”), „ч” = „č” – („ci, ce”), „ш” = „š” – („ş”), „щ” = „šč” – („şci”), „ы” = „y” – („î”), „э” = „ě” – („ă”), „ю” = „ju” – („iu”), „я” = „ja” – („ia, ea”), semnului tare „ъ” îi corespunde „‘‘ ”, semnului moale „ь” îi corespunde „‘ ”.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

31

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA VIEŢII BISERICEŞTI DIN STÂNGA PRUTULUI DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN 1940 Urme de viaţă creştină în spaţiul din stânga Prutului se întâlnesc încă din primele veacuri creştine. Conform tradiţiei, primul predicator a fost chiar Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia printre „sciţi” (după mărturia scriitorului bisericesc Eusebiu din Cezareea), în teritoriile dintre Dunăre şi Mare şi în cele din Nordul Mării Negre şi deci a trebuit să treacă şi prin partea sudică a teritoriului care s-a numit mai târziu Basarabia75. Existenţa unei vieţi creştine în regiunea transpruteană în secolele II-XIV, perioadă despre care izvoarele scrise nu dau prea multe informaţii, este dovedită, în special, prin vestigii arheologice (obiecte cu simboluri creştine, cruciuliţe, inscripţii cu caracter creştin etc.): la Barboşi (azi înglobat în oraşul Galaţi), Cetatea Albă (fosta Tyras), aparţinând secolelor II-III; la Dănceni (raionul Ialoveni), Hliboca (reg. Cernăuţi), datând din secolele III-VI; la Selişte (r. Orhei), Dănceni (r. Ialoveni), Hansca (r. Ialoveni) din secolele VI-VIII; la Alcedar (r. Şoldăneşti), Echimăuţi (r. Rezina), Brăneşti (r. Orhei), Pohorniceni-Petruha (r. Orhei), Hansca (r. Ialoveni) etc. din secolele IX-XI; părţi din diferite engolpioane la Cetatea Albă, Hansca (inclusiv o matriţă pentru turnat cruciuliţe), Orheiul Vechi, Soroca, Cernăuţi, Lencăuţi (r. Ocniţa) din secolele XII-XIV. La Vasiliev, în regiunea Cernăuţi, s-au descoperit chiar fundaţiile unui lăcaş de cult de piatră cu planul în formă de cruce greacă înscrisă; fundaţiile unui alt lăcaş de cult s-au descoperit la Vicina (reg. Cernăuţi), ambele datând din secolele XII-XIII76. După crearea statului medieval moldovenesc la mijlocul secolului al XIV-lea, a fost înfiinţată şi Mitropolia Moldovei, recunoscută oficial de Patriarhia ecumenică la 26 iulie 1401. Jurisdicţia ei se întindea peste bisericile, respectiv parohiile, din întreaga ţară77. Se cunoaşte că pe timpul lui Alexandru cel Bun ţinuturile Hotin (cu timpul acest ţinut a trecut la eparhia Rădăuţi), Soroca, Orhei şi Lăpuşna se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei de Suceava, iar 75 76

77

M. Păcurariu, Op. cit., p. 33. Vezi: Adrian Gabor, Mărturii arheologice privind vechimea creştinismului în sudul Moldovei, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1986, nr. 1-2, p. 83-91; Nicolae Dănilă, Materiale arheologice paleocreştine din Moldova, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1987, nr. 3, p. 63-81; Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991, p. 75-105 etc. M. Păcurariu, Op. cit., p. 35; Vezi şi: Pavel Parasca, La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei, Chişinău, 2002.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

32

Veaceslav Ciorbă

ţinuturile Fălciu (pe ambele maluri ale Prutului), Tighina, Chilia şi Cetatea Albă – sub jurisdicţia Episcopiei Romanului. După 1598, când s-a înfiinţat Episcopia Huşilor, acesteia i-au fost atribuite ţinuturile: Fălciu, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi toată partea de miază-zi dintre Prut şi Nistru, Basarabia până la Dunăre78. În urma creării, în 1484, a raialelor Chilia şi Cetatea Albă, iar în 1538 a raialei Bender, au avut loc iarăşi modificări, parohiile şi bisericile ortodoxe din teritoriile aflate sub administraţie otomană fiind trecute sub jurisdicţia bisericească a Mitropoliei Proilaviei. În 1758 în componenţa aceleiaşi Mitropolii a fost inclus Hotinul, iar în 1765 aici a fost formată o Episcopie79. Jurisdicţia ierarhilor Proilaviei se întindea uneori şi peste satele şi târgurile populate cu creştini ortodocşi de dincolo de Nistru, din aşa numita „Ucraina a hanului” (mai târziu oblastia Oceakov)80. În timpul războaielor ruso-turce din ultimele decenii ale secolului al XVIIIlea au avut loc unele modificări jurisdicţionale provizorii, ca mai apoi, în urma anexării Basarabiei în 1812, comunitatea ortodoxă românească din spaţiul dintre Prut şi Nistru să ajungă în componenţa Bisericii Ortodoxe Ruse. Teritoriile din stânga Prutului au fost păstorite de mari ierarhi, ca mitropoliţii: Iosif (c.1386-c.1415), Teoctist I (1453-1478), Gheorghe (1478-1508), Teoctist II (1508-1528), Teofan I (1530-1546), Grigorie Roşca (1546-1551), se pare, originar din partea locului, Teofan II (1564-1572 şi 1578-1587) şi Gheorghe Movilă (1588-1591 şi 1595-1605), de episcopi de Roman, ca Macarie II Cronicarul (1531-1548 şi 1551-1558), sau de cei de Huşi, ca primul episcop Ioan (1598-1605), Dosoftei (1658-1660), viitorul mitropolit şi mare cărturar, apoi ucenicul său Mitrofan (1682-1686), mai târziu episcop de Buzău, Inochentie (1752-1782), Iacob Stamati (1782-1792), ales apoi mitropolit, şi Veniamin Costachi (1792-1796), viitor mitropolit, renumit om de cultură şi însufleţit patriot, de mitropoliţi ai Proilaviei, ca Daniil (1751-1773), se pare, român de neam etc81. Ca şi în întreaga Moldovă, în administrarea eparhiilor episcopii erau ajutaţi de protopopi. Ei aveau sub conducerea lor anumite circumscripţii – protopopiate. Atribuţiile protopopilor erau foarte largi. Ei supravegheau pregătirea 78

79 80 81

Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Creştinismul, Biserica strămoşească, la răsărit de Carpaţi, la răsărit de Prut, din cele mai vechi timpuri până în 1812, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 36. Ion Gumenâi, Istoria ţinutului Hotin de la origini până la 1806, Chişinău, 2002, p. 235. M. Păcurariu, Op. cit., p. 38. Ibidem, p. 36; Vezi în amănunt: Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. I-II, Bucureşti, 1992.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

33

candidaţilor la preoţie, transferau preoţii dintr-o parohie în alta, vizitau parohiile din circumscripţiile lor, pedepseau pe clerici în caz de încălcări disciplinare sau în cazuri de imoralitate82 etc. Conducătorii nemijlociţi ai credincioşilor erau preoţii. Starea preoţimii din Basarabia era în toate privinţele similară cu cea a preoţimii din întreaga Moldovă. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea în fiecare sat, chiar şi în cele mici, erau câte doi-trei sau şi mai mulţi clerici. Marea lor majoritate erau necărturari, unii ajungeau preoţi pentru a obţine anumite privilegii; în fond, ei duceau un mod de viaţă identic cu cel al ţăranilor, sursa principală de existenţă fiind prelucrarea pământului83. Locuitorii din acest teritoriu erau în majoritate covârşitoare români de credinţă ortodoxă. În mod deosebit s-a dezvoltat în stânga Prutului viaţa monahală. Cele mai vechi aşezări sunt mănăstirile rupestre de pe malul stâncos din dreapta Nistrului: de la Japca, Saharna, Ţâpova, Butuceni etc. Cea mai veche mănăstire atestată documentar este cea a lui Varzar, în ţinutul Orhei, menţionată într-un act din 25 aprilie 1420 emis de Alexandru cel Bun, care, după toată probabilitatea, este viitoarea mănăstire Căpriana. Alte mănăstiri cunoscute sunt: Hâncu (1677), Hârbovăţ (1730), Hârjauca (sec. XVIII), Rughi (1777), Ţigăneşti (sec. XVIII), Saharna (sec. XVIII), Condriţa (1783), Curchi (înainte de 1775), Tabăra (sec. XVIII), Răciula (1797), Hirova (sec. XVIII), Frumoasa (începutul sec. XIX), Japca (1770), Dobruşa (1772), Cuşelăuca (sfârşitul sec. XVIII), Călărăşăuca (1780-1782), Suruceni (1785)84. Aceste mănăstiri au fost 82

83 84

Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 2000, p. 25. Ibidem, p. 26-29. Vezi despre mănăstiri lucrări mai noi: Sergius Ciocanu, Ctitoria voievodală de la mănăstirea Căpriana, în rev. „Arta′ 97”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1997, p. 38-42; Idem, Theodor Sabău – ctitor al mănăstirii Curchi din judeţul Orhei, în „Arta′ 98”, Chişinău, 1998, p. 55-61; Idem, Unele consideraţii privind începuturile mănăstirii Dobruşa şi construirea aici a primei biserici de zid, în „Arta 1999-2000”, Chişinău, 2000, p. 29-33; Idem, Contribuţii privind istoricul şi arhitectura ctitoriei boierului Constantin Stati, biserca „Înălţarea Domnului” de la mănăstirea Japca (judeţul Soroca), în „Arta 2001”, Chişinău, 2001, p. 21-25; Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, 1998; Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000; Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Nicolai Fuştei, Valentina Pelin, Ion Negrei, Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, Chişinău, 2003; Nestor Vornicescu, Mănăstirea Căpriana – vechi centru de spiritualitate românească în codrii Lăpuşnei, în vol. „Studii de teologie istorică. Antologie”, Craiova, 1998, p. 155-166; Idem, Mănăstirea Hâncu, centru de spiritualitate românească în sec. XVII-XX, în Idem, p. 167-170; Eugen Bâzgu, Mănăstirea Dobruşa – două secole de istorie, Chişinău, 1999; Gheorghe Postică, Mănăstirea Căpriana (de la

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

34

Veaceslav Ciorbă

ctitorite de domni, de boieri, de călugări şi călugăriţe, de preoţi, de răzeşi sau târgoveţi85. La acestea se adaugă şi o seamă de schituri, ale căror număr în perioada medievală a fost destul de mare, dar care aveau o bază materială mai şubredă, existenţa lor fiind mult mai instabilă. „Este greu, scrie Mircea Păcurariu, să ne facem o imagine asupra lucrării culturale pe care au desfăşurat-o aceste mănăstiri şi schituri. Fără îndoială că fiecare din ele aveau manuscrise şi cărţi liturgice necesare slujbelor şi cărţi de învăţătură pentru obştea monahală; unele manuscrise vor fi fost copiate chiar de călugări din obştea mănăstirii respective. Numeroasele războaie şi năvăliri de oşti ruseşti au dus, însă, la pierderi de manuscrise şi tipărituri, dar mai cu seamă a unor documente, pe baza cărora s-ar fi putut reconstitui trecutul acestor aşezări monahale. În orice caz, ele au avut un însemnat rol spiritualmoral naţional în rândul credincioşilor”86. Desele războaie, invazii, alte tulburări şi vicisitudini ale vremii au perturbat permanent viaţa bisericească din spaţiul din stânga Prutului, precum nu au permis ca să existe şi un progres continuu al vieţii politice, social-economice şi culturale. Cu toate acestea, în teritoriul respectiv a pulsat o intensă viaţă spirituală, a existat încă de la începuturi o organizare bisericească, s-au ridicat biserici în fiecare localitate (marea majoritate din lemn87), mănăstiri şi schituri, fie de domnii ţării, fie de mari boieri, de negustori, de preoţi şi călugări, dar mai ales de ţăranii credincioşi88. Viaţa bisericească din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918) Noul cadru politic (1812-1918). În 1812, în urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit Basarabia, a fost anexat de către Imperiul ţarist. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (fost exarh în Principatele române în perioada 1808-1812) a fost însărcinat de autorităţile ruse să înfiinţeze în teritoriul anexat o eparhie, „care să nu mai aibă nici o legătură cu Mitropolia Moldovei, ci, dimpotrivă, să se organizeze după modelul eparhiilor ruseşti, urmând să fie subordonată Sinodului Bisericii ruse din Petersburg”89.

85 86 87 88 89

întemeiere până în zilele noastre), Chişinău, 2003; Valentin Golub, Mănăstirea Curchi, Orhei, 2000; Pavel Bălan, Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, 2002 etc. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 41-42. Ibidem, p. 43. Vezi: Dorinel Ichim, Biserici de lemn din Basarabia şi Bucovina de Nord, Bucureşti, 2000. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 40. Ibidem, p. 54.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

35

Astfel, timp de 106 ani, viaţa bisericească a românilor basarabeni a fost marcată de toate schimbările prin care a trecut Imperiul ţarist şi Biserica Ortodoxă Rusă în perioada 1812-1918. Făcând o analiză a situaţiei Bisericii ruse în această perioadă, Nicolae Popovschi nota: „Potrivit cu rolul ei în viaţa întregului stat rus, Biserica reflecta politica generală şi principiile conducătoare ale Imperiului, ea era un aliat credincios al statului, pus în slujba lui cu toate organele şi mijloacele vieţii bisericeşti”90. Statul îşi exercita influenţa prin reprezentantul său numit „oberprocuror”, care era persoana cea mai influentă în Sfântul Sinod – organul suprem de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, instituit încă de ţarul Petru cel Mare. În momentul anexării Basarabiei, oberprocuror sinodal era prinţul A.N. Goliţân, reprezentant al unor tendinţe liberale şi cosmopolite, venite din Apus, pe timpul ţarului Alexandru I. După răscoala decembriştilor din 1825 ţarul Nicolae I a curmat brusc curentul cosmopolit al fratelui său Alexandru I, înlocuindu-l cu o politică strict naţională91. Principiile de bază ale noului curs politic erau – ortodoxismul, autocratismul şi naţionalismul. A fost elaborat un întreg program de măsuri de consolidare a Ortodoxiei, care prevedea, în primul rând, reorganizarea administrativă a tuturor organelor de conducere în Biserică. În această activitate de reforme bisericeşti ţarul Nicolae I a găsit un energic ajutor în persoana contelui N. A. Protasov, oberprocuror sinodal în 1836-185592. Războiul din Krimeea (1853-1856) a scos în evidenţă vulnerabilitatea regimului politic şi social al Imperiului ţarist şi a dus la aşa-numita „epocă a marilor reforme” (1856-1866), care a avut repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. În această perioadă s-a pus accentul pe pregătirea adecvată a clerului de mir şi pe implicarea lui mai activă în viaţa socială, au fost anulate drepturile care făceau din cler o castă aparte, au fost acordate mai multe împuterniciri episcopilor etc. „Epoca marilor reforme” atât prin avântul general, cât şi prin multe măsuri concrete, a adus mari schimbări în starea Bisericii Ortodoxe Ruse93. Retrocedarea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei, conform Tratatului de pace de la Paris din 1856, constituie o pagină aparte din această perioadă. În aceste judeţe, revenite în componenţa Moldovei, viaţa bisericească a fost organizată în conformitate cu evoluţia 90 91 92 93

Nicolae Popovschi, Op. cit., p. 36. Ibidem, p. 37. Ibidem, p. 38. Ibidem, p. 101.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

36

Veaceslav Ciorbă

vieţii social-politice şi bisericeşti din Principatele române94. În 1878, însă, Congresul de pace de la Berlin, convocat în urma războiului ruso-românoturc din 1877-1878, la insistenţele Rusiei a hotărât ca judeţele din sudul Basarabiei să fie reanexate la Rusia. A fost un act abuziv, de care s-a făcut din nou vinovată ţara vecină faţă de România, care îi acordase asistenţă militară în cursul războiului95. Odată cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea la 1 martie 1881, a început o nouă perioadă în istoria Rusiei din secolul al XIX-lea, epoca unui absolutism dur atât în stat, cât şi în Biserică, a oberprocurorului sinodal Constantin Pobedonosţev. În 1905, după înfrângerea în războiul ruso-japonez, regimului lui Pobedonosţev i s-a pus capăt. S-a purces la o reorientare în plan intern, făcându-se iniţial încercarea de a se trece de la absolutism la o monarhie constituţională, apoi, văzându-se că s-a mers prea departe, s-a revenit la vechiul sistem. În consecinţă situaţia din Imperiul ţarist a devenit foarte încordată, în Biserică la fel. Criza s-a agravat şi mai mult în timpul primul război mondial şi odată cu evenimentele tragice din anul 1917. Pe lângă toate aceste procese, într-un fel fireşti, care s-au răsfrânt şi asupra vieţii bisericeşti din Basarabia, în spaţiul dintre Prut şi Nistru a mai fost promovată de la centru şi o politică bine gândită de integrare totală în structura bisericească rusă şi de ştergere a particularităţilor locale, naţionale. Acest lucru a fost realizat, în primul rând, prin ierarhii ruşi care au păstorit Eparhia Chişinăului şi Hotinului, prin rusificarea învăţământului teologic, a clerului, prin introducerea limbii slavone bisericeşti şi a unor rânduieli specifice Bisericii ruse în cult etc. Ierarhii. Primul arhipăstor al românilor basarabeni a fost mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni96 – întemeietorul şi organizatorul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Era român de neam, născut în 1746 în Bistriţa Transilvaniei, 94

95 96

Vezi: Costin Clit, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878, în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 311-315. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 75. Vezi: Avksenti Stadnickij, Gavriil Běnulesku-Bodoni, ekzarh moldovlahijskij (1808-1812) i Mitropolit Kišinevskij (1813-1821), Chişinău, 1894; Iosif Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Gavriila Běnulesku-Bodoni, în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910; Gh. Gheorghiu, Gavriil Bănulescu-Bodoni, mitropolit al Moldovei, exarh al Valahiei, Bucureşti, 1899; Simeon Damaschin, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi cultura românească în Basarabia, în ziar. „Literatura şi arta”, Chişinău, 22 iunie 2000; Nikolaj Florenski, Žizni i dejatel‘nost‘ mitropolita Gavriila Běnulesku-Bodoni, Chişinău, 2005.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

37

într-o familie originară din Câmpulungul Moldovei97. În ultima parte a vieţii sale s-a aflat în slujba Bisericii ruse: profesor la Seminarul de la Poltava, mitropolit al Poltavei (1793-1799), mitropolit al Kievului (1799-1803), iar în timpul ocupaţiei ruseşti exarh al Moldovei şi Ţării Româneşti (1808-1812). Ideea înfiinţării unei noi Eparhii în spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost lansată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse98. Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni i-a revenit doar realizarea ei în practică. Stabilit la Chişinău după retragerea trupelor ruseşti din Principatele române, el a înaintat Sinodului din Petersburg, la data de 4 noiembrie 1812, un proiect de organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia99. După ce referatul cu propuneri a trecut procedurile de rigoare, el a fost aprobat de ţarul Alexandru I la 21 august 1813, zi care poate fi considerată ca dată a întemeierii noii Eparhii100. În fruntea ei a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Jurisdicţia Eparhiei se întindea şi peste parohiile populate de români din stânga Nistrului (Transnistria), aşa cum ceruse mitropolitul prin memoriul său101. Organizând Eparhia după proiectul său, Gavriil Bănulescu-Bodoni a introdus şi o serie de organe administrative specifice Bisericii ruseşti. Şi-a numit un vicar, în persoana lui Dimitrie Sulima, care a fost hirotonit „episcop de Bender şi Akkerman” (Tighina şi Cetatea Albă) încă din 1811, şi-şi avea reşedinţa în mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Chişinău. În septembrie 1813 a creat „Exarhiceasca dicasterie a Chişinăului”, ca instanţă de judecată bisericească. A numit protopopi, care aveau în subordine mai mulţi „blagocini”. Protopopii recomandau candidaţi la hirotonire, făceau anchete în parohii, aplicau pedepse în cazuri de indisciplină a clericilor în subordine, dar, în acelaşi timp, erau obligaţi şi să apere clericii de orice presiuni din partea autorităţilor de stat sau ale unor mireni. Tot ei supravegheau starea morală şi culturală a preoţimii din circumscripţiile lor şi prezentau centrului eparhial rapoarte anuale102. De numele mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni sunt legate 97

98

99

100

101 102

T. Ştefanelli, Originea câmplungeană a lui Gavriil, mitropolitul Kievului, în “Analele Academiei Române”, Memoriile secţiunii istorice, s. II., t. XXII, Bucureşti, 1901, p. 357-372. Dinu Poştarencu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 7. Actul a fost publicat în rev. „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti”, 1871, nr. 19, p. 434-438; 1882, nr. 17, p. 966-972, iar în versiune românească de Constantin N. Tomescu în rev. „Arhivele Basarabiei”, 1929, nr. 2, p. 39-45. Vezi: Mihai Onilă, Eparhia Chişinăului şi Hotinului: (180 ani de la organizare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”, Vol. III, Chişinău, 1996, p. 167-172. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 55. Ibidem, p. 55-56.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

38

Veaceslav Ciorbă

şi alte momente importante din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia. De exemplu, în timpul lui s-au înfiinţat Seminarul teologic din Chişinău (1813), Tipografia eparhială (1814), filiala basarabeană a „Societăţii Biblice Ruse” (care a contribuit la publicarea în limba română a Noului Testament (1817) şi a Bibliei (1819)103), a fost mai bine îndrumată viaţa monahală etc. Mitropolitul Gavriil a fost preocupat şi de gândul ridicării unei catedrale episcopale în Chişinău, pentru că el era nevoit să slujească în biserica mănăstirii „Sf. Arhanghel Mihail”. Piatra de fundament a fost pusă, însă, abia pe timpul succesorului său, în anul 1830104. În schimb, sub îndrumarea sa a fost restaurată biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la mănăstirea Căpriana105. De asemenea, au fost zidite câteva biserici în Chişinău (Sf. Treime, Sf. Gheorghe), în unele târguri şi sate. Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a trecut la cele veşnice la 30 martie 1821, la vârsta de 75 de ani, după o păstorire efectivă de 9 ani a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. A fost aşezat spre veşnica odihnă la mănăstirea Căpriana, unde i se vede şi azi mormântul106. În prima etapă după anexare, din interes strategico-politic, Basarabiei i-a fost acordată o anumită autonomie, care însă treptat, printr-un şir de restricţii succesive, a fost anulată107. La fel s-a întâmplat şi cu Biserica din Basarabia. După moartea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, Eparhia Chişinăului şi Hotinului a rămas o simplă Arhiepiscopie condusă numai de ierarhi ruşi, numiţi de obicei, după un anumit stagiu în alte scaune episcopale ruseşti. În 1837, i s-a redus jurisdicţia, fiindu-i luate cele 77 de biserici din stânga Nistrului şi date Eparhiei Hersonului şi Tauridei (cu sediul în Odesa). Ierarhii ruşi au respins obiceiurile, tradiţiile şi limba românilor basarabeni şi au promovat spiritul rusesc. Treptat, întreaga organizare administrativ-bisericească a fost unificată cu cea din Rusia, încât Biserica Ortodoxă din Basarabia s-a pomenit a fi, până la urmă, o Eparhie ordinară a Bisericii Ortodoxe Ruse. Succesorul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost Dimitrie Sulima (18211844). Mai întâi el fusese vicarul mitropolitului Gavriil în timp ce acesta păstorea la Iaşi (1811), ajungând, în scurt timp, în toate privinţele, „mâna lui 103

104

105

106 107

Vezi: Sergiu Valcov, Din istoria filialei basarabene a „Societăţii Biblice Ruse”, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 2, p. 32-40. Vezi: Vlad Ghimpu, Catedrala din Chişinău şi expansiunea religioasă a Rusiei, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1997, nr. 5-6, p. 165-168. Vezi: Nicolae Fuştei, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Activităţi la mănăstirea Căpriana (1813-1821), în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, p. 108-118. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 61-62. Vezi: Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 317-332.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

39

dreaptă”. La 18 iunie 1821 a fost avansat la treapta de arhiepiscop şi numit titular al scanului episcopal din Chişinău. Deşi ucrainean, învăţase la perfecţie limba română, încât vorbea şi chiar traducea din slavonă şi rusă. A continuat pe toate planurile opera începută de Gavriil Bănulescu-Bodoni. A murit la Chişinău, la vârsta de 62 de ani şi a fost înmormântat în incinta Catedralei episcopale construite în timpul lui108. Irinarh Popov (1844-1858). A fost mutat la Chişinău din Eparhia Vologda. Era un om sever şi pretenţios, reprezentant tipic al regimului de centralism şi de birocratism din viaţa bisericească din Rusia, instaurat de oberprocurorul N. A. Protasov (1836-1855)109. A fost un gospodar priceput, a restaurat reşedinţa chiriarhală şi paraclisul aferent, a construit un cămin pentru seminariştii săraci, a extins fabrica de lumânări, care asigura cea mai mare parte a veniturilor Eparhiei. A scris şi câteva cărţi de predici. De la Chişinău a fost transferat la Kameneţ-Podolsk, iar de acolo la Riazan, unde a murit în 1877110. Antonie Şokotov (1858-1871). A fost transferat la Chişinău din scaunul episcopal de Orenburg şi Ufa. La 23 aprilie 1861 a fost avansat la treapta de arhiepiscop. De numele lui este legată apariţia, în 1867, a buletinului oficial al Eparhiei: „Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti”, ediţie bilingvă, în rusă şi română111. Apariţia bilingvă a fost, însă, de scurtă durată. Succesorul său, Pavel Lebedev, a permis să apară doar versiunea rusească. Arhiepiscopului Antonie i se datorează, de asemenea, edificarea frumoasei capele a Seminarului teologic, precum şi înfiinţarea unui aşezământ cu caracter caritativ, dar şi misionar, care a dăinuit şi după 1918 – „Frăţimea Sf. Alexandru Nevski”. A murit subit, în al 72-lea an al vieţii şi a fost înmormântat în cripta din Catedrala episcopală112. Pavel Lebedev (1871-1882). Până a ajunge la Chişinău a fost episcop-vicar de Petersburg. Este considerat cel mai de seamă ierarh rus din Basarabia, reprezentant tipic al naţionalismului rusesc. Şi-a dobândit o tristă celebritate prin 108

109 110

111

112

Vezi: Sevastian Vesti, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ preosvjaščennago Dimitrija (Sulimy) za vremja samostojatel‘nago upravlenija ego Kišinevskoj eparhii, în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 68. Vezi: I. Parhomovič, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa Irinarha v period upravlenija im Kišin‘evskoj eparhii (1844-1858), în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911. Liubovi Malahov, Revista „Kišin‘evskie eparhial‘nye vedomosti” (1867-1917) în colecţia MNIM, în rev. „Tyragetia”, Vol. VIII, Chişinău, 1999, p. 119. Vezi: Andrej Parhomovič, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop Kišin‘evskij i Hotinskij (1858-1871), în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

40

Veaceslav Ciorbă

persecutarea a tot ce era românesc. A urmărit în permanenţă birocratismul şi transformarea preoţilor în slujitori devotaţi ai Imperiului ţarist. În 1871 limba română a fost eliminată oficial din cele câteva şcoli în care se mai menţinea113. A dat dispoziţii să se strângă din mănăstiri şi biserici toate cărţile româneşti, care au fost apoi arse. Mulţi preoţi români au fost trimişi în diferite eparhii din Rusia, iar în locul lor au fost numiţi preoţi ruşi sau ucraineni, care slujeau în limba slavonă, fapt ce-i făcea pe oamenii simpli care nu cunoşteau rusa să se îndepărteze de Biserică. La 1 aprilie 1879 a fost avansat la treapta de arhiepiscop. În 1882 a fost avansat şi numit exarh al Gruziei (Georgiei), apoi, în 1887, transferat la Kazan, unde a murit în 1892, la vârsta de 65 de ani114. Serghie Leapidevski (1882-1891). Până a fi numit la Chişinău a fost arhiepiscop de Kazan. A rămas în amintirea contemporanilor ca un riguros executor al regulilor bisericeşti şi un bun predicator. Obliga preoţii, în special pe cei de curând hirotoniţi, să se implice în activitatea şcolilor săteşti aflate sub oblăduirea Bisericii. A fost un adept al formelor populare de educaţie religioasă pentru adulţi, a organizat pe lângă biserica Sf. Teodor Tiron (Ciuflea) din Chişinău seri de meditaţie şi conferinţe duhovniceşti. În timpul lui a fost închisă Tipografia eparhială. A fost transferat la Herson, apoi a ajuns mitropolit al Moscovei şi Kolomnei115. Isaachie Polojenski (1891-1892). Înainte de a veni la Chişinău a fost episcop de Tomsk. În timpul lui s-au efectuat reparaţii la Catedrală şi la paraclisul reşedinţei episcopale. S-au pus bazele unui comitet de conducere şi îndrumare a activităţii de combatere a sectelor116. La 21 noiembrie 1892 a fost transferat la Astrahan, dar din cauza sănătăţii nu a plecat, ci s-a retras la mănăstirea Hârbovăţ. În 1893 era la mănăstirea Tihvin din Novgorod, unde a şi încetat din viaţă la 11 mai 1894. Neofit Nevodcikov (1892-1898). A ajuns în fruntea Eparhiei basarabene la o vârstă înaintată, după ce fusese episcop de Turkestan şi Taşkent. Odată cu transferarea la Chişinău a fost avansat la treapta de arhiepiscop. Era o personalitate remarcabilă, ducea o viaţă de ascet, avea preocupări multilaterale, de la familiarizarea cu trecutul şi cu tradiţiile locale la creaţia literară originală. 113 114

115

116

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 73-74. Vezi: I. Parhomovič, Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v Kišin‘evskoj eparhii (1871-1882), în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VII, Chişinău, 1912. A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913 god, în „Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. IX, Chişinău, 1914, p. 334-335. Ibidem, p. 336-337.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

41

Era cunoscut şi apreciat de cercurile teologice şi culturale din Rusia. După ce a condus Eparhia ceva mai mult de cinci ani, i s-a fixat loc de retragere definitivă la Ismail, unde a trăit până la adânci bătrâneţe (†10 martie 1910), fiind înmormântat tot acolo117. Iacov Peatniţki (1898-1904). În timpul arhipăstoririi sale a luat fiinţă „Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia”, în cadrul căreia s-au realizat studii de istorie bisericească devenite importante izvoare de cunoaştere a epocii, iar mai târziu s-a editat o revistă, cu o existenţă îndelungată – „Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, devenită „Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia”, 1909-1934118. A luat fiinţă, de asemenea, o nouă societate caritativă şi misionară, pusă sub oblăduirea Bisericii – „Frăţimea Naşterea lui Hristos”. Sub auspiciile acestei asociaţii au început să apară timide foi volante şi cărticele cuprinzând „cuvinte de învăţătură” creştin-ortodoxă, în limbile română şi rusă. A fost reluată tipărirea cărţilor de cult în limba română119. Tot în timpul episcopului Iacov Peatniţki a fost terminată clădirea nouă a Seminarului teologic din Chişinău. În 1904 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi transferat în scaunul eparhial de la Iaroslavl120. Vladimir Sinikovski (1904-1908). Înainte de a fi numit la Chişinău a fost misionar printre popoarele necreştine din Munţii Altai şi Stepa Kirghiză, apoi episcop de Vladikavkaz. În timpul lui în Tipografia eparhială reînfiinţată continuă tipărirea cărţilor de cult româneşti, începută în timpul episcopului Iacov Peatniţki. De asemenea, în 1908 şi-a început apariţia revista bisericească „Luminătorul” – publicaţie a „Frăţimii Naşterea lui Hristos”. Fost misionar, episcopul Vladimir înţelegea cât este de important ca serviciul divin şi propovăduirea să se facă în limba înţeleasă de popor. De aceea, a susţinut, în măsura în care a fost posibil, reintroducerea limbii române în cult şi în şcoală. Autorităţile centrale, dar şi ruşii din Basarabia, s-au arătat nemulţumiţi de acest lucru şi episcopul Vladimir a fost transferat la Novocerkask121. Serafim Ciceagov (1908-1914). Descendent al unei străvechi familii de mili117 118

119

120

121

Ibidem, p. 337-340. Vezi: Liubovi Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90 de ani de la inaugurare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”, Vol. IV-V, Chişinău, 1996, p. 251-256. Mihai Onilă, Biserica Ortodoxă din Basarabia – lăcaş de supravieţuire a românismului sub stăpânirea rusească (sec. XIX – începutul), în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 160. A. Parhomovič, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah Kišin‘evskoj eparhii s 1882 po 1913 god..., p. 340-342. B. Buzilă, Op. cit., p. 55-57.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

42

Veaceslav Ciorbă

tari nobili, a făcut la început carieră militară, apoi la vârsta de 46 de ani se călugăreşte. Până a fi numit la Chişinău a fost episcop la Suhumi, apoi la Oriol. A fost un reprezentant tipic al naţionalismului rusesc şi al absolutismului politic, adept convins al ideii că regenerarea Rusiei nu se poate face decât prin Biserică, refractar la orice încercări de înnoire, luptător contra „păgânismului nou care încearcă să surpe Ortodoxia”. A persecutat preoţii şi călugării care militau pentru cultivarea limbii şi a culturii româneşti, unii fiind exilaţi în Rusia; a încercat, pe diferite căi, să insufle credincioşilor basarabeni ataşamentul faţă de Rusia şi de ţar122. S-a arătat foarte îngrijorat de răspândirea inochentismului, căutând să oprească prin toate mijloacele acest curent sectant. Activitatea lui a fost apreciată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi ca urmare a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi transferat într-o Eparhie mai importantă123. Platon Rojdestvenski (1914-1915). Până a fi numit la Chişinău a fost arhiepiscop al eparhiei ruseşti din America de Nord. În Basarabia nu s-a manifestat prin fapte deosebite. Se cunoaşte că a lansat o colectă publică destinată adunării de fonduri pentru construirea, sub patronajul Bisericii, a unui aşezământ de asistenţă socială – un orfelinat pentru copiii ostaşilor căzuţi pe front, proiect care nu s-a mai realizat. De la Chişinău a fost transferat în Georgia124. Anastasie Gribanovski (1915-1918). A fost transferat din eparhia de Holmsk şi Lublinsk la Chişinău la 10 decembrie 1915. La 6 mai 1916 a fost ridicat la treapta de arhiepiscop. A fost un rigorist şi acset sever. Fapte de seamă, de care să-şi fi legat numele, nu se cunosc. A participat în fruntea unei delegaţii de preoţi şi mireni la Sinodul de la Moscova din 1917-1918. În procesul unirii Basarabiei cu România, atât el, cât şi cei doi episcopi vicari au adoptat o poziţie echivocă. Când i s-a propus să rămână în Basarabia şi să intre în componenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, el a refuzat şi a emigrat în Europa125. În 1868, pe lângă Arhiepiscopia Chişinăului a fost creat şi un post de arhiereu-vicar cu titlul „de Akkerman”, dar cu sediul în Chişinău, care a existat 122 123

124

125

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 93. Vezi: I. Parhomovič, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Serafima (Čičagova), arhiepiskop Kišin‘evskij i Hotinskij, în “Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo IstorikoArheologičeskogo Obščestva”, Vol. VIII, Chişinău, 1913. B. Buzilă, Op. cit., p. 60-62; În 1917 а fost ridicat la rangul de mitropolit şi numit exarh al Caucazului, apoi transferat în scaunul episcopal al Hersonului şi Odesei. În 1920 a emigrat, ajungând din nou în fruntea eparhiei ruseşti din America de Nord. În 1924 a ieşit de sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, devenind unul din reprezentanţii de seamă ai Bisericii ruse de peste hotare. Ibidem, p. 62-63.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

43

până în 1918 (cu excepţia perioadei 1873-1882, când Pavel Lebedev nu şi-a luat vicar). În acest post au fost numiţi ierarhi ruşi sau ucraineni: Petru Troiţki (1868-1873), Augustin Galianiţki (1882-1887), Arcadie Filonov (1887-1907), Nicodim Krotkov (1907-1911) şi Gavriil Cepur (1911-1918)126. În 1909, pe lângă arhiereii-vicari cu titlul de „Akkerman”, a fost creat şi un al doilea post, cu titlul „de Ismail”, cu sediul în mănăstirea nou înfiinţată, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în apropierea acestui oraş. Acest post a fost ocupat de: Gavriil Cepur (1910-1911), Zenovie Drozdov (1911-1913), Neofit Slednikov (1913-1914) şi Dionisie Sosnovski (1914-1918)127. Învăţământul teologic. Cea mai importantă instituţie de învăţământ teologic din Basarabia în perioada ţaristă a fost Seminarul teologic din Chişinău, deschis de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în 1813128. La început, acesta avea două clase – una pregătitoare şi alta “gramaticească”, dar pe parcurs i s-au adăugat noi clase, ajungând în 1823 la un curs complet. Primul rector a fost protoiereul Petru Kuniţki129, subdirector şi învăţător al clasei de gramatică – Ivan Nesterovici, învăţător al clasei pregătitoare – Isidor Gherbanovski, toţi trei ucraineni, colaboratori apropiaţi ai mitropolitului Gavriil, încă pe când era exarh al Principatelor române. Seminarul era destinat, în primul rând, pentru copiii clericilor, cărora li se acordau 30 de burse130. Cursurile se predau în limba rusă (limba română se preda ca o simplă materie de studiu). Seminarul a fost reorganizat în mai multe rânduri, în dependenţă de evoluţia cursului politic al guvernului ţarist. În 1823 s-a procedat la o reorganizare în baza „Regulamentului şcolilor duhovniceşti din Rusia” din anii 1808-1814. Ca urmare, Seminarul a fost coborât de la rangul de instituţie de învăţământ superior la una de studii medii. Clasele inferioare au fost reorganizate într-o instituţie aparte – Şcoala duhovnicească de băieţi din Chişinău131, iar cele superioare, rămase Seminarului, au format trei secţii de învăţământ: inferior, mediu şi superior. Învăţământul superior revenea Academiilor duhovniceşti, Seminarul teologic din Chişinău fiind subordonat Academiei duhovniceşti 126 127 128

129

130 131

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 74. Ibidem, p. 92. Vezi: Vlad Dumbravă, Prima şcoală secundară din Basarabia: Seminarul teologic din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 1, p. 59-63. Diana Eţco, Petru Cuniţchi, primul rector al Seminarului teologic din Chişinău, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2002, nr. 2, p. 69-72. N. Popovschi, Op. cit., p. 61. Diana Eţco, Şcolile Spirituale din Basarabia, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 3, p. 70.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

44

Veaceslav Ciorbă

din Kiev, care verifica activitatea lui prin intermediul reviziilor organizate cu regularitate. În 1840, ţarul Nicolae I (1825-1855) a aprobat un nou Regulament al seminariilor, care rămâneau tot cu şase clase, dar cu o programă mult mai bogată, cu câte 32 de ore săptămânal pentru fiecare clasă. Se prevedea ca toate materiile să fie predate numai în limba rusă132. În conformitate cu Regulamentul din 1867, din programa de studii a Seminarului teologic din Chişinău a fost exclusă completamente predarea limbii române. În 1884, conform noului Regulament, ierarhii locului au primit drepturi depline în conducerea şi organizarea seminariilor din eparhiile lor, inclusiv dreptul de a numi rectorul şi profesorii. Accentul se punea, de asemenea, pe studiile teologice şi limbile clasice. Obiecte de cultură generală erau foarte puţine, doar în primele patru clase. A fost instituit şi un post de preot al capelei Seminarului (duhovnic), cu un program strict de rugăciune şi practică liturgică133. În 1906 a intrat în vigoare un nou Regulament al seminariilor din Rusia. Noutatea pentru cel din Chişinău era introducerea disciplinelor „limba moldovenească” şi „muzica bisericească moldovenească”, dar facultativ, în clasele a V-a şi a VI-a. În 1913, la jubileul centenar al Seminarului teologic din Chişinău, s-a constatat că instituţia a avut 67 de promoţii (în anii 1821-1869 erau absolvenţi din doi în doi ani) cu 2436 de absolvenţi, care au terminat cursul complet de 6 clase, din care 393 au făcut ulterior studii superioare – 102 în Academii duhovniceşti, 281 în universităţi şi politehnici134. Rolul şi importanţa acestui Seminar în istoria Basarabiei este apreciat în mod diferit. Pentru unii el a fost un avanpost al iluminării populaţiei locale, care a contribuit esenţial la răspândirea ştiinţei de carte şi la depăşirea analfabetismului, specific aceste regiuni. În pereţii acestei instituţii s-a format şi s-a consolidat elita cultural-naţională a Basarabiei. Reversul medaliei se prezintă mai puţin pozitiv, fiind marcat de promovarea de către autorităţile civile şi bisericeşti, în mod constant, a politicii de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei autohtone. Ca urmare, prin intermediul preoţilor pregătiţi aici după modelul ţarist, în societatea basarabeană a fost cultivată o nouă mentalitate rusofilă. 132 133 134

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 63-64. Ibidem, p. 80. Ibidem, p. 97-98.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

45

O altă categorie de şcoli teologice din Basarabia în perioada ţaristă au fost Şcolile duhovniceşti, care erau instituţii de învăţământ teologic primar135. În 1823, din clasele inferioare ale Seminarului teologic s-a format Şcoala duhovnicească de băieţi din Chişinău. Până în 1866 ea s-a aflat în incinta Seminarului, apoi a fost transferată în alt local. Termenul de studii era de patru ani. Procesul de învăţământ era organizat în limba rusă. Absolvenţii şcolii aveau dreptul de a se înscrie în clasa întâi a Seminarului136. Majoritatea elevilor erau copii ai clerului, veniţi la studii din toate colţurile Basarabiei. În legătură cu creşterea contingentului de elevi la Şcoala duhovnicească de băieţi din Chişinău s-a hotărât înfiinţarea unor noi instituţii de acest gen. Mai întâi a fost deschisă o Şcoală duhovniceasă la Bălţi, în 1869, apoi, din lipsă de local, ea a fost transferată în 1873 la Edineţ. În 1893 a fost deschisă o Şcoală duhovnicească pentru judeţele de sud la Ismail137. În perioada anilor 1864-1869 a funcţionat în Chişinău şi o „scoală pentru fete din tagma duhovnicească”, reorganizată în 1872 în Şcoală eparhială de fete cu şase clase138. Tot sub îndrumarea Bisericii s-au aflat, de asemenea, şcolile mănăstireşti şi aşa-numitele „şcoli parohiale”, pentru instruirea elementară, care au fost viabile atât timp cât în ele se preda în limba română. Spre sfârşitul secolului XIX, după introducerea predării obligatorii în limba rusă, statul a fost nevoit să ia sub controlul său învăţământul elementar şi primar, pentru a-l menţine, impunând în acelaşi timp un control strict. Tipărituri şi publicaţii. Pentru satisfacerea necesităţii de cărţi de cult, la cererea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, în 1814 a fost înfiinţată o „Tipografie exarhicească”139. Pe parcursul funcţionării Tipografiei, aici au apărut atât cărţi de cult în limba română, cât şi de învăţătură, manuale didactice etc140. Chiar de la început, însă, activitatea Tipografiei a fost supusă anumitor 135

136 137 138

139

140

Vezi: Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933. D. Eţco, Op. cit., p. 70-72. Ibidem, p. 72-73. Vezi: D. Eţco, Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării Şcolii eparhiale de fete din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, p. 89-92; Maria Işaev, Contribuţii la istoricul Şcolii eparhiale de fete din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 5, p. 30-39. Vezi: Constantin N. Tomescu, Tipografia duhovnicească exarhală din Basarabia, în rev. „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, 1931, nr. 4, p. 258-271. Vezi: Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Bucureşti, 1923; Al. David, Tipărituri româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă, Vol. I (1814-1880), Chişinău, 1934; Pavel Mihailovici, Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918, Bucureşti,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

46

Veaceslav Ciorbă

restricţii menite să-i elimine treptat caracterul românesc. Numărul cărţilor româneşti tipărite aici a înregistrat o scădere permanentă. Cărţile editate la Chişinău au fost folosite nu numai în bisericile din Basarabia, ci şi în cele din stânga Nistrului (Transnistria). Unele au ajuns chiar şi în biserici din celelalte trei ţări româneşti141. Tipografia eparhială din Chişinău a existat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când activitatea sa a fost sistată de către arhiepiscopul Pavel Lebedev, iar ulterior închisă oficial de arhiepiscopul Serghie Liapidevski în 1883. În 1906, la cererea preoţimii basarabene, Tipografia a fost redeschisă142. În ea au început să fie tipărite cărţi de slujbă în româneşte – după unele ediţii mai vechi de la Chişinău –, dar şi cărţi de învăţătură. În perioada 1867-1918 a fost editat buletinul eparhial Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti. În primii patru ani acesta apărea în limbile rusă şi română, apoi numai în limba rusă143. În 1908 a început să apară prima revistă bisericească în limba română din Basarabia – Luminătorul. Iniţial, era redactată de preotul profesor Constantin Popovici (1860-1943) şi de ieromonahul Gurie Grosu (1877-1943). A apărut lunar, numai în româneşte, până în anii celui de-al doilea război mondial. În paginile acestei reviste au fost publicate articole cu caracter teologic, pastoral, istoric, predici etc. Pe lângă cei doi redactori, s-au remarcat şi un şir de preoţi basarabeni: Mihail Plămădeală, Nicolae Stoicov, Ieremia Ciocan, Teodor Bogos, Alexandru Baltaga, Vladimir Baltaga, tânărul preot poet Alexie Mateevici şi alţii144. Prin articolele de istorie naţională şi bisericească, “Luminătorul” a contribuit într-o mare măsură la trezirea conştiinţei naţionale în rândul preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti din Basarabia145. În 1904 şi-a început activitatea Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia, cu sediul la Chişinău, care avea menirea să facă cercetări de istorie locală146. Din 1909 până în 1918, studiile membrilor Societăţii au fost 141 142

143

144 145

146

1940. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 85. Vezi: Lidia Volânschi, Contribuţii la istoricul tipografiilor din Basarabia (1814-1914), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”, Vol. IX, Chişinău, 2000, p. 221-228. Vezi: Liubovi Malahov, Buletinul Eparhiei Chişinăului (1867-1917), în rev, „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 4, p. 20-25. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 101. Vezi: Svetlana Prozorovschi, Rolul revistei bisericeşti „Luminătorul” în deşteptarea naţională a Basarabiei în 1918, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 49-56. Vezi: Elena Ploşniţă, Societatea istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie cultural-ştiinţifică, în ziar. „Literatura şi arta”, Chişinău, 11 aprilie 1999, p. 4; Idem, Protejarea patrimoniului

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

47

publicate în ruseşte în revista Trudy Bessarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva (9 volume)147. Teologi basarabeni. Dintre teologii români basarabeni care au trăit şi activat în timpul stăpânirii ţariste merită să fie menţionaţi: mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei (1820-1902), ieromonahul Anania Melega, compozitorul şi dirijorul Gavriil Musicescu, care au activat în Principatele române, Arsenie Stadniţki (1862-1936), doctor în teologie, mitropolit al Novgorodului, care a scris multe lucrări privind istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia, slavistul A.I. Iaţimirski, preotul Nicolae Grosu (1867-1944), profesor la Academia duhovnicească din Kiev, compozitorul şi dirijorul Grigorie Livovski; arhimandritul Anatolie Tihai, misionar în Japonia, preotul poet Alexei Mateevici (1888-1917), protoiereul Nicolae Laşcov (1860-1933), profesorul Iustin Frăţiman (1870-1927), ieromonahul Gurie Grosu, preotul Constantin Popovici şi alţii. Preoţimea. În timpul regimului ţarist preoţimea basarabeană s-a transformat treptat într-o clasă distinctă, inaccesibilă pentru elemente din alte pături sociale. Clericii erau scutiţi de dări şi de serviciul militar; parohiile se “transmiteau” din tată în fiu (dreptul de moştenire a parohiilor era consfinţit chiar printr-o lege din 1823); funcţia de paroh se păstra fiilor de preoţi şi în cazul când aceea erau minori; în cazul când era numit un preot străin, el trebuia să întreţină văduva şi orfanii din contul parohiei; fiii de preoţi erau îndemnaţi să se căsătorească cu fete din „tagma duhovnicească”148 etc. Sub influenţa procesului de rusificare preoţii basarabeni au început să poarte reverende cu croială specific rusească şi cruci pectorale, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim preoţi basarabeni cu nume rusificate, ca Danilevschi, Laşcov, Florov, Cornovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea, de asemenea, căsătorirea absolvenţilor de Seminar cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti149. Deşi prin legile din 1867 şi 1869 au fost anulate unele privilegii ale clerului, cu scopul desfiinţării „sistemului de castă”, totuşi, în virtutea tradiţiei, fiii de preoţi păstrau cele mai multe şanse de a deveni clerici. O schimbare pozitivă a constituit-o ridicarea nivelului intelectual al preoţimii basarabene. În 1812, dintre toţi preoţii Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 31 de protoierei şi 1064 de preoţi – numai 10 aveau studii complete semi-

147 148 149

cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p. 32-36. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 101-102. N. Popovschi, Op. cit., p. 48. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p.68.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

48

Veaceslav Ciorbă

nariale, 2 absolviseră clasa filosofică seminarială, iar restul erau cu şcoala inferioară sau chiar cu pregătire de acasă150. În 1859 erau 162 de preoţi cu studii de seminar, restul fără studii. În 1882 nouă preoţi aveau studii superioare, 521 – seminariale, 126 erau absolvenţi ai seminariilor de la Huşi şi Ismail, 128 – nu terminaseră studiile sau nu aveau deloc studii151. În 1903, din 1008 preoţi, câţi erau în eparhie, 3 protoierei şi 10 preoţi aveau studii academice, 15 protoierei şi 805 preoţi aveau cursul seminarial, 74 – cursuri seminariale din România, 9 – cursuri complete de şcoli normale, 92 – cursuri incomplete de seminar152. Starea materială a cunoscut şi ea o îmbunătăţire substanţială. A fost micşorat numărul clericilor, stabilindu-se ca la parohiile medii să nu fie mai mult de un preot şi un cântăreţ. Principalul mijloc de existenţă a preoţilor era pământul (majoritatea se ocupau cu munca câmpului, cu creşterea vitelor, cu cultivarea viţei de vie etc.), la care se adăuga plata benevolă pentru diferite slujbe bisericeşti, ofrandele enoriaşilor şi unele privilegii (de exemplu, din 1858 clericii au primit dreptul de a folosi păşunile pentru vitele lor în mod gratuit). Încă din 1829 bisericilor li s-a acordat câte un lot de pământ de cel puţin 33 deseatine, iar unele biserici din satele de pe domeniul statului au fost înzestrate cu câte 99, 120, 198 şi chiar cu 240 deseatine153. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea s-a introdus, în câteva parohii, salarizarea clerului, fie de stat, fie de parohieni (în 1880 erau 90 din ultima categorie, iar la începutul secolului al XX-lea 186 de clerici primeau salariu de la stat)154. În 1818 a fost înfiinţată „Epitropia pentru săraci din tagma duhovnicească a Eparhiei Chişinăului”155, care a existat până în 1918. În 1880 a fost înfiinţată o „Casă emeritală”, al cărei scop era să acorde pensii clericilor ieşiţi din serviciu, precum şi văduvelor şi orfanilor acestora. În 1904 a luat fiinţă o „Societate de ajutor reciproc pentru văduve şi orfani din tagma bisericească” (în caz de invaliditate, deces şi chiar caterisire). În acelaşi an a fost înfiinţată şi „Casa de împrumuturi” a clerului. Toate acestea au făcut ca preoţii şi cântăreţii Eparhiei să aibă o situaţie materială corespunzătoare, care să le permită desfăşurarea lucrării pastorale şi misionare pe măsura cerinţelor timpului156. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea preoţimea a început 150 151 152 153 154 155 156

N. Popovschi, Op. cit., p. 45. Ibidem, p. 107. Ibidem, p. 168. Ibidem, p. 47-48. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 77. N. Popovschi, Op. cit., p. 48. Vezi: Daniel Niţă Danielescu, Viaţa preoţimii din Basarabia în perioada stăpânirii ţariste (18121918), în rev. „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, 2002, nr. 5-8, p. 105-130.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

49

să fie un factor mai activ în viaţa socială, desfăşurând o apreciabilă acţiune de asistenţă socială prin aşa-numitele „frăţii” sau „frăţimi”, asociaţii care veneau în sprijinul celor săraci. După 1864 au fost înfiinţate în multe parohii aşanumitele „epitropii”, tot cu scop caritativ157. Din 1868 până în 1916, anual, la fel ca şi în celelalte eparhii ruseşti, s-au desfăşurat „Congresele eparhiale” – întruniri ale reprezentanţilor de frunte ai clerului, care luau în dezbatere anumite probleme din viaţa eparhiei (de obicei, ele erau secundare: activitatea şcolilor eparhiale, a fabricii de lumânări şi alte chestiuni legate de starea materială a preoţilor). Arhiepiscopii erau conducătorii şi supraveghetorii acestor congrese şi nici o hotărâre nu putea fi pusă în aplicare fără aprobarea lor, iar de multe ori hotărârile preoţilor erau fie moderate de aceştia, fie chiar respinse158. Tot din 1868 s-au inaugurat şi „congresele judeţene” ale blagocinilor, la care participau blagocinii respectivi şi câţiva delegaţi ai preoţilor din cercurile protopopeşti. La centrul eparhial funcţiona un „comitet eparhial”, care prezenta ierarhului hotărârile congreselor. „Partea negativă a acestor congrese, consideră Mircea Păcurariu, consta în faptul că la ele participau numai preoţii, fiind excluşi diaconii şi cântăreţii, ca să nu mai vorbim de mireni. În felul acesta, prin înlăturarea totală a elementului mirean de la conducerea Bisericii, preoţii se considerau singurii reprezentanţi ai ei şi exponenţi ai intereselor lor şi ale păstoriţilor”159. De regulă, congresele erau conduse de clerici ruşi, cu studii superioare, dar spre sfârşitul epocii conducerea lor a fost încredinţată şi unor prestigioşi preoţi basarabeni, care apar, însă, cu nume rusificate: Nicolae Vlaicov, Ioan Cornovanov etc160. Un mare accent se punea pe activitatea predicatorială, catihetică şi misionară. Au fost înfiinţate biblioteci parohiale şi protopopeşti. În 1892 s-a creat un „Consiliu misionar eparhial”, din 1893 la Chişinău se întruneau periodic Congrese misionare eparhiale, s-au creat la început două, apoi trei posturi de misionari etc. În perioada 1812-1918 preoţimea basarabeană s-a îndepărtat tot mai mult de poporul de rând. Ierarhii ruşi voiau să aibă în subordine o preoţime devotată stăpânirii ţariste şi acest obiectiv putea fi realizat doar prin rusificarea lor. Procesul de rusificare, care era promovat prin şcoală, prin impunerea cunoaşterii obligatorii a limbii ruse, prin introducerea ei în cult şi prin multe alte metode, a dat treptat roadele sale. Populaţia rurală românească, care constituia marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu cunoştea, însă, limba rusă şi era mai puţin influenţată de cultura rusească. Ca urmare, poporul se îndepărta 157 158 159 160

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 78. Ibidem. Ibidem. Ibidem, p. 78-79.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

50

Veaceslav Ciorbă

de Biserică şi de păstorii săi duhovniceşti, se crea un teren favorabil pentru apariţia diferitelor secte, care nu au întârziat să se strecoare. Un exemplu elocvent este „mişcarea” călugărului Inochentie de la Balta, care învăţă în limba română161 şi care a produs mari tulburări, credincioşii de rând venerându-l în masă. Viaţa monahală în perioada ţaristă a suferit şi ea unele transformări radicale. La momentul anexării, cele mai importante mănăstiri şi schituri erau: Căpriana (cu schitul Condriţa), Călărăşăuca, Curchi (cu schitul Pripiceni), Dobruşa, Frumoasa, Japca, Hâncu, Hârbovăţ, Hârjauca, Saharna (cu schitul Ţâpova), Suruceni şi Ţigăneşti – de călugări; Cuşelăuca, Hirova, Răciula, Tabăra şi Vărzăresti – de călugăriţe, socotite „schituri”162. Imediat după anexare, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a numit un „blagocin” (exarh sau inspector) peste toate mănăstirile şi schiturile din Basarabia. El avea misiunea de a introduce viaţa de obşte şi de a controla întreaga activitate, care se desfăşura în cuprinsul lor. Această funcţie a fost menţinută pe tot parcursul perioadei, majoritatea blagocinilor fiind numiţi, însă, dintre ruşi sau ucraineni163. Deşi la început comunităţile monahale s-au împotrivit, totuşi spre sfârşitul secolului al XIX-lea viaţa de obşte a fost introdusă aproape în toate mănăstirile şi schiturile basarabene. Numărul nevoitorilor a fost în permanentă creştere. În 1918 erau peste 1000 de călugări şi fraţi şi peste 1400 de maici şi surori164. Majoritatea călugărilor şi călugăriţelor proveneau din rândul populaţiei româneşti locale de la sate, de aceea aveau puţină carte şi erau preocupaţi mai mult (pe lângă obişnuitele nevoinţe călugăreşti) de problemele gospodăreşti din mănăstirea lor. În câteva mănăstiri au existat şcoli mănăstireşti, unele din ele funcţionând şi până la 1812, altele au fost înfiinţate sub stăpânirea rusească. În aceste şcoli învăţau şi laici, dar şi cei de la mănăstire. Deşi autorităţile încurajau venirea în mănăstirile basarabene a ruşilor şi ucrainenilor, totuşi, numărul lor a fost foarte mic. Aceştia preferau mănăstirile mari, cu largi posibilităţi materiale, unde aveau posibilitatea să ocupe posturi de conducere: egumeni, locţiitori de egumeni etc. Unii din ei aveau studii teologice superioare. Administraţia eparhială a cerut egumenilor să oblige pe călugări să înveţe limba rusă (în 1909 s-a hotărât ca cei recomandaţi pentru hirotonie să fie acceptaţi doar dacă pot sluji în slavoneşte şi cunosc limba rusă). S-au înfiinţat şi câteva şcoli mănăstireşti, în care se preda în ruseşte. Mulţi egumeni erau 161 162 163 164

N. Popovschi, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 60. Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919 (extras din RSIAB, XI), p. 8-9. Ibidem, p. 10-11.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

51

transferaţi de la o mănăstire la alta (unii chiar la mănăstiri din afara Basarabiei), după cum cereau interesele administraţiei ruseşti (de exemplu, cazul arhimandritului Gurie Grosu, care în 1909 a fost transferat ca egumen la o mănăstire din gubernia Smolensk). Cu toate acestea, majoritatea covârşitoare a vieţuitorilor erau români, lucru de care s-a şi ţinut seama, unii din ei fiind numiţi egumeni. Deşi nu aveau o pregătire şcolară corespunzătoare – unii chiar fără studii – ei au avut meritul de a fi menţinut legătura cu masele de ţărani din rândul cărora proveneau, păstrând astfel tradiţiile şi datinile strămoşeşti165. Sub aspect economic, pe parcursul perioadei 1812-1918 aproape toate mănăstirile au cunoscut o perioadă de relativă înflorire. Au fost ridicate biserici noi – unele adevărate monumente arhitectonice – la Dobruşa (1811-1822), Condriţa (1820), Saharna (1818-1821), Suruceni (1825-1828), Hâncu (1835), Hârjauca (1836), Cuşelăuca (1841-1847), Ţigăneşti (1846-1854), Vărzăreşti (1863), Hârbovăţ (1870), Curchi (1872), Căpriana (1903), Japca (1916) etc. Au fost construite, de asemenea, clădiri auxiliare (birouri administrative, chilii, trapeze etc.), s-au făcut amenajări teritoriale, s-au îmbunătăţit condiţiile de trai166, s-au extins domeniile167. S-a înfiinţa şi o mănăstire nouă – Noul Neamţ (Chiţcani). Doi ieromonahi nemţeni – Teofan Cristea şi Andronic Popovici – nemulţumiţi de secularizarea averilor mănăstireşti din România, s-au refugiat în Basarabia, unde au cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg să le permită să înfiinţeze o nouă mănăstire pe moşia Chiţcani, unde să se stabilească până la 50 de călugări, de dorit de la mănăstirea Neamţ. În scurt timp această mănăstire a devenit una din cele mai mari şi mai prospere. Pe teritoriul ei s-au ridicat patru biserici, astfel încât a căpătat aspectul unei adevărate lavre ruseşti168. Unele schituri au dispărut, au apărut şi unele noi, altele au fost transformate în mănăstiri – în 1916 Călărăşăuca şi Japca sunt transformate în mănăstiri de maici, fiind aduse aici rusoaice refugiate din teritoriul polonez (anexat Rusiei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), din cauza războiului169. În 1918 în Basarabia existau 13 mănăstiri (Căpriana, Cetatea din Ismail, Condriţa, Curchi, Dobruşa, Frumoasa, Hârbovăţ, Hâncu, Hârjauca, Noul 165 166

167

168 169

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 87-88. Vezi: Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, 1998; Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, 2001. Vezi: T. Varta, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor din Basarabia (1812-1917), în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997, nr. 1, p. 14-31. Vezi: Irinej Tafunea, Istorija Svjatovoznesenskogo Kickanskogo monastyrja, Noul Neamţ, 2004. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 94-95.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

52

Veaceslav Ciorbă

Neamţ, Saharna, Suruceni şi Ţigăneşti) şi 4 schituri (Bocancea, Pripiceni, Terapont şi Ţâpova) – de călugări; 7 mănăstiri (Călărăşăuca, Cuşelăuca, Hirova, Japca, Răciula, Tabăra şi Vărzăreşti) şi un schit (Borisovca-Ismail) – de călugăriţe; trei frăţii de călugări la reşedinţele eparhiale (două în Chişinău şi una la Ismail) şi două frăţii de călugăriţe, care conduceau două aziluri de orfani în Chişinău170. Arta bisericească. Înglobarea Basarabiei în componenţa Imperiului ţarist a dus inevitabil la un proces de deznaţionalizare şi rusificare a artei bisericeşti171. Acest lucru s-a petrecut, pe de o parte, direct, printr-o politică conştientă, dirijată de la centru, prin care erau impuse valori şi modele artistice străine spiritului şi culturii locale, iar, pe de altă parte, pe cale indirectă, ca rezultat al rusificării altor laturi ale vieţii politice, social-economice şi culturale a noii gubernii. Coloniştii străinii, funcţionarii de altă naţionalitate, profesorii cunoscători de limbă şi cultură rusă, basarabenii rusificaţi etc., toţi optau pentru valori străine şi ei, spre deosebire de oamenii din mediul rural, aveau posibilitatea de a-şi impune gusturile şi preferinţele. În perioada 1812-1918 în Basarabia a avut loc un intens proces constructiv, de la 42 de biserici de zid în anul 1812 s-a ajuns la 818 în anul 1903. Marea majoritare a acestor edificii au fost înălţate în mediul rural. Ele au fost construite în stil neoclasic rus, după câteva proiecte-tip, cu mici modificări de la un monument la altul. Cu toate acestea, au fost construite şi biserici reprezentative sub aspect arhitectural172. Arhitectura bisericească basarabeană în această perioadă a fost profund marcată de transformările şi tendinţele arhitecturii din marile oraşe ruseşti, în special, din capitala imperiului – Sankt-Petersburg. Într-o primă etapă asistăm la un proces de marginalizare a arhitecturii autohtone, care s-a remarcat printrun şir de monumente construite la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea şi la impunerea pe diferite căi a stilului neoclasic de factură rusească. Odată cu apariţia în marile centre ruseşti a unor noi direcţii arhitecturale de nuanţă eclectică şi în Basarabia, cu o întârziere de aproximativ două decenii, s-a resimţit tot mai insistent influenţa eclectismului la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. După cum au subliniat toţi cercetătorii din perioada interbelică, cel mai elocvent, această influenţă se vede în utilizarea cupolei în formă de bulb de ceapă, care este unul din elementele caracteristice ale arhitecturii ruseşti pe 170 171 172

Ibidem, p. 95. Vezi: Veaceslav Ciorbă, Arta bisericească din Basarabia (1812-1918), Chişinău, 2005. Ibidem, p. 8-35.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

53

tot parcursul evoluţiei sale. Deşi biserici construite în stil tradiţional rusesc în Basarabia nu avem atât de multe, puţine locaşuri de cult din perioada 18121918 sunt care să nu fi împrumutat, fie şi ca element mai mult decorativ, cupola rusească în formă de bulb. Pictura bisericească basarabeană din această perioadă este supusă aceluiaşi proces de rusificare. Se atestă un flux de icoane pictate după modele academice în atelierele din marile oraşe ale Imperiului, care, pe de o parte, au înlocuit icoanele originale şi unicate, într-un fel, ale zugravilor locali, iar, pe de altă parte, au influenţat stilul iconarilor basarabeni, care s-au depărtat treptat de vechea tradiţie autohtonă. Aceste icoane de tip rusesc, deşi răspândite pe larg în Basarabia, nu prezintă interes sub aspect artistic, din simplu motiv că erau produse în serie şi nici n-au constituit subiectul vreunui studiu. Vorbind despre pictura bisericească basarabeană de factură autohtonă din secolul al XIX-lea, specialiştii din domeniu173 susţin că în această perioadă se încheie drumul lung şi sinuos al artei medievale româneşti, în general, şi al picturii în special. Asistăm la o epocă de decădere. Icoanele realizate de zugravii autohtoni au început să fie tot mai puţin preferate. Ca urmare, aceştia au încercat să imite operele academice şi astfel s-au depărtat tot mai mult de vechile tradiţii iconografice caracteristice Ortodoxiei. Această tendinţă s-a remarcat, în primul rând, prin aplicarea reliefului sculptural pictat, prin utilizarea clarobscurului, care, în general, este caracteristic pentru pictura laică, şi prin imitarea limbajului plastic al gravurii, operele astfel create semănând mai mult a tablouri cu subiect religios. Alt aspect care, pe de o parte, constituie un moment al evoluţiei artei basarabene, dar, în acelaşi timp, şi al declinului zugrăvirii icoanelor, este nemijlocit legat de apariţia învăţământului artistic în Basarabia (Şcoala de desen a lui Terentie Zubcu, 1887), cât şi a pictorilor profesionişti, operele cărora au puţin comun cu cele ale zugravilor de meserie sau ale meşterilor populari174. Dintre artele decorative, care s-au dezvoltat în Basarabia în perioada 18121918 poate fi menţionată doar sculptura populară în lemn şi în piatră, care a 173

174

Vezi: Tudor Stăvilă, Icoana populară din Basarabia în secolul al XIX-lea, în rev. „Arta′ 93, Studii, cercetări, documente”, Secţia studiul artelor, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1993, p. 69-90; Idem, Arta plastică din Basarabia în secolul al XIX-lea, în „Arta′ 98”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1998, p. 46-54; Idem, Icoana basarabeană şi istoricul problemei, în “Arta 2003”, Chişinău, 2003, p. 36-43; Constantin Ion Ciobanu, Tudor Stăvilă, Icoane vechi din colecţii basarabene, Chişinău, 2000, etc. Vezi: Tudor Stăvilă, Arta plastică modernă din Basarabia (1887-1940), Chişinău, 2000.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

54

Veaceslav Ciorbă

avut în mare parte un caracter de cult175. Ca şi în cazul arhitecturii şi picturii, odată cu anexarea Basarabiei, sculptura a fost ruptă de la izvorul şi vatra sa românească, dar, spre deosebire de ele, fiind, în special, de factură populară, a fost mai puţin influenţată de factori veniţi din exterior. Deşi n-a cunoscut o înflorire deosebită, prelucrarea artistică a lemnului şi a pietrei s-a dezvoltat, fapt demonstrat, pe de o parte, de nenumărate piese sculptate, în special troiţe, care au existat în toate satele basarabene, iar, pe de altă parte, de crearea unor centre artistice cu un specific propriu, care au dat naştere unor opere reprezentative şi de certă valoare. Troiţele basarabene fascinează prin măiestrie şi complexitate, prin redarea chipului şi prin larga lor răspândire. Chiar şi cercetătorii din perioada sovietică176 se mirau de faptul că chipul lui Hristos nu avea imprimat nimic din acele chinuri, pe care le suferea în momentul răstignirii, fapt caracteristic artei din ţările catolice, ci, din contra, chipul lui Hristos din troiţele basarabene, în spiritul învăţăturii Bisericii Ortodoxe, îl reda pe Mântuitorul având o faţă liniştită, senină, care privea de sus cu blândeţe şi care pare că nici nu simţea acele chinuri la care era supus. Rolul slujitorilor Bisericii în mişcarea de emancipare naţională. La 27 februarie/12 martie 1917 în urma acţiunilor revoluţionare ale forţelor democratice din Rusia s-a prăbuşit Imperiul ţarist absolutist. Acest eveniment a răsturnat din temelii vechea ordine socială şi politică din Rusia şi a trezit la o viaţă nouă popoarele fostului Imperiu, inclusiv românii basarabeni. Ca urmare, febra căutării unor noi rosturi sociale, politice şi naţionale a cuprins întreaga societate basarabeană. În noua conjunctură politică fiecare pătură socială căuta să-şi dobândească drepturile şi libertăţile, de care considera că a fost privată. Explozia socială produsă în inima Imperiului rus a găsit clerul basarabean nepregătit pentru o schimbare atât de radicală a lucrurilor. În urma politicii de deznaţionalizare şi de rusificare, promovate de guvernul ţarist, preoţimea, în bună parte, se îndepărtase de popor177. În iureşul evenimentelor revoluţionare declanşate după februarie 1917, neînţelegând natura şi conţinutul evenimentelor ce se produceau, cea mai mare parte a preoţimii basarabene a rămas dezorientată şi a preferat expectativa178. 175 176

177

178

V. Ciorbă, Op. cit., p. 61-71. Vezi: Matus Livšic, O moldavskoj narodnoj scul‘pture konca XIX – načala XX vv, în „Ĕtnografija i isskustvo Moldavii”, Chişinău, 1972, p. 95-112. Ion Negrei, Onisifor Ghibu şi problemele Bisericii din Basarabia (1917-1918), în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, martie 1998, p. 20. Vezi: B. Buzilă, Clerul din Basarabia şi Unirea, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1998, nr. 2, p. 28-35.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

55

Cu toate acestea, încă până la evenimentele din 1917 în sânul clerului din Basarabia se conturase un curent naţional179. Graţie străduinţelor preoţimii cu sentimente naţionale în 1906 la Chişinău a fost redeschisă Tipografia eparhială, în care se imprimau cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba română. Din ianuarie 1908, tot la insistenţa clerului, a început să apară lunar prima revistă bisericească în limba română – “Luminătorul”. Tot mai frecvente au devenit vocile care se pronunţau pentru introducerea limbii române în învăţământul teologic şi în cult180. În 1917 doar un grup nu prea mare de preoţi a înţeles importanţa evenimentelor şi şansa dată de Dumnezeu şi a aderat fără preget la mişcarea de emancipare naţională. Dintre aceştia îi putem numi pe arhimandritul Gurie Grosu (viitorul mitropolit al Basarabiei), ieromonahul Dionisie Erhan, stareţul mănăstirii Suruceni (viitorul episcop al Cetăţii Albe – Ismail), preoţii Vasile Gobjilă din Chişinău, Andrei Murafa din Cotiujenii Mari (Soroca), Alexandru Baltaga din Călăraşi, Alexie Mateevici, profesor la Seminarul teologic din Chişinău, Constantin Popovici, profesor la Seminar şi redactor-şef al revistei „Luminătorul”, şi alţi reprezentanţi de vază ai clerului basarabean care luptau pentru dezrobirea naţională a enoriaşilor. Prin acest grup de seamă, care nu s-a temut să-şi expună deschis convingerile, preoţimea basarabeană s-a încadrat treptat în mişcarea naţională şi a participat activ la marile evenimente ce au urmat în viaţa Basarabiei. Astfel, „Adunarea extraordinară a clerului şi mirenilor din Eparhia Chişinăului”, care şi-a ţinut lucrările la 19-25 aprilie 1917, a cerut autonomia politică a Basarabiei şi autonomia Bisericii; constituirea unei Mitropolii în frunte cu un ierarh de neam român, care să fie ales de o adunare eparhială extraordinară, formată din reprezentanţi ai clerului şi mirenilor; introducerea limbii române în cult etc181. În zilele imediat următoare acestui Congres al preoţimii a mai avut loc o întrunire, în palatul vechi al Seminarului teologic, a unui grup de preoţi „adevăraţi moldoveni”. Aici a fost invitat profesorul ardelean Onisifor Ghibu, care printr-o frumoasă cuvântare despre istoria neamului românesc a reuşit să-i convingă pe cei prezenţi de necesitatea unor acţiuni mai energice182. După această întrunire a avut loc unirea forţelor politice din cadrul Partidului Naţional Moldovenesc cu cele ale clerului basarabean, promotoare ale 179

180

181 182

Vezi: Viorel Bolduma, Contribuţia preoţimii basarabene la Actul Unirii din 27 martie 1918, în ziar. „Misionarul”, Chişinău, 2004, nr. 2, p. 6. D. Eţco, Introducerea limbii române în Şcoala spirituală de băieţi din Chişinău în anul 1917, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2001, nr. 2, p. 32-34. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 81-85. I. Negrei, Op. cit., p. 22.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

56

Veaceslav Ciorbă

ideii naţionale. Un moment semnificativ în acest sens l-a reprezentat constituirea „Sfatului Ţării”, la 21 noiembrie 1917, în ziua sărbătorii „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Ceremonia a început cu oficierea Sf. Liturghii în Catedrală. Corul catedralei a cântat „Deşteaptă-te, române” şi „Pe al nostru steag e scris unire”. Preotul Ioan Andronic şi arhimandritul Gurie Grosu au ţinut cuvântări adresate deputaţilor Sfatului Ţării. În lunile ce au urmat constituirii Sfatului Ţării şi Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldoveneşti, la 24 decembrie 1917, Biserica basarabenă, dominată din ce în ce mai mult de vechii militanţi pentru emancipare naţională, a urmat îndeaproape politica tânărului şi efemerului stat183. Independenţa statului a adus la ordinea de zi ideea autocefaliei Bisericii din Basarabia, care, însă, curând a fost abandonată, după ce la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a adoptat “Hotărârea de unire a Republicii Moldoveneşti cu România”. Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost reprezentată în Sfatul Ţării de protoiereul Alexandru Baltaga, figură a preoţimii basarabene de înalt şi recunoscut prestigiu, care s-a numărat printre cei ce au votat Unirea184. Viaţa bisericească din Basarabia în perioada interbelică (1918-1940) Actul Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 a găsit la cârma Eparhiei Chişinăului şi Hotinului pe arhiepiscopul Anastasie Gribanovski (1915-1918) şi pe episcopii vicari Gavriil Cepur (1910-1918) şi Dionisie Sosnovski (1914-1918), toţi trei fiind de naţionalitate rusă. Acestor episcopi li s-a propus, ţinând seama de noile circumstanţe politice, să rămână în funcţie şi să intre sub jurisdicţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române, lucru pe care ei au refuzat să-l facă, părăsind de bună voie teritoriul Basarabiei185. La 23 iunie 1918 la Chişinău a venit episcopul Nicodim Munteanu (18641948) de la Huşi, numit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „locţiitor de arhiepiscop” până la alegerea titularului186. El a păstorit Biserica Ortodoxă din Basarabia un an şi jumătate (iunie 1918 – decembrie 1919), 183 184

185

186

B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 90. Vezi: Vasile Pavlic, Alexandru Baltaga – preot, deputat, om, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1999, nr. 1-2, p. 69-72. I. Negrei, Biserica din Basarabia pe calea unirii cu Biserica Ortodoxă Română (1918-1920), în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 23-24. Nina Negru, Raporturile jurisdicţionale şi culturale dintre Episcopia Huşilor şi Arhiepiscopia Chişinăului între anii 1917-1928, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău, 1999, nr. 1, p. 77-78.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

57

întreprinzând primele acţiuni privind integrarea Bisericii basarabene în viaţa Bisericii Ortodoxe din România întregită. Episcopul Nicodim a procedat de îndată la o nouă organizare a centrului eparhial, a ordonat introducerea limbii române în cult şi în Seminarul teologic din Chişinău, – la care au fost numiţi mai mulţi profesori români, în frunte cu arhimandritul Visarion Puiu –, a înlocuit pe unii egumeni ruşi şi ucraineni de la mănăstiri etc187. Aceste schimbări s-au produs cu greu, întâmpinând nemulţumiri din partea clericilor. Astfel, din cauza că clerul basarabean cerea un arhipăstor ales dintre localnici188, cât şi din cauza unor intrigi politice189, episcopul Nicodim Munteanu, în cadrul şedinţei Sfântului Sinod de la 18/31 decembrie 1919, şi-a dat demisia. În locul lui conducerea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului a fost încredinţată „în mod provizoriu şi până la alte dispoziţiuni” arhiereului Gurie Grosu Botoşăneanul, ales apoi la 21 februarie 1920 arhiepiscop titular al Chişinăului şi Hotinului. Gurie Grosu (1877-1943). Noul arhiepiscop era originar din Nimoreni, jud. Lăpuşna, născut în 1877, cu studii la Seminarul teologic din Chişinău, apoi la Academia duhovnicească din Kiev, care i-a conferit titlul de magistru în teologie (pe vremea aceea un titlu foarte înalt). S-a călugărit la mănăstirea Noul Neamţ, unde a fost hirotonit ieromonah, apoi numit misionar eparhial (1902). În 1909 a fost hirotesit arhimandrit şi transferat (mai exact exilat pentru idei naţionaliste) la mănăstirea Sf. Avraam din gubernia Smolensk în funcţia de egumen. Ulterior a fost director la două şcoli normale din Rusia. S-a reîntors în Basarabia abia în 1917, numărându-se printre militanţii activi pentru constituirea statului naţional român unitar. În 1918 Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, cu titlul „Botoşăneanul” (hirotonit la Iaşi la 15 iulie 1918), în 1920 – arhiepiscop titular la Chişinău (înscăunat numai în 1921)190. A fost un vrednic ierarh, cel mai potrivit pentru procesul de integrare bisericească completă, cel care a ştiut să stăpânească spiritele separatiste ale unor preoţi nostalgici după privilegiile din timpul regimului ţarist, a lucrat mult pentru renaşterea şi revigorarea vieţii spirituale româneşti în Basarabia, a militat pentru o Facultate de Teologie la Chişinău, a susţinut activitatea misionară etc. Prin Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promulgate la 6 mai 1925, s-a înfiinţat Mitropolia Basarabiei cu două eparhii sufragane: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail. De facto, 187 188

189 190

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 110. Gh. Vasilescu, Patriarhul Nicodim Munteanu. Cinci decenii de la mutarea către Domnul, în ziar. „Vestitorul Ortodoxiei”, 16 februarie-15 martie 1998, p. 2. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 122. M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 2002, p. 208-209.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

58

Veaceslav Ciorbă

ridicarea la rangul de Mitropolie a avut loc din momentul promovării Arhiepiscopului Gurie în rangul de mitropolit, în ziua de 28 aprilie 1928191. Gurie Grosu a păstorit până în noiembrie 1936 când, din cauza unor nereguli semnalate la centrul eparhial, dar mai ales în urma amestecului factorului politic, inclusiv al regelui Carol al II-lea, în problemele Mitropoliei basarabene, a fost „suspendat” de Sfântul Sinod şi apoi pensionat192. A trecut la cele veşnice la Bucureşti la 14 noiembrie 1943, fiind înmormântat la cimitirul mănăstirii Cernica193. Temporar scaunul episcopal de la Chişinău a rămas vacant, fiind cârmuit de locţiitori: la început formal de Nicodim Munteanu, mitropolit al Moldovei (noiembrie 1936-iunie 1937), apoi de Cosma Petrovici194, episcopul Dunării de Jos (iunie 1937-februarie 1938), „care însă venea doar din când în când la Chişinău, liturghisea uneori în Catedrală, fără să arate însă o prea mare râvnă însărcinării ce-i fusese dată şi fără a-şi manifesta într-un fel dorinţa de a se „muta” definitiv aici”195. Cel care a fost ales să preia cârma Mitropoliei Basarabiei a fost Efrem Enăchescu (1895-1968), originar din Oltenia, o vreme stareţ şi profesor de seminar, în acel moment exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor. A fost hirotonit în februarie 1938 arhiereu vicar cu titlul „Tighineanul” şi numit locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului (1938-1943)196. La 12 ianuarie 1944 a fost ales arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei, dar în curând a fost nevoit să se refugieze197. Integrarea Bisericii din Basarabia în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a fost însoţită şi de crearea unor noi eparhii, menite să asigure o mai bună conducere în teritoriu. La 10 martie 1923 a fost promulgată Legea privind înfiinţarea Episcopiilor Hotin şi Cetatea Albă – Ismail198. Titularii celor două 191

192 193

194 195 196 197 198

Vezi: I. Negrei, Înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 23-36. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 111. Vezi: I. Negrei, Mitropolitul Gurie Grosu, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 61-63; Nestor Vornicescu, Gurie Grosu, primul arhiepiscop şi mitropolit al Basarabiei româneşti, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 2, p. 94-108; B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 284-326; N. Negru, Cazul mitropolitului Gurie Grosu: noi puncte de vedere, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 32-37. M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 363. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 327. Ibidem, p. 327-341. M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 172. Gheorghe Palade, Dimensiuni ale dezvoltării vieţii spirituale în Basarabia interbelică, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 1, p. 29.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

59

eparhii basarabene (primul cu reşedinţa la Bălţi, al doilea la Ismail) urmau să fie aleşi în conformitate cu „Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi”, după ce Marele Colegiu Electoral era completat cu 6 membri clerici, „delegaţi de Congresul eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului şi reprezentând cele trei eparhii ale Bisericii Ortodoxe din Basarabia”199. După câteva zile de la publicarea Legii privind înfiinţarea Episcopiilor basarabene, Congresul Extraordinar al eparhiilor, întrunit la Chişinău în ziua de 13 martie 1923, a adoptat în unanimitate hotărârea prin care se cerea ca în fruntea Episcopiei Hotinului, să fie chemat episcopul Visarion Puiu, aflat atunci la cârma Eparhiei de Argeş200, iar pentru Episcopia Cetăţii Albe – Ismail a fost propus arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Seminarul teologic din Bucureşti. Prin hotărârea Marelui Colegiu Electoral, întrunit la Bucureşti, cu participarea delegaţilor basarabeni, a fost satisfăcută doar cererea privind Eparhia Hotinului201. Astfel, primul episcop al Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi, a fost ales Visarion Puiu (1879-1964), originar din Paşcani, jud. Iaşi, cu studii la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Academia duhovnicească din Kiev, fost vicar şi director al Seminarului teologic din Galaţi. A venit în Basarabia după Unire, devinind în 1919 directorul Seminarului teologic din Chişinău şi exarh al mănăstirilor din Basarabia, despre care publică o broşură, cu scurte prezentări monografice202. Pentru o scurtă perioadă a fost episcop al Argeşului (1921-1923). A tipărit câteva lucrări istorice şi predici. A fost episcop al Hotinului timp de 12 ani, principala preocupare fiind organizarea noii Eparhii, care în 1925, conform „Legii şi Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”, a trecut sub jurisdicţia Mitropoliei Bucovinei. A ridicat o monumentală Catedrală, sfinţită în 1935 în prezenţa regelui, o somptuoasă reşedinţă episcopală şi alte clădiri necesare unui centru eparhial, precum şi alte patru biserici, construite la Bălţi203. În octombrie 1935 a fost ales mitropolit al Bucovinei, funcţie din care şi-a dat demisia pe neaşteptate, în 1940. În 1942 Sfântul Sinod i-a încredinţat calitatea de mitropolit al Transnistriei şi şef al Misiunii Ortodoxe Române în acest teritoriu, cu reşedinţa în Odesa. Din cauza acestei ultime misiuni, în 1944 a fost nevoit să se refugieze în Apusul Europei, unde a trăit până la moarte (1964, lângă Paris)204. 199 200 201 202 203 204

Ibidem, p. 30. Reînfiinţarea Episcopiei Hotinului în anul 1923, Chişinău, 1923, p. 13. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 131-132. V. Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 137. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 112.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

60

Veaceslav Ciorbă

Episcopului Visarion Puiu i-a urmat la Bălţi, din decembrie 1935, Tit Simedrea (1886-1971), până atunci preot de mir, apoi arhiereu-vicar la Bucureşti, cu titlu „Târgovişteanul”. S-a bucurat de dragostea păstoriţilor basarabeni, în scurtul răstimp cât s-a aflat la Bălţi, adaptându-se locului. A fost un vrednic continuator al lucrării misionare, culturale şi constructive începută de predecesorul său. Era cunoscut şi ca cercetător erudit şi original al trecutului bisericesc, domeniu în care a dat lucrări de referinţă (despre „Episcopia Hotinului”, o ediţie critică a „Vieţii Sfântului Nifon” de Gavriii Protul, altă ediţie a „Pripelelor” lui Filotei Monahul de la Cozia etc.) În 1940 a fost ales mitropolit al Bucovinei, iar în 1945 s-a pensionat. S-a retras la mănăstirea Cernica, unde şi-a continuat până la moarte preocupările culturale205. Pentru Episcopia Cetăţii Albe – Ismail Marele Colegiu Electoral a ales la 29 martie 1923 pe Nectarie Cotlarciuc (1875-1935). Primul titular al noii Eparhii era bucovinean, doctor în teologie şi filosofie, cu studii de specializare la diferite Universităţi germane, fost profesor, apoi decan al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, autorul unor lucrări teologice în limbile germană şi română. La Ismail a fost instalat la 20 mai 1923 de către arhiepiscopul Gurie Grosu, dar în această catedră a avut o păstorire scurtă, neavând timp să se remarce prin realizări marcante. La 7 noiembrie 1924 a fost ales mitropolit al Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi, unde a păstorit până la moarte, în 1935206. După numirea lui Nectarie Cotlarciuc la Cernăuţi, scaunul episcopal de la Ismail a fost încredinţat, la 17 decembrie 1924, episcopului Armatei Iustinian Teculescu (1865-1932). Acesta era originar din oraşul Covasna din Ardeal, a fost preot şi protopop în Alba Iulia (1901-1922), preşedinte al Consiliului Naţional Român din Alba Iulia, unul din organizatorii Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918, apoi senator în primul Parlament al României întregite207. Deşi nu cunoştea realităţile din Basarabia, graţie bogatei experienţe administrative, pe care o avea, episcopul Iustinian a ştiut să se impună în rândul preoţilor basarabeni şi să facă rânduială în viaţa Eparhiei. A reorganizat Seminarul teologic eparhial „Episcopul Melhisedec Ştefănescu”, prelungind anii de studii de la şase la opt, după modul de organizare a seminariilor din întreaga ţară. A înzestrat cu localuri corespunzătoare Seminarul şi reşedinţa episcopală. Este autorul unui volum de predici şi îndemnuri pastorale “Pentru neam şi pentru lege”, apărut cu puţin timp înaintea morţii sale la 16 iulie 1932208. 205 206

207

208

Necrolog, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1971, nr. 11-12, p. 1268-1273. Mircea Lutic, Mic dicţionar al culturii româneşti din Bucovina: Nectarie Cotlarciuc, în ziar. „Literatura şi Arta”, Chişinău, 16 septembrie 1993, p. 3. I. Negrei, Episcopul Iustinian Teculescu: ctitorul şi organizatorul episcopiei Cetatea Albă – Ismail, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p. 37-38. Ibidem, p. 39-42.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

61

Urmaşul său a fost un localnic, Dionisie Erhan (1868-1943), născut în Bardar, jud. Lăpuşna, intrat de tânăr în mănăstirea Suruceni, pe care a condus-o mulţi ani ca stareţ. În 1917-1918 s-a numărat printre militanţii pentru unirea Basarabiei cu România, fapt pentru care în 1918 Sfântul Sinod l-a ales arhiereuvicar (cu titlul de „Ismail”) pentru Arhiepiscopia Chişinăului. A fost numit locţiitor de episcop la Ismail încă din 1932, dar alegerea sa a întâmpinat greutăţi, întrucât nu avea pregătire teologică universitară necesară (aşa cum cerea Legea şi Statutul de organizare din 1925) pentru ocuparea unui asemenea post de conducere. A fost totuşi ales, după ce Facultatea de Teologie din Chişinău i-a acordat titlul de „Doctor Honoris Causa” şi sub presiunea unui număr mare de oameni politici şi de intelectuali care preţuiau pe bătrânul arhiereu de 66 de ani, care a fost un vrednic luptător pentru Unire. Instalarea oficială a avut loc la 15 mai 1934. A fost un bun îndrumător al activităţii misionarpastorale şi culturale din Eparhie. În vara anului 1940, în timp ce armata roşie ocupa Basarabia, a fost nevoit să se refugieze în România. A asigurat timp de câteva luni locotenenţa scaunului episcopal de la Curtea de Argeş, dar continuând să poarte titlul “al Cetăţii Albe – Ismail”. La l septembrie 1941 s-a pensionat şi s-a reîntors în Basarabia. A murit la Chişinău, la 17 septembrie 1943, fiind înmormântat la Suruceni, mănăstirea sa de metanie209. În perioada interbelică, Biserica Ortodoxă din Basarabia a intrat treptat în drepturile sale fireşti, cunoscând importante transformări. Eparhiile basarabene au desfăşurat o largă activitate de propovăduire a credinţei în rândurile populaţiei, de combatere a sectelor şi a diverselor vicii sociale. În 1925 Mitropolia basarabeană avea 1090 biserici şi 1104 preoţi210, iar majoritatea absolută a locuitorilor continua să fie de credinţa ortodoxă (conform recensământului din 1930 – 89, 3%)211. Preoţii, de rând cu învăţătorii, au contribuit la consolidarea morală a societăţii, la culturalizarea maselor largi ale populaţiei212, mai ales în mediul rural. Influenţa Bisericii Ortodoxe a fost în creştere, rândurile clerului fiind completate cu preoţi de o înaltă pregătire teologică şi culturală. Învăţământul teologic din Basarabia a cunoscut realizări importante, care în mare parte au determinat aspectul vieţii culturale. În primii ani după Unire în Basarabia erau şase şcoli secundare cu caracter teologic: Seminarul 209 210 211

212

Vezi: Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Vol. I, Chişinău, 1993, p. 116-121. Şt. Ciobanu, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, Chişinău, 1992, p. 84. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, Vol. IX, Bucureşti, 1940, p. 46. Vezi: Gh. Palade, Renaşterea vieţii spirituale româneşti în Basarabia (1918-1930): căi şi mijloace de realizare, în vol. „Romanitate şi românitate la nord de Balcani” (Materialele Simpozionului Internaţional), Chişinău, 2000, p. 141-147.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

62

Veaceslav Ciorbă

teologic din Chişinău; Şcoala eparhială de fete din Chişinău; Şcoala duhovnicească de băieţi din Chişinău; Şcoala duhovnicească de băieţi din Ismail; Şcoala duhovnicească de băieţi din Edineţ; Şcoala duhovnicească de băieţi din Hotin. Locul central în sistemul de învăţământ teologic până la 1927 l-a deţinut Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni” din Chişinău. În aceşti ani, după introducerea limbii române, ca şi în alte şcoli, are loc modificarea programei de studii, care s-a apropiat de cea a liceelor din întreaga Românie, excepţie făcând obiectele teologice. Seminarul se supunea „Consiliului şcolar bisericesc”, numit mai târziu „Direcţiunea şcolară şi culturală din Chişinău”, sub autoritatea directă a arhiepiscopului213. Deşi numărul de seminarişti s-a micşorat de la 497 în 1918 la 299 în anul 1925, această instituţie completa în cea mai mare parte rândurile preoţimii cu cadre de o bună pregătire214. În anul de studii 1935/1936 la Seminar învăţau 214 de copii215, în 1936/1937 – 217216, în 1937/1938 – 241217, 1938/1939 – 279218. Autoritatea Seminarului se datora şi activităţii sale de până la 1917, când din rândurile absolvenţilor săi s-a format o întreagă pleiadă de luptători pentru autodeterminarea naţională a românilor basarabeni. Ca şi mai înainte, nu toţi absolvenţii Seminarului deveneau preoţi. O parte din ei îşi continuau studiile la instituţii de învăţământ superior fie la teologie, fie la alte specialităţi, urmând să ocupe funcţii civile sau militare. În octombrie 1926, în legătură cu înfiinţarea Facultăţii de Teologie şi după transformarea Seminarului teologic din Chişinău în Seminar complet cu opt clase, s-a aprobat contopirea lui cu Şcoala duhovnicească. După această reformă, absolvenţii Seminarului nu-şi mai puteau continua studiile la alte facultăţi, ci numai la teologie, aşa cum era în întreaga ţară219. Sub conducerea preoţilor Constantin Popovici, iar din 1927 a lui Serghie Bejan220, Seminarul din Chişinău se plasa printre cele mai bune seminare din România. După înfiinţarea Episcopiei Cetatea Albă – Ismail, în 1923 Şcoala duhovnicească din Ismail a fost transformată în Seminarul teologic „Episcopul Melhi213

214 215 216 217 218

219 220

Gh. Palade, Liliana Chicu, Biserica din Basarabia în anii 1918-1940, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 75. Anuarul Seminarului teologic, Chişinău, 1926, p. 133-135. Lucrările Adunării Eparhiei Chişinăului. Sesiunea mai 1936, Chişinău, 1936, p. 37. Lucrările Adunării Eparhiei Chişinăului. Sesiunea mai 1937, Chişinău, 1937, p. 96. Lucrările Adunării Eparhiei Chişinăului. Sesiunea mai 1938, Chişinău, 1938, p. 41. Rezultatele examenelor la finele anului şcolar 1938-1939 în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1939, nr. 7-8, p. 401-406. Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 75. Vezi: M. Păcurariu, Dicţionarul teologilor români..., p. 44-45.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

63

sedec Ştefănescu”, dând astfel elevilor originari din partea de sud a Basarabiei posibilitatea să-şi facă studiile mai aproape de locul lor de baştină. La fel s-a procedat şi în Episcopia Hotinului. Şcoala duhovnicească din Edineţ a fost transformată, în 1923, în Seminar, iar în 1930 – transferată la Bălţi. Însă din cauza dificultăţilor financiare, a insuficienţei de profesori, cât şi a unei conduceri ineficiente Seminarul teologic din Bălţi şi-a încetat existenţa, în 1931221. Pe lângă cele trei Seminare teologice, o anumită contribuţie la pregătirea cadrelor bisericeşti a avut-o Şcoala duhovnicească de băieţi (sau Seminarul inferior) din Chişinău. După Unire, programa şcolii a fost echivalată cu cea a liceelor de stat, rămânând intacte obiectele teologice. Absolvenţii Şcolii duhovniceşti aveau dreptul să urmeze cursurile la Seminarul teologic sau la liceele de stat fără examen. În anul 1919 la această şcoală îşi făceau studiile circa 250 de elevi. La Chişinău mai activa şi o Şcoală eparhială de fete, la care în 1923 s-a format şi o secţie normală. Căminele şi bursele pentru fetele orfane ale şcolii erau asigurate de Eparhie. Şcoala eparhiala avea o capelă proprie, condusă în anii 1920-1940 de preotul Alexandru Cristea, un strălucit promotor al vieţii culturale şi muzicale din Basarabia. Elev al compozitorului Mihail Berezovski, Alexandru Cristea a organizat un renumit cor din elevele Şcolii eparhiale şi elevii Seminarului teologic, cunoscut în întreaga Românie, distins cu premiul I al Societăţii culturale „Tinerimea română” pentru anii 1926-1928222. Pe lângă educaţia religioasă şi patriotică, elevele Şcolii aveau posibilitatea să-şi dezvolte spiritul gospodăresc în domeniile ţesătoriei şi croitoriei, cultivării plantelor medicinale. În anii ’30 Şcoala a funcţionat sub conducerea directoarei Elena Alistar223, care, în pofida dificultăţilor financiare, a reuşit să asigure procesul de instruire neîntrerupt, contribuind astfel la completarea cadrelor pedagogice necesare şcolilor din Basarabia. O largă activitate de pregătire teologică a cadrelor bisericeşti s-a desfăşurat şi în cadrul mănăstirilor. Statutul mănăstirilor prevedea înfiinţarea de „seminarii monahale”, şcoli de misionari, orfelinate, şcoli de corecţiune, tipografii de cărţi bisericeşti, şcolare şi culturale, şcoli de cântăreţi bisericeşti etc. În corespundere cu acest statut, din iniţiativa episcopului Visarion Puiu a fost înfiinţată o şcoală de cântăreţi bisericeşti cu patru clase la mănăstirea Dobruşa. La 1930, în această şcoală îşi făceau studiile 105 elevi din toate colţurile Basarabiei. Procesul de instruire cuprindea religia, istoria, muzica 221 222

223

Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 76. R. Radiena, Muzica şi maeştrii ei în Basarabia, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1993, nr. 11-12, p. 189-190. Vezi: I. Colesnic, Op. cit., p. 202-207; Elena Muraru, Elena Alistar, pedagog şi om politic, în rev. „Limba română”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, p. 63-64.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

64

Veaceslav Ciorbă

bisericească, arta, matematica, geografia ş.a. Pe lângă unele mănăstiri funcţionau şi şcoli agricole, spre exemplu la mănăstirea Japca şi la mănăstirea Noul Neamţ224. O realizare cu totul deosebită a fost deschiderea, prin decizia Ministerului Învăţământului din 6 septembrie 1926, a Facultăţii de Teologie din Chişinău, cu statut de Facultate în cadrul Universităţii din Iaşi225. Inaugurarea Facultăţii a avut loc la 8 noiembrie 1926. La ceremonie au fost prezenţi ministrul învăţământului prof. Ion Petrovici, rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Petre Bogdan, arhiepiscopul Gurie Grosu, reprezentanţi ai Universităţilor din ţară, decanii Facultăţilor de teologie, oficialităţi militare şi civile, primarul municipiului Chişinău, miniştri din guvern226. Inaugurarea a devenit o adevărată sărbătoare pentru cercurile intelectuale şi cler, pentru masele de credincioşi. A fost un moment de relevanţă, un prilej de a evidenţia importanţa şi semnificaţia noii instituţii teologice. Iniţial, au fost desemnaţi în baza concursului profesori pentru suplinirea catedrelor ce asigurau instruirea studenţilor anului întâi şi anului doi. Etapa decisivă de constituire a corpului didactic a urmat după adoptarea de către Parlament, la 21 aprilie 1927, a Legii privind aprobarea structurii catedrelor şi numirea primilor profesori ai Facultăţii227. O comisie specială a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, precum şi a Sfântului Sinod, cu participarea mitropolitului Gurie, a selectat dintre candidaţii care au depus actele, profesori pentru catedrele cu profil teologic. Altă comisie, formată din profesori titulari ai Facultăţii de Litere din Iaşi şi reprezentanţi ai celor trei Facultăţi de Teologie, au aprobat componenţa catedrelor de Filosofie, Literatură religioasă modernă şi Istorie a literaturii române228. Către începutul anului 1928 corpul didactic era constituit, catedrele fiind ocupate de profesori cu o înaltă pregătire, teologi de seamă, personalităţi ştiinţifice şi culturale distincte. În 1928, la Facultate au ţinut prelegeri urmă224 225

226

227

228

Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 76. Vezi: Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău [Documente], în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 55-57; Gh. Palade, Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău şi constituirea corpului didactic (1926-1927), în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2000, p. 124-135; Valeriu Popovschi, Şcoala superioară din Basarabia în anii 1918-1940. Unele reflecţii, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1992, nr. 4, p. 13. Paul Mihail, Facultatea de Teologie şi renaşterea noastră spirituală, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1992, nr. 2, p. 39. Gh. Palade, Facultatea de Teologie din Chişinău. Profesorii şi studenţii (1926-1940), în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 42. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

65

torii profesori: pr. Grigore Pişculescu (Gala Galaction) – Noul Testament; pr. Cicerone Iordăchescu – Istoria Bisericii vechi; pr. Valeriu Iordăchescu – Teologia morală; Ştefan Ciobanu – Istoria literaturii româneşti; Ioan Savin – Apologetica; Constantin Fedeleş – Pedagogie şi Filosofie; Constantin N. Tomescu – Istoria Bisericii Române; pr. Vasile Radu – Limba ebraică; Petru Constantinescu-Iaşi – Istoria artei creştine; pr. I. Popescu-Moşoaia – Liturgica şi Catihetica (suplinit de N. Popescu-Prahova); Nichifor Crainic – Literatura religioasă modernă; Toma G. Bulat – Istoria Bisericii medii şi moderne; N. Popescu-Prahova – Dreptul bisericesc; Arhimandrit Iuliu Scriban – Omiletica şi Pastorală; pr. Serghei Bejan – Teologia Dogmatică; pr. Ilie Tocan – Vechiul Testament; pr. Nicolae Timuş – Ermineutica; Alexandru Boldur – Istoria românilor229. Ulterior pe parcursul activităţii Facultăţii au fost făcute unele modificări neesenţiale în componenţa corpului didactic. Toţi profesorii au publicat lucrări valoroase la specialităţile lor. În această perioadă a activităţii lor la Chişinău preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction (Grigore Pişculescu) au tradus şi tipărit Biblia în două ediţii (1936 şi 1938). Preotul profesor Cicerone Iordăchescu a publicat primul tratat de Patrologie în limba română, în trei volume; profesorii Toma Bulat şi Constantin Tomescu au scris zeci de studii privitoare la istoria bisericească a românilor, mai ales a celor din Basarabia; preotul profesor Serghie Bejan (în colaborare cu Constantin Tomescu) a tradus renumita lucrare a teologului rus Pavel Svetlov Învăţătura creştină în expunere apologetică; arhimandritul Iuliu Scriban a excelat în presa bisericească şi în predici; Gala Galaction şi Nichifor Crainic s-au impus în literatură, unul în proză, celălalt în poezie, filosofie şi ziaristică230. La Facultate îşi făceau studiile persoane din diferite regiuni ale ţării, majoritatea studenţilor fiind totuşi din Basarabia. În anul 1928 s-au completat cei patru ani, cursurile fiind frecventate de 452 studenţi, din care 225 preoţi şi 227 laici231. În rândul studenţilor se aflau şi fete, care, după susţinerea examenului de licenţă, urmau să predea Religia în şcolile secundare de fete. În afară de studenţii români, la Facultate studiau şi străini, veniţi din Bulgaria, Iugoslavia şi Siria. Studenţii teologi desfăşurau în judeţele Basarabiei o largă activitate cultural-artistică şi ţineau conferinţe pe teme teologice şi laice232. Facultatea a conferit câteva doctorate în teologie. Comparativ cu celelalte Facultăţi de Teologie, la cea de la Chişinău cazurile de susţinere a tezelor 229 230 231 232

Ibidem, p. 43. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 114. Darea de seamă a Consiliului Eparhial Chişinău pe anul 1928, Chişinău, 1928, p. 24. Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 77.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

66

Veaceslav Ciorbă

de doctorat au fost puţine, deşi corpul didactic avea suficientă competenţă şi pregătire pentru îndrumarea metodică şi ştiinţifică necesară. După îndelungate studii de specializare în Franţa, Anglia şi Liban, în anul 1940 a susţinut doctoratul Antim Nica, viitor ierarh; de asemenea, Vasile Vasilache, mai târziu arhimandrit şi vicar al Episcopiei misionare din America; Isidor Todoran, devenit profesor de teologie la Cluj şi Sibiu; Alexandru Severin şi Nicolae Ciudin, mai târziu profesori în învăţământul teologic şi alţii. Dintre studenţii ei reţinem câteva nume de prestigiu, ca preotul basarabean Paul Mihail sau preotul profesor Alexandru Ciurea, istorici, amândoi cu doctoratul la Cernăuţi, preotul scriitor Gheorghe Cunescu, cunoscuţii publicişti Vasile Ţepordei, Sergiu Roşca, Alexandru Bardieru, ardeleanul Nicolae Mladin (un an), viitorul mitropolit al Ardealului, şi mulţi alţii233. În scurta perioadă de existenţă la Chişinău, din noiembrie 1926 până în iunie 1940, Facultatea de Teologie s-a afirmat ca un adevărat şi incontestabil centru de cultură naţională şi ca o instituţie de învăţământ superior teologic fără de care spiritualitatea ortodoxă românească din Basarabia ar fi suferit mult234. Prin activitatea sa, corpul didactic a reuşit să unească eforturile şi energia tinerilor doritori de a-şi consacra viaţa culturii naţionale şi bisericeşti cu experienţa şi voinţa de a sluji Bisericii şi poporului. Personalităţi de seamă ale vieţii ştiinţifice, culturale şi bisericeşti au instruit şi educat generaţiile de studenţi în spiritul credinţei în neam şi Biserică, contribuind prin aceasta la pregătirea unei elite intelectuale, impulsionând astfel întreaga viaţă spirituală din Basarabia. În sfera activităţii editoriale din Basarabia, pe lângă profesorii Facultăţii de Teologie, s-au mai manifestat: preotul Constantin Popovici, magistru în teologie de la Kiev şi profesor la Seminarul teologic din Chişinău timp de 40 de ani (1887-1927), care a tipărit un volum de Studii religioase, morale şi liturgice (1934), precum şi o seamă de broşuri şi studii în reviste235; profesorul-teolog Nicolae Popovschi a publicat monografiile Mişcarea de la Balta sau inochentismil în Basarabia (1926), Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea (1931) şi alte lucrări cu caracter istoric; preotul misionar Alexandru Scvoznicov (Severin) a publicat Psihologia sectelor religioase (1939), o serie de broşuri cu caracter misionar şi antisectar sau traduceri din literatura teologică rusă (A. M. Calnev, Metodica misionară, 1931 şi altele)236. 233 234

235

236

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 114-115. Veronica Bâtcă, Ortodoxism şi spiritualitate românească în Basarabia interbelică, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1999, nr. 1-2, p. 16-17. Vezi: P. Mihail, Preotul luptător pentru limba română din Basarabia – rectorul Constantin Popovici, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1994, nr. 1, p. 29-32. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 115-116.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

67

Câţiva dintre tinerii absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, îndrumaţi de profesori ca Nichifor Crainic, Gala Galaction, Constantin Tomescu şi alţii, şi-au publicat primele lucrări teologice, devenind, cu timpul, personalităţi cunoscute în cultura teologică românească. Printre ei s-a impus Paul Mihail (n. 1905 în Cornova, jud. Orhei), care a publicat câteva lucrări istorice deosebit de valoroase: Legături culturale-bisericeşti dintre români şi ruşi în secolele XV-XX (1932), Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia (1933), Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 la 1918 (1940) şi altele. Arhimandritul Antim Nica (n. 1908 în Bogzeşti, jud. Orhei) şi-a publicat teza de doctorat Misionarismul creştin între mahomedani în Orientul Apropiat (Bălţi, 1939) şi mai multe studii în periodicele bisericeşti ale vremii. Notăm şi două teze de licenţă de la Facultatea de Teologie din Chişinău, susţinute de Eugen Procopan (mort de tânăr) – o bună monografie despre Paisie Velicicovschi (1933) şi de Vasile Ţepordei – o monografie închinată preotului-poet Alexie Mateevici (1937)237. Presa bisericească din Basarabia a cunoscut o perioadă de înflorire atât în comparaţie cu epoca precedentă, cât şi în raport cu celelalte provincii istorice ale României. Şi-a continuat existenţa prima publicaţie bisericească din Basarabia în limba română Luminătorul. După o pauză de mai mult de jumătate de an, la 15 ianuarie 1919 revista şi-a reînceput apariţia în aceeaşi formulă grafică, dar cu esenţiale modificări de conţinut şi structură. Concepută ca o revistă oficială a Eparhiei Chişinăului i s-a adăugat, pe lângă partea neoficială, şi partea oficială. Aceasta din urmă parte ţinea locul buletinului „Kišinevskie eparhial‘nye vedomosti”, care fusese timp de decenii revista oficială a Bisericii Ortodoxe din Basarabia, dar care în 1917 îşi încetase apariţia. Partea oficială a avut o periodicitate mai mare decât cea neoficială. Ceva mai târziu, în 1921-1922, revista a început să-şi recapete aspectul de revistă teologică, partea oficială fiind din ce în ce mai redusă. După înfiinţarea în 1923 a celor două Eparhii (a Hotinului şi a Cetăţii Albe – Ismail), partea oficială nu reflecta decât activitatea Arhiepiscopiei Chişinăului, cele două Episcopii editând buletinele lor. În noul context social-istoric revista „Luminătorul” a avut toate şansele să devină o publicaţie bisericească de mare autoritate şi prestigiu. Dar deficienţele de ordin financiar şi cele provocate de frământările din sânul clerului basarabean în deceniul trei au minimalizat pentru o perioadă de timp rolul publicaţiei. La 1928 nu se ştia precis, cui aparţine revista. După anumite confruntări, Consiliul Eparhial din Chişinău şi-a însuşit dreptul de control, întrucât revista era legată prin partea oficială de administraţia eparhială. Cu eforturi comune situaţia s-a redresat şi normalizat, astfel încât „Luminătorul” 237

Ibidem, p. 116.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

68

Veaceslav Ciorbă

a existat cu succes şi după evenimentele dramatice din 1940, până în 1944238. O altă publicaţie bisericească, ce s-a impus ca una din cele mai reprezentative din perioada interbelică, a fost revista Misionarul. Primul număr, conceput ca unul de probă, apare în ziua de duminică 6 octombrie 1929, în preajma celui de-al doilea Congres al misionarilor din întreaga ţară, care a avut loc la Chişinău, Congresul urmând a lua în dezbatere şi obiectivele de perspectivă ale revistei nou înfiinţate. S-a stabilit ca sediul să fie la Chişinău, în localul secţiei culturale a Consiliului Eparhial Chişinău. Revista a fost redactată de un comitet compus din şase persoane: L. Trofimov, C. Tomescu, V. Burjacovschi, Gh. Scodigor, Al. Scvoznicov, T. Rudiev. Colaboratori erau consideraţi toţi misionarii de pe lângă eparhiile ţării. La început s-a hotărât că revista să apară lunar, urmând să se mai editeze buletine şi anexe ocazionale, accesibile tuturor categoriilor sociale de cititori. Volumul trebuia să fie de cel puţin 64 de pagini, cu un tiraj iniţial de 1000 de exemplare. Dar pe parcursul perioadei de editare a „Misionarului”, adică din 1929 până în 1944, aceste limite de volum fixate iniţial nu s-au respectat, revista fiind de cele mai multe ori în volum dublu, iar tirajul a crescu spre sfârşit până la 2000 de exemplare. Publicaţia a urmărit mai multe scopuri: combaterea sectarismului şi a propagandei ateiste, organizarea muncii misionare în teren, întoarcerea în sânul Bisericii a celor rătăciţi, concurarea ediţiilor sectare executate în condiţii tehnice mai bune. Chiar de la primele numere revista a câştigat mulţi simpatizanţi şi susţinători din întreaga Românie. Revista s-a impus de la început atât sub aspect tematic şi de conţinut, cât şi sub aspect grafic şi structural. Calitatea mesajului era net superioară publicaţiilor anterioare. Ea a apărut fără întrerupere până în anul 1940, apoi şi-a reluat apariţia după aproximativ un an, în 1941, ultimul număr fiind cel din luna iulie 1944239. O revistă cu o durată de editare mai scurtă – Studentul – a apărut în perioada 1928-1932 sub egida Societăţii culturale „Petru Movilă”. Ediţia era realizată la Facultatea de Teologie din Chişinău şi era destinată tuturor studenţilor basarabeni. În primii doi ani de existenţă, director al ei a fost Paul Mihailovici (Mihail), apoi din septembrie 1930 conducerea revistei a fost preluată de un comitet de studenţi în frunte cu Nicolae Isăilă şi Vasile Ţepordei. Revista apărea lunar. Iniţial tematica revistei a fost axată pe diverse aspecte de spiritu238

239

Silvia Grossu, O trecere în revistă a publicaţiilor clericale din Basarabia în perioada interbelică, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socioumane”, Vol. II, Chişinău, 2001, p. 22. Idem, Revista „Misionarul” – coloana de rezistenţă a Bisericii Ortodoxe din Basarabia interbelică, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socioumane”, Vol. II, Chişinău, 2000, p. 38-41.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

69

alitate ortodoxă românească, pe activitatea culturală a personalităţilor importante, pe valorificarea folclorului din Basarabia, pe impulsionarea principiilor moralei creştine, pe propagarea şi explicarea învăţăturii de credinţă creştină, pe contracararea consecinţelor nefaste pentru Biserică exercitate de propaganda sectară şi ateistă, pe munca de implementare a calendarului creştin etc. Revista “Studentul” a promovat frumoase iniţiative de colaborare interuniversitară cu Facultăţile de Teologie din Franţa, Germania, Praga, Varşovia etc., a pledat pentru înfiinţarea bibliotecii Facultăţii. Programul revistei presupunea apropierea dintre toţi studenţii basarabeni, dintre cler şi enoriaşi prin dezvoltarea unei activităţi naţional-teologice insistente şi extinse240. Ea a fost continuată cu Gândul neamului (1933-1934) şi cu Tribuna tinerimii (1936-1938). Dintre ziarele bisericeşti s-a impus Raza – gazeta Uniunii Clericilor din Basarabia, care a început să apară săptămânal din februarie 1931, patru pagini în limba română şi patru pagini în limba rusă. Din 1932 şi până la ultimul număr, din ianuarie 1944, redactor şef a fost preotul Vasile Ţepordei. La Bălţi, în Episcopia Hotinului, au apărut: Episcopia Hotinului – foaie oficială (1926-1940); Însemnări creştine – revistă cu conţinut pastoral şi misionar (1938-1940); Credinţa noastră – gazetă independentă de luptă spirituală şi naţională (1936-1938). La Ismail era editat Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe – Ismail (1923-1940). Elevii Seminariilor teologice îşi aveau publicaţiile lor: Limba noastră la Chişinău (în care au debutat Sergiu Matei Nica şi preotul scriitor Alexandru Bardieru) şi Luceafărul la Ismail; Liceul eparhial din Chişinău publica revista şcolară Ghiocei (în care a debutat poeta Magda Isanos)241. Şi-a continuat apariţia, dar acum în limba română, Revista Societăţii istoricoarheologice bisericeşti sub conducerea profesorului Iosif Parhomovici242. Din 1929 până în 1939, profesorii Toma Bulat şi Constantin Tomescu au editat la Chişinău revista istorică Arhivele Basarabiei, în care au fost publicate o serie de studii deosebit de valoroase privitoare la istoria Basarabiei şi a Bisericii româneşti de aici243. 240 241 242

243

Idem, O trecere în revistă a publicaţiilor clericale din Basarabia în perioada interbelică..., p. 27-28. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 117. Vezi: Elena Ploşniţă, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii IstoricoArheologice Bisericeşti, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p. 32-36; Idem, Societatea istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie cultural-ştiinţifică, în ziar. „Literatura şi arta”, Chişinău, 11 aprilie 1999, p. 4; Liubovi Malahov, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90 de ani de la inaugurare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. IV-V, Chişinău, 1999, p. 251-256. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 117.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

70

Veaceslav Ciorbă

La periodicele bisericeşti, ca şi la unele laice (Viaţa Basarabiei, Basarabia, Zorile ş.a.), s-au remarcat prin colaborările lor nu numai profesorii de teologie consemnaţi mai sus, ci şi alţi preoţi, ca Alexandru Scvoznicov (Severin), Teodor Rudiev, Vladimir Popovici, Pavel Grosu, Eugen Procopan, Nicolae Timuş, Paul Mihail, Sergiu Roşca, Alexandru Bardieru şi alţii. În mod deosebit trebuie consemnat numele preotului-profesor Vasile Ţepordei (n. 1908 în Cârpeşti, jud. Cahul – m. 2002 în Bucureşti), redactor la publicaţia Studentul (1930-1933), apoi la ziarul Raza (1931-1938, continuând ca director până în 1944), director la cotidianul Basarabia (cu suplimentul Basarabia literară), care a apărut la Bucureşti între anii 1941-1944, colaborator la o serie de alte publicaţii – bisericeşti sau laice – din Basarabia şi din Bucureşti. Părintele Vasile Ţepordei este considerat – pe drept cuvânt – „cel mai de seamă publicisttribun al Basarabiei româneşti”244. Pe tărâmul muzicii bisericeşti s-au remarcat preotul Mihail Berezovschi (1868-1940), care a fost timp de patru decenii dirijorul corului Catedralei din Chişinău, profesor de muzică şi compozitor245; preotul Alexandru Cristea (mort în 1942), profesor şi dirijor al corului Şcolii eparhiale de fete din Chişinău246 şi alţii. Şi-au continuat activitatea Uniunea clerului ortodox din Basarabia, Frăţimea misionară „Naşterea lui Hristos” din Chişinău şi alte asociaţii de preoţi şi mireni (Oastea Domnului, Societatea “Sfântul Gheorghe” pentru tineret, Cercul misionar studenţesc ş.a.). Opera de asistenţă socială a fost mereu în atenţia clerului parohial247. Activitatea misionară a Bisericii basarabene s-a intensificat datorită apariţiei şi proliferării unor secte, dar şi rezistenţei unor credincioşi ortodocşi faţă de introducerea calendarului „îndreptat”. De pildă, în 1930 erau aproximativ 19 200 sectari în toată Basarabia (14 997 baptişti, 1 540 adventişti, 610 creştini după Evanghelie, 751 milenarişti, 986 molocani, 399 inochentişti ş. a.). În 1929 a avut loc la Chişinău al doilea Congres misionar pe ţară, iar în 1933 – cel de al patrulea. După 1929 a apărut revista „Misionarul”, numeroase broşuri în colecţiile „Biblioteca misionarului ortodox” şi „Biblioteca creştinului dreptcredincios”. La Bălţi a desfăşurat o susţinută activitate misionară şi publicistică preotul Toma Gherasimescu, profesor de Religie în acest oraş (a publicat mai multe broşuri la Chişinău şi Bălţi)248. 244 245

246 247 248

Ibidem. Vezi: T. Bordeianu, Preotul Mihail Berezovschi – compozitorul basarabean, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1943, nr. 1-2, p. 74-75; Elena Nagacevschi, Mihail Berezovschi – dirijor de cor şi compozitor, Chişinău, 2002. Vezi: I. Colesnic, Op. cit., p. 151-155. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 113. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

71

Biserica a desfăşurat şi o largă activitate cultural-religioasă contribuind astfel la consolidarea spiritualităţii ortodoxe în Basarabia. În afară de biblioteca eparhială a Arhiepiscopiei Chişinăului în perioada interbelică au mai fost deschise şi alte biblioteci de carte religioasă. La Chişinău s-au tipărit broşuri şi cărţi pentru bibliotecile parohiale şi cele populare. La înfiinţarea bibliotecilor şi completarea lor cu cărţi clerul a fost ajutat de societatea culturală „Astra basarabeană” şi de „Societatea Ortodoxă naţională a femeilor române”. Cu eforturi comune au fost înfiinţate biblioteci pentru tineret în oraşele Bălţi, Cetatea Albă, Chişinău, Ismail, Soroca. În scopul propovăduirii credinţei creştine, la Chişinău s-au ţinut conferinţe misionare duminicale, iar în alte oraşe – conferinţe cu subiecte specifice localităţii. Astfel, în Episcopia Hotinului erau organizate echipe misionare care au desfăşurat în protopopii conferinţe cu temele „Credinţa”, „Munca plugarului în lumina religiei creştine”, „Subiecte din istoria bisericii”, iar pentru tineret s-au demonstrat filme pe teme religioase249. Au contribuit la apropierea poporului de Biserică şi societăţile creştine, care se ocupau cu diferite acte de binefacere. Una din ele era Societatea „Dragostea creştină”, înfiinţată în 1929 la Soroca. Ea dispunea de un fond bănesc adunat din cotizaţiile anuale ale membrilor ei din care se întreţinea o ospătărie şi se acordau ajutoare băneşti săracilor din judeţ. O activitate similară s-a desfăşurat şi în alte judeţe ale Basarabiei250. În noile condiţii şi-au continuat lucrarea lor duhovnicească vechile mănăstiri basarabene: Căpriana, Noul Neamţ, Suruceni, Dobruşa, Japca, Curchi, Hârbovăţ, Saharna şi celelalte, în total 20 de mănăstiri. În unele din ele s-au înfiinţat şcoli pentru pregătirea personalului monahal, iar în altele şcoli de cântăreţi. S-au întemeiat câteva schituri noi. Numărul călugărilor s-a ridicat, în 1925, la 2414251. Este adevărat că mănăstirile n-au mai avut o stare materială de excepţie, cum era sub regimul ţarist, pentru că în urma reformei agrare din 1921 fiecărei instituţii bisericeşti i s-au lăsat doar câte 50 de ha252. Cu toate acestea către 1940 numărul de mănăstiri şi schituri din Basarabia a crescut până la 34 şi aici vieţuiau peste 2 500 de călugări şi călugăriţe. În multe mănăstiri de maici funcţionau ateliere de croitorie, ţesătorie, de confecţionare a veşmintelor bisericeşti; în altele existau muzee, orfelinate, spitale pentru bolnavii săraci, şcoli primare, unde învăţau copiii orfani şi personalul monahal neştiutor de carte. Majoritatea mănăstirilor dispuneau de 249 250 251 252

Lucrările Adunării Eparhiei Chişinăului. Sesiunea mai 1938, Chişinău, 1938, p. 45-46. Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 77. Şt. Ciobanu, Op. cit., p. 84. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 113-114.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

72

Veaceslav Ciorbă

bogate biblioteci, multe conţinând cărţi vechi bisericeşti din secolele XVIII şi XIX253. S-au zidit din temelie peste o sută de biserici; tot atâtea au fost renovate. Dintre cele mai reprezentative menţionăm catedrala din Bălţi, la care se adaugă încă cinci biserici în acelaşi oraş; altele în Ismail, Lipnic, jud. Soroca, Sociteni, jud. Lăpuşna (cu cheltuiala episcopului Dionisie Erhan)254. În anul 1938 erau în construcţie 122 biserici, iar alte 132 se aflau în reparaţie255. În afară de aceste aspecte pozitive, au existat, însă, în Biserica Ortodoxă din Basarabia, mai cu seamă în primul deceniu după Unire, şi puternice elemente de conflict. Ele au apărut şi au fost întreţinute un timp, în cea mai mare parte, de clerul local şi se explică prin inadaptabilitatea specifică „perioadei de tranziţie”, pe care o parcurgea, a unei părţi însemnate a acestuia, la schimbările de ordin economic, social şi de administraţie politică şi bisericească. Preoţimea basarabeană moştenise din perioada stăpânirii ţariste o puternică conştiinţă de castă şi un şir de privilegii. Potrivit, însă, ultimului act legislativ al „Sfatului Ţării” din 27 noiembrie 1918, se expropriau pământurile mănăstirilor locale, lăsându-se fiecăreia câte 50 ha pământ arabil, viile şi livezile de pomi roditori; de asemenea, se expropriau pământurile bisericeşti (parohiale), lăsându-se fiecărei biserici câte un lot întreg de fiecare cleric (preot, diacon, cântăreţ) de 6-8 ha, care putea fi exploatat atâta timp, cât aceştia erau în serviciu. Diminuarea drastică a patrimoniului funciar al „unităţilor” bisericeşti a trezit nemulţumirea, pentru o anumită perioadă, a clerul de mir şi a celui monahal256. Astfel, în perioada interbelică, Biserica din Basarabia a constituit, în cadrul statului român întregit, una din structurile societăţii, în care s-au reflectat toate retrăirile, greutăţile şi realizările pe care le-a cunoscut poporul român. Prin activitatea sa Biserica Ortodoxă a consolidat unitatea spirituală a neamului, a contribuit la organizarea vieţii sociale şi religioase în corespundere cu tradiţiile de veacuri ale poporului român. Împreună cu instituţiile de cultură şi de învăţământ, Biserica a asigurat acea pregătire sufletească care le-a permis românilor basarabeni să reziste valului de decreştinizare şi de deznaţionalizare care i-a lovit în anii regimului sovietic257.

253 254 255 256 257

Vezi: Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, 2001, p. 113. Ibidem, p. 114. Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 74. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 263-264. Gh. Palade, L. Chicu, Op. cit., p. 77.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

73

Viaţa bisericească din Transnistria către anul 1941 Sub aspect geografic, teritoriul dintre Nistru şi Bug avea aceeaşi suprafaţă ca şi Basarabia şi era populat de ucraineni, ruşi, români, bulgari, găgăuzi, tătari, germani, armeni, greci etc. Din punct de vedere religios, populaţia Transnistriei a aparţinut dintotdeauna, în marea sa majoritate, de Biserica Ortodoxă258. În 1917 în regiunea dintre Nistru şi Bug erau 1017 biserici şi case de rugăciune, cu 890 de preoţi, 13 mănăstiri şi schituri, cu 384 de monahi259. În toamna anului 1941, după 23 de ani de stăpânire sovietică, nu a rămas să funcţioneze decât o singură biserică în oraşul Odesa (biserica cimitirului nr. 2), cu un singur preot (moldoveanul Vasile Braga)260, pentru a arăta străinilor veniţi de peste hotare, că în statul sovietic se respectă „libertatea religioasă”. Celelalte biserici au fost fie distruse din temelie (235 de biserici), fie transformate în cluburi, magazine, depozite etc. Constantin N. Tomescu a trecut Nistrul odată cu armată română şi a fost surprins de situaţia înfiorătoare: “Majoritatea satelor, ca şi oraşelor, scria el, se vede că avuseră biserici ortodoxe măreţe. Mai toate aceste clădiri de piatră, în formă de cruce, unele cu stâlpi exteriori şi cu frumoase nişe oarbe şi împodobiri de arcade la ferestre şi uşi, au rămas, decapitate însă de cupole şi de crucile lor, ca nişte săli încăpătoare şi cu multă lumină. De altare şi catapetesme nici pomeneală, la fel nici urmă de pictură bisericească. Interiorul a fost văruit ori vopsit şi împodobit cu stele comuniste, cu texte pentru educarea tineretului în ideile comuniste, iar altarul servea ca scenă de teatru pentru serbările bolşevice”261. Preoţii au fost persecutaţi, deportaţi şi, în multe cazuri, chiar ucişi, încât nu mai rămăsese nici unul. De asemenea, nu mai exista nici o mănăstire şi nici un călugăr. 258

259

260

261

Vezi: Gheorghe Pavelescu, Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni. Credinţe şi obiceiuri, în rev. „Sociologia românească”, Bucureşti, 1943, nr. 1-6, p. 108-137. A. Nica, Viaţa religioasă în Transnistria…, p. 51; Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria. Organizarea, cultura şi jertfa lor, Bucureşti, 1995, p. 79. La alţi cercetători aceste date puţin diferă şi anume ei menţionează cifra de 894 de biserici şi case de rugăciuni. Vezi: P.M. Šornikov, Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov‘ja” v gody rumynskoj okkupacyi. 19411944 gody..., p. 63 şi C. Tomescu, Odesa..., p. 313. Deşi aceştia din urmă, după părerea mea, sunt mai aproape de adevăr, căci este greu de închipuit cum ar putea fi mai multe biserici decât preoţi, totuşi ei nu fac referinţă la sursa de unde au luat informaţia. Arhimandritul Antim Nica, însă, menţionează că datele prezentate de el sunt luate din arhiva Misiunii bisericeşti române pentru Transnistria. Dumitru Stavrache, Gheorghe Vasilescu, Misiunea bisericească română în Transnistria (19411944), în “Document. Buletinul arhivelor militare române”, Bucureşti, 1998, nr. 2-3, p. 50. C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 480-481.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

74

Veaceslav Ciorbă

Au fost persecutaţi şi cântăreţii, împreună cu cei mai buni creştini, iar poporul de rând a fost supus unei intense propagande antibisericeşti. Copiii şi tinerii au fost educaţi prin şcoală în spirit ateist262. Constantin N. Tomescu scria şi despre această tristă stare de lucruri: “(…) La nimeni nu s-a aflat cruciuliţă sau vreo carte de rugăciuni. Bătrânii şi femeile ştiau cum să-şi facă semnul Sf. Cruci şi-şi mai aminteau de câte o cântare bisericească. (...) Când preoţii militari săvârşeau Sf. Liturghie, Acatist sau Panahidă, venea lume, nu însă toată din sat; lipseau, vădit intenţionat, tinerii până pe la 20 de ani, şi chiar dacă participau, se vedea pe faţa lor curiozitatea sau chiar ironia la unii; copiii mici şi elevii din şcoli erau dezorganizaţi, nu-şi făceau semnul Sf. Cruci şi umblau brambura printre închinători”263. Biserica din Transnistria a fost tulburată în perioada interbelică nu doar de prigoana bolşevică, ci şi de un şir de probleme interne, instigate, de altfel, tot de autorităţile sovietice. În 1921 o parte din clericii ucraineni s-au separat de Biserica rusă şi au creat aşa-zisa “Biserică autocefală ucraineană” sau “Biserica lui Lipkovski”, deoarece în fruntea ei stătea preotul Lipkovski, care a fost “hirotonit” episcop de un grup de preoţi (adepţi de ai săi). Iar în 1922 a luat naştere la Moscova aşa-numita “Biserică vie”, o grupare de episcopi şi preoţi, care au format un „Sinod” aparte şi s-au separat de Biserica rusă condusă de patriarhul Tihon. Ierarhia “Bisericii vii” a recunoscut autorităţile bolşevice şi a colaborat cu ele. Aceste schisme bisericeşti au produs tulburări şi în Transnistria. Astfel, episcopul Alexie Bajenov de Tiraspol a aderat, în 1922, la schisma „Bisericii vii”, fiind apoi numit, de conducerea acestei grupări, arhiepiscop al Odesei264. În centrele mai mari au luat naştere şi funcţionau concomitent mai multe ierarhii rivale. De exemplu, în Odesa, de rând cu ierarhia „tihoniană” activau cea a „Bisericii vii” şi cea a lui Lipkovski. Fiecare din acestea se întreceau să atragă cât mai mulţi credincioşi şi cât mai multe parohii, în defavoarea celorlalte două265. „Biserica vie” a creat, cu susţinerea tacită a autorităţilor sovietice, Episcopia moldovenească de Balta, cu scopul de a atrage de partea sa populaţia românească din Transnistria. Episcop a fost Gavriil Rohut, român din Harmaţca, jud. Dubăsari. Acesta a păstorit până în 1938, când a fost arestat şi deportat266. 262

263 264 265 266

Vezi: A. Nica, Op. cit., p. 56-59; V. Prisăcaru, Reîncreştinarea ţinuturilor de peste Nistru…, p. 25-26; Idem, Probleme transnistrene de prezent şi viitor…, p. 326-329; A. Niculescu, Din Transnistria [Biserica], în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 4, p. 262-264. C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 481. Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii..., p. 7-8. A. Nica, Op. cit., p. 53. Ibidem, p. 60-66.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

75

Astfel, în Transnistria situaţia bisericească în perioada interbelică a fost cu totul alta decât cea din Basarabia. Dacă după 1918 basarabenii au cunoscut o perioadă de înflorire a vieţii bisericeşti, atunci în 1941 autorităţile româneşti au găsit Transnistria lipsită de biserici şi mănăstiri, de preoţi şi episcopi. Populaţia era fie indiferentă, fie dezorientată din cauza propagandei ateiste şi a schismelor din sânul Bisericii.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

76

Veaceslav Ciorbă

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA ÎN TIMPUL PRIMEI OCUPAŢII SOVIETICE (1940-1941) În anul 1940, ca urmare a „Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov”, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, aceasta din urmă, ignorând convenţiile semnate în perioada interbelică, a anexat prin forţa armelor, între 28 iunie – 3 iulie 1940, Basarabia (cu o suprafaţă de 44,5 mii de kilometri pătraţi, cu o populaţie de 3 milioane 200 mii de locuitori), nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (cu o suprafaţă de 6 mii de kilometri pătraţi cu o populaţie de peste 500 mii de locuitori)267. Anexarea acestor teritorii româneşti de către URSS a avut consecinţe dramatice pentru populaţia autohtonă. Operaţiunea de anexare a pământurilor de la răsărit de Prut era încă în deplină desfăşurare, când, odată cu unităţile armatei roşii, acest spaţiu a fost invadat de numeroase trupe ale NKVD-lui şi de reprezentanţi ai Partidului Comunist, ai Guvernului URSS, ai diferitelor structuri de stat sovietice, toate având misiunea de a efectua, cât mai repede, transformări radicale politice, sociale, economice şi culturale în teritoriile anexate268. Chiar din prima zi după ce s-au instalat, autorităţile bolşevice au declarat scoase în afara legii organele administrative existente, organele judiciare, militare, poliţieneşti. A fost interzisă activitatea partidelor politice (bineînţeles, cu excepţia celui bolşevic). Legislaţia sovietică a fost extinsă şi asupra teritoriilor cotropite, iar românii basarabeni au fost declaraţi cetăţeni ai statului sovietic269. La 2 august 1940, sesiunea Sovietului Suprem al URSS a constituit, în teritoriile anexate „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească”, cu capitala la Chişinău270. La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a stabilit linia de frontieră dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, care a dus la dezmembrarea Basarabiei, deoarece partea sudică (judeţele Cetatea Albă şi Ismail) şi cea nordică (judeţul Hotin), precum şi ţinutul Herţa şi Bucovina au fost anexate la Ucraina. În schimb nou formatei republici i-au fost alipite 6 raioane transnistrene din cele 13 câte au fost în componenţa Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A fost introdusă ca limbă 267

268 269 270

Vezi: Le Pacte Molotov-Ribbentrop et ses conséquences pour la Bessarabie [Recueil de documents], Chişinău, 1991. I. Şişcanu, Raptul Basarabiei 1940…, p. 77. A. Petrencu, Basarabia în al doilea război mondial 1940-1944…, p. 67. Ibidem, p. 71.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

77

oficială, pe lângă cea rusă, aşa-numitul „grai transnistrean”, vorbit în stânga Nistrului, care se va numi „limba moldovenească”, precum şi grafia chirilică271. În posturile de răspundere au fost promovaţi ruşi, ucraineni, evrei, mulţi din ei proveniţi din Transnisria. După proclamarea RSS Moldoveneşti s-au accelerat transformările „menite să schimbe modul de producţie capitalist în cel socialist”: au fost naţionalizate băncile (6 iulie 1940), apoi pământul (15 august 1940); la sate a fost pusă în aplicare politica comunismului de război; a început colectivizarea pământului naţionalizat şi formarea colhozurilor etc272. Acest proces de sovietizare era promovat în practică prin metode experimentate de mult în URSS: persecuţii, arestări, asasinate în masă, represiuni, deportări etc273. Autorităţilor sovietice nu le-a fost pe plac că în teritoriile anexate exista o Biserică puternică, cu enoriaşi profund religioşi, care opuneau rezistenţă politicii lor de sovietizare. De aceea, imediat după ocupare a fost pus în mişcare întregul sistem de stat, care a acţionat pe toate căile posibile şi prin toate mijloacele pentru distrugerea Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Astfel, autorităţile bisericeşti s-au pomenit într-o situaţie deosebit de grea şi de teama statului sovietic, care era bine cunoscut prin politica lui antibisericească şi ateistă274, au fost nevoite să se retragă în dreapta Prutului, odată cu autorităţile civile româneşti. S-au refugiat toţi ierarhii şi consilierii lor eparhiali, profesorii Facultăţii de Teologie cu studenţii lor, Seminarul teologic, mulţi preoţi de mir şi unii călugări275. Autorităţile sovietice nu s-au grăbit să susţină restaurarea autorităţii Patriarhiei Moscovei asupra noului teritoriu ocupat, nici în sensul restabilirii eparhiei sub forma în care existase sub stătânirea ţaristă, şi nici al păstrării organizării bisericeşti în trei eparhii, ca pe vremea administraţiei româneşti276. În schimb, s-au grăbit să impună, de la bun început, regimul aplicat cultelor religioase în Uniunea Sovietică277. Faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost aplicată 271 272 273

274

275 276 277

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p.120. A. Petrencu, Op. cit., p. 71-72. Vezi de ex.: V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50.; I. Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei…, p. 63-92, etc. Vezi D. Konstantinov, Gonimaja Cerkov‘ (Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v SSSR), New York, 1967; Vl. Stepanov (Rusak), Svidetel‘stvo obvinenija, Vol. I-III, Moscova, 1993; D.V. Pospelovskij, Op. cit.; Vl. Cypin, Op. cit. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 120. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 348. Vezi: V.V. Kločkov, Religija, gosudarstvo i pravo, Moscova, 1978; Idem, Zakon i religija: Ot gosudarstvennoj religii v Rossii k svobode sovesti v SSSR, Moscova, 1982; Idem, Socialističeskoe

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

78

Veaceslav Ciorbă

politica ateismului militant. Ea a fost supusă unui control sistematic şi unei presiuni permanente din partea tuturor organelor de stat, inclusiv a celor de securitate278. Deoarece chiar de la început autorităţile bolşevice stimulau dezorganizarea vieţii bisericeşti, preoţii rămaşi în teritoriu au încercat să reglementeze activitatea Bisericii pe cale neoficială, suplinind parohiile rămase fără preoţi. Acest lucru nu a convenit administraţiei sovietice279, care, din contra, dorea să reducă numărul de preoţi şi de biserici în funcţiune. Protoiereul Misail Chiriţă împreună cu alţi clericii a trimis o telegramă, la Moscova, pe numele locţiitorului de patriarh, mitropolitului Serghie Stragorodski, cerând să trimită la Chişinău un ierarh280. Abia în decembrie 1940 în fruntea Bisericii Ortodoxe din Basarabia a fost numit provizoriu episcopul Alexei de Tula. Numele civil al ierarhului rus venit la Chişinău era Victor Mihailovici Sergheev. S-a născut la 15 ianuarie 1899, în Moscova. În 1916 a absolvit Secţia de cultură generală a Şcolii de pictură, sculptură şi arhitectură din Moscova. În 1919, fiind în anul II la Secţia Arhitectură a aceleiaşi şcoli, a fost mobilizat în Armata Roşie, satisfăcând serviciul militar până în 1921. Timp de doi ani a fost profesor la o şcoală medie incompletă din Moscova. În 1923 a intrat la mănăstire ca ascultător, în 1925 a fost tuns în monahism, în 1927 a fost hirotonit ieromonah, în 1932 hirotesit arhimandrit. La 15 aprilie 1932 a fost arestat de organele securităţii (OGPU), fiind învinuit de agitaţie antisovietică. Ancheta l-a găsit nevinovat şi peste câteva zile a fost eliberat. La 20 mai 1935 a fost hirotonit episcop de Kaşira şi vicar al Eparhiei Moscovei. Funcţia de vicar a avut-o pînă în 1937, fiind totodată episcop de Serpuhovo (1936), Vologda (din 5 august 1937) şi Egoriev (din 16 august 1937). La 1 septembrie 1937 a devenit titular al scaunului episcopal din Ivanovo281. În 1938 a rupt legătura canonică cu mitropolitul Serghie Stragorodski al Moscovei şi şi-a declarat eparhia autocefală (independentă). Acest gest a fost încurajat de autorităţile bolşevice282. În 1939 a fost oprit din slujire

278

279

280 281 282

gosudarstvo. Pravo i religioznye organizacii, Moscova, 1984; V.D. Timofeev, Marksistko-leninskoe učenie o svobode sovesti, Moscova, 1983; Idem, Leninskie prinčipy politiki v otnošenii religii, cerkvi, verujuščih, Moscova, 1987; A. Sedjulin, Zakonodatel‘ stvo o religioznyh kul‘ tah, Moscova, 1975; Ju.A. Rozenbaum, Sovetskoe gosudarstvo i cerkov‘, Moscova, 1985; N.P. Krasnikov, Russkoe pravoslavie, gosudarstvo i kul‘tura (mirovozzrenčeskij aspekt), Moscova, 1989. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50…, p. 301. L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (19401941)…, p. 13. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, р. 146. Al. Kireev, Eparhii i arhierei Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v 1943-2005 godah…, p. 236. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, р. 736.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

79

şi a rămas fără eparhie. Deşi mitropolitul Serghie al Moscovei avea o atitudine rezervată faţă de episcopul Alexie, cosiderându-l un „apropiat al puterii sovietice”283, a fost totuşi iertat şi numit episcop de Tula, apoi trimis în nou formata RSS Moldovenească. După toată probabilitatea ierarhul rus a făcut o vizită neoficială în Basarabia încă în septembrie 1940. În acest sens avem mai multe mărturii. Preotul Pavel Ghioliu din Isacova, jud. Orhei, care s-a refugiat în dreapta Prutului la începutul lunii octombrie 1940 afirma: „Acum două săptămâni am vorbit la Chişinău cu Prea Sfinţitul Episcop Alexei, arhiereul Moscovei şi Cameţului, delegat al Patriarhiei Moscovei, care venise pentru a afla starea religioasă basarabeană. Apoi a plecat prin Ismail şi Bălţi cu părintele Misail Chiriţă din Pituşca, jud. Orhei, pentru organizarea Bisericii moldoveneşti”284. În aprilie 1945 arhimandritul Varlaam Chiriţă a întocmit o scurtă istorie a Bisericii basarabene (1916-1944), în care el scrie că Patriarhia Moscovei l-a trimis pe episcopul Alexei Sergheev la Chişinău, în septembrie 1940, ca răspuns la cererea adresată prin acea telegramă trimisă de un grup de preoţi din Chişinău, în frunte cu tatăl său, protoiereul Misail Chiriţă285. La 24 august 1964 părintele Misail – devenit arhimandritul Macarie – confirma acest fapt, declarând că a fost „iniţiatorul unirii Bisericii Ortodoxe Moldoveneşti cu Patriarhia Moscovei”286. Ziarul basarabean „Raza”, care a continuat să apară în refugiu (la Bucureşti), scria în numărul din 28 septembrie 1940 că protoiereul Misail Chiriţă, primise o scrisoare de la fostul arhiepiscop al Chişinăului, Anastasie Gribanovski, în care acesta îşi exprima dorinţa de a revini de la Ierusalim în scaunul episcopal părăsit în 1918. La 8 octombrie, alt număr relata că potrivit unor informaţii episcopul Alexei, trimis de la Moscova, avea mandatul din partea Patriarhiei Moscovei să hirotonească un episcop pentru Basarabia. Presupuşi candidaţi erau consideraţi părintele Varlaam Chiriţă şi părintele Ieraclie Flocea de la mănăstirea Hârbovăţ287. La 3 decembrie 1940 episcopul Alexei de Tula a primit o foaie de deplasare emisă de cancelaria Patriarhiei Moscovei prin care era trimis la Chişinău, pe un termen de 6 luni, în calitate de „Administrator al comunităţilor ortodoxe din Eparhiile Chişinău, Bălţi, Ismail şi Cernăuţi”288. 283 284 285 286 287

288

Ibidem, p. 736 ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 79-79v. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, р. 146. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 130, f. 73. N. Negru, Ieraclie Flocea – misionarul ortodox, publicist şi traducător, în rev. „Orthodoxia”, Edineţ, 2002, nr. 3-4, p. 37. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 96d.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

80

Veaceslav Ciorbă

Venit la Chişinău, episcopul Alexei Sergheev s-a stabilit în casa parohială a cântăreţului Aronov din sectorul Râşcani. La început a ocupat o singură încăpere, dar în scurt timp a obţinut extinderea asupra întregului imobil, pe peretele căruia a atârnat o tăbliţă cu inscripţia în ruseşte: „Cancelaria administraţiei eparhiale a Eparhiilor Chişinăului, Ismailului, Bălţilor şi Cernăuţilor”. Sediul a devenit curând o veritabilă „reşedinţă” cu patru camere elegant mobilate289. Îndată după sosire episcopul Alexei a ordonat ca toate slujbele să se facă în limba slavonă, iar sărbătorile să se ţină numai pe stil vechi. Avem informaţii că în bisericile din Chişinău şi Bălţi290 s-a trecut la oficierea serviciilor divine în slavonă, la bisericile din sate preoţii slujeau, însă, în continuare în limba română. În ceea ce priveşte stilul, ştim că pe vremea ceea în Basarabia erau mulţi adepţi ai stilului vechi, de aceea revenirea la acest stil s-a făcut fără ca să existe vre-o rezistenţă291. Activitatea ierarhului rus s-a redus, în special, la viaţa liturgică. Nu se ştie să fi efectuat vreo vizită canonică în teritoriu. A stat în Chişinău, a primit pe cei ce veneau cu diferite plângeri privind nedreptăţile ce li se făceau din partea autorităţilor locale şi neputând să-i ajute, îi îndemna să se conformeze situaţiei. Unii preoţi au evitat să intre în contact cu episcopul rus, considerându-l agent al NKVD-ului292. Episcopul Alexei, spre deosebire de preoţii basarabeni, avea deja experienţa relaţiilor cu autorităţile sovietice. El ştia ce nu trebuie să facă pentru a nu le trezi nemulţumirea. Atunci când a venit la Chişinău, protoiereul Misail Chiriţă a convocat din proprie iniţiativă un congres preoţesc (aşa cum se organizau cândva sub stăpânirea ţaristă), care după părerea sa, trebuia să aibă loc sub preşedenţia noului ierarh şi să dea legalitate trecerii Bisericii din Basarabia sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. S-au prezentat mai mulţi preoţi, diaconi şi cântăreţi, episcopul Alexei, însă, ştiind că astfel de adunări erau interzise şi posibil şi din alte motive, n-a venit. Cei adunaţi au discutat puţin despre siuaţia existentă după care s-au împrăştiat. Mulţi din cei care au participat au avut ulterior probleme, fiind urmăriţi, arestaţi şi interogaţi cu privire la „congres”293. Atât cât s-a aflat la Chişinău a făcut puţine hirotonii, deşi era mare lipsă de 289 290 291 292

293

L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei…, p. 428. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 16v; d. 71, f. 65v. Ibidem, d. 44, f. 90. L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei..., p. 427; S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 34. Sovieticii trimiteau preoţii basarabeni ca „ambasadori la Dumnezeu”, în ziar. „Sfatul Ţării”, Chişinău, 3 decembrie 1992, p. 7.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

81

preoţi şi se depuseseră numeroase cereri de hirotonie şi memorii ale credincioşilor care le susţineau. Au fost hirotoniţi câţiva diaconi înaintaţi în vârstă, printre care Eustatie Chiriţă, Mihail Leviţchi, Gheorghe Şerban294. Ierarhul rus slujea „ca la carte”, dar nu predica niciodată, cu alte cuvinte, nu făcea „propagandă religioasă”295. În discuţii private îi mustra pe preoţii care depuseseră cereri de repatriere în România, etichetându-i ca „păstori năimiţi” şi-i îndemna să se întoarcă în parohiile lor296. Unii preoţii erau sfătuiţi ca în ascuns „să propovăduiască mai departe cu mult suflet credinţa în Hristos şi menţinerea stilului vechi”297. După expirarea termenului de 6 luni, la 12 mai 1941 episcopul Alexei Sergheev a fost numit titular şi avansat la rangul de arhiepiscop cu titlul „al Chişinăului şi Basarabiei”298. În decretul de numire se spune că i se lasă în administrare episcopiile de Ismail şi Bălţi, concomitent era însărcinat să conducă provizoriu Eparhia autonomă de Cernăuţi. Deşi din acest document oficial emis de Patriarhia Moscovei ar rezulta că Biserica din Basarabia îşi păstra organizarea în trei episcopii, în realitate Episcopiile Hotinului şi Cetăţii Albe – Ismail existau doar pe hârtie. Comunităţile ortodoxe din sudul Basarabiei, odată cu cedarea acestui teritoriu RSS Ucrainene, au fost îmediat înclus în componenţa Eparhiei de Odesa, iar Eparhia de Cernăuţi şi Hotin a fost preluată în scurt timp de episcopul Damaschin Maliuta299. Astfel arhiepiscopul Alexei Sergheev şi-a exercitat autoritatea doar asupra teritoriului RSS Moldoveneşti, inclusiv şi asupra celor 6 raioane transnistrene, care au trecut automat sub jurisdicţia lui, dar în care, cu părere de rău, nu exista nici o biserică în funcţiune. Ierarhul rus s-a aflat la Chişinău până la sfârşitul lunii iunie 1941, când, după cum aflăm de la martorul ocular Leonid Vulpe: „În a treia zi de război, la 24 iunie, protopopul Filonov (secretarul cancelariei episcopale) cu soţia sa au plecat la Moscova, iar episcopul Alexie a rămas şi se spune că într-o noapte de iulie, în ajunul eliberării Chişinăului, în faţa casei sale s-a oprit o maşină în care a fost invitat să urce, fiind numai în lenjerie, şi dus într-o direcţie

294

295 296 297 298 299

Mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române avea să aibă rezerve în privinţa validităţii acestor hirotonii, din cauza situaţiei canonice neclare a episcopului rus. Vezi: B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 353. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 357. L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei..., p. 430. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 10v. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 96e. Vl. Cypin, Op. cit., p. 261.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

82

Veaceslav Ciorbă

necunoscută”300. Această informaţie i-a făcut pe unii cercetători să creadă că a fost arestat de autorităţile sovietice301. Lucrurile au stat, însă, altfel. Ierarhul rus n-a fost arestat, ci s-a retras şi el în grabă mare cu armata sovietică, deoarece, conform datelor biografice oficiale, el şi-a continuat activitatea episcopală, fiind numit în 1942 la cârma Eparhiei Ufa şi apoi în alte eparhii ruseşti302. O mare preocupare a autorităţilor bolşevice în perioada de ocupaţie 19401941, a fost închiderea cu orice scop a cât mai multe locaşuri de cult. De altfel, la venirea lor în multe biserici nu se oficiau serviciile divine, din motiv că o parte din preoţi s-au refugiat de frica urgiei comuniste, iar o altă parte, care n-au reuşit să plece, au depus cereri de repatriere în România şi locuiau provizoriu prin comunele suburbane şi în satele din jurul Chişinăului, sperând, de la o zi la alta, că vor obţine viza de plecare. Cântăreţul Leonid Vulpe, fiu de preot şi licenţiat în teologie, care se afla împreună cu părinţii săi la Chişinău şi cu alţi doritori de a se repatria, scria despre acele vremuri: „Aşteptam la Chişinău să fim repatriaţi, dar zădarnic (...), doritori de repatriere erau foarte mulţi, mii de familii, în special preoţi şi funcţionari303. (...) Multe parohii şi biserici au rămas fără păstor. De pretutindeni veneau delegaţi la Chişinău, care cereau stăruitor preoţi. Aceştia mărturiseau: „Preotul nostru a plecat şi au venit călăii ăştia, ne-au descuiat biserica, s-au uitat prin ea şi după câteva zile ne pomenim cu o maşină în care au încărcat toate odoarele din ea, şi acum obştea m-a trimis pe mine cu jalobă la Sfinţitu, ca el să facă ceva şi să ne întoarcă cele sfinte”304. Multe locaşuri de cult au fost devastate şi distruse încă în primele zile ale ocupaţiei. Astfel, în comuna Honceşti, jud. Cetatea Albă, pe biserică a fost arborat steagul roşu, locuitorilor li s-a interzis să meargă să se închine în acest locaş, iar preotul a fost alungat. În Cetatea Albă cele nouă biserici (de toate riturile creştine), au fost jefuite şi batjocorite de numeroşi răufăcători care hoinăreau prin oraş. În Bălţi au fost devastate Catedrala, cele şase biserici ortodoxe şi biserica romano-catolică. În Hotin au fost profanate şi jefuite 300 301

302

303 304

L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei..., p. 432. Vezi: M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 120; L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (19401941)…, p. 14; M. Ţăranu, Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în timpul primului an de ocupaţie sovietică…, p. 13. La Riazan (din 1942), în Eparhia de Iaroslavl şi Rostov (din 1944), în Eparhia de Kursk şi Belgorod (din 1947), în Eparhia de Kalinin şi Kaşira (din 1950), arhiepiscop de Alma-Ata (1957). S-a pensionat în 1958 şi a murit în 1968. Vezi: Al. Kireev, Op. cit., p. 236. L. Vulpe, Dorul după Ţara liberă…, p. 355-356. Idem, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia…, p. 79.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

83

cele trei biserici ortodoxe. Aceeaşi soartă au avut-o şi marea majoritate a bisericilor din Chişinău, cât şi multe mănăstiri305. Cel mai mult au avut de suferit bisericile din oraşe şi într-o măsură mai redusă cele din mediul rural. Devastările, distrugerile şi profanările au fost săvârşite în special de bande bolşevice de criminali formate dintre localnici evrei, ruşi, ucraineni. Autorităţile sovietice s-au străduit, pe orice cale, să menţină închise bisericile fără preot, să le deposedeze, dacă populaţia nu se revolta prea tare, de obiectele şi lucrurile sfinte şi să le schimbe destinaţia (să le transforme în cluburi, cinematografe, depozite etc.). Conform legislaţiei sovietice, tot ce era a Bisericii (imobilele, pământul, inventarul şi orişice bun bisericesc) devenea „bun a norodului muncitor”306. Naţionalizarea a fost înfăptuită treptat. La 15 august 1940 Prezidiumul Sovietului Suprem al URSS a decretat naţionalizarea băncilor, pământului şi a marilor imobile307. Ca urmare Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost deposedată de cele trei Bănci Eparhiale din Chişinău, Bălţi şi Ismail308, de aproximativ 57 imobiluri eparhiale309, de cel puţin 23 882,9031 ha de proprietăţi funciare310. La 24 octombrie 1940 Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM, condus de T. Konstantinov, a aprobat hotărârea nr. 338 „Despre restabilirea puterii juridice a legilor sovietice de naţionalizare a pădurilor pe teritoriul Basarabiei”, prin care toate pădurile eparhiale, parohiale şi mănăstireşti au fost trecute în Fondul proprietăţii de stat şi puse la evidenţa Direcţiei Silvice a RSSM311. Imediat ce au sosit în Basarabia, autorităţile sovietice şi-au instalat sediile lor în diferite instituţii bisericeşti. Este relevantă în acest sens mărturia preotului Gheorghe Ababii, de la biserica „Sfânta Vineri” din Chişinău, repatriat în dreapta Prutului în toamna anului 1940: „Armata sovietică şi-a cantonat 305

306

307 308

309

310

311

Vezi: C. Stan, Al. Gaiţă, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anii 1940-1941..., p. 100-102; Cicerone Ioniţoiu, Preludiul celui de al doilea război mondial, în rev. „Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 95-97; Mihai Gribincea, Religie şi ateism în Basarabia, în rev. “Sociologie românească”, Bucureşti, 1992, nr. 2, p. 289. L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (19401941)…, p. 14. I. Şişcanu, Op. cit., p. 79; ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 6, f. 71. Acestea au fost lichidate, împreună cu celelate bănci naţionalizate, prin hotărârea Nr. 42 a Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM din 21 august 1940 (ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 2, f. 36). I. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti..., p. 222-239. Aceste proprietăţi funciare includeau pământ arabil, vii, livezi, grădină de zarzavat, imaş, vatră neproductivă, păduri. Vezi: ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 66, f. 25. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 98.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

84

Veaceslav Ciorbă

trupele în clădirile instituţiilor de stat. Mitropolia, împreună cu Consiliul eparhial şi Casa eparhială, au fost declarate „Casa Armatei Roşii”. În sala Casei eparhiale se dădeau spectacole artistice la care asistau doar soldaţii lor. Facultatea de Teologie a fost ocupată de Comandamentul General al Armatei, unde nu puteau pătrunde nici sovieticii fără o autorizaţie specială de la un birou al GPU-ului. Armata Roşie a mai ocupat şi Seminarul teologic”312. În subteranele Palatului mitropolitan, unde se afla Consistoriul bisericesc şi fabrica de lumînări, sovieticii şi-au stabilit secţia de spionaj al NKVD-ului313. Martori oculari afirmau că o soartă similară au avut-o şi clădirile Palatului episcopal din oraşul Bălţi, precum şi localul fostului Seminar teologic. În curtea reşedinţei episcopale se afla un arsenal întreg de armament şi tehnică militară314. Puţin mai tîrziu, la 28 august 1940 Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM a transmis Ministerului Educaţiei clădirile Liceului Eparhial, ale Şcolii Normale Nr. 2 de fete din Chişinău şi ale Seminarului teologic din Bălţi, pentru a organiza aici instituţii pedagogice medii şi superioare315. Unele locaşuri de cult au fost transformate în cazărmi, grajduri, magazii, săli de spectacole şi chiar în latrine, cum a fost cazul unei mici biserici din portul Ismail şi al bisericii garnizoanei din Hotin316. Paraclisului Palatului mitropolitan, după ce i-au fost dărâmate turlele, a devenit sală de distracţii pentru soldaţii sovietici317. Din cele şapte biserici ortodoxe care existau în oraşul Bălţi, trei au fost închise, iar una din ele a fost transformată în sală de teatru318. La Cahul, potrivit declaraţiilor refugiaţilor, clădirea unei bisericii ortodoxe a fost prefăcută în muzeu, fiind scoase icoanele din ea. Ulterior s-a închis şi cealaltă biserică din oraş319. Muzeu antireligios urma să devină şi capela Liceului de fete „Regina Maria” din Chişinău (astăzi biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”)320, în ziua de aniversare a unui an de la „eliberare”. Capela Regimentului 7 Vânători din Chişinău a fost transformată în sală 312 313 314 315 316 317 318

319 320

ANRM, F. 691, inv. 1, d. 70, f. 34. C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 100. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 45, f. 2v, 50v. ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 2, f. 237. Basarabia dezrobită..., p. 76. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 75, f. 23v; Un an sub bolşevici, în ziar. „Ţara”, 23 iunie 1995, p. 6. L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (19401941)…, p. 27. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 46, f. 3v; d. 69, f. 59v. Elena Ploşniţă, Două concepte: „muzeu bisericesc” şi „muzeu antireligios” al ateismului ştiinţific în muzeografia basarabeană din sec. XX, în vol. „Muzeul Bisericesc din Chişinău – geneză, împliniri, pribegii”, Chişinău, 2006, p. 47.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

85

de spectacole şi cinematograf. Bolşevicii au dat jos crucea de pe turlă, iar pe cea în relief de pe frontispiciu au acoperit-o cu un panou roşu cu secera şi ciocanul, încadrat în dreapta şi în stânga de portretele lui Lenin şi Stalin321. Înăuntru, pe toţi pereţii erau scrise lozinci antireligioase. În locul iconostasului au fost aşezate portretele diferitor lideri ai revoliţiei bolşevice322. Tot cinematograf au devenit o biserica din sectorul Buiucani, mun. Chişinău şi biserica „Sfânta Parascheva” din orăşelul Leova323. La început, capela Seminarului teologic din Chişinău a fost transformată în cămin cultural pentru colaboratorii securităţii. Avariată de cutremurul din 10 noiembrie 1940, ea a fost transmisă printr-o decizie a Sovietului Comisarilor Poporului al RSSM Direcţiei de Arhivă a NKVD-ului, pentru a fi reparată şi folosită ulterior ca arhivă judeţeană de istorie. Averea capelei a fost transmisă Direcţiei de Finanţe a oraşului Chişinău324. Acelaşi organ executiv prin hotărârea nr. 305 din 15 octombrie 1940 a decis închiderea bisericii comunităţii greceşti „Sfântul Pantelimon” din Chişinău şi transformarea acesteia în Arhivă de Istorie a RSSM, averea bisericii urmând a fi dată în folosinţă Palatului Pionierilor din Chişinău325. În unul din raporturile Direcţiei Generale a Poliţiei româneşti întocmit în baza mărturiilor refugiaţilor se spunea: „În oraşul Chişinău funcţionează numai Catedrala, dar fără a se trage clopotele, celelalte biserici sunt închise”326. Din alte surse aflăm că în Chişinău au funcţionat doar: catedrala „Naşterea Domnului”, biserica „Sf. Alexandru Nevski” din suburbia Visterniceni, biserica „Tuturor Sfinţilor” din cimitirul central327, biserica „Sfânta Treime”328, vechea catedrală „Sfântul Arhanghel Mihail”329. În baza hotărârii Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM din 20 februarie 1941 a fost închisă capela Frăţiei „Sf. Alexandru Nevski”330, iar la 12 aprilie 1941, a fost aprobată închiderea paraclisului de pe lângă spitalul din 321 322

323 324

325 326 327 328 329 330

C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 100. Constantin Gheorghiu, Arde Chişinăul, în rev. „Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 2, p. 163-164. Basarabia desrobită..., p. 115. L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (19401941)…, p. 26. ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 3, f. 327. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 10. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 75, f. 19v. C. Gheorghiu, Op. cit., p. 177-178. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 162. ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 5, f. 76.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

86

Veaceslav Ciorbă

Costiujeni331. Naţionalizării au fost supuse, de altfel, toate capelele şi paraclisele aflate în incinta unor instituţii publice sau şcoli332. Au fost naţionalizate, cu unele excepţii, şi toate casele parohiale333. Autorităţile sovietice au închis şi toate instituţiile de cultură şi de educaţie creştină (şcolile teologice, asociaţiile, frăţiile etc.). Facultatea de Teologie s-a refugiat în grabă în dreapta Prutului, lăsând intacte edificiul Facultăţii cu internatul ei, capela, locuinţele profesorilor, biblioteca şi arhiva Facultăţii. Cele mai importante dosare şi registre ale Facultăţii fuseseră încărcate în lăzi pentru a fi evacuate şi ele, dar în drum spre gară au căzut pradă bolşevicilor334. Bisericile care se aflau în construcţie au fost deposedate de materialele necesare pentru acest scop. Aşa s-a întâmplat în parohiile Tănătari şi Teleneştii-Vechi din jud. Tighina335. De asemenea, au fost confiscat şi materialele pregătite pentru reparaţia locaşurilor sfinte, cum a fost cazul bisericilor din comunele Nisporenii de Sus şi Nisporenii de Jos din jud. Lăpuşna336. Devastarea, distrugerea, închiderea a numeroase locaşuri de cult au generat deseori nemulţumire în rândul populaţiei civile. Pentru a nu permite izbucnirea unor mişcări sociale, autorităţile sovietice permiteau practicarea cultului ortodox, dar au fixat bisericilor în care se oficiau serviciile divine, taxe şi impozite exagerate. Aceasta „în nădejdea că populaţia nu le va putea plăti şi astfel închiderea bisericilor ar fi luat aparenţele unui act legal. Sumele erau impuse după placul şi voia fiecăruia, nu după o lege. La început ele variau între 2000-5000 de ruble anual. Cu toată sărăcia în care se zbătea poporul, oamenii rupeau de la gură şi plăteau birurile impuse de sovietici, numai să nu le închidă bisericile şi să li se ia putinţa să-şi facă rugăciunile către Dumnezeu”337. Mai târziu taxele au fost majorate, ajungând până la ordinul a zeci de mii de ruble. Constantin N. Tomescu a intrat în 1941 în Basarabia cu armata română şi, trecând prin mai multe sate basarabene, s-a documentat de la martori oculari despre politica antibisericească promovată de autorităţile bolşevice. El scria: „Un impozit de asigurare se aplica pentru clădirea bisericii. O delegaţie a autorităţilor bolşevice măsura toate dimensiunile bisericii, constata şi materialul din care este construită şi o evalua. O biserică de lemn, veche de peste 331 332 333 334

335 336 337

Ibidem, d. 9, f. 153. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 350. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 85, 173; d. 43, f. 16; F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 41. L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (19401941)…, p. 14. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 178, f. 36-37v; d. 192, f. 3. Ibidem, d. 192, f. 1-1v. Basarabia dezrobită..., p. 75.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

87

140 ani, evaluată la 20 000 de ruble (800 000 de lei) a fost impusă la 6 800 de lei; pentru alta de piatră, evaluată la 60 000 de ruble, se cerea impozit de 20 000 de lei, dar bolşevicii au revenit după două săptămâni şi evaluând-o din nou, i-au ridicat impozitul la 50 000 de lei. Al doilea impozit era pe cult (cultsbor), fix de 2 000 de ruble (80 000 de lei) anual, pentru toate bisericile. Celălalt era impozitul pe epitrahil, care varia între 3 000 şi 7 000 de ruble (120 000-280 000 de lei), după numărul locuitorilor din sat, indiferent dacă s-au înscris sau nu toţi pe listă (ca ex. Gura Galbinei a fost impusă la 4 500 de ruble, Mereşeni, Hânceşti, Cimişlia la 7 000 de ruble). Ceea ce înseamnă că satul cel mai mic şi mai sărac, cu biserică de lemn, era îndatorat să plătească aceste trei impozite cu minimala sumă de 206 800 de lei anual pentru deschiderea bisericii şi îngăduinţa de a se sluji în ea. Desigur, că preotul singur nu o putea achita, deşi era cea mai modestă, dar mai ales în comune mari, unde ea se majora mult. De aceea, satele care au cerut dreptul la biserică, şi-au luat impozitele acestea asupra lor, în parte sau chiar în întregime, şi pe alocuri au şi achitat pe întâia jumătate de an. Cota-parte de la locuitori o adunau strângătorii anume, în unele locuri numiţi „apostoli”. Însă comuniştii, care erau la conducerea satului, îi spionau, împiedicau colecta, persecutau pe strângători, ameninţându-i cu încarcerarea, până ce ei renunţau, şi biserica rămânea închisă, iar preotul, neavând ocupaţie, era scos la corvoadă grea, la cărat piatră sau la săpat şosele”338. La Chişinău pentru Mitropolie trebuia să se plătească 35 000 de ruble. Catedrala din Chişinău fusese obligată la un impozit de 24 000 de ruble anual (960 000 de lei), care trebuia achitat în două rate. Prima rată fusese onorată în Joia Patimilor, iar cea de a doua urma să fie plătită la 13 iunie 1941339, adică la câteva zile până la eliberarea Chişinăului. Din mărturiile refugiaţilor, înregistrate de Direcţia Generală a Poliţiei româneşti într-o notă informativă privind situaţia religioasă din Basarabia (noiembrie 1940), citim: „(...) În Basarabia, în special la sate, dacă vor să aibă preot, statul rus impune ca obştea să plătească 30 000 de ruble impozit, iar preotul să fie plătit tot de obşte, care, la rândul lui, este supus la impozit mare, astfel că toţi renunţă de a avea un preot în sat, iar moralul populaţiei este grav atins din această cauză”340. În unele parohii s-a cerut plata unor taxe suplimentare pentru permisiunea oficierii slujbelor divine de marile sărbători. De exemplu, pentru sărbătoarea 338 339 340

C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 472. L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei..., p. 429. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 70, f. 34.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

88

Veaceslav Ciorbă

Naşterii Domnului, creştinii din comuna Stolniceni, jud. Bălţi, au fost obligaţi să plătească suma de 350 de ruble341. „La 15 decembrie am primit înştiinţare despre plata impozitului de 8000 de ruble, pe care să-l plătesc în 4 zile, – îşi amintea martorul ocular preotul Gheorghe Grădinaru din Chişcăreni, jud. Bălţi. Oamenii, auzind de acest impozit greu şi mare – pentru că foarte greu se agoniseau banii în acea vreme, – au venit la mine şi au hotărât să se ducă prin sat şi oamenii cu cât vor putea să mă ajute, (...) în vreo două zile mi-au adunat 2700 de ruble, (...) imediat au fost chemaţi la preşedintele Volostei, care i-a chestionat de ce adună bani, că stăpânirea sovietică nu îngăduie acest lucru. După ei mă cheamă şi pe mine, (...) mi-a luat autobiografia, (...) m-a întrebat de ce am trimis oameni prin sat să adune bani, căci statul sovietic nu admite acest lucru, pentru plata impozitului trebuie să încasez de pe viu şi de pe mort, cât vreau, atunci când îi fac lucru. Aceasta, desigur, era o măsură ca cel sărac să nu-şi mai poată îndeplini datoriile creştineşti. (...) Am fost chemat la poliţie împreună cu acei oameni care au adunat bani. (...) Au fost cercetaţi şi batjocoriţi. (...) Mi s-a spus că e mai bine să mă lepăd de credinţă că sunt învăţat şi tânăr, mai bine să scriu în cancelarie sau să fiu muncitor de pământ decât să amăgesc lumea. Cu aceste vorbe am plecat urmând să vând lucrurile din casă pentru a complecta suma de 8000 de ruble. După aceea sovieticii şi agenţii lor au început a face o vie propagandă printre popor că la alt an preotul va plăti 16 000 de ruble sau 32 000 de ruble şi atunci de unde veţi plăti. Oamenii s-au înspăimântat în faţa acestei vii propagande. (...) Atunci, gândindu-mă că pentru alt an nu mai am ce vinde şi de adunat bani nu se poate, cu mare jale şi durere sufletească m-am despărţit de popor ducându-mă la părinţii mei din satul Sângerei pe data de 1 ianuarie 1941. Aici poporul rămase fără păstor tot din cauza impozitului”342. Este cunoscut de asemenea, cazul bisericii din Cahul, căreia i s-a aplicat un impozit de 70 000 de ruble, pe care nu l-au putut plăti nici preotul şi nici credincioşii. Biserica a fost închisă, iar oamenii au fost siliţi să umble în taină, pe la bisericile din alte localităţi343. Sumele la care erau impuse bisericile erau extrem de mari, pentru comparaţie: un kilogram de zahăr se vindea cu 12 ruble, un kilogram de unt cu 10 ruble, un kilogram de ulei cu 7-8 ruble344. După calculele istoricului Mihai Gribincea, ca urmare a politicii antibiseri341 342

343 344

ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 6. Gh. Grădinaru, Cum mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia bolşevică, în Basarabia..., p. 101-102. Basarabia dezrobită..., p. 76. Scurte informaţii despre Basarabia şi Bucovina în a doua jumătate a anului 1940 [redate de un martor ocular], în rev. “Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 181-182.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

89

ceşti promovate de autorităţile sovietice, la 1 ianuarie 1941 din 943 de biserici existente, în Basarabia funcţionau doar 603, în care oficiau serviciul divin numai 376 de preoţi345. Foarte des bisericile nu erau, pur şi simplu, închise, ci şi profanate în mod barbar. Credincioşii au fost martori la nenumărate acte de vandalism păgân. Bolşevicii pătrundeau prin biserici, ardeau icoanele, mâzgăleau pereţii şi pângăreau odoarele. Veşmintele preoţeşti erau scoase şi întrebuinţate ca rechizite de teatru sau pentru alte necesităţi. Într-o biserică din Chişinău pe reversul unei icoane a lui Hristos a fost zugrăvit chipul lui Stalin, iar în alte biserici numeroase icoane au fost batjocorite şi stricate, scoţându-se ochii sfinţilor sau murdărindu-li-se faţa cu scârnăvii346. Se putea vedea, de asemenea, pe străzile Chişinăului, cum erau transportate icoane şi odoare bisericeşti „aruncate de-a valma pe platformele unor camioane trase de cai, în timp ce vizitiul fuma, stând sfidător cu şezutul pe o icoană”347. Leonid Vulpe mărturisea: „Din unele biserici, unde nu erau preoţi „enkavediştii”, au ridicat veşmintele şi odoarele scumpe. Eu singur am fost martor, când în Chişinău, pe strada Mihai Viteazul colţ cu Schmidt, într-o zi se descărcau din camioane veşminte preoţeşti. Un evreu din cei care le primeau s-a îmbrăcat în felon şi începu să joace, iar altul cu piciorul bătea mânecuţele ca la fotbal. Pe piaţă am văzut vânzându-se pantofi de casă cusuţi din veşminte preoţeşti şi bucăţi mari rupte din felon”348. „Din chivotul de sticlă, ridicat din capela Facultăţii de Teologie, se vindeau ţigări şi cutii cu tutun în chioşcul de pe strada Alexandru cel Bun din Chişinău. În biserica de lângă fosta cazarmă a Regimentului 7 Vânători erau cazaţi soldaţi, iar icoanele au fost făcute obloane la ferestrele grajdului. În biserica din satul Stolniceni, venea, la fiecare serviciu divin, un comisar şi sta tot timpul cu şapca pe cap. Biserica din Buiucani, din marginea Chişinăului, a fost transformată în cinematograf. În prima zi nici un om n-a vrut să vină la reprezentaţie. Mai târziu erau aduşi cu forţa. Dar creştinii, în loc să privească la ecran, stăteau cu ochii în jos şi plângeau. În biserica Alexandru Nevski din Chişinău evreii au intrat cu steagul roşu şi au rostit cuvinte urâte în faţa altarului. Primarul comunei Leova, jud. Cahul, evreul Bihman, a dat foc icoanelor şi în ziua de 12 iulie a adunat locuitorii la primărie, le-a luat actele româneşti şi le-a ars”349. 345 346 347 348 349

M. Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică 1944-1950…, p. 35. Basarabia dezrobită..., p. 76. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 350. L. Vulpe, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia..., p. 79. Basarabia dezrobită..., p. 116-117.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

90

Veaceslav Ciorbă

În noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, Basarabia a fost lovită de un puternic cutremur de pământ, care a afectat aproape toate clădirile bisericeşti. Unele locaşuri s-au trezit grav avariate peste noapte350. Au avut de suferit mult şi clădirile Facultăţii de Teologie şi Liceului Eparhial din Chişinău, astfel încât Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM a dat dispoziţie ca acestea să fie reparate în mod urgent şi prioritar351. În lunile iunie-iulie ale anului 1941, în timpul operaţiunilor militare, ca urmare a bombardamentelor, a acţiunilor autorităţilor civile şi militare sovietice de distrugere a obiectivelor culturale şi bisericeşti prin incendiere şi dinamitare, au avut de suferit mai multe locaşuri de cult352. Practic toate clădirile Arhiepiscopiei Chişinăului situate pe perimetrul străzilor Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Universităţii şi Carol I au fost mistuite de flăcări353. Iată cum descria un soldat român atmosfera care domnea în Chişinău după eliberare: „În stânga mea, se înalţă frumoasa şi vechea biserică Ciuflea. E una din foarte puţinele biserici ale oraşului care au scăpat de devastare şi foc (...) Piaţa este arsă, primăria arsă, monumentalele construcţii de piatră ale Mitropoliei nu mai există. (...) Am ajuns în faţa Soborului. Suntem la douăsperezece ore după ocuparea oraşului şi cupola monumentalei biserici cu trei altare fumegă. Acoperişul este distrus. Interiorul bisericii este devastat”354. După unele date au fost distruse prin foc sau dinamită de trupele sovietice în retragere 13 biserici355, după altele – 42356. Distruse au fost şi peste 30 de case parohiale357. Au avut mult de pătimit şi slujitorii altarului. O bună parte din ei s-au refugiat în grabă, luând cu ei doar ce au putut duce în mână. Conform unui raport realizat în august 1943 de Directoratul Cultelor al Guvernământului Basarabiei, până la data de 28 iunie 1940 în Basarabia erau 1 042 de preoţi, 350

351 352

353 354 355 356

357

Nicolae Fuştei, Biserica „Sf. Dumitru” din Chişinău. Repere istorice, în rev. „Limba română”, Chişinău, 2004, nr. 1-3, p. 188; Veaceslav Stăvilă, Budăii Teleneştilor, Chişinău, 2004, p. 80; ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 192, f. 1-3; d. 174, f. 55, 69v, 82v-83, 91, 105v, 188-188v. ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 4, f. 256. Ibidem, F. 1135, inv. 2, d. 192, f. 1-3; d. 174, f. 6, 29-30, 91, 96, 99, 169v-171, 188v; Elena Ploşniţă, Biserica Ortodoxă şi Comisiunea monumentelor istorice, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 5, p. 24. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 2. C. Gheorghiu, Op. cit., p. 156-157. Basarabia desrobită..., p. 160. I. Scurtu, C. Hlihor, Complot împotriva României 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial…, p. 89. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 171.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

91

19 diaconi şi 1 099 de cântăreţi358. La 4 noiembrie 1941 ministrul Cultelor şi Artelor îl informa pe mareşalul Ion Antonescu că din Basarabia s-au refugiat 597 de preoţi359. Sovieticii nu au respectat termenele retragerii, care erau, de altfel, şi aşa prea reduse, au înaintat repede la punctele de trecere a Prutului, împiedicând retragerea populaţiei civile. A fost împiedicată retragerea împreună cu armata română a unor preoţi, funcţionari, poliţişti şi jandarmi. Preotul Ion Popovici din Zberoaia, jud. Lăpuşna, refugiat în iulie 1940, relata într-o declaraţie făcută în faţa autorităţilor române, că notarul Nicolae Sitt, de origine rusă, a pregătit paramilitari pentru primirea trupelor ruseşti şi a format bande de dezertori care îi jefuiau pe refugiaţi. Acelaşi martor ocular informa că în comuna Grozeşti din acelaşi judeţ notarul Alexei Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul Prutului360. Preoţii Simion Moşanu din Negureni şi Alexandru Fromunda din Olişcani, jud. Orhei, refugiaţi în Cărpineştea, jud. Buzău, relatau că au scăpat cu viaţă prin fugă, fiind ameninţaţi cu moartea361. Mai ales preoţii au fost împiedicaţi să se evacueze şi bagajele lor erau abuziv confiscate. Preotul I. Moldovanu a încercat să se refugieze în dreapta Prutului, dar n-a reuşit şi la întoarcere a găsit întreaga gospodărie prădată şi distrusă. „Nu numai obiectele casnice, dar şi uneltele de agricultură, semănătoarea, cultivatorul, plugul, şarabanul, tocarul etc. toate au fost luate; am rămas numai cu ceea ce a fost pe noi. Peste două zile am fost scos de ofiţerii ruşi şi din casa parohială, construită de mine, la construcţia căreia, în afară de ajutorul dat de Comitetul de construcţie şi parohieni, am contribuit cu suma de 26 000 de lei din dota copilei mele. Am pierdut totul şi toate cele dobândite de mine în cursul întregii mele vieţi prin grea muncă şi sudoare...”362. „(...) Am avut neplăceri, chiar din primele zile de la instaurarea stăpânirii sovietice, mărturisea şi preotul Leonid Antonovici. Sovietul nou aşezat mi-a cerut oficial casa parohială şi un clopot de la biserică pentru şcoală. M-am opus şi la o adunare a sătenilor, care a avut loc la şcoală, am luat cuvântul şi i-am întrebat dacă sunt de acord, m-au susţinut şi s-au retras din adunare în proporţie de două treimi împreună cu mine. Eu am fost considerat vinovat şi învinuit de răscoală, nesupunere, sabotaj, nerespectarea legilor care nu permit unui preot 358 359 360 361 362

Ibidem, f. 158. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 768. C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 100-101. Ibidem, p. 101. I. Moldovanu, Despre amara viaţă sub bolşevici..., p. 116-117.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

92

Veaceslav Ciorbă

să vorbească în adunare. M-a cercetat poliţia bolşevică (zisă miliţie), dar m-au lăsat liber. (...) Văzând că din casa parohială nu m-au putut scoate şi clopotul nu-l pot lua, m-au lovit din altă parte. Mi-au luat pământul semănat gata şi nu mi-au lăsat nici un hectar, deşi aveam familie, mama-soacră paralizată”363. Printre primele măsuri luate împotriva preoţilor au fost scoaterea lor din casele parohiale, sechestrarea recoltei şi a bunurilor bisericeşti364. În unele cazuri bolşevicii au căutat să-şi voaleze lupta lor contra Bisericii, încercând să convingă pe unii preoţi să se lase de misiunea lor, întrucât „nu rentează”, ne mai fiind „la modă”. Tactica aceasta au folosit-o, fiind bine informaţi despre religiozitatea poporului basarabean365. Leonid Vulpe mărturisea că autorităţile bolşevice i-au propus să se lepede în public de credinţă şi la un miting să declare că ceea ce învaţă preoţii este minciună, că Biserica cu preoţii ei sunt nişte exploatatori puşi în slujba capitalismului, iar credinţa şi toate formele religioase practicate sunt invenţii popeşti din veacurile anterioare şi care sunt eliminate de secolul culturii moderne şi de poporul sovietic. În schimbul lepădării i se promitea protecţie şi bani (500 de ruble)366. „Mi-au făcut propuneri să-mi dea serviciu de 1000 de ruble pe lună, îşi amintea şi preotul Leonid Antonovici. Au căutat s-o amăgească pe soţia cu promisiuni de slujbă, cu îngroziri că pe mine mă vor deporta”367. „Mi s-a propus serviciu la finanţe cu 600 de ruble lunar, dar am refuzat, mărturisea preotul Ioan Bodiu. Mai târziu, mi s-a propus alt serviciu, de 1000 de ruble lunar, am refuzat din nou...”368. Marea majoritate a preoţilor rămaşi în parohiile lor şi-au îndeplinit cu demnitate misiunea lor preoţească, înfruntând prigoana ateistă şi antinaţională, precum şi ameninţările cu deportările în Siberia şi chiar moartea. Deşi episcopul rus Alexei Sergeev, venit la Chişinău, a cerut ca să se slujească în limba slavonă, mulţi slujitori ai altarului au avut, însă, cutezanţa să oficieze sfintele slujbe în limba română, întreţinând în felul acesta vie flacăra credinţei creştine şi conştiinţa naţională în sufletele credincioşilor369. Ei deserveau nu numai parohiile lor, ci şi satele din împrejurimi. “(...) Am început, scria 363 364 365

366 367 368 369

L. Antonovici, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică..., p. 231-232. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 35v, 94v. S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 34. L. Vulpe, Dorul după Ţara liberă..., p. 355. L. Antonovici, Op. cit., p. 234. I. Bodiu, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică..., p. 86. S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 35.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

93

preotul Leonid Antonovici, pe lângă parohia mea Iablona, să suplinesc Alinuş cu Flămânda, Uşurei, Petrunea, Limbenii Noi, Lupărie ş.a. şi orice trebuinţă în orice sat se ivea, eu nu refuzam nicăieri. (...) La slujba de Paşti au venit mii de credincioşi din aproape 10 sate”370. Bolşevicii, la rândul lor, căutau pe toate căile şi prin orişice mijloace să dezobişnuiască populaţia de Biserică şi de sfatul preotului (aşa cum era încetăţenit într-o comunitate rurală tradiţionalistă). Era insuflată ideea că preotul nu este doar un om de rând în comună, ci şi un duşman al „norodului muncitor”. Se dorea ca tot satul, de la tânăr şi până la bătrân, să ia o atitudine duşmănoasă faţă de preot, să nu-l ajute cu nimic, să-l părăsească şi să-l dispreţuiască. Pe seama preoţilor se inventau atâtea, încât numai cu răbdare şi voinţă tare au putut rezista371. Preoţii erau puşi, intenţionat, la munci grele, necorespunzătoare cu situaţia lor socială, pentru a fi discreditaţi în faţa credincioşilor. Avem mai multe mărturii în acest sens. Preotul Leonid Antonovici scria: „(...) M-au silit să lucrez la şosea, cărând nisip, piatră, pământ, să lucrez cu mâinele. Am lucrat 20 de zile. (...) Au obligat şi pe soţia mea să meargă la lucru, pe jos, la 12 km”372. Preotul Ioan Bodiu scria: „Am lucrat la şosea 12 zile şi când aveam de săvârşit vreo trebuinţă, cel în cauză cerea aprobarea sovietului şi pe ziua aceea eram liber”373. Preotul Gheorghe Grădinaru scria: „Am făcut 15 zile de lucru. Se înţelege, că pentru credincioşi era dureros, când mă vedeau împreună cu ei la lucru. Ar fi voit să facă în locul meu, dar nu le-a dat voie. A fost cazul când au venit creştini din sate vecine cu botezul şi m-au căutat de-a lungul şoselei; am plecat şi oficiat taina botezului şi m-am întors la lucru. Eram purtat de evreii ce erau brigadiri, din loc în loc, pentru a duce apă sau nisip. Aceştia, deşi mă cunoşteau, totuşi, strigau: „moşule, adă nisipul încoace”374. Chiar în ziua de Paşti, preotul Sava Draguţan din Cimişeni, jud. Lăpuşna, a fost impus să planteze cartofi, iar creştinii din sat au fost aduşi cu forţa pentru a asista la această scenă375. Preotul Nicolae Cupriană din Buţeni, jud. Lăpuşna, a fost obligat să taie lemne în pădure, preotul Novacu din Horăşti, acelaşi judeţ, a fost obligat să măture drumurile satului şi sălile primăriei, preotul Vsevolod Criţchi din Colincăuţi, jud. Hotin a murit de frig, în timp ce lucra la curăţirea zăpezilor de pe şoseaua Cernăuţi – Hotin376. 370 371 372 373 374 375 376

L. Antonovici, Op. cit., p. 232, 235. L. Vulpe, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia..., p. 80. L. Antonovici, Op. cit., p. 233, 235. I. Bodiu, Op. cit., p. 86. Gh. Grădinaru, Op. cit., p. 103. M. Ţăranu, Op. cit., p. 13. S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 35.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

94

Veaceslav Ciorbă

Mulţi preoţi au fost insultaţi în timpul oficierii sfintelor slujbe. Astfel, părintele Dionisie Albu, care slujea la biserica Sf. Ilie din Chişinău, a fost scuipat şi tras de barbă pe stradă de bolşevici, în timpul unei procesiuni funerare. De multe ori bolşevicii intrau în sfintele locaşuri, când se săvârşea serviciul divin, cu căciulile sau şepcile pe cap, proferând diferite insulte la adresa preoţilor şi a lucrurilor sfinte377. „În ziua de Crăciun, spre a-l zdruncina cât mai mult sufleteşte (pe preotul Antonin Ştefârţă – n.a.) şi a-l stingheri în îndeplinirea serviciului divin, „bezbojnicii” au dat ordin să se vândă petrol lângă zidul bisericii. Fiind lipsă completă a acestui produs, lesne e de închipuit în ce se transformase piaţa de lângă locaşul sfânt”, îşi aminteau soţii Capusteac378. Preotul din parohia Costeşti, jud. Lăpuşna, refugiat în dreapta Prutului în ziua de 9 septembrie 1940, mărturisea: „La Chişinău preoţii nu puteau umbla pe stradă, erau huiduiţi şi scuipaţi”379. Sunt dureroase şi amintirile preotului I. Moldovanu din oraşul Edineţ: „Venind de la o înmormântare cu cântăreţul Alexandru Cormuş, am fost insultaţi în dreptul fostului Seminar, în prezenţa unei mulţimi de soldaţi, elevi, evrei etc. cu cele mai murdare şi josnice cuvinte, ceea ce a stârnit un râs al mulţimii în urma noastră. Peste câteva zile, venind de la mărturisirea şi împărtăşirea unei bolnave, am fost insultat cu aceleaşi josnice cuvinte. Asemenea insulte se repetau foarte des. (...) Miercuri, în prima săptămână a Postului Mare, la ora 11 noaptea, am fost chemat iarăşi la cercetări, la NKVD, unde mi s-au făcut aspre cercetări că au fost la mine în treacăt preotul Arcadie Pogorevici, altă dată preotul Pavel Penteacov şi vreo câţiva gospodari din satele vecine, învinuindu-mă că eu fac complot contra statului rus. Cu toate lămuririle nu mă credeau. Ieşind de la NKVD, la ora 12 noaptea, am fost lovit cu un par de un comunist în apropierea NKVD-ului, căzând jos din cauza loviturii primite. Salvarea mea a fost, că în acelaşi moment trecea o sanie şi trei oameni, care, auzind că am răcnit de durere în timpul loviturii, s-au oprit, luându-mă în sanie şi ducându-mă până în apropiere de gazda mea. Din cauza loviturii am umblat pansat aproape tot Postul Mare. (...) În noaptea Învierii comisarii sovietici, fiind îmbrăcaţi în haine civile, stau în pridvorul bisericii, cu ţigările în gură, supraveghind cum şi ce se face”380. Împreună cu preoţii au avut de suferit şi membrii familiilor lor. Preoteselor li se refuza angajarea în vreun serviciu. Au fost cazuri, când pentru a 377 378 379 380

Ibidem, p. 36. Z. Capusteac, E. Capusteac, Preoţi şi sărbători, sub sovietici..., p. 285. ANRM, F 691, inv. 1, d. 69, f. 150. I. Moldovanu, Op. cit., p. 116-118.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

95

ocoli interdicţia, ele îşi părăseau formal soţii381. Tot din cauza provenienţei sociale şi fiii şi fiicele de clerici nu puteau să se încadreze în câmpul muncii ca să-şi întreţină familiile. Slujitorii altarului au fost impuşi şi la diverse impozite. Iarăşi avem mai multe mărturii în acest sens. Preotul Ioan M. Lesnic, care a slujit sub sovietici în parohia Catranâc, jud. Bălţi, îşi amintea mai târziu: „Impozitul pe anul 1940 s-a pus fără ca să se cerceteze venitul pe care-l aveam. Aşa m-am trezit într-o bună zi cu o înştiinţare de plată, în care se prevedea că am un venit de 9000 de ruble pe an (360 000 de lei româneşti) afară de dascăl, care avea suma sa. Ordinul era să plătesc a doua zi 1 650 ruble, pe când eu aproape nu aveam bani. Mă aflam într-o situaţie extrem de critică, deoarece neplătind la timp impozitul, eram sigur de închisoare. (...) Pe anul 1941, nu ni s-a făcut impunerea până nu am fost chemaţi la raion, spre a fi cercetaţi. Aici ne-au cercetat ce sumă luăm de la fiecare rânduială, cât de mari erau colacii, ce greutate au şi câţi am strâns cu Ajunul (24 decembrie şi 5 ianuarie), câte şervete sau bucăţi de pânză, ce lungime şi câte băsmăli, din ce stofă etc. (...) După câtva timp mă pomenesc cu o înştiinţare de plată în valoare de 5800 de ruble eu personal, afară de cântăreţ, care a fost impus la suma de 1940 ruble382”. Preotul I. Moldovanu declara: „(...) Fiind chemat la finodel (secţia financiară), eu personal am fost impus cu o sumă de 5100 de ruble şi 300 de ruble înzestrarea, iar biserica (din Edineţ – n.a.) a fost impusă în total peste 4000 de ruble”383. Preotul din comuna Suceveni a fost impus, pentru un termen de şase luni, la o taxă de 3 000 de ruble384. Ieromonahul Iason de la Avdarma, jud. Tighina a fost impus să achite 26 000 de ruble385. „(...) Au recurs la singurul lor mijloc, zis legal, impunându-mă cu 30 000 de ruble – o sumă enormă, scria şi preotul Leonid Antonovici în amintirile sale. La 6 mai am fost arestat de miliţia din Glodeni, condamnat pe timp nelimitat pentru învinuiri aduse mie pentru activitatea mea pastorală. (...) S-au revoltat, însă, oamenii din sat şi cei din împrejurimi şi m-au eliberat”386. Dar nu toţi slujitorii altarului au avut o aşa soartă „fericită”. Sunt cunoscute cazuri când unii preoţi au fost bestial executaţi, iar alţii deportaţi în regiunile îndepărtate ale imperiului sovietic. Nu este cunoscut numărul exact al 381 382 383 384

385 386

ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 33v. I. Lesnic, Fapte dintr-un an de robie..., p. 68-69. I. Moldovanu, Op. cit., p. 116-118. L. Tihonov, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (19401941)…, p. 16. ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 3090, f. 30v. L. Antonovici, Op. cit., p. 235-236.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

96

Veaceslav Ciorbă

clericilor asasinaţi sau deportaţi. Efrem Enăchescu, arhiepiscopul-locotenent al Chişinăului, într-o cuvântare rostită la 13 august 1942, afirma că din preoţii rămaşi în Basarabia sub ocupaţie 29 au fost asasinaţi sau deportaţi de bolşevici387. La această cifră s-a ajuns, după toată probabilitatea, după ce fiecare preot a revenit în parohia sa (aşa cum fusese până la anexarea Basarabiei de către sovietici) şi unde erau parohiile vacante s-a stabilit cauza lipsei preoţilor parohi. Din informaţiile existente, se cunoaşte că cifra preoţilor deportaţi sau asasinaţi este mai mare, de aceea considerăm că afirmaţia arhiepiscopului Efrem se referă doar la Arhiepiscopia Chişinăului sau şi la Episcopia Cetatea Albă – Ismail (Episcopia Hotinului şi ea o parte din Basarabia, jurisdicţional se afla în componenţa Mitropoliei Bucovinei). Altă informaţie o găsim în necrologul preotului Mihei Miziumschi, unde se menţiona că din cei 500-600 preoţi, rămaşi în Basarabia, peste o sută au fost ucişi sau deportaţi împreună cu familiile lor388. Istoricul Anatol Petrencu susţine că bolşevicii au asasinat şi deportat în Siberia 52 preoţi şi 45 cântăreţi389. Lista şi numărul preoţilor care au devenit victime ale regimului comunist pot fi, deci, reconstituite doar parţial390. Astfel, au fost deportaţi preotul profesor pensionar Vasile Doncilă din Chişinău391, Nicolae Ciobanu din Stoicani, jud. Soroca392, Ion Spinei din Sălcuţa, jud. Tighina393, Gr. Mihalache din Tănătari, jud. Tighina394, Haralambie Samburschi din Cimişlia, jud. Tighina395, Teodor Zubco din Geamăna, 387

388 389 390

391

392

393

394 395

Vizita Domnului Ministru Ion Petrovici la Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 397. Preot Mihei Miziumschi [Negrolog], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 9-12, p. 576. A. Petrencu, Op. cit., p. 156. Vezi: Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi de bolşevici din Basarabia, în ziar. „Raza”, Chişinău, 12-19 decembrie 1943, p. 4; Martirologiu românesc din Basarabia, în ziar “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1995, nr. 1, p. 5; Ioan Munteanu, Repatriaţi în inimile noastre [Lista parţială a numelor slujitorilor Bisericii, care au fost exilaţi în Siberia, ucişi prin detenţie, muncă forţată, torturi, asasinaţi sau executaţi în urma condamnării la moarte, în perioada sovietică], în “Orthodoxia. Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă”, Chişinău, 2003, nr. 11, p. 17-31 şi nr. 12, p. 12-18; I. Pavlinčuk, Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god..., p. 273-282; M. Ţăranu, Op. cit., p. 16-17; Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Bucureşti, 2007, p. 68-71, 752-772. Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi de bolşevici din Basarabia..., p. 4; Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist..., p. 759. ANRM, F. 679, inv. 1, d. 6926, f. 490-493; ANRM, F. 680, inv. 1, d. 4275, f. 62; Cartea memoriei..., vol. IV, p. 433. ANRM, F. 680, inv. 1, d. 4275, f. 86; ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 53; Cartea memoriei..., vol. IV, p. 429. Cartea memoriei..., vol. I, p. 432; I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 273. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 158v-159.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

97

jud. Lăpuşna, preoţii Emilian Cucuietu din Mihăileni, jud. Bălţi, Vladimir Zorilă din Hârtop, jud. Soroca, Mihail Cviatcovschi din Rediu, jud. Soroca, Constantin Rughinov din Cimişlia, jud. Tighina, Antonie Teodor din Piteşti, jud. Tighina396, Anatolie Spinei din Dolna, jud. Lăpuşna, Vladimir Cernăuţeanu din Tighina, Constantin Gârloveanu dintr-un sat din jud. Orhei, Ieremia Cecan, Al. Ghipeţchi, Al. Bobeică – preoţi pensionari din Chişinău, Anton Cernăuţeanu din Ismail397, preoţii Emanuil Cateli şi Eufimie Popovici din Eparhia Hotinului398 şi mulţi alţii. Preotul Petru Cernăuţeanu din Chişinău şi fratele lui, tot preot, au fost arestaţi pe stradă399. Preotul Dumitru Zaharia din Lărguţa, jud. Cahul, fost senator, a fost reţinut de sovietici, apoi deportat în Siberia, unde a şi murit400. Preotul Avacum Rusu din parohia cartierului Slobozia Nouă, oraşul Bălţi a fost arestat în 1940 şi nu se ştie nimic despre soarta lui401. Ajunse la Tiraspol, familiile celor deportaţi (preoţi, intelectuali, ţărani) erau despărţiţi, copiii fiind expediaţi în colonii speciale, soţiile într-o direcţie, iar bărbaţii în alta402. Mulţi din cei deportaţi au fost în scurt timp ucişi, ceilalţi nu s-au mai întors acasă. Un destin tragic a avut şi preotul iconom stavrofor Alexandru Baltaga, deputat în Sfatul Ţării, care a votat Unirea Basarabiei cu România. La sfârşitul lui august 1940 el a fost arestat de către bolşevici, anchetat şi întemniţat. Odată cu retragerea armatelor sovietice, în vara anului 1941, deţinuţii politici din Basarabia, printre care şi părintele Alexandru, au fost evacuaţi. Administraţia închisorii din Kazan a prezentat o notă în care anunţa moartea preotului Al. Baltaga, originar din Lozova, jud. Chişinău, la 7 august 1941, la vârsta de 80 de ani, în urma unei enterite, la spitalul din această închisoare403. Mulţi preoţi au fost asasinaţi în primele zile ale ocupaţiei. Astfel, preotul Catedralei din Cetatea Albă, Eusebiu Popovici, a fost împuşcat de un evreu pe nume Zuckerman. Un alt preot din oraş, Nicanor Maleschi, a plătit cu viaţa în timpul devastării întreprinse de bande criminale. Preotul Motescu din 396 397

398 399 400

401 402 403

C. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria..., p. 470-471. S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 35-36. Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 7, p. 438. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 121. V. Ţepordei, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, în ziar. „România Liberă”, 13 august 1996, p. 6. Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 6, p. 373. Preot Mihei Miziumschi..., p. 576. Elena Postică, Deputaţii Sfatului Ţării represaţi în anul 1940, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Chişinău, Vol. III, 1996, p. 240-241.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

98

Veaceslav Ciorbă

oraşul Tighina a fost prins de evrei şi batjocorit: i-au tăiat limba şi urechile, apoi a fost dus în altar şi i-au dat foc, murind în chinuri groaznice. Am pomenit deja cazul din comuna Grozeşti, jud. Lăpuşna, unde notarul Alexei Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul Prutului. Preotul din Româncăuţi, jud. Hotin, potrivit documentelor vremii, a fost batjocorit şi omorât404. Preotul Gheorghe Munteanu, originar din Ismail, a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină. Neobţinând acest lucru, criminalii i-au tăiat capul pe treptele catedralei din Cetatea Albă405. Protoiereul Dumitru Croitoru din Ceadâr-Lunga, după ce a fost silit să poarte un steag roşu întru întâmpinarea trupelor sovietice, a fost împuşcat406. Tot în 1940 au fost omorâţi mişeleşte preoţii Mina Ţăruş din jud. Orhei, Ilie şi Dumitru Ciornei din jud. Hotin. În 1941 au fost împuşcaţi preoţii Vasile Bodrug din Râşcani, Porfirie Şoimu din Parcani, jud. Soroca, iar preotul Mihai Ghili din Unţeşti, jud. Ungheni a fost arestat de NKVD, exilat la Barnaul, unde a fost executat în 1942407. Preotul iconom stavrofor Constantin Popovici, fost rector şi profesor la Seminarul teologic din Chişinău, redactorul revistei „Luminătorul”, a fost scos din casă de către bolşevici, fiind nevoit să îndure mari lipsuri la vârsta înaintată pe care o avea, fapt ce i-a grăbit sfârşitul408. A părut suspectă şi moartea renumitului dirijor şi compozitor Mihail Berezovschi, care s-a stins din viaţă la 13 noiembrie 1940 în Chişinău409. „După ce se începuse războiul, arestările se făceau ziua şi noaptea. În special erau căutaţi şi urmăriţi cei înscrişi pentru plecarea în România, bănuiţi ca spioni. Mulţi preoţi, cântăreţi, studenţi şi alţi civili şi-au găsit moartea în acele zile”410, scria Leonid Vulpe. În necrologul preotului Mihei Miziumschi din Volintiri, jud. Cetatea Albă, putem citi: „(...) Nemaiavând ce vinde pentru a achita impozitele grele, a fost nevoit să se ascundă de sovietici. Când armata română a eliberat oraşul Căuşeni (situat la 15 km de satul Volintiri), el s-a întors acasă pentru a aduce 404 405

406 407

408

409 410

Vezi: C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 100-102. Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist..., p. 764; ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 283. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 69, f. 150. Preoţi basarabeni martirizaţi (1940-1941), în ziar. „Cuvânt românesc”, Bucureşti, aprilie 1995, p. 17. Pavel Grosu, Ne-a părăsit părintele rector Constantin Popovici, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1943, nr. 9, p. 562. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p. 121. L. Vulpe, Dorul după Ţara liberă..., p. 360.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

99

vestea îmbucurătoare, însă a fost urmărit de către agenţii comunişti, arestat şi împuşcat cu cinci gloanţe în ceafă la marginea satului411. Tot în timpul retragerii armatei sovietice şi-a sfârşit viaţa şi preotul Teofan Ignatovici din parohia Babin, jud. Hotin, care a fost ucis împreună cu familia la marginea satului, în ziua de 8 iulie 1941412. Unii preoţi au dispărut fără urmă. Printre aceştia se număra şi părintele Gheorghe Tudorache. Trupul lui a fost găsit printre cadavrele descoperite în vara anului 1941 în subsolurile fostului consulat italian413, unde fusese sediul NKVD-ului. Un martor ocular, Tudor Busuioc din Chişinău, declara despre acest caz următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (...), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (...), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurate”414. Printre cei asasinaţi (peste optzeci de cadavre) erau doi preoţi, dar numai unul dintre ei, preotul Gheorghe Tudorache, a fost identificat. Dintre clericii rămaşi sub ocupaţie sovietică au fost şi dintre cei care s-au dezis de slujirea lor. Preotul din Pelinei, jud. Cahul a devenit vânzător la cooperativă415. Diaconul Zinovie Smochină din Susleni, jud. Orhei, i-a primit cu pâine şi sare pe bolşevici, îndemnîndu-l pe preotul Dumitru Tobultoc să facă acelaşi lucru şi să se lase de preoţie. În parohia Stohnaia, jud. Orhei, cântăreţul Policarp Poclitariu a părăsit slujba sa şi a început a vorbi la mitinguri comuniste, aducând acuzaţii Bisericii şi preotului Teodor Petcu416. Preotul Talaleu Luputenco din Eparhia Hotinului a făcut o declaraţie publică că se leapădă de credinţă417. Preotul Apolinarie Sicinschi din Ghetlova, jud. Orhei, fiind ameninţat cu arestare şi deportare, a semnat o declaraţie de lepădare de preoţie, care a fost publicată în ziarul „Puterea sovietelor” din Orhei, apoi a fost obligat să spună la oameni că a făcut acest lucru din propria convingere şi nu din frică. Când s-a refugiat în România, la Comisia de triere s-a dezis de 411 412

413

414

415 416 417

Preot Mihei Miziumschi…, p. 576-577. Clerici decedaţi, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 40; L. Antonovici, Op. cit., p. 237. S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 36. Veronica Boldişor, Basarabia într-un an de coşmar stalinist, în vol. „Basarabia 1940”, Chişinău, 1991, p. 191-192. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 46, f. 72v. Ibidem, d. 71, f. 80, 94. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)…, p. 365.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

100

Veaceslav Ciorbă

acea declaraţie418. Un caz mai grav este cel al preotului profesor Victor Popovici, fost director al Seminarului teologic din Chişinău, care a făcut o declaraţie publică de lepădare de credinţă, devenind profesor de „limbă moldovenească” şi „lector ateist”419. Faţă de preoţi autorităţile sovietice au folosit o politică de intimidare şi de forţă. Dar bolşevicii nu puteau deporta şi extermina întreaga populaţie creştină. Românii basarabeni trebuiau, cu voie sau fără voie, să devină adevăraţi cetăţeni ai statului sovietic ateist. Astfel, în perioada de ocupaţie sovietică 19401941, Biserica basarabeană a fost supusă şi unui intens atac al propagandei bolşevice antibisericeşti. „La 1 noiembrie 1940, a luat fiinţă raionul (plasa) Chişcăreni, îşi amintea preotul Gheorghe Grădinaru, (...) a venit aparatul de conducere bolşevic, care trecea de 200 persoane şi s-au stabilit printre creştinii noştri. Pe dată s-a şi început activitatea antireligioasă. Nu era conferinţă publică la care să nu le amintească despre neexistenţa lui Dumnezeu, Biserică şi preot. La această propagandă le veneau în ajutor şi învăţătorii evrei”420. În scopul realizării programului lor ateist, autorităţile bolşevice au folosit toate mijloacele posibile: întruniri şi conferinţe în teritoriu, presa şi radioul etc. În mod intenţionat în zilele de duminică şi în sărbători oamenii erau scoşi la şosea, la plug şi la alte munci, numai pentru a nu se putea duce la Biserică. Intelectualii erau ameninţaţi că îşi vor pierde locul de muncă. Pentru ca propaganda lor să aibă efectul dorit, comuniştii au luat măsuri ca să-i izoleze pe preoţi. Acestora le era interzis să predice, chiar în biserică. Se interzicea orice acţiune religioasă în afara bisericii şi a curţii ei. Nu se permitea preoţilor să poarte în public costumul preoţesc421. În unele localităţi preoţii n-aveau voie să conducă la groapă răposaţii; sicriul cu mortul era dus în spate, iar în faţa sicriului mergea un comunist cu steagul roşu. Chiar şi dangătul clopotelor îi deranja pe comunişti422. Este cunoscut cazul dascălului comunei Leova, jud. Cahul, care, trăgând într-o zi clopotele, a fost crunt bătut de soldaţii sovietici, spunându-i-se că vor face din biserică grajd de cai423. Exista, de asemenea, şi un impozit destul de mare pentru clopote. Regimul bolşevic de ocupaţie a avut grijă şi de formarea ideologică a tineretului, care urma să realizeze planul leninist de lichidare a Bisericii. Educaţia 418 419 420 421 422 423

ANRM, F. 691, inv. 1, d. 71, f. 150-150v. Ibidem, d. 42, f. 4; d. 43, f. 11; d.71, f. 78, 140, 165. Gh. Grădinaru, Op. cit., p. 100. Vezi: ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 20, 360; C. Gheorghiu, Op. cit., p. 178. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 40, f. 243; d. 44, f. 32v; d. 46, f. 11. Basarabia dezrobită..., p. 116.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

101

antireligioasă impusă în şcoli constituia, de altfel, o parte foarte importantă din pedagogia sovietică. Ea era formulată astfel: „Educaţia antireligioasă trebuie să se facă organizându-se întregul învăţământ în aşa fel ca să asigure formarea la şcolari a unui orizont ştiinţific marxist-leninist a cunoştinţelor corecte ştiinţifice despre natură şi societate, care să nu lase loc prejudecăţilor, supranaturalului şi misticismului, folosindu-se de faptele istorice şi operele literare şi artistice, trebuie de altoit şcolarilor ura şi scârba faţă de acţiunile mârşave ale Bisericii şi minciunile slujitorilor ei. Trebuie, în sfârşit ca această ură faţă de religie şi conştientizarea necesităţii de a o nimici să le activizăm, astfel ca la şcolari să se nască în mod natural dorinţa arzătoare de a lupta pentru eliberarea deplină a minţii omeneşti de rămăşiţele religiei”424. În acest sens, una din primele decizii antireligioase a autorităţilor comuniste a fost o hotărâre din 25 septembrie 1940 a Sovietului Comisarilor Poporului din RSSM prin care au fost naţionalizate toate bibliotecile425. Astfel bibliotecile eparhiale din Chişinău, Bălţi şi Ismail, biblioteca Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, bibliotecile şcolilor teologice, a parohiilor, a mănăstirilor, au devenit proprietate a statului sovietic. Literatura din aceste biblioteci a fost imediat luată şi în marea majoritate a cazurilor arsă426. Preoţii au fost alungaţi din şcoală şi predarea religiei a fost exclusă din programa şcolară. La începutul anului şcolar, toate icoanele din instituţiile de învăţămînt au fost scoase, iar elevii obligaţi să lepede cruciuliţele de la gât427. Copiii erau opriţi să se închine şi să meargă la biserică. În locul credinţei în Dumnezeu a fost pusă la mare cinste „credinţa” în cultul marilor eroi ai revoluţiei roşii. Copiii creştini erau impuşi de învăţătorii comunişti să deseneze chipuri hâde de sfinţi, de care apoi râdeau, să înjure, să batjocorească pe preoţi. Iscoade speciale îi pândeau, dacă merg la biserică, fapt pentru care erau batjocoriţi şi pedepsiţi. Este demn de cunoscut cazul dintr-un sat basarabean. Învăţătorul întreabă pe un elev: „Cine poartă grija de viaţa ta?”; elevul răspunde: „Dumnezeu”. Învăţătorul atunci scoate o monedă cu chipul lui Stalin, o dă elevului, spunându-i: „Stalin poartă grija de viaţa tuturor. El se îngrijeşte de pâinea şi nevoile noastre zilnice, el este Dumnezeu!” Sau un alt caz asemănător: Profesorul pune pe elevi să se roage lui Dumnezeu. După aceea îi întreabă: „Ce v-a dat Dumnezeu dacă v-aţi rugat lui?” „Nu ne-a dat nimic” răspund elevii. După aceasta ei erau puşi să cânte imnul lui Stalin 424 425 426

427

Ibidem, p. 74. ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 1, f. 13. Vezi: Paul Mihail, Comorile Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 7-9, p. 354; ANRM, F. 691, inv. 1, d. 47, f. 11. ANRM, F. 691, inv. 1, d. 45, f. 52 v, 68.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

102

Veaceslav Ciorbă

şi îndată cum isprăveau cântecul, intra servitorul şcolii cu o tavă plină cu bomboane pe care le împărţea la toţi elevii; „Iată ce vă dă tata Stalin”428. Efectul unei asemenea „instruiri” era dezbinarea societăţii, distanţarea copiilor de părinţi, a generaţiei tinere de cea matură. Tineretul „educat” în stil nou insulta deschis clerul şi Biserica, zădărnicea oficierea slujbelor religioase. Aşa, de exemplu, Vladimir Lungu, un tânăr din Cuza-Vodă, jud. Tighina, fiind instruit în unul din cercurile comsomoliste, când s-a întors în sat, a fost numit în fruntea organizaţiei comsomoliste. În această funcţie, el împreună cu unii tineri din sat a intrat de mai multe ori în locaşul de cult cu ţigările aprinse şi a încercat să împiedice săvârşirea slujbelor religioase429. Dar marea majoritate a populaţiei basarabene nu s-a lăsat ademenită de propaganda comunistă, ci a rămas ferm ataşată Bisericii, pe care au sprijinit-o şi au frecventat-o în timpul ocupaţiei bolşevice ca şi mai înainte. Credincioşii basarabeni s-au împotrivit noilor forme de viaţă antibisericească, ce voiau să le introducă bolşevicii430. În afară de faptul că aproape toţi preoţii rosteau în biserici predici (deşi li se interzicea, în general, să predice), cu diferite subînţelesuri prin care nutreau speranţa dezrobirii, mulţi slujitori ai altarului pomeneau în cadrul serviciilor divine pe Patriarhul Nicodim, fără însă a preciza că este patriarhul României. De asemenea, erau pomeniţi eroii căzuţi pentru credinţă, Patrie şi Neam, iar în unele sate Ziua Eroilor, care se prăznuieşte de Înălţarea Domnului, a fost sărbătorită cu tot fastul cuvenit431. Credincioşii nu numai că au achitat impozitele grele puse pe biserici, dar s-au constituit pe ascuns în grupuri de susţinători ai Bisericii, participând cu ultimul lor ban la susţinerea acestora, colectând sume importante nu numai pentru achitarea impozitelor, dar şi pentru reparaţiile necesare ale sfintelor locaşuri, precum şi pentru întreţinerea slujitorilor altarului. De exemplu, credincioşii din Ţepordei, jud. Soroca şi din împrejurimi, au făcut tot ce le-a stat în putinţă şi au terminat chiar sub bolşevici construirea bisericii începută sub cârmuirea românească, sfinţind-o cu mare pompă, dar şi cu riscul vieţii, în vremea ocupaţiei sovietice. Femeile creştine din Cobâlnea, jud. Soroca, aflând de arestarea preotului lor, s-au dus pe jos în Cotiujenii Mari, unde era reşedinţa preşedintelui raionului, şi nu s-au lăsat, până când preotul a fost pus în libertate432. 428 429

430

431 432

Basarabia dezrobită..., p. 110-111. Condamnarea unui defăimător al Bisericii creştine, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 296-297. Vezi: Vasile I. Chicu, Spiritualitatea satului basarabean sub domnia bolşevismului, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45-48. S. Roşca, Lupta spirituală a poporului român din Basarabia împotriva bolşevismului..., p. 351. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

103

La 8 mai 1941 în satul Racovăţ, jud. Soroca a avut loc o manifestare în masă a ţăranilor (au participat circa 400 de persoane), care au protestat împotriva inventarierii avutului bisericii din sat. Trei zile şi trei nopţi femeile creştine nu au ieşit din biserică. Ele spuneau: „Puterea sovietică a stabilit impozite grele pentru casă, pentru cal, pentru tot, şi noi le plătim, toate, dar de biserica noastră să nu vă atingeţi. (...) De ce a intrat un evreu în biserică (persoana care trebuia să facă inventarierea era evreu de naţionalitate – n.a.), de când i se îngăduie unui evreu să intre într-o biserică ortodoxă?”. Aceste acţiuni au fost calificate de autorităţile locale drept „antisovietice” şi doar intervenţia unor instanţe superioare a calmat situaţia433. Cazuri similare au avut loc şi în alte parohii. „Propaganda era mare, îşi amintea preotul Gheorghe Grădinaru, dar în faţa poporului, care era credincios şi cu mare spirit de îndrăzneală, nu puteau face nimic. Astfel, la 5 ianuarie 1941, am luat păstoria parohiei Sângerei, formând un comitet din 27 de persoane, oameni de bună credinţă. Aceştia au umblat pe la toate instituţiile sovietice care credeau că au scăpat de preot, şi când colo oamenii au găsit altul, tânăr, cerând ca preotul să nu fie impus decât în proporţie cu venitul. Ei spuneau oamenilor: „Mai bine căutaţi-vă şi îngrijiţi-vă de plug şi boronă, nu de popă”. Oamenii le-au răspuns: „Noi plug şi boronă avem şi ne îngrijim să avem, dar şi de preot nu ne lepădăm”434. „Storojia bisericii, locuinţa şi sediul căminului cultural au fost transformate în club, scria şi preotul Ioan Bodiu. Tot ce a fost în cămin: farmacie, bibliotecă, cancelarie şi toată arhiva au fost distruse de sovietul sătesc. Imediat s-a instalat aparatul de radio, şah, table, iar sus, pe antenă, alături de crucile bisericii, steagul roşu. În biserică se săvârşea slujba religioasă, iar la 12 paşi – alături, în club – se făceau mitinguri. Totuşi, lumea credincioasă sta neclintită la slujbă. (...) Tineretul, copiii de şcoală frecventau biserica regulat şi aveau respect faţă de cele sfinte. Propaganda antireligioasă, care se făcea, nu producea nici un efect. Tineretul a cerut Biblia pentru a sta la discuţii cu învăţătorii atei. Rezultatul a fost acela că învăţătorii nu mai ţineau conferinţe antireligioase şi au început direct a vorbi pe socoteala preotului, dar totul a rămas în zadar. Toţi tinerii s-au cununat, copiii s-au botezat şi nici un parohian n-a fost îngropat cu steagul roşu, afară de doi în parohia Stoicani, rude cu membrii din sovietul sătesc. (...) În primăvara anului 1941 sovietul sătesc mi-a poruncit să eliberez casa parohială pentru club, însă obştea creştină mi-a luat apărarea cu cea mai mare îndârjire”435. 433

434 435

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50…, p. 302-303. Gh. Grădinaru, Op. cit., p. 102. I. Bodiu, Op. cit., p. 85-86.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

104

Veaceslav Ciorbă

Preotul Leonid Antonovici mărturisea: „Biserica era despărţită de şcoală în care nu era icoană. Învăţătorii, deşi le era interzis, totuşi veneau noaptea pe la mine. Se furişau ca hoţii pe fereastră şi primele lor cuvinte erau înecate în lacrimi. (…) Şcolarii nu aveau voie să vie la biserică, totuşi s-au împărtăşit cu toţii, iar în fiecare dimineaţă trecând pe lângă biserică îşi scoteau cuşmuliţele sparte şi se închinau”436. Un obstacol în realizarea programului comunist în Basarabia îl constituiau şi mănăstirile. Ele erau considerate de bolşevici promotoare ale românismului şi importante focare de păstrare a culturii naţionale. De aceea, ca şi în cazul bisericilor parohiale, autorităţile sovietice s-au străduit pe toate căile să le dezorganizeze şi să le desfiinţeze. Chiar în primele zile ale ocupaţiei bande de bolşevici localnici au jefuit numeroase mănăstiri: Căpriana, Hâncu, Vărzăreşti, Dobruşa, Cuşelăuca, Călărăşăuca, Noul Neamţ437 ş.a. În doar câteva luni mersul firesc al vieţii monahale din toate aşezămintele din Basarabia a fost perturbat. Mănăstirile au avut de îndurat nenumărate nelegiuiri din partea autorităţilor bolşevice. Ele au fost impuse la impozite grele, le-au fost confiscate numeroase bunuri mobile şi imobile, le-au fost luate terenurile pentru colhozuri etc438. Scopul politicii promovate era de a crea condiţii insuportabile pentru călugări, care în cea mai mare parte au preferat să nu se refugieze în dreapta Prutului, ci să rămână în mănăstiri. Astfel, în scrisoarea adresată protosinghelului Ieraclie Flocea de la mănăstirea Hârbovăţ, stareţul mănăstirii Chiţcani scria: „Am 15 ieromonahi plecaţi pe la sate şi fiecare are câte 10-15 parohii de suplinit. Mănăstirea noastră este impusă la un impozit de peste 200 de mii de ruble. Pâine nu mai avem. Eu îngrijesc la mănăstire pe cei 40 de călugări bătrâni rămaşi pe loc, dar n-am cu ce-i hrăni, plec în fiecare zi pe jos la Tighina şi le aduc pâine cu traista. Dar de multe ori mă întorc cu traista goală, căci nu vor să-mi vândă pâine. (...) Dacă poţi, trimite-mi ceva ajutor bănesc, căci nu mai am nici un ban. Impozitul nu l-am plătit tot; nu ştiu ce ne vom face. Mi-e frică că ne vor lua pe toţi la camion”439. Şi la celelalte mănăstiri situaţia nu era mai bună. Protosinghelul Ieraclie îşi amintea după eliberarea din 1941: „Cam aproape de Paşti l-am 436 437 438

439

L. Antonovici, Op. cit., p. 234. C. Ioniţoiu, Op. cit., p. 95-97. Vezi: ANRM, F. 2848, inv. 11, d. 1, f. 6-7; F. 1135, inv. 2, d. 167, f. 9-11, 29, 48-49, 64; d. 174, f. 192, 194, 205v; d. 178, f. 35; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 98. Ieraclie Flocea, Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

105

întâlnit într-o zi la Nisporeni pe părintele casier de la mănăstirea Hâncu ca să-mi spună că nu mai are deloc făină nici de o mămăligă”440. În situaţia creată o parte din călugări părăseau mănăstirile, ducându-se pe la parohiile rămase fără preoţi. Alţii, în special călugării bătrâni, au rămas, însă, în mănăstiri, plătind impozite exagerat de mari, suportând defăimări, ameninţări permanente şi uneori chiar intimidări fizice441. Au fost şi călugări arestaţi, deportaţi sau chiar omorâţi. Astfel, au fost deportaţi în 1940 stareţul mănăstirii Ţâpova, Iuvenalie Ştefănescu pentru „păstrare ilegală de arme”442, ieromonahul Serapion Conega, vieţuitor la Via arhierească443 şi alţii. Ieromonahul Ignatie Demcenco de la mănăstirea Noul Neamţ care a slujit sub ocupaţia sovietică la catedrala din Chişinău, a fost arestat şi executat în timpul retragerii armatei roşii în vara anului 1941444. Aceeaşi soartă au avut şi alţi călugări. Autorităţile bolşevice au recurs şi la închideri abuzive ale unor mănăstiri. Numai la trei luni după ocupaţia sovietică, mănăstirea Hârbovăţ a fost desfiinţată şi transformată în azil pentru copii orfani. Călugării bătrâni au fost transferaţi la mănăstirea Ţigăneşti, iar cei mai tineri, rămaşi fără adăpost, s-au împrăştiat în toate părţile. “Toată averea mobilă: 12 boi, 14 cai, 200 de oi, 30 de vaci şi junci, peste 50 de porci, trăsurile, hamurile, îmbrăcămintea etc., au fost ridicate şi luate de bolşevici”445. Mănăstirea Saharna a fost transformată în sediu al colhozului446. În mănăstirea „Cetatea” din Ismail sovietici şi-au instalat tehnica lor militară, după ce i-au alungat pe călugări447. La 21 noiembrie 1940, Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM a adoptat o hotărâre privind transformarea mănăstirii Frumoasa în casă de odihnă. Lucrările de rigoare trebuiau efectuate până la 1 februarie 1941448. Printr-o hotărâre din 30 noiembrie 1940, adoptată de Sovietul Comisarilor Poporului al RSSM, s-a decis soarta altor trei mănăstiri, toate fiind transmise Ministerului Ocrotirii Sănătăţii. Conform hotărârii menţionate, mănăstirea Suruceni a fost transformată în spital, mănăstirea Hârjauca a devenit spital republican, mănăstirea Curchi a fost transformată în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, iar biserica de vară a acestei mănăstiri – în cămin cultural. Până la 1 ianuarie 1941 prevederile hotărârii trebuiau să fie executate449. 440 441 442 443 444 445

446 447 448 449

Ibidem, p. 46. Ibidem. Ion Griţcu, Ludmila Iftodi, Mănăstirea Ţâpova, Chişinău, 2005, p. 26, 30-31. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 174, f. 192. L. Vulpe, Episcopul Alexie al Tulei..., p. 429. Ieraclie Flocea, Mănăstirea Hârbovăţ, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 9-10, p. 583. ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 167, f. 110. Ibidem, F. 691, inv. 1, d. 46. f. 9. Ibidem, F. 2848, inv. 11, d. 20, f. 66. Ibidem, d. 5, f. 93-94.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

106

Veaceslav Ciorbă

La 10 aprilie 1940 Comitetul executiv judeţean Chişinău a luat hotărârea de a închide şi a organiza pe teritoriul mănăstirii Căpriana un orfelinat. Peste 9 zile, Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova a anulat această decizie şi a dispus tragerea la răspundere a celor ce s-au făcut vinovaţi de sustragerea averii mănăstirii450. Comuniştii aveau intenţia să închidă în scurt timp toate mănăstirile. Cele cu viaţă de obşte nu constituiau o problemă, în condiţiile create ele abia îşi mai puteau continua existenţa şi era vorba doar de puţin timp. Cele de maici cu viaţă idioritmică, însă, i-au pus la încercare. “Drept “culaci” nu le puteau califica pe aceste călugăriţe, căci nu vedeau la ele avere, de lucrat le vedeau că lucrează orice lucru. Deci, s-au mărginit să le oblige la un impozit individual destul de mare, iar pe surorile mai tinere să le scoată să lucreze la şosea sau pe la viile din “sovhozuri”. (…) La aceste mănăstiri au fost şi bisericile active tot timpul. În clădirile stăreţiei de la mănăstirea Vărzăreşti, de exemplu, se instalaseră câteva familii de ofiţeri sovietici, pe ai căror copii călugăriţele îi învăţau să-şi facă cruce şi să sărute icoanele etc., din care cauză ofiţerii repede au şi plecat”451.

450 451

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 103-104. Ieraclie Flocea, Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor…, p. 45.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

107

BISERICA ORTODOXĂ DIN BASARABIA ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1941-1944) După lupte grele duse în perioada 22 iunie – 26 iulie 1941, trupele române şi germane au eliberat Basarabia. În timpul retragerii, trupele sovietice au devastat şi ars totul în cale452. Preotul Vasile Ţepordei, revenit pe plaiurile natale, scria în amintirile sale: „Am regăsit Basarabia românească ruinată, pustiită şi îndoliată, cu populaţia decimată de execuţii şi deportări în anul înrobirii sovietice. Regimul sovietic a exploatat-o barbar, a înjosit-o, a încercat să o desfiinţeze, să-i mutileze sufletul şi s-o îndepărteze de ţara-mamă, România. În Basarabia am găsit ruine, încă fumegânde, pretutindeni morminte, trei mii de case goale ale celor deportaţi, văduve, orfani, lacrimi, durere şi suferinţă obştească”453. În timpul retragerii bolşevicii au incendiat şi aruncat în aer mai multe şcoli, clădiri ale unor instituţii publice, clădiri administrative, mori, poduri, şosele şi calea ferată, precum şi multe biserici. Toate clădirile Mitropoliei: palatul, Consiliul eparhial, splendida „Casă eparhială”, fabrica de lumânări şi alte construcţii, în valoare de câteva miliarde, împreună cu tot inventarul, au fost aruncate în aer şi incendiate454. Într-un articol scris în scurt timp după eliberarea Basarabiei pr. prof. Sergiu C. Roşca descria astfel starea în care a fost găsită Biserica basarabeană: “I. Parohii lipsite de preoţi: unii se refugiase sau se repatriase în Ţara rămasă liberă, alţii au fost omorâţi sau deportaţi; II. Biserici distruse total sau în parte: Mitropolia din Chişinău, Catedrala oraşului, care, după cum se ştie, a fost incendiată de iudeo-comunişti în timpul retragerii; III. Biserici devastate: (Buna-Vestire, grecească, capelele Liceelor Alecu Russo, B. P. Hasdeu, Sfatul Ţării, Şcoala Normală de învăţători, Liceul Eparhial de fete etc.), prefăcute în muzee antireligioase (capela Liceului de fete Regina Maria), cluburi politice (capela militară de lângă închisoarea centrală, capela fostului Liceu militar), teatru (frumoasa capelă a Seminarului teologic) sau în arhive pentru NKVD (Biserica Maica Domnului „Bucuria tuturor scârbiţilor” de pe lângă Azilul Alexandru cel Bun, fost Aleksandru Nevski) etc. etc; 452 453 454

Vezi: A. Petrencu, Op. cit., p. 80-83. V. Ţepordei, Amintiri din Gulag..., p. 32. Sărbătorile desrobirii Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 480.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

108

Veaceslav Ciorbă

IV. Averile bisericeşti şi imobilele eparhiale distruse: istorica „Sală eparhială” în care s-au sărbătorit atâtea evenimente istorice, palatul mitropolitan, muzeul arheologic-bisericesc etc; V. Arhivele şi sigiliile confiscate. Acesta este pe scurt dezastrul material lăsat de bolşevici numai în ceea ce priveşte Biserica de aici. (...) Dar, cu regret trebuie să spunem, că la aceasta se mai adaogă şi dezastrul moral. Bolşevicii au folosit toate mijloacele posibile în scopul destrămării morale şi a îndepărtării creştinilor de Biserica lui Hristos, pe care au încercat să-L scoată cu forţa din sufletul a sute de mii de creştini. Propaganda lor n-a reuşit însă decât într-o măsură mică. Cu toate acestea, va trebui să desfăşurăm o muncă titanică pentru înlăturarea oricărei urme lăsate de bolşevici în sufletele unora care poate au căzut victimă propagandei lor nefaste”455. Chiar din primele zile ale eliberării vice-preşedintele Consiliului de Miniştri Mihai A. Antonescu a declarat presei că în faţa administraţiei româneşti din Basarabia stau trei sarcini mari: 1. A şterge în aceste teritorii toate urmele bolşevismului şi a dezrădăcina uneltele comuniste aşezate într-un an de cotropire; 2. A înlocui instituţiile aduse de regimul sovietic cu vechile aşezări credincioase civilizaţiei şi nevoilor noastre veşnice; 3. A reorganiza această provincie pe baze noi, considerând drepturile autohtonilor şi asigurând Basarabiei un nou destin în cadrul Statului Naţional456. În conformitate cu aceste sarcini autorităţile de stat au acordat, chiar de la început, o atenţie deosebită Bisericii, susţinând-o prin toate mijloacele posibile, necătând la vremurile grele de război. Spre sfârşitul lunii iulie 1941 au început a se întoarce acasă autorităţile de stat, instituţiile publice şi numeroşi cetăţeni refugiaţi. În fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului a revenit arhiepiscopul-locotenent Efrem Enăchescu. În tot timpul refugiului, el s-a ocupat provizoriu de treburile Eparhiei Buzăului, dar a participat la şedinţele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în calitatea pentru care fusese numit în februarie 1938, păstrându-şi titlul de „Tighineanul”457. Titularul Eparhiei Cetăţii Albe – Ismail, episcopul Dionisie Erhan, asigurase în refugiu locotenenţa Eparhiei Argeşului, păstrându-şi, de asemenea, vechea calitate şi titulatură, dar în toamna anului 1941, bătrân şi suferind, s-a retras din scaun. În ce priveşte Eparhia Hotinului, aceasta se vacantase, în urma alegerii ca 455

456 457

S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 36-37. A. Petrencu, Op. cit., p. 89-90. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 361.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

109

mitropolit al Bucovinei a fostului ei titular, Tit Simedrea. În fruntea Eparhiilor de Hotin şi Cetatea Albă – Ismail, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aşezat episcopi-locotenenţi, respectiv pe episcopul Armatei dr. Partenie Ciopron şi episcopul românilor din America Policarp Moruşca458. În faţa ierarhilor şi a clerului se punea sarcina de a reface viaţa bisericească din Basarabia mersul căreia a fost grav afectat în anul de ocupaţie sovietică. Perioada 1941-1944 din istoria Bisericii basarabene este caracterizată, în special, de munca asiduă în vederea refacerii vieţii bisericeşti şi de vremurile grele de război, mai ales către a doua jumătate a anului 1943, când frontul germano-sovietic s-a apropiat de teritoriile româneşti. Primele dispoziţii emise de arhiepiscopul-locotenent Efrem Enăchescu au vizat cele mai stringente probleme: – Clericii refugiaţi sau repatriaţi din Basarabia, din cauza ocupaţiei bolşevice, au fost chemaţi ca fără întârziere să se întoarcă la locurile lor avute la data de 28 iunie 1940 şi să-şi continue serviciul cu tot zelul cerut de împrejurări; preoţii rămaşi în teritoriul ocupat au fost anunţaţi că toate actele de administraţie bisericească, precum şi cazurile de sfinţire şi numire de clerici în timpul ocupaţiei bolşevice, nu se iau în consideraţie; clericii care au slujit în alte parohii erau obligaţi să revină la parohiile vechi, iar ieromonahii la mănăstirile lor; clericii – preoţi, diaconi, cântăreţi, călugări veniţi din altă parte în cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului în timpul ocupaţiei bolşevice – erau obligaţi să părăsească imediat Eparhia; – Slujbele bisericeşti au fost trecute înapoi după calendarul îndreptat şi trebuiau să fie oficiate numai în limba română; la slujbe trebuiau pomeniţi Familia Regală, autorităţile bisericeşti şi de stat în conformitate cu dispoziţiile în vigoare ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române; bisericile şi obiectele sacre profanate de bolşevici trebuiau sfinţite din nou după rânduiala Bisericii; – Se aducea la cunoştinţă că preoţii care în timpul ocupaţiei bolşevice s-au lepădat de Biserică şi de credinţă sau au ocupat slujbe la sovietici, incompatibile cu misiunea lor, se îndepărtează definitiv din slujba avută în Biserică, iar dacă vreun monah sau mirean a îndrăznit să săvârşească cele sfinte (Sfânta Liturghie sau altă taină bisericească) fără a fi avut hirotonie, aceştia se exclud din sânul Bisericii; – Clericii care din diferite cauze au rămas în teritoriul ocupat păstrându-şi demnitatea lor de clerici şi români, au fost menţinuţi în mod provizoriu în serviciu (fără salar de la stat) până ce o comisie disciplinară a cercetat de la caz 458

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p.122.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

110

Veaceslav Ciorbă

la caz purtarea fiecăruia în timpul ocupaţiei sovietice. Ei trebuiau, împreună cu cei care s-au repatriat ulterior datei de 28 iunie 1940, să întocmească imediat şi să înainteze Arhiepiscopiei câte un memoriu în această privinţă, certificat de membrii Consiliului parohial, prezenţi în parohia respectivă; – Toţi preoţii parohi au fost obligaţi să întocmească şi să înainteze de urgenţă direct Arhiepiscopiei un raport detaliat asupra situaţiei din parohia lor şi din parohiile suplinite de ei. În acest raport trebuia să fie menţionate atât lipsurile constatate, cât şi mijloacele de îndreptare privind viaţa duhovnicească şi avutul bisericesc459. În vederea stabilirii unei legături mai strânse între preoţi şi păstoriţi s-a interzis să se pretindă taxe de la enoriaşi pentru slujbele bisericeşti. „Aceasta se va lăsa cu totul la buna voinţă şi la posibilităţile fiecăruia. Recompensa deci va fi benevolă, fie în bani fie în natură (cereale). Celor săraci, precum şi familiilor mobilizaţilor slujbele religioase obligatorii, ca botezuri, cununii şi înmormântări li se vor face cu totul gratuit”460. Curând după prima circulară au urmat altele, prin care se dădeau dispoziţii în vederea reorganizării şi dezvoltării normale a vieţii bisericeşti şi culturale din cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului. Măsuri similare au fost luate şi în celelalte două Episcopii basarabene. În primele săptămâni după eliberare, Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost vizitată de o importantă misiune duhovnicească, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor Eparhiilor din Transilvania, rămase sub administraţie românească, care a străbătut, în septembrie 1941, întreaga Basarabie, precum şi o parte din Transnistria. La această misiune au participat mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, episcopii Andrei Magieru al Aradului, Vasile Lazarescu al Timişoarei, Veniamin Nistar al Caransebeşului, Nicolae Popoviciu al Oradei, împreună cu 60 de preoţi. Ierarhii şi preoţii urmând un plan bine gândit, şi-au început de îndată activitatea misionară, liturghisind în catedrale şi în modeste biserici de ţară, predicând şi împărţind gratuit literatură duhovnicească, cruciuliţe şi iconiţe. În total, misiunea ardeleană a slujit şi predicat în peste şase sute de localităţi461. Având în vedere faptul că aproape toate bisericile au suferit de pe urma urgiei bolşevice, cât şi a cutremurului din noiembrie 1940, şi n-au putut fi reparate în timpul ocupaţiei, Consiliul eparhial din Chişinău a cerut tuturor 459 460 461

Circulara nr. 1 din 13 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 388-389. Ibidem, p. 389. Vezi: Ierarhii ardeleni în misiune pe plaiurile Basarabiei desrobite, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 47; Dragostea Ardealului către Moldova desrobită (Vizita ÎPS Mitropolit Nicolae al Ardealului la Bălţi), în „Episcopia Hotinului”, 1941, nr. 2, p. 41-44.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

111

membrilor clerului să procedeze de urgenţă la reparaţia bisericilor, a caselor parohiale şi la menţinerea curăţeniei şi ordinei exemplare în interiorul şi în jurul bisericilor parohiale, precum şi în cimitire. Administraţia Arhiepiscopiei a insistat de mai multe ori asupra acestui fapt prin ordine circulare462. La rândul lor, toţi protopopii au cercetat situaţia locaşurilor de cult din raza protopopiilor lor, dând dispoziţiile necesare. Clerul din întreaga Eparhie a fost obligat ca să predea în termenul cel mai scurt toate obiectele de valoare istorică şi arheologică, precum şi cărţile vechi, în vederea reînfiinţării şi îmbogăţirii Muzeului eparhial, care urma să funcţioneze pe lângă Arhiepiscopie463. La numai un an după eliberare se putea vorbi de unele rezultate privind refacerea vieţii bisericeşti din Basarabia. Prin străduinţa arhiepiscopului-locotenent Efrem Enăchescu, a fost înfiinţată la Chişinău o Tipografie eparhială, instalată în curtea Mitropoliei, în care au început să se imprime diferite reviste şi publicaţii necesare refacerii sufleteşti a credincioşilor din Eparhie. La această tipografie în perioada războiului au fost tipărite revistele bisericeşti, precum şi altă literatură, în special religioasă. După amenajarea fostului cămin preoţesc, în care s-a instalat Consiliul eparhial, Efrem Enăchescu a dat dispoziţii ca tot în acest local să se organizeze un paraclis, unde călugării, la fel ca şi în perioada de până la război, să oficieze zilnic serviciile divine464. La 31 octombrie 1942, în cadrul zilelor de serbare a dezrobirii Basarabiei465, a fost sfinţită Catedrala mitropolitană din Chişinău. Restaurarea acestei biserici monumentale, care a fost incendiată de bolşevici în timpul retragerii, a devenit chiar din primele zile ale eliberării o prioritate naţională. Refacerea ei s-a efectuat sub supravegherea directă a mareşalului Ion Antonescu şi a unui Comitet format din fruntaşi ai Bisericii, ai armatei şi ai poporului basarabean. Printre primii donatori a fost însuşi Ion Antonescu, care a alocat suma de 2 milioane de lei. Guvernământul Basarabiei a pus la dispoziţie materiale în sumă de 5 milioane de lei. În total s-a cheltuit, în afară de materialul donat, suma de 12 milioane466. În momentul sfinţirii se refăcuse turla cea mare, 462 463

464

465 466

Ordin circular nr. 4816, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 153. S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 38. Ibidem, p. 39; Vezi de asemenea: Realizări în eparhia Chişinăului de la desrobirea Basarabiei până în present (aug. 1941 – sept. 1942), în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, Chişinău, 1942, nr. 5, p. 32-35. Sărbătorile desrobirii Basarabiei..., p. 478-487. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 161.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

112

Veaceslav Ciorbă

clădirea a fost înconjurată cu un soclu de beton, a fost înzestrată cu odoare noi, cu mobilier şi era în curs de executare pictura murală467. Sfinţirea Catedralei a fost o sărbătoare naţională, refacerea ei fiind concepută ca un simbol al refacerii vieţii bisericeşti din Basarabia. La ceremonie au fost prezenţi regele Mihai I, regina-mamă Elena, Mihai Antonescu, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri şi alte oficialităţi de stat, iar sfinţirea s-a oficiat de către clerul Catedralei în frunte cu un sobor de arhierei compus din: Efrem Enăchescu, arhiepiscop-locotenent al Chişinăului, Policarp Moruşca episcop al Americii, locotenent al Ismailului şi Partenie Ciopron episcop al Armatei, locotenent al Bălţilor468. La 1 noiembrie 1942, tot în cadrul Zilelor serbării Dezrobirii, a fost inaugurat şi Muzeul bisericesc din Chişinău, care a fost instalat în fosta casăreşedinţă a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, în apropierea bisericii „Soborul Vechi”. Iniţiatorul înfiinţării acestui Muzeu a fost parohul bisericii, preotul Paul Mihail. Generalul Guvernator al Basarabiei, Constantin Voiculescu, a susţinut financiar restaurarea şi amenajarea clădirii Muzeului, care până atunci se afla într-o stare delăsată469. La 6 martie 1943, cu ocazia marcării a cinci ani de arhipăstorie a arhiepiscopului-locotenent Efrem Enăchescu, se constatau cu satisfacţie rezultatele obţinute în perioada de după eliberare: „Prin energicele-i măsuri şi neobosită muncă, ÎPS Efrem, numai după un an de zile, a readus la normal viaţa Eparhiei. Acum clerul din nou îndrumează viaţa duhovnicească, culturală şi naţională a satelor. (...) Bisericile, aproape toate dărâmate sau avariate de cutremur şi de către bolşevici, au fost 80% refăcute sau reparate într-un singur an. (...) Toate mănăstirile au fost redeschise şi înzestrate cu inventar gospodăresc şi ateliere. Viaţa gospodărească la centru s-a înfiripat şi ea, în prezent Eparhia îşi are tipografie proprie, fabrică de lumânări, atelier de veşminte şi obiecte bisericeşti”470. Realizări importante au fost înregistrate şi în Eparhia Hotinului. Chiar din primele zile episcopul-locotenent Partenie Ciopron a făcut vizite canonice în Eparhie, în parohiile lovite mai aprig în timpul stăpânirii bolşevice, precum şi la toate mănăstirile471. S-au înzestrat cu obiecte liturgice bisericile jefuite de 467 468 469

470

471

Sfinţirea Catedralei din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 395. Ibidem, p. 389. Inaugurarea Muzeului Bisericesc din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 488-491. Cinci ani de arhipăstorie a ÎPS Efrem Tighineanu, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 93. Vezi şi: Cercetarea mănăstirilor din eparhie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

113

sovietici. S-au repus în funcţiune organele administrative reprezentative şi executive din parohii472. La 3 mai 1942 în timpul Adunării eparhiale a Episcopiei Hotinului, Partenie Ciopron episcopul Armatei şi locotenent al Bălţilor, menţiona: „N-a fost lucru tocmai uşor, când într-o Eparhie, după ocupaţie străină, găseşti din prima vedere material totul devastat, iar în parte chiar distrus. Apoi personalul bisericesc, parte reîntors din refugiu şi găsind în parohie alţi clerici, instalaţi la întâmplare sub ocupaţie sovietică şi, totuşi, legaţi sufleteşte de popor; alţii hirotoniţi de episcopi străini, fără a îndeplini condiţiile legale şi canonice; alţii, foşti cântăreţi, care au îndeplinit serviciul de preot. La aceasta se mai adaugă şi trecerea prin comisiune a clericilor bănuiţi sau dovediţi de atitudine nepotrivită cu numirea lor sub ocupaţie străină. (...) Am străduit şi obţinut de la Guvernământul Basarabiei însemnate mijloace materiale pentru clădiri şi reparaţii de biserici şi case parohiale, pentru odoare sacre, mobilier, propagandă misionară, un număr de 6 funcţionari în cancelaria Episcopiei, un inspector misionar, arhitect, secretari la protopopiate, şofer, mecanic, intendent şi personal de serviciu”473. La 10 septembrie 1942, când oraşul Bălţi a fost vizitat de ierarhii Efrem Enăchescu şi Policarp Moruşca, înalţii oaspeţi au fost invitaţi să viziteze Catedrala episcopală „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” (care se afla în reparaţie), Consiliul eparhial, Tipografia eparhială cu atelierele de zeţărie, legătorie şi depozitul, atelierul de pictură şi poleit, atelierul de tâmplărie, fabrica şi depozitul de lumânări, atelierul de obiecte bisericeşti şi magazinul de obiecte bisericeşti (toate în stare bună), apoi biserica „Cuvioasa Parascheva” de pe lângă reşedinţa episcopală (care, de asemenea, se afla în reparaţie)474. De asemenea, din rapoartele secţiilor administrativă şi economică aflăm că în perioada 1 septembrie 1941 – 3 mai 1942 la cele 460 de parohii existente în Eparhia Hotinului s-a adăugat una nouă (Bileni, jud. Bălţi), s-au terminat de construit şi au fost târnosite trei biserici şi două capele, s-au reparat, sfinţit şi redat cultului 19 biserici; la cele nouă mănăstiri din Eparhie s-au făcut multe îmbunătăţiri, reuşindu-se să se redreseze în parte aceste gospodării; s-au reparat clădirile Episcopiei din Bălţi, înzestrându-se cu cele necesare inventarului (Tipografia eparhială, atelierele de obiecte şi fabrica de lumânări bisericeşti)475. Iar în perioada 3 mai 1942 – 23 mai 1943 au fost târnosite 6 472 473 474 475

p. 44-45. Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 2, p. 109-110. Ibidem, p. 107. Ibidem, nr. 4, p. 246. Ibidem, nr. 2, p. 109-112.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

114

Veaceslav Ciorbă

biserici, sfinţite după reparaţie 42 de biserici; s-au făcut reparaţii radicale la un număr de 61 biserici şi sunt în reparaţie un număr de 46 biserici; clădirea fostului Seminar teologic din Bălţi a fost reparată capital (pentru a servi ca sediu al Şcolii de cântăreţi, transferată de la mănăstirea Rughi); s-au înfiinţat 20 de posturi de preoţi şi 10 de cântăreţi; au fost hirotoniţi ca preoţi 72 de tineri, toţi licenţiaţi în teologie476. Şi în Eparhia Ismailului începuturile de organizare au fost extrem de grele, dar sub îndrumarea atentă a episcopului-locotenent Policarp Moruşca şi prin munca asiduă de zi cu zi a clerului şi credincioşilor viaţa bisericească repede a început să revină la normal. Au fost create 30 de parohii noi pentru creştinii care au fost colonizaţi în fostele colonii germane. Episcopul Policarp Moruşca a efectuat nenumărate vizite în parohii şi mănăstiri. Marea majoritate a bisericilor din Eparhie au fost reparate, de asemenea, şi casele parohiale. La centrul eparhial au fost reînfiinţate tipografia, fabrica de lumânări, atelierul de veşminte bisericeşti. S-a acordat atenţia cuvenită refacerii mănăstirilor477. Guvernământul Basarabiei a acordat subvenţii însemnate pentru repararea şi restaurarea locaşurilor sfinte. În 1941-1942 pentru construcţii şi reparaţii de biserici, mănăstiri, case parohiale, în total 170 de unităţi au fost alocaţi 43 576 090 de lei. Pentru 1943 în acelaşi scop s-au alocat 26 000 000 de lei. Pentru procurarea de veşminte şi vase bisericeşti, cărţi de cult, clopote etc. s-au alocat în 1941-1942 peste 11 milioane de lei, iar pentru anul 1943 – încă 3 milioane478. În afară de aceste subvenţii, pentru refacerea locaşurilor de cult s-au mai cheltuit alte sume de bani importante, adunate din daniile populaţiei, de la comune, precum şi materiale puse la dispoziţia bisericilor de către Guvernământul Basarabiei. După datele cunoscute, spre sfârşitul anului 1943, cu toate greutăţile întâmpinate, toate cele 938 de biserici existente în Basarabia la 28 iunie 1940 fusese reparate şi repuse în funcţiune, iar la ele s-au mai adăugat alte 95 de lăcaşuri de cult, construite după reinstaurarea administraţiei româneşti479. Presa. După anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică publicaţiile româneşti şi-au încetat activitatea în acest teritoriu. Unele din ele, însă, şi-au reluat activitatea în refugiu. Prima publicaţie din Basarabia care şi-a revenit din şocul suportat în urma cotropirii din vara anului 1940, a fost ziarul bisericesc Raza. După o lună şi 476 477

478 479

Ibidem, 1943, nr. 5-6, p. 251-253. De ziua onomastică a P.S. Episcop Policarp, în “Buletinul Episcopiei Cetatea Albă – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 25-27. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 160. C. Stan, Al. Gaiţă, Op. cit., p. 107.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

115

jumătate, la 18 august, acest ziar şi-a reluat activitatea la Bucureşti, fiind şi prima publicaţie basarabeană în refugiu. După eliberare colegiul de redacţie a revenit la Chişinău. Directorul publicaţiei a fost pe toată perioada apariţiei neobositul preot Vasile Ţepordei, iar redactor preotul Sergiu Roşca. Deşi era o publicaţie a Uniunii Clerului din Basarabia, ziarul “Raza” a avut în perioada 1941-1944 un pronunţat caracter culturalizator şi de propagandă naţională, încercând să prezinte informaţii din diferite domenii ale vieţii basarabene480. Revista Luminătorul – vechea tribună a slujitorilor Bisericii Ortodoxe din Basarabia îşi întrerupsese şi ea apariţia în vara anului 1940. Dar la începutul anului 1941 redacţia revistei anunţa în paginile “Razei” reluarea editării “Luminătorului” în refugiu. După eliberare, a revenit în capitala Basarabiei şi şi-a continuat activitatea până la începutul anului 1944. A apărut lunar (uneori numerele erau cumulate). Director al publicaţiei a fost profesorul Constantin N. Tomescu, iar redactor preotul Pavel Grosu. Ca şi în perioada interbelică, revista cuprindea o parte oficială în care se publicau circulare, dispoziţii, ordine, etc. şi una neoficială, care cuprindea diferite articole, studii, informaţii, etc. O altă revistă bisericească importantă care şi-a reluat activitatea după eliberare a fost Misionarul. Această revistă, care, de la bun început se dorea a fi nu doar una basarabeană, ci cu cititori în întreaga Românie, şi-a păstrat caracterul documentat, bogat în conţinut şi divers ca tematică. A apărut lunar la Chişinău (cel mai des numerele erau cumulate, uneori şi câte trei împreună), până la începutul anului 1944, sub egida unui comitet condus de arhiepiscoplocotenent Efrem Enăchescu. Avea statut de organ al Arhiepiscopiei Chişinăului, dar şi-a menţinut şi caracterul de publicaţie misionară481. Pe lângă aceste publicaţii mai vechi, la Chişinău a apărut lunar şi un buletin oficial – Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului. În Episcopia Ismailului şi-a reluat apariţia – Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe – Ismail. Preşedinte al comitetului de redacţie a fost preotul Mihail Madan, iar redactor protodiaconul Ion Beladanu. A apărut lunar şi cuprindea o parte oficială şi una neoficială. În Episcopia Hotinului s-a publicat iniţial buletinul oficial – Episcopia Hotinului, care începând cu 1 aprilie 1942 a fost transformat în revista Biserica Basarabeană, cu o parte oficială şi una neoficială. A apărut lunar. 480

481

Silvia Grossu, Gheorghe Palade, Presa din Basarabia în contextul socio-cultural de la începuturile ei până în 1957, în “Presa basarabeană de la începuturi până în anul 1957”, Chişinău, 2002, p. 34-35; Vasile Secrieru, Aspecte privind presa bisericească din Basarabia: ziarul Raza, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, 2006, nr. 10, p. 6. S. Grossu, Gh. Palade, Op. cit., p. 36.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

116

Veaceslav Ciorbă

Obiectivele principale ale publicaţiilor bisericeşti din perioada 1941-1944 a fost cultivarea credinţei în rândul credincioşilor şi, în special, a tinerei generaţii, culturalizarea lor, întărirea sentimentului patriotic etc. Învăţământul. În timpul tragicelor evenimente din iunie 1940, Facultatea de Teologie din Chişinău s-a evacuat la Iaşi, unde, în condiţii mai grele, şi-a continuat totuşi activitatea. Odată cu eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în iulie 1941, profesorii şi studenţii Facultăţii sperau că vor reveni la Chişinău. Decizia instanţelor superioare de la Bucureşti a fost, însă, spre nedumerirea şi nemulţumirea corpului profesoral şi administraţiei Universităţii ieşene, cu totul alta. Prin Decretul-lege nr. 2487 din 17 octombrie 1941, Facultatea a fost desfiinţată prin fuzionarea ei de la 1 noiembrie cu Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În urma unei decizii speciale, profesorii au fost repartizaţi la Universităţile din Cernăuţi şi Bucureşti, iar studenţii, în cea mai mare parte, au fost transferaţi la Facultatea din Cernăuţi482. La Chişinău şi-a redeschis cursurile Seminarul teologic „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni”, unicul pentru întreaga Basarabie. Celelalte două Seminarii, de la Bălţi şi Ismail, nu au fost redeschise483. Odată cu începutul războiului mulţi cântăreţi bisericeşti fuseseră mobilizaţi, fapt care a dus la un deficit de cântăreţi titulari. Pentru a rezolva problema au fost deschise provizoriu cursuri de o lună pentru cântăreţii practicanţi. De asemenea, în toate cele trei centre eparhiale (Chişinău, Bălţi, Ismail) au fost deschise Şcoli de cântăreţi484. Au fost redeschise şi şcolile aflate sub patronajul Bisericii: Liceul eparhial de fete „Regina-Mamă Elena” împreună cu Şcoala normală nr. 2 din Chişinău şi Gimnaziul industrial de fete de la mănăstirea Japca. În intervalul dintre 15 iulie şi 15 septembrie 1943 au fost organizate cursuri pentru ridicarea nivelului cultural al călugărilor şi cel economic al mănăstirilor485. Activitatea misionară. După revenirea Basarabiei în componenţa României s-a constatat că propaganda sectară luase un avânt însemnat în timpul stăpânirii sovietice şi că numărul de sectanţi a sporit considerabil în comparaţie cu cel înregistrat în momentul evacuării. Pentru a contracara activitatea 482

483

484 485

Vezi: Gh. Palade, Soarta Facultăţii de Teologie din Chişinău după refugiul de la 28 iunie 1940, în rev. „Cugetul”, Chişinău, 2001, nr. 3-4, p. 31-40; Valeriu Iordăchescu, Facultatea de Teologie din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 208. Problema redeschiderii Seminarului din Ismail, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 103-104. A. Petrencu, Op. cit., p. 157. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

117

sectară şi a dezrădăcina influenţele negative ale propagandei ateiste promovate intens de autorităţile bolşevice în timpul ocupaţiei, Biserica basarabeană a acordat pe tot parcursul perioadei 1941-1944 o mare atenţie activităţii misionare486. Chiar de la început s-au dat dispoziţii să se formeze în fiecare parohie comitete misionare sau cercuri de râvnitori ai Ortodoxiei. Preoţilor li s-a recomandat să dea atenţia cuvenită învăţământului şi educaţiei religioase a copiilor, „predând religia în mod regulat, cu tot zelul şi căldura sufletească, căutând să scoată din mintea şi sufletul tineretului „otrava propagandei ateiste şi antipatriotice”, pe care au voit să o infiltreze bolşevicii”487. Episcopul Partenie Ciopron a dat indicaţii clerului din Eparhia Hotinului ca în intervalul 1 octombrie 1941 – 31 martie 1942 să organizeze în toate parohiile şedinţe cu credincioşii, de felul cercurilor pastorale din perioada interbelică, însă cu un program redus: o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu pentru izbăvirea de stăpânirea celor fără de Dumnezeu, o cuvântare şi un parastas pentru eroii români căzuţi pe câmpul de luptă pentru eliberare, o cuvântare specială de mângâiere şi îmbărbătare a celor loviţi de nenorocirea ocupaţiei bolşevice, îndemnuri pentru popor ca să ţină credinţa curată şi să-şi împodobească faptele vieţii cu virtuţi creştineşti etc.488 Aceste cercuri pastorale au dat rezultate bune, contribuind la o strânsă apropiere dintre cler şi popor şi ele au continuat în Eparhia Hotinului până ce viaţa bisericească nu a fost din nou perturbată de revenirea autorităţilor sovietice. În anii 1941-1943 cei trei ierarhi basarabeni, însoţiţi de preoţii consilieri, au vizitat aproape toate parohiile (fiecare din eparhiile lor). Aceste vizite pastorale erau efectuate fie cu ocazia sfinţirii bisericilor, fie cu alte ocazii, uneori chiar inopinat, şi aveau un important impact misionar. Ierarhii erau primiţi tot timpul cu mare entuziasm de către credincioşi. Cu aceste ocazii, pe lângă slujba şi învăţătura arhierească pe care ei o ascultau, mai erau împărţite celor 486

487

488

Lucrarea misionară în Eparhia Chişinăului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 58-59; De pe câmpul misionar al Eparhiei Ismailului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 60-61; Misionarism în Eparhia Hotinului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 4-6, p. 270; Vezi, de asemenea: Gheorghe Grădinaru, Adâncirea activităţii pastorale, după desrobirea Basarabiei, în rev. „Biserica basarabeană. Organul Eparhiei Hotinului”, Bălţi, 1942, nr. 5, p. 265-274; Pr. Şt. B. Principiile călăuzitoare ale activităţii bisericeşti în Basarabia după desrobire, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 4-6, p. 149-152. Circulara nr. 3 din 20 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 391-392; Vezi, de asemenea: S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 38. Circulară, în rev. „Episcopia Hotinului. Foaie eparhială oficială”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 33-34.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

118

Veaceslav Ciorbă

prezenţi, cu titlul de cadou, iconiţe, cruciuliţe şi diferite cărticele de rugăciuni, broşuri cu conţinut antisectar şi de zidire sufletească 489. În toate cele trei eparhii se organizau periodic diverse conferinţe cu teme religioase şi de educaţie patriotică490. La 4 noiembrie 1943 în oraşul Ismail a avut loc o conferinţă misionară, la care au luat parte activă şi delegaţii celorlalte două Eparhii basarabene491. În cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului un important rol misionar l-a jucat şi “Caravana Misionară”, condusă de preotul misionar Vasile Prisăcaru, care prin intermediul cinematografului a contribuit la întărirea conştiinţei naţionale şi religioase a credincioşilor din diferite localităţi rurale. Odată cu proiecţiunile cinematografice era răspândită şi multă literatură religioasă: Noul Testament, cărţi de rugăciuni, broşuri cu conţinut antisectar, religios-moral şi naţional, precum şi mii de foi duminicale distribuite gratuit492. Succese importante au fost înregistrate în această perioadă şi pe tărâmul convertirii la Ortodoxie a membrilor diferitor secte existente în Basarabia493. Astfel, dacă în iunie 1940 existau 15 188 de sectanţi înregistraţi, către vara anului 1943 numărul lor a scăzut cu 5 763494. Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe din Basarabia a fost susţinută în mod considerabil şi de către stat. Guvernământul Basarabiei a pus la dispoziţia Bisericii un fond pentru propaganda misionară în sumă de peste 6 milioane de lei (anii 1941-1943)495. De asemenea, s-a promovat o politică de forţă faţă de secte, care în mare majoritate aveau o atitudine negativă faţă de războiul dus de statul român. În condiţiile de război, activitatea asociaţiilor religioase, care 489 490

491

492

493

494 495

Vizite canonice şi misionare, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400-401. Conferinţe religioase în timpul Postului, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 101; Cronica Eparhială (Deschiderea unui ciclu de conferinţe în oraşul Bălţi), în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 2-3, p. 97-99; Conferinţe culturale, în “Buletinul Episcopiei Cetatea Albă – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 47 etc. Conferinţa misionară a Eparhiei Cetăţii-Albe – Ismail, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 580-581. Propaganda misionară prin cinematograf, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 101-102; Un an de activitate a “Caravanei Misionare”, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 573-579. Trecerea la Ortodoxie a molocanilor din Cetatea Albă, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 399-400; Şi la Chişinău au revenit mai mulţi molocani, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400; Numărul sectanţilor reveniţi la Ortodoxie în Eparhia Chişinăului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400; Reveniri la Ortodoxie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 6, p. 113. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 159. Ibidem, p. 160-161.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

119

nu susţineau statul, a fost considerată, pe bună dreptate, ca periculoasă496. De aceea activitatea sectară a fost interzisă mai întâi în Basarabia şi Bucovina497, apoi, prin Legea nr. 927 din 28 decembrie 1942 şi pe tot cuprinsul României, iar bunurile imobile ale sectelor au fost confiscate498. Biserica basarabeană a susţinut considerabil şi Misiunea bisericească română din Transnistria. Din toate cele trei Eparhii au fost trimişi în stânga Nistrului peste 250 de preoţi misionari, 50 de ieromonahi şi 15 cântăreţi. Locaşurilor de cult transnistrene le-au fost donate 60 rânduri de veşminte, 1 100 cărţi de cult şi 15 000 cărţi de rugăciuni, tipărite în limba slavonă499. Viaţa monahală. Anul de ocupaţie sovietică a cauzat mari daune mănăstirilor. Multe din ele au fost închise, iar cele rămase îşi continuau cu greu existenţa, fiind prejudiciate material şi moral. Proprietăţile funciare ale mănăstirilor au fost colectivizate împreună cu tot inventarul agricol, iar marea majoritate a vieţuitorilor au fost obligaţi să-şi părăsească locul lor de nevoinţă. În timpul retragerii trupelor sovietice au ridicat din mănăstiri tot ce au putut duce: animale domestice, produse alimentare, obiecte de preţ etc., lăsând mănăstirile pustiite şi distruse. După eliberare, toate mănăstirile s-au redeschis şi şi-au reluat activitatea. Treptat vieţuitorii s-au reîntors şi au purces la munca grea de refacere a locaşurilor sfinte. Pentru a cunoaşte situaţia reală a mănăstirilor şi a călugărilor, imediat după eliberare, stareţilor li s-a ordonat să înainteze administraţiei episcopale rapoarte în care să specifice amănunţit situaţia în care se află mănăstirile după dezastrul bolşevic500. 496

497

498 499

500

Raportul dlui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor către dl Mareşal Ion Antonescu Conducătorul Statului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 497-498. În urma dispoziţiilor Ministerului Cultelor nr. 44.595 din 1942, se creează un nou regim pentru funcţionarea asociaţiilor religioase autorizate (Baptiştii, Creştinii după Evanghelie şi Adventiştii de ziua a 7-a), unde printre altele se spune: „4. S-a interzis cu desăvârşire orice fel de activitate sectară în Basarabia şi Bucovina, până la noi dispoziţiuni, chiar şi asociaţiilor religioase autorizate să funcţioneze înainte de evacuarea acestor provincii. În consecinţă, toate autorizaţiile de funcţionare eliberate organizaţiilor locale din aceste provincii se înaintează Ministerului spre anulare”. Vezi: Se interzice trecerea la sectarism sau aconfesionalism, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 398-399. Interzicerea sectelor pe tot cuprinsul Ţării, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 496. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 520, f. 159; Vezi, de asemenea: Contribuţia Arhiepiscopiei Chişinăului la lucrarea misionară în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 55-57; Donaţii pentru înzestrarea bisericilor din Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 110-111; I. Irimia, Doi ani de misionarism a clerului din Arhiepiscopia Chişinăului în Transnistria..., p. 519-569. S. Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti..., p. 38.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

120

Veaceslav Ciorbă

Ierarhii basarabeni au depus mari eforturi, ajutând la refacerea mănăstirilor. Chiar în primul an, au vizitat mănăstirile din Eparhiile lor, unde au luat cunoştinţă de situaţia existentă şi au dat indicaţiile necesare pentru restabilirea mănăstirilor501. Viaţa monahală din perioada 1941-1944 se caracterizează, în special, prin efortul continuu şi prin munca titanică, care s-a depus pentru refacerea economică şi pentru buna organizare a mănăstirilor. Autorităţile de stat româneşti acordau anual tuturor mănăstirilor sume importante de bani, dar din cauza dezastrului mare, acestea acopereau doar o mică parte din cheltuielile necesare. Greutatea muncii de refacere a fost suportată în cea mai mare parte de călugări, care au reuşit în ritmuri extrem de rapide să restabilească buna organizare a vieţii monahale. Drept exemplul poate servi mănăstirea Hârbovăţ: „Numai după un an de la revenirea armatelor noastre victorioase, scria stareţul mănăstirii, protosinghelul Ieraclie Flocea, s-a reparat, în primul rând, biserica de iarnă numai de mâinile călugărilor. La maşinile de la moară s-au turnat pe loc timp de şase săptămâni o mulţime de piese, încât prin noiembrie moara era redată funcţiunii. Prin aprilie era refăcut şi al doilea motor la moară; erau cumpărate câteva perechi de boi şi alte vite. Pe la finele lui iulie era terminat lucrul de reparaţie a bisericii de vară, iar acum este aproape terminată reparaţia în stil mare a clădirii cu trei etaje, în care sunt chiliile călugărilor. Dacă tot lucrul reparaţiei ce s-a făcut în cursul unui an ar fi fost plătit, trebuia să se verse mai multe milioane de lei. Aşa, însă, mănăstirea a primit de la Guvernământ numai 257 000 de lei, sumă care, natural, a însemnat foarte mult. (...) În zilele de duminică şi sărbători biserica mănăstirii este arhiplină de credincioşi. (...) Candidaţi la călugărie se adaugă mereu, numărul total al călugărilor şi fraţilor a trecut de 100. Activitatea economică a mănăstirii: moară, oloiniţă, treierătoare, legătorie de cărţi, fierărie, botnărie, croitorie, maşina de lucrat frânghii etc. sunt şi pentru locuitorii din satele vecine”502. În mod asemănător lucrările de refacere au decurs şi în celelalte mănăstiri basarabene. Până în anul 1943 în toate mănăstirile au fost reparate bisericile şi clădirile auxiliare, iar viaţa gospodărească a intrat pe un făgaş normal. Deşi mănăstirile întâmpinau mari greutăţi în munca lor de refacere, ele n-au fost indiferente faţă de problemele societăţii. Au fost create două orfelinate: unul pentru băieţi, la mănăstirea Hârbovăţ şi altul pentru fete, la mănăstirea Răciula. De asemenea, la îndemnul autorităţilor bisericeşti centrale, mulţi 501

502

Vezi: Ieraclie Flocea, Opera ÎPS Efrem pentru mănăstirile din eparhie, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 209-211; Cercetarea mănăstirilor din eparhie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 44-45. Ieraclie Flocea, Mănăstirea Hârbovăţ..., p. 584.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

121

ieromonahi basarabeni au plecat în Transnistria pentru activitate misionară, iar prin mănăstiri s-au colectat multe cărţi de ritual, veşminte şi vase sfinte pentru bisericile inaugurate acolo. *** La începutul anului 1944 a fost convocat Marele Colegiu Electoral Bisericesc pentru alegerea unor ierarhi care urmau să fie aşezaţi în scaunele rămase vacante în câteva Eparhii ale Patriarhiei Române, între care şi cele trei din Basarabia: Arhiepiscopia Chişinăului, Eparhiile Hotinului şi Bălţilor, Cetăţii Albe şi Ismailului. În scaunul de Arhiepiscop al Chişinăului şi Mitropolit al Basarabiei, la 12 ianuarie 1944, a fost ales arhiereul-locotenent Efrem Enăchescu-Tighineanu, cu 106 voturi din 134 exprimate, iar la 21 ianuarie 1944, prin Înaltul Decret Regal nr. 162⁄1944 semnat de regele Mihai şi de Ion Antonescu, el a fost confirmat şi întărit în funcţie503. Îndătinata învestitură regală şi nici solemnitatea de instalare nu au avut loc din cauza evenimentelor anului 1944. Tot atunci Marele Colegiu a ales titulari şi pentru celelalte două Eparhii. În scaunul de episcop al Eparhiei Cetăţii Albe – Ismail a fost ales arhimandritul dr. Antim Nica. Noul ales era originar din Bogzeşti, jud. Orhei, cu Facultatea şi Doctoratul în Teologie la Chişinău şi cu studii de specializare în Anglia, Franţa şi Liban. În timpul războiului a activat în cadrul Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. Hirotonia întru arhiereu a avut loc la 23 ianuarie în Catedrala din Chişinău504. La Ismail a păstorit doar câteva luni, până în vara anului 1944. Pentru scaunul de Bălţi a fost ales arhimandritul Benedict Ghiuş, originar din Moldova din dreapta Prutului, călugărit la mănăstirea Noul Neamţ, cu studii la Facultăţile de Teologie din Bucureşti, Strasbourg şi Chişinău. Acest candidat, însă, nu a fost aprobat de Guvernul antonescian, pentru că făcuse cândva parte dintr-un partid de extremă dreaptă505. Astfel, Eparhia Hotinului – Bălţilor a rămas fără titular, fiind condusă de locotenent, până la retragerea autorităţilor româneşti. În ultima decadă a lunii martie 1944, în urma puternicei ofensive a armatelor sovietice, frontul situat până atunci pe linia Bugului, a fost rupt. Războiul s-a apropiat fulgerător de frontierele României, depăşindu-le în nord-estul 503

504 505

Partea oficială, în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, Chişinău, 1944, nr. 2, p. 1; Noul Mitropolit al Basarabiei IPS Efrem, în rev. „Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1944, nr. 1-2, p. 84-87. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 370. Ibidem, p. 185.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

122

Veaceslav Ciorbă

ţării, creându-se o profundă pătrundere, care cuprindea întreg teritoriul Bucovinei, nordul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut, până în apropiere de Iaşi, şi al Basarabiei până la Orhei. Populaţia acestor teritorii a fost pusă pentru a doua oară în faţa alternativei: a lua sau nu calea exodului. De această dată, însă, spre deosebire de situaţia din iunie 1940, autorităţile româneşti au organizat operativ şi eficient evacuarea aparatului de stat şi a populaţiei doritoare. Fiecare evacuat cunoştea din timp unde urma să se stabilească în interiorul ţării, de regulă, în Oltenia, Ardeal, Banat. Funcţionarii au primit „ordine de evacuare” şi odată ajunşi la destinaţie, cu trenul sau cu mijloace de transport proprii, în special, cu căruţe, autorităţile primitoare le asigurau locuri de trai şi de muncă. Arhiepiscopia Chişinăului a fost evacuată cu administraţia şi arhiva sa în judeţul Dolj, personalul bisericesc primind „ordine de utilizare” în parohiile din acest judeţ506. La începutul lui aprilie, frontul s-a stabilizat şi până la operaţiunea ofensivă Iaşi – Chişinău, din august 1944, mai mult de jumătate din teritoriul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut şi al Basarabiei a rămas sub administraţia românească, deşi declarat zonă de război507. Statul român a căutat ca în acest teritoriu al său viaţa să se desfăşoare, în măsura posibilităţilor, normal. Clericii au primit ordin să se prezinte imediat la posturile lor din Basarabia, acolo unde se aflau autorităţi româneşti. O bună parte din preoţi şi cântăreţi bisericeşti, în cele mai multe cazuri, fără a-şi lua familia, s-au supus acestui ordin, întorcându-se la posturile lor, încât luna august i-a prins acolo puşi în faţa unei evacuări mult mai precipitate şi mai periculoase decât cea din martie. Unii nici n-au mai reuşit să revină, fiind prinşi de vâltoarea evenimentelor de acolo. Până în ultimul moment, însă, în teritoriul neocupat s-a căutat să se menţină o viaţă bisericească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone devenite, practic, teatru de operaţii militare, supusă bombardamentelor şi hărţuielilor aşa-zişilor „partizani”, care erau, de fapt, detaşamente bine instruite pentru lupta de gherilă, paraşutate de Rusia508. În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 de km de Chişinău, mitropolitul Efrem Enăchescu continua să slujească în Catedrala arhierească, precum şi în diferite biserici parohiale şi mănăstiri din teritoriul neocupat şi să facă vizite canonice. Numai în cursul lunii mai el a efectuat 42 de astfel de vizite509. 506 507

508 509

Ibidem, p. 370-371. Constantin Cloşca, Frontul Iaşi – Chişinău şi urgia evacuărilor, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 4-5, p. 69-70. B. Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944)..., p. 371. Partea oficială, în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, Chişinău, 1944, nr. 3-4-5, p. 41-42.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

123

MISIUNEA BISERICEASCĂ ROMÂNĂ DIN TRANSNISTRIA (1941-1944) La sfârşitul lunii iulie 1941 România, ca aliat al Germaniei şi-a atins scopul propus: au fost eliberate Basarabia şi Bucovina de Nord. Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, a luat decizia de a trece Nistrul şi a continua operaţiunile militare în adâncul teritoriului sovietic. Drept consecinţă a angajării trupelor româneşti în acţiunile militare de dincolo de Nistru, partea germană a predat teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) administraţiei civile româneşti510. Guvernământul românesc civil din Transnistria (dependent de Comandamentul Armatei române) a fost constituit prin Decretul nr. 1 din 19 august 1941, semnat la Tighina de generalul Ion Antonescu. Tot atunci el l-a desemnat mandatar plenipotenţiar pe profesorul universitar Gheorghe Alexianu (de la Universitatea din Cernăuţi), urmând ca acesta să ia prin ordonanţe toate măsurile necesare pentru funcţionarea administraţiei şi pentru continuarea activităţii în toate domeniile. Constituirea unei administraţii româneşti în Transnistria presupunea iminent că şi Biserica din această provincie trece sub administraţie românească. Deoarece administraţia de stat considera provincia dintre Nistru şi Bug nu ca un teritoriu anexat de România, ci doar ca unul ce se află sub administraţie provizorie511, Patriarhia Română nu a creat aici o Eparhie sau o Exarhie, ci o Misiune. Ea a fost ataşată pe lângă Marele Cartier General al Armatei şi avea ca scop organizarea vieţii bisericeşti din Transnistria. În 1941 autorităţile româneşti au găsit Transnistria lipsită de biserici şi mănăstiri, de preoţi şi episcopi. Populaţia era fie indiferentă, fie dezorientată din cauza propagandei ateiste şi a schismelor din sânul Bisericii. Pentru reve510

511

Vezi mai detaliat: Olivian Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria, Chişinău, 1993. Preluând administrarea Transnistriei, guvernul român nu a făcut vre-o revendicare teritorială dincolo de Nistru; or, Transnistria n-a făcut parte din graniţele de est ale României, recunoscute pe plan inernaţional prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Ion Antonescu a consimţit să administreze zona Nistru – Bug, în schimb el a respins toate propunerile ca aceasta să fie anexată de România, deşi propaganda oficială a făcut mult caz de faptul că câteva sute de mii din cele două milioane şi jumătate de locuitori ai Transnistriei, sunt de origine română. Eforturile nemţilor de a-l convinge pe recalcitrantul lor aliat să accepte acest dar, drept compensaţie pentru pierderea Transilvaniei de Nord, s-a soldat cu un eşec total.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

124

Veaceslav Ciorbă

nirea la normal, pentru reîncreştinarea populaţiei, pentru organizarea vieţii bisericeşti în această provincie trebuia multă muncă, trebuia o activitate misionară intensă. Organizarea, conducerea şi desfăşurarea muncii de refacere a fost încredinţată Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria512. Ea a fost creată la mijlocul lunii august 1941 cu sediul în oraşul Tiraspol (acest oraş a fost la început capitala Guvernământului Transnistriei). Conducerea Misiunii a fost încredinţată, iniţial, arhimandritului prof. univ. dr. Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău (15 august 1941 – 16 noiembrie 1942). Apoi, a fost numit conducător mitropolitul Visarion Puiu, cu titlul de mitropolit al Transnistriei, fiind instalat în funcţie, în mod oficial, la Odesa513 (noua capitală a Guvernământului) la 6 decembrie 1942514. Dar după aproximativ un an de activitate, mitropolitul Visarion Puiu a demisionat şi conducător al Misiunii a fost numit, la 14 decembrie 1943, arhimandritul dr. Antim Nica515, care a condus-o până la retragerea trupelor germano-române din Transnistria. Aparatul administrativ al Misiunii a fost la început nu prea mare, format din şef, vicar şi câţiva oameni (clerici şi laici) ca personal auxiliar. Mitropolitul Visarion Puiu l-a modificat, formându-l după modelul aparatului Eparhiilor româneşti. Astfel, el era ajutat de doi vicari, trei consilieri referenţi, responsabili de secţiile administrativă, culturală şi economică, organe de inspecţie şi o cancelarie. Din punct de vedere administrativ-bisericesc, întregul teritoriu al Transnistriei a fost, chiar de la început, împărţit în 14 protoierii şi 63 de subprotoierii, adică în fiecare judeţ era câte o protoierie (una aparte pentru municipiul Odesa) şi în fiecare plasă câte o subprotoierie516. Principala activitate a Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria în prima etapă a fost legată îndeosebi de refacerea şi sfinţirea locaşurilor de cult şi totodată de captarea şi pregătirea cadrelor necesare de preoţi misionari. Credincioşii transnistreni, după ce s-au văzut eliberaţi de autorităţile bolşevice ateiste, au început singuri, cu forţe proprii, să refacă bisericile, iar acolo 512 513

514

515

516

Ulterior se va numi „Misiunea bisericească pentru Transnistria”. Prin Decretul nr. 4 din 17 octombrie 1941 (a doua zi după căderea Odesei) semnat de Ion Antonescu, Guvernământul civil al Transnistriei şi autorităţile respective erau, de jure, transferate în noua capitală – Odesa. Guvernatorul Gh. Alexianu şi-a mutat însă reşedinţa de la Tiraspol la Odesa, abia în octombrie 1942. Î.P.S.S. Mitropolit Visarion, Arhipăstor şi nou cârmuitor sufletesc al Transnistriei, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 11-12, p. 731-732. Noul Şef al Misiunii bisericeşti pentru Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 586. Arhimandritul Antim Nica a făcut parte din conducerea Misiunii, ca vicar, de la începutul existenţei ei. D. Stavrache, Gh. Vasilescu, Op. cit., p. 48-49.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

125

unde fuseseră distruse din temelie, era adaptată pentru cult o clădire încăpătoare numită „casă de rugăciuni”. Nu era sat unde credincioşii să nu se fi îngrijit să aibă o bisericuţă bine amenajată şi înzestrată cu cele necesare. „Am întâlnit care cu saci de grâu, scria preotul misionar Vasile Prisăcaru, grâu adunat pumn cu pumn, de la locuitorii din sat, care bucuroşi au jertfit din puţinul lor, spre a fi transportat din judeţele de nord ale Transnistriei, pe o distanţă de peste trei sute de kilometri, la Odesa, ca acolo grâul să fie schimbat pe odoare şi veşminte pentru bisericuţa lor din sat. E o întrecere în restaurarea locaşurilor de închinare. Credincioşii din propria lor iniţiativă se îngrijesc de acest lucru chiar înainte de venirea oricărui preot, fiind încredinţaţi că având biserica gata mai curând vor putea găsi şi preot. În câte locuri n-am aflat biserici aduse în stare bună – dar fără preoţi! Cu lacrimi în ochi mă rugau să rămân la ei sau să mijlocesc pe unde ştiu ca să li se rânduiască şi lor preot”517. Un mare sprijin l-au primit credincioşii transnistreni de la autorităţile civile şi militare. Astfel, se cunoaşte cazul bisericii din Sucleia, jud. Tiraspol, care a fost primul locaş de cult din Transnistria reparat şi sfinţit. În acest sat s-a oprit în cantonament o campanie germană. Militarii s-au oferit să ajute la restaurarea bisericii (evident exista un interes propagandistic) şi după două săptămâni de muncă intensă împreună cu sătenii, ea avea turlă, clopotniţă, iconostas, era zugrăvită şi împrejmuită cu grilaj518. Ostaşii armatei române au luat parte activă la reparaţia a 19 biserici. Autorităţile române din Transnistria, la ordinul lui Ion Antonescu, şi-au asumat acoperirea în mare parte a cheltuielilor legate de refacerea şi reparaţia bisericilor din oraşele mai mari ale provinciei ce le-a fost încredinţată spre administrare519. Tot Ion Antonescu a luat hotărârea de a înălţa o Catedrală în Odesa520, dar acest proiect nu a fost realizat din cauza războiului. Biserica Ortodoxă Română a donat bisericilor din Transnistria mii de cărţi de cult, cărţi religioase, calendare bisericeşti, sute de rânduri de veşminte preoţeşti, icoane mari, diferite obiecte şi vase de cult521 etc. De exemplu, Episcopia Romanului a dăruit 377 de cărţi de cult, 46 de Evanghelii, 38 de rânduri de veşminte preoţeşti, 7 stihare diaconeşti, 19 seturi de vase sfinte, 1000 de cărţi 517 518 519

520 521

V. Prisăcaru, Probleme transnistrene de prezent şi viitor..., p. 333. Sergiu Grossu, Îmi bate inima la Bug, Chişinău, 2000, p. 55-60. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054 f. 120. Vezi şi: V. Prisăcaru, Probleme transnistrene de prezent şi viitor…, p. 333. Ibidem, d. 1054, f. 47. Donaţii pentru înzestrarea bisericilor din Transnistria, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 110-111.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

126

Veaceslav Ciorbă

de rugăciuni, 500 de calendare, 5 perechi de cununii, 8 steaguri, 5 mirniţe, icoane, foi duminicale pentru popor, literatură antisectară etc522. Toate Eparhiile româneşti s-au străduit să ajute şi să organizeze colecte cât mai bogate pentru refacerea vieţii bisericeşti din Transnistria. În primele trei luni de activitate a Misiunii au fost sfinţite 32 de biserici şi un număr mult mai mare au fost puse provizoriu la dispoziţia credincioşilor, prin stropirea cu aghiasmă. La 1 martie 1943 erau redate funcţionării 445 de biserici şi 187 case de rugăciuni, iar 222 de biserici şi 43 case de rugăciuni urmau să fie redeschise în scurt timp523. Spre sfârşitul anului 1943 în majoritatea localităţilor din Transnistria era o biserică sau o casă de rugăciuni refăcută şi amenajată pentru oficierea serviciilor divine. Multe biserici au primit din partea autorităţilor române câte 5-10 hectare de pământ din care să se întreţină524. O problemă mai dificilă era completarea parohiilor cu preoţi525. Cei dintâi care au răspuns nevoilor duhovniceşti ale credincioşilor transnistreni au fost preoţii militari, care au venit împreună cu armata română, precum şi preoţii basarabeni, mai ales cei din apropierea Nistrului, care, imediat după înaintarea frontului spre Bug, au fost solicitaţi necontenit de credincioşii de peste Nistru pentru săvârşirea feluritelor taine şi slujbe bisericeşti526. S-au întors din surghiun aproximativ 150 de preoţi localnici. Când s-a pus problema încadrării lor, s-a constatat că mulţi dintre ei nu aveau studiile necesare, fiind hirotoniţi sub regimul comunist din rândul cântăreţilor sau al credincioşilor simpli. Mai grav era faptul că majoritatea lor aparţineau de “Biserica vie”, o parte de “Biserica lui Lipkovski”, iar alţii chiar s-au lepădat în mod public de credinţă. Misiunea Ortodoxă Română a instituit o comisie specială la Odesa, abilitată să cerceteze fiecare caz în parte şi să decidă cu privire la încadrarea lor. Activitatea ei decurgea anevoios, căci mulţi preoţi îşi pierduseră actele şi dovezile trebuiau reconstituite pe bază de mărturii. Preoţii „tihonieni” au fost primii încadraţi, cei din „Biserica vie” după ce se pocăiau, iar celor din „Biserica lui Lipkovski” şi celor ce s-au lepădat în mod public de credinţă li s-a interzis să slujească. La sfârşitul anului 1941 au fost încadraţi 522

523 524 525 526

N. Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial..., p. 126. C. Tomescu, Odesa..., p. 316. P.M. Šornikov, Op. cit., p. 63. Vezi: D. Balaur, Secerişul, mult este, dar puţini sunt lucrătorii…, p. 72-79. Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii asupra activităţii de la înfiinţare şi până la sfârşitul lunii decembrie 1941], în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 52-53.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

127

doar 19 preoţi, 3 diaconi şi 8 cântăreţi527. În 1943 în Transnistria slujeau deja 219 de preoţi localnici528. O contribuţie uriaşă în munca de refacere a vieţii bisericeşti din Transnistria au avut-o preoţii misionari români veniţi din România. Echipele de preoţi erau venite de la Chişinău, Ismail, Bălţi, Huşi, Iaşi, Sibiu, Arad, Timişoara, iar călugării din mănăstirile Moldovei şi Olteniei. La început, marea majoritate a celor veniţi nu cunoşteau limbile rusă şi ucraineană, fapt ce constituia o piedică serioasă în activitatea lor misionară. Conducerea Misiunii a fost nevoită să ţină cont de acest fapt şi să-i repartizeze în parohiile cu o populaţie românescă mai numeroasă din judeţele Dubăsari, Tiraspol, Râbniţa, Ananiev529. Astfel, credincioşii ruşi şi ucraineni, care constituiau împreună cu românii populaţia majoritară, duceau lipsă de preoţi. Conducătorul statului Ion Antonescu a cerut Facultăţii de Teologie din Cernăuţi să introducă predarea limbilor rusă şi ucraineană în scopul pregătirii preoţilor pentru misionarism în sânul populaţiei slave530. Iar pentru rezolvarea problemei pe moment, Biserica Ortodoxă Română a decis ca misionarii repartizaţi în Transnistria să fie selectaţi, în special, dintre clericii eparhiilor basarabene, care cunoşteau limbile rusă şi ucraineană. Astfel, pe umerii preoţilor basarabeni a căzut nu numai greutatea refacerii vieţii bisericeşti din propria regiune, care a avut de îndurat amarul unui an de ocupaţie sovietică (1940-1941), ci şi sprijinirea vieţii bisericeşti din Transnistria531. Primele echipe de preoţi misionari veneau pentru o anumită perioadă de timp (de la câteva zile până la câteva săptămâni) şi erau nevoite, în special, să săvârşească diferite slujbe (Taine şi ierurgii) cerute de credincioşii transnistreni, de care aceştia au dus lipsă în perioada stăpânirii sovietice. „Cei dintâi misionari, scria arhimandritul dr. Antim Nica, erau purtaţi cu căruţele din sat în sat şi hărţuiţi cu slujbele până la extenuare. Fiecare sat cu o nespusă grabă se întrecea să-i aibă pentru a auzi iarăşi slujbele sfinte şi a primi binecuvântarea lor, pentru a-şi boteza pruncii şi tinerii rămaşi nebotezaţi, pentru a se cununa şi trăi după lege, pentru a li se pomeni morţii îngropaţi fără creştineasca rânduială”532. În fiecare sat se botezau şi cununau cu zecile şi chiar sutele, la serviciile divine se aduna tot satul, se mărturiseau şi se împărtăşeau 527 528 529

530 531 532

Ibidem, p. 53-54. A. Nica, Op. cit., p. 71. N. Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial..., p. 122-125. Ibidem, p. 125. Vezi: I. Irimia, Op. cit., p. 519-569. A. Nica, Op. cit., p. 70.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

128

Veaceslav Ciorbă

în masă533. În raportul Misiunii pe anul 1941 se spunea: “Se repetă aievea sub ochii noştri o nouă creştinare a poporului asemănătoare cu cea de sub cneazul Vladimir al Kievului”534. În perioada 31 decembrie 1941 – 1 ianuarie 1943 au fost botezaţi 133 846 de copii până la vârsta de 7 ani, 18 248 de copii mai mari de 7 ani, au fost cununate 36 431 de cupluri familiale535. În urma intervenţiei conducerii Misiunii, Arhiepiscopia Chişinăului a trimis în luna decembrie 1941, pentru sărbătorile Naşterii Domnului şi ale Bobotezei, iar mai târziu şi pentru Postul Mare şi sărbătoarea Sf. Paşti, numeroase echipe misionare, care, împrăştiindu-se pe tot întinsul ţinutului transnistrean, au îndeplinit misiunea lor pastorală cu mult succes, spre bucuria locuitorilor de acolo. De sărbătorile Crăciunului au plecat în Transnistria 55 de preoţi, iar pentru Postul Mare – 42 de preoţi, în afară de preoţii aflaţi deja acolo536. Un rol misionar important l-au avut şi vizitele în stânga Nistrului ale unor ierarhi. Astfel, spre marea bucurie a credincioşilor transnistreni, la sfinţirea bisericii de la Sucleia, jud. Tiraspol, au participat mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, episcopii Nicolae Popoviciu al Oradei, Grigorie Leu al Huşilor, Partenie Ciopron al Armatei şi locotenent de Bălţi, însoţiţi de arhimandritul dr. Iuliu Scriban, şeful Misiunii537. În repetate rânduri, Transnistria a fost vizitată şi de arhiepiscopul-locotenent Efrem Enăchescu al Chişinăului, în special, cu ocazia sfinţirilor de biserici. Aceste vizite erau concepute ca misionare: ele durau câteva zile, ierarhul vizita mai multe parohii, inspecta activitatea preoţilor basarabeni, îndruma pe preoţi şi credincioşi, împărţea la sfârşitul serviciilor divine, la care participa, cărticele de rugăciuni, cruciuliţe, foi duminicale, diverse broşuri etc538. Pe lângă misionarii răzleţi şi echipele de preoţi, trimise de diferite eparhii româneşti, care activau o perioadă scurtă, au început să fie trimişi în Transnistria, la insistenţa conducerii Misiunii, preoţi misionari pentru o activitate mai îndelungată. Recrutarea acestor misionari se făcea pe calea detaşării de la parohiile din România pe termen de cel puţin 6 luni. Angajarea în misiune 533

534 535 536 537 538

Vezi: Teodor Rudiev, Veşti din Moldova de peste Nistru (Din carnetul de drum al misionarului), în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 453-457; Raportul Pr. Pavel Mihail de la Soborul Vechi – Chişinău [Misionarism în Transnistria], în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 179-192, etc. Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria... , p. 52. D. Stavrache, Gh. Vasilescu, Op. cit., p. 50. I. Irimia, Op. cit., p. 536-537. Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria... , p. 52. Vezi: Vizita misionară în Transnistria, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 269-273; Vizite canonice şi misionare, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400-401; I. Irimia, Op. cit., p. 528-536.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

129

era benevolă. Ei erau repartizaţi în parohii (de obicei slujeau în biserica unei anumite parohii, dar deserveau câte 6-7 localităţi din împrejurimi), pentru a putea adânci activitatea misionară şi a o face mai rodnică. Astfel, la sfârşitul anului 1941 în Transnistria erau încadraţi pe termen lung 84 de misionari din clerul de mir şi cel monahal. La începutul anului 1943 numărul acestora s-a ridicat la 250539, iar în octombrie 1943 – la 328540. Pentru soluţionarea în perspectivă a problemei cadrelor de preoţi au fost înfiinţate două Seminarii teologice. Primul, cel din Dubăsari, a fost inaugurat la 30 noiembrie 1942, fiind de faţă autorităţile civile şi cele militare din localitate. El cuprindea primele două clase ale unui seminar inferior, cu 80 de locuri pentru bursieri. Copiii, care au venit să înveţe erau toţi români transnistreni, de aceea predarea se făcea în limba română. Seminarul a fost pus sub conducerea preotului Dumitru Cristescu de la biserica „Sf. Vinere” din Bucureşti541. Seminarul teologic din Odesa şi-a început cursurile la 1 martie 1943, cu sediul în fosta clădire a Şcolii duhovniceşti, apoi din toamna aceluiaşi an în clădirea fostului Seminar teologic de acolo. El a fost conceput cu trei clase, dar la început au fost deschise doar primele două. Erau înscrişi doar absolvenţii de curs secundar, care ar fi putut în termen scurt candida pentru hirotonie. Astfel, după cursuri de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi localnici542. Toţi seminariştii erau dintre localnici: cântăreţi, diaconi, preoţi, unii chiar în vârstă, majoritatea ruşi şi ucraineni şi doar câţiva români. Lecţiile se predau în limba rusă. Era o mare lipsă de manuale şi literatură în limba rusă543. Director al Seminarului a fost numit Teodosie Bogaciu, fost director al Seminarului teologic din Ismail, iar director-adjunct – preotul Boris Dumanciuc, fost protopop al oraşului Iampol. Corpul didactic număra 12 cadre, o parte licenţiaţi de la Chişinău, alţii dintre localnici. În clădirile în care se predau cursurile, funcţionau căminul şi cantina pentru seminarişti, care erau întreţinuţi absolut gratuit544. În perspectivă se preconiza înfiinţarea unei Facultăţi de Teologie în cadrul Universităţii din Odesa545. În 1943 Misiunea bisericească din Transnistria putea vorbi deja de unele 539 540 541 542

543 544

545

A. Nica, Op. cit., p. 70-71. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, f. 223, 124. Primul Seminar teologic în Transnistria, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 500. N. Negru, Misiunea Ortodoxă Română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial..., p. 131. C. Tomescu, Odesa…, p. 315. Deschiderea Seminarului teologic din Odesa, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 107. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, f. 32.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

130

Veaceslav Ciorbă

rezultate ale activităţii sale şi ale preoţilor misionari în teritoriu. Făcând unele bilanţuri, arhimandritul dr. Antim Nica nota: „S-au organizat cadrele misionare. S-a refăcut un mare număr de locaşuri de închinare şi s-au organizat tot atâtea parohii. S-a asigurat asistenţa religioasă a poporului. Dezbinările religioase şi lupta dintre felurite ramuri bisericeşti disidente, create sub bolşevici, au fost desfiinţate. Tot clerul şi poporul de aici au primit cu supunere jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Române. La îndemnul misionarilor, întregul popor a trecut pe nesimţite la calendarul îndreptat. Tinerii umblă din ce în ce mai mult la biserică şi arată respectul cuvenit clerului”546. Aparatul de conducere a Misiunii dispunea de un personal numeros şi competent. Sediul său era amplasat în fosta clădire a Seminarului teologic din Odesa. Aici mai funcţionau un cămin pentru preoţi şi o cantină. În aceeaşi clădire era atelierul de veşminte şi obiecte bisericeşti, fabrica de lumânări şi o tipografie547. Misiunea edita şi o revistă – Transnistria creştină, în care s-a publicat un vast material istoric şi pastoral. De asemenea, la tipografia Misiunii, care a fost pusă în funcţiune în a doua jumătate a anului 1943, au fost tipărite broşuri, cărţi de slujbă, calendare şi altă literatură, atât în limba română, cât şi în limba rusă. În toate parohiile care aveau preot, au fost organizate coruri bisericeşti. În multe parohii au început să fie adunate cărţi pentru biblioteca parohială. Au început să se încetăţenească cercurile pastorale548. Au fost înfiinţate 67 de cămine culturale, în special, în centrele judeţene şi în oraşe. Au fost organizate sute de conferinţe religioase, fie în faţa învăţătorilor şi intelectualilor adunaţi la cursuri de vară, fie în oraşe şi sate cu ocazia anumitor manifestări religioase şi culturale, fie la radio549. Pentru educaţia creştinească a tineretului a fost introdusă în toate şcolile predarea religiei, deşi era mare lipsă de cadre şi de manuale. În clasele primare, pe lângă preoţi, religia era predată şi de învăţătorii care au urmat cursuri speciale de religie, organizate în tabere de vară (în 1942 în tabăra din Odesa au fost încadraţi 200 de învăţători, iar în cea din Tiraspol – 150)550. În clasele gimnaziale predarea religiei se făcea, de obicei, de preoţi. La Universitatea din Odesa exista o catedră de teologie şi toţi studenţii ascultau cursurile ţinute de arhimandritul basarabean dr. Antonie Harghel551. 546 547 548 549 550

551

A. Nica, Op. cit., p. 75.. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 83. Vezi: B. Ţurcanu, Cercurile pastorale în Transnistria…, p. 90-92. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1049, f. 84. Întrunirea profesorilor de religie de la şcolile primare din Odesa, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 107. P.M. Šornikov, Op. cit., p. 64.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

131

Împreună cu preoţii de mir, au veniţi ca misionari în Transnistria şi mulţi ieromonahi. O bună parte dintre ei au fost repartizaţi, în lipsă de preoţi, la parohii, alţii au muncit pentru refacerea mănăstirilor şi a vieţii monahale. Spre sfârşitul anului 1941, erau deschise patru mănăstiri, unde începuseră să se aşeze călugări şi să se organizeze viaţa chinovială. Acestea erau: Sf. Pantelimon din Odesa (de călugări), Sf. Maria Magdalena din Odesa (de maici), Sf. Antonie din Osipovka, jud. Dubăsari (de călugări), Sf. Treime din Balta (de călugări)552. La mănăstirea Sf. Pantelimon din Odesa la 1 decembrie 1941 a fost numit stareţ ieromonahul Vasile Soltiţchi de la mănăstirea Hârbovăţ din Basarabia. La început el a amenajat o casă de rugăciuni în care s-a slujit până în vara anului 1943, când a fost terminată reparaţia bisericii mari deteriorate de bolşevici. Au fost reparate şi casele stăreţiei, care serveau drept chilii pentru cei 6 monahi de la această mănăstire. La mănăstirea Sf. Antonie din Osipovka, jud. Dubăsari, la 12 decembrie 1941 a fost numit stareţ ieromonahul Antim Tabac de la mănăstirea Curchi din Basarabia. Mănăstirea era în întregime distrusă. Ieromonahul Antim a amenajat o casă de rugăciuni şi a format o gospodărie mănăstirească. Doisprezece tineri români transnistreni au fost primiţi ca ascultători. Slujbele bisericeşti şi întreaga viaţă mănăstirească se desfăşura după canonul mănăstirilor basarabene. Ieromonahul Antim deservea şi satele din apropiere553. Cam aceeaşi istorie a redeschiderii şi refacerii au avut-o şi celelalte mănăstiri care şi-au reînceput viaţa datorită susţinerii Misiunii şi călugărilor veniţi din România. În 1943 funcţionau deja 12 mănăstiri şi schituri din cele 13 care cândva au existat în Transnistria554. Aceste mănăstiri au fost adevărate focare de misionarism şi cultură religioasă, care, de rând cu preoţii de mir misionari, au contribuit la renaşterea vieţii bisericeşti în stânga Nistrului. Activitatea Misiunii bisericeşti române de renaştere şi organizare a vieţii bisericeşti în Transnistria a fost întreruptă de apropierea frontului germanosovietic. În noiembrie 1943 armata sovietică a rupt linia frontului, a eliberat Kievul şi înainta în Ucraina de Vest. Preoţii misionari şi chiar cei localnici au început să părăsească parohiile şi să se retragă în România. La fel au procedat administraţia şi profesorii de la cele două Seminarii. Seminariştii s-au împrăştiat pe la casele lor. Întreaga structură bisericească creată cu atâtea greutăţi se destrăma văzând cu ochii. Însuşi mitropolitul Visarion Puiu scria lui Ion Antonescu, cerând permisiunea să plece peste hotare pentru tratament medical555. 552 553 554 555

Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria..., p. 54. I. Irimia, Op. cit., p. 560-561. ANRM, F. 706, inv. 1, d. 1054, f. 125. Ibidem, f. 160.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

132

Veaceslav Ciorbă

În decembrie mitropolitul Visarion a demisionat şi în funcţia de conducător al Misiunii a fost numit arhimandritul dr. Antim Nica. Această funcţie a păstrat-o şi după hirotonia sa ca episcop de Ismail (23 ianuarie 1944). La sfârşitul lunii februarie 1944, Misiunea a fost nevoită să-şi mute sediul la Tiraspol, apoi la Ismail. Se spera că situaţia militară se va schimba în favoarea armatelor germano-române şi Misiunea îşi va putea relua activitatea, lucru care, însă, nu s-a întâmplat.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

133

POLITICA STATULUI SOVIETIC FAŢĂ DE BISERICA ORTODOXĂ DIN RSSM (1944-1989) Deşi Biserica Ortodoxă Rusă era crunt persecutată de regimul comunist totalitar, în timpul celui de-al doilea război mondial ea a luat o poziţie negativă faţă de intervenţia militară a Germaniei naziste în URSS. Chiar din prima zi de război, locţiitorul de patriarh, mitropolitul Serghie Stragorodski al Moscovei, s-a adresat într-o declaraţie oficială credincioşilor, îndemnându-i să se ridice la luptă fără cruţare de viaţă, iar clerului – să susţină războiul împotriva agresorului. După această primă declaraţie, au urmat şi altele, prin care clericii şi credincioşii erau chemaţi să facă colecte pentru necesităţile frontului şi să se manifeste ca patrioţi. Apelurile Bisericii au avut un larg răsunet, din toate colţurile URSS au început să se strângă sume însemnate de bani, produse alimentare, haine şi alte diverse obiecte556. Atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de război, apelurile patriotice, colectele substanţiale au făcut pe autorităţile sovietice şi, în special, pe Stalin, să se gândească să folosească Biserica în interesele lor. În noaptea de 4 spre 5 septembrie 1943 în Kremlin a avut loc o întâlnire între conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse (mitropoliţii Serghie Stragorodski al Moscovei, Alexei Simanski al Leningradului şi Nicolae Iaruşevici al Belorusiei şi Ucrainei) şi Stalin. În urma acestei întrevederi Biserica Ortodoxă Rusă a primit un şir de drepturi: să convoace un Sinod arhieresc pentru alegerea patriarhului, să deschidă unele biserici, să deschidă şcoli teologice, să editeze o revistă bisericească, să producă lumânări şi să le vândă enoriaşilor, să producă obiecte bisericeşti, să procure mijloace de transport, să construiască, să arendeze şi să cumpere imobile pentru necesităţile Bisericii etc. Li s-a promis că bisericile şi mănăstirile nu vor fie supuse la impozite exagerate, că clericii vor putea gestiona mai liber finanţele bisericeşti şi că, în general, statul nu se va amesteca în treburile interne ale Bisericii557. După această întâlnire, viaţa bisericească în URSS a început să se învioreze. Mitropolitul Serghie Stragorodski a fost ales patriarh, au fost eliberaţi unii episcopi şi preoţi din lagăre, au fost deschise mai multe biserici şi unele mănăstiri, au fost reactivate opt Seminarii şi două Academii duhovniceşti, a început să fie editat lunar “Jurnalul Patriarhiei de Moscova” etc. Autorităţile centrale şi locale au primit indicaţii să nu se amestece fără autorizaţie în treburile Bisericii558. 556 557 558

M. I.Odincov, Veroispovednaja politika sovetskogo gosudarstva v 1939-1958 gg…, p.10-11. Ibidem, p. 19-21. Vezi: G. Štrikker, Russkaja Pravoslavnaja Cerkv‘ v sovetskoe vremja 1917-1991 gg…, p. 345-347;

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

134

Veaceslav Ciorbă

Dar în acelaşi timp, pentru exercitarea controlului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, la 14 septembrie 1943, Stalin a dat ordin să fie înfiinţat un departament special – Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS559. În calitate de preşedinte al Comitetului a fost numit, prin cumul, colonelul Gh. Karpov, şef de secţie în NKGB-ul unional560. Ulterior, Comitetul a numit pe lângă Consiliile de Miniştri ale Republicilor unionale şi autonome împuterniciţii săi, care trebuiau să îndeplinească toate indicaţiile Guvernului privind politica faţă de Biserică. Ei trebuiau să supravegheze aplicarea în viaţă a legilor şi hotărârilor privind Biserica Ortodoxă Rusă în teritoriu, activitatea Bisericii, să ţină evidenţa bisericilor şi mănăstirilor, să verifice cererile şi petiţiile cetăţenilor. Împuterniciţii din Republici trimiteau în fiecare trimestru la centru dări de seamă detaliate privind activitatea religioasă din zonă, numărul de comunităţi bisericeşti, averea lor, direcţiile de activitate etc. În rapoarte se comunica despre toate numirile în funcţiile bisericeşti, despre candidaturile „potrivite” şi „nepotrivite”, despre cazurile de nerespectare a instrucţiunilor Comitetului etc. Împuterniciţii coordonau cu centrul toate chestiunile, inclusiv cele de importanţă minoră, cum ar fi deschiderea unor biserici, numirea în funcţii a unor noi candidaţi la un post bisericesc etc. În felul acesta, Biserica se afla sub controlul permanent dublu – al organelor securităţii de stat şi al împuterniciţilor Comitetelor pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse561. Aşa se face că în 1944, când Basarabia a fost anexată din nou de URSS, politica statului sovietic faţă de Biserică era puţin alta decât cea din 1940. În perioada ce a urmat după 1944, Biserica Ortodoxă din RSSM a trecut prin aceleaşi momente de linişte, cât şi de intensificare a politicii antireligioase ca şi întreaga Biserică Ortodoxă din URSS. Cu toate acestea, au existat şi anumite particularităţi specifice. Astfel, dacă în perioada postbelică (1945-1953) Biserica Ortodoxă Rusă s-a bucurat de o relativă linişte, atunci cea din RSSM a trecut prin timpuri grele. După 1944 autorităţile sovietice au depus toate eforturile ca să înglobeze cât mai rapid noua Republică unională în sistemul socialist. Aceasta presupunea un proces

559

560

561

V.I. Korobenko, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ i sovetskoe gosudarstvo v seredine 60-h-80-h godov XX veka…, р. 26-28. Vezi: T.A. Čumačenko, Sovet po delam Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi pri SNK (SM) SSSR v 1943-1947 gg.: osobennosti formirovanija i dejatel‘nosti apparata…, р. 69-98. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 306. Ibidem, p. 307.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

135

intens şi forţat, care s-a şi petrecut în linii generale în perioada 1944-1953562. Chiar de la început autorităţile au constatat că sovietizarea şi deznaţionalizarea se confruntă cu dificultăţi majore. Una din cauzele elucidate era religiozitatea accentuată a populaţiei şi influenţa prea mare a Bisericii. De aceea, imediat după reinstaurarea administraţiei sovietice în Basarabia şi Transnistria, s-a început lupta contra Bisericii. În primul rând, un şir de slujitori ai altarului au fost arestaţi şi condamnaţi de instanţele de judecată sovietice. Acuzaţia adusă lor era că în perioada 1941-1944 au făcut propagandă antisovietică şi proromânească. Preoţii care au scăpat de arestare au fost persecutaţi şi intimidaţi pe diferite căi: erau alungaţi din casele parohiale, erau impuşi să plătească impozite mari, li se intentau dosare false şi erau ameninţaţi cu deportarea etc. Din cauza că o bună parte a clerului se refugiase în dreapta Prutului, iar din cei rămaşi în RSSM mulţi au fost arestaţi şi exilaţi, s-a ajuns la situaţia din 1940-1941, când un preot era nevoit să suplinească 7-10 parohii. Această situaţie era pe placul autorităţilor sovietice. Pe parcursul stăpâniri lor, comuniştii au făcut totul ca în RSSM să fie criză de preoţi. De asemenea, ei făceau tot posibilul ca preoţii să nu predice. Cei care predicau erau chemaţi permanent în diferite instanţe ca să dea lămuriri ce au avut în vedere spunând în predică cutare sau cutare lucru. Unora li s-au intentat dosare penale pentru unele afirmaţii din predici, fiind apoi arestaţi şi condamnaţi la mai mulţi ani privaţiune de libertate. Comuniştii au mai urmărit ca în rândul preoţilor să ajungă persoane cu o pregătire intelectuală redusă, fără studii teologice. Prin această politică se dorea ca credincioşii să fie lipsiţi şi separaţi de conducătorii lor spirituali, scopul final fiind ca populaţia să adere la noua „religie” – ideologia comunist-ateistă şi să devină un nou popor – al „moldovenilor sovietici”. Pentru obţinerea acestui scop, s-au depus eforturi considerabile şi persistente, şi prin resursele investite, şi prin sferele cuprinse, şi prin metode folosite (de la cele mai agresive până la cele mai subtile). În urma analizei unui şir de documente din arhiva Ministerului de Interne din Moscova istoricul Valeriu Pasat a ajuns la concluzia că pot fi evidenţiate următoarele direcţii esenţiale ale politicii antibisericeşti promovate de regimul comunist în anii ’50-’60 în RSSM: „În primul rând, se înfăptuia un control de stat rigid asupra organizaţiilor religioase, ceea ce, în ultimă instanţă, se solda cu încercarea de a instaura un control total al regimului aflat la putere asupra conştiinţei întregii populaţii. În al doilea rând, putea fi observată 562

Vezi: M. Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică 1944-1950.; I. Caşu, “Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989).; I. Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

136

Veaceslav Ciorbă

tendinţa sistematică de a „produce tensiuni” în interiorul Bisericii prin infiltrarea în structurile ei a numeroşi agenţi şi informatori sau, precum se spune în unul din documente, „pentru prelucrarea conducătorilor şi desfăşurarea unor acţiuni distructive”. În al treilea rând, erau stimulate permanent încercările de contrapunere a diferitelor grupuri de credincioşi, declanşarea artificială a tensiunilor şi contradicţiilor dintre diverse confesiuni. În al patrulea rând, se exercita o presiune permanentă asupra Bisericii pe calea închiderii bisericilor şi mănăstirilor, transmiterea avutului lor unor organizaţii de stat, majorării impozitului pentru comunităţile religioase. În al cincilea rând, erau folosite activ, în mod ofensiv, toate formele şi metodele unei propagande antireligioase militante, prin intermediul presei, radioului, cinematografului, se organizau procese judiciare publice împotriva activiştilor religioşi. În al şaselea rând, erau aplicate făţiş unele forme de reprimare, cum ar fi arestările şi deportările clericilor”563. Una din principalele arme folosite de regimul comunist în luptă contra Bisericii, pe lângă metodele de reprimare, a fost propaganda ideologică. Chiar din 1944 conducerea Partidului Comunist de la Chişinău a cerut acordul Moscovei să intensifice presiunile de ordin ideologic şi să întreprindă un şir de măsuri menite să minimalizeze influenţa Bisericii Ortodoxe asupra populaţiei564. În septembrie 1944 Comitetul central al Partidului Comunist din URSS (CC al PCUS) a adoptat hotărârea „Cu privire la organizarea propagandei ştiinţifico-educative”, prin care organizaţiile de partid erau obligate să propage cunoştinţele ştiinţifice, realizările ştiinţei, ale tehnicii şi culturii, care să combată religia. Iar pentru a ţine sub control situaţia în domeniul cultelor din RSSM, la 28 februarie 1945 a fost emisă hotărârea „Cu privire la rezultatele educaţiei ateiste şi activizarea instruirii politice a populaţiei din RSSM”, prin care autorităţile comuniste locale erau obligate să intensifice propagarea ateismului565. În iulie 1946 a fost convocată Plenara CC al PC din RSSM, care a adoptat anumite măsuri de intensificare a educaţiei ateiste în rândul populaţiei cu scopul de a-i schimba mentalitatea566. În hotărârea din 5 octombrie 1948 563

564

565

566

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 313-314. Al. Donos, Aspecte din istoria Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească din perioada 19441953..., p. 29. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 82-83. M. Ababij, D. Goldenberg, D. Těběkaru, Preodolenie religii i utverždenie ateizma v MSSR, Chişinău, 1983, p. 32.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

137

a CC al PC din RSSM se menţiona: „(...) numărul ridicat al instituţiilor religioase (biserici în funcţiune, mănăstiri, secte religioase), puternicele anacronisme religioase, persistenţa influenţelor ideologiei naţional-burgheze, activizarea luptei de clasă în mediul rural, impune intensificarea propagandei ştiinţifice de culturalizare în republică, (...) este necesară intensificarea propagandei antireligioase şi a viziunii materialiste”567. În aceeaşi ordine de idei, se înscria şi decizia din 26 iulie 1949 aceluiaşi CC al PC din RSSM, prin care se indica asupra necesităţii intensificării „luptei cu diversele manifestări ale ideologiei burgheze şi naţional-burgheze, cât şi cu anacronismele capitaliste în conştiinţa populaţiei”. O atenţie deosebită a fost acordată „amplei desfăşurări a propagandei antireligioase... cu precădere în mediul rural şi în limba moldovenească”568. În anul 1947 în RSSM a fost creată „Societatea pentru propagarea cunoştinţelor politice şi ştiinţifice”, în cadrul căreia erau instruite cadrele pentru educaţia ateistă. În anul 1949, discipolii societăţii respective au ţinut 400 de mii de lecţii pentru un milion şi jumătate de oameni569. În toate căminele culturale şi în biblioteci erau organizate activităţi cu caracter ateist: serate, seminarii, lansări de carte. De asemenea, au fost create „colţişoare roşii”, unde un loc principal îl ocupau cărţile şi tablourile cu conţinut ateist. Populaţia era obligată în mod forţat să participe la diverse manifestări cu caracter ateist. Pentru a asigura pe propagandiştii ateişti cu literatură antireligioasă au fost traduse şi editate un şir de lucrări ale unor autori ateişti sovietici: „Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi” semnată de E. Iaroslavski; manualul „Bazele ateismului ştiinţific” sub redacţia lui I. Ţimerian; „Biblia hazlie” şi „Evanghelia hazlie ori viaţa lui Isus” de L. Taksil. Ulterior, la comanda de stat, au început să fie scrise şi editate lucrări cu caracter ateist, având ca autori pe activiştii din RSSM, printre care „Ştiinţa şi religia” de N. Pomorţev, „Apariţia şi esenţa de clasă a religiei” de A. Simionov, „Iudaism – apariţia şi esenţa” de Z. Reaboşapca etc570. În 1950 CC al PC din RSSM a decis ca în perioada octombrie 1950 – februarie 1954 să fie editate 47 de cărţi cu conţinut antireligios cu un tiraj nu mai mic de 20 000 de exemplare fiecare571. La 3 martie 1953, CC al PC din RSSM a adoptat decretul „Cu privire la intensificarea propagandei ateiste şi ştiinţifice în republică”, în care se 567 568 569 570 571

AOSPRM, F. 51, inv. 7, d. 30, f. 6-9. Ibidem, d. 34, f. 220. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 83. Ibidem, p. 83-84. AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 113, f. 222.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

138

Veaceslav Ciorbă

menţiona că propaganda antireligioasă este de o „importanţă deosebită... în procesul formării clasei muncitoare în spiritul ideilor comuniste”. Prin această decizie se cerea organelor de partid şi structurilor de stat „să înceteze în mod hotărât de a subaprecia importanţa acţiunilor cu caracter ideologic..., să demaşte necontenit toate manifestările ostile ideologiei marxiste”, accentuând că „anacronismele religioase sunt un obstacol în procesul construirii comunismului”572. Propaganda ateistă a avut un efect dezastruos pentru Biserica Ortodoxă din RSSM. În perioada sovietică numărul ateiştilor şi necredincioşilor a crescut progresiv. Cu toate acestea, autorităţile comuniste în permanenţă nu erau satisfăcute de rezultate. Dorinţa lor era ca să se ajungă la un rezultat de 100 de procente. Pentru controlul nemijlocit al activităţii Bisericii Ortodoxe din RSSM, în septembrie 1944 a fost înfiinţat Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM, iar în funcţia de împuternicit a fost numit S. Volkopealov, comunist venit din oraşul Omsk573. În raportul acestuia „Cu privire la activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse în RSS Moldovenească” din 1 februarie 1945, se menţiona că în Eparhia Chişinăului din aproximativ 900 de biserici, din cauza lipsei de preoţi, funcţionau doar 350-370. Din acelaşi motiv, în unele parohii credincioşii se adunau duminicile şi sărbătorile în biserică, unde săvârşeau diferite rugăciuni, având în frunte diaconi sau cântăreţi. Funcţionau, de asemenea, 24 de mănăstiri, dintre care 15 de călugări şi 9 de maici, numărul nevoitorilor fiind de 1517 de persoane. Situaţia economică a mănăstirilor era precară, ceea ce se explica prin devastările în urma acţiunilor militare şi prin confiscarea avutului unor mănăstiri de către sovhozurile şi colhozurile nou formate574. În 1945 în funcţia de împuternicit al Comitetului de la Chişinău a fost numit P. Romenski, iar în 1950 au mai fost numiţi doi împuterniciţi-adjuncţi, cu sediul în oraşele Bălţi şi Tiraspol. Primele acţiuni ale Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM au fost legate de închiderea bisericilor şi mănăstirilor. În 1945, conform unei instrucţiuni elaborate de Comitetul central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, imobilele bisericeşti şi averea urmau să fie înregistrate la împuternicit, după care comunitatea parohială trebuia să 572 573 574

Ibidem, inv. 12, d. 383, f. 17-18. Ibidem, inv. 16, d. 10, f. 80. Ibidem, inv. 3, d. 41, f. 7-8. Datele prezentate de împuternicit nu sunt exacte.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

139

încheie cu comitetul executiv orăşenesc sau raional un aşa-numit „acord-tip”. „Această acţiune nu trebuie să poarte caracterul unei campanii, – se sublinia în instrucţiune. Comunităţilor trebuie să li se explice, că încheierea acordurilor este prevăzută de „Regulamentul cu privire la administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse” din 31 ianuarie 1945 şi nu urmăreşte decât să stabilească numărul de imobile şi averea, aflate în posesia parohiilor ortodoxe”575. În perioada anilor 1945-1948 a avut loc înregistrarea şi reînregistrarea mănăstirilor, bisericilor şi a averii lor. Prin înregistrarea comunităţilor religioase autorităţile comuniste urmăreau, între altele, şi scopul ascuns de a închide un şir de biserici. Astfel, acele parohii, care aveau preot (la acel moment peste două treimi din bisericile existente în RSSM nu aveau preot), precum şi acele, unde comunitatea a reuşit să încheie de sine stătător un asemenea „acordtip”, bisericile au fost înregistrate ca fiind în funcţiune. În celelalte cazuri bisericile au rămas neînregistrate, adică fără dreptul ca în ele să se săvârşească servicii divine. În anii următori, atunci când enoriaşii se adresau arhiereului cu rugămintea de a trimite un preot în bisericile lor neînregistrate, ei primeau un răspuns negativ. Marea majoritate a acestor parohii nu au mai reuşit în perioada sovietică să obţină permisiunea ca în locaşurile lor neînregistrate să se oficieze servicii divine. Iată câteva exemple: „Biserica satului Ciopleni, raionul Vadul lui Vodă, nu funcţionează din 1944 din cauza lipsei unui preot. Pornind de la acest fapt, scria împuternicitul P. Romenski, consider neîntemeiată deschiderea bisericii în acest sat şi propun ca cererea credincioşilor (cu 44 de semnături) să nu fie satisfăcută (3 decembrie 1954)”576. Locuitorii satului Elizavetovca, raionul Bălţi, scriau în cererea lor din 21 decembrie 1949: „În satul nostru există o biserică de piatră. La timpul său (adică în 1945) preotul din satul vecin Slobozia nu a înregistrat biserica, iar acum Chişinăul ne refuză înregistrarea”577. Consiliul bisericesc din Mândâc, raionul Târnova explica din ce cauză nu funcţionează biserica din localitate: „În 1945 noi am prezentat împuternicitului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din Chişinău toate actele necesare pentru înregistrarea bisericii, care au fost în vigoare până la cea de-a doua înregistrare din anii 1947-1948. În martie 1948 noi am prezentat din nou actele pentru înregistrarea definitivă, dar biserica nu a fost înregistrată, deoarece nu era preot. Din această cauză, la 16 octombrie 1949 Consiliul eparhial a refuzat să numească un preot în biserica noastră”578. 575 576 577 578

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 12-13. Ibidem, d. 52, f. 87. Ibidem, d. 28, f. 60. Ibidem, f. 99.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

140

Veaceslav Ciorbă

Dat fiind faptul, că în RSSM înregistrarea bisericilor şi încheierea acordurilor cu organele executive în perioada anilor 1945-1948 se tărăgăna, în această activitate s-a implicat Consiliul de Miniştri al RSSM, care a obligat toate persoanele şi organele abilitate să termine încheierea acordurilor până la 1 aprilie 1948579. La 1 martie 1946 în RSSM existau 938 de locaşuri de cult ortodox, dintre care au fost înregistrate doar 582 de biserici, inlusiv 8 case de rugăciuni (acestea reprezentau nişte construcţii civile adaptate pentru săvârşirea serviciilor divine)580. Conform situaţiei de la 20 iunie 1949, în RSSM funcţionau doar 567 de biserici581. Faptul că o biserică a fost înregistrată nu însemna că ea nu mai putea fi închisă. Autorităţile sovietice au căutat permanent pretexte pentru închiderea altor noi locaşuri de cult. Motivele erau foarte diverse: pentru că nu au plătit la timp impozitele, pentru că numărul enoriaşilor este mic, pentru că clădirea bisericii se află în stare de avariere, pentru că nu este preot, pentru că în localitatea din apropiere este biserică în care se oficiază servicii divine şi este suficient pentru mai multe localităţi etc. Împuternicitul P. Romenski scria în raportul său pentru prima jumătate a anului 1949: „Din numărul total de 608 biserici în funcţiune, care erau înregistrate la 1 ianuarie 1949, 48 au fost scoase din evidenţă, conform instrucţiunii Comitetului”582. Scoaterea din evidenţă însemna că biserica nu se mai consideră înregistrată, iar dacă vreun preot îndrăznea să slujească într-o astfel de biserică, era aspru pedepsit. În acest fel, comunitatea rămânea fără preot, iar locaşul de cult risca să fie luat de autorităţile publice locale pentru a fi folosit pentru alte necesităţi decât cele religioase. În multe cazuri credincioşii au protestat vehement. În toate instanţele posibile de la Chişinău şi de la Moscova erau înaintate sute de demersuri cu sute de semnături în care se cerea redeschiderea bisericilor, dar fără rezultat. Pentru ca să excludă posibilitatea reînceperii serviciilor divine în bisericile neînregistrate, autorităţile sovietice se străduiau să le ia în folosinţă şi să le „valorifice”, adică să le dea o altă destinaţie. Iată doar câteva exemple. În iunie 1946, prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM clădirea bisericii „Mazarache” din Chişinău a fost transmisă în folosinţă Editurii de Stat a Moldovei. Arhivei judeţene Chişinău i s-a dat clădirea bisericii aflate în subordinea Sovietului sătesc Râşcani. În acelaşi an 1946, clădirea bisericii armeneşti din Orhei a fost transmisă Şcolii normale din Orhei pentru a fi folosită în 579 580 581 582

Ibidem, d. 21, f. 61. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 233. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 28, f. 154. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 444..

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

141

calitate de club583. În 1946 biserica din Podoima, raionul Camenca, a fost transformată în club584. În 1946 membrii consiliului bisericesc al comunităţii din Glinoe, raionul Slobozia (Transnistria), au adresat un demers la Moscova (a fost adresat concomitent patriarhului Alexei, lui Karpov şi lui Stalin), în care se plângeau: “ (...) În februarie 1945 ne-a fost luată încăperea care ne servea ca locaş de cult. Sovietul sătesc a aruncat afară toate obiectele de cult şi nu ne dau altă încăpere. Creştinii sunt obijduiţi, am avut cândva în sat două biserici mari şi frumoase, dar care acum sunt distruse. (…) Ne-am adresat în mai multe rânduri împuternicitului şi arhiepiscopului de la Chişinău. Ne răspund: “Nu sunt încăperi”. Încăperea pe care am amenajat-o ca biserică se află în curtea şcolii, dar separată de corpul principal. Acum este distrusă parţial şi transformată în depozit de lemne. Altă încăpere nu vor să ne acorde. Când ne-au luat încăperea bisericii, motivau că vor să extindă şcoala. Oare pentru lemne?”585. La 11 iulie 1949 Consiliul de Miniştri al RSSM a decis transformarea bisericii de pe strada Pavlov din Chişinău în sală pentru sport. În hotărâre se menţiona: „Biserica va fi folosită pentru crearea unor condiţii favorabile pentru funcţionarea şcolii sportive de seară”. Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel de pe strada Munceşti din Chişinău a fost transmisă Direcţiei Industriei Poligrafice, pentru a fi folosită ca depozit pentru păstrarea cărţilor.586 În 1949 biserica din Chiţcani, raionul Bender, a cărei construcţie încă nu fusese terminată, a fost dată Comitetului executiv raional pentru local de club. În primul trimestru al anului 1950, sub diferite pretexte, au fost închise 15 biserici, clădirile acestora fiind transformate în depozite, cluburi săteşti etc. În 1951 biserica din Nezavertailovca, raionul Slobozia (Transnistria) a fost dată în folosinţă colhozului587, care a transformat clădirea în cinematograf, cârmuirea colhozului şi bibliotecă sătească. Şirul unor astfel de exemple poate fi continuat, căci este foarte lung. Un alt aspect al politicii antibisericeşti promovate de statul sovietic a fost lupta împotriva mănăstirilor. În perioada stalinistă mănăstirilor basarabene le-au fost impuse impozite exagerat de mari astfel încât statul să aibă cât mai mult folos de pe urma mănăstirilor cu potenţial economic ridicat (mănăstirile erau obligate să achite statului 40% din venit, în timp ce colhozurile 583

584 585 586 587

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 315. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 11, f. 1. Ibidem, d. 12, f. 93. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 43. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 315.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

142

Veaceslav Ciorbă

achitau doar 25%)588, iar cele mici să se ruineze şi să fie închise. În perioada 1944-1953 au fost închise 12 mănăstiri. Nevoitorii împreună cu o bună parte a averii mobile s-au adăpostit în mănăstirile în funcţiune, iar pe teritoriile mănăstirilor închise au fost înfiinţate spitale, orfelinate, sanatorii etc. Sub control strict era ţinută şi activitatea episcopului din Chişinău şi a preoţilor. Pentru orice acţiune ierarhul trebuia să primească mai întâi aprobarea împuternicitului, care, la rândul său, se consulta în toate chestiunile cu Comitetul central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din Moscova. Dacă nu se dădea aprobarea, atunci lucrul nu putea fi făcut. În acest fel, Întâistătătorul Bisericii din RSSM era lipsit de posibilitatea de a hotărî în mod autonom chestiuni care ţineau de viaţa internă a Bisericii, cum ar fi, de exemplu, convocarea unei adunări a protopopilor sau a stareţilor, înfiinţarea unor cursuri teologice, editarea unui calendar bisericesc sau a unei cărţi de cult589 etc. Atunci când episcopul Benedict Poliakov (1947-1948) a încercat să-l nesocotească pe împuternicit, el a fost repede transferat în altă eparhie. Pe timpul episcopului Nectarie Grigoriev (1948-1969), s-a ajuns la aceea că cu împuternicitul se coordonau şi aşa probleme ca vizitele în parohii şi mănăstiri, numirea şi destituirea preoţilor şi altele destul de mărunte. Activitatea episcopului era în permanenţă spionată, erau înregistrate toate predicile, era controlată corespondenţa etc. La fel de limitaţi în acţiuni erau şi preoţii. Ei nu puteau începe o reparaţie cât de mică în biserică, fără aprobare, nu puteau procura ceva mai important pentru biserică fără aprobare, predicile şi corespondenţa lor erau, la fel, controlate. Linia generală a politicii antibisericeşti, promovate de regimul comunist în RSSM era gândită şi coordonată de Moscova. Deşi se urmărea distrugerea Bisericii, aceasta trebuia să se producă fără tulburări interne şi fără a afecta imaginea statului sovietic pe plan internaţional. Directivele venite de la „centru” presupuneau anumite cerinţe restrictive faţă de Biserică, dar aveau şi anumite limite. Nu rare au fost cazurile când autorităţile sovietice locale au excelat în zel şi au depăşit aceste limite. Acţiunile „ilegale” ale organelor sovietice locale au devenit în perioada sovietică o normă. S-a ajuns până la aceea că în unele cazuri organele centrale au fost nevoite să ia măsuri cu cei din teritoriu. De exemplu, la 29 decembrie 1945 şeful secţiei de organizare şi instruire a CC al PCUS îi comunica secretarului CC al PCUS, Gh. Malenkov, despre unele cazuri de atitudine incorectă a unor funcţionari faţă de slujitorii cultelor religioase: “În RSS Moldovenească unii conducători din raionul 588 589

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 224. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 462-463.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

143

Orhei i-au impus pe unii slujitori de la mănăstiri să facă de serviciu la sovietele săteşti, iar în unele cazuri i-au folosit chiar în calitate de agitatori. În deplasările lor, lucrătorii raionali înnoptează la mănăstiri, se alimentează în contul lor, iar uneori se pun pe chefuit cu stareţii”590. Mănăstirile erau impuse să facă mese pompoase funcţionarilor de stat, uneori chiar să dea mită pentru ca aceştia să nu ia măsuri restrictive sau decizii prin care să nedreptăţească obştile monahale. Deşi comunităţile parohiale, cât şi cele monahale făceau tot posibilul ca să nu deranjeze autorităţile, deseori apăreau neînţelegeri şi tensiuni. Şi aceasta, în special, din cauza că autorităţile se amestecau brutal în viaţa internă a Bisericii, foloseau metode de administrare birocratică şi nu permiteau credincioşilor să-şi manifeste liber credinţa. Autorităţile publice locale interziceau procesiunile religioase cu cruci, steaguri şi icoane, interziceau pomenirile de obşte ale morţilor în cimitire şi alte slujbe religioase, cum ar fi sfinţirea unei fântâni sau a unui izvor etc. De exemplu, la 13 mai 1946 preotul Nicolae Prusenco din Mălăieşti, raionul Tiraspol, a adresat împuternicitului o plângere în care scria că a fost chemat de creştinii din satul vecin Crasnaia Gorca ca să le sfinţească, la 9 mai, o fântână, dar preşedintele sovietului sătesc nu a permis acest lucru. “Deoarece în acest sat nu este preot, de câte ori eram chemat la vreo trebuinţă, mergeam întâi la sovietul sătesc. De această dată preşedintele a fost împotrivă, spunând că dacă se vor aduna la sfinţirea fântânii 10 băbuţe, el nu e contra, dar dacă vor fi mai mulţi, tot satul, se va considera demonstraţie şi el este împotrivă. Şi am fost nevoit să plec, fără să sfinţesc fântâna”591. Autorităţile sovietice locale erau în căutare permanentă de motive prin care perturbau liniştea vieţii bisericeşti. De exemplu: preotul Nicolae Prusenco a fost chemat de un lucrător al NKGB-ului, care i-a spus să facă slujbele de dimineaţă în aşa fel ca ele să se sfârşească la ora 8.00, iar cele de seară să înceapă de la 20.00, căci oamenii trebuie să muncească la câmp. Acesta a scris un raport pe numele episcopului Ieronim, în care îl întreabă cum să procedeze, căci acest regim practic nu poate fi aplicat, mai ales în Săptămâna Patimilor sau în alte cazuri592. Înaintea alegerilor în Sovietul Suprem al URSS din 1950, secretarul sovietului sătesc din Căuşeni a cerut preotului să înceteze serviciul divin şi să închidă biserica, iar pe credincioşii aflaţi la slujbă să-i trimită la o adunare a alegătorilor. Preotul a cerut secretarului ordin în scris, pe care acela n-a 590

591 592

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 316-317. A.N.R.M., F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 82. Ibidem, f. 63.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

144

Veaceslav Ciorbă

întârziat să i-l înmâneze: “Preotului bisericii din Căuşenii Noi. Ordonăm să închideţi imediat totul şi să scoateţi lumea din biserică. Pentru neexecutarea acestui ordin purtaţi răspundere personală. 25 februarie 1950. Semnătura secretarului, ştampila sovietului sătesc”593. Preşedintele sovietului sătesc din Slobod-Gorodişte, raionul Chiperceni, a luat la 1 februarie 1946 unsprezece covoare de la biserică pentru alegeri, după care a refuzat să le restituie594. Erau cazuri când cântăreţul sau epitropul erau trimişi la lucru pe mai multe zile undeva mai departe de sat, ca să nu-şi poată onora obligaţiunile bisericeşti595 sau erau obligaţi să lucreze în sărbători596. La 2 ianuarie 1946 împuternicitul a primit o plângere din partea epitropului din Ciocâlteni, raionul Teleneşti, în care acesta se plânge că este jignit cu cuvinte urâte de către preşedintele sovietului sătesc, care-l trimite la muncă după bunul său plac597. Erau cazuri când şi preoţii erau impuşi să lucreze sau se găseau alte motive pentru ca să nu poată săvârşi serviciile divine598. De asemenea, în mod intenţionat, pentru a împiedica pe credincioşi să meargă la biserică, sâmbăta şi duminica erau organizate zile de muncă pentru folosul societăţii, numite “subotnice” şi “voscresnice”. Motivând importanţa muncilor agricole, colhoznicii erau impuşi să lucreze duminica şi în sărbători (chiar şi în sărbători ca Paştile, Paştile blajinilor etc.). Un alt caz elocvent îl aflăm dintr-un raport al egumenului mănăstirii Suruceni adresat împuternicitului: „Duminică, 10 iulie 1955, la mănăstire au apărut directorul fabricii de vin din Ialoveni A. Gh. Karataev, membru de partid, preşedintele colhozului „Voroşilov” din Chiperceni, Vidiş, membru de partid, împreună cu încă trei bărbaţi şi două femei, în stare de ebrietate. Ei au început a se purta ca nişte huligani, fugărind călugării, strigând la aceştia că de ce mai trăiesc la mănăstire şi nu se împrăştie de acolo. S-a evidenţiat prin purtarea sa mai ales Vidiş, care alerga cu cuţitul în mână. El a vrut să taie barba unui călugăr bătrân, iar pe stareţul mănăstirii Gargalâc a încercat să-l lovească cu cuţitul, chiar în biserică, unde a dat buzna în timpul slujbei. Călugării au venit în ajutor stareţului, luându-i lui Vidiş cuţitul şi dându-l afară din biserică. Slujba s-a întrerupt, credincioşii s-au împrăştiat. După aceasta Vidiş şi ceilalţi scandalagii beţi n-au încetat acţiunile lor huliganice, au continuat să alerge prin curtea mănăstirii strigând: „măcar un călugăr să omor!”599. 593 594 595 596 597 598 599

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 317. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 125. Ibidem, f. 36, 87. Ibidem, f. 45, 46. Ibidem, f. 1. Ibidem, f. 89. Ibidem, d. 57, f. 80.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

145

Şirul unor astfel de acţiuni poate fi continuat, dar exemplele enunţate prezintă deja tabloul general al atitudinii autorităţilor publice locale (soviete săteşti, executive raionale, precum şi alte instanţe) faţă de Biserică. Această atitudine s-a păstrat pe toată perioada sovietică şi ea reflectă ura comuniştiloratei care erau în funcţii de conducere, care luptau contra Bisericii nu sub presiunea directivelor de la “centru”, ci din plăcere, uneori chiar excelând de zel. La 5 martie 1953 a murit Stalin, iar odată cu moartea dictatorului a început o nouă perioada în istoria statului sovietic, cu repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. Una din primele acţiuni ale noului conducător al statului sovietic Nikita Hruşciov a fost demascarea cultului personalităţii lui Stalin şi criticarea metodelor lui represive. Această luare de atitudine a alimentat speranţa că relaţiile dintre statul sovietic şi Biserica Ortodoxă se vor îmbunătăţi. Dar nu a fost aşa. În perioadă lui Hruşciov relaţiile dintre stat şi Biserică au fost destul de sinuoase. Critica epocii lui Stalin a dus la o mică destindere şi a adus un suflu de libertate societăţii sovietice, fapt pentru care perioada anilor 1953-1958 a fost numită, în literatura de specialitate, perioada „dezgheţului”. Hruşciov a criticat, de asemenea, politica lui Stalin faţă de Biserică, calificată prea tolerantă, cerând o intensificare a luptei antireligioase600. Astfel, la 7 iulie 1954, la indicaţia lui Hruşciov, a fost emisă hotărârea CC al PCUS „Cu privire la neajunsurile majore în propaganda ştiinţifico-ateistă şi măsurile de îmbunătăţire”. Deşi toată vina pentru aceste neajunsuri, conform hotărârii, era pusă pe seama organizaţiilor de partid locale, un cititor mai atent şi mai avizat îşi dădea prea bine seama, că, de fapt, era criticată politica promovată de Stalin faţă de Biserică începând cu anul 1943. Această politică era apreciată drept „conciliatoare” şi în contradicţie cu „poruncile leniniste”. „Trebuie să terminăm odată cu pasivitatea în privinţa religiei, să demascăm esenţa ei reacţionară şi acel prejudiciu, pe care îl aduce societăţii sovietice”601, se menţiona în hotărârea respectivă. „Pentru a intensifica propaganda ştiinţifico-ateistă trebuie utilizate toate formele şi mijloacele de influenţă ideologică şi politică asupra oamenilor muncii în limba lor maternă – lecţii, rapoarte, discuţii, presa, radioul, teatrul, cinematografia. La această activitate trebuiesc atraşi cei mai buni propagandişti de partid, precum şi comsomoliştii, intelectualii, savanţii... ”602. Intonaţia dură a acestei directive de partid, alcătuită sub îndrumarea directă a lui Hruşciov, amintea mult de retorica propagandistă a „Uniunii ateiştilor 600 601 602

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 50-51. G. Štrikker, Op. cit., Vol. II, p. 10. Ibidem, p. 11.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

146

Veaceslav Ciorbă

combatanţi”, care a activat în URSS în perioada interbelică şi a dezlănţuit un adevărat război împotriva Bisericii. Atât doar, că în documentul de partid nu se vorbea nimic de represalii. Hotărârea a constituit un semnal şi un stimulent pentru declanşarea unei masive campanii de propagandă ateistă. Cu mult avânt şi zel au răspuns la acest apel al partidului autorităţile din RSSM. Ca urmare, au apărut imediat un şir de hotărâri de nivel republican. La 12 noiembrie 1954 Ministerul Culturii din RSSM a adoptat hotărârea „Cu privire la intensificarea propagandei antireligioase şi a ateismului ştiinţific”, în care se constatau neajunsurile pe care le avea Ministerul Culturii în educaţia ateistă. Autorităţile erau îngrijorate de numărul redus de lecţii ţinute pe teme ateiste. În 1953, din numărul total de lecţii de popularizare a ştiinţei, doar 14% au fost pe teme ateiste. S-a constatat o utilizare insuficientă a teatrului şi cinematografului în scopuri de propagandă antireligioasă603. În baza hotărârii Ministerului Culturii au fost supuse unui control riguros raioanele Otaci, Zguriţa, Râbniţa, Edineţ, Baimaclia ş.a. Rezultatele controlului au stabilit că nivelul educaţiei ateiste din teritoriu era redus. Situaţia din raionul Zguriţa era calificată drept catastrofală, întrucât aici, pe parcursul a zece luni ale anului 1954, n-a fost ţinută nici o lecţie cu tematică ateistă. De asemenea, s-a constatat că, deşi în Republică, pe parcursul primei jumătăţi a anului 1954, s-au ţinut 2 071 de lecţii pe teme ateiste, nivelul lor ştiinţific a fost destul de scăzut; nu erau atraşi în activitatea propagandistică profesorii de biologie, chimie, fizică; radioul şi teatrele nu participau îndeajuns la procesul de educaţie ateistă a populaţiei604. Ca urmare, ofensiva ateismului militant s-a intensificat. Au început să fie folosite mai intens secţiile de cultură, căminele culturale, bibliotecile, muzeele, în sediile cărora se organizau serate tematice, expoziţii de cărţi pe teme ateiste, festivaluri cinematografice de filme artistice şi ştiinţifice, expoziţii de panouri, fotografii, conferinţe, seminare. Profesorii erau obligaţi să organizeze în şcoli „cercuri ateiste”, dispute, alte activităţi didactice cu caracter ateist. Educaţia ateistă trebuia să persiste în cadrul lecţiilor de istorie, literatură, biologie, geografie, fizică, chimie. La cinematografele din Republică erau prezentate filme cu conţinut antireligios („Egor Bulâciov şi alţii”, „Mikluho Maklai”, „Jorgen”). La comanda oficială, pe scenele teatrelor din Republică erau jucate piese după operele „Tăunul” de Voinici, „Preotul spaniol”, „Frontiera din vest” etc. La radio au apărut un şir de emisiuni radiofonice cu caracter ateist: 603

604

L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 84-85. Ibidem, p. 85.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

147

„Ştiinţa şi religia despre univers”, „Mari personalităţi ruse – luptători împotriva religiei” etc. Regimul comunist căuta elemente de propagandă ateistă până şi în poveştile pentru copii şi de aceea erau editate într-un tiraj mare „Preotul şi dascălul”, „Ivan Turbincă” etc605. În 1954, în RSSM au fost editate mai multe lucrări cu caracter ateist: „Socialismul şi religia” de V. I. Lenin, „Vaticanul – inspirator al fanatismului şi al reacţiunii” de N. Karmanski, „Apariţia creştinismului” de A. Simionov. În 1955 au apărut „Ştiinţa împotriva religiei” de I. Lupalo, „Superstiţiile religioase şi daunele pricinuite de ele” de P. Pavelkin, „Despre posturile creştine, sărbători şi ritualuri” de D. Sidorov. Tirajele literaturii cu caracter ateist erau impunătoare. De exemplu, lucrarea „Socialismul şi religia” de V. I. Lenin a fost editată cu un tiraj de 200 de mii de exemplare, „Religia – duşman al ştiinţei şi progresului” de V. Prokofiev – cu un tiraj de 500 de mii de exemplare606. Acest nou atac al statului sovietic împotriva religiei a fost mediatizat pe larg şi criticat vehement în Occident. Hruşciov a fost nevoit să ţină cont de opinia publică internaţională şi la 10 noiembrie 1954, la iniţiativa lui, a fost adoptată hotărârea CC al PCUS „Cu privire la greşelile comise în propaganda ştiinţifico-ateistă în rândul populaţiei”. În esenţa lui, acest document era un semnal de încetare a prigoanei contra Bisericii: „A obliga comitetele regionale, ţinutale ale PCUS, Comitetele Centrale ale partidelor republicilor unionale şi toate organizaţiile de partid să înlăture greşelile comise în propaganda ateistă şi de acum înainte să nu admită nici un fel de insulte la adresa sentimentelor religioase ale credincioşilor şi ale clerului, şi nici un amestec în activitatea Bisericii”607. Trimiterile la „lacunele sau greşelile în teritoriu” erau invocate în toate cazurile, când era necesar de a modifica tactica, promovată de conducerea de partid, or, o critică directă a acesteia era inadmisibilă. Poporul sovietic trebuia să rămână mereu convins de veridicitatea politicii de partid şi de verticalitatea liderilor comunişti. Deşi în hotărârea respectivă nu se vorbea nimic de renunţarea la ateism (această principală bază ideologică a Partidului Comunist), totuşi, după adoptarea ei, campania propagandistică împotriva Bisericii s-a mai potolit. Educaţia ateistă a poporului sovietic, conform noilor dispoziţii, trebuia promovată pe pretinse „baze constructive”, adică religiei trebuia contrapus cultul restaurat al lui Lenin, care pe timpul dictaturii staliniste a fost în mare măsură neglijat608. 605 606 607 608

Ibidem, p. 85-86. Ibidem. V.A. Alekseev, Iljuzii i dogmy, Moscova, 1991, p. 363-364. Vl. Cypin, Op. cit., p. 364.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

148

Veaceslav Ciorbă

Astfel, pentru Biserică perioada „dezgheţului” a început abia din 1955 şi a durat până în 1958. A fost o perioadă de linişte, precum erau perioadele de linişte din timpul dintre persecuţii în epoca primară a Bisericii. În această perioadă episcopul Nectarie al Chişinăului a primit aprobarea de a hirotoni un anumit număr de preoţi pentru completarea locurilor vacante în parohii. În 1955-1956 au fost hirotoniţi 14 preoţi şi au fost transferaţi în parohii 16 ieromonahi. Au fost reprimiţi în rândul clericilor Eparhiei Chişinăului şi unii preoţi care s-au întors din exil. Pentru prima dată de la reanexarea Basarabiei în 1944 autorităţile sovietice au permis convocarea adunării protopopilor (14-16 iunie 1955)609 şi a adunării stareţilor (4-5 octombrie 1955)610. În această perioadă se obţinea mai uşor permisiunea unei vizite în teritoriu, datorită cărui fapt episcopul Nectarie făcea des vizite la parohii şi mănăstiri. În darea de seamă pe prima jumătate a anului 1954 împuternicitul scria: „Episcopul Nectarie activizează pe toate căile viaţa bisericească. El întreprinde măsuri mult mai active, decât până acum, privind consolidarea disciplinei şi a autorităţii clerului în rândul enoriaşilor. El îi transferă în alte parohii pe preoţii care s-au compromis, iar în locul lor numeşte fanatici şi aroganţi din mediul călugăresc. (...) În satul Maramonovca preotul nu corespundea înaltei chemări de slujire clericală şi deseori bea. Episcopul l-a înlăturat din slujbă şi l-a numit în locul lui pe călugărul Teodor Şavelie de la mănăstirea Chiţcani. (...) În biserica satului Hîrtopul Mare, raionul Criuleni preotul Ioan Ţărnă era un beţivan şi un chefliu. Episcopul l-a transferat într-o altă parohie, iar în locul lui l-a numit pe călugărul Teofilact Grati”611. Dar şi în perioada „dezgheţului” autorităţile de stat nu scăpau de sub control activitatea Bisericii. În mod intenţionat, se păstra deficitul de preoţi. Astfel, în 1956 erau înregistraţi (recunoscuţi de către oficialităţi) 383 de preoţi, în 1957 – 386, în 1958 – 388. Deci, pentru cele 580 de biserici înregistrate în 1959 lipseau mai bine de 200 de preoţi612. În 1956 din cauza necesităţii acute de preoţi, s-a ajuns la ideea creării unor cursuri teologice la Chişinău. Despre această iniţiativă împuternicitul nota următoarele: “(…) În vederea completării “cadrelor bisericeşti” şi a “reciclării” lor, Nectarie, era pe cale să creeze în acest an nişte cursuri pe lângă Eparhie pentru pregătirea şi calificarea cântăreţilor bisericeşti cu un contingent de 150 de oameni. Însă o atare acţiune a fost 609

610 611 612

Iz žizni eparhij. Kišin‘evskaja eparhija, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1955, nr. 7, p. 8-9. Ibidem, nr. 12, p. 6-7. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 251. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 125.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

149

respinsă de noi”613. De asemenea, adunarea protopopilor şi cea a stareţilor au putut fi convocate doar după aprobarea împuternicitului, care a participat şi el la aceste întruniri bisericeşti, stând în prezidiu alături de ierarh. Numirile şi transferările preoţilor, vizitele în parohii şi mănăstiri şi alte acţiuni erau în mod obligatoriu coordonate cu împuternicitul. Adevărata atitudine a statului sovietic faţă de Biserică în această perioadă se vede bine şi în felul în care se proceda în cazul când credincioşii se adresau cu demersuri, sub formă de petiţii şi delegaţii. Aceştia, crezând că statul sovietic şi-a schimbat atitudinea faţă de Biserică, au început a scrie cereri ca să li se permită deschiderea bisericilor neînregistrate. Ele erau adresate, în primul rând, împuternicitului, dar şi altor instanţe sovietice, atât republicane, cât şi unionale. De exemplu, credincioşii din Horodişte, raionul Otaci, scriau împuternicitului: „În timpurile noastre minunate, când noi toţi dorim pace întregii lumi, când urmând exemplul poporului sovietic toată lumea a păşit pe calea dezarmării, noi suntem lipsiţi de pace şi linişte. Oamenii se înarmează unul împotriva altuia, şi aceasta se explică prin lipsa libertăţii de conştiinţă. În satul nostru a fost închisă biserica. Ajutaţi-ne să o redeschidem”614. În 1954 la Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din Chişinău au fost depuse 106 cereri privind deschiderea bisericilor, în 1955 – 151, în 1956 – 322, în 1957 – 288, iar în primul semestru al lui 1958 – 140 cereri615. Acestea erau semnate de oameni concreţi, unele – de una-două persoane, altele – de colective întregi – de la 300 până la 900 persoane. Dar toate aceste solicitări rămâneau fără un răspuns pozitiv. „Din numărul total de cereri şi scrisori, 125 nu au fost examinate din următoarele motive: scrisori anonime – 2; semnate de mai puţin de 20 de persoane – 27; provenite din localităţi, unde nu sunt locaşuri de cult – 2; parvenite din localităţi, unde locaşurile de cult au fost distruse – 4; provenite din localităţi, unde deja funcţionează locaşuri de cult – 9; scrisori care au fost examinate anterior şi au primit aviz negativ – 81. Celelalte 15 cereri au fost examinate şi au primit aviz negativ”616 scria în darea de seamă pe prima jumătate a anului 1958 împuternicitul P. Romenski. În unele demersuri, credincioşii cereau aprobarea pentru construirea unor biserici noi. Astfel, credincioşii din Grădişte, raionul Cimişlia, au înaintat în 1955 o cerere semnată de 142 de persoane, în care solicitau aprobarea de a 613 614 615

616

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 65, f. 284. Ibidem, d. 44, f. 12. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 124. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 547.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

150

Veaceslav Ciorbă

continua construcţia bisericii care a fost începută în 1940, dar care în 1944 a fost oprită. Ei au anexat devizul de cheltuieli, care constituia 188 de mii de ruble şi anunţau că această sumă a fost deja adunată în mare parte de la enoriaşi. Împuternicitul scria în nota sa informativă: „Am pus aviz negativ acestei cereri şi astfel construcţia nu se execută”617. Credincioşii dintr-un cartier al oraşului Tiraspol scriau în cererea lor, că casa de rugăciuni care le servea ca locaş de cult, se afla într-o stare deteriorată şi urma să fie demolată. Conform planului urbanistic, în locul ei urma să fie construită o întreprindere. Prezentânt aceste circumstanţe, semnatarii solicitau permisiunea de a construi o nouă biserică. Răspunsul a fost negativ. „Consider construcţia unei noi biserici în Tiraspol neraţională şi resping această cerere”, menţiona împuternicitul în darea sa de seamă faţă de instanţele superioare pentru prima jumătate a anului 1957618. Au fost refuzaţi şi credincioşii din Tătăreşti, raionul Străşeni, care în demersul lor cereau aprobarea de a construi o noua biserică în locul celei vechi, care era şubredă şi urma să fie demolată619. Autorităţile sovietice au putut să se opună presiunii venite din partea credincioşilor în ceea ce priveşte redeschiderea bisericilor neînregistrate şi construirea unora noi, dar nu i-au putut opri pe aceştia să le repare şi să le restaureze. Erau reparate atât bisericile în funcţiune, cât şi cele neînregistrate, care nu fusese luate încă de stat în folosinţă, pe care comunitatea le îngrijea în aşteptarea că va fi numit un preot şi împuternicitul va permite reluarea serviciilor divine. În 1955 au fost reparate 101 biserici, în 1956 – 199, în prima jumătate a anului 1957 – 109620. În darea de seamă pe 1956, împuternicitul scria îngrijorat, cu referire la datele de care dispunea, că în 1956 pentru lucrările de reparaţie s-a cheltuit mai mult de 4 mln. de ruble621. În 1957 au fost reparate 348 de biserici622. În multe biserici reparaţiile se făceau fără autorizaţie, dar reieşind din faptul că conducerea centrală de la Moscova cerea în anii „dezgheţului” o politică mai tolerantă faţă de Biserică, autorităţile sovietice locale treceau cu vederea astfel de „încălcări”. Evoluţia vieţii societăţii sovietice în anii „dezgheţului” a alarmat autorităţile de partid şi de stat. Regimul comunist nu dorea o democratizare a societăţii, căci prin aceasta îşi pierdea influenţa şi puterea. De aceea, CC al PCUS şi-a schimbat curând politica şi a anunţat că în pragul creării societăţii comu617 618 619 620 621 622

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 44, f. 197. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 467. Ibidem, p. 549. Ibidem, p. 468. Ibidem, p. 416. Ibidem, p. 487.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

151

niste nu trebuie să existe nici un fel de opoziţie ideologică şi că împotriva duşmanilor puterii sovietice trebuie de luptat cu cea mai mare îndârjire şi pe toate căile posibile. În contextul noului curs politic Biserica Ortodoxă era privită ca unul dintre principalii duşmani. La 4 octombrie 1958 CC al PCUS a emis o directivă secretă, cu un titlu lung şi întortocheat: „Cu privire la notiţa secţiei de propagandă şi agitaţie a CC al PCUS privind republicile unionale „Cu privire la lacunele în propaganda ştiinţifico-ateistă”. Această directivă obliga organizaţiile de partid, comsomoliste şi obşteşti să înceapă „o ofensivă propagandistică masivă” contra „rămăşiţelor religioase” din rândul poporului sovietic623. Instituţiile de stat urmau să întreprindă acţiuni administrative, menite să facă cât mai dificilă existenţa comunităţilor religioase. În conformitate cu noul curs politic Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat, la l6 octombrie 1958, două hotărâri: „Cu privire la mănăstirile din URSS” şi „Cu privire la sporirea impozitelor, percepute de la instituţiile eparhiale şi de la mănăstiri”624. În primul document era fixat un termen de şase luni pentru ca Consiliile de Miniştri şi Comitetele pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din republicile unionale să studieze posibilitatea reducerii numărului de mănăstiri şi schituri şi să prezinte propunerile respective Consiliului Unional al Miniştrilor. De asemenea, se propunea reducerea moşiilor aflate în posesia mănăstirilor. Cea de-a doua hotărâre interzicea bisericilor să comercializeze lumânările la un preţ mai mare decât cel al producătorului. Astfel, bisericilor le-a fost aplicată o lovitură de graţie, or, pentru ele această afacere a devenit nerentabilă şi chiar deficitară. Ca urmare, a scăzut oferta de lumânări şi întreprinderile respective au dat faliment625. Concomitent, regimul comunist a intensificat la maximum şi propaganda antireligioasă. La 10 noiembrie 1959, CC al PCUS a elaborat hotărârea „Cu privire la greşelile comise în propagarea ateismului ştiinţific în rândul populaţiei”, în care au fost fixate o serie de măsuri care ţineau de urgentarea procesului de „educaţie ateistă”. O hotărâre similară a fost adoptată şi de Ministerul Culturii al RSSM, care, ţinând cont de indicaţiile organelor superioare de la Moscova, a impus ateismul în toate instituţiile de cultură. Astfel, în casele de cultură şi în căminele culturale erau organizate expoziţii fotografice şi de placarde pe teme antireligioase, serate tematice cu genericul „Ştiinţa şi religia”, „Chimia contra minunilor”. În 1961 în RSSM au fost organizate 1 544 de serate. 623 624 625

Vl. Cypin, Op. cit., p. 379. Ibidem, p. 380. În Eparhia Chişinăului şi Moldovei întreprinderea care producea lumânări a fost închisă mai înainte la 10 iulie 1958. Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 85, f. 81.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

152

Veaceslav Ciorbă

Teatrul „Luceafărul” din Chişinău şi Teatrul Dramatic din Bălţi prezentau pe scenele din RSSM spectacole cu subiecte antireligioase: „Lucruri necurate”, „Inimi încătuşate” ş.a. Pe scena Teatrului Muzical-Dramatic „A. Puşkin” din Chişinău a fost montat spectacolul „Sclavii întunericului”. Biblioteca centrală „N. Krupskaia” din Chişinău a primit indicaţii să elaboreze diverse materiale în ajutorul propagandei ştiinţifico-ateiste, a tânărului ateu, pentru a fi expediate bibliotecilor raionale. La cinematografe şi la TV erau prezentate frecvent filme de popularizare a ştiinţei, al căror mesaj principal era negarea credinţei şi a lui Dumnezeu: „Apostoli fără mască”, „Muzeul de Istorie şi Ateism”, „Universul”, „Oameni întunecaţi” ş.a. Presa era şi ea în totalitate la dispoziţia propagandiştilor ateişti. De exemplu, ziarul „Moldova Socialistă”, care apărea în limbile română şi rusă, a publicat în 1960 douăzeci şi două de articole pe teme ateiste. Redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, organul de presă al Komsomolului, a publicat în anii 1960-1961 douăzeci şi cinci de articole despre activiştii ateişti din rândul comsomolişilor. Exista chiar şi o competiţie nedeclarată între redacţiile ziarelor raionale privind numărul de articole publicate pe teme ateiste. De exemplu, într-un raport al Ministerului Culturii erau menţionate redacţiile ziarelor raionale „Drapelul biruinţei” din raionul Drochia şi „Drapelul comunismului” din raionul Floreşti, care în anii 1960-1961 publicaseră şaisprezece şi, respectiv, zece articole pe teme ateiste. Temele ateismului ştiinţific erau tratate frecvent şi în emisiunile de radio şi televizate pentru copii şi tineret626. În scopul pregătirii specialiştilor în domeniul ateismului ştiinţific, în 1959 au fost constituite Centrul de Instruire Politică, Societatea „Ştiinţa” şi Şcoala Tânărului Ateist. Societatea „Ştiinţa” a fost obligată să organizeze grupuri de propagandişti atei în toate raioanele şi satele din RSSM. Pentru aceştia erau organizate periodic seminare raionale şi republicane cu cheltuieli impunătoare. Începând cu anul 1959, la seminarele raionale şi republicane erau instruiţi anual câte 4-5 mii de propagandişti. În 1959, de propagarea ateismului în RSSM se ocupau aproximativ 1 000 de specialişti calificaţi, printre care lectori şi profesori de la instituţiile de învăţământ superior, academicieni, funcţionari de partid, care pentru activitatea lor erau salarizaţi în mod special. În 19601961 Departamentul ideologic al CC al PC din RSSM a mărit numărul lor cu încă 520 de persoane. În anul 1960, de exemplu, aceşti propagandişti au ţinut în RSSM 8 056 de lecţii în domeniul ateismului ştiinţific. Lecţiile ateiste aveau, de obicei, următoarele teme: „Marxism-leninismul cu privire la apariţia creş626

Vezi: L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 86-89.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

153

tinismului”, „Chimia contra minunilor”, „A existat oare Hristos?”, „Ştiinţa şi religia despre apariţia omului”, „De ce nu cred în Dumnezeu?” etc627. Concomitent cu intensificarea propagandei ateiste s-au intensificat acţiunile şi măsurile de subminare nemijlocită a poziţiei şi influenţei Bisericii. În 1958 la Chişinău a sosit un oarecare Kozin, şef-adjunct al secţiei de inspectare a Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova. El a dat următoarele indicaţii: „1. Să fie limitat numărul de hirotoniri; 2. Să fie limitată înregistrarea în parohii a ieromonahilor din mănăstiri; 3. Să fie efectuată munca de explicaţie cu episcopul ca atât el, cât şi clerul să elibereze mai puţine recomandări pentru admiterea în instituţiile teologice; 4. Să fie luate măsuri pentru împiedicarea reparaţiilor în bisericile care funcţionează şi să fie interzisă construcţia de noi locaşuri; 5. Să fie efectuat un control şi pregătite materialele necesare pentru scoaterea de la evidenţă a bisericilor, în care timp îndelungat nu au fost oficiate serviciile divine”628. În 1959 a fost demis împuternicitul Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM P. Romenski, care a exercitat această funcţie timp de 15 ani, dar care, conform unor denunţuri, nu făcea faţă noilor cerinţe, fiind prea apropiat ierarhului în exerciţiu, pe care îl vizita deseori. El a fost înlocuit, la 17 martie 1959, cu A. Oleinik, tot rus de origine, un ateist zelos şi un adversar consecvent al Bisericii, care a activat la Moscova în componenţa Comitetului central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse629. Noul împuternicit a calificat drept nesatisfăcătoare activitatea predecesorului său şi a cerut conducerii de vârf a Republicii să promoveze mai intens programul Partidului Comunist faţă de religie şi Biserică. Atitudinea sa a fost expusă Consiliului de Miniştri al URSS la 6 aprilie 1959. Printre altele, el scria: „Din observaţiile noastre şi din studierea activităţii Bisericii şi a preoţimii, precum şi din materialele şi datele concrete de care dispunem, se vede că religiozitatea populaţiei republicii, atât în sate cât şi în oraşe, este foarte ridicată. Acest lucru este confirmat de frecventarea intensă a bisericii de către credincioşi, mai ales la astfel de sărbători precum Paştele, Crăciunul, Rusaliile, hramurile şi altele. În aceste sărbători mulţi colhoznici şi o parte a muncitorilor nu ies la muncă. Pretutindeni, mai ales în sate, se îndeplinesc pe larg variate ritualuri religioase, ca botezul copiilor, cununia în 627

628 629

Vezi: Educaţia ateistă a populaţie [Culegere de articole publicate în presă], Chişinău, 1987, p. 10-16; A. Goncear, Impactul propagandei ateiste asupra conştiinţei populaţiei din RSSM (19561989)..., p. 177-180. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 530. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 124; Vezi biografia lui A. Oleinik: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 913-917.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

154

Veaceslav Ciorbă

biserică, îngroparea decedaţilor cu participarea preoţilor, sfinţirea caselor şi altele”630. Pentru a redresa situaţia, A. Oleinik a solicitat alocaţii anuale suplimentare în sumă de 15 800 de ruble631. Într-un termen record – patru zile – solicitările lui au fost satisfăcute. Mai mult decât atât, tot la 10 aprilie 1959, Consiliul de Miniştri al RSSM, printr-o dispoziţie specială, i-a acordat lui A. Oleinik un spor lunar de 1 100 de ruble la salariu632. Beneficiind de susţinerea tuturor organelor de stat sovietice, A. Oleinik a desfăşurat o activitate energică, inventând şi implementând în practică noi şi noi măsuri îndreptate contra Bisericii. Scopul lor principal era reducerea esenţială a numărului de clerici, biserici şi mănăstiri. Noul împuternicit a considerat mult prea blândă decizia superiorilor săi de a închide doar 3-5 biserici pe lună. Ca răspuns, el scria la Moscova: „Pentru închiderea celor 580 de biserici va fi nevoie de aproape 10 ani”. Cerând permisiunea să urgenteze procesul închiderii bisericilor din RSSM, A. Oleinik scria că-şi asumă în acelaşi timp responsabilitatea pentru modul desfăşurării acţiunilor de închidere şi promitea că va urmări personal ca să nu se declanşeze tulburări şi nemulţumiri din partea credincioşilor633. Astfel, în perioada 1959-1964 locaşurile de cult în RSSM erau închise în masă. În a doua jumătate a anului 1959 au fost închise 159634. Astfel, în 1959 funcţionau 540 de biserici, în 1960 – 385, 1961 – 327, 1963 – 257635. În anul 1966 funcţionau doar 194 de biserici, în care slujeau 199 de preoţi636. Autorităţile sovietice se străduiau ca pretextele închiderii locaşurilor de cult să aibă formă „legală”. Unul din motive invocat cu insistenţă de către autorităţile sovietice, era pretinsa scădere a religiozităţii populaţiei. Se inventau chiar şi metode de calculare a nivelului religiozităţii. Astfel, la o întrunire cu secretarii de partid din raioane, A. Oleinik, fiind întrebat cum poate fi stabilit gradul religiozităţii unei localităţi, a răspuns cât se poate de limpede: „Numărul minim al credincioşilor trebuie calculat astfel: dacă biserica are o sută de metri pătraţi, socotiţi câte patru oameni la un metru pătrat şi astfel veţi avea 400 de oameni [credincioşi]”637. La 29 septembrie 1959 A. Oleinik solicita aprobarea organelor superioare de a declara închise bisericile care nu mai funcţionau (adică acele biserici care 630 631 632 633 634 635 636 637

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 3. Ibidem, d. 92, f. 18. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 46. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 103, f. 24-25. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 764. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 51. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 206. P. Furtună, I. Ţurcanu, Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului XX..., p. 96.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

155

erau înregistrate, dar care, în lipsă de preoţi, nu aveau un paroh aparte), fără dreptul de a fi redeschise; de a suspenda activitatea bisericilor închise de către autorităţile sovietice în anii 1940-1941 şi redeschise de autorităţile româneşti în anii războiului638. Inventând noi pretexte, împuternicitul A. Oleinik susţinea că distanţa prea mică dintre biserici le face puţin frecventate şi, deci nerentabile. Pornind de la această idee, s-a ajuns la concluzia că biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi biserica „Ciuflea” din Chişinău sunt prea aproape una de alta şi de aceea una din ele trebuie să fie închisă. În situaţie similară s-au găsit şi alte biserici din capitală: „Sf. Gheorghe” şi „Sf. Constantin şi Elena”, „Buna-Vestire” şi Catedrala. La 16 octombrie 1959 Consiliul de Miniştri al RSSM a aprobat închiderea bisericilor „nerentabile”, afirmându-se în acelaşi timp că locaşurile rămase în Chişinău sunt mult prea suficiente pentru numărul de credincioşi639. Conducerea colhozului din Ghelăuza, raionul Străşeni, anunţa forurile superioare că transformă biserica din localitate în club, pentru că „este înălţată din material de construcţie bun”640. În vara anului 1959, autorităţile, invocând recolta foarte bogată şi lipsa depozitelor, au hotărât să folosească în acest scop bisericile. Astfel, autorităţile din raionul Orhei intenţionau să închidă 22 de biserici, sub pretextul depozitării în ele a recoltei. Oleinik a cerut permisiunea instanţelor superioare, care au dat aviz pozitiv641. Procedurile de închidere erau, în cele mai frecvente cazuri, dure şi brutale. Într-o plângere adresată arhiepiscopului Nectarie, preotul Grigorie Pâslăraşi scria cum a fost închisă biserica unde slujea: „(...) În ziua de 15 noiembrie 1959 preşedintele sovietului sătesc din Senatovca (Sănătăuca – n.a.), Lăpuşneac Ivan Feodorovici, împreună cu preşedintele sovietului sătesc din Napadova, Moroi Gheorghe, au cerut cheile de la starostele bisericii Napadova ca să închidă biserica. Starostele bisericii, împreună cu mai mulţi oameni, au protestat şi n-au dat cheile, cerându-le să arate dacă au ordin în privinţa închiderii bisericii, însă preşedintele din Senatovca a spus că ei sunt „ordin”, apoi au sărit gardul bisericii şi au pus la uşa bisericii lacăt cu sigiliu. După aceasta m-au chemat la sovietul sătesc şi mi-au poruncit să nu mai slujesc în biserica din Napadova că are să fie rău”642. 638 639 640 641 642

L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 47. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 103, f. 80. Ibidem, d. 75, f. 162. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 656-657. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 75, f. 263-264.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

156

Veaceslav Ciorbă

Mecanismul de închidere a bisericilor prevedea şi măsuri de constrângere împotriva clerului, care era învinuit de atitudine neloială faţă de stat, de propagandă împotriva puterii sovietice, de colectarea de mijloace pentru repararea bisericilor, de prestarea serviciilor divine enoriaşilor din alte localităţi decât cele încredinţate ş.a. Pentru acestea şi alte învinuiri inventate la adresa clerului, unii preoţi erau destituiţi şi lipsiţi de dreptul de a oficia serviciul divin, iar ieromonahii erau trimişi înapoi la mănăstiri – în consecinţă, fiind închise şi bisericile în care slujeau. Astfel, în Valea Perjei, raionul Ceadâr-Lunga, preşedintele sovietului sătesc Ion Vasilache, care şi-a propus să închidă cu tot dinadinsul biserica, a obţinut întâi destituirea preotului Serghei Juncu, după care a închis şi locaşul de cult. Locuitorii satului au considerat o atare acţiune nelegitimă şi s-au adresat împuternicitului şi ierarhului rus de la Chişinău printr-o scrisoare de protest semnată de 99 de persoane, dar nu au primit nici un răspuns. Biserica din Văsieni, raionul Soroca, a fost închisă, după ce preotul paroh Cociubinschi a fost lipsit de cinul preoţesc643. Mai erau şi cazuri când deceda vreun preot sau era transferat în altă parohie, altul în loc nu era numit, iar autorităţile sovietice, folosindu-se de moment, declarau aceste biserici închise pentru că nu au preot. „Această reducere a numărului de locaşuri în funcţiune a fost realizată fără a prejudicia necesităţile religioase ale credincioşilor”644 – minţea fără să se sinchisească împuternicitul A. Oleinik, mai oferind şi detalii privind desfăşurarea „cu succes” a acestor acţiuni: „Ne-am concentrat toată atenţia la organizarea acestor acţiuni în aşa fel, încât însăşi conducerea Eparhiei să sisteze serviciile divine în biserici, să lichideze mănăstirile, comunităţile religioase. Experienţa noastră demonstrează, că anume o asemenea abordare se soldează cu rezultate pozitive”645. În unul din rapoartele sale către secţia de propagandă şi agitaţie a CC al PC din RSSM, A. Oleinik scria despre o discuţie pe care acesta o purtase la 6 februarie 1960 cu arhiepiscopul Nectarie referitor la oportunitatea transferului de preoţi dintr-o parohie în alta: „1. Ieromonahul Vornicescu care slujise în biserica din satul Iurceni, raionul Nisporeni, unde slujba a fost oprită, [se propune să treacă] în biserica din satul Pogăneşti, raionul Cărpineni, în locul ieromonahului Grecu, decedat. După părerea noastră (a lui A. Oleinik – n.a.), Vornicescu nu trebuie trimis în acea parohie din motiv că în viitor toţi ieromonahii vor fi îndepărtaţi din parohii, şi în afară de aceasta, satul Pogăneşti 643 644 645

L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 48. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 764. Ibidem, p. 770.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

157

se afla la graniţă; 2. Unul din cei doi preoţi ai bisericii din Dubăsari (Stepan sau Mutruc) [se cere] să fie trimis în satul Rubleniţa din raionul Soroca, în locul preotului Deminschi, ieşit la pensie la sfârşitul lui 1959. Noi credem că în Rubleniţa nu trebuie trimis alt preot, deoarece biserica de acolo nu funcţionează de câteva luni şi nu s-au constatat cerinţe deosebite ale credincioşilor de a relua slujba; 3. Preotul Plevan din satul Cepeleuţi, raionul Ocniţa, [se cere] să fie trimis în satul Coşcalia, raionul Căuşeni, în locul preotului Ureche, decedat. Părerea noastră este că preot în Coşcalia nu trebuie trimis, întrucît biserica de acolo nu funcţionează de mult timp, iar comunitatea religioasă săracă a satului Cepeleuţi, dacă se organizează o bună propagandă ateistă, se poate autodesfiinţa; 4. Cel de-al doilea preot de la biserica Sf. Nicolae din Bălţi, Varzari să fie trimis în satul Peresecina, raionul Criuleni, deoarece acesta nu se poate înţelege cu blagocinul Tuncienco, precum şi din cauza plângerilor numeroase ale credincioşilor împotriva lui, iar preotul Delinschi din Peresecina să fie pensionat. Socotim că aceasta nu trebuie să se facă; 5. Preotul Juncu din satul Valea Perjei, raionul Ceadâr-Lunga, să fie trecut în parohia Sângerei, raionul Lazo, în locul preotului Grigoraş, care pleacă din funcţie. Noi credem că în Valea Perjei preot nu trebuie trimis, deoarece acolo slujba va fi oprită; 6. Preotul Suhac din satul Parcova, raionul Edineţ, să fie trimis în satul Ciripecau, raionul Floreşti, în locul preotului Petrache care pleacă din funcţie. În satul Parcova preot să nu fie trimis, deoarece acolo slujba va fi oprită; 7. Preotul Blajin din satele Medveja şi Coteala, raionul Lipcani, să fie trimis în satul Sofia, raionul Bălţi, iar preotul din Sofia, Stegărescu, să fie trimis în satul Slobozia, raionul Căuşeni, în locul ieromonahului Ţărnă, decedat. În satele Medveja şi Coteala preoţi să nu fie trimişi, deoarece în ambele sate slujba va fi oprită”. La sfârşit, A. Oleinik mai adaugă: „Nectarie, de asemenea, a fost de acord să oprească slujba în bisericile din satele Pârjota, raionul Râşcani, Ecaterinovca, raionul Râbniţa, Grinăuţi-Raia, raionul Ocniţa, şi Copceac, raionul Taraclia, unde preoţii vor fi îndepărtaţi pentru încălcarea legislaţiei sovietice”646. Astfel, pentru a evita anumite tulburări şi nemulţumiri din partea clerului şi a credincioşilor, autorităţile sovietice acţionau cu succes împotriva Bisericii chiar „cu mâinile” reprezentanţilor Bisericii. După toată probabilitatea, aceştia erau agenţi secreţi ai KGB-ului care au fost fie racolaţi, fie infiltraţi în rândul clerului şi în anumite posturi de conducere bisericeşti. Acest aspect este încă puţin studiat, căci documentele de arhivă despre activitatea KGBului în RSSM nu au fost puse la dispoziţia cercetătorilor. Pe acest subiect s-au 646

P. Furtună, I. Ţurcanu, Op. cit., p. 95.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

158

Veaceslav Ciorbă

făcut multe speculaţii în presă, dar toate argumentele aduse sunt mai mult deductive. Există două documente interesante din Arhiva Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova publicate de istoricul Valeriu Pasat. În unul, din 15 mai 1961647, se vorbeşte despre activitatea agenţilor secreţi în vederea închiderii mănăstirii Hârbovăţ. În altul, din 8 ianuarie 1960, aflăm că în perioada respectivă a fost intensificată activitatea agenţilor secreţi infiltraţi în Biserica Ortodoxă din RSSM, numărul cărora s-a ridicat la 16 persoane, dintre care două persoane – „Kazanţev” şi „Iuriev” – ocupau posturi de conducere în eparhie, iar altele 6 – „Voznesenschi”, „Belâi”, „Nichitin”, „Florea”, „Grigoriev”, „Scurtu”, erau protopopi şi stareţi („Nichitin” şi „Florea” au fost racolaţi în anii 1958-1959). Cu ajutorul acestora, era micşorat numărul preoţilor şi al locaşurilor de cult. Astfel, la indicaţia superiorilor, agentul „Kazanţev” a retras dreptul de a sluji în parohii la 33 de ieromonahi, pe motiv că călugărilor nu le este permis să săvârşească toate trebuinţele bisericeşti de care au nevoie mirenii (de exemplu, Taina Cununiei) şi i-a trimis în mănăstiri. Agenţii secreţi au strâns materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului. În baza acestor materiale, în anul 1960, au avut de pătimit cinci preoţi. „Kazanţev” şi „Iuriev” nu permiteau completarea posturilor de preoţi în parohiile rămase vacante, de asemenea, au interzis preoţilor să deservească mai multe parohii concomitent. În rezultatul activităţii agenţilor privind reducerea numărului de preoţi (de la 380 la 327) şi a interzicerii deservirii mai multor parohii, concomitent s-a redus numărul bisericilor în funcţiune de la 546 la 385648. Tot în acest document se vorbeşte şi de alte câteva acţiuni menite să ducă la subminarea Bisericii, despre care vom vorbi ulterior. Important este, însă, să menţionăm că aceste două documente publicate de V. Pasat dezvăluie doar o mică parte din ceea ce se întâmpla în spatele cortinei, aspecte care vor fi studiate atunci când se va permite accesul la materialele de arhivă privind activitatea KGB-ului împotriva Bisericii din RSSM. Nesuportând politica antibisericească a statului sovietic, credincioşii, în unele cazuri, au încercat să se opună închiderii bisericilor. De exemplu, în satul Slobozia, atunci când autorităţile publice locale, având permisiunea Consiliului de Miniştri din RSSM de a închide locaşul de cult, au vrut să-l ia în folosinţă, credincioşii au protestat vehement. Conducerea sovietului sătesc şi cea a colhozului au venit cu tractoarele să demoleze clopotniţa bisericii, dar credincioşii au opus rezistenţă şi au luat sub pază locaşul sechestrat. Situaţii 647 648

V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 664-665. Ibidem, p. 652.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

159

similare au fost semnalate şi în satele Verejeni, Horodişte, Vâsoca şi altele din raionul Otaci. Deosebit de vehement s-au manifestat aceste proteste în satele Răciula, raionul Călăraşi, Baraboi, raionul Râşcani, Cobusca Nouă, raionul Bolboaca şi în altele. Protestele locuitorilor din aceste sate au fost înăbuşite prin acţiuni violente. Ca urmare au fost omorâţi patru oameni, iar zeci de creştini ortodocşi au fost arestaţi şi deferiţi judecăţii649. La 13 ianuarie 1960 CC al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la lichidarea încălcărilor de către clerici a legislaţiei sovietice referitoare la culte”. În hotărâre se menţiona că „în pofida legislaţiei sovietice cu privire la culte, care acordă organelor eligibile din rândul clerului şi al enoriaşilor dreptul de administrare a comunităţilor religioase, slujitorii bisericeşti au concentrat toată puterea în mâinile lor şi o folosesc în scopul consolidării şi răspândirii religiei”. Conducerea de partid era cel mai mult indignată şi alarmată de faptul că, în pofida acţiunilor antibisericeşti şi a propagandei ateiste, activismul religios nu se reducea nicidecum. Astfel, în aprilie 1960 Comitetul central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din Moscova anunţa CC al PCUS, că la serviciile divine pascale în întreaga Uniune Sovietică au participat mai mulţi credincioşi, decât un an în urmă. La 21 februarie 1961 Gheorghe Karpov, preşedintele Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, fiind considerat prea tolerant faţă de Biserică, a fost pensionat. În locul lui a fost numit V.A. Kuroedov, un funcţionar de partid, fost activist al „frontului ideologic”, care s-a afirmat ca un executor disciplinat şi stăruitor al tuturor indicaţiilor „de sus”. La Consfătuirea unională din aprilie 1961 el declara: „Tovarăşi, să recunoaştem cinstit, că în unele republici şi ţinuturi avem o reţea prea deasă de instituţii de cult, care practic nu sunt necesare”650. După aceasta, el a propus să se procedeze la reducerea planificată a numărului de eparhii, centre eparhiale, biserici, mănăstiri şi clerici. La 6 martie 1961 Consiliul Miniştrilor al URSS a adoptat o hotărâre pentru uz intern, intitulată „Cu privire la intensificarea controlului asupra respectării legislaţiei referitoare la culte”, semnată de Nikita Hruşciov. Conform noului document, la pretinsul „control” erau antrenate organele administraţiei locale. În conformitate cu această hotărâre, organele locale de stat erau obligate să urmărească activitatea bisericească pentru a depista încălcările hotărârii în cauză, mai ales de către cler. În acest scop, în RSSM au fost organizate seminare cu secretarii comitetelor executive orăşeneşti şi raionale, cu preşedinţii de soviete săteşti651. 649 650 651

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 103, f. 42. Vl. Cypin, Op. cit., p. 279. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 201-202.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

160

Veaceslav Ciorbă

Conform hotărârii CC al PC din RSSM din 9 ianuarie 1962, comitetele executive raionale, orăşeneşti şi săteşti erau obligate să creeze comisii pentru a ţine sub control respectarea de către cler a legislaţiei sovietice cu privire la culte. Deseori activitatea acestor comisii se reducea la urmăriri, denunţuri şi implicare brutală în viaţa internă a Bisericii. Un punct al acestei hotărâri permitea organelor executive locale, de comun acord cu Comitetele pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, să închidă locaşurile de cult652. Acest fapt a facilitat şi a accelerat procesul de lichidare a multor biserici şi mănăstiri. În această perioadă autorităţile au acordat o mare atenţie “valorificării” bisericilor închise. Autorităţile urmăreau ca credincioşii să se conformeze cu ideea că nu mai au biserică, să nu se mai adune în biserici pentru rugăciuni particulare în comun, să nu mai înainteze demersuri privind deschiderea locaşurilor lor de cult. Conform datelor prezentate de împuternicit, la 1 ianuarie 1962 din numărul total al bisericilor închise, 98 au fost transformate în biblioteci, cluburi, săli sportive şi în depozite, 67 au fost demolate în urma reconstrucţiei localităţilor sau din cauza vechimii lor. Împuternicitul planifica “valorificarea” a încă 557 locaşuri de cult, care nu funcţionau: a) în scopuri social-culturale – 125; b) în scopuri gospodăreşti – 242; c) demolate din cauza vechimii – 109; d) demolate în urma reconstrucţiei localităţilor – 12; e) demolate din cauză că nu pot fi valorificate – 69”653. În 1959, printr-o hotărâre specială a Consiliului de Miniştri al RSSM au fost excluse din lista monumentelor de arhitectură luate sub protecţia statului bisericile Sf. Ilie şi Soborul Vechi, după care, în scurt timp, în conformitate cu planul general de reconstrucţie a oraşului, au fost demolate654. La 18 februarie 1963 pe adresa Consiliului de Miniştri al RSSM a sosit o scrisoare, în care era solicitată excluderea din lista monumentelor arhitecturale şi demolarea unuia dintre cele mai vechi şi preţioase monumente istorice şi arhitecturale din Chişinău – clopotniţa Catedralei (Catedrala era deja închisă şi funcţiona ca muzeu). În demersul său, împuternicitul scria: “Clopotniţa schimonoseşte aspectul arhitectonic al centrului capitalei. Din cauza ei nu se vede clădirea muzeului. De rând cu aceasta, ea nu reprezintă nici o valoare ca monument arhitectural”. Acelaşi motiv a servit şi pentru excluderea clopotniţei din Bălţi din lista monumentelor arhitecturale. Ambele clopotniţe au fost aruncate în aer în anii 1963-1964655. 652 653 654

655

L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 51. I. Pavlinčuk, Op. cit., p.73. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 45-46; ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 97, f. 15. I. Pavlinčuk, Op. cit., p.74, 315-317.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

161

Faptul că vreo biserică este monument de arhitectură şi de istorie nu era luat în calcul de către autorităţile sovietice. În multe cazuri era dărâmată partea superioară (turla şi clopotniţa) a locaşurilor de cult, pentru a li se schimba aspectul arhitectural, după care ele erau date în folosinţă diferitor instituţii de stat. Caracterul abuziv al acţiunilor organelor de stat sovietice s-a manifestat şi prin sistemul de impozitare a bisericilor, care creştea din an în an. Organele fiscale stabileau impozite exagerate prin care grăbeau închiderea bisericilor. În 1961, de pildă, biserica Sf. Nicolae din Orhei a fost impusă la un impozit anual de 4 418 de ruble, iar în 1962 bisericii i s-a cerut o contribuţie pentru anul 1961 în sumă de 10 168 de ruble. Impozitul pentru anul 1962 a fost de 14 398 de ruble. Ca urmare, biserica respectivă a fost închisă656. Astfel de cazuri au fost mai multe. Dosarele de arhivă din fondul împuternicitului sunt pline de cereri şi plângeri privind împovărătorul regim fiscal impus clericilor, bisericilor şi mănăstirilor657. Solicitările de reducere a impozitelor nu erau luate în considerare, neachitarea impozitelor fiind calificată drept o încălcare a legislaţiei sovietice cu privire la culte. La 31 martie 1961, preşedintele Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URRS V. Kuroedov a cerut Patriarhiei de la Moscova realizarea unei „reforme bisericeşti” în domeniul administrării parohiale. El motiva „propunerea” sa prin nemulţumirea enoriaşilor de faptul că „în statul nostru democratic, condus de popor, în comunităţile religioase persistă dictatura unei singure persoane. De aceea, este necesar de a revizui unele prevederi ale „Regulamentului cu privire la administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse”, încât în fruntea parohiei să se afle un organ executiv, şi nu parohul bisericii”658. Prin această „reformă” rolul conducător al comunităţilor religioase a fost delegat de la paroh la consiliul parohial (aşa-numitele “dvaţatki” (grupul celor 20”)), care trebuiau să administreze toată activitatea economico-financiară a parohiei. “Dvaţatca”, fiind o structură laică, putea fi lesne controlată de autorităţile de stat şi servea drept mijloc de promovare şi realizare a deciziilor antibisericeşti. La 18 aprilie 1961 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, supunându-se indicaţiilor statului, a adoptat hotărârea „Cu privire la măsurile de ameliorare a structurii actuale a vieţii parohiale”. Hotărârea a fost aplicată în toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe teritoriul URSS659. Această „reformă” 656 657

658 659

L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 52. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 95, f. 17-19, 142; d. 103, f. 386-386v; d. 104, f. 11-11v, 59-62; d.105, f. 29-29v, f. 112-114. Vl. Cypin, Op. cit., p. 390. Ibidem, p. 391.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

162

Veaceslav Ciorbă

a avut urmări extrem de negative. Clericii au fost înlăturaţi din viaţa parohială, fiind consideraţi angajaţi prin contract pentru „realizarea rânduielilor religioase”. Preoţii parohi nu erau admişi la adunările parohiale care alegeau consiliile parohiale, încât autorităţile comuniste uşor îşi infiltrau acolo oamenii lor. În noile condiţii conducători ai parohiilor au devenit epitropii, care erau aleşi de consiliul parohial şi care deveneau şi preşedinţi ai organului executiv. Deseori acestea erau persoane care nu aveau nimic comun cu Biserica, necredincioşi şi chiar cu o reputaţie destul de dubioasă. Fără acordul lor, preoţii nu aveau voie să facă nimic, nici chiar să angajeze sau să elibereze un paznic660. Mulţi din epitropi erau lacomi, fixau taxe mari pentru serviciile religioase, iar pentru a înfrânge nemulţumirea credincioşilor şi a-şi păstra postul dădeau mită împuternicitului şi altor funcţionari sovietici. Deseori scriau plângeri împotriva preoţilor, nu se îngrijeau de bunăstarea locaşului de cult, nu permiteau efectuarea reparaţiilor, informau organele de securitate despre persoanele (în special, despre intelectuali, funcţionari) care au venit la biserică să se împărtăşească, să se cunune, să-şi boteze copiii. Prin ei, în repetate rânduri, s-a acţionat împotriva unor preoţi buni sau chiar pentru închiderea locaşurilor de cult. Iată cum descrie urmările acestei reforme împuternicitul A. Oleinik: “În general, reforma administrării bisericeşti şi controlul mai strict privind respectarea legislaţiei sovietice despre culte au permis să fie limitată activitatea clerului şi a “ţercovnicilor”. Organele executive ale administraţiilor bisericeşti au încetat să se mai îngrijească în aceeaşi măsură de reparaţia şi înfrumuseţarea locaşurilor. În afara de aceasta, după reformă membrii organelor administrativ-executive au început să-l viziteze mult mai des pe împuternicit”661. Astfel, prin această reformă impusă autorităţile sovietice au reuşit să pună sub controlul lor întreaga viaţă bisericească şi să descentralizeze comunitatea parohială. În 1962 împuternicitul de la Chişinău se revolta de faptul, că sovietele săteşti şi executivele raionale nu îndeplineau recomandările sale privind numirea epitropilor şi nu-şi exercită în deplina măsură drepturile, care le-au fost delegate. „În activitatea sovietelor săteşti şi executivelor raionale se atestă multe lacune. Deşi au primit în repetate rânduri indicaţii şi explicaţii, ei îşi reorganizează foarte lent activitatea. Nu-şi aplică dreptul de a expulza din organele bisericeşti elementele nedorite şi nu iau nici un fel de măsuri pentru a introduce oamenii necesari şi loiali nouă”662. 660 661 662

М.V. Škarovskij, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ pri Staline i Hruščiove..., p. 379. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 108, f. 17-18. Ibidem, f. 38.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

163

Pe lângă acestea, împuternicitul a primit dreptul să dea indicaţii consiliilor parohiale, care erau îndeplinite fără crâcnire. „La recomandarea noastră organele executive bisericeşti au încetat aproape pretutindeni să tragă clopotele. În localităţile mari preoţii nu mai însoţesc cortegiile funerare până la cimitir. De asemenea, a fost lichidat şi obiceiul de a sfinţi casele, care în Moldova este destul de răspândit. La indicaţia noastră, organele executive bisericeşti au obţinut ca elevii să nu frecventeze biserica”663. Clerul nu avea drept să se deplaseze în localităţile vecine, să oficieze rânduielile religioase în casele credincioşilor, să viziteze locuinţele mirenilor etc. Începând cu anul 1961, a fost aplicat aşa-numitul „lucru individual” cu credincioşii. Organizaţiile comsomoliste, de partid, sindicale, secţiile organizaţiei „Ştiinţa” numeau „îndrumători” personali de ateism pentru credincioşii, pe care îi cunoşteau. Dacă metodele de convingere erau ineficiente, în activitatea de „reeducare” era atras colectivul, care trebuia să lupte cu „rămăşiţele trecutului”. Dacă nici aceste acţiuni nu-şi atingeau scopul, urmau sancţiunile administrative, ceea ce însemna că persoana în cauză putea fi exmatriculată sau retrogradată. Deseori elevii erau chiar pedepsiţi fizic de către profesorii lor. Spre exemplu, în zilele de post copiii credincioşilor erau hrăniţi forţat cu lactate; lor li se rupeau cruciuliţele de la piept, li se aplicau alte pedepse morale şi fizice. Pe parcursul anilor 1961-1962 organele administraţiei locale au organizat nimicirea obiectelor bisericeşti din locaşurile scoase de la înregistrare. Astfel, în satele Iablona, Ustie, Limbeni, raionul Glodeni, Verejeni, raionul Otaci şi în alte localităţi au fost arse icoanele, cărţile, veşmintele şi vasele sfinte. Credincioşii din satul Verejeni au fost revoltaţi la culme de acest vandalism şi s-au plâns în toate instanţele posibile. Un grup de enoriaşi a fost chiar în audienţă la Kuroedov, căruia i s-au plâns de acţiunile barbare ale preşedintelui colhozului şi preşedintelui sovietului sătesc. Dar această călătorie la Moscova nu s-a soldat cu rezultatul scontat, iar demersul lor a fost calificat ca o provocare664. Totuşi, autorităţile de partid au fost puţin alertate şi au hotărât să ia unele măsuri. „Societatea de răspândire a cunoştinţelor politice şi ştiinţifice a trimis în raionul Otaci un grup de agitatori ateişti. CC al PC din RSSM pregăteşte un seminar republican al organizaţiilor primare de partid din colhozuri privind îmbunătăţirea activităţii antireligioase în rândul populaţiei şi lupta decisivă cu încălcările legislaţiei sovietice din partea clericilor. CC al PC din RSSM a adoptat o decizie specială, în care a avertizat conducerea raionului Otaci privind slaba activitate ateistă în raion. Au fost adoptate şi alte hotărâri 663 664

Ibidem, f. 18. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 205.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

164

Veaceslav Ciorbă

în această problemă”665, scria împuternicitul Oleinik în nota sa informativă, adresată lui Kuroedov. În perioada 1959-1964 autorităţile sovietice au depus mari eforturi nu numai în ceea ce priveşte micşorarea numărului de locaşuri de cult şi a clerului, ci şi în lupta cu tot ceea ce putea aminti omului sovietic de Dumnezeu şi Biserică. În anul 1959, la ordinul administraţiei centrale au fost lichidate peste 30 de mii de troiţe amplasate la intersecţii de drumuri, la fântâni şi izvoare666. Unele au fost distruse, altele au fost mutate de credincioşi în cimitire. S-a interzis categoric tragerea clopotelor, sărbătorirea hramurilor şi a altor sărbători creştine, colindatul şi alte obiceiuri creştine etc. În perioada 1958-1962 au fost închise, rând pe rând, toate mănăstirile, în afară de mănăstirea de maici Japca. La 14 octombrie 1964 Nikita Hruşciov a fost destituit din funcţii şi înlăturat de la conducere. Odată cu aceasta, a luat sfârşit şi ultima ofensivă masivă a statului sovietic, în frunte cu Partidul Comunist, contra Bisericii. Reevaluând cei şase ani de prigoană ateistă (1958-1964), autorităţile sovietice au ajuns la concluzia că acţiunile de suprimare a religiozităţii nu s-au soldat cu rezultatul scontat. Dimpotrivă, a fost subminată şi prejudiciată loialitatea civică şi cea politică. Rămânând fără biserici, credincioşii s-au retras în ilegalitate, adunându-se în mod clandestin la rugăciuni în comun. Iar această viaţă ascunsă, necontrolată, în opinia specialiştilor-ateişti, era mult mai periculoasă, decât frecventarea liberă a locaşurilor de cult667. De asemenea, despre ateismul militant din URSS se ştia peste hotare, fapt care ştirbea din autoritatea internaţională a statului „noii orânduiri socialiste”. Prin metodele violente aplicate cultelor religioase erau încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului cu privire la religie, care a fost semnată şi de statul sovietic668. Astfel, începând cu anul 1964 noua conducere a statului sovietic a schimbat accentele şi orientarea politică în domeniul cultelor şi, în special, în atitudinea faţă de Biserică. În locul măsurilor represive, care pe timpul lui Hruşciov au fost destul de acerbe, în perioada următoare numită în literatura de specialitate „epoca de stagnare” (1964-1986) se stabileşte un status quo, menit să creeze impresia unei protecţii juridice. Procesul de închidere a bisericilor s-a oprit, iar lupta contra Bisericii şi a religiozităţii a luat forme mult mai moderate. La 27 ianuarie 1965, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, printr-o decizie specială, obliga împuterniciţii să informeze centrul despre nerespectarea de 665 666 667 668

Ibidem. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 763. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 76. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 54.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

165

către autorităţile sovietice locale a legislaţiei sovietice privind cultele şi despre măsurile întreprinse pentru apărarea drepturilor credincioşilor. Reorientarea politicii antireligioase a comuniştilor însemna renunţarea la metodele violente, aplicate anterior, în favoarea educaţiei ateiste669. În urma experienţei acumulate în perioada hruşciovistă, autorităţile ateiste au înţeles că într-un termen scurt nu va fi posibil să dezrădăcineze credinţa din inimile oamenilor şi să distrugă Biserica, de aceea ei au oprit lupta făţişă şi au schimbat tactica, orientându-se la măsuri treptate. A fost atenuat puţin tonul agresiv şi insultător al propagandei ateiste, dar acţiunile propagandistice au căpătat proporţii şi mai mari, fiind orientate spre toate sferele vieţii sociale. La vechile metode se adăugau altele mai “moderne” şi mai subtile. Astfel, au început să fie promovate mai cu insistenţă unele ritualuri comuniste pseudoreligioase, menite să le înlocuiască pe cele creştine: în loc de Cununie, comuniştii propuneau „Nunţi roşii (comuniste)”, în loc de Botez – „Steline” (de la „stea” – simbol comunist), în loc de Prohod – înmormântare „fără popi”. A fost inventată „Ziua recoltei”, care, de obicei, era fixată la hramurile localităţilor. Se introduceau forţat în practică şi „parastasele civile”. De asemenea, au fost create comisii obşteşti pentru a ajuta la supravegherea respectării legislaţiei cu privire la culte, care erau obligate să urmărească sistematic activitatea clericilor şi “ţercovnicilor”. Lor li se recomanda să studieze activitatea ideologică a Bisericii: propovăduirea şi adaptarea la noile condiţii, metodele şi procedeele aplicate de clerici pentru a intensifica influenţa în rândul maselor, în special, al tineretului şi copiilor. O altă sarcină a organizaţiilor obşteşti era să identifice şi să înainteze propuneri concrete, menite să limiteze şi să reducă activitatea comunităţilor religioase670. Un rol important a fost acordat educaţiei ateiste a tineretului. Komsomoliştilor li se recomanda „să ducă o luptă consecventă cu prejudecăţile religioase”, care erau menţionate în acelaşi rând cu „toate manifestările ideologiei burgheze, parazitismul, alte acţiuni antisociale şi manifestări ale trecutului”671. În februarie 1967 a fost organizată o manifestare de mare amploare – Seminarul unional în probleme de educaţie ateistă a tineretului. Participanţii la el au menţionat în mod special necesitatea de a perfecţiona metodele individuale de lucru cu credincioşii, mai ales cu copiii, supuşi unei influenţe religioase în familie672. 669 670 671

672

Ibidem. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 77-78. V.A. Alekseev, „Šturm nebes” otmenjaetca: Kritičeskie očerki po istorii bor‘by s religiej v SSSR, Moscva, 1992, p. 198. Vl. Cypin, Op. cit., p. 409.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

166

Veaceslav Ciorbă

La 8 decembrie 1965 Consiliul de Miniştri al URSS a decis să comaseze „Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse” şi „Comitetul pentru problemele cultelor” într-o singură instituţie – „Comitetul pentru problemele religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS”673. Spre deosebire de Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, care era abilitat, în special, cu coordonarea intereselor de stat cu cele religioase, noul organism avea şi funcţii de control. În mai 1966 a fost publicat regulamentul „Cu privire la Comitetul pentru problemele religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS”. Până la adoptarea documentului respectiv Comitetul activa conform unor directive secrete. Regulamentul stabileşte clar şi fără echivoc funcţiile noii instituţii ca un organ de supraveghere a activităţii comunităţilor religioase, activitate considerată străină şi nocivă pentru statul ateist. Principala sarcină a Comitetului pentru problemele religiei erau supravegherea respectării Constituţiei URSS şi a Decretului din 23 ianuarie 1918 „Cu privire la separarea bisericii de stat”674. După ce au obţinut ca din cele circa 1000 de biserici să funcţioneze aproximativ 200, după ce din cele 25 de mănăstiri a rămas să funcţioneze doar una singură, după ce clericii şi credincioşii au fost până într-atât persecutaţi şi intimidaţi, încât nimeni din clerici nu mai îndrăznea să se opună deschis împotriva vreunei măsuri antibisericeşti, iar cea mai mare parte a credincioşilor pe ascuns se împărtăşeau, se cununau şi îşi botezau copiii, autorităţile sovietice au hotărât că Biserica nu mai prezinta pericolul de altădată, că odată cu creşterea noilor generaţii de “oameni sovietici” şi sub presiunea permanentă a propagandei ateiste ea chiar, va dispărea treptat de la sine. Astfel, în epoca de stagnare Biserica Ortodoxă din RSSM, deşi era în continuare intimidată, constrânsă şi controlată strict de stat, a primit totuşi o anumită libertate formală, care i-a permis să-şi perpetueze existenţa. În noile condiţii mitropolitul Nectarie Grigoriev a început să viziteze mai des parohiile, să numească în parohiile libere pe preoţii care s-au retras din state, să dea recomandări tinerilor care doreau să facă studii teologice, să numească clerici suplimentari în unele parohii, să manifeste interes şi în alte sfere ale activităţii bisericeşti675. Toate aceste activităţi se aflau, evident, sub controlul riguros al împuternicitului şi al instanţelor de partid. Cazul episcopului Bartolomeu Gondarovski (1969-1972) arată elocvent noua politică a statului sovietic. Fiind numit la Chişinău în locul mitropo673 674 675

Ibidem. G. Štrikker, Op. cit., Vol. II, p. 65. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 140.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

167

litului Nectarie care decedase, el a încercat să fie mai mult decât o simplă marionetă. A cerut insistent clerului să nu neglijeze predica, s-a străduit ca sub controlul lui personal preoţii fără studii teologice să facă un anumit stagiu, a învăţat limba română şi a încurajat folosirea ei în cult, făcea multe vizite în parohii etc. Faptul că noul ierarh era foarte activ a trezit îngrijorarea autorităţilor sovietice locale. Dar el a mai “greşit” şi prin altceva. Episcopul Bartolomeu îl nesocotea pe împuternicit şi nu-i cerea acordul pentru a face vizite în parohii, pentru a numi sau destitui vreun preot, precum şi în alte cazuri. De asemenea, el a încercat să minimalizeze influenţa unui grup de preoţi care erau în relaţii strânse cu împuternicitul şi care, pe vremea lui Nectarie, manipulau, în propriul interes, ierarhul. Astfel, pentru faptul că a încercat să depăşească limitele impuse de autorităţi şi pentru faptul că a depus eforturi consecvente pentru a renaşte viaţa bisericească în RSSM, episcopul Bartolomeu a fost înlăturat, la doar trei ani de păstorire, din scaunul episcopal de la Chişinău şi transferat la o altă eparhie676. Următorul ierarh, arhiepiscopul Ionatan Kopolovici (1972-1987), a trebuit să fie mai prudent şi să se conformeze cu cerinţele împuternicitului şi ale autorităţilor de stat. El a continuat iniţiativele episcopului Bartolomeu privind ameliorarea vieţii bisericeşti în Eparhia Chişinăului, dar s-a limitat la viaţa liturgică (ţinuta clerului, respectarea rânduielii şi tipicului serviciilor divine, a cântărilor bisericeşti, reparaţia şi înzestrarea locaşurilor de cult etc.)677, domeniu unde statul nu se prea implica. În celelalte sectoare, viaţa bisericească era totalmente paralizată. În buletinul oficial “Jurnalul Patriarhiei Moscovei” se menţionează mai multe activităţi şi evenimente bisericeşti din Eparhia Chişinăului, dar ele erau cu totul nesemnificative. În special, se scria despre vizitele arhiepiscopului Ionatan în parohii şi la mănăstirea Japca, despre decorarea unor clerici, despre slujbele arhiereşti săvârşite cu ocazia unor praznice împărăteşti678 etc. La 30 octombrie 1979 a fost convocată o adunare la Chişinău – unica adunare generală din perioada sovietică – a întregului cler din Eparhia 676 677 678

Ibidem, p. 144-149. Ibidem, p. 159-165. Vezi: Iz žizni eparhij. Kišin‘evskaja eparhija, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1972, nr. 6, p. 45; nr. 8, p. 33-34; 1974, nr. 7, p. 11-12; nr. 8, p. 34-35; 1975, nr. 6, p. 9-10; nr. 7, p. 22-23; nr. 10, p. 29-32; nr. 12, p. 24-25; 1976, nr. 6, p. 16-17; nr. 9, p. 28-30; nr. 11, p. 19-20; 1977, nr. 5, p. 17-18; nr. 11, p. 23-24; 1978, nr. 3, p. 15-16; nr. 4, p. 21-22; 1979, nr. 2, p. 20-24; nr. 9, p. 20-21; nr. 10, p. 21-23; 1980, nr. 1, p. 23; nr. 4, p. 15-16; 1981, nr. 3, p. 27-28; 1982, nr. 6, p. 42-44; nr. 12, 61; 1984, nr. 3, p. 26-27; nr. 4, p. 21-22; nr. 5, p. 31-32; nr. 6, p. 21-23; nr. 7, p. 28-29; nr. 9, p. 26-28; 1985, nr. 2, p. 25-26; nr. 5, p. 21-23; 1987, nr. 11, p. 36-38.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

168

Veaceslav Ciorbă

Chişinăului. Ca şi în cazul multor altor evenimente din viaţa societăţii sovietice, această adunare a avut un caracter formal, prin care se dorea să se arate lumii că statul sovietic respectă libertatea conştiinţei. La ea a participat şi împuternicitul Vikonski, care a prezentat raportul „Noua Constituţie a URSS (1977) şi libertatea conştiinţei”679. Şi în epoca de stagnare credincioşii au continuat să înainteze demersuri, într-un număr totuşi mai mic, privind permisiunea oficierii serviciilor divine în locaşurile închise anterior. Superiorii de la Moscova primeau de la împuternicitul din Chişinău informaţii regulate privind starea de spirit a “ţercovnicilor”, care uneori erau foarte “agresivi” şi insistenţi. La împuternicit veneau frecvent delegaţii formate din mai multe persoane. Au fost cazuri când credincioşii au colectat bani pentru ca să trimită delegaţi chiar la Moscova. Împuternicitul avea misiunea să se opună redeschiderii bisericilor şi să caute toate căile şi metodele posibile prin care să tempereze zelul “ţercovnicilor” protestatari. Toate instanţele, la care ei apelau, calificau acţiunile lor drept încălcare a legislaţiei sovietice privind cultele, iar cei care depuneau cererile erau acuzaţi de fanatism şi extremism. Nu se cunoaşte nici un caz din perioada de stagnare, când autorităţile sovietice ar fi permis redeschiderea vreunui locaş de cult. Din contra, şi în această perioadă a continuat procesul de “valorificare” a bisericilor închise, dar care erau încă la balanţa comunităţilor parohiale. Dacă la mijlocul anilor ’60 împuternicitul vorbea despre circa 400 de locaşuri de cult care trebuiau folosite în scopuri social-culturale şi gospodăreşti, pe la mijlocul anilor ’80 rămăsese foarte puţine biserici pe care statul nu reuşise să le ia în folosinţă680. În ultimii ani de guvernare a lui Leonid Brejnev a devenit clar, că regimul sovietic era muribund. În prima jumătate a anilor ’80, în pofida frecventelor schimbări, care se produceau la Kremlin, regimul comunist nu a putut să întreprindă careva măsuri de redresare a situaţiei. Abia odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov au fost întreprinse un şir de reforme, dar care nu s-au soldat cu succes, rezultatul fiind invers, ele au arătat că orânduirea socialistă nu este viabilă. Pe fonul aşa-numitei “perestroika” – epoca „democraţiei, transparenţei şi reformelor” – a început să se schimbe şi politica statului faţă de Biserică. În 1986 a fost pensionat veteranul în luptă cu Biserica, preşedintele Comitetului pentru problemele religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS Kuroedov. În presă au început să fie publicate articole, în care era exprimată 679 680

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 81. Ibidem, p. 83.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

169

speranţa că Biserica Ortodoxă Rusă va contribui la renaşterea spirituală a societăţii. Avaria de la centrala atomoelectrică Cernobîl din aprilie 1986 a aprofundat şi ea spiritele apocaliptice şi religioase din societate. În 1987 ideologia oficială, inclusiv în domeniul ateist, a început să bată treptat în retragere681. „Hotarul anilor 1986-1987 poate fi considerat drept un moment de cotitură în situaţia religiei şi a credincioşilor din URSS”682, – susţine D.V. Pospelovski, cercetător al istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse în secolul al XX-lea. Dar au trebuit să treacă încă un an-doi pentru ca situaţia să se clarifice şi să se schimbe cu adevărat. Deşi Mihail Gorbaciov se exprima în public pentru o schimbare în atitudinea faţă de Biserică, împuterniciţii Comitetului pentru problemele religiei din republici şi autorităţile locale nu înţelegeau cam de ce ei ar trebui să-şi schimbe atitudinea şi au continuat vechea politică de intimidare a activităţii Bisericii şi a credincioşilor. Autorităţile centrale, la fel, erau rigide în faţa schimbărilor rapide care se produceau şi în societatea sovietică, şi chiar în sistemul de conducere. Astfel, în 1988 Biserica Ortodoxă Rusă a primit permisiunea autorităţilor să sărbătorească festiv jubileul de o mie de ani de la creştinarea ruşilor. În perioada de pregătire au fost formate două comisii abilitate cu pregătirea evenimentului jubiliar: una la Patriarhie, aflată sub controlul autorităţilor de stat, şi alta la secţia ideologică a CC al PCUS. Prima avea scopul să organizeze manifestările jubiliare, alta – să discrediteze şi să limiteze activitatea Bisericii. La această activitate au fost atrase aşa-numitele „comisii pentru contrapropagandă”, create pe lângă instituţiile ideologice centrale şi cele republicane. Una din sarcinile, înaintate acestor comisii, era „lupta cu religia la nivel local”683. În această perioadă, atât la tipografiile centrale, cât şi în RSSM a fost editat un tiraj masiv de literatură antireligioasă. Astfel, în RSSM a fost editată în 1988 cartea „Ortodoxia în Moldova: istorie şi contemporanietate”, semnată de ateistul A. I. Babii. În ultimul ei capitol, intitulat „Apusul”, autorul încerca să expună prezentul Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească, descriindu-l în cele mai sumbre nuanţe, accentuând, în special, că „în curând toate credinţele religioase” vor fi depăşite684. Manifestările jubileului milenar al Ortodoxiei ruse, care s-au desfăşurat în zilele de 5-12 iunie 1988 la Moscova, au avut un caracter foarte solemn şi festiv. Pentru clericii şi credincioşii din statul sovietic, care erau deprinşi să fie intimidaţi şi marginalizaţi, a fost ceva de neimaginat. Acest eveniment a 681 682 683 684

Vl. Cypin, Op. cit., p. 456. D. Pospelovskij, Op. cit., p. 387. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 90. A. Babij, Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘..., p. 76-84.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

170

Veaceslav Ciorbă

însemnat începutul sfârşitului robiei Bisericii Ortodoxe Ruse de către regimul comunist. În timpul manifestărilor jubiliare, în zilele de 6-9 iunie, la mănăstirea “Sf. Treime” din Serghiev Posad, s-a întrunit Sinodul local, care a adoptat un nou Regulament cu privire la administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Vechiul Regulament din 1945, cu modificările făcute în 1961 şi 1971, a fost considerat ca depăşit, deoarece a fost “adoptat în condiţii complicate pentru Biserica Ortodoxă Rusă”685. Prin noul Regulament au fost limitate drepturile Comitetului pe problemele religiei de a se implica în problemele bisericeşti interne, ierarhii au recăpătat libertatea de a conduce nestingherit eparhiile încredinţate lor, iar preoţii au devenit conducătorii reali ai parohiilor. La manifestările jubiliare de la Moscova au participat toţi ierarhii ruşi, după care aceştia, fiecare în parte, au marcat jubileul în eparhiile lor. Solemnităţile jubiliare de la Chişinău s-au desfăşurat la sfârşitul lunii iunie 1988 şi au fost conduse de mitropolitul Serapion Fadeev (1987-1989). La Chişinău au sosit înalţi oaspeţi din partea Patriarhiei Moscovei. Slujba arhierească a fost oficiată la catedrala Sf. Teodor Tiron (Ciuflea) din Chişinău. La ea s-a adunat un mare număr de preoţi şi credincioşi din întreaga Republică, astfel încât ea s-a revărsat într-o adevărată sărbătoare populară686. Un alt factor important care a dus la renaşterea vieţii bisericeşti a fost mişcarea de emancipare naţională, care a apărut şi a luat amploare spre sfârşitul anilor ’80. Românii basarabeni „s-au trezit din somnul cel de moarte” şi au pornit lupta pentru libertatea gândirii şi a exprimării, pentru limba română cu grafie latină şi pentru Biserică, şi această luptă a dat rezultate neaşteptate. La 1 ianuarie 1988, în Eparhia Chişinăului erau înregistrate 194 de parohii şi o mănăstire de maici, clerul număra circa 230 de preoţi şi 12 diaconi. La mănăstirea Japca se nevoiau 30 de maici şi 20 de ascultătoare687. Dar în această perioadă, în multe sate activau deja comunităţi parohiale neînregistrate. În acele sate, unde bisericile nu funcţionau, rânduielile erau oficiate de preoţii din localităţile vecine. De asemenea, ei ajutau enoriaşii să organizeze demersuri privind redeschiderea bisericilor închise. Numărul demersurilor şi al cererilor a crescut considerabil, comparativ cu anii precedenţi. Demersurile erau semnate de sute de credincioşi, iar în unele cazuri numărul semnăturilor ajungea până la o mie. De asemenea, au devenit mai frecvente şi delegaţiile credincioşilor la împuternicit. Uneori grupuri întregi de credincioşi dintr-o 685 686 687

Vl. Cypin, Op. cit., p. 462. P. Buburuz, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi, Chişinău, 1988, p. 1. Ibidem, p. 12-13.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

171

localitate soseau cu autobuze închiriate la Chişinău, la arhiereu şi la împuternicit. Era pentru prima dată, când solicitările de retrocedare a locaşurilor închise şi pângărite luaseră o asemenea amploare. Şi ele au avut efect: bisericile au început să fie întoarse adevăraţilor lor proprietari. Desigur, că mai apăreau unele piedici, dar ele nu mai erau dictate de la Kremlin. Ele erau mai degrabă un rezultat al urii, pe care o mai nutreau faţă de Biserică unii comunişti sau al inactivităţii funcţionarilor locali, care încetineau eliberarea locaşurilor. Uneori apăreau dificultăţi, în special, când în incintele bisericilor erau amplasate diferite instituţii social-culturale sau când clădirea bisericii servea pentru diverse necesităţi gospodăreşti. Multe locaşuri de cult, după ce au fost retrocedate, au fost reparate în doar câteva luni, altele au fost ridicate practic din ruine, iar în unele localităţi se întreprindeau chiar încercări de a construi biserici noi688. În 1989 a fost deschisă catedrala „Naşterea Domnului” din Chişinău. În total au fost deschise 298 de biserici. În acelaşi an, autorităţile au permis redeschiderea mănăstirii Căpriana. În 1989 erau deja 370 de preoţi şi diaconi, iar în cele două mănăstiri se nevoiau 74 de persoane689. Şi procesul lua amploare.

688 689

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 94-95. AMCM. Darea de seamă pe 1989, f. 6.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

172

Veaceslav Ciorbă

IERARHII ŞI VIAŢA EPARHIALĂ (1944-1989) Primul ierarh rus numit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse la Chişinău după 1944 a fost episcopul Ieronim Zaharov (1944-1947). S-a născut la 20 martie 1897 la Moscova în familia unui funcţionar, cu numele de botez Vladimir. În 1916 a absolvit Şcoala de comerţ din Moscova, apoi a învăţat la Universitatea Imperială din Moscova, dar fără să-şi finalizeze studiile. S-a retras la mănăstire şi în 1925 a fost călugărit. În acelaşi an a fost hirotonit diacon, apoi preot690. La început s-a nevoit la mănăstirea “Întâmpinarea Domnului” din Moscova, în 1926 a fost numit duhovnic într-o mănăstire de maici din Eparhia Kostroma, în 1928 s-a reîntors în Eparhia Moscovei şi a fost numit adjunctul exarhului mănăstirilor din Moscova. În acelaşi an a fost transferat în oraşul Serghiev şi numit paroh al bisericii “Sf. Arhanghel Mihail”. În 1929 a fost ridicat la rangul de egumen, iar în 1930 – de arhimandrit691. În 1931, în cadrul primului val de arestări în masă a clerului din Moscova, arhimandritul Ieronim a fost arestat şi condamnat la 4 ani privaţiune de libertate. Într-o notă explicativă adresată mitropolitului Alexei Simanski, arhimandritul Ieronim susţinea că după eliberarea din lagăr, în 1935, a plecat în oraşul Kostroma, unde a trăit cu mama sa fără a avea o anumită activitate692. Într-o anchetă completată în mai 1946 pentru împunernicitul Romenski, acesta scria că după eliberare a lucrat în instituţii de stat, în calitate de şef de gospodărie, casir şi contabil, după care s-a pensionat pe motiv de boală693. În 1944 a fost din nou primit cleric al Bisericii Ortodoxe Ruse şi chiar imediat, la 20 septembrie, a fost delegat la Chişinău pentru a cerceta starea de lucruri. La 31 decembrie 1944, la Moscova, arhimandritul Ieronim Zaharov a fost hirotonit episcop cu titlul “al Chişinăului şi Moldovei”694. La Chişinău episcopul Ieronim a păstorit până la 13 ianuarie 1947. Sursele oficiale şi puţinii cercetători care au scris despre el, prezintă activitatea lui în această perioadă în termeni elogioşi: A venit la Chişinău într-o perioadă când Basarabia era într-o stare deplorabilă din cauza războiului (totul era în ruine, bântuia epidemia de tifos) şi a politicii de sovietizare (de la ţărani au fost ridicate forţat produsele 690

691 692 693 694

Večnaja pamjat‘ počivšim [Necrologul arhiepiscopului Ieronim Zaharov] în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1967, nr. 3, p. 13-14. Al. Kireev, Op. cit., p. 252. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 99-100. Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 739-742. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1945, nr. 1, p. 3.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

173

cerealiere, populaţia suferea de foame şi sărăcie, colectivizarea forţată era în plină desfăşurare, cei nemulţumiţi erau represaţi şi exilaţi). În pofida greutăţilor materiale şi sufleteşti, a fost nevoit să depună toate eforturile pentru a face ordine în viaţa bisericească din RSSM în condiţiile unui regim ateist. Un merit al lui a fost străduinţa de a completa bisericile cu preoţi, căci situaţia era de aşa natură, că la 5-7 biserici revenea un preot, în cele 950 de parohii existente erau, după unele calcule, 150-200 de preoţi. În aceste condiţii, pentru a suplini parţial lipsa de preoţi, episcopul Ieronim a trimis în parohii 50-70 de ieromonahi din mănăstiri, iar în mai 1945 s-a adresat patriarhului Bisericii Ortodoxe Române Nicodim Munteanu, cu rugămintea de a nu repartiza clerici din Eparhia Chişinăului şi Moldovei în parohiile din subordinea sa, ci să-i oblige să se întoarcă înapoi în Basarabia. Aflând că în judeţul Cahul erau câţiva preoţi refugiaţi din URSS, s-a adresat împuternicitului, cu rugămintea de a permite acestora să rămână un anumit timp în RSSM cu dreptul de a sluji în bisericile din Republică695. De asemenea, episcopul Ieronim a hirotonit mai mulţi preoţi, ca regulă cântăreţi bisericeşti mai în vârstă, care absolviseră şcolile de cântăreţi de pe lângă mănăstirile Dobruşa şi Rughi, în unele cazuri şi tineri enoriaşi evlavioşi, care erau recomandaţi de protopopi. Numai în 1946 el a hirotonit 47 de preoţi. Graţie abilităţii sale de a dialoga cu împuternicitul şi cu organele de stat, au fost înregistrate 640 de comunităţi parohiale. Episcopul Ieronim a dat indicaţii tuturor preoţilor ca aceştia să înregistreze nu doar parohiile lor, dar şi pe cele vecine696, astfel păstrând mai multe biserici deschise în care ulterior să fie posibil de numit preot. În anii 1944-1945 deseori apăreau disensiuni între autorităţile comuniste locale şi comunităţile religioase. Episcopul Ieronim, cu caracteristica-i responsabilitate, făcea tot posibilul ca să organizeze cât mai bine viaţa Bisericii Ortodoxe din RSSM, care în acei ani grei se afla în condiţii specifice. El se străduia să soluţioneze diplomatic toate problemele, încât şi pe credincioşi să-i împace, şi autorităţile sovietice să le predispună pozitiv faţă de Biserică. În 1945 a trimis o telegramă lui Stalin şi l-a felicitat cu ocazia aniversării a douăzeci şi opt de ani de la „Marea Revoluţie din Octombrie”, anunţându-l totodată că a oferit în fondul familiilor eroilor Armatei roşii suma de 200 mii de ruble697. A acordat o atenţie deosebită bunăstării bisericilor şi mănăstirilor, a susţinut organizarea corurilor bisericeşti, a fost un bun gospodar, un interlocutor minunat, o persoană binevoitoare, sociabilă şi modestă. Era un om cult cu bogate cunoş695 696 697

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 102. Ibidem. Ibidem, p. 103-104.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

174

Veaceslav Ciorbă

tinţe de cultură generală, colecţiona cărţi rare şi opere de artă698. În luna mai 1945 episcopul Ieronim, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Ruse, a vizitat România. Protoiereul rus Vladislav Ţîpin susţine că această vizită era necesară pentru restabilirea relaţiilor frăţeşti dintre poporul român şi cel rus699, iar protoiereul Petru Buburuz scria că delegaţia avea ca scop „primirea documentelor necesare privind trecerea Eparhiei Chişinăului sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei”700. În realitate s-a discutat despre reîntoarcerea bunurilor bisericeşti evacuate în România şi despre obligarea preoţilor care s-au refugiat să revină în stânga Prutului701. La 13 ianuarie 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Eparhia de Riazan şi Kasimov702. În sursele oficiale ale Patriarhiei Moscovei nu au fost menţionate cauzele acestui transfer. Ieromonahul Iosif Pavlinciuc susţine că din cauza calomniilor infame ale preotului Rîbalcenko703. Documentele de arhivă scot în evidenţă, însă, un tablou cu totul deosebit de cel prezentat mai sus, privind activitatea episcopului Ieronim la Chişinău. Astfel, în darea de seamă a împuternicitului pe 1946 se spunea: „Toate activităţile bisericeşti în cadrul Eparhiei sunt coordonate numai de episcop. Un aparat administrativ eparhial nu a fost înfiinţat. (...) În faţa clerului, el nu se bucură de autoritate, iar clerul este nemulţumit de activitatea sa”704. Într-un alt document, care este o plângere a unor preoţi şi cântăreţi, adresată lui Stalin, se spunea: “Am slujit în timpul vechiului regim şi eram mulţumiţi, în timpul guvernării româneşti la fel, dar acum în fruntea Bisericii din RSSM stă Ieronim, care conduce nu după canoane şi nu după legile de azi. Toţi preoţii şi cântăreţii, care se adresează cu vreo cerere în scris sau oral, în loc de un răspuns călduros, vlădica se scoală de pe scaun şi strigă fiecăruia: „Ty fuligan, ty idiot bezobrazyj, vyhodi von otsjuda” (Huliganule, idiotule neruşinat, ieşi imediat de aici) şi noi ieşim din cancelaria mitropolitană. Cine din preoţi oferă un cadou lui Ieronim, prin intermediul mamei sale, până la 1000 de ruble, pe acela îl primeşte aparte şi răspunde mult mai blând, dar rezultatul celui cu 698 699 700 701 702

703 704

Ibidem, p. 105; Vezi şi: P. Buburuz, Op. cit., p. 10. Vl. Cypin, Op. cit., p. 142. P. Buburuz, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi..., p. 10. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 78. A condus Eparhia de Riazan şi Kasimov până în 1948, când a fost numit în Eparhia de Ijev şi Udmurt, din 1952 a condus Eparhia de Kuibîşev şi Sîzran, în 1956 a fost numit în Eparhia de Oriol şi Breansk, la 15 ianuarie 1962 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi numit în fruntea Eparhiei de Rostov şi Novocerkask. A trecut la cele veşnice în 1966. Vezi: Al. Kireev, Op. cit., p. 252. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 105-106. AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 65, f. 22; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 238, 259-260.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

175

plângere este de scurtă durată (3 luni). De asemenea, sunt hirotoniţi tineri cântăreţi în vârstă de 22-24 de ani, care nu cunosc bine tipicul bisericesc, dar dacă plătesc (oferă) de la 5 la 10 mii de ruble lui Ieronim, în scurt timp sunt hirotoniţi. De exemplu, Tudoran, parohul bisericii din Nişcani, Călăraşi, iar dascălii mai vechi stau în rând cu banii în mână. Preoţii şi dascălii mai vechi, dacă doresc să treacă în altă parohie, Ieronim nu le permite. Dorim să trecem în altă Eparhie. Ieronim refuză. Am anunţat despre aceasta pe patriarhul Alexei, dar nu a fost luată nici o măsură. Trimiteţi-l pe Ieronim în Rusia, iar nouă daţi-ne un episcop liniştit”705. Documentele de arhivă, cât şi transferarea episcopului Ieronim în altă eparhie, fără explicaţii, confirmă faptul că în timpul lui, în Eparhia Chişinăului, lucrurile nu au mers aşa cum ele sunt prezentate de biografii oficiali. Sarcina principală pe care a trebuit s-o îndeplinească episcopul Ieronim la Chişinău era, pe de o parte, să refacă viaţa bisericească, care a suferit din cauza războiului şi care era supusă unei politici antibisericeşti promovate de autorităţile sovietice, iar, pe de altă parte, să organizeze noua Eparhie a Chişinăului şi Moldovei după modelul eparhiilor ruseşti. La scurt timp după numire, conducerea bisericească de la Moscova a văzut că episcopul Ieronim nu-şi îndeplineşte misiunea. Era permanent în deplasări la Moscova. Nu avea consiliu eparhial, nu a organizat o cancelarie. Conducea de unul singur. Era risipitor şi corupt. În loc să refacă, el dezorganiza şi mai mult viaţa bisericească. Multe din cărţile vechi şi unele obiecte scumpe care au fost „reîntoarse” de Patriarhia Română au fost depozitate în sediul eparhial, după care au dispărut, chipurile fiind furate de nişte răufăcători necunoscuţi706. Ulterior s-a descoperit că la plecarea lui Eparhia avea o datorie de 60 000 ruble707. Ca urmare, episcopul Ieronim Zaharov a fost transferat într-o altă eparhie, iar candidat la scaunul episcopal de la Chişinău a fost ales, dintre ruşii localnici, protoiereul văduv Vladimir, viitorul ierarh Benedict Poliakov (19471948). Acesta s-a născut la Chişinău la 15 iunie 1884, din părinţi ruşi veniţi din gubernia Oriol. A învăţat la Seminarul teologic din Chişinău (1894-1905). După absolvire, în 1905 a fost hirotonit diacon, apoi preot. A slujit în două parohii din Basarabia (Balamutovca şi Şoldăneşti) până în 1910, când s-a înscris la Academia duhovnicească din Kiev. A absolvit-o cu succes în 1914, obţinând titlul de candidat în teologie. A fost numit inspector al Şcolii eparhiale de fete din Belgorod, gubernia Kursk, unde a activat până în 1919. Din 705 706 707

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 109. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 78. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 17, f. 73.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

176

Veaceslav Ciorbă

1919 şi până în 1923 a slujit în mai multe parohii din Krimeea. În 1921 a rămas văduv. În 1923 a fost arestat, apoi eliberat condiţionat. La sfârşitul anului 1923 a trecut pe ascuns Nistrul în Basarabia. În 1925 a fost numit preot la mănăstirea de maici Tabăra. În 1927 a fost arestat pentru că făcea propagandă contra stilului nou şi expulzat din România (s-a refugiat în Europa). În 1931 s-a întors din nou la Chişinău, unde, fiind ajutat de ruşi, a amenajat într-o casă un mic paraclis şi slujea în el, predicând şi învăţând contra stilului nou. A fost din nou arestat, dar după ce a câştigat procesul judiciar ce i-a fost intentat, a fost eliberat. Până în 1940 a slujit şi a săvârşit Sfintele Taine şi ierurgii, ilegal, pe la casele ruşilor, considerându-se supus canonic mitropolitului rus Evloghie din Serbia708. În 1940, după ce Basarabia a fost anexată de URSS, protoiereul Vladimir Poliakov a scris Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitului Serghie Stragorodski, să primească Biserica basarabeană sub omoforul său şi să treacă serviciile divine pe stil vechi. Episcopul Alexei Sergheev l-a numit paroh al bisericii cimitirului central din Chişinău, iar mitropolitul Serghie l-a decorat cu una din cele mai înalte distincţii bisericeşti – dreptul de a purta mitră. În perioada 1941-1944 el a slujit din nou pe la casele credincioşilor, pomenind în cadrul serviciilor divine pe Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1944, după reanexarea Basarabiei, a revenit în funcţia de paroh al bisericii cimitirului central din Chişinău709. La 18 februarie 1947, recent călugăritul arhimandrit Benedict Poliakov a fost hirotonit la Moscova episcop de Chişinău710. A condus Eparhia Chişinăului şi Moldovei timp de un an şi jumătate, până la 3 iunie 1948711. Păstorirea episcopului Benedict Poliakov a fost într-o perioadă grea a restaurării după război, după foametea organizată din 1946-1947, la care se adăuga şi politica de sovietizare forţată. Viaţa bisericească era şi ea dezorganizată, Eparhia avea datorii, la cele 620 de biserici înregistrate activau aproximativ 200 de preoţi, care nu reuşeau să deservească toate parohiile712. În acelaşi timp, mulţi preoţi şi ieromonahi erau arestaţi, fiind acuzaţi de propagandă antisovietică şi colaboraţionism cu autorităţile româno-germane. În pofida acestor greutăţi, noul episcop şi-a îndeplinit cu responsabilitate obligaţiile sale de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe din RSSM. Pentru a administra mai eficient Eparhia şi pentru rezolvarea problemelor curente, a instituit un consiliu eparhial, format din trei protoierei: Vladimir Arapov, Pantelimon 708 709 710 711 712

Nikolaj Florinskij, Pamjat‘ Arhiepiscopa Venedicta (Poljakova), Chişinău, 2001, p. 9. Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 273-277. Al. Kireev, Op. cit., p. 266. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 121. Ibidem, p. 115-116.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

177

Rîbalcenko, Serghei Petrov713 şi a terminat numirea în circumscripţii a protopopilor. A obţinut aprobarea autorităţilor sovietice pentru organizarea unor cursuri de scurtă durată pentru preoţii care nu aveau studii teologice. Aceste cursuri au fost ţinute în perioada 1 iulie-7 august 1947. Au participat 70 de preoţi, profesori fiind preoţii din Chişinău, care aveau studii teologice superioare714. În 1947 a hirotonit 53 de preoţi, iar, în total, în perioada cât s-a aflat în scaunul episcopal de la Chişinău, a hirotonit 95 de preoţi715. Este un număr record, dacă facem comparaţie cu numărul hirotoniilor din timpul episcopiilor care vor urma. Pentru desfăşurarea activităţii misionare au fost numiţi preoţi misionari pentru anumite circumscripţii. Episcopul Benedict a susţinut demersurile credincioşilor adresate împuternicitului privind deschiderea locaşurilor închise, încât în timpul lui au mai fost înregistrate, cu mare greu, încă 20 de biserici. În măsura posibilităţilor, el a susţinut şi mănăstirile. Ieromonahii repartizaţi prin parohii erau obligaţi să ajute financiar mănăstirile de metanie716. Episcopul Benedict intenţiona să deschidă la Chişinău un Seminar teologic, în care disciplinele să fie predate în limba română717 şi să editeze un buletin eparhial. Într-o notă informativă din 10 februarie 1948 adresată împuternicitului P. Romenski, el scria: „Având în vedere aprobarea primită pentru editarea „Buletinului Eparhiei Chişinăului şi Moldovei”, am instituit următorul comitet redacţional: prot. Arcadie Svitici, prot. Serghei Petrov, prot. Vladimir Arapov – redactori ai ediţiei în limba rusă. Prot. Anatolie Baltaga, pr. Nicolae Scaleţchi, diaconul Anatolie Lefter – redactori ai ediţiei în limba moldovenească. Redactor responsabil pentru ambele ediţii voi fi eu, episcopul Benedict”718. Activitatea episcopului Benedict a început să îngrijoreze atât organele sovietice centrale, cât pe cele publice locale. Împuternicitul P. Romenski, un comunist inveterat, era nemulţumit de faptul că episcopul Benedict administra Eparhia fără a-i cere în toate acordul, că în unele cazuri încerca să-l ocolească, apelând la alte instanţe superioare, iar uneori chiar îi reproşa că se implică în probleme ce nu ţin de competenţa lui. P. Romenski trimitea rapoarte la Moscova acuzându-l de propagandă antisovietică. Ca exemplu, el 713 714 715 716 717 718

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 279. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1947, nr. 9, p. 63-64. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 8, f. 85. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 285. N. Florinskij, Op. cit., p. 14. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 22.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

178

Veaceslav Ciorbă

cita fragmente din predicile episcopului Benedict: „Uitaţi-vă la viaţa din zilele noastre. Cine sunt oamenii cinstiţi şi cumsecade? Aceştia sunt oamenii credincioşi, care în vremurile grele de război au dat exemplu de bărbăţie şi jertfire de sine. Cei fără de Dumnezeu s-au arătat, în mare majoritate, trădători. Eu sunt convins că oamenii credincioşi sunt mai patrioţi şi-şi iubesc mai mult patria, decât cei necredincioşi”. În altă predică spunea: „La sfârşitul secolului XVII uniaţii luptau contra Ortodoxiei. Acum, cu puţin timp în urmă, Biserica Ortodoxă Rusă era la fel de prigonită. Este suficient să amintim că măreaţa biserică cu hramul „Hristos Mântuitorul” din Moscova a fost distrusă până la temelie. Aceeaşi soartă au avut-o, adică au fost şterse de pe faţa pământului, şi alte multe locaşuri sfinte”719. Pentru faptul că dorea Buletin eparhial bilingv (rus şi român) şi Seminar teologic cu predarea în limba română, împuternicitul îl acuza şi de naţionalism şi cerea alungarea lui din Moldova720. Organele de securitate sovietice au organizat discreditarea episcopului Benedict şi din partea oamenilor Bisericii. Preoţii Serghei Petrov şi Pantelimon Rîbalcenko l-au învinuit de ocrotirea sectei inochentiştilor-monarhişti, de dezorganizarea disciplinei bisericeşti, de irosirea fondurilor eparhiale, de atitudine neprietenoasă faţă de clericii ruşi etc721. La rândul lui, episcopul Benedict se dezvinovăţea înaintea patriarhului Alexei al Moscovei scriind: „(...) Tot de ce sunt învinuit nu este adevărat. (...) Unica mea vină este că nu am luat măsuri drastice împotriva duşmanilor mei şi că nu am vrut să acutizez conflictul dintre mine şi împuternicit”722. La indicaţiile preşedintelui Comitetului central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri a URSS Gh. Karpov episcopul Benedict Poliakov a fost transferat, la 5 iunie 1948, în Eparhia de Ivanovo şi Kineşma723. Înainte de plecare, episcopul Benedict a dat în primire membrilor Consiliului eparhial, protoiereilor Anatolie Baltaga şi Arcadie Svitici, toate documentele şi toate cele ce erau ale Eparhiei. Dacă la venirea lui în scaun Eparhia Chişinăului avea o datorie de circa 60 de mii de ruble, la plecare el a lăsat suma de un milion de ruble724. 719 720 721 722 723

724

Ibidem, d. 12, f. 19-21. N. Florinskij, Op. cit., p. 14. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 288-289. Ibidem, p. 297. Decretul de transfer a fost semnat de patriarhul Alexei al Moscovei la 3 iunie. A condus Eparhia de Ivanov şi Kineşma până în 1956, când a fost numit în scaunul episcopal de Jitomir şi Ovruci. În 1952 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1958 s-a pensionat şi s-a mutat cu traiul la Chişinău. A trecut la cele veşnice la 6 decembrie 1963. Vezi: Al. Kireev, Op. cit., p. 266. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 17, f. 73.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

179

Prin decretul patriarhului Alexei şi al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, începând cu 5 iunie 1948, episcopul Nectarie Grigoriev (1948-1969) a fost numit episcop de Tiraspol şi episcop interimar de Chişinău. Prin această numire se dorea înfiinţarea unei noi eparhii în raioanele din stânga Nistrului ale RSSM cu sediul în oraşul Tiraspol, dar acestui lucru s-au opus organele de stat locale şi această încercare nu s-a soldat cu succes725. La 11 iunie 1949 episcopul Nectarie a fost numit titular al Eparhiei Chişinăului şi Moldovei726. Noul episcop s-a născut la 26 mai 1902 în s. Hohlovo, gubernia Kazan, în familia unui funcţionar. În 1920 s-a înscris la studii la Academia duhovnicească din Kazan (la începutul anului 1922 Academia a fost reorganizată în Institut Teologic), concomitent, timp de doi ani, a fost student şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Kazani. În 1923 a finisat toate cursurile Institutului Teologic, dar n-a reuşit să scrie teza de licenţă727. La 4 octombrie 1923 s-a călugărit la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Kazan. În acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în anul următor – preot. În 1926 a părăsit mănăstirea, deoarece ea a fost luată de „Biserica Vie”. Până în 1930 a slujit în mai multe parohii din Eparhia Moscovei. În perioada 1930-1934 a fost în exil în Siberia. La întoarcere, iarăşi a fost numit în mai multe parohii. În 1941 a fost numit ajutor al egumenului mănăstirii Pociaev din Ucraina. În timpul războiului (1941-1943) s-a aflat sub ocupaţie germană. La 10 octombrie 1944 a fost arestat de NKVD, fiind anchetat într-o închisoare din Moscova până la 20 aprilie 1946, când a fost eliberat fără a fi judecat728. La 12 mai 1947 a fost hirotonit episcop de Petrozavodsk şi Oloneţ729. Peste un an a fost transferat la Chişinău, unde a păstorit până la sfârşitul vieţii. În timpul păstoririi lui viaţa bisericească din RSSM a intrat în declin, pe de o parte, din cauza politicii antibisericeşti tot mai pronunţate promovate de statul sovietic în anii ’50 – ’60, iar, pe de altă parte, din cauza nepăsării şi indolenţei episcopului Nectarie Grigoriev. În 1949-1950 au fost închise 71 de biserici, iar din 1948 până în 1953 au fost închise 12 mănăstiri. Aceste închideri au avut loc în conformitate cu instrucţiunile Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse şi nu au întâmpinat rezistenţă din partea conducerii Eparhiei Chişinăului. 725 726 727 728

729

Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii..., p. 9-10. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 746-747. Ibidem, p. 743. Această eliberare dă de bănuit. Ieromonahul Iosif Pavlinčuk face presupunerea că a fost eliberat deoarece a acceptat să fie informator. Dovezi documentare care ar confirma acest lucru nu sunt prezentate. Vezi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 129. Al. Kireev, Op. cit., p. 197-198; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 745.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

180

Veaceslav Ciorbă

Împuternicitul P. Romenski, prin diverse metode, a început a „sfătui” pe noul episcop cum să administreze Eparhia. La rândul lui, episcopul Nectarie, fie din frică (cunoştea că episcopul Benedict Poliakov a fost înlăturat din scaun din cauza demersurilor împuternicitului), fie din alte motive, s-a arătat docil indicaţiilor „de sus”. Astfel, la 16 noiembrie 1950 episcopul Nectarie a cerut preoţilor printr-o dispoziţie desfiinţarea bibliotecilor parohiale până la 1 ianuarie 1951 şi predarea întregii literaturi teologice administraţiei episcopale730. Prin această dispoziţie, erau atinse mai multe obiective: clerul şi credincioşii erau lipsiţi de literatură religioasă, iar în acelaşi timp se încerca împiedicarea menţinerii spiritului românesc în sânul clerului şi influenţa acestuia asupra populaţiei, căci literatura existentă în bibliotecile parohiale era în mare majoritate în limba română. O altă dispoziţie, emisă de episcopul Nectarie la 12 iulie 1952 interzicea clericilor Eparhiei Chişinăului şi Moldovei sfinţirea fântânilor şi a troiţelor, umblarea cu icoana de Crăciun şi Paşte, săvârşirea procesiunilor cu cruci, icoane şi steaguri bisericeşti: a) în jurul bisericilor ce nu au curte îngrădită, b) din biserică spre cimitir în ziua „Paştile Blajinilor”, c) spre râuri şi fântâni; săvârşirea panihidelor de obşte în public, adică la cimitir sau în alte locuri decât interiorul bisericii; strângerea jertfei (bani şi producte) pe la casele oamenilor pentru biserică etc. Ea a trezit nemulţumirea şi temerea chiar şi a preşedintelui Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse Gh. Karpov, care scria Consiliului de Miniştri al RSSM: „Comitetul consideră, că această dispoziţie a episcopului Nectarie poate fi folosită de duşman contra noastră şi interpretată ca o încălcare a drepturilor constituţionale ale credincioşilor şi persecuţie a Bisericii. (...) Tovarăşului Romenski i-a fost explicat că astfel de dispoziţii sunt dăunătoare şi nu trebuie permise”731. La indicaţia împuternicitului P. Romenski, această dispoziţie a fost retrasă de la preoţi şi lichidată, dar indicaţiile ei au rămas valabile în mod tacit. În 1952 episcopul Nectarie a adresat patriarhului Alexei al Moscovei un memoriu în care a pus problema lichidării mănăstirilor de maici cu viaţă idioritmică din RSSM, motivând „că acestea după modul lor de trai şi din punct de vedere spiritual nu corespund denumirii de mănăstiri”. Patriarhia Moscovei l-a delegat pe episcopul Benidict Poliakov să cerceteze starea duhovnicească şi materială a acestor comunităţi monahale. Acesta, după ce a vizitat mănăstirile, i-a reproşat lui Nectarie că a luat o atitudine incorectă faţă de mănăstirile cu viaţă idioritmică specifice pentru Basarabia şi şi-a dat avizul negativ la Moscova732. 730 731 732

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 33, f. 85. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 45; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 98-101. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 131.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

181

Deşi credincioşii se adresau în nenumărate rânduri arhiereului în funcţiune cu rugămintea să numească preoţi în parohiile vacante, episcopul Nectarie le răspundea că „nu sunt preoţi”. El nici nu se prea ocupa de cadrele preoţeşti. În 1949 el a hirotonit 7 preoţi, în 1950 – 5, în 1951 – 4, iar în 1952 – doar 2733. În anumite cazuri, sub presiunea problemelor stringente pentru Eparhie, episcopul Nectarie se adresa împuternicitului cu anumite cereri, dar în cele mai dese cazuri era refuzat. Astfel, într-o dare de seamă a împuternicitului citim: „Demersul episcopului Nectarie privind închiderea bisericilor în funcţiune din localităţi mici în locul deschiderii bisericilor care nu funcţionează în localităţile mari a fost respins. (...) Demersul privind convocarea adunării stareţilor a fost respins de mine, în mod diplomatic. (...) Biserica Moldovenească este asigurată în volumul necesar, şi chiar mai mult decât este nevoie, cu literatură de cult, de aceea problema cărţilor am exclus-o definitiv de pe ordinea zilei”. La 11 noiembrie 1952 episcopul Nectarie s-a adresat patriarhului şi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a interveni înaintea forurilor de stat superioare pentru micşorarea impozitului mănăstirilor din RSSM, care este exagerat de mare734, dar fără rezultat. Doar unele încercări ale episcopului Nectarie s-au soldat cu succes. Astfel, la 22 februarie 1949, a reuşit convocarea adunării protopopilor, prima de acest fel după reanexarea Basarabiei în 1944. Scopul oficial al adunării era formulat astfel: „Mai bine de un sfert de secol Eparhia Chişinăului şi Moldovei s-a aflat în afara influenţei Bisericii Ortodoxe Ruse. În conştiinţa şi în modul de viaţă al unei importante categorii de clerici şi mireni s-au înrădăcinat unele abateri nesănătoase de la spiritul Bisericii Ortodoxe Ruse şi al moralei creştine. Luând cunoştinţă de această situaţie, PS Nectarie a găsit de cuviinţă să-i convoace pe preoţii-protopopi şi pe subalternii săi din Direcţia eparhială”735. Aceeaşi sursă oficială declara că s-a discutat despre lipsa acută de cadre, despre necesitatea reparaţiei şi amenajării bisericilor, care nu fuseseră reparate în perioada postbelică, despre încălcarea canoanelor bisericeşti de către unii clerici etc. Protopopii au primit indicaţii să efectueze regulat controale şi să inspecteze parohiile nu mai rar de o dată în fiecare semestru. De competenţa lor era să verifice bunul mers al serviciilor divine, starea material-financiară a parohiilor, relaţiile dintre preot şi organele parohiale, dintre preot şi enoriaşi736. Episcopul Nectarie slujea în catedrala episcopală şi doar foarte rar făcea vizite canonice în afara oraşului Chişinău. Pentru ca el să slujească în vreo 733 734 735 736

Ibidem, p. 47. Ibidem, p. 132. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1949, nr. 4, p. 54-55. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

182

Veaceslav Ciorbă

parohie sau mănăstire din Eparhie, trebuia să primească aprobarea împuternicitului. Acesta, însă, nu privea cu ochi buni vizitele canonice, deoarece slujbele arhiereşti deveneau nişte manifestaţii bisericeşti solemne, la care se adunau mii de credincioşi din toate localităţile vecine737. În epoca „dezgheţului” hruşciovist viaţa bisericească din RSSM s-a înviorat puţin. În 1955-1956 ierarhul rus de la Chişinău a hirotonit 14 preoţi şi a transferat 16 ieromonahi în parohii. În afară de aceasta, la recomandarea lui, la Seminarul teologic din Odesa învăţau 18 tineri. În mănăstiri au fost primite, cu binecuvântarea episcopului Nectarie, 37 de persoane738. La 14-16 iunie 1955 la Chişinău s-a desfăşurat o nouă adunare a protopopilor. Au fost abordate o serie de probleme privind viaţa bisericească internă, în special, activitatea păstorească, administrativă şi economică a clerului739. Iar la 4 şi 5 octombrie al aceluiaşi an episcopul Nectarie a convocat într-o şedinţă stareţii şi stareţele mănăstirilor din Eparhie. Agenda de lucru a cuprins mai multe chestiuni referitoare la viaţa monahală: disciplina, evidenţa bunurilor materiale, îmbunătăţirea condiţiilor de trai în mănăstiri, înlăturarea unor lacune din activitatea acestor locaşuri etc740. În 1956 episcopul Nectarie a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1959, pentru activitatea social-patriotică, a fost decorat cu Diplomă de onoare de către Comitetul sovietic pentru apărarea păcii741. În 1956, la invitaţia arhiepiscopului Nectarie, Eparhia a fost vizitată de patriarhul Alexei al Moscovei. El s-a aflat la Chişinău la 1 şi 2 septembrie şi a fost însoţit de arhiepiscopul de Herson şi Odesa Boris Vica şi episcopul de Cernigov şi Nejin Andrei Suhenko. Pe aeroportul din Chişinău Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a fost întâmpinat de arhiepiscopul Nectarie, însoţit de cler, funcţionarii Consiliului eparhial şi de împuternicitul P. Romenski. La 2 septembrie patriarhul Alexei a participat la Sfânta Liturghie, oficiată la Catedrala arhiepiscopală “Naşterea Domnului”742. La slujbă a venit un număr impunător de credincioşi, încât împuternicitul relata îngrijorat: “Vizita patriarhului Alexei la Chişinău a suscitat un imens interes şi o înviorare în rândul clerului şi “ţercovnicilor”. Ei interpretează această vizită drept un eveniment deosebit de important în viaţa Eparhiei Moldoveneşti. Conform informaţiilor colectate de mine, despre această vizită se ştie deja în întreaga republică, atât 737 738 739 740 741 742

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 64, f. 63. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 350. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1955, nr. 7, p. 8-9. Ibidem, nr. 12, p. 6-7. Ibidem, 1969, nr. 5, p. 23. Ibidem, 1956, nr. 10, p. 4-5.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

183

în oraşe, cât şi în sate, deoarece clerul informează populaţia în timpul serviciilor divine, dar şi cu alte ocazii”743. În anii 1958-1959 statul sovietic a înăsprit politica antibisericească. Împuternicitul P. Romenski a fost înlocuit cu A. Oleinik. Acesta a primit indicaţii să depună toate eforturile pentru ca să lichideze bisericile şi mănăstirile din RSSM, dar, în acelaşi timp, ca totul să se petreacă liniştit, fără tulburări şi revolte. Comuniştii credeau că toate comunităţile bisericeşti se vor desfiinţa de la sine, atunci când credincioşii vor înţelege că „religia este opium pentru popor”. Lucrurile, însă, decurgeau cu totul altfel. Credincioşii îl asaltau pe împuternicit cu cereri privind redeschiderea locaşurilor de cult. De aceea, A. Oleinik a fost la început în impas cum să îndeplinească sarcina ce i-a fost încredinţată. Soluţia a fost repede găsită. Pentru ca totul să decurgă firesc şi să nu apară tulburări în rândul credincioşilor, s-a hotărât ca locaşurile de cult să fie închise chiar de către episcop. Împuternicitul A. Oleinik scria: „Sistarea serviciilor divine în cele 159 de biserici în anul 1959 a fost obţinută fără nici o presiune asupra arhiereului. În discuţiile purtate noi am reuşit să-l convingem, că aceste acţiuni nu vor prejudicia nicidecum drepturile credincioşilor”744. Arhiepiscopul Nectarie însuşi a prezentat lista bisericilor, care urmau să fie „scoase de la înregistrare”. Mai apoi, în acelaşi an, împuternicitul a scos de la înregistrare 64 de preoţi, iar arhiepiscopul l-a ajutat şi în acest caz. „La sfatul nostru, arhiepiscopul a scos de la evidenţă 32 de clerici din călugări şi i-a trimis înapoi în mănăstirile lor; 18 preoţi s-au eliberat; 5 au fost înlăturaţi de la oficierea celor sfinte; 6 au plecat în alte eparhii; 4 au decedat; 1 a fost recrutat în armata sovietică. În această perioadă nu a fost săvârşită nici o hirotonie. Nu am permis înnoirea sau completarea clerului cu noi cadre”745 – raporta cu mândrie împuternicitul A. Oleinik. „O mare importanţă pentru subminarea Bisericii, mai scria el, o are folosirea bisericilor ce nu funcţionează în calitate de instituţii social-culturale şi în alte scopuri. Acestui fapt anterior nu i se acorda atenţia cuvenită. Ca urmare, în 1959 au fost ocupate 60 din cele 424 de biserici ce nu funcţionează, a fost permisă demolarea a 32 de locaşuri. Deocamdată în această direcţie s-a făcut puţin”746. Prin ordinul nr. 3 din 19 noiembrie 1962, emis de arhiepiscopul Nectarie, s-a interzis ieromonahilor să săvârşească servicii religioase (Taine şi ierurgii) în afara mănăstirilor. Aceasta însemna, de fapt, că ieromonahii care slujeau în 743 744 745 746

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 365. Ibidem, p. 764. Ibidem. Ibidem, p. 771.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

184

Veaceslav Ciorbă

parohii erau opriţi de a mai sluji, căci la acel moment în Eparhie exista doar o mănăstire neînchisă – mănăstirea de maici Japca. Interesantă este caracteristica pe care o face împuternicitul arhiepiscopului Nectarie în această perioadă: „Are un neajuns şi anume, în problemele legate de închiderea bisericilor şi de pedepsire a unor preoţi se grăbeşte şi ia hotărâri prea radicale, care cam bat la ochi. Este suficient să fac vreo aluzie şi el imediat ia hotărârea. În acest sens, este nevoie ca uneori să-i temperez zelul. Dar, în general, prin valorificarea iscusită a slăbiciunilor caracterului lui, se poate realiza, cu concursul său direct, orice acţiune îndreptată spre subminarea Bisericii”747. Drept „răsplată” pentru susţinere şi colaborare, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM A. Diordiţa a cerut inspectorului Comitetului central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS Spiridonov să propună ridicarea arhiepiscopului Nectarie la rangul de mitropolit, motivând că „Eparhia Moldovei este una din cele mai mari şi mai importante în Biserica Ortodoxă Rusă”748. Ca urmare, la 3 august 1963 arhiepiscopul Nectarie a fost ridicat la rangul de mitropolit. În necrolog, referitor la acest fapt se spunea: „A fost ridicat în rang de mitropolit pentru slujirea lui sârguincioasă spre binele Eparhiei pe care o conducea”749. Unii clerici, călugării şi chiar credincioşii erau nemulţumiţi de colaborarea arhiereului rus cu împuternicitul în problema închiderii bisericilor şi mănăstirilor. Dintre cei care i-au reproşat în mod deschis au fost arhimandriţii Varlaam şi Misail Chiriţă, preotul Vladimir Vechiu ş.a. În 1964 arhimandritul Misail Chiriţă, în felicitarea de Anul Nou adresată mitropolitului Nectarie, scria: „Vă felicit cu ocazia Anului Nou şi vă doresc mântuire Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi tuturor. Dându-vă acordul la închiderea bisericilor, Înalt Prea Sfinţia Voastră daţi apă la moara necredincioşilor şi lipsiţi sute şi mii de credincioşi de hrană duhovnicească şi le îngrădiţi drumul spre mântuire. Vlădica! Necredincioşii nu vă vor scăpa de mânia lui Dumnezeu. Mai bine ar fi să vă lipsiţi de bunurile vremelnice, decât de cele veşnice. Eu am 80 de ani. Mă consider responsabil de sufletele credincioşilor moldoveni, deoarece în 1940, când am rămas fără de episcop, eu am luat asupra mea iniţiativa de unire cu Patriarhia Moscovei, adresându-mă întâi cu telegramă, iar apoi şi în scris, cerând unirea canonică cu Patriarhia Moscovei. Acum am mustrări de conştiinţă. Iertaţi-mă, vlădica. Din toată inima vă doresc mântuire Înalt Prea 747 748 749

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 138. Ibidem, p. 137. Pavel Statov, Mitropolit Nektarij [Necrolog] în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii” Моscova, 1969, nr. 5, p. 23.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

185

Sfinţiei Voastre şi tuturor ortodocşilor”750. În 1963, atunci când îşi serba ziua de naştere, mitropolitul Nectarie a primit o telegramă cu următorul conţinut: „Călugării din acea stradă în care i-aţi aruncat, vă felicită cu jubileul”751. De asemenea, şi unii credincioşi de rând şi-au exprimat nemulţumirea faţă de acţiunile ierarhului rus. În 1962, pe adresa preşedintelui Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse Kuroedov a fost expediată o plângere împotriva lui în care se spunea că el se comportă fără tact cu moldovenii şi, în special, nu slujeşte şi nu predică în limba „moldovenească”752. Nemulţumirile împotriva activităţii mitropolitului Nectarie nu au putut avea un caracter organizat şi aceasta, în primul rând, din cauza susţinerii pe care o avea arhiereul rus din partea autorităţilor de stat. Spre sfârşitul păstoririi sale, mitropolitul Nectarie şi-a schimbat puţin activitatea bisericească. Această schimbare de atitudine şi măsurile luate în vederea rezolvării unor probleme curente minore ies în evidenţă doar pe fundalul activităţii de până la acest moment, de fapt pe fundalul unei lipse de activitate pentru bunul mers al vieţii bisericeşti şi al colaborării cu administraţia de stat care ducea o politică intensă de distrugere a Bisericii. Această schimbare de atitudine este puţin cam stranie pentru această etapă a activităţii mitropolitului Nectarie. Ieromonahul Iosif Pavlinciuc susţine că ea a avut loc după o întâlnire, în anul 1966, a ierarhului de la Chişinău cu patriarhul Alexei al Moscovei, care i-a reproşat că este inactiv, că nu vizitează parohiile din Eparhie şi nu se interesează de dorinţele şi nemulţumirile poporului etc753. Această părere este confirmată şi de împuternicit, care în darea lui de seamă pe anul 1967, caracterizând activitatea mitropolitului Nectarie, scria: „De regulă, Nectarie oficiază serviciul divin în Catedrala din Chişinău în zilele de duminică şi la sărbătorile mari. Dar după întrevederile de la Odesa din vara şi toamna lui 1966, când patriarhul i-a reproşat că se deplasează prea rar în teritoriu, Nectarie şi-a înviorat activitatea, slujind şi în alte localităţi754. De asemenea, mitropolitul Nectarie a început să-i numească în parohiile libere pe preoţii, care s-au retras din state, să dea recomandări tinerilor, care doreau să facă studii teologice, să numească clerici suplimentari în unele parohii, să manifeste interes şi în alte sfere ale activităţii bisericeşti. Ocolind interdicţia împuternicitului de a hirotoni noi preoţi, el trimitea candidaţii să fie hirotoniţi în alte episcopii, apoi îi primea în Eparhia sa. Astfel, preoţii 750 751 752 753 754

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 130, f. 150. Ibidem, d. 131, f. 34. Ibidem, d. 57, f. 94-95. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 139. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 132, f. 23-26.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

186

Veaceslav Ciorbă

Agafonic Potoroacă, Alexandru Atamanenco, Ioan şi Vladimir Borcea, arhimandritul Damian Potoroacă au fost hirotoniţi în Episcopia Cernăuţilor755. Aceste acţiuni ale mitropolitului Nectarie arată că şi în perioada de maximă intensificare a luptei antibisericeşti, promovate de statul comunist, s-ar fi putut lua unele măsuri prin care, cel puţin parţial, s-ar fi păstrat vigoarea Bisericii. Ierarhul rus de la Chişinău nu a făcut acest lucru, ci, din contra, a colaborat cu statul în acţiunile de subminare a Bisericii. Prin activizarea lui în 1966-1968, sub presiunea mustrărilor conducerii bisericeşti de la Moscova, nu se mai putea redresa starea deplorabilă în care ajunsese Eparhia Chişinăului. În 1968 o boală grea l-a ţintuit la pat, iar la 9 martie 1969 mitropolitul Nectarie a trecut la cele veşnice756. După moartea mitropolitului Nectarie Grigorev, în scaunul episcopal de la Chişinău a fost numit episcopul Bartolomeu Gondarovski (1969-1972). S-a născut la 27 octombrie 1927 în Neceaevka, regiunea Belgorod, Ucraina. În perioada 1951-1955 a studiat la Seminarul teologic din Moscova, iar în anii 1955-1959 la Academia duhovnicească din Moscova, primind titlul de candidat în teologie. În 1954 s-a călugărit şi în acelaşi an a fost hirotonit diacon, apoi preot. În anul de studii 1959-1960 a predat Tipicul bisericesc la Seminarul teologic din Moscova. În 1960 a fost numit în funcţia de adjunct al şefului Misiunii bisericeşti ruse din Ierusalim. În 1961 a fost numit şef al Misiunii. În 1963 a fost hirotonit episcop de Uglici şi vicar al Eparhiei de Iaroslavl. La trei zile după hirotonie, a fost numit episcop de Saratov şi Volgograd. În 1964 a fost numit episcop de Viena în Eparhia rusă din Austria. În 1966 a fost numit episcop de Tula şi Belevsk, iar la 20 martie 1969 a fost numit episcop de Chişinău757. La Chişinău episcopul Bartolomeu Gondarovski a păstorit până în 1972. Dintre toţi ierarhii ruşi, care s-au aflat la cârma Eparhiei basarabene în perioada 1944-1989, episcopul Bartolomeu se evidenţiază prin activitatea sa. Deşi a păstorit o perioadă scurtă, a reuşit să facă multe lucruri bune. De la început a făcut ordine, îngrijindu-se de aparatul administrativ, de gospodăria sediului eparhial, care erau într-o stare deplorabilă. Concomitent, s-a apucat să reanimeze viaţa bisericească. El a fost apreciat de cler şi credincioşi pentru faptul că nu ignora, ca şi ierarhii precedenţi, specificul, tradiţiile şi obiceiurile creştine locale, în special folosirea limbii române în cult. El a învăţat în scurt timp limba română, încât în timpul slujbelor arhiereşti deseori rostea vozgla755 756 757

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 140. P. Statov, Op. cit., p. 23. Al. Kireev, Op. cit., p. 261.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

187

suri, iar spre sfârşit chiar ţinea predici în limba română. Avem mai multe mărturii în acest sens în rubrica „Din viaţa eparhiilor” a „Jurnalului Patriarhiei Moscovei”: „Joia cea Mare, 10 aprilie, Prea Sfinţitul Bartolomeu a slujit în catedrala episcopală Sfânta Liturghie. În timpul serviciului divin vlădica a rostit multe vozglasuri pe moldoveneşte (adică în limba română – n.a.)”758; „(...) La 20 aprilie în săptămâna a doua după Paşte episcopul Bartolomeu a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica „Sf. Treime” din Chişinău. Cântările Liturghiei au fost interpretate de un cor de amatori în limba moldovenească”759; „În timpul serviciilor divine episcopul Bartolomeu rostea majoritatea vozglasurilor pe moldoveneşte. Predicile lui erau traduse în limba moldovenească de protoiereul Pavel Statov”760. Deoarece o bună parte din clericii Eparhiei fuseseră hirotoniţi, din cauza lipsei de preoţi, din rândul foştilor cântăreţi bisericeşti sau chiar a creştinilor evlavioşi, fără studii teologice necesare, episcopul Bartolomeu a rânduit ca ei, sub supravegherea lui, să facă o anumită perioadă practică liturgică de perfecţionare la Catedrala episcopală. Una dintre cerinţele principale era ca el să vadă cum ei predică. De asemenea, preoţii erau îndemnaţi să predice cu orice ocazie761. Episcopul Bartolomeu obişnuia să viziteze parohiile, uneori inopinat, ceea ce-i permitea să cunoască mai bine situaţia reală din teritoriu. „La 23 noiembrie 1970 Prea Sfinţitul Bartolomeu s-a deplasat în or. Călăraşi şi a slujit Sfânta Liturghie în biserica „Sf. Alexandru Nevski”. Biserica era arhiplină de credincioşi. (...) Din Călăraşi vlădica s-a deplasat în s. Răciula, raionul Călăraşi. O mulţime de credincioşi cu lumânări aprinse aşteptau în curtea casei de rugăciuni (mănăstirea de maici din Răciula şi biserica mănăstirească au fost închise în 1959) sosirea episcopului Bartolomeu. Vlădica a adresat credincioşilor cuvinte ziditoare de suflet, i-a îndemnat să trăiască în pace şi iubire creştinească. Din satul Răciula, episcopul Bartolomeu s-a deplasat în biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din s. Pituşca, raionul Călăraşi. Deşi vremea era târzie, curtea bisericii era plină de credincioşi care aşteptau răbdători sosirea arhiereului. Vlădica le-a vorbit, mulţumindu-le pentru grija faţă de locaşul sfânt, îndemnându-i să trăiască în pace şi iubire”762. Aici este descrisă, ca exemplu, doar o zi din activitatea ierarhului de la Chişinău. Astfel de vizite aveau loc destul de des. 758 759 760 761 762

„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Моscova, 1969, nr. 7, p. 9. Ibidem, p. 11. Ibidem, 1970, nr. 5, p. 44. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 146. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Моscova, 1970, nr. 5, p. 44.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

188

Veaceslav Ciorbă

Episcopul Bartolomeu făcea vizitele canonice fără a le coordona cu împuternicitul. Acest fapt a provocat nemulţumirea acestuia, deoarece, conform cutumei încetăţenite în timpul mitropolitului Nectarie, împuternicitul trebuia să fie informat de orice pas pe care vroia arhiereul să-l facă. La fel, episcopul Bartolomeu îl neglija pe împuternicit în cazurile de numire şi transfer a preoţilor în parohii. Atunci când împuternicitul i-a cerut explicaţii, el i-a răspuns: „Funcţia mea este să-i numesc, iar a ta să-i înregistrezi”763. Acest comportament plin de demnitate a dus la înăsprirea relaţiilor cu împuternicitul, care i-a devenit duşman de moarte. Nu era agreat episcopul Bartolomeu nici de unii preoţi care, în timpul păstoririi mitropolitului Nectarie, au ocupat funcţii administrative. De asemenea, el nu lua mită şi era aspru cu cei care aveau acest viciu764. Prin activitatea sa, episcopul Bartolomeu a atentat la autoritatea unui sistem corupt, bazat pe colaborarea dintre împuternicit şi un grup de preoţi, care erau deprinşi să manipuleze ierarhul în propriul interes. Iar el a fost un rău strateg, căci câştigând luptele, totuşi a pierdut războiul. În urma demersurilor „monstruoasei coaliţii”, episcopul Bartolomeu a fost transferat, la 11 octombrie 1972 în Eparhia de Taşkent, după doar trei ani de păstorire la Chişinău765. În locul lui a fost numit arhiepiscopul Ionatan Kopolovici (1972-1987). Noul ierarh s-a născut la 8 iunie 1913 în satul Oleşnik, regiunea Transcarpatia. În perioada 1923-1927 a învăţat la gimnaziul din Ujgorod. În perioada 1927-1932 a învăţat la Seminarul teologic din Sremski Karloviţ (Serbia). După absolvire a fost angajat ca grefier al Consiliului eparhial din Munkaci (Patriarhia Ortodoxă Sârbă). S-a căsătorit şi în 1933 a fost hirotonit diacon, iar în 1936 preot. Până în 1941 a îndeplinit mai multe funcţii în administraţia eparhială a Episcopiei de Munkaci. În timpul războiului din 1941-1944 a lucrat în calitate de profesor de religie în oraşul Hust. În 1944 a făcut parte din delegaţia care a mers la Moscova să ceară trecerea Eparhiei de Munkaci sub jurisdicţia Patriarhiei ruse766. În 1949 a fost numit protopop al parohiilor ruse din Ungaria. În 1954 a fost numit secretar al Consiliului eparhial şi paroh al catedralei episcopale din Munkaci. În 1955 a fost numit vicar al Eparhiei de Preşov din Cehoslovacia. Aici şi-a continuat studiile teologice, absolvind în 1961 Facultatea de Teologie din Preşov, iar în 1963 a susţinut teza de 763 764 765

766

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 146-147. Ibidem, p. 147. La Taşkent episcopul Bartolomeu a păstorit până în 1987. În 1973 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1987 a fost numit în Eparhia de Oriol şi Breansk. La 21 martie 1988 a trecut la cele veşnice. Vezi: Al. Kireev, Op. cit., p. 261. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Моscova, 1984, nr. 4, p. 22.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

189

doctorat. În 1964 a fost angajat ca profesor la Academia duhovnicească din Moscova. În 1965 a fost călugărit, apoi hirotonit episcop de Teghel şi vicar al Eparhiei ruse de Berlin. În perioada 1965-1970 episcopul Ionatan a condus mai multe eparhii ruse de peste hotarele URSS. La 23 iunie 1966 a fost numit provizoriu în Eparhia de Berlin, la 7 iunie 1966 a fost transferat în Eparhia de Viena, în 1967 a fost numit arhiepiscop de New-York şi exarh al Americii, în 1970 i-a fost încredinţată păstorirea Eparhiei de Tambov, iar în 1972 a fost transferat în Eparhia Chişinăului767. La Chişinău arhiepiscopul Ionatan Kopolovici a păstorit până în 1987. Noul ierarh avea un temperament liniştit, un comportament sobru şi calculat. El a fost îndrăgit în scurt timp de clerici şi credincioşi768. Prin activitatea sa el nu a depăşit limitele ce i-au fost impuse de administraţia de stat. În relaţiile cu împuternicitul a fost distant, dar în acelaşi timp corect, permanent străduindu-se să primească avizul acestuia în toate problemele mai importante. A atras atenţie deosebită locaşurilor de cult şi modului în care se oficiau serviciile divine. Cerea preoţilor să fie îmbrăcaţi curat şi să aibă un aspect îngrijit. În timpul vizitelor în parohii verifica personal dacă în biserica este ordine, dacă este înzestrată cu cele necesare, dacă este bine amenajată. Verifica antimisele şi nu permitea să se slujească pe antimise vechi şi pătate, cerându-le preoţilor să le schimbe cât mai urgent. La îndemnul lui multe biserici au fost reparate. Acest lucru era posibil doar după ce autorităţile de stat (demersul trebuia să treacă prin foarte multe instanţe) dădeau aprobarea necesară. Aproape în toate cazurile aceste aprobări (de a repara o biserică fie de la oraş, fie de la ţară) erau obţinute cu multă trudă, chiar de arhiepiscopul Ionatan. După efectuarea reparaţiei necesare, bisericile erau sfinţite: „La 4 noiembrie 1973 vlădica Ionatan a sfinţit biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din s. Zubreşti, raionul Străşeni, după ce ea a fost reparată. La 8 noiembrie, de sărbătoarea „Sf. Dumitru”, vlădica a săvârşit sfinţirea bisericii „Schimbarea la Faţă” din or. Bender, după ce ea a fost reparată capital”769. „La 17 noiembrie 1974 arhiepiscopul Ionatan a săvârşit sfinţirea bisericii „Înălţarea Domnului” din Chişinău, după ce ea a fost reparată în interior şi după acea a fost reînnoită pictura”770. Astfel de informaţii sunt foarte multe în rubrica „Din viaţa eparhiilor” în „Jurnalul Patriarhiei Moscovei” pe toată perioada de păstorire a arhiepiscopului Ionatan. Toate vizitele în parohii erau coordonate din timp cu împuternicitul. În 767 768 769 770

Al. Kireev, Op. cit., p. 309-310. Ion Ciuntu, Dangăt de clopote, Chişinău, 1999, p. 29. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Моscova, 1974, nr. 8, p. 34. Ibidem, 1975, nr. 10, p. 30.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

190

Veaceslav Ciorbă

timpul vizitelor, arhiepiscopul Ionatan era urmărit de autorităţi, i se interzicea să se afle mai mult timp printre credincioşi, să se fotografieze cu ei, precum şi să i se facă primiri fastuoase. La 30 octombrie 1979 la Chişinău a fost convocată adunarea generală a clerului (unica în perioada sovietică). Au participat toţi cei 210 clerici, cu excepţia celor bolnavi, 7 diaconi, 3 reprezentanţi ai organelor executive ale comunităţilor religioase, membrii Consiliului eparhial, stareţa mănăstirii de maici Japca. Adunarea a fot deschisă de arhiepiscopul Ionatan. Protoiereul Vasile Petrache, secretarul Consiliului eparhial, a prezentat raportul „Cu privire la problemele actuale ale vieţii interne şi activitatea canonică a Bisericii”. Împuternicitul Vikonski a prezentat raportul „Noua Constituţie a URSS (1977) şi libertatea conştiinţei”. La sfârşitul adunării, arhiepiscopul Ionatan şi împuternicitul Vikonski au răspuns la întrebările prezenţei. Au fost abordate aşa probleme ca editarea literaturii de cult în limba „moldovenească”, reparaţia bisericilor scoase de la înregistrare, dar încă nevalorificate de către stat şi altele771. Multă atenţie a acordat arhiepiscopul Ionatan unicei mănăstiri basarabene care n-a fost închisă – cea de maici de la Japca. Această mănăstire, situată într-un loc retras, departe de localităţi, nu avea lumină electrică şi nici legătură telefonică, iar călugăriţele erau înaintate în vârstă, unele bolnave. Autorităţile interziceau categoric primirea unor noi persoane în mănăstire, aşteptând ca locaşul sfânt în mod firesc să se autolichideze. Arhiepiscopul Ionatan vizita în fiecare an această mănăstire, în care stătea câteva zile, susţinând moral vieţuitoarele. În 1983, apelând la Comitetul central pentru problemele religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, a obţinut permisiunea ca în mănăstire să fie primite şi să li se facă viză de şedere la trei ascultătoare noi772. Pentru întărirea disciplinei bisericeşti, arhiepiscopul Ionatan a creat o comisie disciplinară formată din preoţi mai în vârstă şi cu reputaţie bună (5-7 persoane). Această comisie avea în competenţă cercetarea cazurilor de comportament nedemn al preoţilor, de nerespectare a canoanelor etc. De asemenea, membrii comisiei aveau împuternicirea să supravegheze practica liturgică de perfecţionare a preoţilor fără studii teologice, care erau obligaţi să se prezinte la Chişinău, să slujească în prezenţa lor şi să rostească predici. Arhiepiscopul Ionatan insista ca toţi clericii să aibă studii teologice. De aceea încuraja şi dădea recomandări tinerilor care doreau să-şi facă studii teologice, iar uneori chiar îi susţinea material. Erau hirotoniţi doar tinerii 771 772

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 81. Ibidem, p. 162-163.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

191

care absolviseră cel puţin Seminarul teologic. În timpul lui, clerul din Eparhia Chişinăului a fost practic în întregime reînnoit. Arhiepiscopul Ionatan era un om cult. Avea o bibliotecă bogată şi variată, cunoştea câteva limbi europene. Deseori pleca peste hotare în componenţa unor delegaţii ale Patriarhiei Moscovei. De asemenea, primea oaspeţi străini la Chişinău. Limba română o cunoştea puţin şi chiar în vozglasurile, pe care le rostea deseori, făcea greşeli de pronunţie. El însuşi explica acest lucru prin faptul că la început credea că nu va sta mult timp la Chişinău şi de aceea nu a învăţat limba română, iar, după ce au trecut câţiva ani, a încercat, dar era deja în vârstă şi nu a reuşit. Totuşi, el săvârşea slujbele în limba română. În timpul lui, în 1983 la Chişinău a fost tipărit un „Trebnic” (Molitfelnic) în limba română, cu caractere chirilice, unica carte de cult tipărită în RSSM773. Spre sfârşitul vieţii, sănătatea arhiepiscopului Ionatan s-a şubrezit. El bolea des şi pe perioade lungi. În 1987, nemaiavând puteri să conducă, din proprie iniţiativă şi-a dat demisia774. La 12 mai 1987 la cârma Eparhiei Chişinăului a fost numit mitropolitul Serapion Fadeev (1987-1989). S-a născut la 27 mai 1933 la Moscova. În 1951 a intrat ascultător în mănăstirea Sf. Treime din Serghiev Posad. În 1957 s-a călugărit şi în acelaşi an a fost hirotonit diacon, iar în 1965 preot. În 1966 a absolvit Academia duhovnicescă din Moscova, primind titlul de candidat în teologie. În 1971 a fost numit cleric al bisericii Patriarhiei ruse din Tokyo. În 1972 a fost hirotonit episcop de Podolia. În 1975 a fost numit episcop de Irkutsk şi Cita. În 1979 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În 1980 a fost numit în Eparhia de Vladimir şi Suzdal. În 1987 a fost ridicat la rangul de mitropolit şi numit în Eparhia de Chişinău775, unde s-a afla timp de doi ani. Păstorirea mitropolitului Serapion a coincis cu o perioadă de mari transformări: statul sovietic, lovit de criza economică, încerca să se restructureze, a luat avânt mişcarea de emancipare naţională, Biserica a primit mai multă libertate, au fost deschise un şir de biserici şi mănăstiri, viaţa bisericească s-a înviorat etc. Prin activitatea s-a mitropolitul Serapion a lăsat în amintirea Eparhiei Chişinăului o amintire negativă. În bisericile ce se deschideau nu ajungeau preoţi. Mitropolitul Serapion a făcut multe hirotonii, dar el nu selecta pe cei mai buni candidaţi. Cei mai mulţi dintre ei nu aveau studii teologice, unii nici ţinută moral-intelectuală necesară. 773 774

775

Trebnic, Chişinău, 1983. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în mănăstirea „Sf. Nicolae” din or. Munkaci. A trecut la cele veşnice la 21 mai 1990. Al. Kireev, Op. cit., p. 211.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

192

Veaceslav Ciorbă

De asemenea, în perioada păstoririi lui, mitropolitul Serapion a tuns în călugărie mulţi tineri. Aceştia, însă, n-au fost pregătiţi să ducă această cruce grea776 şi de aceea mulţi din ei, ulterior, au lăsat haina monahală. Mitropolitul Serapion era autoritar şi brutal, uneori imprevizibil în acţiuni. A avut o atitudine negativă faţă de mişcarea de emancipare naţională, nu suferea slujbele şi cântările în limba română. Prin toate acţiunile lui, el a provocat nemulţumirea clerului şi a credincioşilor. La 6 iulie 1989 a fost transferat în Eparhia de Tula777. Odată cu plecarea mitropolitului Serapion s-a încheiat o întreagă epocă din istoria vieţii bisericeşti din RSSM, o perioadă tristă, o perioadă care a lăsat răni adânci nevindecate încă nici până astăzi.

776 777

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 95. Eparhia de Tula a fost ultima eparhie pe care o va conduce mitropolitul Serapion. El va trece la cele veşnice la 19 noiembrie 1999.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

193

POLITICA REGIMULUI TOTALITAR COMUNIST FAŢĂ DE CLERUL BISERICII ORTODOXE DIN RSSM (1944-1989) În 1944, odată cu retragerea armatei române din Basarabia, s-au refugiat, de teama puterii sovietice, cea mai mare parte a clerului de mir. O altă parte a preoţimii basarabene nu a reuşit să se retragă, pomenindu-se în încercuire în urma operaţiei Iaşi – Chişinău, iar alţii nu au dorit să-şi părăsească păstoriţii şi locurile natale. După ce sovieticii au ocupat România, preoţii care s-au refugiat în dreapta Prutului nu s-au prea simţit în siguranţă. Ei erau urmăriţi, iar unii au fost chiar trimişi cu forţa înapoi778. Dintre clericii rămaşi, primii care au căzut jertfă regimului totalitar stalinist au fost preoţii mai de vază care deţinuseră funcţii administrative în timpul administraţiei româneşti, cei care aveau studii şi cei care erau activi pe tărâm pastoral. În doar câţiva ani, aceştia au fost practic exterminaţi, fiind învinuiţi că au lucrat pentru consolidarea administraţiei româneşti în RSS Moldovenească în anii 1941-1944 şi că au desfăşurat o amplă propagandă naţionalistă antisovietică. Ei au fost arestaţi, chiar imediat după reinstaurarea administraţiei sovietice în stânga Prutului. În perioada aprilie 1944 – noiembrie 1946 au fost arestate 71 de persoane (preoţi, călugări, credincioşi), iar alte 180 se aflau în procedură penală779. Capetele de acuzare erau următoarele: au colaborat cu organele de reprimare, au contribuit la depistarea activiştilor sovietici şi la supravegherea stării de spirit a populaţiei, au ajutat autorităţile la căutarea partizanilor, a paraşutiştilor sovietici şi a prizonierilor de război din rândurile Armatei roşii evadaţi din diferite lagăre, au contribuit la creşterea numărului de adepţi ai autorităţilor române din rândurile populaţiei, cu antrenarea lor în organizaţii naţionaliste şi în propaganda în acest spirit780. Marea majoritate 778 779

780

M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p.123. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 304. Aceste acuzaţii sună astăzi banal, puteau fi învinuiţi cu acelaşi succes că sunt creştini, căci până la urmă pentru autorităţile sovietice era important nu motivul pentru care acuzau pe preoţi, ci scopul final care era lichidarea lor şi a Bisericii. În acest context este interesant faptul că la 10 iulie 1944 NKGB-ul informa instanţele superioare că „n-a fost înregistrată nici o manifestare antisovietică din partea preoţimii şi a credincioşilor rămaşi pe teritoriul eliberat (ocupat – n.a.) al RSSM. Trebuie să menţionăm că majoritatea preoţilor manifestă deschis o atitudine loială faţă de Puterea sovietică”. Vezi: V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 304.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

194

Veaceslav Ciorbă

din clericii arestaţi au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pe diferite termene, cu ispăşirea pedepsei în GULAG-urile din regiunile îndepărtate ale statului sovietic, în special în Siberia. Dintre preoţii care au avut de suferit în primii ani postbelici pot fi numiţi: ieromonahul Veniamin Soltuţii (în 1944 a fost arestat şi condamnat la 10 ani privaţiune de libertate), preotul Teoctist Procop (a fost arestat în 1944, s-a întors din detenţie în 1950). În 1945 au fost arestaţi şi condamnaţi la privaţiune de libertate: preotul Gheorghe Buruiană, ieromonahul Auxentie Munteanu (nu s-a întors din detenţie), preotul Pavel Doga (10 ani), preotul Ioan Sochircă (8 ani), egumenul Iraclie Flocea (8 ani), ieromonahul Selafiil Chiperi (5 ani), preotul Vladimir Vartician (25 de ani), preotul Simeon Chişcă (8 ani), preotul Valeriu Zavoianov (10 ani), preotul Teodor Harghel (7 ani), preotul Teodor Florea, preotul Gheorghe Armaşu (10 ani), preotul Nicolae Cuprianov (10 ani). În 1946 au fost arestaţi şi condamnaţi: arhimandritul Varlaam Chiriţă (8 ani), preotul Damian Malcovici (10 ani), ieromonahul Nifont Andrusevici, preotul Ioan Tataru, preotul Leonid Antonovici (20 de ani, nu s-a întors din detenţie)781 ş.a. Activitatea clerului a fost pusă sub observaţie strictă şi permanentă: începând cu locul şi timpul săvârşirii unor slujbe sau trebuinţe religioase şi terminând cu înregistrarea enunţurilor „dubioase” din predici, din corespondenţa personală şi din discuţiile cu enoriaşii. Toate erau trecute la dosar. Într-o dare de seamă informativă împuternicitul scria: „În Republică are loc încălcarea de către cler şi ţercovnici a normelor legislative privind Biserica. Aceste încălcări se manifestă prin aceea că slujitorii cultului fac slujbe în bisericile ce nu funcţionează, organizează procesiuni religioase prin sate, diferite molebene la drumuri sub cerul liber ş.a.”782. Ca urmare, în anii 1947-1952 au fost arestaţi un şir de preoţi şi călugări, care au fost acuzaţi de activitate antisovietică. În toate cazurile „activitatea antisovietică” era atribuită acelor slujitori ai altarului care erau mai râvnitori, care se evidenţiau prin activitatea predicatorială, care lucrau cu copiii şi tineretul, care învăţau pe credincioşi să se opună închiderilor de biserici şi să depună cereri în vederea redeschiderii locaşurilor neînregisrate etc. Astfel, în luna iunie 1947 a fost arestat şi tras la răspundere penală pentru propagandă antisovietică ieromonahul Lactaţiu Cucereavâi, repatriat din România. Acesta a trimis în aprilie 1947 scrisori exarhului mănăstirilor Gherontie Ghenoiu şi arhimandritului Nicodim Sachelarie din România, în 781 782

Vezi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 275-278. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 21, f. 25.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

195

care scria despre situaţia Bisericii în URSS. În raportul KGB-ului din RSSM în legătură cu această informaţie se spuneau următoarele: „În aceste scrisori Cucereavâi comunică date defăimătoare referitoare la starea materială a populaţiei, atitudinea Puterii sovietice faţă de religie, Biserică şi preoţime”. În una din scrisori autorul comunica: „Sper că ne vom revedea în curând în vechea noastră Patrie. Prin părţile noastre viaţa e foarte grea. Puterea a stabilit impozite enorme pentru ţărani, poporul a rămas sărac. Mor atât de mulţi oameni, încât nu se reuşeşte să-i îngroape, iar cei rămaşi în viaţă mănâncă ce se nimereşte: pisici, câini morţi, chiar oameni şi propriii lor copii. Din cauza acestui regim oamenii s-au ticăloşit şi au devenit necredincioşi: hoţi, bandiţi, orice. Biserica a fost absolut separată de stat. Mai multe biserici au fost închise. La Chişinău funcţionează numai 6, celelalte au fost transformate în tot felul de depozite, unele biserici sunt folosite pentru filme şi dansuri. Noi, preoţii, suntem priviţi ca nişte fiare, ne scuipă, ne ceartă şi chiar ne bat. Cu toate acestea, eu trăiesc urmându-Vă cuvintele: „Rabdă, curând ne vom revedea”. Potrivit datelor KGB, în mediul apropiaţilor săi din Chişinău Cucereavâi desfăşura „o propagandă antisovietică activă, răspândea ştiri provocatoare despre un apropiat război al Angliei şi SUA împotriva URSS şi afirma că în urma acestui război Uniunea Sovietică va suferi înfrângere”783. Ieromonahul Lactaţiu Cucereavâi a fost condamnat la şapte ani privaţiune de libertate. Asemănător este şi cazul preotului Ştefan Cenuşă din satul Chişcăreni, care fiind exclus din cler pentru că oficia servicii divine în bisericile neînregistrate, nu s-a supus arhiereului şi continua să slujească. El a fost arestat în 1949 şi acuzat că a ţinut în faţa credincioşilor predici cu caracter antisovietic. La o slujbă el a declarat: „Copiii voştri învaţă la şcoală că Dumnezeu nu există, dar nu este adevărat. Bolşevicii le-au interzis preoţilor să predea religia în şcoală, de aceea părinţii trebuie să-i înveţe pe copii religia acasă”. În timpul operaţiunilor de deportare a „culacilor”, el a ţinut o predică în care afirma că deportarea a fost poruncită de Dumnezeu, care-i pedepseşte pe oameni pentru că nu se pocăiesc. El i-a îndemnat pe credincioşi să nu se denunţe unii pe alţii, ca să nu fie vânzare de fraţi între creştini, căci Dumnezeu pedepseşte aspru asemenea păcate. În satul Ghiliceni el a ţinut o altă predică, în care a spus: „Orice putere este de la Dumnezeu, numai dacă este creştinească. De aceea este bine să ştii cum să te supui autorităţilor. Dacă puterea este de la Dumnezeu, trebuie să i te supui dumnezeieşte, dar dacă este de la diavol, supunerea ta trebuie să fie şi ea diavolească”784. 783

784

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 308-309. Ibidem, p. 309.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

196

Veaceslav Ciorbă

În 1947 au fost arestaţi şi condamnaţi: preotul Vladimir Ababii (6 ani), egumenul Serafim Dabija, preotul Elpidifor Zaviţchi (10 ani), preotul Iona Zinchevici (10 ani), preotul Antonie Babcenco (10 ani), preotul Ioan Comerzan. În 1948 au fost arestaţi şi condamnaţi: preotul Alexandru Coroli, monahul Teofan Danilov, ieromonahul Macarie Holmiţchii (15 ani), ieromonahul Mercurie Iaţco (10 ani), preotul Porfirie Gondiu (10 ani), monahul Nichifor Ciobanu (10 ani). În 1950 a fost arestat şi condamnat la 10 ani privaţiune de libertate preotul Leonid Eufodiev. În 1951 au fost arestaţi şi condamnaţi: preotul Teodor Iurco (10 ani), preotul Nicolae Climovici (10 ani), preotul Nicolae Braga (25 de ani). În 1952 au fost arestaţi şi condamnaţi: preotul Gheorghe Murafa, ieromonahul Averchie Mereuţă ş.a.785 Această listă nu este completă, numărul clericilor care au pătimit este mult mai mare. Preoţii care au scăpat de arestări şi care au fost lăsaţi să slujească au avut şi ei multe de îndurat. În toată perioada sovietică au fost frecvente cazurile când preoţii mai activi erau calificaţi ca fiind fanatici religioşi, pe seama lor se acumula material compromiţător (deseori fals), erau inventate diferite acuzaţii, după care, în cel mai bun caz, ei erau opriţi de a oficia serviciile divine şi scoşi din rândul clerului, iar, în cel mai rău, ei erau arestaţi şi condamnaţi la mai mulţi ani privaţiune de libertate. În primii ani după reinstaurarea administraţiei sovietice în Basarabia, preoţii au fost alungaţi din casele parohiale. În dosarele de arhivă sunt multe demersuri ale slujitorilor Bisericii adresate împuternicitului, prin care se cerea dreptate786. Iată câteva exemple: la 2 iulie 1945 epitropul bisericii Sf. Gheorghe din Chişinău Ivan Grutean, într-un demers, cerea să fie expulzaţi evreii din casa parohială, pe care aceştia au ocupat-o în mod abuziv787. Dintr-o altă plângere aflăm că la 29 mai 1947 Comitetul executiv din Ceadâr-Lunga a confiscat casa parohială din satul Tvardiţa788. Din alta aflăm că casa parohială din satul Caracui a fost confiscată de către preşedintele sovietului sătesc în interesul său personal789. Membrii consiliului bisericesc din Catranâc, raionul Făleşti, scriau împuternicitului că casa parohială care se afla la zece metri de biserică a fost ocupată şi transformată în club din toamna anului 1945, fapt pentru care roagă ca ea să fie eliberată pentru preot şi cântăreţ. Împuternicitul a scris pe demers: “Deoarece casa este ocupată pentru club, rugămintea este 785 786 787 788 789

Vezi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 278-280. Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 12, 27, 34, 50, 88. Ibidem, d. 2, f. 20. Ibidem, d. 15, f. 24. Ibidem, f. 25.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

197

respinsă”790. În multe cazuri preoţii nici n-au mai apelat la autorităţi, căci ele nu soluţionau astfel de cazuri, ci din contra, în astfel de situaţii se străduiau să defavorizeze pe reprezentanţii Bisericii. De asemenea, clerul a fost impus la impozite exagerat de mari. La 3 decembrie 1946 Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat chiar o hotărâre specială cu privire la impozitarea slujitorilor altarului. În conformitate cu această decizie, Ministerul de Finanţe era obligat să întreţină legătură cu împuternicitul privind evidenţa slujitorilor şi achitarea impozitelor de către aceştia791. În primii ani postbelici, din cauza situaţiei social-economice complicate în care se afla populaţia (drept consecinţă a acţiunilor militare din timpul războiului, a politicii de sovietizare, a secetei şi a foametei organizate) şi a regimului fiscal excesiv, preoţii au renunţat cu toţii la proprietăţile funciare pe care le deţineau parohiile, deoarece impozitele întreceau veniturile, iar unii s-au dezis şi de slujirea preoţească, pentru că nu puteau face faţă presiunii şi nu-şi puteau întreţine familiile. În acest context, este elocventă plângerea din 16 iunie 1947 a preotului Vladimir Melnicov adresată patriarhului Alexei al Moscovei: „(...) Toate persoanele care sunt cetăţeni ai URSS, conform legii, trebuie să achite statului impozitele şi celelalte dări, inclusiv cele locale. Noi, preoţii, de asemenea, achităm aceste impozite. Dar nu ştiu din ce cauză noi suntem trataţi într-un mod deosebit, de parcă am fi în afara legii. De la noi se percep nişte impozite mult mai mari, decât de la restul populaţiei, astfel încât nu mai avem din ce trăi. Se creează impresia, că suntem în mod premeditat sortiţi pierii şi nimicirii. (...) În 1945 mi-au fost stabilite următoarele impozite: militar, în sumă de 3600 de ruble şi pe venit în sumă de 2007 de ruble. Dar cum pot eu să achit aceste sume, dacă am o familie din zece persoane şi deja îndurăm foamea, iar mâine-poimâine putem chiar muri de foame?”. Luând cunoştinţă de această scrisoare, la 1 iulie 1947 patriarhul a scris următoarea rezoluţie: „Este o problemă generală, care se referă nu numai la preotul Melnicov. Aştept părerea PS Episcop de Chişinău şi Moldova Ieronim”792. La rândul lui, protopopul din Bălţi, protoiereul Vasile Cornici îi comunica în martie 1947 episcopului Benedict Poliakov: „28 de preoţi şi cântăreţi mi-au declarat deja, că sunt nevoiţi să se dezică de serviciu, deoarece nu sunt în stare să achite impozitele, care le-au fost fixate pentru anul 1947”. Totodată, el apreciază situaţia clerului ca fiind „deosebit de grea”793. În primul semestru al 790 791

792 793

Ibidem, d. 12, f. 80. Ludmila Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 41. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 13, f. 101-102. Ibidem, d. 15, f. 61. Vezi şi: I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 176.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

198

Veaceslav Ciorbă

anului 1949 împuternicitului i-au fost înaintate 105 de demersuri, dintre care cea mai mare parte vizau calcularea incorectă a impozitelor. La multe demersuri autorităţile nu răspundeau şi nu soluţionau problemele ivite. Dar şi chiar de se da curs unor demersuri, rezultatele nu erau îmbucurătoare. De exemplu, impozitul anual al preotului S. Turcin din Cuizovca, raionul Chiperceni, a fost scăzut de la 32 400 la 27 600 de ruble794. Documentele fixează, de asemenea, numeroase cazuri de subsemnare prin constrângere a cererilor pentru împrumutul de stat. Preoţii erau chemaţi la sovietul sătesc, unde li se spunea că dacă nu semnează pentru o anumită sumă, vor fi persecutaţi până vor cădea de acord. Astfel, preotul Alexei Colcovici din Caplani, raionul Olăneşti, la 3 mai 1946 a fost chemat la sovietul sătesc, unde i s-a cerut să subscrie la un împrumut în sumă de 8 000 de ruble. El a consimţit să subscrie doar cu 1 000 de ruble, motivând că este sărac şi că nu are o asemenea sumă. A doua zi a fost din nou chemat în faţa unei comisii, care încerca în toate modurile să-l convingă să subscrie suma de 8 000 de ruble. La 5 mai, când săvârşea serviciul divin şi avea programate multe slujbe bisericeşti, a fost chemat în mai multe rânduri la sovietul sătesc, dar el s-a prezentat abia seara. “Am fost impus să mă prezint la preşedintele executivului raional din satul Olăneşti la 13 km depărtare, scria preotul A. Colcovici împuternicitului, am spus că e seară, au insistat, am cerut mijloc de transport, au refuzat, am spus că mâine dimineaţa voi găsi mijloc de transport şi voi pleca, dar am fost ameninţat că voi fi dus forţat “pod vintovkoj”. Ştiam că dacă mă voi duce noaptea la executivul raional voi fi închis până dimineaţa, apoi voi fi interogat. Aşa s-a întâmplat cu cântăreţul meu, care a fost închis la sovietul sătesc timp de două ore. Nedorind să fiu umilit şi înjosit, nu m-am prezentat la preşedintele comitetului executiv raional, căci acesta este predispus neprietenos faţă de feţele bisericeşti, ci am venit la d-voastră după dreptate (la împuternicit – n.a.)”795. Un alt caz. Preotul G. Gavriliţă din Vorniceni, raionul Străşeni, la ora 7.30 dimineaţă pe data de 15 iunie 1953, a fost chemat la sovietul sătesc, unde se aflau preşedintele sovietului sătesc, reprezentanţi din raion, contabilul colhozului, care i-au propus să subscrie la un împrumut în sumă de 2500 de ruble. El a consimţit să subscrie doar cu 500 de ruble. Propunerea sa n-a fost însă acceptată şi el a fost reţinut la sovietul sătesc câteva ore. La 28 iunie a fost din nou chemat la sovietul sătesc şi ţinut acolo patru ore. Secretarul Comitetului raional de partid din Străşeni, care se afla la sovietul sătesc, a început să-l certe, 794 795

Ibidem, d. 12, f. 150. Ibidem, f. 81.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

199

să-l ameninţe, acuzându-l că nu este un om corect, că-i jupoaie pe săteni, că bagă mâna în buzunarele lor, că din vina lui porumbul a rămas neprăşit şi nu se vede din buruieni, că el face agitaţie contra împrumutului de stat, că-l va denunţa episcopului şi va cere să fie scos din parohie. În aceeaşi zi, ajungând acasă, preotul G. Gavriliţă era aşteptat de doi brigadieri din colhoz care i-au cerut să accepte să semneze un împrumut de 1 000 ruble, dar el n-a semnat nici de această data. La 1 iulie a fost chemat din nou la sediul cârmuirii colhozului şi forţat să semneze796. Situaţia preoţilor era dificilă şi sub alte aspecte. Din cauza politicii antibisericeşti promovate de regimul comunist, sufereau atât preoţii, cât şi familiile lor, care se aflau într-o stare permanentă de nesiguranţă atât social-economică, dar şi moral-psihologică (permanent erau într-o stare de teamă de a nu fi „demascaţi”, declaraţi „duşmani ai poporului”, judecaţi). Preoţii îşi asigurau material familia din remunerările benevole ale credincioşilor şi deşi ei plăteau tot felul de impozite, la bătrâneţe, în caz de invaliditate sau în alte cazuri, ei nu beneficiau de pensie de la stat sau de vreun alt ajutor oarecare. În 1945, de exemplu, preoteasa văduvă Tatiana Vajinschi din Climăuţi, raionul Otaci, i-a trimis lui Stalin o cerere privind acordarea pensiei pentru pierderea întreţinătorului. Ea a primit următorul răspuns: „Conform decretului Sovetului Comisarilor Poporului al RSFSR din 23 ianuarie 1918 privind separarea Bisericii de stat, nici preoţilor, nici familiei lor în URSS nu li se cuvin nici un fel de pensii”797. Avize negative au primit şi alţi solicitanţi. La fel, în cazul când unii preoţi erau excluşi din rândul clerului (astfel de cazuri erau frecvente, precum la fel de frecvente erau şi motivele neîntemeiate bisericeşte pentru care ei erau opriţi de a oficia cele sfinte), atunci ei ajungeau practic pe drumuri şi se puteau angaja doar ca muncitori necalificaţi, îndurând mari lipsuri. De asemenea, preoţii, fiind alungaţi din casele parohiale, nu aveau un loc de trai sigur, ei erau nevoiţi permanent să închirieze un anumit spaţiu locativ, iar acest lucru implica deseori mari greutăţi şi incomodităţi. Pentru ca preoţii mai buni să nu prindă rădăcini şi să nu se prea apropie sufleteşte de credincioşii unei sau altei localităţi, autorităţile sovietice cereau ierarhului de la Chişinău ca ei să fie transferaţi într-o altă parohie. Au fost cazuri când aceste transferuri i-au dus pe preoţi la deznădejde şi revoltă. „De ce şi pentru ce am fost lipsit de cinul preoţesc, nu am ştiinţă, scria preotul Vasile Ciumaş. Un singur lucru ştiu: că sunt mereu transferat dintr-un sat în altul, din sat la oraş, de la oraş în 796

797

V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 317-318; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 642-645. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 2, f. 128.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

200

Veaceslav Ciorbă

sat, din care cauză m-am îmbolnăvit eu singur, soţia şi tot din această pricină au murit trei dintre copiii mei numai pentru mutările acestea dintr-un sat în altul, şi de la o gazdă la alta, aşa că am ajuns şi eu bolnav, şi soţia mea, şi încă cei doi copii ai mei ce mi-au rămas. Acesta este rezultatul pentru care atât familia mea cât şi eu singur nu mai avem puteri şi posibilităţi de a repara case străine şi a umbla tot pe drumuri... ”798. Copiii preoţilor erau marginalizaţi, stigmatizaţi şi intimidaţi la şcoală, în multe cazuri ei învăţau într-o altă localitate (la bunici, de exemplu) şi ascundeau faptul că sunt copii de preoţi. Acelaşi lucru trebuiau să-l facă, dacă le reuşea, şi în cazul când doreau să facă studii superioare şi atunci când se angajau la vreun serviciu etc. La 18 iulie 1946, împuternicitul a primit o plângere din partea unei fiice de preot, angajată a Căilor Ferate din Chişinău, care mărturisea că este impusă de şeful de cadre să se dezică de părinţii ei şi că este permanent umilită în diferite moduri799. Dintr-o altă plângere, aflăm că fiul preotului din Cahul nu era angajat la lucru în calitate de lăcătuş-cinematografist, specialitate pe care a învăţat-o, pentru că este din familie preoţească800. În aceeaşi situaţie erau şi preotesele, care cu greu se puteau angaja, primeau salarii mai mici, erau retrogradate din funcţii, uneori chiar concediate fără motiv serios etc. Situaţia preoţilor în perioada stalinistă era, deci, foarte instabilă. În orice moment ei îşi puteau pierde cinul preoţesc, puteau fi arestaţi şi închişi, iar familiile lor puteau rămâne pe drumuri fără întreţinător. Preoţii şi familiile lor erau marginalizaţi şi persecutaţi. Să fii preot în acea perioadă, era un adevărat martiraj, pe care totuşi unii au cutezat să şi-l asume. Au fost şi situaţii inverse, când unii clerici s-au arătat a fi nedemni de slujirea lor preoţească. În acest sens împuternicitul menţiona într-un raport: “S-a constatat, că există o bună parte din cler, care pentru propriile beneficii este în stare să facă orice, să închidă bisericile şi mănăstirile, să-i elimine pe complicii lor în “buimăcirea” poporului, doar pentru a se menţine ei înşişi în funcţie. Ei nu cred nici în Dumnezeu, nici în diavol, ci urmăresc doar să se îmbogăţească pe seama credincioşilor naivi”801. Cu părere de rău, în acest caz, împuternicitul avea dreptate. Din rândul lor au fost racolaţi agenţi secreţi care au lucrat, conform indicaţiilor, în vederea subminării poziţiei Biserici. “Agentura noastră din mijlocul preoţimii, se spunea într-un raport al KGB798

799 800 801

Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (II)..., p. 62. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, p. 113. Ibidem, f. 4. Ibidem, d. 103, p. 29.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

201

ului, a participat la curăţirea drumurilor, a fântânilor şi a altor locuri publice de toate troiţele existente. (...) Pentru a evita rezistenţa credincioşilor, am ordonat agenţilor „Kazanţev” şi „Iuriev” să dea dispoziţie clerului să organizeze mutarea răstignirilor în curţile bisericilor sau în cimitire, cu participarea nemijlocită a credincioşilor. Pentru a diminua activitatea clerului şi a îndepărta pe credincioşi de Biserică au fost organizate apostazieri publice ale preoţilor şi monahilor cu demascarea tendinţelor reacţionare ale Ortodoxiei ...”802. Aceste aspecte, adică activitatea preoţilor-agenţi KGB, apostazierile publice de credinţă ale clericilor, acţiunile preoţilor trădători nu sunt, practic, reflectate în documentele de arhivă puse astăzi la dispoziţia cercetătorilor în Republica Moldova, de aceea ele încă urmează să fie studiate. În 1944, în RSSM au rămas să slujească circa 150-200 de preoţi (cifra exactă nu se cunoaşte). Dintre ei, mulţi au fost arestaţi şi exilaţi. Cei rămaşi nu reuşeau să satisfacă toate necesităţile religioase. Pentru a depăşi lipsa acută de preoţi, episcopii Ieronim Zaharov şi Benedict Poliakov au hirotonit mai mulţi preoţi (primul circa 50, al doilea circa 100), au repartizat în parohii mai mulţi ieromonahi, au suplinit parohiile şi cu unii preoţi ruşi veniţi din URSS. Aceste măsuri au rezolvat doar parţial problema. În decembrie 1948 protopopul din Bălţi, protoiereul V. Cornici, scria într-un raport adresat episcopului Nectarie Grigoriev: „Într-adevăr, se simte o lipsă acută de preoţi. Candidaţi destoinici de hirotonire practic nu există. Sunt parohii cu biserici înregistrate, care de la eliberarea Moldovei nu au avut încă un preot permanent, iar serviciile divine nu au fost oficiate acolo mai des de o dată în an. În protopopia mea, spre exemplu, este nevoie de mai bine de 10 preoţi pentru a suplini toate locurile vacante din parohii. Acum în 5 raioane din protopopiat activează doar 17 preoţi, care deservesc 63 de parohii. Ştiu, că şi în alte protopopii situaţia nu este mai bună”803. Această situaţie era pe placul autorităţilor sovietice şi de aceea ele au făcut totul ca în RSSM să fie criză de preoţi. Metodele au fost diverse, începând cu eliminarea celor mai buni preoţi din rândul clericilor Eparhiei Chişinăului şi terminând cu limitarea numărului de hirotoniri şi a aspiranţilor la studii teologice. La 20 iunie 1949, în RSSM erau înregistraţi 417 clerici804, la 15 ianuarie 1955 – 374805. Spre sfârşitul epocii staliniste contingentul de preoţi din RSSM a ajuns 802 803 804 805

V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 653. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 17, f. 110. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 444. Ibidem, Vol. II, p. 257.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

202

Veaceslav Ciorbă

să fie cu totul altul decât cel din 1944. Bisericile din Chişinău şi funcţiile de conducere au fost ocupate de preoţi ruşi veniţi odată cu ierarhii ruşi, iar marea majoritate a preoţilor din localităţile rurale nu avea un nivel intelectual ridicat. Datorită condiţiilor foarte complicate, candidaţii la hirotonie erau aleşi dintre cântăreţii bisericeşti sau şi dintre simplii credincioşi. Fiind în permanenţă persecutaţi de către stat, ei se străduiau să fie tot timpul în umbră. Activitatea lor se reducea la săvârşirea diferitor servicii divine (Taine şi ierurgii), iar ei, fiind puţini, erau foarte solicitaţi. Mulţi dintre preoţi nu predicau şi pentru că nu aveau cunoştinţele necesare, şi pentru a nu întra în conflict cu organele de stat care calificau predica ca propagandă antisovietică. S-au făcut mai multe încercări privind rezolvarea problemei studiilor teologice pe care trebuiau să le aibă preoţii. Astfel, episcopul Benedict a obţinut permisiunea autorităţilor sovietice pentru organizarea unor cursuri de scurtă durată pentru preoţii care nu aveau studii teologice. Aceste cursuri au fost ţinute în perioada 1 iulie – 7 august 1947. Au participat 70 de preoţi, iar profesori au fost preoţii din Chişinău, care aveau studii teologice superioare806. Episcopul Benedict intenţiona să deschidă la Chişinău chiar un Seminar teologic, dar acest lucru nu s-a realizat807. În 1959 episcopul Nectarie a făcut şi el o încercare să deschidă nişte cursuri cu un contingent de 150 de clerici, dar împuternicitul nu a aprobat iniţiativa808. În primele două decenii preoţi cu studii teologice erau doar aceia care le făcuse sub administraţia românească, de asemenea, preoţii ruşi veniţi după 1944. Au început să apară şi preoţi basarabeni cu studii făcute în seminariile ruseşti. Marea majoritate a preoţimii basarabene a fost însă lipsită de posibilitatea de a avea studii teologice. În perioada „dezgheţului”, situaţia preoţilor s-a îmbunătăţit doar într-o mică măsură. La 14 iulie 1954, CC al PCUS a emis un decret privind eliberarea condiţionată, înainte de termen, a deţinuţilor de vârstă înaintată şi a celor care au ispăşit două treimi din pedeapsă. În baza acestui decret au fost eliberaţi şi mulţi clerici basarabeni. Astfel, în anii 1954-1955 au revenit din locurile de detenţie mai mult de 20 de preoţi: Teodor Florea, Teodor Iurco, Ioan Zinchevici, Antonie Babcenco, Gheorghe Murafa, Nicolae Climovici, Leonid Eftodiev, Porfirie Gondiu, Damian Malcovici, Elpidifor Zaviţchi, Vladimir Varticean, Simeon Chişca, Valeriu Zavoian809 ş.a. Mulţi din ei au fost reprimiţi în rândul clerului Eparhiei Chişinăului. Numărul clericilor a 806 807 808

809

„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1947, nr. 9, p. 63-64. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 378-379. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 125. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 189.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

203

crescut în special datorită venirii mai multor clerici din afară şi mai puţin în urma hirotonirilor. Astfel, în 1949 au fost hirotoniţi 8 preoţi810, în 1950 – 4811, în 1952 – 4812, 1954 – 5813, în 1956 – 7814, în prima jumătate a anului 1957 – 2815, în prima jumătate a anului 1958 – 1816. Mulţi tineri aspirau să-şi facă studiile la instituţiile teologice. În 1955 la Seminarul teologic din Odesa (acest seminar era cel mai solicitat de tinerii originari din RSSM) au fost depuse 12 cereri de înmatriculare, dintre care au fost admise 8 persoane. (...) În 1956 au fost depuse la acelaşi seminar 43 de cereri. La 1 octombrie 1956 numărul de seminarişti originari din RSSM care învăţau la Odesa era de 35 de personae: în primul an de studii – 19, în anul doi – 7, în anul trei – 7, în anul patru – 2817. În 1957 au fost înscrişi pentru studii în seminariile teologice ruseşti 17 tineri basarabeni818. În această perioadă unii preoţi au îndrăznit să iasă din anonimat şi i-au susţinut pe credincioşi în demersurile lor privind deschiderea bisericilor, au mers chiar în fruntea grupurilor de credincioşi care se prezentau în audienţă la împuternicit. Unii din ei au început să predice cu ardoare, îndemnând pe enoriaşi la o viaţă cucernică şi la frecventarea sfântului locaş. Pentru împuternicit acest fapt a însemnat ceva neobişnuit, de aceea el a hotărât să raporteze despre preoţii care s-au evidenţiat prin activitatea lor predicatorială: „Ivan Semenel, Alexandru Răileanu, Nicolae Achimov, Gheorghe Belous, Ivan Budanţev, Ivan Sajin, Gavriil Moroz”819. Toţi preoţii s-au implicat şi în domeniul gospodăresc, efectuând reparaţii, lucrări de amenajare, înzestrare şi înfrumuseţare a locaşurilor de cult. Dar perioada „dezgheţului” s-a sfârşit repede şi statul sovietic a trecut din nou la o ofensivă masivă şi deschisă împotriva Bisericii şi a slujitorilor ei. Unul din principalele obiective ale noului curs politic antibisericesc început de regimul hruşciovist a fost reducerea numărului de slujitori ai altarului. În 1959 noul împuternicit de la Chişinău A. Oleinik a cerut să nu fie făcută nici o hirotonie şi să nu fie dată nici o recomandare tinerilor care voiau să-şi facă studii 810 811 812 813 814 815 816 817

818 819

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 444, 460, 492. Ibidem, p. 491. Ibidem, p. 706. Ibidem, Vol. II, p. 236, 257. Ibidem, p. 384, 409. Ibidem, p. 464. Ibidem, p. 546. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 125. V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 652. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 193-194.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

204

Veaceslav Ciorbă

teologice. Conlucrând cu arhiepiscopul Nectarie, el a luat un şir de măsuri restrictive împotriva unor preoţi care, după părerea lui, cu prea mare zel îşi îndeplineau misiunea. Aceştia erau scoşi de la evidenţă de către împuternicit şi opriţi de a oficia servicii divine de către arhiepiscopul Nectarie. Motivele notate de împuternicit erau foarte diverse: „preotul Gheorghe Moroşanu din Lipnic, raionul Ocniţa, în februarie 1959, la sovietul sătesc s-a antrenat într-o dispută pe temă religioasă cu directorul şcolii din localitate Markevici. (...) Preotul Anatolie Rotari din Cioc-Maidan, raionul Basarabeasca, aduna în mod clandestin credincioşii din satele, unde nu funcţiona biserica, şi săvârşea diferite servicii divine, de asemenea mărturisea şi împărtăşea pe cei, care posteau şi erau pregătiţi. (...) Preotul Constantin Bolgar din Sipoteni, raionul Călăraşi, mergea pe la casele credincioşilor la Crăciun şi Paşti. Totodată, el îi mustra pe credincioşi pentru faptul că nu-şi trimit copiii la biserică să se mărturisească şi să se împărtăşească, că nu poartă cruciuliţă la piept”820. Preotul Arnaut din Gherla, raionul Cotovschi, a fost scos de la evidenţă pentru faptul că şi-a procurat un cal şi o trăsură, cu care colinda satele din împrejurime, săvârşind ierurgii şi diverse rânduieli bisericeşti. Preotul Baliuc din Nemirova, raionul Soroca, pentru faptul că oficia servicii divine în biserica satului, care era închisă. Preoţii Iarmolovici din Cosăuţi şi Burjacovschi din Ocolina, ambii din raionul Soroca, au fost eliberaţi din cauză, că au sfinţit fără autorizare bucatele de Paşti în curţile bisericilor neînregistrate din satele Rubleniţa şi Voloave821. Preoţii Budanţev, Muduc şi Ţerna au fost acuzaţi de mediculşef al spitalului din Făleşti că botează pruncii în apă murdară, în încăperi friguroase... aceştia răcesc şi mor822. Preotul Gheorghe Strugaru din Grinăuţi, raionul Ocniţa, pentru „calomnieri” la adresa puterii sovietice, preotul Vasile Sandu din Bălţi, pentru că strângea mijloace pentru repararea bisericilor din satele Ustia şi Obreja, preotul Ion Tătaru din Vălcineţ, raionul Otaci, pentru că i-a servit pe credincioşii din alte localităţi decât cele încredinţate, preotul Vasile Ciumaş din Cetireni pentru că strângea semnături pentru redeschiderea bisericii din Pârliţa şi mijloace materiale pentru reparaţia bisericii din Vulpeşti823. Din aceleaşi motive şi din multe altele, au fost scoşi din cler şi mulţi alţi preoţi. 820 821 822

823

Ibidem, p. 198-199. Ibidem, p. 201. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 132; Părintele Vasile Munduc la 85 ani de viaţă şi 58 ani de preoţie, în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 15 iunie 2005, p. 3. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 48-49.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

205

Despre activitatea pe anul 1959 împuternicitul raporta următoarele: „La sfatul nostru, arhiepiscopul a scos „de la evidenţă” 32 de clerici din călugări şi i-a trimis înapoi în mănăstirile lor; 18 preoţi s-au eliberat; 5 au fost înlăturaţi de la oficierea celor sfinte; 6 au plecat în alte eparhii; 4 au decedat; 1 a fost recrutat în armata sovietică. În această perioadă, nu a fost săvârşită nici o hirotonire. Nu am permis înnoirea sau completarea clerului cu noi cadre”824. În 1960, printr-o dispoziţie a organelor de partid, a fost intensificată activitatea serviciilor de agenţi secreţi, îndreptată împotriva Bisericii şi a clerului. Şaisprezece persoane alcătuiau un grup de agentură. Ei strângeau materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului825. De asemenea, prin intermediul agenţilor secreţi a fost redus şi numărul de candidaţi din RSSM dornici de a-şi face studiile în seminariile teologice ruseşti. Dacă în 1957 în instituţiile respective au fost admişi 17 candidaţi, în 1958 din 40 de cereri au fost acceptate doar 8, iar în 1959 din 9 persoane cu cereri doar una singură a fost înscrisă. Mai mult decât atât, cererile depuse erau examinate de agentul „Kazanţev” (acesta deţinea o funcţie de conducere în administraţia eparhială), care, sub diverse pretexte, le respingea sau anunţa organele de securitate. Acestea, la rândul lor, prin intermediul organelor de partid, influenţau persoanele respective, iar împotriva unor candidaţi erau adunate materiale compromiţătoare826. Astfel, Ion Ichim din Vărzăreştii Noi, născut în 1941, a depus o cerere pentru a-şi face studiile la Seminarul teologic din Odesa. Finoghin, împuternicitul de la Odesa, a cerut omologului său de la Chişinău, A. Oleinik, să găsească motive pentru a bloca iniţiativa tânărului entuziast827. Narîjnîi, împuternicitul din Stavropol, îl informa pe omologul de la Chişinău că la Seminarul teologic din Stavropol a depus documentele în vederea înscrierii cetăţeanul Ciobanu Filaret... anul naşterii 1935, originar din Ţepilova, raionul Soroca, RSSM, moldovean, din părinţi ţărani, fără ocupaţie. Deoarece acesta a depus actele fără a avea acordul şi recomandarea ierarhului, împuternicitul A. Oleinik, împreună cu arhiepiscopul Nectarie, au cerut Patriarhiei Moscovei să oblige administraţia Seminarului din Stavropol să-l exmatriculeze pe Filaret Ciobanu. Un astfel de ordin din partea Patriarhiei a fost emis, dar, după cum mărturisea deja bătrânul părinte Filaret, administraţia 824 825 826 827

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 764-765. V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 652. Ibidem. Vezi: L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 50; Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 126.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

206

Veaceslav Ciorbă

Seminarului nu s-a supus, deoarece el era al 7-lea seminarist necesar pentru ca grupa din acel an să nu fie desfiinţată828. Autorităţile sovietice au depus multe eforturi pentru a-i determina pe unii clerici să se dezică de cinul preoţesc şi chiar să abjure public credinţă. În 1960 şase preoţi s-au lepădat public şi „au rupt-o cu religia”, în 1961 alţii cinci. Unul dintre aceşti preoţi renegaţi – Varzari – a activat ulterior într-o Societate de iluminare politică şi ştiinţifică. În 1962 treisprezece preoţi au părăsit slujirea preoţească, dintre care doar unul s-a lepădat public de credinţă, ceilalţi, cel mai probabil, din cauza că nu au putut rezista persecuţiei şi urmăririlor, au încetat să activeze ca slujitori ai altarului (deşi nu s-au dezis de cinul lor preoţesc) şi s-au angajat la lucru în instituţii de stat829. După toată probabilitatea, unii dintre preoţii renegaţi au fost agenţi KGB, care şi-au abjurat “credinţa” la comandă. Acestor cazuri li se făcea mare publicitate în mass-media unională şi republicană, cu scopul de a dezrădăcina credinţa din inimile credincioşilor. În 1960 numărul de preoţi s-a micşorat de la 380 la 327830. În 1962 au ajuns să fie 255 de preoţi, iar în 1966 – 199831. Un fenomen aparte al situaţiei preoţilor sub regimul totalitar comunist au fost aşa-zişii „preoţi neautorizaţi”, „impostori”, adică preoţii care slujeau în locaşurile de cult neînregistrate, fără autorizaţia arhiereului de la Chişinău şi a împuternicitului. Doar un mic număr dintre aceşti preoţi au fost excluşi din cler pentru abateri grave morale şi canonice (în documentele de arhivă sunt menţionate, de asemenea, şi cazuri de „preoţi” autoproclamaţi), marea majoritate a lor au fost, însă, victime ale regimului comunist antibisericesc, de aceea nesupunerea lor trebuie calificată, de fapt, ca o formă de rezistenţă. „În Eparhia Moldovei, – raporta episcopul Nectarie în 1950 patriarhului de la Moscova, – există impostori şi samavolnici. Primii sunt cei care nu au cin clerical şi nici avizul autorităţilor bisericeşti şi statale, dar exercită funcţiile de preot. Cei de-ai doilea sunt în cinul clerical, dar săvârşesc cele sfinte şi celelalte rânduieli fără acordul autorităţilor eparhiale şi a împuternicitului pentru problemele Bisericii. (...) Aceşti impostori oficiază slujbele în bisericile neînregistrate. Populaţia este bucuroasă, că în biserica lor, în sfârşit, este oficiat serviciul divin şi nu-i pasă, dacă preotul are sau nu are aprobare. Organele fiscale sunt interesate să perceapă cât mai mulţi bani şi de aceea îi impozitează pe aceşti preoţi-impostori, precum şi bisericile neînregistrate. 828

829 830 831

Părintele Filaret Ciobanu la 70 de ani [Interviu], în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 1 martie 2005, p. 4; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 771. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 70. V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 652. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 206.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

207

Populaţia este gata să achite oricât s-ar cere, numai ca biserica să funcţioneze şi să aibă un preot. (...) Mai mulţi protopopi ne adresează demersuri, în care menţionează că se formează o eparhie impostoare cu protopopi impostori. Trebuie neapărat de luat măsuri pentru a curma astfel de acţiuni”832. Împuternicitul P. Romenski în darea de seamă pe prima jumătate a anului 1949 scria: „(...) Au avut loc încălcări a legislaţiei de către preoţii neînregisraţi şi de către alte persoane care nu au cin clerical. S-a slujit în biserici neînregisrate, au fost săvârşite servicii religioase pe la casele credincioşilor în aproape toate raioanele republicii. Mai înainte am anunţat Ministerul Finanţelor şi am cerut ca preoţii neînregistraţi şi tot felul de impostori să fie impozitaţi. Această măsură este însă puţin efectivă. Cu aceste elemente trebuie de luptat prin metode mai dure. (...) Autorităţile publice locale nu numai că nu iau măsuri împotriva popilor nomazi, a călugărilor şi a altor diferiţi impostori, cel mai des acceptă ca aceştea să slujească în bisericile neînregistrate şi să săvârşescă servicii religioase pe la casele credincioţilor. (...) Au fost cazuri când nu numai preoţii neînregisraţi şi impostorii au slujit în bisericile neînregisrate, ci chiar şi preoţii înregistraţi şi-au permis acest lucru”833. În 1946 protopopul raioanelor Camenca, Râbniţa şi Dubăsari îl informa pe împuternicit: “Sunt cazuri că se slujeşte fără permisiune: de exemplu, în satul Plopi, raionul Râbniţa, slujeşte nelegal preotul F. Costeja. (…) Slujbe se săvârşesc şi-n alte biserici neînregistrate. De exemplu, la Hrustovca şi Raşcov. În satul Hrustovca, la cererea unor enoriaşi, sovietul sătesc a permis la 18-19 august să fie deschisă biserica de către preotul Andrian Soltanovski din oraşul Bolgana, raionul Pesciansk, regiunea Viniţa (Ucraina – n.a.), care, încă din anul 1944, fără vreun drept bisericesc sau civil, slujeşte în diferite biserici din RSSM”834. La 23 iulie 1946 protopopul circumscripţiei Bălţi V. Cornici într-o plângere adresată împuternicitului scria: „În Sângera Nouă biserica nu funcţionează, nefiind înregistrată. Un localnic, şi anume cizmarul Petriş Procopii, folosindu-se de moment, a început a săvârşi serviciile divine în biserică, fără ca el să fie preot şi fără să primească vreun drept de la Episcop şi împuternicit”835. Într-un raport din 5 aprilie 1951 împuternicitul P. Romenski informa autorităţile republicane despre existenţa unei comunităţi bisericeşti neautorizate, înfiinţate de către ieromonahul Iliodor Şaptefraţi în satul Lipceni, raionul Rezina, care în predicile sale susţinea: „Patriarhul Alexei, toţi episcopii din 832 833 834 835

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 37, f. 40-41; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 439-440. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 450-451. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 154. Ibidem, d. 10, f. 106.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

208

Veaceslav Ciorbă

toată ţara sovietică şi tot clerul sunt nişte schizmatici, pentru că se supun autorităţilor... Eu voi lupta în continuare cu clerul înregistrat şi cu toată Biserica ce se supune Patriarhiei Moscovei”836. Într-un alt raport, împuternicitul scria: „În satul Măgdăceşti, raionul Vadul lui Vodă, ieromonahul ambulant Efrosim Leucă desfăşoară în rândul populaţiei discuţii precum că Biserica în Uniunea Sovietică în timpul de faţă este bolşevizată, iar preoţii sunt comunişti şi mint poporul”837. La 12 aprilie 1951 împuternicitul avea date că erau în total 15 „preoţi nelegali”838. La 19 septembrie 1956 împuternicitul scria preşedintelui executivului raional Rezina, cu referire la unele date strict verificate, care i-au parvenit, că fostul preot, la acel moment oprit de a oficia servicii divine, Armencea Grigore Feodorovici, cu de la sine putere şi în mod „ilegal” oficiază servicii în bisericile închise pe teritoriul raionului Rezina, colectează de la populaţie bani şi efectuează reparaţia bisericilor, desfăşoară în mijlocul credincioşilor lucru de deschidere a unor biserici neînregistrate şi organizează înaintarea unor demersuri în această privinţă. Astfel, preotul Armencea a organizat întruniri ale credincioşilor, a adunat de la ei bani şi a reparat bisericile închise din satele Lipceni, Popăuţi şi Saharna, în care ţinea slujbe fără nici o piedică. Pe 5 august 1956, în satul Saharna a făcut o slujbă religioasă în prezenţa unei mari mase de credincioşi care s-au adunat acolo, după care a petrecut cu aceştia în mod „ilegal” o adunare la care a ales un consiliu bisericesc care urmează să ducă mai departe, sub conducerea lui, reparaţia acestei biserici închise şi să obţină deschiderea ei. După această adunare ţercovnicii au început să umble pe la case prin satul Saharna pentru a aduna semnături de la populaţie sub o petiţie privind deschiderea bisericii şi numirea în calitate de preot a lui Gr. F. Armencea. În ziua de duminică, pe 23 septembrie 1956, preotul Gr. Armencea intenţiona să facă în satul Saharna sfinţirea solemnă a bisericii închise, după ce în prealabil o reparase. Pe lângă activităţile sale „ilegale” şi „criminale”, scria în continuare împuternicitul, preotul Gr. Armencea mai recurgea la minciuni crase şi declaraţii provocatoare în faţa credincioşilor, afirmând că el, chipurile, ar avea permisiunea patriarhului şi a organelor sovietice de conducere de a săvârşi slujbe religioase în bisericile închise din raionul Rezina, de a le repara şi de a le deschide. Împuternicitul cerea în termeni duri să fie oprite acţiunile „ilegale” şi „criminale” ale impostorului Gr. F. Armencea pentru care el să fie tras la răspundere penală839. 836 837 838 839

AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 44, f. 80. Ibidem, f. 120. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 560. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

209

Într-un alt document similar împuternicitul cerea executivului raional Olăneşti să fie luate măsuri drastice împotriva preotului „impostor” Filaret Şundeac, care oficia „ilegal” servicii divine în bisericile închise din raionul Olăneşti840. În rezolvarea „problemei preoţilor impostori”, care a apărut într-un mod spontan, ca o consecinţă a politicii antibisericeşti promovate de regimul comunist, s-a implicat statul care nu era interesat să existe preoţi şi comunităţi religioase necontrolate. Conform datelor statistice, numai în 1950 au fost atestaţi şi traşi la răspundere 46 de astfel de preoţi841. În perioada hruşciovistă fenomenul a luat iarăşi amploare, încât în 1959 organele raionale de miliţie au primit o listă de 91 de „preoţi impostori”. La 15 aprilie 1959 şeful direcţiei de miliţie a Ministerului de Interne al RSSM, Sevastianov, îl informa pe împuternicit: „Vă comunicăm că noi am dat directivă şefilor secţiilor de miliţie din raioane să ia măsuri pentru neadmiterea săvârşirii slujbelor religioase de către persoane care nu posedă sau au fost lipsite de cin preoţesc în conformitate cu lista impostorilor ce ne-aţi adresat-o”842. Împotriva preoţilor care îndrăzneau să nu se supună au fost puse în funcţiune toate pârghiile, au fost aplicate toate metodele, inclusiv sancţiuni fiscale drastice, urmărirea penală, atacuri fizice asupra persoanei etc. De exemplu, preotul Vasile Ciumaş din Cociulia, raionul Comrat, a fost lipsit în 1956 de cinul preoţesc, dar el nu s-a supus, ci a continuat să slujească, având toată susţinerea credincioşilor. În 1959, împotriva lui a fost intentat un dosar penal şi judecata l-a considerat vinovat. Pentru neascultare preotul V. Ciumaş a fost supus unui regim de muncă corecţională pe un termen de un an843. Preotul Ion Pânzaru a fost amendat cu suma de 18 161 de ruble, apoi i s-a intentat un dosar penal pentru că continua să slujească fără autorizaţie. Preotul F. Racoviţă din Leova a fost arestat şi judecat pentru că a deschis în apartamentul său o casă de rugăciuni844. Alţi preoţi au suferit şi mai mult. Preotul Gherasim Păduraru de la biserica “Sf. Dumitru” din Chişinău a fost lipsit de cinul preoţesc în 1952 pentru că la slujbele oficiate de el se adunau foarte mulţi credincioşi din localităţile învecinate în faţa cărora el predica, deşi în mai multe rânduri i-a fost interzis să facă 840 841 842

843 844

130-131. Ibidem, p. 132. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 33, f. 124. Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 132. Ibidem (II), p. 60-63. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 49.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

210

Veaceslav Ciorbă

acest lucru, chiar de episcopul Nectarie. El avea o mare autoritate, fiind numit un nou “Gură de Aur”. El nu s-a supus episcopului Nectarie, ci a continuat să oficieze servicii divine la el acasă, formând un fel de comunitate bisericească “ilegală”845. În 1959 a fost judecat şi condamnat la doi ani privaţiune de libertate, cu confiscarea averii. A fost eliberat peste un an, în urma a numeroase demersuri adresate autorităţilor superioare de la Moscova, dar fără dreptul de a oficia servicii divine. Pentru a destrăma comunitatea religioasă care se închega tot mai mult în jurul lui, autorităţile sovietice au recurs la metode securiste. Preotul Gherasim Păduraru a fost declarat bolnav psihic şi a fost internat la un spital specializat, unde a fost făcut dependent de substanţe narcotice. După eliberare, agenţii KGB înfiltraţi în comunitate au lucrat în aşa fel încât l-au făcut să divorţeze şi să se recăsătorească cu o “creştină” din cercul celor mai apropiate persoane. După ce preotul Gherasim Păduraru a fost distrus ca persoană şi şi-a pierdut statutul moral necesar, comunitatea s-a destrămat de la sine846. Un caz aparte este cel din Baraboi, raionul Donduşeni. La 1 ianuarie 1961, preotul Boris Nicolaev împreună cu cântăreţul Trifon Rabei nu s-au mai întors de la o înmormântare din satul vecin. A doua zi, trupurile lor neînsufleţite au fost găsite în câmp. În timp ce se deplasau spre casă, ei au fost omorâţi mişeleşte şi cu o deosebită cruzime de nişte colhoznici înrăiţi pe Biserică şi pe preoţi847. Acest caz reflectă ura unei părţi a populaţiei care a ajuns să fie atee şi care uneori recurgeau la batjocorirea directă a slujitorilor altarului, la insulte, la intimidări, la bătăi şi chiar la omor. În „epoca de stagnare” situaţia preoţilor a rămas să fie în continuare grea. În urma „reformei” din 1961 stăpân al bisericii a devenit epitropul, iar preotul a obţinut statutul de angajat. În cele mai multe cazuri epitropii erau numiţi de organele puterii de stat dintre oamenii lor de încredere, care puteau fi chiar necredincioşi. Aceştia fixau taxe înalte pentru serviciile religioase (şi din lăcomie şi pentru a îndepărta pe credincioşi de Biserică), nu se prea îngrijeau de bunăstarea locaşului de cult, nu permiteau efectuarea reparaţiilor, informau organele de securitate despre persoanele care au venit la biserică, alungau pe copii şi pe tineri din biserică etc. În această situaţie, un preot sincer şi cucernic devenea un adevărat martir, care nu avea posibilitate să se opună dezordinii 845 846

847

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 151. Din mărturiile preotesei Natalia Păduraru-Stahii. Vezi de asemenea: L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 49; Vl. Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM 1950-1960 (I)..., p. 133. Anastasia Eladii, Reînmormântarea unui slujitor la Baraboi, în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 15 iulie 2006.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

211

şi constrângerii care se manifestau chiar şi în timpul slujbelor. O simplă plângere împotriva preotului adresată de epitrop împuternicitului ducea la pedepsirea preotului. Astfel de cazuri erau frecvente. Dacă acuzaţiile nu erau grave, preotul era transferat într-o altă parohie, mai săracă, dacă acuzaţiile erau mai grave (de exemplu, că predică sau săvârşeşte pe ascuns slujbe, că încearcă să atragă la biserică tineri etc), atunci preotul putea fi chiar exclus din cler. În multe cazuri, epitropii erau îndemnaţi să înainteze plângeri împotriva preoţilor pentru ca apoi aceştia să fie nevoiţi să dea mită împuternicitului şi chiar ierarhilor ruşi sau persoanelor din anturajul acestora. Cu toate că situaţia preoţilor era în continuare grea, totuşi în anii ’70-’80 puţin s-a stabilizat. Numărul preoţilor a rămas în continuare mic: în 1966 erau 199 de preoţi, în 1969 – 200, în 1985 – 218 preoţi şi 8 diaconi848, la 1 ianuarie 1988 erau 230 de clerici şi 12 diaconi849. Fiind puţini, preoţii erau foarte solicitaţi de credincioşi pentru săvârşirea diferitor trebuinţe, iar aceştia înţelegând că slujitorii altarului sunt într-o situaţie defavorizată îi remunerau cu generozitate. Acest lucru a dus la aceea că situaţia materială a preoţilor care făceau parte din statele clerului Eparhiei Chişinăului s-a îmbunătăţit simţitor. Deoarece marea majoritate a parohiilor nu aveau case parohiale, iar autorităţile practicau transferarea cât mai frecventă a preoţilor (pentru a nu se apropia sufleteşte de enoriaşi), ei îşi procurau case în Chişinău sau în centrele raionale. Mulţi făceau naveta în parohii, alţii le procurau pentru a fi cât de cât asiguraţi, ei şi familiile lor. În „epoca de stagnare” s-a înnoit considerabil componenţa clerului. În 1969 din cei 200 de preoţi 2 aveau studii superioare laice, 122 – studii medii, 77 – studii primare. Studii teologice superioare aveau 22 de preoţi, medii teologice – 59, studii teologice incomplete aveau 98 de clerici. Conform criteriului de vârstă: 29 de preoţi nu atingeau 40 de ani, 112 aveau între 40 şi 60 ani, iar 58 de preoţi aveau peste 60 de ani. În 1985, din cei 218 preoţi şi 8 diaconi: studii superioare laice aveau 6 preoţi, studii medii – 106, şcoală medie necompletă – 63, studii primare – 51 persoane. Instituţii teologice superioare absolviseră 32 de clerici, medii – 158, incomplete – 23; 13 persoane nu aveau deloc studii. Conform criteriului de vârstă: 95 de preoţi nu depăşeau 40 de ani, 71 – aveau între 40 şi 60 de ani, iar peste 60 de ani aveau 60 de clerici850. Deşi unii preoţi au fost agenţi KGB, colaborau cu împuternicitul şi cu autorităţile sovietice şi pârau pe confraţii lor, totuşi, au fost şi dintre cei care s-au 848 849

850

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 206-208. AMCM, Darea de seamă pe 1987, f. 2; P. Buburuz, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi..., p. 12. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 207-208.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

212

Veaceslav Ciorbă

arătat vrednici de slujirea preoţească851, au păstrat nestinsă flacăra credinţei ortodoxe şi au pregătit calea pentru renaşterea vieţii bisericeşti în Basarabia şi Transnistria. În atmosfera de presiune şi degradare morală a societăţii şi naţiunii, în chingile unui stat ateist, înfruntând ispitele şi dezbinările, ei au reuşit să-şi îndeplinească cu cinste datoria lor păstorească. La sfârşitul anilor ’80, când au apărut condiţii favorabile, în jurul acestor păstori s-au adunat credincioşii, ei au mers şi au cerut insistent redeschiderea bisericilor, au creat noi comunităţi parohiale în localităţile vecine, au reparat bisericile, au recomandat spre hirotonire candidaţi destoinici, s-au încadrat în mişcarea de emancipare naţională, realizând ceea ce multă vreme le-a fost interzis de autorităţile atee.

851

Anatol Telembici, In memoriam. Părintele Gheorghe Armaşu: „N-am vândut pe nimeni, deşi mi s-a pus adeseori în faţă hârtie albă”, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, februarie 2006, p. 5.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

213

MĂNĂSTIRILE SUB REGIMUL TOTALITAR COMUNIST (1944-1989) În 1945, la Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM au fost înregistrate 24 de mănăstiri şi schituri852, dintre care 15 de călugări (Hârbovăţ, Ţigăneşti, Curchi, Hârjauca, Căpriana, Condriţa, Suruceni, Hâncu, Noul Neamţ, Dobruşa, Rughi, Bocancea, Pripiceni, Ţâpova, Sârbeşti) şi 9 de maici (Saharna, Frumoasa, Japca – cu viaţă chinovială, Răciula, Cuşelăuca, Vărzăreşti, Călărăşăuca, Tabăra, Hirova – cu viaţă idioritmică853). În această listă nu a fost inclusă mănăstirea de călugări Zloţi, care a funcţionat până în 1949, când a fost închisă854. În 1944, odată cu retragerea administraţiei româneşti, din Basarabia, s-au refugiat şi unii călugări, în special, cei care deţinuse funcţii administrative şi cei care aveau studii. Numărul nevoitorilor nu s-a redus, însă, atât de mult ca în cazul preoţimii de mir855. În primii ani de ocupaţie, în mănăstirile de călugări erau înregistrate aproximativ 400 de persoane, în mănăstirile de maici aproximativ 1100856. Deşi autorităţile sovietice promovau o politică antibisericească, numărul doritorilor de a se nevoi la mănăstiri nu era în scădere. În 1944 au devenit ascultători 50 de persoane, în 1945 – 86, în 1946 – 45, 1947 – 116, 1948 – 106, 1949 – 96, 1950 – 9, 1951 – 10857. 852

853

854

855

856 857

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 26; AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 41, f. 7-8; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 165. Vezi anexa nr. 14, p. 349-350. Aceste mănăstiri de maici cu un mod aparte de viaţă, numit „idioritmic” este specific doar Basarabiei. Nu se ştie de ce iniţial mănăstirea Zloţi nu a fost inclusă în lista mănăstirilor existente, căci şi ea a avut un dosar aparte în fondul împuternicitului (ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 348), ca şi restul mănăstirilor. Posibil a fost o scăpare de moment. După vârstă, la mănăstiri îşi duceau viaţa nu numai oameni în etate – în 1950 erau 97 de persoane până la 18 ani, 578 în vârstă de la 19 până la 40 de ani, 397 de la 41 până la 55 de ani, 594 – trecute de 55 de ani. În 1952, la fiecare categorie de vârstă erau, respectiv, 51, 526, 399 şi 593 de persoane. Cu toate acestea, în ansamblu circa 40 la sută dintre monahi erau bărbaţi şi femei de vârstă tânără şi mijlocie. Din punct de vedere etnic, aproape toţi monahii erau români basarabeni, foarte puţini erau ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi. Ca origine socială, aproape toţi descindeau din ţărani. Numărul maicilor era dublu faţă de cel al călugărilor. Prezintă interes componenţa lor după studii – în 1948 un singur monah avea studii superioare laice, unul avea studii teologice medii, 7 erau cu studii medii laice, 1400 cu studii primare şi cu puţină ştiinţă de carte, 233 de persoane – analfabeţi. Vezi: V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 319. AOSPRM, F. 51, inv. 3, d. 41, f. 7. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 318.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

214

Veaceslav Ciorbă

Din punctul de vedere al regimului comunist, mănăstirile prezentau un mare pericol. Împuternicitul P. Romenscki se plângea, în 1949, că ele joacă un rol important în cultivarea religiozităţii în rândul populaţiei autohtone. El explica acest lucru prin aceea că nevoitorii erau în majoritate de la sat şi că ei întreţineau legături strânse cu populaţia. Fiecare călugăr sau maică avea printre ţărani multe rude şi cunoştinţe apropiate cu care comunica în permanenţă, vizitându-le acasă sau primindu-le în vizită la mănăstire. Ţăranii deseori apelau la sfaturile călugărilor în diferite chestiuni familiale şi gospodăreşti. Dintre ieromonahi, 73 de persoane erau preoţi în parohiile de la sate858. De asemenea, mănăstirile erau considerate de autorităţi ca nişte puternice focare de rezistenţă a limbii şi a conştiinţei naţionale româneşti împotriva politicii de deznaţionalizare şi rusificare859. Este de la sine înţeles că regimul comunist instituit în Basarabia nu putea să tolereze existenţa unui număr atât de mare de mănăstiri860, cu gospodării înfloritoare economic şi cu o mare autoritate în rândul populaţiei. De aceea, timp de mai bine de două decenii mănăstirile au fost sistematic închise una după alta, iar cele care încă funcţionau nu aveau linişte din cauza diferitelor probleme create, în mod intenţionat, de autorităţile sovietice centrale şi locale. Reprezentanţii structurilor de stat implicate în realizarea programului ateist căutau insistent motive care ar justifica închiderea mănăstirilor. Mordoveţ, şeful KGB-ului din RSSM, într-o informaţie secretă din iunie 1946 expediată superiorilor de la Moscova, menţiona că printre elementele antisovietice din perioada celui de-al doilea război mondial se numărau şi unii călugări, ei fiind acuzaţi că au colaborat cu „regimul de ocupaţie”, că au denunţat grupurile de partizani sovietici, precum şi de alte acte „antisovietice”. Drept urmare, au fost arestate 28 de persoane dintre cei ce se nevoiau la mănăstiri861. Mănăstirile basarabene au avut de suferit chiar din primele zile ale reinstaurării puterii sovietice. În 1944, în timp ce operaţiunile militare se desfăşurau pe teritoriul Basarabiei, autorităţile sovietice au manifestat un comportament barbar faţă de mănăstiri, devastându-le şi prădându-le. Astfel, de la mănăstirea Noul Neamţ ostaşii sovietici au sustras, „pentru necesităţile frontului”, covoarele care se aflau în cele două biserici, 120 mii de lei, o cruce mare de aur, estimată la 50 mii de ruble, scaune, mese, paturi, canapele, două camioane, două tractoare, patru tone de orz şi grâu862. Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi în alte 858 859 860 861 862

Ibidem, p. 319. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 54. Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 430-431. Ibidem, p. 55. I. Tafunea, Op. cit., p. 89.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

215

mănăstiri. Mănăstirea de maici Călărăşăuca a fost transformată, în timpul acţiunilor militare, în spital, iar mănăstirea Dobruşa a găzduit statul major al Corpului 7 de tancuri (călugării s-au retras într-un schit, aflat nu departe, lăsând militarii să dispună după bunul lor plac de mănăstire şi de gospodăria acesteia)863. În anii 1944-1945 în unele raioane autorităţile locale au început să persecute mănăstirile. Gospodăriile colective – colhozurile şi sovhozurile – care se formau, acaparau în mod brutal moşiile, cea mai mare bogăţie pentru gospodăriile monahale, bazate în temei pe agricultură (de regulă, erau acaparate cele mai roditoare terenuri), precum şi alte bunuri mobile şi imobile. Astfel, sovhozul din Chiţcani a acaparat de la mănăstirea Noul Neamţ din localitate „aproape toate pământurile arabile, precum şi viile şi livezile, spitalul şi hotelurile, atelierele şi moara, grajdurile şi pădurea”864. Pe teritoriul mănăstirii Hâncu Ministerul Sănătăţii a fondat un cămin social, iar la mănăstirii Hârbovăţ – un orfelinat865. La începutul anului 1945 autorităţile locale au interzis mănăstirii Curchi să-şi transporte lemnele necesare pentru încălzire (2000 m3) tăiate şi pregătite încă în 1944 de către vieţuitorii mănăstirii866. Sovietul sătesc din Suruceni lua în fiecare zi caii mănăstirii pentru nevoile lor personale867. Trăitorii acestor sfinte locaşuri erau nevoiţi să se apere de aceste atacuri şi pretenţii nelegitime din partea organelor locale de stat. Ei încercau să caute dreptate pe cale legală, adică prin cereri, demersuri şi reclamaţii în organele justiţiei. Spre exemplu, după prădarea din 1944 a mănăstirii Noul Neamţ, stareţul acestui locaş, egumenul Auxentie Munteanu, a adresat o scrisoare Consiliului de Miniştri al RSSM, în care scria: „Mă adresez D-voastră în căutarea unei noi forme de existenţă a comunităţii noastre: solicit să ne fie acordat statutul de persoană juridică, fără de care noi nu avem nici drepturi, nici obligaţii. Noi dorim, la fel ca toată lumea, să lucrăm şi să ne hrănim din munca noastră, să aducem prin ea folos. Dar sovhozul a înaintat în faţa noastră bariere serioase: el a intrat în curtea mănăstirii, a pus mâna pe ateliere, utilaj, instrumente etc. Nu este bine să fie confiscat totul, ca în 1940, deoarece o asemenea atitudine îi va aduce pe trăitorii mănăstirii la limita existenţei, lipsindu-i de posibilitate de a se întreţine cu propria muncă. Această situaţie nu corespunde deloc politicii URSS în domeniul religiei”868. Curând conflictul mănăstirii Noul Neamţ a fost soluţionat şi aceasta şi-a primit înapoi o bună parte a averii sustrase. 863 864 865 866 867 868

Locaşuri sfinte din Basarabia..., p. 42. ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 351, f. 87. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 55. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 1. Ibidem, f. 10. Ibidem, inv. 2, d. 351, f. 87-87 verso.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

216

Veaceslav Ciorbă

Acest lucru se explică prin noua politică faţă de religie a lui Stalin, adoptată şi promovată începând cu anul 1943, atunci când între statul sovietic şi Biserica Ortodoxă Rusă s-a încheiat un fel de „concordat”. La 22 august 1945 Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat o hotărâre prin care a fost legalizată existenţa mănăstirilor pe teritoriul statului sovietic. Organelor puterii de stat li s-a ordonat ca până la primirea unor noi dispoziţii, să nu creeze bariere în activitatea mănăstirilor, să păstreze clădirile, moşiile, inventarul şi animalele domestice ale acestora. La 29 august 1945, iarăşi printr-o hotărâre specială, mănăstirile au fost scutite de impozitele pentru arendarea pământului, pe imobil, iar călugării – de impozitul pentru celibatari869. În septembrie 1945 Comitetul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse a cercetat toate mănăstirile existente pe teritoriul statului sovietic870, după care a cerut să le fie retrocedate proprietăţile funciare sechestrate, mănăstirile sărace să fie împroprietărite, să fie retrase de pe teritoriul acestora instituţiile şi întreprinderile de stat etc. Toate aceste momente au fost reflectate în hotărârea Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la mănăstirile ortodoxe” din 29 mai 1946. Ca urmare a aceste hotărâri, Consiliul de Miniştri al RSSM, prin deciziile sale din 8 iunie şi 14 noiembrie 1946, a confirmat proprietatea funciară aflată în posesia mănăstirilor basarabene, a obligat Ministerul Sănătăţii să lichideze căminul social creat pe lângă mănăstirea Hâncu şi orfelinatul şi unitatea „Zagotzerno” de la mănăstirea Hârbovăţ, a interzis organizaţiilor, întreprinderilor şi instituţiilor de stat şi obşteşti să se instaleze pe teritoriul mănăstirilor, să dispună de construcţiile şi terenurile lor871. Hotărârile favorabile mănăstirilor corespundeau unor interese de moment ale autorităţilor sovietice. Conform planurilor conducerii de la Moscova, mănăstirile urmau să întreţină ţara ruinată de război872. De exemplu, mănăstirile de maici Răciula, Frumoasa, Tabăra, Vărzăreşti, Hirova au fost obligate să încheie contracte cu o întreprindere care le livra materie primă din care maicile produceau covoare, şosete, mănuşi, pulovere etc873. Remunerarea lor era mizerabilă. Egumena mănăstirii Tabăra cerea, în februarie 1945, să le fie 869 870

871

872 873

Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘, Moscova, 2000, p. 341. La 23 februarie 1945 împuternicitul de la Chişinău Volkopealov a cerut celor 24 de mănăstiri înregistrate să transmită informaţii despre mănăstire: componenţa, date despre fiecare nevoitor în parte, despre baza materială şi propuneri privind lucrul cu care s-ar putea ocupa mănăstirea pentru stat. Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 9, 26. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 320. Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘..., p. 341. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 4.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

217

alocate din fondurile de stat produse de strictă necesitate: sare, chibrite, gaz lampant şi să fie scutită mănăstirea de impozite pe anul 1945, căci „cele pe anul trecut au fost achitate, dar acum călugăriţele îndură foame”874. Mănăstirilor cu gospodării le-au fost fixate norme de predare a produselor agricole şi zootehnice. Impozitele şi dările ajungeau până la 40 la sută din venituri (erau mai mari decât cele ale colhozurilor şi sovhozurilor) şi ele pustiiau complet hambarele şi depozitele mănăstireşti. În unul din demersuri, egumenul mănăstirii Noul Neamţ, Auxentie Munteanu, ruga împuternicitul „să fie redus acest impozit până la 25 la sută din venit, egalând mănăstirile în drepturi la predarea producţiei cu sovhozurile”875. Deşi demersul era legal şi temeinic argumentat, el a fost respins. Or, reducerea impozitului pentru mănăstiri contravenea politicii de stat a URSS în acest domeniu. Deosebit de greu le-a fost mănăstirilor să achite impozitele pe timpul foametei din 1946-1947, declanşată în mod artificial de autorităţile sovietice, cât şi în perioada imediat următoare. Egumena Sofia Paţevici de la mănăstirea Călărăşăuca a adresat, în 1948, un demers către împuternicit, în care ruga să fie reduse la jumătate cotele de predare la stat a cerealelor. Ea argumenta prin calamităţile, care au afectat mănăstirea, aflată deja într-o situaţie materială destul de precară – „trei ani de secetă, urmaţi de un an lipsit de roadă”. Totodată, egumena menţiona, că 75% din maici sunt inapte de muncă, având o vârstă înaintată – 55-88 de ani876. Dar acest demers nu a fost aprobat. Nici un argument de-al stareţei nu a fost luat în calcul, chiar dacă ea solicita să fie redusă doar norma de cereale. Un demers asemănător au expediat şi maicile de la mănăstirea Vărzăreşti preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS M. Kalinin877. Dar nici ele nu au primit vreun răspuns. Concomitent cu impozitarea veniturilor din activitatea gospodărească, mănăstirile mai trebuiau să achite şi impozit pe venitul bisericilor monahale. Aceasta complica şi mai mult situaţia precară a locaşurilor monastice. Mănăstirile Noul Neamţ, Japca şi altele au adresat autorităţilor, în ianuarie 1948, plângeri cu proteste vizavi de perceperea nefondată a acestor impozite exagerate. „În primul rând, aceasta contravine hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS din 29 mai 1946 „Cu privire la mănăstirile ortodoxe”, iar în al doilea rând, veniturile mănăstireşti din activitatea bisericilor lor acoperă cheltuielile curente ale acestor sfinte locaşuri (achitarea poliţelor de asigurare, reparaţia 874 875 876 877

Ibidem, f. 6-7. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 224. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 24, f. 33-34. Ibidem, d. 2, f. 90.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

218

Veaceslav Ciorbă

şi alte lucruri de acest gen)”878. Dar şi aceste memorii au rămas fără nici un răspuns. În 1952 impozitele şi dările către stat achitate de mănăstiri au fost revizuite în sensul sporirii lor. Noile impozite au fost ridicate la trei sferturi, iar uneori şi mai mult din veniturile mănăstirilor (practic, s-au dublat faţă de cele din 1950)879. Acest lucru se explică prin aceea că spre sfârşitul epocii staliniste autorităţile sovietice şi-au pierdut treptat interesul economic şi au început să pună pe primul loc dauna adusă de mănăstiri în plan ideologic. Majorarea exagerată a impozitelor urmărea ruinarea mănăstirilor, care ar fi dus la plecarea vieţuitorilor şi la închiderea lor. Deşi mănăstirile se străduiau să facă tot posibilul ca să plătească toate impozitele (împuternicitul era nevoit să remarce: „ (...) Mănăstirile se străduiesc să achite integral cotele de predare a pâinii la stat, chiar dacă uneori pentru aceasta sunt nevoite să cumpere pâinea pe piaţă”880), nu tot timpul le reuşea. Mănăstirile cu gospodării cu un potenţial economic scăzut aveau mari probleme, căci nu puteau face faţă cerinţelor crescânde impuse de către autorităţile sovietice. În una din dările de seamă, împuternicitul clasifica mănăstirile în trei categorii: mănăstiri solide, cu gospodării bine organizate, mănăstiri cu o situaţie materială medie şi mănăstiri mici, cu gospodării delăsate. Concluzia era că „mănăstirile din categoria a treia nu pot să existe de sine stătător şi de aceea trebuie să fuzioneze cu altele, mai solide, cu sau fără voia acestora, sau, în caz contrar, să fie lichidate”881. Prima a fost închisă mănăstirea de maici Frumoasa. Gospodăria acestei mănăstiri a avut mult de suferit în timpul operaţiunilor militare, încât nu şi-a mai putut reveni. Obştea era mică, fiind compusă din 6 maici şi 24 de ascultătoare. Nevoitoarele nu reuşeau, cu forţe proprii, să lucreze pământul (în 1945 averea mănăstirii constituia 44 ha de pământ arabil, 2 ha de grădină, 14 ha de livadă, 12 ha de vie, o pereche de boi, o pereche de cai, 2 viţei, 12 oi, 2 purcei, 20 de stupi cu albine, 2 pluguri882 etc.) şi să achite impozitele exagerate, fapt pentru care mănăstirea a fost considerată nerentabilă. La 6 iunie 1946, împuternicitul P. Romenski a semnat actul de desfiinţare a mănăstirii şi de transferare a listelor cu impozitele pe seama mănăstirii Hirova, unde au fost 878 879

880 881 882

Ibidem, d. 24, f. 24. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 323. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 18, f. 97-116. Ibidem, d. 12, f. 17. Ibidem, d. 6, f. 39.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

219

adăpostite cea mai mare parte a maicilor de la Frumoasa883. În scurt timp, episcopul Ieronim al Chişinăului a semnat şi el actul de desfiinţare884. În 1948 în incinta mănăstirii a fost creat un orfelinat885. Tot în 1946 a început procesul de închidere a mănăstirii de călugări Condriţa, care, de asemenea, nu putea plăti impozitele. În timpul operaţiunilor militare, mănăstirea a rămas fără animale şi păsări, precum şi fără unelte de muncă. În 1945 averea mănăstirii era formată din 20 ha de pământ arabil, 3 ha grădină, 22 ha livadă, 10 ha vie. La mănăstire se nevoiau 24 de călugări şi 4 ascultători, dintre care 9 erau invalizi886. În 1946 o parte din clădirile mănăstirii au fost ocupate de şcoala de silvicultură din localitate, iar în 1947 au fost preluate toate încăperile, întreaga gospodărie împreună cu proprietatea funciară. Monahii au fost transferaţi la mănăstirile Căpriana şi Suruceni887. O parte din bunurile mobile au fost transportate la Căpriana. Până în 1960 în incinta mănăstirii a funcţionat şcoala de silvicultură. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar biserica de vară în depozit. Din 1960 până în 1993 în incinta mănăstirii a funcţionat o tabără de odihnă. Clădirile vechi, în mare parte, au fost demolate, iar în locul lor au fost construite dormitoare pentru copii. În 1948 a fost închisă mănăstirea de călugări Rughi. În 1945 în mănăstire, din cei 30 de vieţuitori existenţi în timpul stăpânirii româneşti, rămăsese doar 5 monahi şi 7 ascultători, dintre care 5 erau invalizi. Situaţia economică a mănăstirii era foarte grea888. La 15 noiembrie 1948 egumenul mănăstirii, Gheorghe Vasilache, îl ruga pe împuternicit să susţină demersul adresat organelor de resort pentru a fi scutiţi de achitarea unei restanţe de o treime din impozitul faţă de stat, care echivala cu 943 kg de grâu, din cauza stării materiale dificile survenite de pe urma secetei şi foametei din 1946-1947889. 883 884 885

886 887 888

889

Ibidem, inv. 2, d. 362, f. 14. Ibidem, f. 25. În 1965 orfelinatul a fost transformat în şcoală de surdomuţi. Din 1973 până în 1985 în incinta mănăstirii a funcţionat o colonie de fete, iar în 1986-1994 o şcoală pentru copii cu handicap mintal. În acest răstimp biserica de iarnă a ars de două ori, după primul incendiu a fost transformată în sală de sport, iar după al doilea a fost lăsată în ruine. Biserica de vară a fost transformată în club. Vezi: Mănăstirea Frumoasa – 200 de ani de la înfiinţare, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 30 noiembrie 2004, p. 3. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 39. Ibidem, inv. 2, d. 352, f. 12-14. În 1945 mănăstirea avea o singură biserică, 3 case cu chilii, 3 beciuri, un grajd, şoproane; un plug, o boroană; o pereche de boi, 2 vaci, 2 porci, 7 oi, 20 de găini, 2 stupi; 40 ha de pământ arabil, 0,5 ha de livadă, 3 ha de vie. Vezi: ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 357, f. 1; inv. 1, d. 6, f. 39. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 56-57.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

220

Veaceslav Ciorbă

A doua zi, însă, împuternicitul, împreună cu episcopul Nectarie, hotărăsc fuzionarea mănăstirii Rughi, „din cauza numărului mic al obştii”, cu mănăstirea Dobruşa890. Astfel, mănăstirea a fost închisă, terenurile şi imobilele au trecut în proprietatea statului, iar nevoitorii împreună cu averea mobilă au fost transferaţi la Dobruşa. În 1948 în incinta mănăstirii a fost înfiinţat un orfelinat, iar mai târziu complexul monastic a fost transformat în spital de tuberculoză pentru copii, care avea şi o şcoală. Biserica a fost folosită ca depozit. La 19 aprilie 1949, Consiliul de Minştri al RSSM a adoptat o hotărâre privind transmiterea proprietăţii mănăstirii de călugări Ţâpova către Ministerul Învăţământului Public şi comasarea ei cu mănăstirea Curchi. În hotărâre se spunea că mănăstirea s-a „autolichidat”891. Realitatea a fost, însă, alta. Mănăstirea Ţâpova era o mănăstire mică care nu prezenta interes economic, deoarece nu putea face faţă impozitelor cerute de autorităţi şi de aceea s-a decis închiderea ei892. În 1945 aici se nevoiau 7 monahi şi 6 ascultători, mănăstirea avea trei biserici, dintre care două rupestre, 5 blocuri cu chilii, 2 hambare, 2 grajduri, 2 boi, o vacă, un viţel, un cal, 2 pluguri, o vânturătoare, o căruţă; 42,6 ha de pământ arabil, din care 10 ha au fost date în 1946 gospodăriei agricole din satul Ţâpova893. La 8 septembrie 1949, secretarul CC al PC din RSSM, N. Kovali, a expediat la Moscova secretarului CC al PCUS, Gh. M. Malenkov, o notă informativă, în care erau indicate măsurile întreprinse de CC al PC din RSSM în vederea activizării propagandei antireligioase şi au fost făcute unele propuneri de limitare a activităţii mănăstirilor: „(...) Ca o consecinţă a faptului că mănăstirile sunt unul din cele mai periculoase focare a fanatismului religios ... cerem: Să se reducă în 1949 numărul mănăstirilor. Să fie închise următoarele mănăstiri: Căpriana, Hârjauca, Hâncu, Suruceni, Pripiceni, Dobruşa, Zloţi – toate de călugări. Călărăşăuca, Tabăra, Hirova, Vărzăreşti – toate de maici. Să se includă terenurile mănăstireşti în cele colhoznice. Să se majoreze impozitele impuse mănăstirilor la grâu, lapte, carne, lână şi alte produse agricole comparativ cu cele existente astăzi. Să se introduce impozitul imobiliar, renta funciară şi impozitul pe veniturile bisericilor mănăstireşti. Ca o consecinţă a faptului că imobilul mănăstirilor nu se repară, să se permită Consiliului de Miniştri să confişte mănăstirilor clădirile de locuit şi cele auxiliare ... pentru a fi transmise organizaţiilor de cultură sau celor economice”894. 890 891 892

893 894

ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 357, f. 33. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 57. Complexul monastic din deal a fost luat de gospodăria agricolă din localitate, biserica a fost transformată în depozit de tutun, iar schitul rupestru a fost jefuit şi distrus. ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 367, f. 2; inv. 1, d. 6, f. 39. AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 44, f. 50-51.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

221

În aceeaşi lună, a fost elaborat „Planul desfăşurării măsurilor pentru desfiinţarea mănăstirilor”, semnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, G. Rudi, şi de împuternicitul P. Romenski. Conform acestui plan secret, pe parcursul lunilor octombrie-noiembrie 1949 urmau să fie lichidate cinci centre monahale: Căpriana, Hâncu, Hârjauca, Suruceni şi Zloţi895. În baza programului elaborat, P. Romenski obliga comitetele raionale de partid, comitetele executive raionale pe teritoriile cărora se aflau mănăstirile nominalizate să adopte hotărâri care să conţină constatări şi fapte ce ar reduce autoritatea mănăstirilor. Pentru a lichida mănăstirile, autorităţile sovietice au inventat fel de fel de pretexte: că în posesiunea acestora se află cele mai fertile pământuri, că aici se exploatează oamenii muncii, că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectivizării, că printre călugări există multe elemente reacţionare, iar centrele monahale sunt focare de boli contagioase. Astfel, într-o informaţie din 5 octombrie 1949, despre mănăstirea Căpriana se afirma că ea se prezenta ca o casă a celui mai deşănţat desfrâu şi ca o pepinieră a tot felul de boli contagioase. Organele de ocrotire a sănătăţii au „depistat” şi au înregistrat oficial cincisprezece cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca, şi ieromonahul Efrem Barcă896. Primul locaş închis, din lista celor cinci, a fost mănăstirea de călugări Zloţi. Ea a fost înfiinţată ca schit în 1941 de egumenul Serafim Dabija de la mănăstirea Suruceni. În 1943 a devenit mănăstire independentă. Avea o biserică şi o casă cu chilii, în care, în timpul stăpânirii româneşti, trăiau 40 de monahi. În 1945 mănăstirea avea 50 ha de pământ arabil, vii, livezi, pădure; un plug, 40 de oi, o vacă, un cal, o pereche de boi. La mănăstire au rămas să se nevoiască 4 monahi şi 9 ascultători, dintre care 3 persoane invalide897. În 1947 egumenul mănăstirii, ieromonahul Serafim Dabija, a fost arestat şi condamnat la 10 ani muncă silnică pentru că a făcut agitaţie antisovietică, a denigrat regimului comunist şi a elogiat pe „ocupanţii” româno-germani898. În 1949 aceeaşi soartă a avut-o şi egumenul ce i-a succedat, ieromonahul Nicodim Onu899. În acelaşi an, mănăstirea a fost închisă, iar călugării, împreună cu o parte din averea mobilă, au fost transferaţi la mănăstirea Suruceni900. 895 896

897 898

899 900

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 436-439. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 57-58. ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 348, f. 1-2; inv. 1, d. 6, f. 39. Cartea Memoriei..., Vol. I, p. 374; E. Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950..., p. 115-116. Cartea Memoriei..., p. 458. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 26, f. 380. Averea imobilă şi tot teritoriul mănăstirii au trecut

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

222

Veaceslav Ciorbă

Următorul locaş închis a fost mănăstirea de călugări Hâncu. La 29 iulie 1950 egumenul mănăstirii ieromonahul Teognost Lupu a înaintat un demers episcopului Nectarie în care cerea, împreună cu cei 23 de vieţuitori (călugări şi ascultători), să fie transferaţi la mănăstirea Hâbovăţ901. Motivele invocate: starea economică precară, numărul mic de vieţuitori, decăderea lor morală. În 1949-1950 au părăsit mănăstirea 20 de persoane: 6 au plecat acasă, 7 au plecat în alte mănăstiri, 5 ieromonahi au fost numiţi la parohii, 2 au murit. În perioada 1945-1949 egumenul mănăstirii s-a schimbat de 7 ori, în perioada 1949-1950 de 4 ori. În august 1950 erau 23 de vieţuitori: un ieromonah (tot el egumen al mănăstirii), 2 ierodiaconi, 8 călugări şi 12 ascultători902. Împuternicitul scria că în 1947-1948 starea economică a mănăstirii Hâncu era bună, în 1949 tot el scria că, această mănăstire poate fi considerată ca una cu un potenţial economic de mijloc, la 12 septembrie 1950, însă, scria că ca urmare a unui proces ce a durat mai mulţi ani gospodăria mănăstirii Hâncu a ajuns într-o stare economică de decădere totală903. La 17 august 1950 episcopul Nectarie a cerut permisiunea împuternicitului P. Romenski să transfere pe cei 23 de vieţuitori la mănăstirea Hârbovăţ, iar gospodăria mănăstirii să fie preluată de autorităţile de stat. La 24 martie 1951 fuziunea cu Hârbovăţul a avut loc, iar pe teritoriul mănăstirii a fost amplasată o casă de odihnă904. Pentru că la unele mănăstiri vieţuitorii se opuneau închiderii locaşurilor, autorităţile sovietice au început să folosească, pe lângă metodele de intimidare şi presiune, metode mai subtile, cum ar fi infiltrarea unor agenţi KGB în mănăstiri, manipularea cu episcopul Nectarie în scopul luării de către acesta a unor decizii prin care era facilitat procesul de închidere a mănăstirilor (schimbarea egumenilor şi numirea celor recomandaţi de autorităţi, transferarea în alte mănăstiri a unor călugări „incomozi” care se opuneau vehement închiderii mănăstirii etc). Astfel, pentru a închide mănăstirea de călugări Hârjauca, autorităţile sovietice au fost nevoite timp de aproape trei ani să depună multiple eforturi. Hârjauca era una din cele mai mari şi mai înfloritoare economic mănăstiri din Basarabia. În 1945, la mănăstire se nevoiau 30 de călugări şi 25 de ascultători, avea două biserici, 8 case cu 61 de chilii în total. Averea consta în: 43 ha de pământ arabil, 49 ha livadă, 15 ha vie; moară cu aburi, fabrică de cherestea şi tăietoare de paie au fost cedate statului; în proprietatea

901 902 903 904

în proprietatea gospodăriei agricole din Satul Nou. Biserica a fost iniţial transformată în grajd de vite, după care în 1968 a fost distrusă din temelie. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 480. Ibidem, p. 481-482. Ibidem, p. 485-486. Ibidem, p. 486.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

223

mănăstirii au mai rămas dogăria, tâmplăria, croitoria şi fierăria; mănăstirea mai avea 3 perechi de boi, 2 vaci, 2 viţei, 32 de oi, 4 scroafe şi 25 de porci, păsări, 10 stupi cu albine; din inventarul agricol – 6 pluguri şi 4 boroane905. Procesul de închidere a mănăstirii a început printr-o anchetă deschisă la 5 octombrie 1949 de către Procuratura raionului Călăraşi în vederea cercetării cazului de violare a unor femei din localitate de către călugării de la mănăstire906. La 24 aprilie 1952, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM G. Rudi şi secretarul CC al PC din RSSM Leonid Brejnev, au trimis preşedintelui Comitetului central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, Gh. Karpov o scrisoare în care insistau să fie aprobată închiderea mănăstirii Hârjauca în scopul organizării în incinta ei a unui sanatoriu republican907. Autorităţile sovietice de la Moscova nu aveau nimic împotriva închiderii mănăstirilor, dar le cereau celor din teritoriu ca închiderile să se petreacă fără tulburări. În realizarea acestui scop, autorităţile de la Chişinău l-au implicat şi pe episcopul Nectarie, care, la 22 mai 1952, a expediat pe numele patriarhului Alexei al Moscovei un raport în care susţinea părerea autorităţilor că mănăstirea Hârjauca trebuie închisă908. La 5 iunie 1952 patriarhul şi-a dat acordul909. Astfel, încetul cu încetul, până pe la începutul anului 1953 autorităţile de stat în colaborare cu cele bisericeşti i-au obligat pe călugări să părăsească mănăstirea şi să se transfere la mănăstirea Hârbovăţ910. În 1952 s-a făcut o încercare de a închide mănăstirile de maici care duceau un mod de viaţă idioritmic. La sugestia împuternicitului, episcopul Nectarie a cerut aprobarea patriarhului şi a Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse să închidă aceste mănăstiri de maici pe motiv „că acestea după modul lor de trai şi din punct de vedere spiritual nu corespund denumirii de mănăstiri”. În acelaşi an, patriarhul Alexei l-a delegat în RSSM pe episcopul Benedict Poliakov să cerceteze la faţa locului situaţia reală a acestor locaşuri. Se ştie că în timp ce se găsea în RSSM, el l-a vizitat pe episcopul Nectarie, i-a reproşat acţiunile incorecte faţă de mănăstiri şi şi-a dat avizul negativ la Moscova911. Datorită intervenţiei episcopului Benedict, aceste mănăstiri de maici nu au fost închise şi au funcţionat până în timpul represiunilor hruşcioviste. 905 906 907

908 909 910

911

ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 347, f. 2-3; inv. 1, d. 6, f. 39. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 58. V. Pasat, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50..., p. 320. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 632-636. Ibidem, p. 638. În incinta mănăstirii a fost creat sanatoriul „Codru”. Biserica de vară a fost transformată în depozit, apoi în sală de dans, apoi în tir. Biserica de iarnă a fost club, apoi sală de sport. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 36, f. 79-80; Vezi şi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 589-620.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

224

Veaceslav Ciorbă

Mănăstirea de călugări Curchi a fost una din cele mai mari şi mai renumite mănăstiri basarabene. Ea a fost adusă până la momentul închiderii treptat, prin mai multe măsuri restrictive. Încă în 1945 statul a luat de la mănăstire în posesia sa moara cu valţuri, fabrica de cherestea şi fierăria. În 1946 au fost luate 30 ha de livadă912. Pe teritoriul mănăstirii şi în încăperile ei au fost instalate birourile Combinatului forestier din Orhei „Leshoz” şi a „Mel‘trestului”. Astfel, pe teritoriul mănăstirii, pe lângă cei 45 de nevoitori care erau în 1945913, se mai aflau încă 50-60 de persoane străine, care, prin prezenţa şi prin acţiunile lor, incomodau şi perturbau mersul firesc al vieţii monahale. Prin hotărârea din 12 iulie 1952 aici a fost transferată de la Bălţi o şcoală profesională (cu 250 de eleve)914. La 25 octombrie 1953 mănăstirea a fost închisă, iar cei 53 de vieţuitori au fost transferaţi la alte mănăstiri (18 la Căpriana, 16 la Noul Neamţ, 12 la Ţigăneşti, 7 la Suruceni, 2 au plecat acasă)915. Cercetătorul Valentin Golub consideră că mănăstirea a fost închisă definitiv în 1958, când ultimii călugări, cei mai rezistenţi şi intransigenţi, au fost izgoniţi în cel mai brutal mod de pe teritoriu. Comisia de lichidare a prădat şi a distrus tot ce a fost posibil. Catapeteasma, multe icoane, arhiva, literatura religioasă (circa 4 mii de volume), obiectele de cult şi alte multe lucruri au fost arse în curtea mănăstirii. După desfiinţare, în incinta mănăstirii a funcţionat o şcoală de meserii. La 1 iulie 1959 a fost constituită o colonie de alienaţi, transformată ulterior în spital de psihiatrie. Două biserici au fost transformate în depozite, una în club şi a patra în morgă916. La mijlocul anilor ’50 situaţia mănăstirilor rămase neînchise s-a stabilizat, fapt care a dus la o anumită înflorire şi înviorare a vieţii monahale, chiar dacă autorităţile sovietice continuau să pună piedici la tot pasul. Aceasta se explică prin aceea că rămăseseră neînchise mănăstirile mari cu gospodării bine organizate (li s-au adăugat şi anumite părţi din averea mobilă a mănăstirilor închise), cu un număr mare de nevoitori, care s-a mai mărit pe baza călugărilor veniţi din mănăstirile închise. A sporit, de asemenea, numărul pelerinilor şi rugătorilor dornici să viziteze locaşurile sfinte şi deoarece mănăstiri erau mai puţine, la cele care încă funcţionau fluxul de vizitatori era în permanentă creştere. Majoritatea egumenilor, deşi erau numiţi pe termene limitate, se străduiau să lucreze cu cât mai mult spor şi dăruire la organizarea vieţii monahale şi 912 913 914 915 916

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 195-198. ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 354, f. 1-2. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. I, p. 597, 666-675. Ibidem, p. 676-677. V. Golub, Op. cit., p. 51.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

225

rezultatele nu au întârziat să apară, bunăstarea materială a multor mănăstiri a început să se amelioreze. De exemplu, mănăstirea Noul Neamţ, în perioada anilor 1952-1959, când a fost cârmuită de arhimandritul Grigorie Căpăţână, a început să prospere. Comunitatea dispunea de un camion, două motoare electrice, cu ajutorul cărora era pompată apa din Nistru pentru irigarea grădinilor mănăstireşti. În 1956 a fost reparată şi restaurată biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Lucrările au costat un milion de ruble917 etc. La mănăstirea Tabăra timp de doi ani, 1954-1956, au fost restaurate ambele biserici – cea de vară şi cea de iarnă. În această perioadă aici se nevoiau peste 200 de maici918. O ascensiune economică similară era atestată şi la celelalte mănăstiri rămase neînchise. După calculele împuternicitului, veniturile mănăstirilor constituiau, în 1954 – 1 834 800 de ruble, în 1955 – 3 085 000 de ruble, în 1956 – 3 507 100 de ruble, în 1957 – 4 494 723 de ruble. În 1958 mănăstirile deţineau 539, 73 ha de pământ, dintre care 221,14 ha de pământ arabil, 48,55 ha de livezi, 48,35 ha de vii919. La 20 martie 1958 în mănăstiri se nevoiau 1370 de persoane, dintre care 323 în cele de călugări şi 1047 în cele de maici920. În perioada „dezgheţului”, în toate mănăstirile au fost primiţi noi ascultători. Astfel, în 1953 numărul lor a fost de 22 de persoane, în 1954 – 44, în 1955 – 51, în 1957 – 24921. O bună parte din aceştia erau tineri. În darea de seamă întocmită pentru prima jumătate a anului 1957 împuternicitul P. Romenski menţiona că la mănăstiri s-au stabilit 14 persoane, dintre care nouă tineri (4 băieţi şi 5 fete) în vârstă de 18-26 de ani922. În 1945 la mănăstirea de maici Saharna se nevoiau 10 maici şi 21 de ascultătoare. Mănăstirea avea o gospodărie nu prea mare, dar bine organizată. Pe lângă munca câmpului, maicile se ocupau cu confecţionarea articolelor din lână şi a covoarelor923. În iunie 1957 împuternicitul P. Romenski a primit ordin de la Comitetul central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse să elibereze mănăstirea Saharna pentru transferarea în ea a călugărilor de la mănăstirea rusească Valaam924. Nevoitoarele în număr de 31 de persoane au 917 918 919 920 921 922 923 924

I. Tafunea, Op. cit., p. 162. Locaşuri sfinte din Basarabia ..., p. 92. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 229-230. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 505. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 231. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 472. ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 358, f. 2. În 1939 aceşti călugări ruşi s-au refugiat în Finlanda. În 1957 li s-a permis să se stabilească pe teritoriul URSS. Numărul lor era de aproximativ 60 de persoane. Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 432-433.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

226

Veaceslav Ciorbă

fost transferate în alte mănăstiri, iar aici au fost aduşi 15 călugări tineri care au primit însărcinarea să aibă grijă de mănăstire şi să facă o reparaţie cosmetică925. La 22 octombrie 1957 la mănăstirea Saharna au fost aduşi 7 călugari valaamezi. Deja la 15 noiembrie 1957 arhiepiscopul Nectarie raporta patriarhului Alexei al Moscovei că în legătură cu transferarea călugărilor valaamezi la o altă mănăstire din Rusia, Saharna a rămas pustie, readucerea înapoi a maicilor este greu de realizat, iar autorităţile de stat insistă ca această mănăstire să fie închisă. Patriarhul Alexei a răspuns că trebuie de depus eforturi ca mănăstirea să nu fie închisă, a cerut arhiepiscopului Nectarie să facă tot ce-i stă în puteri şi a promis că el personal se va implica dacă va fi nevoie. În raporul din 20 iunie 1958 arhiepiscopul Nectarie îl informa pe patriarh că la 13 mai 1958 averea imobilă a mănăstirii Saharna a trecut în posesia Ministerului asigurării sociale, iar cea mobilă la mănăstirea Căpriana şi la alte mănăstiri basarabene926. Pe teritoriul mănăstirii a fost înfiinţat un spital pentru copii cu handicap. Biserica de vară a fost utilizată ca depozit, iar cea de iarnă – club927. În 1958, în contextul noului curs politic, autorităţile sovietice şi-au schimbat atitudinea relativ tolerantă faţă de Biserică în una totalmente duşmănoasă. Primele ţinte au fost bisericile şi mănăstirile, care, în viziunea autorităţilor, aduceau mult rău societăţii şi, de aceea, trebuiau lichidate cu orice preţ. La l6 octombrie 1958, Consiliul de Miniştri al URSS a adoptat hotărârea „Cu privire la mănăstirile din URSS”, prin care era fixat un termen de şase luni pentru ca Consiliile de Miniştri şi Comitetele pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din Republicile unionale să studieze posibilitatea reducerii numărului de mănăstiri şi schituri şi să prezinte propunerile lor Consiliului de Miniştri Unional928. În conformitate cu această decizie, a fost preconizată exproprierea surplusurilor de la mănăstiri, încât acestora să le fie confiscate terenurile cele mai bune şi care aduc veniturile cele mai mari: livezile, viile etc. S-a interzis, de asemenea, folosirea muncii sezonierilor. Mănăstirile au fost obligate să achite chiria pentru toate spaţiile de locuit, construcţiile auxiliare gospodăreşti şi cu altă destinaţie care se aflau în folosinţa lor în baza unor contracte ce trebuiau încheiate între mănăstiri şi comitetele executive raionale şi orăşeneşti929. La 23 ianuarie 1959 Biroul Comitetului central al Partidului Comunist din RSSM în decizia „Despre mănăstirile din RSS Moldovenească” a fixat 925 926 927 928 929

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 435. Ibidem, p. 437-438. Locaşuri sfinte din Basarabia ..., p. 45. Vl. Cypin, Op. cit., p. 380. Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 511-515, 538-539.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

227

măsurile care trebuiau întreprinse în conformitate cu hotărârile luate la nivel unional. Consiliul de Miniştri al RSSM a fost însărcinat să precaute posibilitatea de a reduce numărul mănăstirilor până la lichidarea tuturor locaşurilor monastice. Autorităţile centrale, autorităţile publice locale, comitetele raionale de partid, cele comsomoliste, sindicatele, toate au primit indicaţii să depună eforturi considerabile în vederea micşorării numărului de mănăstiri şi de monahi. S-a decis ca fiecărui monah să-i revină nu mai mult de 0,10 ha de pământ, iar surplusul să fie expropriat930. La 18 februarie 1959 Consiliul de Miniştri al RSSM a adoptat o hotărâre care obliga comitetele de partid ale raioanelor Otaci, Floreşti, Bender, Călăraşi, Cotovschi, Rezina, Orhei, Nisporeni şi Străşeni, ca până la 1 martie 1959 să reducă proprietatea funciară a mănăstirilor. Pământurile confiscate de la mănăstiri urmau să treacă în proprietatea colhozurilor din apropierea lor. Conform acestei decizii, mănăstirile aveau dreptul de proprietate doar asupra bisericilor, celelalte clădiri puteau fi folosite doar prin achitarea chiriei. În acelaşi context, în 1959 au fost adoptate decizii cu privire la impunerea mănăstirilor la noi taxe de asigurare, care au fost majorate în comparaţie cu cele anterioare931. La 5 iunie 1959 Consiliul de Miniştri al RSSM a adoptat o hotărâre în care era fixat un plan de desfiinţare treptată, pe parcursul perioadei 19591960, a opt mănăstiri din cele paisprezece existente (trei de călugări: Suruceni, Pripiceni, Ţigăneşti şi cinci de călugăriţe cu mod de viaţă idioritmic: Cuşelăuca, Hirova, Tabăra, Răciula, Vărzăreşti). Comitetele executive raionale erau obligate să desfăşoare o muncă de lămurire în rândul călugărilor, pentru a-i convinge să se dezică de viaţa monahală şi să se încadreze în viaţa socială activă. În baza aceleiaşi, hotărâri a fost elaborată o dispoziţie guvernamentală, care prevedea ca autorităţile locale, în comun acord cu Ministerul Agriculturii, să determine în ce scop poate fi folosită proprietatea funciară şi cea imobiliară a mănăstirilor932. În darea de seamă pentru anul 1959, noul împuternicit A. Oleinik scria: “Pentru realizarea cu succes a acţiunilor de lichidare a mănăstirilor indicate, a fost desfăşurată o vastă activitate de pregătire. La CC al PC din RSSM au fost convocate câteva consfătuiri ale preşedinţilor comitetelor executive şi 930

931

932

L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 140-142; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 577-578. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 97, f. 1; L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 60-61; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 617. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 62; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 651-653.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

228

Veaceslav Ciorbă

ale secretarilor comitetelor raionale de partid din acele raioane, în care urmau să fie închise mănăstirile. A fost întocmit un orar de lichidare. De asemenea, s-a lucrat cu arhiepiscopul şi cu preoţii responsabili, numiţi de el, de comun acord cu noi, pentru pregătirea lichidării mănăstirilor. Comitetul central al partidului a trimis câte un grup de lectori în fiecare localitate unde se află mănăstirile respective; a fost pregătit transportul pentru evacuarea averii mănăstirilor etc”933. Pe lângă aceste acţiuni pregătitoare, despre care vorbeşte împuternicitul, care au fost operate pentru a realiza cu succes campania de lichidare a locaşurilor monahale, au fost şi altele despre care în documentele din fondul împuternicitului nu se spune nimic, dar care pot fi citite printre rânduri şi pot fi aflate de la martori oculari. Astfel, nu se vorbeşte nimic şi nu sunt nominalizaţi agenţii secreţi ai KGB-ului, care distrugeau viaţa monahală atât din interior, cât şi din exterior; nu sunt indicate sancţiunile economice şi financiare aplicate acestor locaşuri, care i-au dus pe nevoitori până la disperare; nu sunt menţionate ameninţările, intimidările şi presiunile asupra monahilor, exercitate de autorităţi, precum şi alte acţiuni, întreprinse întru atingerea scopului propus – închiderea „cu succes” a mănăstirilor. După pregătiri minuţioase cinci mănăstiri au fost închise în doar o lună: mănăstirea de maici Hirova din raionul Orhei, cu 165 de trăitoare, mănăstirea de maici Vărzăreşti din raionul Nisporeni, cu 100 de trăitoare, mănăstirea de călugări Suruceni din raionul Cotovschi, cu 46 de trăitori, mănăstirea de călugări Ţigăneşti din raionul Străşeni, cu 55 trăitori şi mănăstirea de maici Răciula din raionul Călăraşi, cu 236 de trăitoare. La 5 iunie 1959, a fost luată hotărârea definitivă, iar la 3 iulie al aceluiaşi an împuternicitul raporta deja la centru despre realizarea cu succes a acţiunilor întreprinse934. Închiderile de acum au fost mult mai violente şi mai brutale decât cele din perioada precedentă. În majoritatea cazurilor autorităţile au intrat cu forţa în mănăstiri, au declarat toată averea proprietate a statului şi s-au pus pe prădat şi pângărit. Icoanele, cărţile, arhiva, obiectele bisericeşti şi alte lucruri sfinte au fost arse şi distruse. Scopul urmărit de autorităţi era nu doar de a micşora numărul de mănăstiri, ci şi cel al călugărilor şi maicilor. Cu alte cuvinte, se dorea dispariţia reală şi nu doar fuzionarea unor obşti cu altele, de aceea nu s-a permis transferarea averii din mănăstirile închise în cele care funcţionau şi cu mare greu unii nevoitori din mănăstirile închise au obţinut permisiunea să se stabilească în alte mănăstiri. În darea de seamă împuterni933 934

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 271. Ibidem, f. 13-17; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 669-671.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

229

citul A. Oleinik scria că în urma închiderii celor cinci mănăstiri, din cei 592 de trăitori, 279 s-au înscris în colhozuri, 23 – în sovhozuiri şi gospodării silvice, 75 s-au transferat în obştea altor mănăstiri, 75 au plecat pe la casele lor, 141 – nu erau decişi, dintre aceştia majoritatea erau bolnavi şi bătrâni935. Mănăstirea de călugări Suruceni a fost dată în folosinţă Ministerului Ocrotirii Sănătăţii care a creat aici un spital republican de narcologie. O biserică a fost transformată în club, alta în scenă, chiliile în saloane pentru pacienţi. O parte din călugări împreună cu egumenul s-au adăpostit la mănăstirea Noul Neamţ936. În incinta mănăstirii de călugări Ţigăneşti a fost creat un spital pentru persoane cu handicap fizic, deşi, după închidere, împuternicitul scria că va fi creat un azil de bătrâni937. Biserica de vară a fost transformată în depozit, cea de iarnă în salon pentru bolnavi. O parte din călugări s-au adăpostit la mănăstirea Hârbovăţ938. Maicile de la mănăstirea Hirova au aflat neoficial, cu o zi înainte, că mănăstirea va fi închisă şi au reuşit să salveze de pârjol multe icoane, cărţi şi alte obiecte bisericeşti. Autorităţile au obligat toate ascultătoarele să părăsească mănăstirea, au închis cele două biserici mănăstireşti şi au permis colhozului să le utilizeze în scopuri gospodăreşti (biserica de vară a fost mai întâi depozit de cărbune, apoi depozit agricol). Călugăriţele care aveau case proprii nu au putut fi strămutate, dar le-a fost luat pământul şi inventarul agricol, după care au fost obligate să intre în colhoz şi să lucreze ca persoane fizice939. În aceeaşi situaţie s-au pomenit şi maicile de la mănăstirea Vărzăreşti. Complexul monahal a fost prădat şi pângărit. Clădirile au fost ocupate de o şcoală de surdomuţi, o biserică a fost transformată în depozit de produse alimentare, alta în club. Maicile care aveau case particulare au fost obligate să intre în colhoz940, restul nevoitoarelor au fost alungate. Dacă în cazul acestor patru mănăstiri autorităţile sovietice au reuşit prin brutalitate şi operativitate să-şi realizeze cu succes scopul, la mănăstirea de maici Răciula ei au întâmpinat o rezistenţă serioasă. Împuternicitul A. Oleinik raporta la centru: “Odată cu succesele înregistrate în executarea ordinului de lichidare a mănăstirilor Hirova, Vărzăreşti, Ţigăneşti, Suruceni, au fost admise greşeli flagrante şi neajunsuri la lichidarea mănăstirii de maici Răciula”941. Mai departe el nominaliza greşelile, admise în realizarea acestei 935 936 937 938 939 940 941

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 72. Ibidem, f. 72; inv. 2, d. 359, f. 89. Ibidem, inv. 1, d. 91, f. 19. Ibidem, inv. 2, d. 366, f. 73. Ibidem, inv. 2, d. 363, f. 76. Ibidem, inv. 2, d. 344, f. 82-83. Ibidem, inv. 1, d. 91, f. 13-14.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

230

Veaceslav Ciorbă

operaţii: “Atât noi, cât şi organele locale de partid, nu am luat în calcul particularităţile mănăstirii şi ale bisericii din cadrul ei. De asemenea, nu s-a ţinut cont de faptul, că satul Răciula este populat de 800 persoane adulte, iar în mănăstire se nevoiesc 236 de maici; că biserica este frecventată de o bună parte din locuitorii satelor Frumoasa, Vărzăreşti şi ai altor localităţi din vecinătate. De asemenea, nu s-a ţinut cont nici de faptul că însăşi biserica se află în centrul satului, fiind înconjurată de 85 de case ale localnicilor”942. La 23 iunie 1959 maicile de la Răciula au primit ordin să părăsească urgent mănăstirea. Ele nu s-au supus, ci au început să tragă clopotele, anunţând sătenii, rudele, populaţia din satele vecine despre intenţia autorităţilor de a închide mănăstirea. În scurt timp, s-a adunat o mulţime de lume. Oamenii au decis să nu lase în voia sorţii mănăstirea şi nevoitoarele ei. După spusele împuternicitului, circa 200-300 de oameni au rămas să apere locaşul, înarmându-se cu bâte, furci, pietre943. În jurul zidului au fost instalate posturi de paznici. Ei nu permiteau nimănui să se apropie de mănăstire şi nu purtau discuţii sau negocieri cu reprezentanţii puterii. Dacă cineva din comuniştii locali încerca să pătrundă pe teritoriul mănăstirii, în el zbura o ploaie de pietre. Fără încetare, zi şi noapte erau bătute clopotele. “Concomitent, – scria împuternicitul, – o bună parte din ei (se referă la apărători – n.a.) stăteau în biserica închisă şi cântau cântări bisericeşti”944. Ilarion Mocreac, unul din participanţii la acele zguduitoare evenimente, îşi amintea mai târziu: “În biserică nici un moment nu au încetat rugăciunile. Zece zile ne-am rugat îngenuncheaţi, cu lacrimi în ochi, ca Domnul să scape locaşul nostru şi pe noi de pângărire, dar pentru păcatele noastre cele multe Domnul a lăsat ca mănăstirea să fie totuşi închisă”945. După ce organele puterii de stat au înţeles că cu forţe proprii nu vor putea înăbuşi revolta, au apelat la armată. La început a fost încercuit şi izolat satul Răciula, iar în dimineaţa zilei de 2 iulie, după nouă zile de rezistenţă, când apărătorii locaşului erau deja istoviţi, soldaţii au înaintat şi i-au atacat. Apărătorii au manifestat dârzenie, încercând să opună rezistenţă, dar forţele nu erau nici pe departe egale. Unul din apărători – Simeon David – a fost omorât, alţi câţiva au fost răniţi. În biserică au dat năvală soldaţii şi activiştii comunişti şi i-au arestat pe toţi cei care se aflau înăuntru. După cercetarea cazului, persoanele care s-au evidenţiat cel mai mult la apărarea mănăstirii, au fost deferite justiţiei946. Ei au fost condamnaţi la mai mulţi ani privaţiune de libertate doar 942 943

944 945 946

Ibidem, f. 14-15. După toată probabilitatea numărul apărătorilor a fost mai mare, dar pentru a se desculpa în faţa superiorilor împuternicitul l-a micşorat în mod intenţionat. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 15. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 236. Nina Vrednic, Nouă zile ce au zguduit Răciula, în ziarul „Moldova Socialistă”, Chişinău, 22

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

231

pentru faptul că nu au permis să păşească pe teritoriul mănăstirii celor care veniseră să închidă locaşul. Egumena Semfora Kiriakova a fost condamnată la 15 ani de detenţie, la fel Ilarion Mocreac şi Simion Mocreac, alţi zece participanţi au primit de la 3 la 10 ani de închisoare947. Începând cu 2 iulie 1959, mănăstirea Răciula a fost trecută în listele împuternicitului ca fiind lichidată948. Deşi prin hotărârile de rigoare au fost stabilite termenele de închidere a fiecărei mănăstiri în parte, unii reprezentanţi ai autorităţilor republicane (pentru a se evidenţia) au considerat că este necesară o urgentare a acestui proces. Din aceste considerente, împuternicitul A. Oleinik a adresat un demers secretarului CC al PC din RSSM, Tkaci şi vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM, Afteniuk, prin care insista ca mănăstirea de călugări Pripiceni din raionul Rezina să fie desfiinţată în octombrie 1959 şi nu în primul semestru al anului 1960, după cum era preconizat. În demersul său, împuternicitul menţiona următoarele: „Mănăstirea Pripiceni este cea mai mică, având nouă călugări bătrâni, starea economică este dezastruoasă, iar colhozul din localitate are nevoie de clădirile mănăstirii pentru o maternitate, punct medical, grădiniţă de copii, cămin cultural”949. La rândul lor, autorităţile republicane centrale nu numai că au căzut de acord, ci au inclus în lista mănăstirilor care urmau să fie închise şi mănăstirea de călugări Dobruşa. Astfel, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, A. Diordiţă, a expediat o scrisoare Comitetului central pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova, în care informa că au fost închise cinci mănăstiri, celelalte urmând a fi închise în primul semestru al anului 1960. În acelaşi timp, el cerea aprobarea pentru închiderea, la începutul anului 1960, şi a mănăstirii Dobruşa950. La rândul lui, împuternicitul A. Oleinik informa centrul că iniţiativa închiderii mănăstirii Dobruşa aparţine administraţiei Eparhiei Chişinăului, iar arhiepiscopul Nectarie a cerut ca această operaţiune să fie executată cu forţele proprii ale Episcopiei. Împuternicitul considera, în acest sens, că este necesară implicarea organelor de securitate republicane şi a autorităţilor raionale951. 947 948

949 950

951

iunie 1990, p. 4. Vezi sentinţa: ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 99, f. 292-300. Despre cazul „mănăstirea Răciula” vezi mai mult în: Vl. Beşleagă, Mănăstirea Răciula – 1959..., p. 102-114; Idem, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959.; L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 147-149; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 667-687. ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 317, f. 70. L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 62-63. ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 317, f. 71.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

232

Veaceslav Ciorbă

Până la urmă, mănăstirile Pripiceni şi Dobruşa au fost închise concomitent, în perioada 29-31 octombrie 1959. Ca şi în alte cazuri, închiderile au fost precedate de pregătiri minuţioase. Despre aceasta împuternicitul scria: „Trebuie să menţionez că lichidarea reuşită a mănăstirilor Pripiceni şi Dobruşa a fost înlesnită în mare măsură de lucrul dus în colaborare cu conducerea eparhială, în rezultatul căreia, la sfatul nostru, arhiepiscopul Nectarie a ordonat din timp să fie scoşi din mănăstire monahii care duceau o activitate subversivă, contra închiderii mănăstirii. Întreaga muncă practică privind lichidarea acestor mănăstiri a fost efectuată nemijlocit de reprezentanţii Eparhiei”952. Pe data de 16 octombrie 1959, la mănăstirea Dobruşa a venit protoiereul Mina Polihovici care i-a informat pe nevoitori că locaşul lor urmează să fie închis. După plecarea reprezentantului Eparhiei, la stareţ au venit câţiva călugări în frunte cu Nichifor Ceban (persoane din timp pregătite de KGB) şi i-au cerut acestuia împărţirea averii mănăstireşti. Marea majoritate a călugărilor erau dezorientaţi şi nu ştiau cum să procedeze. Până la urmă, ei au început să părăsească mănăstirea. Dintre ei, 16 s-au adăpostit la mănăstirea Noul Neamţ, 9 la Căpriana, 6 la Hârbovăţ, 10 au plecat pe la casele lor, 3 erau ieromonahi în parohii, 3 au ajuns duhovnici în mănăstirile de maici. Monahii de la Pripiceni au părăsit şi ei mănăstirea după ce au fost informaţi de acelaşi protoiereu Mina Polihovici că locaşul lor se închide. Dintre ei, 3 s-au adăpostit la Căpriana, 5 pe la casele lor, un ascultător a fost înrolat în armată953. Concomitent cu închiderea mănăstirilor Pripiceni şi Dobruşa s-au început pregătirile954 pentru închiderea mănăstirilor de maici Cuşelăuca şi Tabăra. În ambele se ducea un mod de viaţă idioritmic, în prima se nevoiau 163 de persoane, în a doua 180. Închiderea acestor mănăstiri fusese planificată pentru primăvara anului 1960, dar, ca şi în cazul mănăstirii Pripiceni, termenele nu au fost respectate. Pentru a-şi arăta râvna şi devotamentul, autorităţile sovietice din RSSM au hotărât să lucreze peste plan. În colaborare cu conducerea eparhială au fost pregătite toate cele necesare. La 9 octombrie 1959 la mănăstirea Cuşelăuca a venit protoiereul A. Vustean, care a rămas până la 12 octombrie, a discutat cu egumena şi cu maicile955. Concomitent la 10 octombrie 1959 la mănăstirea Tabăra din partea conducerii eparhiale a fost delegat protoiereul I. Badareu956. Scopul acestor vizite a fost de a le pregăti moral pe trăitoare şi 952 953 954 955

956

ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 91, f. 48-49; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 712-713. Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 706-710, 712. Ibidem, p. 719-731; 737-742; 744-748. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 93, f. 94-98; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 726-731; L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 145-147. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 93, f. 99-100 v; Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 721-724.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

233

de a preîntâmpina careva tulburări. Maicile de la ambele mănăstiri au avut o singură rugăminte, să nu fie închisă biserica, lucru pe care autorităţile nu puteau să-l accepte957. Împuternicitul scria că spre deosebire de mănăstirile cu mod de viaţă de obşte în mănăstirile cu mod de viaţă idioritmic nucleul este biserica, dacă biserica nu va fi închisă, nu se va putea considera mănăstirea închisă. La 20 noiembrie 1959 CC al PC din RSSM a expediat comitetelor locale de partid o scrisoare în care era fixat termenul de 15 februarie 1960 când mănăstirile Cuşelăuca şi Tabăra trebuiau să nu mai existe958. La 12 decembrie 1959 împuternicitul A. Oleinik îşi informa superiorul de la Moscova cum vor fi impozitate cele cinci mănăstiri care au mai rămas în RSSM: Hârbovăţ, Chiţcani, Căpriana – de călugări, Japca şi Călărăşăuca – de maici959. Această informaţie ne-ar face să credem că la 12 decembrie 1959 mănăstirile de maici Cuşelăuca şi Tabăra erau închise. Dar acelaşi împuternicit în darea de seamă pe anul 1960 scrie că acestea au fost închise în ianuarie şi primele zile ale lunii februarie 1960960. Biserica de iarnă a mănăstirii Tabăra a fost transformată în club, apoi în depozit de cereale, cea de vară în şcoală pentru copiii sătenilor961. În incinta mănăstirii Cuşelăuca a fost creat un spital pentru bolnavii de tuberculoză. Biserica de vară a fost transformată în club, apoi în depozit de cărbuni, cea de iarnă în cantină962. Ascultătoarele au fost alungate, iar maicile care locuiau în cele 66 de căsuţe proprii de pe lângă mănăstire, au fost obligate să muncească în colhoz963. După ce au îndeplinit „planul” de doi ani doar în unul singur, închizând, în loc de opt, nouă mănăstiri, autorităţile sovietice şi-au continuat ofensiva cu îndârjire. Din „experienţa” acumulată în cadrul campaniei de închidere a mănăstirilor au fost deduse un şir de învăţăminte, şi anume: pentru ca totul să se petreacă fără tulburări şi fără incidente neplăcute (aşa cum a fost în cazul mănăstirii Răciula) este nevoie, în primul rând, de o pregătire prealabilă minuţioasă şi în al doilea rând, ca scenariul să se petreacă în aşa fel încât să se creadă că mănăstirea se autolichidează şi că decizia de închidere nu este luată de autorităţile de stat, ci de cele bisericeşti. 957 958 959 960 961 962 963

Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 738. Ibibem, p. 748. Ibibem, p. 749. Ibidem, p. 763. Locaşuri sfinte din Basarabia ..., p. 92. Ibidem, p. 37-38. Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 782, 879-882.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

234

Veaceslav Ciorbă

Datorită faptului că un şir de documente (unele secrete) au ajuns la îndemâna cercetătorilor, tactica şi metodele folosite de autorităţile sovietice pot fi astăzi parţial cunoscute. Cel mai elocvent caz în acest sens este închiderea mănăstirii de călugări Hârbovăţ. În continuare, prezentăm câteva documente care vorbesc de la sine. La 11 mai 1961, Eutihie Andronache, stareţul mănăstirii Hârbovăţ, raporta arhiepiscopului Nectarie următoarele: „Raportez Prea Sfinţiei Voastre că toţi trăitorii mănăstirii Hârbovăţ, în număr de 94 de oameni, inclusiv 5 care se află în parohii şi unul la cursuri de şoferi, s-au împrăştiat pe acasă pe la rude, iar 35 – la mănăstirile Căpriana şi Chiţcani. Tuturor celor plecaţi acasă le-au fost date produse, cam câte 40 kg de grâu, porumb, făină ş.a. de persoană, precum şi bani în sumă de câte o mie de ruble. Toţi monahii au primit îmbrăcăminte şi încălţăminte şi, la rugămintea mea, organele puterii le-au pus la dispoziţie mijloace de transport pentru mutarea averii personale la noile locuri de trai. Cu ajutorul organelor puterii locale, în mănăstirile Căpriana şi Chiţcani, unde monahii au plecat de bună voie, au fost duse produse alimentare şi alte bunuri, proporţional cu numărul călugărilor care se află în aceste mănăstiri. Atât cei care au plecat acasă, cât şi cei care s-au dus la mănăstiri, au făcut-o din propria lor dorinţă şi nu au nici un fel de pretenţii faţă de mănăstire şi faţă de mine. Mulţi din ei au arătat recunoştinţă puterii locale, Eparhiei şi mie personal pentru ajutorul acordat, pentru atitudine atentă când au fost ajutaţi cu transport şi cu produse alimentare. Clădirile şi altă avere imobilă le-am predat organelor locale ale puterii. Drept urmare, cu începere de astăzi, îmi declin împuternicirile de stareţ al mănăstirii prezentând raportul de faţă pentru aprobarea Prea Sfinţiei Voastre. Al Prea Sfinţiei Voastre umil ascultător, fost stareţ al mănăstirii Hârbovăţ, arhimandrit Eutihie”964. La 15 mai 1961 preşedintele Comitetului Securităţii de Stat de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM., I. Savcenko, raporta, într-un document strict secret, superiorului său de la Moscova: „În corespundere cu activitatea ce se desfăşoară pentru reducerea numărului mănăstirilor care funcţionează în republică, în anul 1960 am elaborat măsuri de pregătire pentru închiderea mănăstirii de bărbaţi din Hârbovăţ, raionul Călăraşi. În planul acţiunilor pregătitoare un rol însemnat a revenit agenturii şi persoanelor de încredere, care ocupă funcţii de conducere în administraţia eparhială, în mănăstiri sau locuiesc în satele învecinate. Totodată, a fost luată în calcul şi studiată situaţia operativă atât în mănăs964

I. Ţurcanu, Mănăstirea Hârbovăţ: Un caz spectaculos din istoria închiderii de către sovietici a lăcaşurilor de cult din Basarabia..., p. 25-26.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

235

tire, cât şi din mediul celor mai activi slujitori ai bisericii, care întreţin legături cu mănăstirea. Din însărcinarea noastră, agentura şi persoanele de încredere din rândul călugărilor şi al credincioşilor au răspândit zvonul despre apropiata închidere a mănăstirii. Acest zvon a fost susţinut de către agentul nostru „Scurtu”, stareţul mănăstirii, drept care printre călugări a apărut un grup care cerea împărţirea averii mănăstireşti. Profitând de situaţia creată, agenţii „Nikitin”, „Belâi” şi „Scurtu” i-au convins să plece din mănăstire pe 52 de călugări din cei 94. Călugării care au dorit să plece din mănăstire au luat legătura cu rude de ale lor, care, la rugămintea lor, au trimis la mănăstire mijloace de transport pentru a-i lua pe cei care plecau şi a le transporta averea la noile locuri de trai. La indicaţiile noastre, agentul „Scurtu” n-a împiedicat plecarea şi i-a asigurat pe cei care plecau cu toate cele necesare: hrană, îmbrăcăminte şi bani. După ce toţi călugării, care au hotărât să iasă din mănăstire, au plecat, agentul „Florea”, stareţ al mănăstirii Chiţcani, a plecat, la indicaţia noastră, la mănăstirea Hârbovăţ, fără a-l înştiinţa pe episcopul în exerciţiu, şi a organizat transferul monahilor care au manifestat dorinţa de a trăi în mănăstirea Chiţcani. Când în mănăstire rămaseră doar câţiva călugări, agentul „Scurtu” s-a adresat oficial împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse cu rugămintea de a lua spre păstrare averea mănăstirii şi totodată l-a rugat pe stareţul mănăstirii învecinate să vină după călugării care mai rămăseseră. Agentul „Kazanţev”, care deţine o funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. Din însărcinarea lui, în etapa pregătirii mănăstirii pentru închidere, de acolo au fost mutate în alte mănăstiri, persoanele care puteau influenţa negativ asupra închiderii mănăstirii. La 10 mai 1961, din mănăstire au fost scoşi toţi călugării, iar clădirile şi averea rămasă au fost predate organelor locale ale puterii, închiderea mănăstirii s-a făcut fără nici un fel de complicaţii sau excese. Mănăstirea Hârbovăţ, care s-a închis, a fost una dintre mănăstirile influente şi puternice din punct de vedere economic. Trăsătura ei caracteristică era faptul că, până în 1940, acolo s-a păstrat aşa-zisa icoană făcătoare de minuni, care atrăgea la mănăstire o mare afluenţă de credincioşi şi pelerini. În momentul de faţă, în republică mai funcţionează patru mănăstiri: două de bărbaţi şi două de femei, în care locuiesc 384 de persoane”965. Într-o dare de seamă a împuternicitului A. Oleinik intitulată „Informaţie scurtă despre desfiinţarea mănăstirii de bărbaţi de la Hârbovăţ”, se spunea: 965

V. Pasat, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950…, p. 664-665.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

236

Veaceslav Ciorbă

„La 11 mai a.c. mănăstirea Hârbovăţ a fost lichidată complet. (...) Desfiinţarea mănăstirii a fost precedată de o îndelungată activitate pregătitoare a organelor de partid şi de stat şi a altor organizaţii”966. În continuare, A. Oleinik scria că de problema scoaterii monahilor din mănăstirii s-au ocupat unele persoane din conducerea eparhiei care au stabilit cine urma să plece pe la rude şi cine să fie primiţi provizoriu la mănăstirile Căpriana şi Chiţcani, până avea să sosească şi data lichidării acestora. Împuternicitul scria, de asemenea, că sarcinile fiscale impuse de stat mănăstiri erau atât de mari, încât achitarea lor era imposibilă. „Astfel, conchidea el, larga propagandă ateistă pe care organele de partid şi de stat au desfăşurat-o pe parcursul a doi ani în mijlocul populaţiei din Hârbovăţ şi în satele din jurul mănăstirii, atragerea rudelor şi cunoscuţilor monahilor pentru a discuta cu ei, folosirea corectă a celor mai loiali lucrători ai conducerii eparhiei şi a stareţilor, – toate acestea au creat condiţii favorabile pentru ca mănăstirea Hârbovăţ realmente să se autolichideze cu succes”967. Prin termenul „autolichidare” împuternicitul înţelegea faptul că nu a fost necesară aplicarea forţei (a tancurilor şi a armatei, aşa cum a fost în cazul mănăstirii Răciula), ci că lucrurile s-au petrecut în aşa fel încât s-a creat impresia că autorităţile nu erau împotriva existenţei mănăstirii, dar în cazul când călugării singuri au părăsit-o, lor nu le rămâne decât să dea în folosinţă clădirile şi teritoriul unei organizaţii de stat. Următoarea mănăstire închisă a fost mănăstirea de maici Călărăşăuca. În 1945 la mănăstire se nevoiau 90 de maici968. O bună parte dintre ele erau de naţionalitate rusă şi belorusă. Probabil, din această cauză, mănăstirea a fost închisă printre ultimele. “În conformitate cu planul de acţiuni pentru anul 1961 privind reducerea de mai departe a numărului de mănăstiri şi după o minuţioasă pregătire preventivă, la 10 iulie a fost lichidată mănăstirea Călărăşăuca din raionul Otaci, scria în una din dările de seamă secretarul CC al PC din RSSM, Postov. Întreaga activitate de pregătire a mănăstirii Călărăşăuca, începută în semestrul doi al anului 1960, a fost însoţită de o amplă propagandă ateistă, de studierea atmosferei în rândul călugăriţelor etc. Mănăstirea a fost adusă într-o situaţie economică foarte grea, încât nu mai era în stare nici să repare clădirile arendate, nici să achite impozitele şi taxele obligatorii faţă de stat. O atare stare de lucruri ne-a permis să sugerăm comitetului executiv Otaci să aplice mănăstirii sancţiuni, prevăzute de condiţiile de arendare. Acest pas le-a derutat pe trăi966 967

968

ANRM, F. 3046, inv. 2, d. 347, f. 88. Ibidem, f. 89; I. Ţurcanu, Mănăstirea Hârbovăţ: Un caz spectaculos din istoria închiderii de către sovietici a lăcaşurilor de cult din Basarabia..., p. 26-27. ANRM, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 39.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

237

toarele mănăstirii, care au început să părăsească locaşul şi să solicite autorităţilor locale mijloace de transport pentru evacuare la un nou loc de trai”969. În incinta mănăstirii a fost înfiinţată o şcoală pentru copii cu handicap psihic, biserica de iarnă a fost transformată în club, cea de vară în depozit970. În 1962 a venit rândul închiderii ultimelor două mănăstiri de călugări – Noul Neamţ şi Căpriana. Mănăstirea de călugări Noul Neamţ era una dintre cele mai mari mănăstiri basarabene, care până la închidere, sfidând presiunea ideologică a autorităţilor, era prosperă sub aspect economic971 şi duhovnicesc. La slujbele de duminică la mănăstire veneau între 100-300 şi chiar mai mulţi pelerini şi rugători, iar la sărbătorile mari, şi mai ales în zilele de hram, locaşul era vizitat de câteva mii de persoane972. În 1963 în mănăstire se nevoiau peste 100 de monahi şi ascultători. Pentru desfăşurarea cu succes a procesului de lichidare a acestor mănăstiri a fost implicat un număr mare de colaboratori ai KGB-ului. “Aproape două luni până la închiderea mănăstirii, îşi amintea stareţul mănăstirii Noul Neamţ, egumenul Iosif Gargalâc, încoace au început să vină des funcţionari militari de la Chişinău şi Tiraspol. Mai des decât alţii venea maiorul KGB-ului A.I. Danilov, care ne-a „rugat” să-i trimitem acasă pe ascultătorii tineri. Am îndeplinit această indicaţie a sa”973. Ca urmare, 24 de ascultători au fost nevoiţi să părăsească mănăstirea. KGB-ul a studiat cu multă atenţie istoria mănăstirii, componenţa obştii, activitatea fraţilor şi a stareţului, gradul de influenţa a mănăstirii în rândul populaţiei din satele vecine etc. Concomitent au fost înlăturaţi din mănăstire acei monahi, care puteau împiedica acţiunile de lichidare şi au fost infiltrate persoane de încredere. În 1959 episcopul Nectarie a încredinţat funcţia de stareţ celui mai tânăr egumen, Iosif Gargalâc, transferat de la mănăstirea Suruceni (după ce ea fusese închisă)974. În noaptea dinspre 15 spre 16 mai 1962 la poarta mănăstirii s-au oprit mai multe camioane, din care au coborât oameni „stranii”, care, în primul rând, s-au urcat în clopotniţă şi au tăiat funiile la clopote975. Dând năvală 969 970 971 972 973 974 975

Ibidem, d. 101, f. 50 Locaşuri sfinte din Basarabia ..., p. 18. Vezi: Pravoslavie v Moldavii..., Vol. II, p. 504. I. Ţurcanu, Scurt istoric al închiderii mănăstirii Noul Neamţ..., p. 94. D. Poştarencu, Mănăstirea Noul Neamţ, Chişinău, 1994, p. 51-52. I. Tafunea, Op. cit., p. 104. Ibidem, p. 108. Acest fapt ne face să credem că opinia majorităţii călugărilor era de a se opune prin toate mijloacele posibile închiderii mănăstirii. Deoarece acest lucru era

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

238

Veaceslav Ciorbă

în incinta mănăstirii, ei i-au anunţat pe călugări că mănăstirea se închide şi că la dispoziţia lor sunt puse, chiar în acel moment, mijloacele de transport necesar pentru mutarea lor pe la casele fiecăruia (sau ale rudelor). Călugării, luaţi prin surprindere, nu ştiau cum să procedeze, unii plângeau şi nu voiau să părăsească mănăstirea. Stareţul Iosif Gargalâc îi sfătuia stăruitor să se supună. Până la urmă, cea mai mare parte a călugărilor au fost forţaţi să urce în camioane şi să plece pe la rude, doar un grup mic s-a adăpostit la unii cunoscuţi din satul Chiţcani976. În raportul adresat arhiepiscopului Nectarie, stareţul mănăstirii, egumenul Iosif Gargalâc, scria: „Dat fiind faptul, că toţi nevoitorii au părăsit la 16 mai 1962 locaşul, mănăstirea Noul Neamţ şi-a încetat existenţa. Fiecare trăitor mi-a adresat o cerere de plecare. La rândul meu, manifestând răbdare creştinească, nu am aplicat forţa, ci am încercat să-i conving să păstreze liniştea şi pacea în locaş, şi, sfătuindu-mă cu obştea, i-am asigurat pe cei care plecau cu toate cele necesare pentru trai – produse alimentare, haine, bani etc. (...) Organele puterii nu au influenţat în nici un fel ceea ce s-a petrecut în mănăstire, iar pentru transportarea trăitorilor pe la casele lor, la rugămintea mea, ne-au pus la dispoziţie, gratuit, transportul necesar, fapt pentru care, noi din toată inima le mulţumim creştineşte”977. La rândul lui, arhiepiscopul Nectarie, într-un raport din 20 mai 1962 adresat patriarhului Alexei al Moscovei, scria: “Prin prezenta aduc la cunoştinţa Sanctităţii Voastre următoarele: La 16 mai 1962, în mănăstirea de bărbaţi Chiţcani din Eparhia Chişinăului şi Moldovei a avut loc ultimul serviciu divin, după care mănăstirea s-a închis. La 25 aprilie 1962, am raportat Sanctităţii Voastre despre neliniştea Prea Sfinţiţilor episcopi Ioanichie şi Feodor privitor la viitorul lor loc de trai. La a şaptea zi după Paşti şi după ziua Sf. Toma, stareţul mănăstirii Chiţcani, egumenul Iosif, m-a informat că 40 de călugări ai mănăstirii au părăsit-o şi au plecat acasă la rude, iar cei rămaşi sunt şi ei gata să plece. Atunci am trimis la mănăstire pe parohul bisericii Sf. Treime din Chişinău, protoiereul Anatolie Malai, fost protopop, pentru a clarifica motivele ce au dus la plecarea călugărilor din mănăstire şi care este situaţia ei actuală, despre care el mi-a comunicat într-un raport amănunţit, al cărui copie o anexez. La 16 mai a.c. stareţul mănăstirii, egumenul Iosif, mi-a raportat că întreaga obşte a mănăstirii a plecat, după ce au fost depuse cererile de plecare. Celor plecaţi li s-au dat alimentele necesare, îmbrăcăminte, bani şi lucruri

976 977

cunoscut de KGB, s-a recurs la o operaţie fulger în timp de noapte, prin care să fie exclusă o posibilă răscoală a călugărilor şi credincioşilor. Ibidem, p. 109. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

239

trebuincioase. Stareţul a predat clădirile şi averea rămase, sub pază, organelor puterii civile. Prea Sfinţiţii episcopi Ioanichie şi Feodor au trecut temporar în mănăstirea Căpriana din Eparhia Chişinăului şi Moldovei şi aşteaptă binecuvântarea Sanctităţii Voastre: Preasfinţitul episcop Ioanichie, pentru ieşirea din Moldova, iar Preasfinţitul episcop Feodor, indicaţia unde să trăiască, deoarece în mănăstirea Căpriana slujba bisericească şi vorbirea sunt numai în limba moldovenească, pe care el nu o înţelege”978. Pe teritoriul mănăstirii a fost instalat un spital pentru bolnavii de tuberculoză. Cele trei biserici au fost transformate în depozit, club şi sală de sport, chiliile au fost transformate în saloane pentru bolnavi979. La 25 octombrie 1962 a fost închisă mănăstirea de călugări Căpriana. Aceasta a fost ultima mănăstire închisă de regimul totalitar comunist. La această mănăstire se nevoiau peste 80 de persoane. Înainte de a fi lichidat locaşul, Prea Sfinţiţii episcopi Ioanichie şi Feodor, mutaţi aici de la Noul Neamţ, au fost transferaţi la alte locaşuri de pe teritoriul Ucrainei şi Rusiei. Motivul strămutării a fost necunoaşterea de către aceştia a limbii române, în care erau oficiate slujbele la mănăstirea Căpriana. După înlăturarea episcopilor ruşi, procesul de lichidare a mănăstirii a decurs fără probleme. Ca şi în cazul mănăstirii Noul Neamţ, s-a lucrat operativ şi cu precizie. Nevoitorii au fost forţaţi să părăsească urgent locaşul, iar mănăstirea a fost închisă980. În incinta mănăstirii a fost amplasat un spital pentru bolnavii de tuberculoză, care a funcţionat până în anii ’80. Bisericile şi alte încăperi au servit ca depozite, grajduri, garaje, club etc. După ce toate încăperile au ajuns în stare jalnică, autorităţile sovietice au declarat mănăstirea monument de arhitectură şi au instalat la intrare o placă din marmoră albă cu inscripţia: “Monument de arhitectură din secolul al XVIII-lea. Ocrotit de stat”981. Sub această “ocrotire”, mănăstirea a ajuns să fie într-o stare şi mai dezastruoasă. Călugării care au rămas după porţile mănăstirilor, au fost nevoiţi să-şi aranjeze cumva traiul. După închiderea mănăstirilor, unii călugări şi călugăriţe au încercat să-şi ducă viaţa monahală în afara locaşurilor sfinte, dar până la urmă fără succes. În jurul lor se formau grupuri de creştini susţinători, acest lucru ajungea repede la urechea autorităţilor, după care acţiunile lor erau calificate ca “ilegale” şi ei erau persecutaţi, opriţi de la slujirea preoţească, arestaţi, torturaţi etc. În doar câţiva ani autorităţile sovietice au reuşit să anihileze activitatea călugărilor “ilegali”. Doar maicile de la mănăstirile cu viaţă idioritmică au 978 979 980 981

Ibidem, p. 111. Ibidem, p. 113. Gh. Postică, Op. cit., p. 65. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

240

Veaceslav Ciorbă

putut, într-o anumită formă “ilegală”, să-şi păstreze nucleul obştii. Ele locuiau în căsuţele lor, lucrau în colhozul din localitate şi duceau un mod obişnuit de viaţă ca şi ceilalţi săteni, dar în acelaşi timp, în cursul săptămânii, se adunau şi făceau rugăciuni în comun, iar duminicile şi la sărbători mergeau la bisericile din satele vecine, acolo unde ele funcţionau. O parte dintre călugări au reuşit să se adăpostească la mănăstirile din alte eparhii sau să se nevoiască prin parohii. Marea majoritate a monahilor nu au avut, însă, asemenea posibilităţi şi au fost nevoiţi să se angajeze la lucru la întreprinderile şi instituţiile sovietice, rămânând, în acelaşi timp, devotaţi canoanelor monahale şi îndeplinindu-şi, în continuare, pravila călugărească. Au fost şi din cei care s-au lepădat de haina monahală, s-au căsătorit şi şi-au făcut gospodării. După închiderea mănăstirii Căpriana, în RSSM a rămas să funcţioneze doar mănăstirea de maici Japca. Această mănăstire a trecut în perioada sovietică prin acelaşi calvar ca şi celelalte mănăstiri basarabene. Şi această mănăstire a fost înscrisă în lista locaşurilor care trebuiau să fie lichidate. În 1958 în calitate de stareţă a mănăstirii a fost numită egumena Serafima Cebotareva, rusoaică de naţionalitate, participantă la cel de-al doilea război mondial, care avea o anumită trecere în faţa autorităţilor sovietice982. La mănăstire trăiau circa 100 de nevoitoare. Cea mai mare parte din ele erau originare din Basarabia, dar mai erau şi de alte naţionalităţi: rusoaice, beloruse, poloneze983. Ca şi în cazul celorlalte mănăstiri, începând cu anul 1958 autorităţile sovietice au demarat procesul de pregătire a închiderii mănăstirii. În mai multe rânduri organele puterii au trimis provocatori care răspândeau zvonul că în scurt timp locaşul va fi închis. Intenţia era de a le deruta şi speria pe maici pentru ca acestea să nu-şi poată duce viaţa liniştit şi în siguranţă şi să părăsească singure mănăstirea. De exemplu, la 9 iulie 1961 locuitorul satului Japca Nicolae Stogu a vizitat mănăstirea şi a răspândit vestea, că noaptea mănăstirea va fi închisă, iar biserica va fi distrusă şi că, în acest scop, a şi sosit miliţia în sat. Rezultatul acestei provocări a fost că la mănăstire a început panica. Peste puţin timp, pe vârful dealului şi-au făcut apariţia mai mulţi locuitori ai satului Japca, dar nici unul din ei nu a coborât dealul şi nu a intrat în incinta mănăs982 983

L. Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)..., p. 65. La 20 aprilie 1916, la indicaţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, călugării de la mănăstirea Japca au fost transferaţi la Hârjauca, iar în locul lor au fost aşezate cu traiul maicile mănăstirii Lesna din eparhia Holm (Polonia rusească), care se retrăsese în Rusia din cauza acţiunilor militare, care aveau loc pe teritoriul polonez. În 1963 mai erau în viaţă câteva maici înaintate în vârstă de origine poloneză.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

241

tirii. În opinia egumenei Serafima şi a duhovnicului, ei veniseră nu pentru a apăra mănăstirea, ci aşteptau momentul prielnic pentru a o prăda984. În 1963 a fost întreprinsă o tentativă reală de închidere a locaşului. A fost întocmit chiar un plan de lichidare a mănăstirii Japca, dar autorităţile civile nu au reuşit să-l ducă la bun sfârşit. Egumena Serafima a întreprins numeroase călătorii la Moscova cu scrisori şi cereri, adresate mai multor instanţe, între care chiar şi Ambasadei poloneze, în care ruga cu insistenţă să nu fie închisă comunitatea monahală. Demersurile ei au avut un anumit rezultat, procesul de lichidare s-a tărăgănat, iar după înlăturarea lui Hruşciov politica faţă de Biserică a luat o întorsătură mai favorabilă. Autorităţile sovietice au lăsat mănăstirea în pace, considerând că în viitorul apropiat aceasta se va autolichida, fără nici un fel de măsuri de constrângere din afară. Pentru ca acest lucru să se întâmple mai curând, a fost interzisă categoric primirea unor noi ascultătoare sau a unor maici de la mănăstirile închise anterior. În 1970 împuternicitul pentru problemele cultelor Tanasevski scria despre situaţia de la Japca într-o notă informativă, adresată autorităţilor centrale: „Din 1958 şi până în 1970 numărul de vieţuitoare la mănăstire s-a redus cu 31, în special datorită descreşterii naturale, şi în prezent aici sunt 72 de persoane. În ultimii 10 ani la mănăstire nu au fost primite călugăriţe şi ascultătoare noi. Din cele 72 de trăitoare ale mănăstirii, 69 sunt monahii şi 3 ascultătoare. Majoritatea lor sunt femei bătrâne şi neputincioase, care au peste 60 de ani, şi doar în jur de 30 de monahii practic sunt apte de muncă”985. În baza acestor informaţii, autorităţile ajungeau la concluzia, că zilele mănăstirii sunt numărate. Obştea monahală de la Japca a fost susţinută şi ajutată de credincioşi. Împuternicitul comunica cu îngrijorare: “Credincioşii acordă mănăstirii o importantă susţinere materială prin donaţiile lor. O parte din jertfe sunt trimise din alte localităţi în colete poştale şi prin transferuri băneşti. În anul trecut, 1969, mănăstirea a primit diverse donaţii în valoare de 10 mii ruble. (...) La sărbătorile mari numărul vizitatorilor acestei mănăstiri urcă la câteva sute. De rând cu locuitorii Republicii, încoace sosesc şi pelerini din alte republici, în special în perioada de vară, când multe persoane vin la odihnă în Republică şi se stabilesc în localităţile din vecinătatea locaşului. La mănăstire există un cor de maici. Activitatea mănăstirii are o mare influenţă religioasă asupra populaţiei Republicii”986.

984 985 986

I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 160. Ibidem, p. 161. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

242

Veaceslav Ciorbă

La 8 decembrie 1978 a trecut la Domnul egumenă Serafima987. În locul ei a fost numită monahia Alexandra Arseni. În 1983 la mănăstire au fost primite trei nevoitoare noi, în 1985 încă una988. În 1985, împuternicitul pentru problemele cultelor, Vikonski, menţiona: “Viaţa la mănăstire decurge liniştit, egumena Alexandra respectă legislaţia sovietică”989. Această remarcă dovedeşte că autorităţile sovietice nu mai intenţionau să întreprindă acţiuni represive de închidere forţată a locaşului. În 1980 pe teritoriul mănăstirii s-au produs alunecări de teren, în urma cărora au fost deteriorate 3 case de locuit şi 6 depozite, dar bisericile nu au avut de suferit990.

987 988 989 990

„Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1979, nr. 10, p. 23. I. Pavlinčuk, Op. cit., p. 162-163. Ibidem. „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1981, nr. 3, p. 27.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

243

ASPECTE ALE VIEŢII BISERICEŞTI DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN PERIOADA 1989-2010 Anul 1989 marchează începutul procesului de deşteptare naţională a românilor din stânga Prutului, ca urmare a schimbărilor de ordin politico-social, care au avut loc în ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice991. Astfel, la 31 august 1989, sub presiunea mişcării de eliberare naţională, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat o Lege prin care limba română a fost declarată limbă de stat şi s-a revenit la grafia latină. În februarie-martie 1990 s-au desfăşurat primele alegeri libere pentru Sovietul Suprem al RSSM. La 27 aprilie 1990 a fost adoptată Legea cu privire la drapelul de stat – tricolorul: albastru, galben, roşu, iar la 3 noiembrie 1990 a fost adoptată ca stemă de stat vechea stemă a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi – capul de bour (zimbru). La 23 iunie 1990 Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Declaraţia de suveranitate, iar la 3 septembrie 1990 a fost instituit postul de preşedinte al ţării; organul legislativ suprem l-a ales în această funcţie pe Mircea Snegur. La 23 mai 1991 a fost schimbată denumirea ţării în „Republica Moldova”. La 27 august 1991, în urma hotărârii luate de Marea Adunare Naţională, care a avut loc la Chişinău, în piaţa centrală, în faţa statuii Binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, la care au participat sute de mii de oameni din toată ţara, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat – cu majoritate absolută de voturi (peste 2/3 din deputaţi) – Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Prima ţară care a luat act de această Declaraţie şi a salutat-o a fost România. La 2 martie 1992 Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al ONU. Până în prezent a fost recunoscută oficial de peste o sută de state ale lumii992. Din nefericire, Republica Moldova s-a confruntat cu o serie de mişcări separatiste, provenite din partea populaţiei rusofone din stânga Nistrului şi a găgăuzilor din sudul Republicii. Ulterior găgăuzii au acceptat înfiinţarea unei regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. Mai gravă a fost şi este situaţia în Transnistria. La 2 septembrie 1990 separatiştii de la Tiraspol au proclamat aşa-numita „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană”, în frunte cu Igor Smirnov, rus de origine. În primăvara anului 1992 s-a ajuns la un conflict armat între forţele de ordine ale Republicii Moldova şi separatiştii susţinuţi de cazacii ruşi şi de Armata a 14-a a fostei Uniuni Sovietice993. 991 992 993

Vezi: Istoricul an 1989 [Culegere de materiale selectate din presa periodică], Chişinău, 1991. M. Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc..., p.128-129. Ibidem, p. 129.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

244

Veaceslav Ciorbă

Până în prezent Transnistria rămâne a fi un teritoriu care nu se supune autorităţilor legitime de la Chişinău. Evenimentele politice din anii 1989-1992 au avut repercusiuni directe asupra situaţiei Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova. Odată cu căderea regimului totalitar comunist s-a încheiat epoca de prigoană şi a început procesul de renaştere a credinţei, s-au redeschis locaşurile de cult închise de autorităţile sovietice ori s-au ridicat altele noi, populaţia s-a reîntors la valorile creştine. La 24 martie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea despre culte, în conformitate cu care Bisericii Ortodoxe i-au fost retrocedate locaşurile de cult şi mănăstirile cu o parte din pământurile care le aparţineau. De asemenea, cetăţenilor le-a fost asigurată „libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Moldova”994. Biserica şi statul. În perioada de după 1989 locul statului totalitar care promova o politică antibisericească a fost luat de statul de drept, dar care în raport cu Biserica se prezintă ca un stat secularizat. Statul nu a contribuit la restaurarea bisericilor şi a mănăstirilor închise în perioada sovietică. Puţinele cazuri, când acest lucru a avut loc, au fost mediatizate excesiv cu scopul de a acumula capital politic. Statul nu susţine financiar Biserica, şcolile teologice, presa bisericească, organizaţiile şi asociaţiile bisericeşti etc., aşa cum acest lucru se întâmplă în alte state europene. Biserica Ortodoxă, deşi majoritară şi tradiţională, este considerată separată de stat şi nu beneficiază de nici un ajutor esenţial din partea statului. Atitudinea secularizată a autorităţilor de stat ale Republicii Moldova se vede bine în refuzul constant de a introduce disciplina „Religia” ca materie în învăţământul şcolar. În noiembrie 1995 sub influenţa unui grup de preoţi şi mireni promotori ai ideii introducerii predării religiei în şcoală, mitropolitul Vladimir Cantarean a adresat preşedintelui ţării Mircea Snegur, preşedintelui Parlamentului Petru Lucinschi şi prim-ministrului Andrei Sangheli o scrisoare deschisă, în care se cerea modificarea alineatului (8) din articolul 35 “Dreptul la învăţătură” al Constituţiei Republicii Moldova, în felul următor: “Statul asigură, în condiţiile legii, libertatea învăţământului religios. În şcolile de stat învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”995. Reieşind din această modificare, se cerea ca Legea Învăţământului să prevadă: 1. Religia 994

995

Legea despre culte, în „Monitorul Parlamentului”, Chişinău, nr. 3/70 din 30 martie 1992; Dumitru Tăbăcaru, Câteva reflecţii pe marginea Legii Republicii Moldova despre culte, în „Revista de filosofie şi drept”, Chişinău, 1992, nr. 3, p. 60. Scrisoare deschisă a Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir către Preşedintele Republicii Moldova dl M. Snegur, Preşedintele Parlamentului dl P. Lucinschi, Primul Ministru al Guvernului dl A. Sangheli, în ziarul „Moldova Suverană”, Chişinău, 18 noiembrie 1995, p. 1.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

245

este inclusă în planurile de învăţământ ale Ministerului Învăţământului ca disciplină şcolară pentru clasele I-VIII; 2. Elevii aleg Religia şi Confesiunea cu acordul părinţilor sau al altor persoane-tutore în lipsa părinţilor; 3. Profesorii de religie sunt admişi la predarea disciplinei doar cu binecuvântarea Bisericii; 4. Reuşita elevilor la orele de religie este apreciată doar cu note la comportare, cât şi prin alte forme de stimulare a sârguinţei lor; 5. Manualele de religie, materialele didactice şi metodele de predare sunt elaborate de către specialiştii în teologie în colaborare cu specialiştii în pedagogie şi sunt aprobate de către Biserică, asigurarea financiară fiind suportată de către stat, ca şi la celelalte discipline şcolare996. Ca urmare a acestei scrisori, la 20 decembrie 1995, la iniţiativa preşedintelui Mircea Snegur a avut loc o întrunire la Preşedinţie, la care au participat mitropolitul Vladimir, vice-ministrul învăţământului S. Musteaţă, directorul Serviciului de stat pentru problemele cultelor de pe lîngă Guvernul Republicii Moldova Gh. Armaşu, consilierul prezidenţial pe problemele învăţământului şi ştiinţei V. Gribenşcikov şi consilierul prezidenţial pe probleme de politică internă V. Josu. S-a convenit asupra creării unei Comisii mixte, constituită din reprezentanţi ai Bisericii şi ai Ministerului Învăţământului, cu scopul de a elabora modalităţile de predare a religiei reieşind din posibilităţile oferite de legislaţia în vigoare. Lucrările comisiei au mers foarte greu, în special, din cauza opoziţiei reprezentanţilor Ministerului Învăţământului faţă de ideea introducerii predării religiei în şcoală. Până la urmă, deşi în termeni vagi, comisia a elaborat propunerile sale. Acestea au fost prezentate la 28 iunie 1996 Parlamentului. Parlamentul, prin comisiile sale, a tergiversat luarea unei hotărâri, ca până la urmă, invocând diferite motive, să respingă propunerile făcute de Comisia mixtă997. Ideea introducerii predării religiei în şcoală a fost vehiculată şi de unii politicieni în timpul campaniilor electorale. În 1999 fracţiunea deputaţilor Partidului Creştin Democrat din Moldova a venit cu o iniţiativă legislativă privind predarea religiei în şcoală. Această iniţiativă a fost, însă, respinsă de ceilalţi deputaţi. Pentru a linişti spiritele şi pentru a induce în eroare opinia publică, în 2000, în sesiunea de primăvară a Parlamentul, a fost adoptată o lege, conform căreia de la 1 septembrie 2000 urma să înceapă în şcolile din Republica Moldova predarea în clasele primare a obiectului „Educaţia moral-spirituală”. Această lege a fost adoptată în graba 996

997

Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, Nu frica de poliţie este condiţia creşterii unui bun cetăţean, ci ascultarea şi frica de Dumnezeu, în ziarul „Moldova Suverană”, Chişinău, 18 noiembrie 1995, p. 2. Declaraţia Bisericii Ortodoxe din Moldova vis-a-vis de predarea obligatorie în şcolile de stat a disciplinei „Educaţia moral-spirituală”, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ, 11 noiembrie 2000, p. 6.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

246

Veaceslav Ciorbă

mare, încât a fost o surpriză pentru Ministerul Învăţământului, care s-a dovedit a fi nepregătit, fiind nevoit să amâne introducerea în şcoli a acestui obiect de la 1 septembrie 2000 la 1 ianuarie 2001998. În conţinutul noului obiect au fost introduse două teme care au legătură cu religia creştină. Acestea sunt tradiţiile populare ale sărbătorilor Crăciunul şi Paştile. În rest, sunt teme care abordează probleme general-umane. Deci, până la urmă cerinţa Bisericii Ortodoxe privind predarea religiei în şcoală nu a fost satisfăcută. Principalul argument vehiculat de autorităţile de stat în apărarea poziţiei lor era că introducerea disciplinei „Religia creştin ortodoxă” ar leza drepturile celorlalte confesiuni religioase, înregistrate legal în Republica Moldova. Discuţiile privind predarea religiei au sensibilizat într-o anumită măsură opinia publică şi ca urmare în unele şcoli, în mod neoficial, s-a început predarea religiei. Acest fenomen a fost unul sporadic şi neorganizat. În unele şcoli periodic aveau întâlniri dintre preot şi elevi, în altele religia era o disciplină facultativă, au fost şi şcoli, foarte puţine, unde s-a reuşit ca religia să fie o disciplină opţională, inclusă oficial în orar. În marea majoritate a cazurilor preoţii sau persoanele cu studii teologice care predau în acest fel religia nu erau salarizaţi de stat, ci de bisericile din localitate. În 2010 problema predării religiei în şcoală a ajuns din nou în prim plan. Istoricul Valeriu Pasat a venit cu iniţiativa organizării unui referendum privind problema în cauză. Denumirea disciplinei s-a propus a fi „Bazele Ortodoxiei”. Mitropolia Moldovei a susţinut această iniţiativă şi la 8 mai 2010 a avut loc Adunarea Generală întru susţinerea referendumului naţional pentru introducerea în şcoală a disciplinei „Bazele Ortodoxiei”. În scuarul Catedralei mitropolitane din Chişinău s-au adunat toţi clericii şi peste zece mii de credincioşi. Ideea organizatorilor era că prin votul direct al cetăţenilor Republicii Moldova se va crea oportunitatea legală de introducere a predării religiei în şcoală. Atorităţile de stat s-au opus iniţiativei de organizare a referendumului. Această opoziţie a devenit şi mai dură atunci când Valeriu Pasat s-a lansat în politică cu scopul de a realiza obiectivul propus. Pentru a submina poziţia lui Valeriu Pasat Guvernul a luat decizia ca „Religia” să fie introdusă ca disciplină opţionlă. Acest lucru s-a întâmplat la 1 octombrie 2010. Un alt caz elocvent privind relaţiile dintre stat şi Biserică este cel al Mitropoliei Basarabiei. Aşa cum au înţeles liderii mişcării de eliberare naţională, independenţa statală obţinută de Republica Moldova trebuia să ducă şi la independenţa Bisericii Ortodoxe româneşti din Basarabia. Deoarece acest lucru întârzia să se întâmple, la 3 aprilie 1992 un grup de 52 de deputaţi din 998

Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

247

Parlamentul Republicii Moldova au adresat un Memoriu patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse, Alexei al II-lea şi patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, cerând „iniţierea de urgenţă a unui dialog între cele două Patriarhii, în stare să refacă unitatea bisericească a poporului român şi să aşeze pe temeiurile fireşti raporturile interortodoxe româno-ruse”999. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în dezbatere acest Memoriu, a declarat că nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei cu sediul la Chişinău şi a Mitropoliei Bucovinei cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov1000. Patriarhia Rusă s-a opus acestei iniţiative. Cu toate acestea, în septembrie 1992, unii clericii şi creştinii susţinători ai cauzei naţionale s-au unit şi au format Frăţia Ortodoxă „Ştefan cel Mare”. Preşedinte a fost ales protoiereul Vasile Petrache. La 14 septembrie 1992, aceştia, sub preşedinţia episcopului de Bălţi, Petru Păduraru, s-au întrunit şi au hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei. Episcopul Petru a fost ales locţiitor de Mitropolit al Basarabiei1001. Totodată, a fost trimisă o delegaţie de clerici şi mireni pentru a adresa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugămintea de a fi primiţi sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române. Adunarea a mai hotărât pregătirea şi înaintarea către Guvernul Republicii Moldova a documentelor necesare pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei1002. La 19 decembrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române printrun “Act Patriarhal şi Sinodal” a constatat şi binecuvântat reactivarea Mitropoliei Basarabiei de stil vechi din Republica Moldova ca Mitropolie autonomă, sub oblăduirea sa canonică; a confirmat pe episcopul Petru Păduraru, ca locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, până la alegerea statutară a titularului1003. Prin scrisori separate, patriarhul Teoctist a informat despre acest “Act Patriarhal şi Sinodal” pe patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, pe Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, pe Andrei Sangheli, prim-ministru, şi pe Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori. Luarea hotărârii respective, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost precedată de un intens schimb de scrisori, prima datând din 2 aprilie 1992, dintre patriarhii Teoctist şi Alexei al II-lea1004. 999 1000

1001 1002

1003 1004

Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Bucureşti, 1993, p. 21-22. Comunicatul cancelariei Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 9 aprilie 1992, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 87. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei..., p. 44-49. P. Buburuz, În aceeaşi credinţă, în acelaşi neam, în ziarul „Literatura şi Arta”, 15 februarie 1996, p. 7. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei..., p. 50-53. S. Verzan, Op. cit., p. 39-55.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

248

Veaceslav Ciorbă

Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către Biserica Ortodoxă Română a nemulţumit autorităţile de stat de la Chişinău. La 24 decembrie 1992, într-un discurs rostit în plenul Parlamentului Republicii Moldova, preşedintele Mircea Snegur declara: “Patriarhia de la Bucureşti a dovedit lipsă de stimă faţă de conducerea Moldovei şi a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”1005. La rândul său, la 1 martie 1993, prim-ministrul Andrei Sangheli a adresat o scrisoare patriarhului Teoctist, exprimându-şi nedumerirea faţă de acţiunile Patriarhiei Române şi Sfântului ei Sinod privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei1006. La 8 octombrie 1992 Mitropolia Basarabiei a cerut să fie recunoscută. Problema recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei a început să fie discutată în Guvern şi în unele Comisii parlamentare. Autorităţile de la Chişinău susţineau că nu pot recunoaşte Mitropolia Basarabia din motiv că cultul creştin ortodox a fost recunoscut în Republica Moldova la 7 februarie 1993 odată cu recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, supusă canonic Patriarhiei Moscovei, iar Mitropolia Basarabiei vrea să se separe, adica este schismatică1007. Autorităţile de stat insistau ca cele două părţi: Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei să se împace1008. La 25 ianuarie şi 8 februarie 1995 Mitropolia Basarabiei şi-a reactualizat cererea de recunoaştere, care a fost respinsă. La 8 august 1995 Mitropolia Basarabiei a acţionat în judecată Guvernul Republicii Moldova. Acţiunea a fost examinată în primă instanţă de Judecătoria de circumscripţie Buiucani din Chişinău. La 12 septembrie 1995 în urma examinării cauzei, instanţa de judecată a adoptat hotărârea de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei. La 18 octombrie 1995 Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 12 septembrie 1995, pe motiv că instanţa de judecată nu ar fi avut competenţa să examineze o cerere de recunoaştere a Bisericii petiţionare1009. La 19 august 1997, Curtea de Apel a Republicii Moldova a dat câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei în procesul cu Guvernul, solicitând Cabinetului Ciubuc să o pună în drepturi. La l septembrie 1997 Guvernul Republicii Moldova, considerând că aceasta este o problemă politică şi nu una religioasă, a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiţie împotriva Deciziei Curţii de Apel. La data de 9 septembrie 1997 prim-ministrul Ion Ciubuc a dispus înfiinţarea unei Comisii mixte pentru examinarea şi definitivarea statutului Mitropoliei Basarabiei1010. 1005 1006 1007 1008 1009 1010

I. Chifu, Op. cit., p. 230. I. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Op. cit., p. 14. Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, Chişinău, 2004, p. 40. I. Chifu, Op. cit., p. 230. Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei..., p. 12-14. I. Chifu, Op. cit., p. 231.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

249

Printr-o hotărâre din 9 decembrie 1997 Curtea Supremă de Justiţie a anulat decizia Curţii de Apel din 19 august 1997, motivând că este vorba de un litigiu de ordin administrativ în cadrul aceleiaşi Biserici, litigiu care nu poate fi soluţionat decât de Mitropolia Moldovei, orice amestec din partea statului putând agrava situaţia. Prim-ministrul a informat Mitropolia Basarabiei că Guvernul nu va da curs favorabil nici unei cereri înainte ca conflictul să-şi găsească o soluţie de ordin religios, în urma negocierilor desfăşurate între Patriarhiile rusă şi română1011. Într-adevăr, la 15 ianuarie 1999 între delegaţiile Patriarhiilor ruse şi române a avut loc o întâlnire, în cadrul căreia s-a discutat „cazul” Mitropoliei Basarabiei şi s-a ajuns la înţelegerea ca problema să fie rezolvată prin tratative interbisericeşti ruso-române. La aceeaşi întrunire s-a convenit să nu se admită pe viitor ocuparea reciprocă de parohii şi transfugiu de preoţi pedepsiţi pentru încălcări canonice (de la Mitropolia Moldovei la cea a Basarabiei şi invers)1012. Concomitent Mitropolia Basarabiei s-a adresat la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO)”1013. Pe 8 noiembrie 2001 patriarhul Alexie al II-lea a trimis patriarhului Teoctist o scrisoare în care se sublinia că problema Mitropoliei Basarabiei este, în primul rând, una religioasă şi trebuie să fie soluţionată în cadrul consultărilor bilaterale dintre Moscova şi Bucureşti în baza canoanelor. O soluţie optimală şi de durată nu poate fi găsită cu ajutorul organizaţiilor internaţionale laice, prin intermediul presiunii din partea lor, în afara dialogului deschis dintre Patriarhiile rusă şi română. Această adresare a rămas fără de răspuns1014. Reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhiei Române au considerat că în situaţia creată doar forurule internaţionale pot obliga autorităţile de la Chişinău să recunoască Mitropolia Basarabiei. La 7 iunie 2001 CEDO a admis cererea, iar la 2 octombrie 2001, în urma examinării cauzei şi a tuturor depoziţiilor în această speţă, a fost constatată violarea unor articole din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a formulat la 13 decembrie 2001 un verdict favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei şi a obligat Republica Moldova să plătească Mitropoliei Basarabiei o amendă pentru daune morale şi pentru cheltuielile de judecată1015. Guvernul 1011 1012

1013

1014 1015

Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei..., p. 16-17. Biserica Ortodoxă din Moldova – o componentă importantă a societăţii (discursul ÎPS Vladimir rostit la Adunarea Generală a Clericilor Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, 19 octombrie 2001) în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 28 octombrie 2001, p. 3. Despre poziţia Patriarhiei Moscovei în problema Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 16 februarie 2002, p. 3. Ibidem. Florin Şerbănescu, Mitropolia Basarabiei, în rev. „Magazin istoric”, Bucureşti, 2002, nr. 3,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

250

Veaceslav Ciorbă

Republicii Moldova a declarat imediat recurs împotriva hotărârii CEDO, care a fost, însă, judecat şi respins de Colegiul CEDO. La 27 martie 2002 hotărârea iniţială a rămas definitivă, iar la 30 iulie 2002 autorităţile statului au fost nevoite să recunoască legalitatea Mitropoliei Basarabiei1016. La 14 aprilie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut succesiunea spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei şi a părţilor ei componente în raport cu instituţiile existente în perioada interbelică, însă a respins orice succesiune la dreptul de proprietate. Această ultimă chestiune a fost rezolvată în favoarea Mitropoliei Basarabiei la 29 septembrie 2004 de către CEDO1017. Ierarhii. La 6 iulie 1989 ierarhul rus de la Chişinău, arhiepiscopul Serapion Fadeev, sub presiunea mişcării de eliberare naţională, şi-a dat demisia şi a plecat la Moscova. În următoarea zi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pentru scaunul episcopal de la Chişinău pe arhimandritul Vladimir Cantarean. S-a născut la 18 august 1952 în Colincăuţi, raionul Hotin, regiunea Cernăuţi (Ucraina), primind la botez prenumele Nicolae1018. În anii 1969-1970 şi-a făcut studiile la o şcoală profesională, după care şi-a satisfăcut serviciul militar. După revenirea din armată, a plecat la Smolensk, unde a fost luat ca ascultător de către episcopul Teodosie de Smolensk şi Veazima. A activat consecutiv în calitate de paracliser, şofer şi ipodiacon1019. La 22 mai 1974, fiind celibatar, Nicolae Cantarean a fost hirotonit în treapta de diacon pentru catedrala episcopală din Smolensk. La 22 mai 1976 a fost hirotonit preot şi numit chelar (econom) al catedralei, funcţie pe care a deţinut-o până în 1981. La 1 mai 1981 a fost transferat la Cernăuţi şi numit cleric al catedralei episcopale. În 1983 a fost numit secretar al Direcţiei Eparhiale din Cernăuţi. La 29 noiembrie 1987 a fost tuns în monahism, cu numele de Vladimir, de către episcopul Cernăuţilor şi Bucovinei, Antonie Moskalenko1020. În 1981 a absolvit Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk), iar în 1989 – Academia duhovnicească din Moscova (Zagorsk). Hirotonirea în treapta de episcop a avut loc la 21 iulie 1989 în catedrala patriarhală „Botezul Domnului” din

1016

1017 1018

1019 1020

p. 27. Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 17 august 2001, p. 2. I. Chifu, V. Cubreacov, M. Potoroacă, Op. cit., p. 35. Vezi: ÎPS Vladimir la 25 de ani de slujire pastorală şi 10 ani de slujire arhierească, scurtă schiţă biografică, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, mai-iulie, 1999, p. 1; Mitropolitul Vladimir – păstorul inimilor noastre, Chişinău, 2002, p. 4-5; Al. Kireev, Op. cit., p. 127 ş.a. Al. Kireev, Op. cit., p. 127. Ibidem.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

251

Moscova şi a fost săvârşită de patriarhul Pimen al Moscovei împreună cu un sobor de episcopi. În 1990 a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop, iar în 1992 – la rangul de Mitropolit. Titlul oficial este – „Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove”1021. În 2000 a fost ales membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse1022. În 1990 au fost create două eparhii, una în partea de nord a Republicii, cu sediul la Bălţi (în vechiul scaun episcopal al Eparhiei de Hotin) şi alta în partea de sud, cu sediul la Bender (Tighina). Pentru scaunul episcopal de Bălţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a ales pe arhimandritul Petru Păduraru. S-a născut la 24 octombrie 1946 în Ţiganca, raionul Cahul. După absolvirea studiilor medii, a urmat Şcoala profesională „Ion Creangă” din Cahul. Între 1964-1966 a satisfăcut serviciul militar. În 1967 a fost admis la Seminarul teologic din Odesa. În 1969 a fost tuns în monahism. În 1970 a fost hirotonit ierodiacon pe seama catedralei mitropolitane din Odesa, iar în 1973 a fost hirotonit ieromonah pe seama catedralei episcopale din Ujgorod, după care a slujit ca preot paroh în localităţile româneşti: Apşa de Mijloc, Apşa de Jos şi Valea Scradei (regiunea Transcarpatia, Ucraina). În 1975 a fost transferat la mănăstirea „Înălţarea Domnului” din Ciumalevo. În 1986 a fost ridicat la rangul de egumen de către episcopul de Munkaci. La 3 decembrie 1989 a fost ridicat la rangul de arhimandrit, după care a revenit în Basarabia. La 25 mai 1990 a fost numit stareţ la nou-deschisa mănăstire Căpriana. La 20 iulie 1990 a fost ales pentru scaunul episcopal de Bălţi, iar la 1 septembrie a fost hirotonit în treapta de episcop la Chişinău de către înalţi ierarhi din Rusia şi România1023. La Adunarea eparhială de constituire a Mitropoliei Basarabiei din 14 septembrie 1992 episcopul Petru de Bălţi a fost ales locţiitor de Mitropolit al Basarabiei cu sediul la Chişinău1024. La 20 decembrie 1992, Patriarhia din Bucureşti a emis „Actul Patriarhal şi Sinodal privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău”1025. Prin acest act episcopul Petru Păduraru a fost primit în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română, fiind numit oficial locţiitor de Mitropolit al Basarabiei şi 1021 1022 1023

1024

1025

După model rusesc, titlul patriarhului este “al Moscovei şi al întregii Rusii”. Al. Kireev, Op. cit., p. 127. Întru mulţi ani, Stăpâne! ÎPS Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, la 60 de ani [Repere biografice], în ziarul „Misionarul”, Chişinău, octombrie 2006, p. 1; AMCM, Dosar „Darea de seamă pe 1990”, p. 2. Întru mulţi ani, Stăpâne! ÎPS Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, la 60 de ani..., p. 1. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei..., p. 13, 50-53.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

252

Veaceslav Ciorbă

membru al Sfântului Sinod. La 24 octombrie 1995 a fost numit Mitropolit al Basarabiei cu titlul de „Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor” şi dreptul de jurisdicţie extrateritorială asupra românilor ortodocşi din diaspora de răsărit1026. În 1998 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Piteşti1027. În 1990, aşa cum am mai relatat, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a ales pentru scaunul episcopal de Bender, din partea de sud a Republicii Moldova, pe arhimandritul Vichentie Morar. S-a născut la 4 octombrie 1953 în Sculeni, raionul Ungheni. După terminarea şcolii de cultură generală şi după satisfacerea serviciului militar, a lucrat o perioadă strungar (1971-1973). În 1974 a fost primit la Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk), iar în 1982 la Academia duhovnicească din Moscova (Zagorsk) pe care a absolvito cu titlul de „candidat în teologie”. În 1981 a fost tuns în monahism pe seama mănăstirii „Sf. Treime” din Zagorsk şi hirotonit ierodiacon, iar în 1982 – ieromonah. În 1985 a fost ridicat la rangul de egumen, în 1990 la cel de arhimandrit. La 2 septembrie 1990 la Chişinău a fost hirotonit episcop de către patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei, arhiepiscopul de Iaşi şi mitropolit al Moldovei Daniel, arhiepiscopul Vladimir al Chişinăului, episcopul Petru de Bălţi şi alţi ierarhi ruşi, cu titlul de „episcop de Bender, vicar al Eparhiei Chişinăului”1028. A fost un episcop energic, a susţinut redeschiderea bisericilor şi mănăstirilor. O mare atenţie a atras mănăstirii Noul Neamţ şi Seminarului teologic cu sediul în această mănăstire. Deşi era episcop de Bender (Tighina), el nu era agreat de autorităţile separatiste de la Tiraspol. La 18 iulie 1995 a fost transferat în Siberia, în scaunul episcopal de Abakan şi Kîzîli1029. Motivele nu sunt cunoscute. Se presupune că autorităţile separatiste de la Tiraspol au cerut un episcop rus. În locul episcopului Vichentie Morar a fost numit un episcop rus – Iustinian Ovcinnikov. Acesta s-a născut la 28 octombrie 1961 în oraşul Kostereva, regiunea Vladimir (Rusia). În 1983 a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Ivanovo, iar peste un an a depus actele la Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk). După satisfacerea serviciului militar (1985-1986) şi-a continuat studiile la Seminar, pe care l-a absolvit în 1988. Studiile superioare teologice le-a făcut în România, la Institutul Teologic din Bucureşti (19881026

1027 1028 1029

Întru mulţi ani, Stăpâne! ÎPS Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, la 60 de ani..., p. 1. Ibidem. Al. Kireev, Op. cit., p. 268-269; AMM, Dosar „Date statistice – 1990”, f. 2. Ibidem, p. 269. La 19 februarie 1999 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. În iulie 1999 a fost transferat în episcopia de Ecaterinburg şi Verhotur.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

253

1992). În 1988 a fost călugărit cu numele de Iustinian. În acelaşi an a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. Până în 1995 a fost secretar al Direcţiei Eparhiale din Tver. La 1 septembrie 1995, prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost hirotonit la Moscova episcop „de Dubăsari şi vicar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldovei”. La 6 octombrie 1998 a fost creată Episcopia de Tiraspol şi Dubăsari sub jurisdicţia căreia au trecut toate parohiile din teritoriul autoproclamatei republici moldoveneşti nistrene1030. În 1998 în cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove au fost create încă două eparhii noi. Prima de Cahul şi Căuşeni, iar a doua de Edineţ şi Briceni. Pentru scaunul primei Episcopii Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pe protoiereul văduv Gheorghe, azi Anatolie Botnari. Acesta s-a născut la 3 mai 1950 în Pituşca, raionul Călăraşi. În anii 1968-1970 a satisfăcut serviciul militar. În 1971 a fost înscris la Seminarul teologic din Odesa. În 1974 a fost hirotonit diacon, apoi preot de mitropolitul Serghie al Odesei. În 1975 a fost numit paroh al bisericii “Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” din Abaclia, raionul Basarabeasca. În 1995 a rămas văduv. La 24 noiembrie 1996 a fost tuns în monahism. În 1998 a absolvit Academia duhovnicească din Moscova (Serghiev Posad). La 12 septembrie 1998 a fost hirotonit la Moscova episcop al Eparhiei de Cahul şi Căuşeni1031. În 1999 Episcopia a fost numită „de Cahul şi Lăpuşna”, în 2004 „de Cahul şi Comrat”1032. Sediul episcopal se află în oraşul Hânceşti, iar catedrala episcopală în Cahul. Pentru scaunul celei de a doua Episcopii, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pe stareţul mănăstirii Noul Neamţ, arhimandritul Dorimedont Cecan. Acesta s-a născut la 4 martie 1961 în Petrunea, raionul Glodeni, primind la botez numele Nicolae. În 1978 a absolvit şcoala de cultură generală. În anii 1979-1981 a satisfăcut serviciul militar. În 1983 s-a înscris la Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk). În 1986 a fost tuns în monahism pe seama mănăstirii Sf. Treime din or. Zagorsk. În următorul an a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În anii 1987-1990 şi-a făcut studiile la Academia duhovnicească din Moscova (Zagorsk). În 1990 a fost numit stareţ al mănăstirii Noul Neamţ. În 1991 a fost ridicat la rangul de egumen, iar în 1993 la cel 1030

1031

1032

Un nou episcop vicar în Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 1995, 31 octombrie, p. 3; Al. Kireev, Op. cit., p. 523-524; Tiraspol’sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii..., p. 12-16 Maxim Melinti, Treizeci de ani de slujire Bisericii lui Hristos, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 20 iulie 2004, p. 2. Al. Kireev, Op. cit., p. 63.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

254

Veaceslav Ciorbă

de arhimandrit. În 1994 a fost numit prorector al Seminarului teologic din Chişinău (cu reşedinţa la mănăstirea Noul Neamţ). La 26 octombrie 1998 a fost hirotonit la Moscova ca episcop al Eparhiei de Edineţ şi Briceni1033. La 31 decembrie 2006 episcopul Dorimedont s-a stins din viaţă, în urma unui accident rutier care a avut loc la 5 decembrie 20061034. În toamna anului 2005 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a luat decizia să hirotonească un vicar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove. În această funcţie a fost ales arhimandritul Petru Musteaţă. Acesta s-a născut la 29 octombrie 1967 în Lupa-Recea, raionul Străşeni, primind la botez numele Valeriu. După terminarea studiilor medii, a învăţat la Şcoala profesională nr. 78 din Chişinău. În anii 1986-1988 a satisfăcut serviciul militar. În anii 1988-1992 a învăţat la Seminarul teologic din Odesa. După absolvire, a fost călugărit la mănăstirea “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Chiştelniţa, raionul Teleneşti. În 1992 a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. La 10 septembrie 1992 a fost numit duhovnic la mănăstirea de maici Hâncu. La 12 iulie 1993 a fost ridicat în treapta de egumen. În 1995 a fost ridicat în treapta de arhimandrit. În 1998 a absolvit Academia teologică din Kiev. În anii 19972000 a fost preşedinte al Departamentul mitropolitan “Mănăstiri şi Viaţă Monahală”, în 1998-2000 a activat şi în funcţia de protopop al jud. Ungheni. În 1999 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova. Hirotonia întru treapta de episcop a avut loc la 13 noiembrie 2005 şi a fost săvârşită de patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei împreună cu alţi ierarhi, în Catedrala mitropolitană din Chişinău1035. Titlul primit la hirotonie a fost “episcop de Nisporeni şi vicar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove”. În scurt timp, episcopul Petru Musteaţă a fost numit titular al nou-înfiinţatei Episcopii de Ungheni şi Nisporeni, apoi suspendat din funcţie şi numit episcop “de Hâncu”. La 24 decembrie 2010 a fost numit din nou în scaunul Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni. În 2007 a fost creată o nouă Episcopie – de Bălţi şi Făleşti. În noul scaun episcopal Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pe arhimandritul Marchel Mihăiecu. Acesta s-a născut la 18 august 1959 în Pârliţa, raionul Făleşti, primind la botez numele Nicolae. După absolvirea şcolii medii, a 1033 1034

1035

Evenimente cotidiene, în ziarul „Clopotniţa Moldovei”, Chişinău, 28 noiembrie 1998, p. 2. A trecut la cele veşnice PS Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 3 ianuarie 2007, p. 8; Întru odihna Ta, Doamne [A trecut la Domnul Prea Sfinţitul Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni], în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 2 februarie 2007, p. 1, 6-7. Patriarhul Alexei al II-lea a binecuvântat Moldova, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 30 noiembrie 2005, p. 1.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

255

învăţat la Şcoala profesională din Bălţi. După satisfacerea serviciului militar a devenit ascultător la mănăstirea Japca. Între 1981-1985 a studiat la Seminarul teologic din Odesa, în 2003 a absolvit Academia duhovnicească din Kiev. În 1988 a fost tuns în monahism. Pe parcursul mai multor ani a îndeplinit funcţia de protopop de Bălţi1036. Hirotonia în treapta de episcop a avut loc la 11 martie 2007 la Moscova1037. La 5 martie 2010 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a eliberat din scaunul episcopal de la Tiraspol pe arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov1038 şi l-a numit în fruntea Eparhiei de Tiraspol şi Dubăsari pe episcopul rus Savva Volkov, fost episcop de Krasnogorsk, vicar patriarhal. S-a născut la 27 septembrie 1958 în localitatea Şigoni, Mordovia (URSS). În 1977-1980 a învăţat la Seminarul teologic din Moscova (Zagorsk), în 1980-1986 a învăţat la Academia teologică din Moscova (Zagorsk), concomitent în 1982-1984 a făcut serviciul militar. În 1986 primeşte cinul monahal în mănăstirea Sf. Daniil din Moscova, în 1987 a fost hirotonit iermonah, în 1988 a fost hirotesit arhimandrit. La 16 iulie 1995 a fost ales pentru scaunul episcopal de Krasnogorsk, iar la 12 septembrie 1995 hirotonit în treapta de episcop1039. După moartea tragică a episcopului Dorimedont Cecan scaunul Eparhiei de Edineţ şi Briceni a fost vacant până la 24 decembrie 2010, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pe arhimandritul Nicodim Vulpe. S-a născut la 4 septembrie 1956 în Chiperceni, raionul Orhei, într-o familie de ţărani. În 1977-1980 a studiat la Seminarul teologic din Leningrad. În 1992 a absolvit Academia teologică din Moscova (Serghiev Posad). În 1981 a fost hirotonit în treapta de diacon, apoi de preot. A slujit ca preot în Ialoveni, în Chiperceni, apoi în Orhei. În perioada 1987-2009 a deţinut mai multe funcţii administrative. În 2009 a fost tuns în monahism. La 26 decembrie 2010, la Moscova a avut loc hirotonirea în treapta de episcop1040. Presa bisericească. Prima publicaţie creştină-ortodoxă apărută în stânga Prutului după prăbuşirea comunismului a fost revista de credinţă şi cultură Datina Creştină editată de Societatea Culturală bisericească „Mitropolitul Varlaam”. Primul număr a apărut în decembrie 1990. Director al publicaţiei a fost numit Vasile Malaneţchi, redactor-şef Alexei Rău Delalarga, iar 1036

1037

1038 1039 1040

Un nou arhiereu pentru Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 12 martie 2007, p. 4-5. Hirotonia Prea Sfinţitului Marchel, Episcop de Bălţi şi Făleşti, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 5 aprilie 2007, p. 8-9; Episcopul Marchel, între sacru şi teluric, Chişinău, 2009. A fost numit responsabil de parohiile Patriarhale din SUA. Vezi site-ul oficial al Eparhiei de Tiraspol şi Dubăsari: www.diocese-tiras.org Vezi site-ul oficial al Eparhiei de Edineţ şi Briceni: www.eparhia-edinet.md

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

256

Veaceslav Ciorbă

redactor-şef adjunct protoiereul Vasile Petrache. Din colegiul de redacţie făceau parte: arhiepiscopul Chişinăului şi Moldovei Vladimir Cantarean, Pavel Balmuş, Pavel Bălan, Vladimir Beşleagă, protoiereul Petru Buburuz, preotul Constantin Buzdugan, preotul Grigore Jelihovschi, preotul Paul Mihail din Bucureşti, Valentina Pelin şi Larisa Turea. Publicaţia apărea cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti), preşedinte Augustin Buzura, şi al Fundaţiei Culturale din Moldova (Chişinău), preşedinte Vladimir Beşleagă. Se preconiza, la început, să se editeze câte un număr în fiecare lună, însă din anumite motive, unele numere au fost cumulate. Pe parcursul celor doi ani de existenţă publicaţia a colaborat cu un număr impunător de personalităţi de vază ale culturii româneşti. În paginile publicaţiei au fost tipărite articole cu tematică foarte variată: bisericească, moral-spirituală, de istorie şi cultură românească etc1041. În ordine cronologică, următoarea revistă apărută în Basarabia după prăbuşirea comunismului a fost Luminătorul. Protoiereul Petru Buburuz1042, a fost cel care, în calitate de redactor-şef, şi-a asumat răspunderea reluării editării celei mai vechi publicaţii bisericeşti în limba română din stânga Prutului. Pe parcursul anului 1992 a apărut ca revistă a Eparhiei Chişinăului şi Moldovei şi a Societăţii culturale şi bisericeşti „Mitropolitul Varlaam”. Din anul următor, apare de acum ca revistă a Mitropoliei Basarabiei şi a Societăţii culturale şi bisericeşti „Mitropolitul Varlaam”, o dată la două luni. Pe parcursul ultimilor 18 ani revista a apărut cu regularitate, reflectând problemele bisericeşti existente atât în stânga Prutului, cât şi în România, şi chiar în plan internaţional. Materialele inserate în paginile publicaţiei pot fi delimitate în următoarele compartimente mai importante: informaţie (cronică), catehetică, dogmatică, pastoraţie, filocalie, morală creştină, patristică, patrologie, istoria Bisericii creştine (române şi universale), personalităţi proeminente, sinaxar, apologetică ortodoxă, probleme sociale stringente1043 ş.a. Din 1995 a început să apară bilunar ziarul bisericesc Alfa şi Omega – organul de presă al Mitropoliei Basarabiei. Echipa redacţională a fost condusă de teologul Anatol Telembici. În manifestul redacţiei, publicat în primul număr al ziarului, a fost formulat crezul editorilor, care stipulează că „în condiţiile secetei spirituale şi ale crizei morale de astăzi, când omul şi societatea în ansamblu lunecă tot mai mult pe panta secularizării şi a dezumanizării, iar rosturile fiinţei umane încep a fi reduse la cele ale unei maşini biomeca1041 1042 1043

Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Bucureşti, 2010, p. 240. Ibidem, p. 105-106. Vezi: P. Buburuz, Revista „Luminătorul” – o serie nouă la un deceniu de reapariţie, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 2; Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 373.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

257

nice, tânăra generaţie de români ortodocşi din Basarabia vine cu un mesaj de înnoire a vieţii noastre spiritual-morale în duhul Tradiţiei, adică în duhul bătrâneştii, cinstitei şi curatei noastre Legi”1044. Pe paginile ziarului au fost publicate materiale inserate la rubricile: „Viaţa unui sfânt român”, „Curierul creştin”, „Dicţionar religios”, „Grădina cu flori duhovniceşti”, „Biblioteca românului ortodox”, „Proverbe şi expresii religioase”, „Dosarul prigoanei”, “În amintirea celor scumpi şi dragi”, „Soarta româneştilor ceasloave” ş.a. Din anumite motive, pe la mijlocul anului 2000 ziarul „Alfa şi Omega” a încetat să mai apară1045. Tot în 1995 a apărut un alt ziar bisericesc Curierul Ortodox. Membri fondatori au fost Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldove şi parohia „Sf. Dumitru” din Chişinău1046. Redactor-şef a fost numit teologul Nicolae Fuştei. În perioada 1995-1997 publicaţia a apărut de două ori pe lună în limba română şi o dată pe lună în limba rusă. În 1997 colegiul de redacţie a intrat în conflict cu Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldove1047. Începând cu anul 1998 „Curierul Otodox” a început să scrie în subtitlu „publicaţie creştin-ortodoxă din Republica Moldova”. Deşi într-un tiraj mai mic decât atunci când era buletin informativ al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove şi apărând doar o dată pe lună, ziarul îşi continuă existenţa. În paginile lui sunt publicate materiale privind viaţa eparhială, istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia, problema predării religiei în şcoală, Biserica şi sectele, Biserica şi statul, Biserica şi tinerii, ştiri bisericeşti externe ş.a. Tensiunile dintre conducerea Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove şi redacţia ziarului „Curierul Ortodox” a dus la apariţia unei noi publicaţii bisericeşti – ziarului Clopotniţa Moldovei în limba română şi în limba rusă. În ianuarie 1998 apare primul număr, avându-l în calitate de redactor-şef pe Andrei Hropotinschi, fost redactor la „Moldova Suverană”1048. În noul ziar au fost publicate mai multe materiale împotriva Mitropoliei Basarabiei şi Patriarhiei Române. Pe lângă acest fapt „aproape fiecare număr al acestui 1044 1045 1046

1047

1048

De la suflet la suflet, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1 ianuarie 1995, p. 1. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 22. Vezi: N. Fuştei, Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” de la apariţia lui până în zilele noastre, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 2; Idem, Tematica materialelor reflectată în paginile „Curierului Ortodox” pe parcursul celor zece ani de activitate 24. 06. 1995 – 24. 06. 2005, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 6; Idem, Persoane care au activat sau activează în cadrul redacţiei „Curierul Ortodox”, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 5. N. Fuştei, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi spirituală (istorie şi catalogul tematic al articolelor publicate în perioada 24.06.1995-16.06.2005), Chişinău, 2006, p. 56. Ziarul oficial al Guvernului Republicii Moldova.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

258

Veaceslav Ciorbă

ziar, scrie N. Fuştei, era o ofensă adusă bunului simţ şi sentimentului religios al cititorilor”1049. În toamna lui 1999 redactor-şef a fost numit protoiereul Teodor Roşca, parohul bisericii „Sf. Teodor Tiron” din Chişinau. Odată cu concedierea lui A. Hropotinschi, ziarul a încetat să mai fie organul oficial al Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldovei şi practic şi-a încetat existenţa. În prezent este editat ca ziar al mănăstirii „Sf. Teodor Tiron” din Chişinău, fiind distribuit graţie enoriaşilor. Din anul 2001 se editează un nou ziar al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldovei şi anume Altarul Credinţei. Apare în limba română, redactor-şef este protoiereul dr. Octavian Moşin. În cele opt pagini ale ziarului se publică diverse informaţii referitoare la viaţa internă a Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove, materiale referitoare la istoria bisericească, gândirea socială, pastorală, anunţuri, răspunsuri la întrebările care frământă cititorii şi ştiri externe1050. În perioada 1999-2000 la mănăstirea Noul-Neamţ a apărut revista de spiritualitate ortodoxă Ekklesia. Din consiliul de redacţie făceau parte: episcopul Dorimedont Cecan – preşedinte, ierodiaconul Savatie Baştovoi – redactor, arhimandritul Paisie Cecan, ieromonahul Sebastian Moroşanu, Gheorghe Morocica şi Mihai Costiş – membrii redacţiei. Primul număr a văzut lumina tiparului în august 1999. Revista apărea în limba română, fără o periodicitate bine stabilită. Se preconiza ca din luna mai 2000 să apară de patru ori pe an, însă intenţiile redacţiei nu au fost realizate, fiind editate doar 12 numere. Redacţia a conlucrat cu călugării mănăstirii Noul-Neamţ, a avut colaboratori în centrele culturale din România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Arad, Sibiu etc.), precum şi în Moscova, Patriarhia Georgiei, New-York etc. Pe lângă publicaţiile bisericeşti periodice răspândite în toată Republica, mai apar o serie de ziare ca organe oficiale ale episcopiilor ce fac parte din Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove. Astfel, începând cu anul 2000 a văzut lumina tiparului buletinul informativ al Episcopiei de Edineţ şi Briceni Steaua Betleemului. Este editat în limba română, câţiva ani a apărut şi în limba rusă. În componenţa colectivului redacţiei au intrat: Dorimedont Cecan, episcop de Edineţ şi Briceni – preşedinte, ieromonahul Hrisostom Morocica, preotul Oleg Brăduţeanu, Otilia Brăduţeanu, Marinela Zamfir, Liubovi Valcov şi Andrei Cotelea – redactori. Până în iunie 2005 apărea sporadic. În iunie 2005 a fost înregistrat oficial ca publicaţie periodică. În paginile ziarului 1049 1050

N. Fuştei, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi spirituală..., p. 27. Vezi: Serghei Iaţco, Gânduri pentru Altarul Credinţei la popas aniversar, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 31 ianuarie 2006, p. 1; Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 22.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

259

sunt prezente o serie de rubrici ca: „Lecturi în familie”, „Istoria sărbătorilor”, „Lăsaţi copiii să vină la Mine”, informaţii referitoare la viaţa Eparhiei, ştiri de peste hotare ş.a. În 2010 şi-a încetat existenţa. În Eparhia de Edineţ şi Briceni, în perioada 2002-2003, a fost editată şi Orthodoxia. Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă. Apărea în limba română, o dată pe lună. Din colectivul redacţiei au facut parte: Dorimedont Cecan, episcop de Edineţ şi Briceni – preşedinte, arhimandritul Ambrozie Munteanu, ieromonahul Hrisostom Morocica, preotul Oleg Brăduţanu, preotul Marcel Dodu, Veaceslav Goreanu. Editor a fost Filiala din Republica Moldova a Fundaţiei Moldo-Române pentru comunicare şi Mass-Media. Colectivul redacţiei şi-a pus drept scop să „adune în paginile revistei învăţături de credinţă, care ar răspunde la deschiderea cititorilor de a cunoaşte Ortodoxia, pentru ca să avansăm pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu, să creştem în asemănarea cu El şi să ne mântuim sufletele”1051. Ca supliment pentru copii a fost editată Orthodoxia pentru copii, redactor responsabil fiind Liliana Creţu, licenţiată în teologie. Suplimentul se difuza împreună cu revista. Şi-a încetat existenţa din cauza lipsei de mijloace financiare. Eparhia de Tiraspol şi Dubăsari editează, începând cu anul 1997, buletinul informativ Pravoslavnoe Pridnestrov‘e. Redactorul-şef al acestuia a fost episcopul Iustinian Ovcinnikov, apoi i-a urmat episcopul Savva Volkov. Din colectivul redacţiei mai fac parte ierodiaconul Nikodim Baleasnikov şi protoiereul Petru Kuzminîh, secretarul Eparhiei de Tirsapol şi Dubăsari. Publicaţia apare, de regulă, în limba rusă, unele materiale fiind traduse şi în limba română (cu grafie chirilică). Ziarul este preconizat să vadă lumina tiparului o dată la două săptămâni, dar, fiind cumulate, majoritatea numerelor apar lunar. În paginile lui, pe lângă materialele care prezintă interes general creştin şi diverse informaţii din viaţa Eparhiei de Tirsapol şi Dubăsari, sunt publicate şi o serie de articole tendenţioase, care au ca scop apărarea politicii separatiste a conducerii de la Tiraspol. Din februarie 2006, cu binecuvântarea episcopului Petru Musteaţă, a început editarea ziarului Buna-Vestire. Primul număr al acestei publicaţii a văzut lumina tiparului la 24 februarie 2006. Se preconiza ca publicaţia să aibă o periodicitate bilunară, scopul urmărit fiind „reflectarea activităţii episcopului vicar, precum şi cea desfăşurată în cadrul Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni”1052. În prezent, din motive necunoscute, ziarul apare sporadic. 1051

1052

Dorimedont Cecan, episcop de Edineţ şi Briceni, În căutarea lui Dumnezeu, în rev. „Orthodoxia”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 1. Cu gândul la viitor, în ziarul „Buna-Vestire”, Nisporeni, 24 februarie 2006, p. 2.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

260

Veaceslav Ciorbă

Din februarie 2004, ca organ de presă al Mitropoliei Basarabiei1053, începe să fie editat ziarul – Misionarul. Redactor-şef este Anatol Telembici1054. Noul „Misionar” apare cu o periodicitate de un număr pe lună şi are aceleaşi obiective ca şi revista omonimă editată în perioada interbelică. O misiune în plus este cea de a umple vacuumul informaţional, creat în jurul Mitropoliei Basarabiei, publicaţia punându-i la curent pe clerici şi mireni cu viaţa bisericească a Mitropoliei şi cu viaţa creştină în general1055. Pe lângă publicaţiile periodice bisericeşti, menţionate mai sus, care sunt răspândite fie în întreaga Republică, fie într-o anumită eparhie, mai sunt şi altele editate de protopopii, mănăstiri şi chiar parohii. Din ziarele protopopiilor putem menţiona: Lumina lui Hristos – organ de presă al protopopiei Chişinău, NIKA – organul de presă al protopopiei Criuleni şi Dubăsari. În protopopiatul Orhei este editată revista Învierea, la mănăstirea Saharna – ziarul Credinţa noastră. Din ziarele parohiale putem menţiona: ziarul parohiei „Cuv. Parascheva” din oraşul Străşeni – Glasul Ortodoxiei, ziarul parohiei „Sf. Pantelimon” din Chişinău – Eleos-Caritate, ziarul parohiei „Schimbarea la Faţă” din Chişinău – Lumină din lumină etc. Unele publicaţii bisericeşti au început să apară şi în variantă electronică: http://www.geocities.com/cortodox. Învăţământul teologic. Odată cu deschiderea în masă a locaşurilor de cult, începând cu anul 1989, a apărut problema lipsei de preoţi. În prima etapă preoţii existenţi deserveau mai multe parohii, dar aceasta era o soluţie provizorie. Pentru soluţionarea problemei pregătirii viitorilor preoţi, spre sfârşitul anului 1989, au fost deschise la mănăstirea Căpriana nişte cursuri teologice de 6 luni. Profesori au fost numiţi preoţi care aveau studii teologice superioare. Erau predate câteva discipline considerate mai necesare: Vechiul şi Noul Testament, Catehismul, Muzica bisericească etc. Se punea accent pe practica liturgică. În următorul an cursurile au fost prelungite până la un an. Şcoala duhovnicească de la Căpriana a fost prima instituţie de învăţământ teologic înfiinţată după prăbuşirea regimului comunist. Ea nu era recunoscută de Ministerul Învăţământului şi nu a avut nici o tangenţă cu sistemul învăţământului de stat. Probabil, din cauza faptului că încă nu exista o anumită tradiţie şi o anumită experienţă, această şcoală s-a dezorganizat şi a fost desfiinţată la sfârşitul anului de învăţământ 1990-1991. În 1990 a luat fiinţă o altă Şcoală duhovnicească, la mănăstirea Noul Neamţ. În 1991 ea a fost transformată în Seminar teologic. Rector a fost numit proto1053

1054 1055

Petru Păduraru, Mitropolit al Basarabiei, Act de reînfiinţare, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, februarie 2004, p. 1. Misionarul. O noutate îmbucurătoare, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2004, nr. 3, p. 64. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti..., p. 401.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

261

iereul Gheorghe Toderică, candidat în teologie. În 1994, după decedarea prot. Gh. Toderică, rector a fost numit stareţul mănăstirii Noul Neamţ, arhimandritul Dorimedont Cecan1056. Seminarul a fost organizat după modelul seminariilor ruseşti. Durata studiilor era de 5 ani şi erau admise persoane care aveau studii medii. Predarea se făcea în limba română. În 1993 în cele 3 clase ale Seminarului îşi făceau studiile 120 de seminarişti. În 1994, sub presiunea autorităţilor separatiste de la Tiraspol, la Seminar a fost deschisă o grupă cu predare în limba rusă, dar din cauza numărului mic de seminarişti, după un an, ea a fost desfiinţată. Seminariştii ruşi au fost transferaţi în alte seminarii teologice din Ucraina şi Rusia. Profesori erau călugări din mănăstire, preoţi şi laici, toţi cu studii teologice superioare făcute la Moscova, Sankt-Petersburg, Bucureşti şi Iaşi1057. La 3 aprilie 2001 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis numirea în funcţia de rector al Seminarului teologic de la Noul Neamţ a episcopului Iustinian Ovcinnikov. Această decizie a fost considerată ca primul pas spre trecerea Seminarului şi mănăstirii Noul Neamţ sub jurisdicţia Eparhiei de Dubăsari şi Tiraspol. Acest lucru a stârnit nemulţumirea călugărilor, profesorilor şi seminariştilor, care nu au dorit să se supună1058. Ca urmare, în seara zilei de 26 aprilie pe teritoriul mănăstirii au intrat peste 70 de militari înarmaţi (aceştia erau din batalionul cu destinaţie specială “Dnestr” din autoproclamata republică moldovenească nistreană), care sub pretextul efectuării unui control al paşapoartelor, au început să-i intimideze pe cei care se opuneau numirii episcopului Iustinian în fruntea Seminarului1059. Cazul a ajuns pe primele pagini ale mass-media din Republica Moldova. Opinia publică a fost indignată de încercarea Moscovei de a ceda regimului de la Tiraspol cea mai mare mănăstire din Basarabia. Pentru a potoli spiritele, în mai 2001, ca rectorinterimar al Seminarului teologic de la Noul Neamţ a fost numit protoiereul Mihail Smerea, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Chişinău1060. Anul de învăţământ s-a încheiat fără excese. Pe data de 6 iunie în mănăstire s-a slujit Sfânta Liturghie de la sfârşitul anului şcolar, după care au fost înmânate diplomele absolvenţilor. La solemnitate a fost invitat şi mitro1056 1057 1058

1059

1060

I. Tafunea, Op. cit., p. 143-145. Locaşuri sfinte din Basarabia..., p. 79. Conflictul de la Chiţcani se agravează, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 19 mai 2001, p. 4. Declaraţia călugărilor şi profesorilor Seminarului Teologic de Chişinău cu sediul la mănăstirea Noul Neamţ, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 19 mai, 2001, p. 4. Prot. M. Smerea – rector-interimar la Seminarul de le Noul Neamţ, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

262

Veaceslav Ciorbă

politul Vladimir Cantarean, dar cu puţin timp până la sosirea mitropolitului, mănăstirea a fost încercuită de cazaci în uniforme şi de alte persoane, purtând pancarde cu slogane antiromâneşti1061. Cu mare greu trupele de pacificatori din zonă au putut stabiliza situaţia1062. Episcopul Iustinian Ovcinnikov a insistat, însă, la Moscova ca profesorii şi studenţii Seminarului să fie pedepsiţi pentru că nu s-au supus deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că sunt nişte răzvrătiţi şi neascultători. Luarea unei decizii a fost tărăgănată până la începutul anului 2002, când s-a hotărât ca Seminarul teologic de la Noul Neamţ să fie desfiinţat, iar seminariştii să fie transferaţi la alte instituţii de învăţământ teologic. În 1991, concomitent cu Seminarul teologic de la mănăstirea Noul Neamţ, a fost înfiinţată şi Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, cu sediul în Chişinău. Iniţiativa înfiinţării Facultăţii de Teologie a aparţinut protoiereului Petru Buburuz. Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldove şi conducerea Universităţii au încheiat un Acord de colaborare. Mitropolia numea profesorii teologi şi îi remunera, iar Universitatea asigura sălile de curs, bursa pentru studenţi şi remunerarea profesorilor de la disciplinele socio-umane. Decan al Facultăţii a fost numit protoiereul Petru Buburuz. În toamna anului 1993 Facultatea de Teologie a fost separată de Universitate şi transformată în Academie Teologică1063. Această schimbare a avut loc în contextul luptei împotriva Mitropoliei Basarabiei. Protoiereul Petru Buburuz, fiind unul din fervenţii susţinători ai cauzei naţionale, dorea trecerea Facultăţii de Teologie sub jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei. Pentru a nu permite acest lucru Facultatea a fost transformată în Academie şi pusă sub controlul nemijlocit al Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove. Rector al nou înfiinţatei Academii Teologice a fost numit protoiereul Mihail Panas, parohul bisericii „Înălţarea Domnului” din Chişinău1064. În 1997 rector a fost numit mitropolitul Vladimir Cantarean, iar protoiereul Mihail Panas a fost numit în funcţia de prorector. Deşi a fost schimbată denumirea în Academie, planurile de învăţământ întocmite de protoiereul Petru Buburuz (în baza celor ale Facultăţilor de Teologie din România) au rămas practic aceleaşi. Durata studiilor era de 4 ani. La Academie erau admise persoane cu studii medii, băieţi şi 1061

1062

1063

1064

Cazacii sunt gata să-l sprijine pe Iustinian, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4. Ciocnirea a fost prevenită de trupele pacificatoare, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4. N. Fuştei, 75 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău, în ziarul „Curierul Ortodox”, 17 octombrie 2001, p. 4. AMCM, Dosar „Corespondenţa cu Patriarhul 1982-1997”, f. 294.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

263

fete. Prima promoţie a fost în 1995, când au absolvit 36 de tineri, majoritatea fiind hirotoniţi preoţi. Începând cu anul 2000, când în funcţia de prorector a fost numit protoiereul Vetcislav Cazacu, procesul de învăţământ a început să se apropie şi mai mult de modelul Facultăţilor de Teologie din România. În 2002 în cadrul Academiei a fost înfiinţat Liceul teologic de băieţi „Sfinţii Trei Ierarhi”. În 2006 a fost deschisă secţia de masterat, apoi în 2009 de doctorat1065. În perioada 1997-1999 la mănăstirea Curchi a existat un Seminar teologic monahal. În 1998 la mănăstirea Suruceni a fost înfiinţat Liceul teologic de fete „Regina Maria”. La acest liceu durata studiilor este de 3 ani, aşa cum este şi la liceele laice. Procesul de studii se desfăşoară după programa Ministerului Învăţământului, la sfârşit se susţine Bacalaureatul. Concomitent, pe parcursul celor trei ani de studii elevele studiază şi discipline teologice. Acest liceu a fost prima instituţie de învăţământ teologic recunoscută de Ministerul Învăţământului. După acelaşi model au mai fost deschise şi alte licee teologice: Liceul teologic de fete “Cuv. Mc. Elizaveta” din oraşul Edineţ (1999), Liceul teologic de băieţi “Sf. Foca” din Zăbriceni, raionul Edineţ (1999-2009), Liceul teologic de băieţi „Sfinţii Trei Ierarhi” din Chişinău (2002)1066. În 2004 în Episcopia de Edineţ şi Briceni a fost înfiinţat Institutului Teologic Ortodox „Sf. Ioan Teologul” din Edineţ, în 2007 acest institut a fost reorganizat în Facultate de Teologie a Academiei din Chişinău. În 2009, din cauza lipsei de surse financiare, Facultatea de la Edineţ şi-a încetat existenţa. Studenţii au fost transferaţi la Chişinău. Există, de asemenea, câteva şcoli de cântăreţi bisericeşti: Şcoala de cântăreţi de la Chiştelniţa, pentru băieţi, înfiinţată în 1992, transferată în 2000 la mănăstirea Hârbovăţ; Şcoala de cântăreţi din oraşul Bender (Tighina), pentru băieţi, înfiinţată în 1996, unica instituţie de învăţământ teologic din Republica Moldova cu predare în limba rusă; Şcoala de regenţie pentru fete de la mănăstirea „Sf. Marta şi Maria”, Hagimus, raionul Căuşeni (1998). Un număr mare de basarabeni, băieţi şi fete, au învăţat şi învaţă în şcolile teologice din România, Ucraina, Rusia, Serbia, Bulgaria, Grecia. Reîntorşi în Republica Moldova, ei contribuie în mod esenţial, atât la refacerea vieţii bisericeşti, cât şi la perfecţionarea învăţământului teologic.

1065 1066

Vezi site-ul ATOM: www. teologie.md Licee Teologice – recunoscute de stat, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ, decembrie 2002, p. 3.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

264

Veaceslav Ciorbă

Preoţimea. Începând din 1988 şi până în prezent, numărul preoţilor a crescut continuu. În primii ani, în urma faptului că au fost deschise o bună parte din bisericile închise în perioada sovietică (la 1 ianuarie 1988 funcţionau 192 de biserici1067, la 1 ianuarie 1989 – 3541068, la 1 ianuarie 1990 – 6771069, la 1 ianuarie 1991 – 7491070, la 1 ianuarie 1992 – 8071071, la 1 ianuarie 1994 – 8581072, la 1 ianuarie 1996 – 9031073), a apărut problema lipsei acute de preoţi. Pentru a suplini parohiile vacante a fost săvârşit un număr impunător de hirotonii. La 1 ianuarie 1988 erau 238 de preoţi1074, la 1 ianuarie 1989 – 3071075, la 1 ianuarie 1990 – 3941076, la 1 ianuarie 1991 – 504, la 1 ianuarie 1993 – 6641077, la 1 ianuarie 1994 –7341078, la 1 ianuarie 1995 – 8121079, la 1 ianuarie 1996 – 8641080, la 1 ianuarie 2002 – 11351081. La început un preot suplinea mai multe parohii, dar, încetul cu încetul, numărul preoţilor a crescut, astfel încât fiecare parohie îşi are păstorul său. La începutul anului 2007, preoţii Mitropoliei Basarabiei erau în număr de 1191082. După 1989 o bună parte a preoţilor au fost hirotoniţi fără a avea studii teologice, căci numărul absolvenţilor din şcolile teologice ruseşti, cât şi a celor din şcolile duhovniceşti deschise în grabă la Căpriana şi Noul Neamţ nu acopereau cererea de preoţi. De exemplu, din cei 504 preoţi existenţi la 1 ianuarie 1991, 213 nu aveau studii teologice1083. Numărul de preoţi fără studii teologice a scăzut continuu. Începând din 1994, când în Republica Moldova au început să se reîntoarcă basarabeni cu studii teologice din România şi cu prima promoţie a Academiei Teologice din Chişinău din 1995, situaţia a început să se schimbe în bine. Pe măsură ce creşte numărul preoţilor cu studii teologice superioare, 1067 1068 1069 1070 1071 1072 1073 1074 1075 1076 1077 1078 1079 1080 1081 1082 1083

AMCM, „Darea de seamă pe 1987”, f. 2. Ibidem, „Darea de seamă pe 1988”, f. 6. Ibidem, „Darea de seamă pe 1989”, f. 6. Ibidem, „Darea de seamă pe 1990”, f. 7. Ibidem, „Darea de seamă pe 1991”, f. 6. Ibidem, „Darea de seamă pe 1993”, f. 12. Ibidem, „Darea de seamă pe 1995”, f. 14. Ibidem, „Darea de seamă pe 1988”, f. 6. Ibidem, „Darea de seamă pe 1989”, f. 6. Ibidem, „Darea de seamă pe 1990”, f. 7. Ibidem, „Darea de seamă pe 1992”, f. 9. Ibidem, „Darea de seamă pe 1993”, f. 13. Ibidem, „Darea de seamă pe 1994”, f. 12. Ibidem, „Darea de seamă pe 1995”, f. 14. Ibidem, „Darea de seamă pe 2002”, f. 35. Mitropolia Basarabiei este pe un drum ascendent..., p. 2. Ibidem, „Darea de seamă pe 1990”, f. 9-10.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

265

făcute fie în Republica Moldova, fie în România, Ucraina şi Rusia, se înviorează şi viaţa bisericească. Preoţimea devine tot mai activă pe tărâmul vieţii pastorale în parohii, colaborează cu publicaţiile periodice bisericeşti şi laice, cu televiziunea şi radioul. Activitatea preoţilor se manifestă şi prin crearea unor instituţii social-filantropice, a unor frăţii şi asociaţii ortodoxe. Acestea se ocupă cu asistenţa socială a păturilor social-vulnerabile, cu asistenţa religioasă în penitenciare, în unităţile militare, în spitale, orfelinate etc. În multe parohii preoţii au înfiinţat biblioteci parohiale. Sub conducerea nemijlocită a preoţilor, în multe sate în locul caselor de rugăciuni amenajate în pripă după 1989, s-au construit şi se construiesc biserici noi. Mănăstirile. În 1988 în Basarabia exista doar o singură mănăstire, cea de maici de la Japca. După căderea comunismului, odată cu deschiderea în masă a bisericilor, au început să se deschidă, rând pe rând, şi mănăstirile, să crească numărul călugărilor şi călugăriţelor. Prima a fost deschisă mănăstirea de călugări de la Căpriana. Procesul a început în anul 1987, când la insistenţa scriitorilor (aceştia erau liderii mişcării de eliberare naţională şi spirituală), s-a permis refacerea bisericilor şi corpurilor cu chilii. La apelurile insistente ale ziarului săptămânal al Uniunii Scriitorilor din RSSM „Literatura şi arta”, sute de tineri şi tinere s-au deplasat la mănăstire şi au efectuat lucrări benevole. Mănăstirea era într-o stare de degradare totală1084. Un restaurator spunea că „dezastrul este atât de mare, încât ar fi mai uşor să se facă totul din nou”1085. În februarie 1989 s-a permis deschiderea oficială a mănăstirii. Primul stareţ a fost arhimandritul Iosif Gargalâc1086. În anii 1987-1991 mănăstirea Căpriana a fost vizitată de sute de mii de oameni din diferite colţuri ale Republicii Moldova şi României. Au fost organizate colecte de fonduri pentru reparaţie, au venit sute de voluntari pentru a ridica locaşul sfânt din ruine. Mănăstirea Căpriana a devenit un simbol, care a dat un imbold considerabil mişcării de renaştere naţională şi spirituală1087. Deschiderea mănăstirii Căpriana a spart gheaţa şi după ea au început să se deschidă şi celelalte mănăstiri. În 1990 s-au deschis încă cinci mănăstiri: de călugări – Noul Neamţ, de maici, cu mod de viaţă idioritmic – Vărzăreşti, Răciula, Cuşelăuca şi Tabăra. În prima etapă, acestor mănăstiri de maici le-a fost mai uşor în procesul de refacere. În primul rând, pentru că obştile de maici nu trebuiau să se constituie treptat prin primirea de noi ascultătoare, 1084 1085

1086 1087

Gh. Postică, Op. cit., p. 66-67. Nicolae Dabija, Căpriana o Putnă a Basarabiei, în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 7 august 1997, p. 1. Acesta a fost ultimul stareţ al mănăstirii Noul Neamţ, când în 1962 ea a fost închisă. Gh. Postică, Op. cit., p. 67-68.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

266

Veaceslav Ciorbă

ci trebuiau să revină doar la normal, căci marea majoritate a trăitoarelor nu părăsise mănăstirile după închiderea lor, rămânând să locuiască în casele lor particulare. În 1990, în momentul deschiderii, la Vărzăreşti, de exemplu, erau 26 de maici, la Tabăra – 581088. În al doilea rând, maicile aveau deja casele lor şi toate eforturile erau orientate doar spre repararea locaşurilor de cult. În 1991 s-au deschis mănăstirile: Saharna, Suruceni, Călărăşăuca, Hâncu, Hirova, în 1992 – Curchi, Hârbovăţ, Rughi, Ţigăneşti; în 1993 – Condriţa, Hârjauca; în 1994 – Dobruşa, Frumoasa, Pripiceni, Ţâpova; în 1995 – Zloţi. Tot în această perioadă au început să fie întemeiate mănăstiri şi schituri noi. Unele din ele au fost reînfiinţate pe locul unor schituri vechi, care s-au închis de la sine în perioada interbelică sau chiar ţaristă, altele au fost întemeiate în locuri noi. Dintre locaşurile monastice nou întemeiate putem menţiona: Bocancea (1991), Chiştelniţa (1992), Nicoreni (1992), Chistoleni (1993), Veveriţa (1993), Cosăuţi (1994), Călineşti (1995), Butuceni (1996), Sadaclia (1997), Capaclia (1997), Sireţ (1998), Hagimus (1998), Coada Iazului (1999), Izvoare (1999), Bănăşeştii Noi (1999), Zăbriceni (1999)1089 etc. În 2002 numărul total al mănăstirilor şi schiturilor a ajuns la 381090. Principala activitate a mănăstirilor şi schiturilor este cea gospodărească. Multe mănăstiri nici până în prezent nu s-au refăcut după distrugerile suferite în perioada regimului totalitar comunist, iar în cele noi este în plină desfăşurare procesul de construcţie a locaşurilor de cult, a corpurilor cu chilii şi a altor încăperi necesare bunului mers al vieţii monahale. Sunt multe mănăstiri şi schituri, în special de călugări, în care trăiesc câte 2-3 monahi. Se simte lipsă de călugări bătrâni, cu experienţă duhovnicească.

1088 1089

1090

AMCM, „Darea de seamă pe 1990”, f. 9-10. Vezi: Locaşuri sfinte din Basarabia..., p. 9-105; Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘..., p. 284-302. AMCM, Darea de seamă pe 2002”, f. 36.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

267

CONCLUZII În ultimele două secole românii din stânga Prutului au cunoscut o epocă zbuciumată şi plină de sinuozităţi istorice. Mersul firesc al vieţii politice, socialeconomice şi bisericeşti a populaţiei din partea de est a Ţării Moldovei a fost perturbat de anexarea de către Imperiul rus în 1812 a teritoriului dintre Prut şi Nistru (numit Basarabia). În 1918 Basarabia a revenit înapoi în, componenţa României, însă liniştea şi pacea n-au durat mult. Istoria a început să se repete cu întorsături mult mai dramatice. În anul 1940, ca urmare a „Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov”, Uniunea Sovietică, ignorând tratatele semnate în perioada interbelică, a anexat prin forţa armelor, între 28 iunie şi 3 iulie, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Autorităţilor sovietice nu le-a fost pe plac că în teritoriile anexate există o Biserică puternică, cu enoriaşi profund religioşi, care ar fi putut opune rezistenţă politicii lor de sovietizare. De aceea, imediat după ocupare a fost pus în mişcare întregul sistem de stat, care a acţionat pe toate căile posibile şi prin toate mijloacele întru distrugerea Bisericii Ortodoxe din nou-formata RSSM. De teama represaliilor regimului comunist, odată cu armata şi administraţia civilă românească, din Basarabia s-au refugiat şi administraţia bisericească, precum şi mulţi preoţi, profesorii de la Facultatea de Teologie din Chişinău, studenţii, unii călugări. În decembrie 1940 Patriarhia Moscovei a delegat la Chişinău pe episcopul rus Alexei Sergheev de Tula. Acesta ar fi trebuit să se ocupe de organizarea noii eparhii ruseşti a Chişinăului şi Basarabiei, dar în acele condiţii grele, când statul sovietic lupta intens împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, acest lucru era imposibil de realizat. Cu toate acestea, episcopul Alexei Sergheev a venit la Chişinău, şi-a amenajat o reşedinţă şi a început să conducă viaţa bisericească atât cât îi permiteau autorităţile bolşevice. Imediat după sosire a ordonat ca toate slujbele să se facă în limba slavonă, iar sărbătorile să se ţină numai pe stil vechi. Activitatea lui s-a redus, în special, la viaţa liturgică. O mare preocupare a autorităţilor bolşevice în perioada de ocupaţie 19401941 a fost închiderea cu orice scop a cât mai multor locaşuri de cult. De altfel, la venirea lor în multe biserici nu se oficiau serviciile divine deoarece preoţii se refugiaseră peste Prut. Autorităţile s-au străduit, pe orice cale, să menţină închise bisericile fără preot, să le deposedeze, dacă populaţia nu se revolta prea tare, de obiectele şi lucrurile sfinte şi să le schimbe desti-

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

268

Veaceslav Ciorbă

naţia. Astfel, multe din locaşurile de cult închise (biserici şi mănăstiri) au fost transformate în cazărmi, grajduri, depozite, cluburi, cinematografe etc. Cele aflate în construcţie au fost demolate, iar materialul a fost folosit pentru alte construcţii. Au fost închise şi toate instituţiile de cultură şi de educaţie creştină (şcolile teologice, asociaţiile, frăţiile etc.). Cel mai des bisericile nu au fost, pur şi simplu, închise, ci şi profanate în mod barbar. Credincioşii au fost martori la nenumărate acte de vandalism păgân. Bandele de bolşevici pătrundeau în biserici, ardeau icoanele, mâzgăleau pereţii şi pângăreau odoarele. Vasele, obiectele, veşmintele de cult erau sustrase şi folosite pentru necesităţi nebisericeşti. Bisericile rămase deschise au fost impuse să plătească impozite enorm de mari, aceasta în nădejdea că populaţia nu le va putea plăti şi astfel închiderea bisericilor ar fi luat aparenţele unui act legal. O soartă grea au avut-o în timpul primei ocupaţii sovietice şi slujitorii altarului. Ei au fost alungaţi din casele parohiale, le-a fost sechestrată recolta de pe pământurile bisericeşti şi au fost permanent expuşi unei presiuni greu de suportat. Erau numiţi duşmani ai „norodului muncitor”, erau puşi, intenţionat, la munci grele, necorespunzătoare cu situaţia lor socială, pentru a fi discreditaţi în faţa credincioşilor, erau insultaţi în timpul oficierii sfintelor slujbe, erau impuşi să plătească impozite mari etc. Unii preoţi au fost arestaţi, torturaţi, iar apoi bestial executaţi. Alţii au fost deportaţi în regiunile siberiene ale imperiului sovietic, iar alţii au dispărut fără urmă. Numărul slujitorilor altarului care au devenit victime ale regimului comunist în 1940-1941 se ridică la aproximativ 100 de persoane. Deşi autorităţile bolşevice încercau să-i convingă pe unii preoţi să se lase de misiunea lor, marea majoritate a preoţilor rămaşi în parohii şi-au îndeplinit cu demnitate misiunea lor preoţească, înfruntând prigoana ateistă şi antinaţională, precum şi ameninţările cu deportările în Siberia şi chiar moartea. În perioada de ocupaţie sovietică 1940-1941 creştinii basarabeni au fost supuşi unei intense propagande bolşevice antibisericeşti. Autorităţile bolşevice au folosit toate mijloacele posibile: întruniri şi conferinţe în teritoriu, presa şi radioul etc. În mod intenţionat în zilele de duminică şi în sărbători oamenii erau scoşi la diverse lucrări în folos obştesc, numai pentru a nu se putea duce la biserică. Intelectualii care încercau să se manifeste ca creştini erau ameninţaţi că îşi vor pierde locul de muncă. Concomitent, preoţilor le era interzis să predice, chiar în biserică. Se interzicea orice acţiune religioasă în afara bisericii şi a curţii ei. Nu se permitea clericilor să poarte în public costumul preoţesc. În şcoală a fost introdusă educaţia antireligioasă.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

269

În primul an de ocupaţie marea majoritate a creştinilor basarabeni nu s-au prea lăsat ademeniţi de propaganda comunistă, ci au rămas ferm ataşaţi Bisericii, pe care au sprijinit-o şi au frecventat-o în timpul ocupaţiei bolşevice ca şi mai înainte. Credincioşii nu numai că au achitat impozitele grele puse pe biserici, dar s-au constituit pe ascuns în grupuri de susţinători ai Bisericii, participând cu ultimul lor ban la susţinerea acestora, colectând sume importante nu numai pentru achitarea impozitelor, dar şi pentru reparaţiile necesare ale sfintelor locaşuri, pentru întreţinerea slujitorilor altarului. O luptă aprigă au dus autorităţile sovietice şi împotriva mănăstirilor basarabene. Ele erau considerate promotoare ale românismului şi importante focare de păstrare a culturii naţionale. De aceea, ca şi în cazul bisericilor parohiale, bolşevicii s-au străduit pe toate căile să le dezorganizeze şi să le desfiinţeze. În 1941, atunci când autorităţile române s-au întors, au găsit Basarabia în ruine, într-o stare de dezastru material şi moral. În acele vremuri grele de război, 1941-1944, conducerea bisericească, preoţii şi credincioşii, susţinuţi şi de autorităţile de stat, au efectuat o muncă titanică în vederea refacerii vieţii bisericeşti. Imediat după retragerea sovieticilor, clericii refugiaţi sau repatriaţi din Basarabia s-au întors fiecare în parohiile avute la data de 28 iunie 1940. În fruntea Arhiepiscopiei Chişinăului a revenit arhiepiscopul-locotenent Efrem Enăchescu, ales apoi titular la 12 ianuarie 1944. În scaunul episcopal de Hotin a fost numit locotenent episcopul Armatei dr. Partenie Ciopron. El a condus Eparhia până la retragerea autorităţilor româneşti în 1944. Eparhia Cetăţii Albe – Ismail a fost condusă la început de episcopul românilor din America Policarp Moruşca, iar în ianuarie 1944 a fost ales şi apoi hirotonit titular arhimandritul dr. Antim Nica. Primele acţiuni ale conducerii bisericeşti în 1941 au fost orientate la restabilirea ordinii şi a disciplinei, apoi s-a purces la repararea locaşurilor de cult, care au suferit mult atât de pe urma bolşevicilor, cât şi în urma cutremurului din 1940. Doar într-un singur an marea majoritate a bisericilor au fost reparate, mănăstirile au fost redeschise şi înzestrate cu inventar gospodăresc şi ateliere, în toate cele trei centre eparhiale (Chişinău, Bălţi, Ismail) au fost redeschise sau înfiinţate câte o tipografie, o fabrică de lumânări şi câte un atelier de veşminte şi obiecte bisericeşti. Odată cu revenirea autorităţilor române în Basarabia şi-au reluat apariţia ziarul bisericesc „Raza”, revistele „Luminătorul” şi „Misionarul”. Fiecare eparhie publica buletinul său oficial, iar în Eparhia Hotinului a fost înfiinţată o nouă revistă – „Biserica basarabeană”.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

270

Veaceslav Ciorbă

Pentru a contracara activitatea sectară şi a dezrădăcina influenţele negative ale propagandei ateiste, promovate intens de autorităţile bolşevice în timpul ocupaţiei, pe tot parcursul perioadei 1941-1944 o mare atenţie a fost acordată activităţii misionare. Ierarhii basarabeni au făcut vizite nenumărate în parohiile şi mănăstirile din subordinea lor. În fiecare parohie au fost formate, din rândul enoriaşilor, comitete misionare. Erau organizate periodic diverse conferinţe cu teme religioase şi de educaţie patriotică. În tipografiile eparhiale a fost imprimat un număr impresionant de reviste, broşuri, foi duminicale şi altă diversă literatură duhovnicească necesară refacerii sufleteşti a credincioşilor basarabeni. Într-o măsură mai mică s-a reuşit refacerea învăţământului teologic. Facultatea de Teologie din Chişinău, care în 1940 se refugiase la Iaşi, a fost desfiinţată de la 1 noiembrie 1941 prin fuzionarea ei cu Facultatea de Teologie din Cernăuţi. La Chişinău şi-a redeschis cursurile doar Seminarul teologic „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni”, unicul pentru întreaga Basarabie. Celelalte două Seminarii, de la Bălţi şi Ismail, nu au fost redeschise. În toate cele trei centre eparhiale au fost deschise Şcoli de cântăreţi. Transnistrenii au cunoscut şi ei în anii 1941-1944 o perioadă benefică de renaştere şi înflorire a vieţii bisericeşti. În august 1941, drept consecinţă a angajării României în acţiunile militare de dincolo de Nistru, Germania a predat provizoriu teritoriul dintre Nistru şi Bug (Transnistria) administraţiei civile româneşti. Pentru organizarea vieţii bisericeşti în Transnistria a fost creată o Misiune Ortodoxă Română. Ea a fost condusă la început de arhimandritul Iuliu Scriban, apoi de mitropolirul Visarion Puiu, iar în ultimele câteva luni de existenţă de arhimandritul Antim Nica. Autorităţile române au găsit în 1941 în Transnistria o situaţie bisericească catastrofală. În întreaga regiune nu funcţiona decât o singură biserică, în Odesa, cu un singur preot, pentru a arăta străinilor veniţi de peste hotare, că în statul sovietic se respectă libertatea confesiunii. Celelalte biserici au fost fie distruse din temelie (235 de biserici), fie transformate în cluburi, magazine, depozite etc. Astfel, în prima etapă s-a acordat asistenţă religioasă populaţiei creştine (în primele luni se botezau, se cununau, se împărtăşeau mii de oameni) şi s-a purces la deschiderea, repararea, amenajarea şi sfinţirea locaşurilor de cult. O problemă mai greu de rezolvat a fost completarea tuturor parohiilor cu preoţi. Preoţii români misionari veniţi în Transnistria ajutau la soluţionarea problemei doar parţial şi doar provizoriu. Încetul cu încetul au început să fie încadraţi preoţii localnici reveniţi din surghiun. Pentru soluţionarea în

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

271

perspectivă a problemei au fost înfiinţate două Seminarii teologice, unul la Odesa pentru vorbitorii de limbă rusă şi ucraineană şi altul la Dubăsari pentru vorbitorii de limbă română. Împreună cu preoţii de mir au venit ca misionari în Transnistria şi mulţi ieromonahi. O bună parte din ei au fost repartizaţi, în lipsă de preoţi, la parohii, alţii au contribuit la refacerea şi renaşterea vieţii monahale. Pentru educaţia creştinească a tineretului a fost introdusă în şcoală predarea obligatorie a religiei. A fost editată o revistă bisericească – „Transnistria creştină”. Au fost tipărite, de asemenea, multe broşuri cu conţinut duhovnicesc, cărţi de slujbă, calendare şi altă literatură, atât în limba română, cât şi în limba rusă. Începuturile au fost promiţătoare, dar s-au întrerupt la început de drum. În 1944 Basarabia şi Transnistria ajung din nou în componenţa statului sovietic. Ca urmare, Biserica Ortodoxă din RSSM redevine o eparhie sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova. În toată perioada sovietică ea a fost condusă de ierarhi ruşi: Ieronim Zaharov (1944-1947), Benedict Poliakov (1947-1948), Nectarie Grigoriev (1948-1969), Bartolomeu Gondarovski (1969-1972), Ionatan Kopolovici (1972-1987), Serapion Fadeev (1987-1989). Activitatea lor a fost foarte timidă, iar a unora chiar dăunătoare pentru Biserică. Slujind, predicând şi vorbind în limba rusă, ei au fost, în marea lor majoritate, străini de idealurile naţionale, obiceiurile şi tradiţiile populaţiei creştine româneşti. Ierarhii ruşi au venit în Basarabia împreună cu un anumit număr de preoţi ruşi şi ucraineni, care au ocupat imediat funcţii de conducere şi au fost numiţi parohi ai bisericilor din Chişinău şi din centrele raionale. Odată reîntoarse în 1944, autorităţile sovietice şi-au reluat politica antibisericească începută în anul de ocupaţie 1940-1941. În primul rând, a fost instituit un control strict şi permanent asupra activităţii Bisericii, atât prin organele de securitate, cât şi prin împuternicitul Comitetului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, care informa autorităţile centrale despre situaţia din teritoriu şi punea în aplicare indicaţiile venite de la centru. Acesta avea largi împuterniciri, fără acordul lui ierarhii de la Chişinău nu puteau să întreprindă nici o acţiune: convocarea unei adunări a protopopilor sau a stareţilor, înfiinţarea unor cursuri teologice, editarea unui calendar bisericesc sau a unei cărţi de cult etc. Începând cu păstorirea episcopului Nectarie Grigoriev, cu împuternicitul erau coordonate şi aşa întrebări ca numirea şi destituirea preoţilor în parohii, vizita ierarhului în vreo parohie sau mănăstire etc. Episcopul Bartolomeu Gondarovski a încercat să-l neglijeze pe împuternicit, dar a fost demis şi transferat în altă episcopie. În acest fel, ierarhii, care au condus în perioada 1944-1989

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

272

Veaceslav Ciorbă

Biserica Ortodoxă din RSSM, au fost lipsiţi de posibilitatea elementară de a hotărî în mod autonom chestiuni care ţineau doar de viaţa internă a Bisericii. Sub controlul riguros al statului s-a aflat şi activitatea preoţilor. Agenţii secreţi duceau evidenţa unde şi când preoţii săvârşeau vreo slujbă religioasă, care este conţinutul predicilor, ce discută preoţii cu enoriaşii, era verificată corespondenţa lor. De asemenea, în sânul Bisericii au fost infiltraţi numeroşi agenţi secreţi şi informatori. Aceştia au lucrat cu sârguinţă, îndeplinind toate ordinele autorităţilor de stat, care vizau, în special, distrugerea din interior a Bisericii Ortodoxe. Pentru a limita activitatea Bisericii şi a minimaliza influenţa ei asupra credincioşilor, autorităţile sovietice centrale, cât şi cele locale au adoptat numeroase hotărâri antibisericeşti. Sub presiunea statului chiar şi conducerea Eparhiei Chişinăului a fost nevoită să ia unele măsuri de acest fel. Deşi comunităţile parohiale şi cele monahale făceau tot posibilul ca să nu deranjeze autorităţile de stat, acestea organizau în mod intenţionat diverse incidente pentru a perturba liniştea vieţii bisericeşti. În acest fel, ele se amestecau brutal în viaţa internă a Bisericii, foloseau metode de administrare birocratică şi nu permiteau credincioşilor să-şi manifeste liber credinţa. Autorităţile publice locale interziceau procesiunile religioase cu cruci, steaguri şi icoane, interziceau pomenirile de obşte ale morţilor în cimitire şi alte ceremonii religioase, cum ar fi sfinţirea unei fântâni sau a unui izvor etc. Pe parcursul întregii perioade sovietice autorităţile de stat s-au străduit să micşoreze continuu numărul locaşurilor de cult. Astfel, în 1947 doar în 592, din cele 943 de biserici existente, se permitea oficierea serviciilor divine. În 1966 erau deschise doar 194 de biserici. Pretexte pentru închidere erau diverse: n-au fost plătite la timp impozitele, numărul enoriaşilor este mic, clădirea bisericii se află în stare de avariere, nu este preot, în localitatea din apropiere este biserică în care se oficiază servicii divine şi aceasta este suficient pentru mai multe localităţi etc. Deşi se dorea ca închiderile să aibă formă „legală”, în realitate aceste proceduri erau dure şi brutale. Ca să excludă posibilitatea reînceperii serviciilor divine în bisericile închise, autorităţile se străduiau să le ia în folosinţă şi să le „valorifice”, adică să le dea o altă destinaţie. Ele erau transformate în cluburi, săli sportive, depozite, grajduri etc. Într-o situaţie deosebit de grea se afla şi clerul. În primii ani după instaurarea stăpânirii sovietice mulţi slujitori ai altarului au fost arestaţi şi condamnaţi, fiind acuzaţi de propagandă antisovietică. Preoţii care au scăpat de arestare au fost permanent persecutaţi şi intimidaţi. Ei erau alungaţi din casele parohiale, erau obligaţi să plătească impozite mari, li se intentau dosare false,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

273

erau ameninţaţi cu deportarea etc. Din cauza că o bună parte a clerului se refugiase în dreapta Prutului, iar din cei rămaşi în Basarabia mulţi au fost arestaţi şi exilaţi, s-a ajuns la situaţia din 1940-1941, când un preot era nevoit să suplinească 7-10 parohii. Această situaţie era pe placul autorităţilor sovietice. Pe parcursul stăpânirii lor, comuniştii au generat, în mod intenţiont, o criză de preoţi. În 1949 erau înregistraţi oficial 417 clerici, în 1960 – 327, în 1962 – 255, în 1966 – 199. Autorităţile au mai urmărit ca în rândul preoţilor să ajungă persoane cu cultură joasă, cu un intelect redus, fără studii teologice. În virtutea condiţiilor foarte complicate, candidaţii la hirotonie erau aleşi dintre cântăreţii bisericeşti sau chiar dintre credincioşi. Fiind în permanenţă persecutaţi de către stat, ei se străduiau să fie tot timpul în umbră. Activitatea lor se reducea la săvârşirea diferitor servicii divine (Taine şi ierurgii), iar ei, fiind într-un număr mic, erau foarte solicitaţi. Mulţi dintre preoţi nu predicau pentru că nu aveau cunoştinţele necesare şi pentru a nu întra în conflict cu organele de stat, care calificau predica ca propagandă antisovietică. Cei care predicau erau chemaţi permanent în diferite instanţe ca să dea lămuriri ce au avut în vedere spunând în predică cutare sau cutare lucru. Unora li s-au intentat dosare penale pentru unele idei şi afirmaţii din predici, fiind apoi arestaţi şi condamnaţi la mai mulţi ani de închisoare. Prin această politică îndreptată împotriva clerului s-a urmărit ca credincioşii să fie lipsiţi şi separaţi de conducătorii lor spirituali. Scopul final era ca populaţia să adere la noua „religie” – ideologia comunist-ateistă şi să devină un nou popor – al „moldovenilor sovietici”. Pentru atingerea acestui scop s-au depus eforturi considerabile şi persistente, prin resursele investite, prin sferele cuprinse şi prin metodele folosite (de la cele mai agresive până la cele mai subtile). Un alt aspect al politicii antibisericeşti promovate de statul sovietic a fost lupta împotriva mănăstirilor. Ele erau considerate de autorităţi nişte focare ale rezistenţei împotriva ideologiei comuniste şi împotriva politicii de deznaţionalizare şi sovietizare. Este de la sine înţeles că autorităţile comuniste nu puteau tolera existenţa unui număr atât de mare de mănăstiri, cu gospodării prospere şi cu o mare autoritate în rândul populaţiei. De aceea, timp de două decenii, mănăstirile basarabene nu au avut linişte din cauza diferitelor probleme create, în mod intenţionat, de autorităţile sovietice centrale şi locale, fiind sistematic închise una după alta. Chiar de la început mănăstirilor le-au fost impuse impozite exagerat de mari, astfel încât statul să aibă cât mai mult folos de pe urma potenţialului lor economic solid, iar cele mici să se ruineze şi să fie închise. În 1962, din toate cele 25 de mănăstiri existente

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

274

Veaceslav Ciorbă

în 1944, a rămas să funcţioneze doar una – mănăstirea de maici de la Japca. Călugării şi călugăriţele au fost alungaţi din mănăstiri, au fost persecutaţi şi obligaţi să se lepede de haina monahală şi să-şi încalce votul. Astfel, viaţa monahală, care presupune continuitate în trăirea duhovnicească, a fost sub sovietici totalmente distrusă. În sediile mănăstirilor închise au fost înfiinţate spitale, orfelinate, sanatorii etc. Concomitent cu metodele de violenţă aplicate în lupta contra Bisericii, autorităţile comuniste au utilizat pe scară largă şi diverse forme de propagandă ateistă. A fost publicat un volum enorm de literatură antireligioasă, în presă periodic apăreau articole cu conţinut ateist. În procesul de propagandă erau antrenate secţiile de cultură, căminele culturale, bibliotecile, muzeele. În sediile acestor instituţii se organizau frecvent serate tematice, expoziţii de cărţi pe teme ateiste, festivaluri cinematografice de filme artistice şi ştiinţifice, expoziţii de panouri, fotografii, conferinţe, seminare etc. Un accent aparte s-a pus pe educaţia ateistă în şcoală. Profesorii erau obligaţi să organizeze în „cercuri ateiste” dispute, alte activităţi didactice cu caracter ateist. Educaţia ateistă trebuia să fie promovată în cadrul lecţiilor de istorie, literatură, biologie, geografie, fizică, chimie. Din 1961 a început să fie aplicat aşa-numitul „lucru individual” cu credincioşii. Organizaţiile comsomoliste, de partid, sindicale, secţiile Organizaţiei de propagandă a ateismului „Ştiinţa” numeau „îndrumători” de ateism pentru credincioşi. Dacă metodele de convingere erau ineficiente, în activitatea de „reeducare” era atras colectivul, care trebuia să lupte cu „rămăşiţele trecutului”. Dacă nici aceste acţiuni nu-şi atingeau scopul, urmau sancţiunile administrative, ceea ce însemna că persoana în cauză putea fi exmatriculată sau retrogradată. Deseori elevii erau chiar pedepsiţi fizic de către profesorii lor. Spre exemplu, în zilele de post copiii credincioşilor erau hrăniţi forţat cu lactate; lor li se rupeau cruciuliţele de la gât, li se aplicau alte pedepse morale şi fizice. Pe tot parcursul perioadei 1944-1989, în pofida restricţiilor ateiste impuse de autorităţile comuniste, au fost înregistrate acţiuni de rezistenţă ale clerului şi credincioşilor, manifestate prin păstrarea credinţei, prin repararea bisericilor şi plata impozitelor exagerate impuse de stat, prin oficierea serviciilor divine, atunci când acestea erau interzise, prin numeroase demersuri înaintate diverselor instanţe privind redeschiderea locaşurilor de cult, prin scrisori de protest şi chiar prin rezistenţă. Aceste acţiuni nu porneau de la un anumit centru de organizare, spre deosebire de programul ateist realizat de autorităţile sovietice, de aceea, evident, ele nu au putut opri avalanşa crescândă a politicii de stat îndreptată împotriva Bisericii.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

275

În 1989 viaţa bisericească din RSSM a intrat într-un nou făgaş. Odată cu căderea regimului totalitar comunist, s-a încheiat epoca de prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe, populaţia a început să se întoarcă la valorile creştine, au început să fie redeschise bisericile şi mănăstirile, a început să renască credinţa. Locul statului totalitar, care promova o politică antibisericească, a fost luat de statul de drept. Autorităţile de stat ale Republicii Moldova se manifestă, în linii generale, ca nişte autorităţi ale unui stat secularizat. Ele nu au ajutat restaurarea bisericilor şi a mănăstirilor închise şi distruse în perioada sovietică. Puţinele cazuri, când acest lucru a avut loc, au fost mediatizate excesiv cu scopul de a acumula capital politic. Statul nu susţine financiar Biserica, şcolile teologice, presa bisericească, organizaţiile şi asociaţiile bisericeşti etc., aşa cum acest lucru se întâmplă în alte state europene. Biserica Ortodoxă, deşi majoritară şi tradiţională, este considerată separată de stat şi nu beneficiază de nici un ajutor esenţial din partea statului. La 6 iulie 1989 ierarhul rus de la Chişinău, arhiepiscopul Serapion Fadeev, sub presiunea mişcării de eliberare naţională, şi-a dat demisia şi a plecat la Moscova. În următoarea zi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales pentru scaunul episcopal de la Chişinău pe arhimandritul Vladimir Cantarean, originar din Colincăuţi, regiunea Cernăuţi. În 1990 au fost create două eparhii, una în partea de nord a Republicii, cu sediul la Bălţi (în vechiul scaun episcopal al Eparhiei de Hotin), şi alta în partea de sud, cu sediul la Bender (Tighina). Pentru scaunul episcopal de Bălţi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a ales pe arhimandritul Petru Păduraru, iar pentru cel de Bender (Tighina) – pe arhimandritul Vichentie Morar. La 14 septembrie 1992, clericii şi creştinii susţinători ai cauzei naţionale s-au întrunit sub preşedenţia episcopului Petru Păduraru de Bălţi şi au decis reactivarea Mitropoliei Basarabiei. La 19 decembrie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, printr-un “Act Patriarhal şi Sinodal”, a constatat şi binecuvântat reactivarea Mitropoliei Basarabiei, l-a recunoscut pe episcopul Petru de Bălţi, locţiitor de Mitropolit al Basarabiei şi l-a declarat membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Autorităţile de stat ale Republicii Moldova şi Patriarhia Moscovei s-au opus reactivării Mitropoliei Basarabiei şi nu au dorit s-o recunoască. Abia la 30 iulie 2002 autorităţile statului au fost nevoite, ca urmare a hotărârii CEDO, să recunoască legalitatea Mitropoliei Basarabiei. Existenţa a două Mitropolii Ortodoxe, una supusă canonic Moscovei, iar alta Bucureştiului, a tensionat într-o anumită măsură viaţa bisericească din Republica Moldova. În ultimii ani s-a ajuns, totuşi, la relaţii de coexistenţă,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

276

Veaceslav Ciorbă

iar în unele aspecte, cum ar fi predarea religiei în şcoală, activitatea misionară, asistenţa socială, chiar şi la o anumită colaborare. În prezent, în cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove există mai multe episcopii: Episcopia de Tiraspol şi Dubăsari, creată în 1998 şi condusă de episcopi ruşi: Iustinian Ovcinnikov, apoi de Savva Volkov; Episcopia de Cahul şi Comrat, creată în 1998 şi condusă de episcopul Anatolie Botnari; Eparhia de Edineţ şi Briceni, creată în 1998 şi condusă de episcopii: Dorimedont Cecan, apoi de Nicodim Vulpe; Episcopia de Ungheni şi Nisporeni, creată în 2005 şi condusă de episcopul Petru Musteaţă; Episcopia de Bălţi şi Făleşti, creată în 2007 şi condusă de episcopul Marchel Mihăiecu. În perioada 1989-2010 Biserica Ortodoxă din Republica Moldova a făcut paşi timizi, dar consecutivi spre redresarea situaţiei de dezastru în care s-a aflat viaţa bisericească în epoca sovietică. Depăşind greutăţi enorme, mai ales în plan material, credincioşii ortodocşi din Republica Moldova, de asemenea, preoţii şi călugării au deschis, au reparat şi amenajat bisericile şi mănăstirile care fuseseră închise în perioada sovietică. Au fost întemeiate, de asemenea, noi parohii şi noi mănăstiri. Unele s-au construit, iar altele sunt încă în construcţie. Începând din 1989 şi până în prezent, numărul preoţilor a crescut continuu. Dacă în 1988 erau 238 de preoţi, în 2002 erau deja 1135, iar în 2007 peste 1300. În prima etapă au fost hirotoniţi mulţi preoţi fără ca ei să aibă studii teologice. Începând din 1994, când în Republica Moldova au început să se reîntoarcă basarabeni cu studii teologice făcute în România şi odată cu prima promoţie a Academiei Teologice din Chişinău din 1995, situaţia a început să se schimbe în bine. Pe măsură ce creşte numărul preoţilor cu studii teologice superioare, făcute fie în Republica Moldova, fie în România, Ucraina şi Rusia, se înviorează şi viaţa bisericească. Preoţimea devine tot mai activă pe tărâmul vieţii pastorale, colaborează cu publicaţiile periodice bisericeşti şi laice, cu televiziunea şi radioul. Activitatea preoţilor se manifestă şi prin crearea unor instituţii social-filantropice, a unor frăţii şi asociaţii ortodoxe. Acestea se ocupă cu asistenţa socială a păturilor social-vulnerabile, cu asistenţa religioasă în penitenciare, în unităţile militare, în spitale, orfelinate etc. Presa bisericească a cunoscut şi ea o anumită ascensiune şi dezvoltare. Pe parcursul perioadei 1989-2010 au fost editate mai multe ziare şi reviste bisericeşti. Unele din ele au dispărut, altele, însă, s-au consolidat, şi-au găsit susţinere la cititori şi continuă să apară. Dintre acestea pot fi menţionate revista „Luminătorul” şi ziarele „Curierul Ortodox”, „Altarul Credinţei”, „Misionarul” ş.a.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

277

Şi în domeniul învăţământului teologic se poate vorbi de un anumit progres. În prima etapă, pentru pregătirea rapidă (6 luni) a cadrelor de clerici, a fost creată Şcoala duhovnicească de la mănăstirea Căpriana. Această primă instituţie de învăţământ teologic înfiinţată după prăbuşirea regimului comunist, a întâmpinat mari greutăţi din cauza lipsei de cadre calificate de profesori, de manuale şi de literatură teologică. În scurt timp ea s-a desfiinţat. În locul ei au fost înfiinţate Seminarul teologic de la mănăstirea Noul Neamţ cu durata de studii de cinci ani şi Facultatea de Teologie a Universităţii de Stat din Moldova. Treptat corpul didactic a fost completat cu absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior teologic, iar bibliotecile şcolilor teologice – cu literatură teologică din România şi Rusia. În 1993 Facultatea a fost transformată în Academie Teologică. Există, de asemenea, trei licee cu profil teologic şi câteva şcoli de cântăreţi bisericeşti. Mai sunt, evident, multe probleme. Dacă ne referim în exclusivitate la viaţa bisericească, putem spune că epoca sovietică a fost atât de distructivă, încât situaţia, activitatea şi progresul Bisericii Ortodoxe nu a atins nici măcar cotele din perioada interbelică. Alte aspecte negative sunt activitatea intensă a diferitor secte, promovarea în masă a unor valori amorale şi anticreştine, lipsa unei baze materiale solide care ar permite Bisericii să fie mai activă etc.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

278

Veaceslav Ciorbă

RÉSUMÉ L’évolution de la vie ecclésiastique des Roumains de la Bessarabie et Transnistrie de 1940 jusqu’aujourd’hui représente un domaine peu étudié. Le but de cette monographie a été d’étudier en détail les aspects les plus importants de la vie ecclésiastiques des Roumains du côté gauche du Prut de 1940 jusqu’aujourd’hui, d’approfondir et d’apporter de nouvelles informations et dates fondées sur les matériaux documentaires inédits pris de la source de renseignements des archives, de présenter le sujet en toute sa complexité, tant sur le plan spécial, fondé sur les faits historiques, que sur le plan général, par la création d’un tableau général et intègre. L’aspect chronologique du sujet de la monographie comprend la période des années 1940 et 2010. L’espace géographique sur lequel se développe le sujet de l’ouvrage renferme le territoire de la Bessarabie et Transnistrie qui portait le nom de RSS Moldovenească, et plus tard la République Moldova. L’Église Orthodoxe de la Bessarabie pendant la première occupation soviétique (1940-1941) Les deux derniers siècles les Roumains du côté gauche du Prut ont connu une période des et pleine de sinuosités historiques. La vie politique, socioéconomique et ecclésiastique de la population roumaine du côté de l’est de Ţara Moldovei a été perturbée à cause de l’annexion par l’empire russe en 1812 du territoire roumain qui se situe entre Prut et Nistru (nommée Besarrabie). À partir de cette année tous les maux ont éclaté. En 1918 la Bessarabie est revenue à la Patrie-mère, mais la paix n’a pas duré longtemps. L’histoire a commencé se répéter avec des conséquences encore dramatiques. En 1940, partant le „Protocole additionnel secret du Pacte RibbentropMolotov”, l’Union Soviétique, a annexé par la force de l’armée, entre 28 juin et 3 juillet, la Bessarabie, le nord de Bucovina et le district de Herţa. Tout cela en ignorant et en annulant les conventions et les traités signés pendant la période d’entre les deux guerres. L’existence d’une Église forte, avec des paroissiens pieux, sur les territoires roumains annexés, ont profondément déplaît aux autorités soviétiques parce que ceux-ci auraient pu s’opposer de toutes leurs forces contre cette politique soviétique. Et à cette cause, immédiatement après l’occupation, le système de l’état a commencé à exercer son influence par tous les moyens possibles ayant comme but de détruire l’Église Orthodoxe Roumaine de la Bessarabie.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

279

L’administration ecclésiastique, beaucoup de prêtres, professeurs de la Faculté de Théologie de Chişinău, étudiants et certains moines, ayant peur du régime communiste ont cherché refuge en même temps avec l’armée et l’administration civile roumaines. En décembre 1940 le Patriarcat de Moscou a délégué à Chişinău l’évêque russe Alexie Sergheev de Tula. Celui-ci aurait dû s’occuper de l’organisation du nouvel diocèse russe de Chişinău et Bessarabie, mais dans ces conditions difficiles, quand l’état soviétique luttait ardemment contre l’Église Orthodoxe Russe, la réalisation de la mission était impossible. Pourtant, l’évêque Alexie Sergheev est venu à Chişinău, a installé une résidence et a commencé son activité ecclésiastique autant que les autorités soviétiques lui permettaient. Depuis son arrivé il a ordonné que tous les services divins soient faits en slavon, et que les fêtes soient célébrées conformément au calendrier julien. Son activité était réduite à la vie liturgique. Bien que on le nommait „Archevêque de Chişinău et Bassarabia”, son autorité était limitée seulement à la capitale. Un grand souci des autorités bolcheviques, pendant la période d’occupation 1940-1941 a été de fermer avec n’importe quel but les saints demeures. D’ailleurs, beaucoup d’églises ne célébraient plus les services divins à cause du refuge des prêtres sur Prut. Les autorités ont insisté de toute manière, de maintenir les églises closes manquant le prêtre, de les déposséder, si la population ne se révoltait pas trop, de ses objets de culte et de changer leur destination. Ainsi, beaucoup de saintes demeures fermées (des églises et des monastères) ont été transformées en casernes, écuries, dépôts, clubs, cinématographes, etc. Toutes les établissements de culture et d’éducation chrétiennes ont été fermés (les écoles théologiques, les associations, les fraternités etc.). Le plus souvent les églises n’étaient, seulement, fermées, mais encore profanées d’une manière inhumaine. Les fidèles roumains bessarabiens ont été obligés d’assister à d’innombrables actions du vandalisme païen. Les bandes bolcheviques pénétraient dans les églises, brûlaient les icônes, gribouillaient les murs et déshonoraient les vêtements sacerdotaux et les objets précieux de culte. Les objets et les vêtements de culte étaient soustraits et utilisés pour des besoins profanes. Les églises restées ouvertes ont été obligées à payer des impôts immenses, dans l’espoir que la population ne pourrait pas les payer et de cette manière la fermeture des églises aurait semblée légale. Pendant la première occupation soviétique les travailleurs de l’autel de même ont eu un destin difficile. Ils ont été chassés des maisons paroissiales, on leur a séquestré la récolte appartenant aux propriétés de l’église et ils

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

280

Veaceslav Ciorbă

ont été mis à un péril difficile à endurer. Ils étaient nommés les ennemis du „peuple travailleur”, ils étaient obligés à accomplir des travaux qui ne correspondaient pas à leur situation sociale, pour être compromis, ils étaient insultés et offensés pendant les services divins, ils étaient soumis à payer des impôts immenses etc. Certains prêtres ont été détenus, torturés, puis exécutés. Les autres ont été déportés dans les régions sibériennes de l’empire soviétique, mais les uns ont disparu pour toujours. Le nombre des travailleurs de l’autel qui sont devenus victimes du régime communiste entre 1940-1941 s’élève à un nombre d’environ 100 personnes. Pendant cette période d’occupation soviétique 1940-1941 les chrétiens bessarabiens ont été soumis à une propagande profane bolchevique. Les autorités bolcheviques ont utilisé tous les moyens possibles: les réunions et les conférences, la presse et la radio etc. Les dimanches et pendant les fêtes religieuses, les fidèles étaient obligés à accomplir des travaux pour le bénéfice commun seulement pour qu’ils n’aillent pas à l’église. Les intellectuels qui essayaient de se manifester comme chrétiens étaient menacés qu’ils resteraient sans emploi. En même temps, les prêtres étaient empêchés de prêcher, même dans l’église. On interdisait toute manifestation religieuse hors de l’église et de sa cour. On ne permettait pas au clergé de porter en public les vêtements sacerdotaux. L’enseignement religieux dans les écoles avait été interdit étant remplacé par l’éducation antireligieuse. Les autorités soviétiques ont mené une lutte féroce et contre les monastères de Bessarabie. Les monastères étaient considérés les promoteurs du sentiment national des Roumains et les sources qui gardaient la culture nationale. À cette cause les bolcheviques ont insisté à tout prix de les désorganiser et de les détruire. L’Église Orthodoxe de Bessarabie pendant la Seconde Guerre mondiale (1941-1944) En 1941, lorsque les autorités roumaines étaient revenues, la Bessarabie était détruite et il y régnait le désastre financier et moral. Mais cela ne les a pas démoralisées. Pendant le temps difficiles de guerre, 1941-1944, l’administration ecclésiastique, les prêtres et les fidèles, soutenus par les autorités de l’état, ont réalisé un travail titanesque en vue de refaire la vie ecclésiastique. Immédiatement après la retraite des soviétiques, le clergé refugié ou rapatrié de Bessarabie est venu, chacun à sa paroisse appartenant à la date de 28 juin 1940. En tête de l’Archiépiscopat de Chişinău est revenu l’archevêque-

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

281

suppléant (intérimaire) Efrem Enăchescu, élu plus tard titulaire le 12 janvier 1944. Pour la résidence diocésaine de Hotin a été nommé comme intérimaire l’évêque de l’Armée dr. Partenie Ciopron. Il a gouverné le Diocèse jusqu’à la retraite des autorités roumains en 1944. Le Diocèse de Cetatea Albă-Ismail a été conduit au commencement par l’évêque des Roumains de l’Amérique Policarp Moruşca, mais en janvier 1944 l’archimandrite dr. Antim Nica a été élu et ordonné prêtre titulaire. Les premières actions de l’administration ecclésiastique en 1941 ont été orientées vers le rétablissement de l’ordre et de la discipline, puis on a procédé à la reconstitution et à la réparation de saintes demeures, qui ont souffert pendant les moments terribles du bolchevisme, mais aussi à la suite d’un fort tremblement de terre de 1940. Pendant moins qu’une année la plupart des églises ont été réparées, les monastères ont été rouverts et outillés avec l’inventaire pour une bonne administration des ateliers. Tous les trois centres épiscopaux (Chişinău. Bălţi, Ismail) furent dotés avec une imprimerie, une fabrique de chandelles et un atelier de vêtements et objets religieux. En même temps la presse écrite a repris le cours: le journal religieux „Raza”, les revues „ Luminătorul” et „Misionarul”. Chaque diocèse publiait son bulletin officiel, en plus le diocèse de Hotin a lancé une nouvelle revue – „Biserica basarabeană”. Afin de contrecarrer l’activité sectaire et de „déraciner” les influences négatives de la propagande athéiste, soutenues intensément par les autorités bolcheviques pendant l’occupation, on a accordé un intérêt particulier tout au long des années 1941-1944 aux activités missionnaires. On a réussi moins de refaire l’enseignement théologique. La Faculté Théologique de Chişnău, qui c’était réfugiée à Iassy en 1940, a été supprimée le premier novembre 1941 par son fusionnement avec la Faculté de Théologie de Cernăuţi. À Chişinău, seulement le Séminaire théologique „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni” a recommencé ses cours, le seul pour toute la Bessarabie. Les deux Séminaires, de Bălţi et Ismail, sont restés fermés. Dans les trois centres épiscopaux, des Écoles des chantres d’église furent ouvertes. La mission Orthodoxe Roumaine en Transnistrie (1941-1944) Les Roumains de Transnistria ont connu aussi une période de renaissance et de prospérité de la vie ecclésiastique. Au mois d’août 1941, en conséquence de l’engagement de la Roumanie dans les actions militaires au-déla de Nistru, l’Allemagne a donné provisoirement le territoire d’entre Nistru et Bug (Trans-

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

282

Veaceslav Ciorbă

nistria) aux autorités civiles roumaines. Pour organiser la vie ecclésiastique de cette province on a fondé une Mission Orthodoxe Roumaine. Au début, celle-ci a été dirigée par l’archimandrite Iuliu Scriban, après par le métropolite Visarion Puiu, mais les derniers mois de son existence par l’archimandrite Antim Nica. Les autorités roumaines ont trouvé en 1941 en Transnistria une situation religieuse catastrophique. Dans toute la région n’activait qu’une seule église, à Odessa, avec un seul prêtre, pour démontrer aux étrangers venus là, que l’état soviétique respecte la liberté des confessions. Les autres églises soit ont été détruites complètement (235 églises), soit ont été transformées en clubs, magasins, dépôts etc. Ainsi, premièrement on a accordé de l’assistance religieuse à la population chrétienne (les premiers mois on se baptisait, se mariait, se confessait des milliers des fidèles) et on a procédé à la fermeture, la réparation, l’aménagement et à la consécration de saintes demeures. Un problème difficile à solutionner était le manque des prêtres dans les paroisses. Les prêtres missionnaires roumains venus en Transnistria aidaient à résoudre le problème, pourtant c’était une solution provisoire et partielle. Peu à peu, les prêtres de l’endroit revenus de l’exil ont repris leur activité. Pour solutionner le problème en perspective on a fondé deux Séminaires Théologiques, l’un à Odessa pour ceux qui parlaient le russe et l’ukrainien et l’autre à Dubăsari pour les locuteurs roumains. Plusieurs moines sont venus comme missionnaires en Transnistria. Une grande partie d’eux a activé dans les paroisses (à cause du manque des prêtres), d’autres ont contribué à la renaissance et à la reconstitution de la vie monastique. Pour l’éducation religieuse des jeunes on a introduit l’enseignement obligatoire de la religion. On a publié la revue ecclésiastique – „Transnistria creştină”. En outre il y avait aussi des maisons d’édition qui élaboraient, éditaient et diffusaient des publications religieuses – livres, revues, brochures, icônes, calendriers etc., tant en roumain qu’un russe. Les commencements furent sous de bons auspices, mais ils furent interrompus dès le début. Trois années représentent une période courte, mais pourtant, nous pouvons affirmer avec certitude, que les prêtres missionnaires roumains ont réussi à éveiller le sentiment pieux des âmes des fidèles de Transnistria pour qu’ils puissent résister encore à la propagande athéiste.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

283

La politique de l’État soviétique envers l’Église Orthodoxe de RSSM (1944-1989) En 1944 la Bessarabie et la Transnistrie, reviennent de nouveau à l’état soviétique. Par conséquence, l’Église Orthodoxe de RSS Moldovenească a été transformée en diocèse de type russe et a passé sous la juridiction du Patriarcat de Moscou. Tout au long de la période soviétique, elle a été dirigée par des prélats russes. Leur activité a été plutôt passive, et parfois même nocive pour l’Eglise. Pour ces prélats les idéaux nationaux, les coutumes et les traditions du peuple roumain étaient étrangers parce qu’ils officiaient le service divin en russe. Ils sont venus en Bessarabie accompagnés d’un grand nombre des prêtres russes et ukrainiens, qui avaient occupé les fonctions les plus importantes et qui ont été nommés curés dans les paroisses de Chişinău et celles des centres des districts. Ceux-ci ont contribué aussi dans le processus de russification de la vie ecclésiastique des Roumains du côté gauche du Prut. Revenues en 1944, les autorités soviétiques ont repris leur politique antireligieuse commencée en 1940-1941. Tout d’abord, ils ont institué une surveillance stricte et permanente à l’égard de l’activité de l’Église, par les organes de sécurité et par le Comité pour les problèmes de l’Église Orthodoxe Roumaine qui appartenait au Conseil des Ministres de RSSM (la situation était la même et dans les autres Républiques soviétiques). Ce Comité informait les autorités centrales concernant la situation du territoire et respectait les indications venues du centre. Il détenait le pouvoir. Les prélats de Chişinău ne pouvaient entreprendre aucune action sans son autorisation: la convocation d’une assemblée des archiprêtres ou des supérieurs des monastères, l’institution des cours théologiques, la publication d’un calendrier ou d’un livre religieux etc. Depuis l’arrivée de Nectarie Gregoriev (1948-1969) comme évêque, il pourrait nommer ou destituer un prêtre, l’hiérarque pourrait visiter une paroisse ou un monastère etc. seulement ayant l’accord du „mandataire”, L’évêque Bartolomeu Gondarovschi (1969-1972) a essayé de négliger le „mandataire”, mais il a été démis et transféré dans un diocèse. De cette manière, les hiérarques russes, qui ont conduit l’Église Orthodoxe de RSSM, ont été privés du droit élémentaire de prendre des décisions d’une façon autonome, liées directement à la vie interne de l’Église. L’état dirigeait rigoureusement l’activité des prêtres. Les agents secrets vérifiaient tout: où et quand les prêtres officiaient les services divins, le contenu de la prêche, leur sujet de conversation avec les paroissiens, leur correspondance était vérifié aussi. Dans le sein de l’Église ont pénétré, de même, des agents secrets et des informateurs. Ceux-ci ont travaillé assidûment, accomplissant toutes les indi-

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

284

Veaceslav Ciorbă

cations des autorités d’état, en particulier, la destruction interne de l’Église Orthodoxe. Bien que les documents, contenant des informations sur l’activité de ces agents secrets, soit bien gardés, quelque uns qui sont devenus connus au public apportent de la lumière à cet aspect. Tout au long de la période soviétique, les autorités de l’état ont insisté à réduire le nombre de saintes demeures. Ainsi, en 1947 seulement 592 de 943 d’églises existantes officiaient le service divin. En 1966, n’activaient que 194 églises. Les églises fermées étaient transformées en clubs, salles sportives, dépôts, écuries etc. Les autorités communistes ont utilisé largement outre les méthodes de violence, appliquées pendant la lutte contre l’Église de diverses formes de propagande athéiste. On a édité un volume immense de littérature antireligieuse, la presse publiait périodiquement des articles athéistes. Le processus de propagande se réalisait dans les centres de culture, les foyers culturels, les bibliothèques, les musées. Dans ces établissements on organisait souvent des soirées thématiques, des expositions des livres contenant des sujets athéistes, des festivals cinématographiques des films artistiques et scientifiques, des expositions des tableaux, des photos, des conférences, des séminaires etc. On a mis un accent particulier sur l’éducation athéiste aux écoles. Les professeurs étaient obligés d’organiser des „cercles athéistes”, des débats et d’autres activités didactiques comportant un caractère athéiste. Cette éducation athéiste devait être promue pendant les cours d’histoire, de littérature, de biologie, de géographie, de physique, de chimie. La politique du régime totalitaire communiste envers le clergé de l’Église Orthodoxe de RSSM (1944-1989) Le clergé de la Bessarabie se trouvait dans une situation extrêmement difficile. Les premières années après l’instauration du régime soviétique plusieurs travailleurs de l’autel ont été arrêtés et condamnés étant accusés d’être des propagandistes antisoviétiques. Les prêtres, qui se sont sauvés de l’arrestation, ont été persécutés et intimidés en permanence. Ils étaient chassés des maisons paroissiales, étant obligés de payer des impôts énormes, on leur intentait des faux dossiers et ils étaient menacés avec la déportation etc. Pendant l’occupation communiste les autorités soviétiques ont généré exprès, une crise de prêtres. En 1949 on enregistrait officiellement 417 ecclésiastiques, en 1960 leur nombre s’est réduit de 380 à 327, en 1962, il y avait 255, tandis qu’en 1966 – 199. Les autorités ont favorisé que par les prêtres

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

285

apparaissent des personnes ayant un niveau limité de culture, avec un intellect réduit, sans formation théologique. Le but de cette politique contre le clergé était de priver les fidèles de tout contact avec leurs pasteurs spirituels et enfin les faire adhérer à la nouvelle „religion” – l’idéologie communiste-athéiste et de les transformés dans un nouvel peuple – celui des „moldaves soviétiques”. Pour atteindre ce but les autorités ont fait des efforts considérables et persistant à l’aide des ressources investies, des sphères d’activité, des moyens employés (des plus agressifs à des plus subtiles). Toute la période 1944-1989, en dépit des restrictions athéistes imposées par les autorités communistes, on a enregistré plusieurs actions de résistance venues de la part du clergé et des fidèles se manifestaient par le maintien de la foi, par la réparation des églises et la taxe payée des impôts exagérés imposés par l’état, par la célébration des services divins, même quand ceux-ci étaient interdits, par de nombreuses démarches se référant à l’ouverture de saintes demeures, par les lettres de protestation et même par la résistance armée. Par rapport au programme athéiste réalisé par les autorités soviétiques, ces actions ne venaient pas d’un certain centre d’organisation et évidemment elles n’ont pas pu empêcher l’avalanche immense de la politique qui était dirigée contre l’Église. Les monastères de la Bessarabie sous le régime totalitaire communiste (1944-1989) Un autre aspect de la politique anti église menée par l’état soviétique a été la lutte contre les monastères. On les considérait comme les foyers de la résistance contre la politique de dénationalisation et de soviétisation. Évidemment que les autorités communistes ne pouvaient pas tolérer l’existence d’un grand nombre de monastères (on existait plus de monastères en RSSM qu’en toute l’URSS), avec des propriétés et des biens prospères ayant une grande popularité. C’est la raison pour laquelle, pendant deux décennies les monastères bessarabiens ont été systématiquement fermés l’un après l’autre. Même dès le début on les a imposés des impôts exagérés, ainsi l’état bénéficiant de leur potentiel économique solide (les monastères étaient obligés de payer 40 % du profit pour l’état, tandis que les kolkhozes ne payaient que 25 %). Malheureusement, les petits monastères se ruinaient et cessaient leur activité. En 1962, de tous les 25 monastères existants en 1944, un seul monastère fonctionnait – celui des moniales de Japca. Les moins et les moniales ont été

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

286

Veaceslav Ciorbă

chassés des monastères, persécutés et obligés de passer du vêtement monacal et d’usurper leur choix. De cette manière, la vie monacale, qui implique une continuité spirituelle, a été totalement détruite en Bessarabie sous les soviétiques. Sur les territoires des monastères fermés ont été créés des hôpitaux, des orphelinats, des maisons de santé etc. Aspects de la vie de l’Eglise Orthodoxe dans la République Moldova pendant 1989-2010 En 1989 la vie ecclésiastique des Roumains du côté gauche du Prut est entrée sur une autre voie. Avec la chute du régime totalitaire communiste, l’époque de persécution de l’Église Orthodoxe de Bessarabie et Transnistrie a pris fin. La population a commencé à revenir aux idéaux chrétiens, les églises et les monastères se rouvraient, la foi a commencé à renaître. La place de l’état totalitaire qui promouvait une politique anti ecclésiastique a été remplacée par l’état de droit. Les autorités d’état de la République Moldova de 1989 et jusqu’aujourd’hui, se sont manifestées, généralement, comme des autorités d’un état sécularisé. Les autorités n’ont pas soutenu la restauration des églises et des monastères fermés pendant la période soviétique. Le peu qui en était fait, on le médiatisait excessivement afin d’accumuler du capital politique. L’état ne salarie pas le clergé, ne soutient pas avec des finances les écoles théologiques, la presse religieuse, les organisations et les associations ecclésiastiques. L’Église Orthodoxe, même si elle est majoritaire et traditionnelle, elle est considérée séparée d’état et ne bénéficie d’aucun appui essentiel de sa part. L’attitude sécularisée des autorités d’état de la République Moldova s’observe clairement et dans le refus constant d’introduire la religion comme discipline scolaire, au-moins facultative, dans l’enseignement. Le 6 juillet 1989 le prélat russe de Chişinău, l’archevêque Serapion Fadeev, sous la pression du mouvement de libération nationale, a démissionné et est parti à Moscou. Le lendemain le Saint Synode de l’Église Orthodoxe Russe a élu pour le siège épiscopal de Chişinău l’archimandrite Vladimir Cantarean, roumain originaire de Colincăuţi, de la région de Cernăuţi. En 1990 ont été créés deux diocèses, l’un au nord de la République, avec la résidence à Bălţi (l’ancien siège de l’Évêché de Hotin), et l’autre au sud, avec la résidence à Bender (Tighina). Pour le siège épiscopal de Bălţi, le Saint Synode de l’Église Orthodoxe Russe a élu l’archimandrite Petru Păduraru, et pour celui de Bender (Tighina) – l’archimandrite Vichentie Morar. Le 14 septembre 1992, le clergé et les chrétiens qui soutenaient l’idéal

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

287

national se sont réunis sous la présidence de l’évêque Petru Păduraru de Bălţi et ont décidé la réintégration de la Métropole de Bessarabie. Le 19 décembre 1992 le Saint Synode de l’Église Orthodoxe Roumaine, par un „Acte Patriarcal et Synodique”, a pris connaissance et a béni la réintégration de la Métropole de Bessarabie, a reconnu l’évêque Petru de Bălţi, comme Substitut (suppléant) de la Métropole de Bessarabie et l’a déclaré membre du Saint Synode de l’Église Orthodoxe Roumaine. Les autorités d’état de la République Moldova et le Patriarcat de Moscou se sont opposés à la réintégration de la Métropole de Bessarabie et ils n’ont pas voulu la reconnaître. Ce n’est que le 30 juillet 2002 les autorités d’état ont été obligées, comme conséquence de la décision CEDO, de reconnaître la légalité de la Métropole de Bessarabie et de commencer, selon les „Lois des cultes”, l’enregistrement de ses composantes – paroisses, monastères, écoles théologiques, associations laïques, missions sociales, diocèses réintégrées etc. Actuellement, la Métropole de Bessarabie connaît une période d’ascension sous plusieurs aspects: de l’organisation, des activités et réalisations, même de l’augmentation du nombre des paroisses et des prêtres. L’existence de deux Métropoles Orthodoxes, l’une soumise canoniquement de Moscou, et l’autre de Bucarest, a aggravé ou a tendu d’une certaine manière la vie ecclésiastique de la République Moldova. Les dernières années on a réussi, pourtant à créer des relations de coexistence même une certaine collaboration sur quelques aspects: l’introduction de la religion dans les écoles, l’activité missionnaire, l’assistance sociale. À présent, dans le cadre de la Métropole de Chişinău et de toute la Moldova, plusieurs diocèses existent: l’Évêché de Tiraspol et Dubăsari, créé en 1998 et sous l’autorité de l’évêque russe Iustinian Ovcinnikov; l’Évêché de Cahul et Comrat, créé en 1998 et sous l’autorité de l’évêque Anatolie Botnari; l’Éparchie d’Edineţ et Briceni, créé en 1998 et sous l’autorité de l’évêque Dorimedont Cecan, jusqu’en 2006 (quand il est mort), aujourd’hui le siège épiscopal est vacant; l’Évêché de Bălţi et Făleşti, créé en 2007 et sous l’autorité de l’évêque Marchel Mihăiescu. Durant la période 1989-2010 l’Église Orthodoxe de la République Moldova a avancé lentement, mais aux pas consécutifs pour le redressement de la situation désastreuse dans laquelle se trouvait la vie ecclésiastique pendant la période soviétique. En dépassant plusieurs obstacles énormes, surtout ceux financiers, les fidèles orthodoxes de la République Moldova, les prêtres et les moines ont ouvert, ont réparés et ont aménagé les églises et les monastères qui furent fermés durant la période soviétique. En plus, de

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

288

Veaceslav Ciorbă

nouvelles paroisses et de nouveaux monastères ont été fondés. Certains sont déjà construits, tandis que les autres se trouvent en construction. En 2001 fonctionnaient 1076 églises, 34 monastères et 6 ermitages. Actuellement, ce nombre est encore plus grand. À partir de 1989 et jusqu’à présent, le nombre des prêtres a augmenté d’une manière continue. Si en 1988 il y avait 238 prêtres, alors en 2002 il y en avait déjà 1135, tandis qu’en 2007 il existe environ 1300. Au commencement beaucoup de prêtres ont suivi la cérémonie de l’ordination sans avoir des études théologiques. À partir de 1994, quand plusieurs Bessarabiens recevant des études théologiques en Roumanie, sont revenus dans la République Moldova et ayant la première promotion de l’Académie Théologique de Chişinău de 1995, la situation a commencé à se redresser. Simultanément à la croissance du nombre des prêtres avec des études théologiques supérieures, reçues dans la République Moldova ou en Roumanie, en Ukraine et en Russie, se ranime aussi la vie ecclésiastique. Le clergé bessarabien devient de plus en plus actif dans le domaine de l’activité pastorale, il collabore avec les publications périodiques ecclésiastiques et laïques, avec la télévision et la radio. L’activité des prêtres se manifeste de même par la création de quelques établissements sociaux-philanthropiques, des fraternités et des associations orthodoxes. Ceux-ci s’occupent de l’assistance sociale des couches socialesvulnérables et de l’assistance religieuse dans les pénitenciers, les unités militaires, les hôpitaux, les orphelinats etc. Bien que la religion ne soit pas une discipline obligatoire dans les écoles, beaucoup de prêtres s’efforcent qu’elle soit enseignée, soit par eux, soit par des personnes avec des études théologiques orthodoxes. Dans la plupart des cas, les enseignants de la religion sont salariés par les paroisses. La presse religieuse a connu de-même une certaine ascension et un certain développement. Pendant la période 1989-2010 ont été publiés plusieurs journaux et revues religieuses. Certains d’entre eux ont disparus, les autres, au contraire, se sont consolidés et ont trouvé leurs lecteurs, continuant à apparaitre et constituant une base puissante pour le développement de la culture théologique. On peut mentionner parmi eux la revue „Luminătorul”, les périodiques „Curierul Ortodox”, „Altarul Credinţei” et „Misionarul”. On peut mentionner un certain progrès et dans l’enseignement théologique. Premièrement, pour la préparation rapide (six mois) des cadres du clergé on a créé une École spirituelle auprès du monastère Căpriana. Cette première institution d’enseignement théologique, fondée après la chute du régime communiste, s’est heurtée à des difficultés à cause de manque des

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

289

cadres didactiques qualifiés, des manuels et de la littérature théologique. À bref délai elle a été supprimée. À sa place ont été fondés le Séminaire Théologique au monastère Noul Neamţ ayant la durée d’études de 5 ans et la Faculté Théologique de l’Université d’État à Chişinău. Peu à peu le corps didactique a été complété par des diplômés sortis des Écoles Supérieures de Théologie, alors que les bibliothèques ont acquis la littérature théologique de Roumanie. En 1993 la Faculté a été transformée en Académie Théologique. Il y a encore 4 lycées de formation théologique et trois écoles qui s’occupent de la formation des chantres d’église. Evidemment, il existe encore beaucoup de problèmes à résoudre. En nous rapportant, exclusivement à la vie ecclésiastique, on peut affirmer que l’époque soviétique a été si destructive que la situation, l’activité et le progrès de l’Église Orthodoxe de Bessarabie et Transnistrie n’ont atteint au-moins le niveau de la période d’entre– deux– guerres. On peut citer d’autres aspects négatifs : l’activité intense de différentes sectes, la diffusion en masse de certains idéaux amoraux et antireligieux, le manque d’un soutien financier solide qui pourrait rendre l’Église plus active etc.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

290

Veaceslav Ciorbă

BIBLIOGRAFIE I. Izvoare a. Documente inedite

Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM) Fond 691, inventar 1, dosarele 40, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 69, 70, 71, 75. F. 679, inv. 1, d. 6926. F. 680, inv. 1, d. 4275. F. 706, inv. 1, d. 520, 1054, 1049. F. 2848, inv. 11, d. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 20. F. 1135, inv. 2, d. 66, 167, 174, 178, 192; inv. 3, d. 3090. F. 3046, inv. 1, d. 2, 6, 8, 10, 11, 12, 13, 15, 17, 18, 21, 24, 26, 28, 33, 36, 37, 44, 52, 57, 64, 65, 75, 85, 91, 92, 93, 95, 97, 99, 101, 103, 104, 105, 108, 130, 131, 132; inv. 2, d. 317, 344, 347, 348, 351, 352, 354, 357, 358, 359, 362, 363, 364, 366, 367. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova (AOSPRM) F. 51, inv. 3, d. 41; inv. 5, d. 65; inv. 7, d. 30, 34; inv. 9, d. 44, 113; inv. 12, d. 383, inv. 16, d. 10. Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove (AMCM) Dosar „Corespondenţa cu Patriarhul Moscovei”, Partea I (1949-1969); Partea II (1970-1981); Partea III (1982-1997). Darea de seamă pe anii 1985, 1987, 1988, 1989, 1990, 1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 2002. b. Documente publicate

Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1993. Apel pentru sprijinirea românilor ortodocşi din Mitropolia Basarabiei [al patriarhului Teoctist], în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 august 1995, p. 6. Arhiva istorică (Scrisoarea lui Alexei, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia, adresată lui Nicodim, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Moscova, 6 mai 1945; Răspunsul patriarhului României la scrisoarea patriarhului Moscovei şi a toată Rusia, Bucureşti, 18 mai 1945), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 82-84.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

291

Arhiva istorică [Documente privind reactivarea Mitropoliei Basarabiei], în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 87-94. Basarabia: 1940 [Documente şi articole], Alc. L. Bulat, Chişinău, Ed. Cartea Moldovenească, 1991. Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, Bucureşti, Marvan, 1942. Biserica Ortodoxă din Moldova – o componentă importantă a societăţii (discursul ÎPS Vladimir rostit la Adunarea Generală a Clericilor Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, 19 octombrie 2001), în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 28 octombrie 2001, p. 3. Cartea memoriei: Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Vol. I, Chişinău, Ştiinţa, 1999; vol. II, Chişinău, Ştiinţa, 2001; vol. III-IV, Chişinău, Ştiinţa, 2003. Circulara nr. 1 din 13 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 388-389. Circulara nr. 3 din 20 august 1941, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 391-392. Circulară, în rev. „Episcopia Hotinului. Foaie eparhială oficială”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 33-34. Declaraţia Adunării eparhiale a Mitropoliei Basarabiei din 3 octombrie 1995, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 2. Declaraţia Bisericii Ortodoxe din Moldova vis-a-vis de predarea obligatorie în şcolile de stat a disciplinei „Educaţia moral-spirituală”, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ, 11 noiembrie 2000, p. 6. Declaraţia călugărilor şi profesorilor Seminarului Teologic de Chişinău cu sediul la mănăstirea Noul Neamţ, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 19 mai, 2001, p. 4. Decretul preşedintelui Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de intensificare a controlului asupra respectării legislaţiei despre culte în Republică, în ziarul “Moldova Suverană”, Chişinău, 7 octombrie 1993, p. 1. Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău [Documente], în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 55-57. Legea despre culte, în „Monitorul Parlamentului”, Chişinău, nr. 3/70 din 30 martie 1992. Legea privind cultele religioase şi părţile lor componente nr. 125-XVI din 11.05.2007, în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, Chişinău, nr. 127-130/546 din 17 august 2007. Le Pacte Molotov-Ribbentrop et ses conséquences pour la Bessarabie [Recueil de documents], Kichinev, Universitas, 1991.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

292

Veaceslav Ciorbă

Magola, Alexandru, Raport despre relaţiile şi comunităţile externe ale Mitropoliei Basarabiei prezentat la Adunarea eparhială din 3 februarie 1998, care s-a ţinut la biserica “Sfântul Nicolae” din Chişinău, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 noiembrie 1998, p. 2. Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei, Chişinău, Ed. Alfa şi Omega, 2004. Ordin circular nr. 4816, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 153. Raportul dlui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor către dl Mareşal Ion Antonescu Conducătorul Statului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 497-498. Raportul Pr. Pavel Mihail de la Soborul Vechi – Chişinău [Misionarism în Transnistria], în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 179-192. Realizările Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria [Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii asupra activităţii de la înfiinţare şi până la sfârşitul lunii decembrie 1941], în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 51-55. Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor din cadrul Mitropoliei Chişinăului şi întregii Moldove, Chişinău, 2004. Reînfiinţarea Episcopiei Hotinului în anul 1923, Chişinău, 1923. Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente şi materiale, Vol. I-II., Universitatea de Stat din Moldova; Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Autori: Mihai Cernencu, Andrei Galben, Gheorghe Rusnac, Constantin Solomon, Chişinău, 2000. Scrisoare deschisă a Mitropolitului Chişinăului şi întregii Moldove Vladimir către Preşedintele Republicii Moldova dl M. Snegur, Preşedintele Parlamentului dl P. Lucinschi, Primul Ministru al Guvernului dl A. Sangheli, în ziarul „Moldova Suverană”, Chişinău, 18 noiembrie 1995, p. 1. Scrisoarea ÎPS Mitropolit şi Exarh Petru către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, mai 2006, p. 3, 6. Statutul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova (A.S.C.O.R.), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, iulie 1998, p. 2. Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova [Mitropolia Chişinăului şi întregii Moldova], Chişinău, 1993. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei, Chişinău, Ed. Alfa şi Omega, 1995. Stavrache, Dumitru, Vasilescu, Gheorghe, Misiunea bisericească română în Transnistria (1941-1944), în rev. „Document. Buletinul arhivelor militare române”, Bucureşti, 1998, nr. 2-3, p. 48-52.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

293

Verzan, Sabin, Eveniment istoric la Patriarhia Română: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1992, nr. 11-12, p. 8-69. *** (în limba rusă) Pasat, Valeriu, Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950, Moscova, Tera, 1994. Pravoslavie v Moldavii: vlast‘, cerkov‘, verujuščie. 1940-1991, Sobranie dokumentov/ V. Pasat, Vol. I – (1940-1953), Moscova, 2009; Vol. II – (19531960), Moscova, 2010. c. Memorii, însemnări de drum şi mărturii ale martorilor oculari

Antonovici, Leonid, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 231-237. Balaur, Dumitru, Secerişul, mult este, dar puţini sunt lucrătorii, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 2, p. 72-79. Baziliu, P., La Prut şi înainte peste Nistru. Impresii de război, Bucureşti, 1943. Bodiu, Ioan, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 4, p. 84-87. Buburuz, Petru, Mitropolia Basarabiei: întoarcere spre neam, limbă şi Biserica strămoşească (Statul trebuie să înceteze să implice confesiunile în politică), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 septembrie 1995, p. 4. Buburuz, Petru, În aceeaşi credinţă, în acelaşi neam, în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 15 februarie 1996, p. 7. Capusteac, Z., Capusteac, E., Preoţi şi sărbători sub sovietici, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 7-8, p. 284-286. Conflictul în problema Mitropoliei Basarabiei este creat artificial de autorităţile de stat (Interviu cu membrul Consiliului eparhial al Mitropoliei Basarabiei Vlad Cubreacov, deputat în Parlament), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 octombrie 1995, p. 6. Cubreacov, Vlad, Cronica evenimentelor şi acţiunilor antilegale de la Episcopia de Bălţi (vara şi toamna anului 1992), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 august 1995, p. 5. Dabija, Nicolae, Căpriana o Putnă a Basarabiei, în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 7 august 1997, p. 1. De la confruntare şi vrajbă la conciliere şi conlucrare (Interviu cu Vlad Cubreacov,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

294

Veaceslav Ciorbă

deputat în Adunarea Naţională bisericească a Patriarhiei Române), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 4. Deleu, Ecaterina, Mitropolia Basarabiei, cea mai defavorizată Biserică din Moldova, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, august 2006, p. 2. Dialogul dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Rusă referitor la jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei în Republica Moldova şi vizita delegaţiilor celor două Biserici surori la Chişinău în perioada 14-16 ianuarie 1999 (Cronică), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 5. Galaction, Gala, Zile basarabene, Chişinău, Ştiinţa, 1993. Grădinaru, Gheorghe, Cum mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia bolşevică, în Basarabia, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 5, p. 99-104. Grădinaru, Gheorghe, Adâncirea activităţii pastorale, după desrobirea Basarabiei, în „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 5, p. 265-274. Iaţco, Serghei, Gânduri pentru Altarul Credinţei la popas aniversar, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 31 ianuarie 2006, p. 1. Ieraclie (Flocea), Reflexiuni cu ocazia adunării stareţilor, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45-46. Ieraclie (Flocea), Opera ÎPS Efrem pentru mănăstirile din eparhie, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 209-211. Ieraclie (Flocea), Mănăstirea Hârbovăţ, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 9-10, p. 582-584. Lesnic, Ioan, Fapte dintr-un an de robie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 3, p. 66-71. Magola, Alexandru, S-a intensificat prigoana asupra preoţilor şi credincioşilor Mitropoliei Basarabiei (noiembrie 1994 – ianuarie 1995), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, ianuarie 1995, p. 6. Mihail, Paul, Jurnalul (1940-1944) şi corespondenţa, Bucureşti, Ed. Paideia, 1998. Moldovanu, I., Despre amara viaţă sub bolşevici, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 6, p. 116-120. Olărescu, Gabriela, Mitropolia Basarabiei între ilegalitate şi realitate, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1998, p. 3. Părintele Filaret Ciobanu la 70 de ani [Interviu], în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 1 martie 2005, p. 4. Pentru toate parohiile există un singur liman – Mitropolia Basarabiei (Interviu cu ÎPS Petru Păduraru, arhiepiscop al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi exarh al Plaiurilor), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1998, p. 3. Preoţii Mitropoliei Basarabiei sunt maltrataţi în continuare (Făleşti, 27 octombrie

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

295

– 13 noiembrie. Cronică), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 noiembrie 1996, p. 2. Prisăcaru, Vasile, Reîncreştinarea ţinuturilor de peste Nistru, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 25-26. Prisăcaru, Vasile, Probleme transnistrene de prezent şi viitor, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 325-339. Problema Mitropoliei Basarabiei se internaţionalizează. Regimul Lucinschi va compărea în faţa justiţiei europene (Interviu cu dl Vlad Cubreacov, membru al Consiliului eparhial al Mitropoliei Basarabiei, deputat FPCD), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 decembrie 1997, p. 3. Răznovanu, M., Fuga din Basarabia şi întoarcerea acasă, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 5-6, p. 212-216. Rudiev, Teodor, Veşti din Moldova de peste Nistru (Din carnetul de drum al misionarului), în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 453-457. Scurte informaţii despre Basarabia şi Bucovina în a doua jumătate a anului 1940 [redate de un martor ocular], în rev. “Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 178-187. Suferinţele mamei Blondina – o martiră a Siberiei, Vănători, Mănăstirea Sihăstria, 2005. Telembici, Anatol, In memoriam. Părintele Gheorghe Armaşu: „N-am vândut pe nimeni, deşi mi s-a pus adeseori în faţă hârtie albă”, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, februarie 2006, p. 5. Tomescu, Constantin, Prin Basarabia şi Transnistria [Însemnări de drum], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 9-12, p. 467-484. Tomescu, Constantin, Odesa [Date istorice şi însemnări de drum], în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 1943, nr. 5-6, p. 306-317. Toia, Zosima, Slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti [Despre preotul Ioan Sochircă], Chişinău, 2009. Trei ani de libertate. Am fost prigoniţi pentru că am avut foame şi sete de dreptate şi adevăr (Interviu realizat cu Înalt Prea Sfinţitul Petru, arhiepiscop al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi exarh al Plaiurilor), în ziarul “Misionarul”, Chişinău, iulie 2005, p. 1-2. Ţepordei, Vasile, Amintiri din Gulag, Bucureşti, Abeona, 1992. Ţurcanu, B., Cercurile pastorale în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 90-92. Văratec, Vitalie, Basarabia în primele săptămâni de ocupaţie sovietică: observaţiile unor martori de la faţa locului, în rev. “Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău, 1997, nr. 3, p. 111-122.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

296

Veaceslav Ciorbă

Voloh, Mihai, Trei ani de martiriu, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 octombrie 1995, p. 6. Vrednic, Nina, Nouă zile ce au zguduit Răciula, în ziarul „Moldova Socialistă”, Chişinău, 22 iunie 1990, p. 4. Vulpe, Leonid, Dorul după Ţara liberă, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 6, p. 354-361. Vulpe, Leonid, Episcopul Alexie al Tulei, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 7, p. 427-432. Vulpe, Leonid, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 2-3, p. 79-80. d. Ştiri, informaţii şi articole din presă

Adunarea eparhială a Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 2. A fost ales Mitropolitul Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 1. Asociaţia „În numele lui Hristos”, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 109. Alţi sectanţi condamnaţi, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 117-118. A trecut la cele veşnice PS Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 3 ianuarie 2007, p. 8. Biserica Ortodoxă Română nu va face nici o concesie în privinţa Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, septembrie 2000, p. 8. Cazacii sunt gata să-l sprijine pe Iustinian, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4. Ce preoţi au fost asasinaţi şi deportaţi de bolşevici din Basarabia, în ziarul „Raza”, Chişinău, 12-19 decembrie 1943, p. 4. Cercetarea mănăstirilor din eparhie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 44-45. Cinci ani de arhipăstorie a ÎPS Efrem Tighineanu, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 90-94. Ciocnirea a fost prevenită de trupele pacificatoare, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4. Clerici decedaţi, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 40. Cojocaru, Viorel, Prea Sfinţitul Episcop Dorimedont a trecut la cele veşnice, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, ianuarie 2007, p. 2.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

297

Condamnarea unui defăimător al Bisericii creştine, în „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 4-6, p. 296-297. Confesiuni admise în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 401. Conferinţa misionară a Eparhiei Cetăţii-Albe – Ismail, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 580-581. Conferinţe culturale, în “Buletinul Episcopiei Cetatea-Albă – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 47. Conferinţe religioase în timpul Postului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 101. Conflictul de la Chiţcani se agravează, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 19 mai 2001, p. 4. Contribuţia Arhiepiscopiei Chişinăului la lucrarea misionară în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 55-57. Cornescu, Aureliu, Autorităţile raionului Ocniţa au declarat război Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 1995, p. 6. Сotoveanu, Iurie, Dialogul canonic ruso-român lasă loc concilierii şi conlucrării. Patriarhiile Română şi Rusă se apropie de o înţelegere finală privind jurisdicţiile lor din Republica Moldova, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 ianuarie 1999, p. 3. Cotoveanu, Iurie, Guvernul a răspuns solicitării Curţii de la Strasbourg în problema legalizării Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 februarie 2000, p. 2. Crişan, Constantin, Petru Lucinschi se arată optimist în ce priveşte Mitropolia Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 iunie 1999, p. 7. Cronica Eparhială, în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1942, nr. 2, p. 107, 109-112; nr. 4, p. 246; nr. 6, p. 373; nr. 7, p. 438; 1943, nr. 5-6, p. 251-253. Cronica Eparhială [Deschiderea unui ciclu de conferinţe în oraşul Bălţi], în rev. „Biserica basarabeană”, Bălţi, 1943, nr. 2-3, p. 97-99. De pe câmpul misionar al Eparhiei Ismailului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 60-61. Deschiderea Seminarului teologic din Odesa, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 107. Despre poziţia Patriarhiei Moscovei în problema Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 16 februarie 2002, p. 3. De ziua onomastică a P.S. Episcop Policarp, în “Buletinul Episcopiei Cetatea Albă – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 25-27. Donaţii pentru înzestrarea bisericilor din Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 110-111.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

298

Veaceslav Ciorbă

Dragostea Ardealului către Moldova desrobită (Vizita ÎPS Mitropolit Nicolae al Ardealului la Bălţi), în „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 2, p. 41-44. Duminica Ortodoxiei la Odesa, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 115-116. Educaţia ateistă a populaţie [Culegere de articole], Chişinău, 1987. Eladii, Anastasia, Reînmormântarea unui slujitor la Baraboi, în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 15 iulie 2006, p. 6. Evenimente cotidiene, în ziarul „Clopotniţa Moldovei”, Chişinău, 28 noiembrie 1998, p. 2. Grossu, Sergiu, Îmi bate inima la Bug. Din problemele Transnistriei româneşti [Culegere de articole], Chişinău, Museum, 2000. Guvernul de la Chişinău este împotriva predării religiei în şcoală, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 aprilie 1999, p. 7. Hirotonia Prea Sfinţitului Marchel, Episcop de Bălţi şi Făleşti, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 5 aprilie 2007, p. 8-9. Ierarhii ardeleni în misiune pe plaiurile Basarabiei desrobite, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 47. Inaugurarea Muzeului Bisericesc din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 488-491. Interzicerea sectelor pe tot cuprinsul Ţării, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 496. Istoricul an 1989 [Culegere de articole], red. alc. Larisa Bucătaru, Chişinău, Ed. Universitas, 1991. Întru mulţi ani, Stăpâne! ÎPS Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, la 60 de ani [Repere biografice], în ziarul „Misionarul”, Chişinău, octombrie 2006, p. 1. Întru odihna Ta, Doamne [A trecut la Domnul Prea Sfinţitul Dorimedont, episcop de Edineţ şi Briceni], în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 2 februarie 2007, p. 1, 6-7. Întrunirea profesorilor de religie de la şcolile primare din Odesa, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 107. Î.P.S.S. Mitropolit Visarion, Arhipăstor şi nou cârmuitor sufletesc al Transnistriei, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 11-12, p. 731-732. ÎPS Vladimir la 25 de ani de slujire pastorală şi 10 ani de slujire arhierească, scurtă schiţă biografică, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, mai-iulie, 1999, p. 1. Justiţia obligă Guvernul Sangheli să recunoască Mitropolia Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 august 1995, p. 3. La Moscova, Prea Fericitul Teoctist a abordat chestiunea Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, august 2000, p. 11.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

299

La un pas de victoria finală (În procesul cu Guvernul, Curtea de Apel a dat câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 august 1997, p. 5-6. Licee Teologice – recunoscute de stat, în ziarul „Steaua Betleemului”, Edineţ, decembrie 2002, p. 3. Lucrarea misionară în Eparhia Chişinăului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 58-59. Lungu, Anatol, Adunarea eparhială a Mitropoliei Basarabiei, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 februarie 1998, p. 2. Lungu, Anatol, Adunarea eparhială a Mitropoliei Basarabiei, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 1999, p. 2. Macovei, Vasile, Sărbătoare creştină la Crasnoarmeisc (În Mitropolia Basarabiei se construiesc noi lăcaşe de cult), în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 martie 1997, p. 3. Magola, Alexandru, Mitropolia Basarabiei în atenţia Conferinţei Naţionale „Protecţia şi promovarea drepturilor omului”, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 iulie 1998, p. 2. Malaneţchi, Vasile, Litigiul dintre Guvern şi Mitropolia Basarabiei a intrat în faza decisivă, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 august 1997, p. 3. Martirologiu românesc din Basarabia, în ziar “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1995, nr. 1, p. 5. Mănăstirea Frumoasa – 200 de ani de la înfiinţare, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 30 noiembrie 2004, p. 3. Melinti, Maxim, Treizeci de ani de slujire Bisericii lui Hristos [Aniversarea episcopului Anatolie Botnari], în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 20 iulie 2004, p. 3. Mihail, Paul, Comorile Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 7-9, p. 354. Misionarism în Eparhia Hotinului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 4-6, p. 270. Misionarul. O noutate îmbucurătoare, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2004, nr. 3, p. 64. Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 17 august 2001, p. 2. Mitropolia Basarabiei – calea spre recunoaştere, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 noiembrie 1998, p. 2. Mitropolia Basarabiei cere Guvernului Braghiş admiterea sa în legalitate, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 2000, p. 3.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

300

Veaceslav Ciorbă

Mitropolia Basarabiei este pe un drum ascendent [Adunarea eparhială a Mitropoliei Basarabiei 2007], în ziarul „Misionarul”, Chişinău, mai 2007, p. 2. Mitropolia Basarabiei în atenţia administraţiei SUA, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 2000, p. 3. Mitropolia Basarabiei, legalitate deplină, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, martie 2007, p. 2. Moloh, Mihai, A fost amânat procesul Mitropolia Basarabia – Guvernul, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1995, p. 7. Moscova mai deportează români în Siberia [Despre transferarea episcopului Vichentie Morar în episcopia de Abakam şi Kîzîl din Siberia orientală], în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 august 1995, p. 2. Necrolog [Tit Simedrea], în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1971, nr. 11-12, p. 1268-1273. Niculescu, Andrei, Din Transnistria [Biserica], în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 4, p. 82-84. Noul episcop al cetăţii Ismailului, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1944, nr. 1-2, p. 87-89. Noul Mitropolit al Basarabiei IPS Efrem, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1944, nr. 1-2, p. 84-87. Noul Şef al Misiunii bisericeşti pentru Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 586. Numărul sectanţilor reveniţi la Ortodoxie în Eparhia Chişinăului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400. Patriarhul Alexei al II-lea a binecuvântat Moldova, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 30 noiembrie 2005, p. 1, 4-5. Patriarhul Rusiei numeşte episcopi în Republica Moldova, în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 octombrie 1998, p. 3. Părintele Vasile Munduc la 85 ani de viaţă şi 58 ani de preoţie, în ziarul “Altarul Credinţei”, Chişinău, 15 iunie 2005, p. 3. Primul Seminar teologic în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 500. Pr. Mihei Miziumschi [Necrolog], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 9-12, p. 576-577. Problema Mitropoliei Basarabiei în atenţia Consiliului Europei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, ianuarie 1995, p. 2. Problema redeschiderii Seminarului din Ismail, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 103-104. Propaganda misionară prin cinematograf, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 101-102.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

301

Prot. M. Smerea – rector-interimar la Seminarul de la Noul Neamţ, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 18 iunie, 2001, p. 4. Pruteanu, Dominic, Mitropolia Basarabiei în atenţia Mişcării Paneuropene, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 septembrie 1999, p. 7. Realizări în Eparhia Chişinăului de la desrobirea Basarabiei până în present (aug. 1941 – sept. 1942), în “Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, Chişinău, 1942, nr. 5, p. 32-35. Revendicările clerului basarabean refugiat, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1941, nr. 1, p. 98-99. Reveniri la Ortodoxie, în rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 6, p. 113. Sărbătorile desrobirii Basarabiei, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 478-487. Sectanţi condamnaţi de Curtea Marţială din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 1-3, p. 109-110. Se interzice trecerea la sectarism sau aconfesionalism, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 398-399. Sfântul Sinod a avansat scaunul mitropolitan de la Chişinău la treapta de Exarhat, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 octombrie 1995, p. 1. Sfinţirea Catedralei din Chişinău, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 389-395. Sovieticii trimiteau preoţii basarabeni ca „ambasadori la Dumnezeu”, în ziarul „Sfatul Ţării”, Chişinău, 3 decembrie 1992, p. 7. Şi actualul Guvern refuză să recunoască Mitropolia Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 septembrie 1999, p. 2. Şi la Chişinău au revenit mai mulţi molocani, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400. Trecerea la Ortodoxie a molocanilor din Cetatea Albă, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 399-400. Telembici, Anatol, Moment aniversar. Patru ani de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 decembrie 1996, p. 1. Telembici, Anatol, Încă o parohie a Mitropoliei Basarabiei în sudul înstrăinat, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 noiembrie 1997, p. 2. Telembici, Anatol, Pietre la temelia Mitropoliei Basarabiei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 iulie 1997, p. 2. Tighineanu, Cristian, Dosarul Mitropoliei Basarabiei în justiţia internaţională, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 iunie 1999, p. 7. Ţepordei, Vasile, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, în ziar. „România Liberă”, 13 august 1996, p. 6.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

302

Veaceslav Ciorbă

Ţepordei, Vasile, Scrieri alese [Culegere de articole], Chişinău, Editura Flux, 2005. Un an de activitate a “Caravanei Misionare”, în rev. “Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 573-579. Un nou arhiereu pentru Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Altarul Credinţei”, Chişinău, 12 martie 2007, p. 4-5. Un nou episcop vicar în Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 31 octombrie 1995, p. 3. Vasilescu, Gh., Patriarhul Nicodim Munteanu. Cinci decenii de la mutarea către Domnul, în ziarul „Vestitorul Ortodoxiei”, Bucureşti, 16 februarie-15 martie 1998, p. 2. Vizita Domnului Ministru Ion Petrovici la Chişinău, în „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 397. Vizite canonice şi misionare, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 7-10, p. 400-401. *** (în limba rusă) Bronskij, V., Magisterskij disput svjaščenika Petra Buburuza, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1972, nr. 8, p. 27-29. Buburuz, Piotr, Žabskij Voznesenskij ženskij monastyr‘, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1981, nr. 7, p. 20-21. Buburuz, Piotr, Protoierej Pavel Statov [Necrolog], în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1982, nr. 9, p. 37. Buburuz, Piotr, Jubilejnye toržestva v Moldavii, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1985, nr. 1, p. 23. Dumbrava, V., Prebyvanie Svjatejšego patriarha Aleksija v Kišin‘eve, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, 1956, nr. 10, p. 4-8. Iz žizni eparhij. Kišin‘evskaja eparhija, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1945, nr. 1, p. 3; 1947, nr. 9, p. 63-64; 1949, nr. 4, p. 54-55; 1952, nr. 7, p. 63-64; 1955, nr. 7, p. 8-9; nr. 12, p. 6-7; 1956, nr. 10, p. 4-5; 1966, nr. 7, p. 30-31; 1967, nr. 7, p. 9-10; nr. 8, p. 35-36; 1969, nr. 5, p. 23-24; nr. 7, p. 9-11; nr. 8, p. 17; nr. 12, p. 21-22; 1970, nr. 1, p. 17; nr. 3, p. 22; nr. 5, p. 43-44; nr. 8, p. 31; nr. 9, p. 39-40; 1972, nr. 6, p. 45; nr. 8, p. 33-34; 1974, nr. 7, p. 11-12; nr. 8, p. 34-35; 1975, nr. 6, p. 9-10; nr. 7, p. 22-23; nr. 10, p. 29-32; nr. 12, p. 24-25; 1976, nr. 6, p. 16-17; nr. 9, p. 28-30; nr. 11, p. 19-20; 1977, nr. 5, p. 17-18; nr. 11, p. 23-24; 1978, nr. 3, p. 15-16; nr. 4, p. 21-22; 1979, nr. 2, p.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

303

20-24; nr. 9, p. 20-21; nr. 10, p. 21-23; 1980, nr. 1, p. 23; nr. 4, p. 15-16; 1981, nr. 3, p. 27-28; 1982, nr. 6, p. 42-44; nr. 12, 61; 1984, nr. 3, p. 26-27; nr. 4, p. 21-22; nr. 5, p. 31-32; nr. 6, p. 21-23; nr. 7, p. 28-29; nr. 9, p. 26-28; 1985, nr. 2, p. 25-26; nr. 5, p. 21-23; 1987, nr. 11, p. 36-38. Narečenie i hirotonija arhimandrita Ionafana vo episkopa Tegel‘skogo, vikarija Berlinskoj eparhii Sredneevropejskogo Ěkzarhata, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1966, nr. 1, p. 6-10. Narečenie i hirotonija arhimandrita Serapiona (Fadeeva) vo episkopa Podol‘skogo, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1972, nr. 3, p. 10-15. Narečenie i hirotonija arhimandrita Varfolomeja (Gondarovskogo) vo episkopa Ugličskogo, în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1963, nr. 7, p. 15-20. Petraki, Vasilij, Igumeija Serafima, nastojatel’nica Žabskogo Voznesenskogo ženskij monastyrja [Necrolog], în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1979, nr. 11, p. 36. Statov, Pavel, Mitropolit Nektarij [Necrolog], în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1969, nr. 5, p. 22-24. Večnaja pamjat‘ počivšim [Necrologul arhiepiscopului Benedict Poliakov], în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1964, nr. 2, p. 42. Večnaja pamjat‘ počivšim [Necrologul arhiepiscopului Ieronim Zaharov], în „Jurnal Moskovskoj Patriarhii”, Moscova, 1967, nr. 3, p. 13-14. II. Lucrări speciale a. Lucrări speciale privitoare la istoria vieţii bisericeşti până în 1940

Bâtcă, Veronica, Biserica Ortodoxă şi spiritualitatea românească în Basarabia interbelică, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 4, p. 14-21. Bâzgu, Eugen, Mănăstirile rupestre din bazinul fluviului Nistru – artere de răspândire a creştinismului, în rev. „Arta’ 96”, Chişinău, p. 98-104. Bezviconi, Gheorghe, Mănăstirea Japca, Bucureşti, 1942. Bolduma, Viorel, Contribuţia preoţimii basarabene la Actul Unirii din 27 martie 1918, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, 2004, nr. 2, p. 6. Bordeianu, T., Preotul Mihail Berezovschi – compozitorul basarabean, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1943, nr. 1-2, p. 74-75. Buzilă, Boris, Clerul din Basarabia şi Unirea, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1998, nr. 2, p. 28-35. Ciocanu, Sergius, Ctitoria voievodală de la mănăstirea Căpriana, în rev. „Arta′ 97”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1997, p. 38-42.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

304

Veaceslav Ciorbă

Ciocanu, Sergius, Theodor Sabău – ctitor al mănăstirii Curchi din judeţul Orhei, în „Arta′ 98”, Chişinău, 1998, p. 55-61. Ciocanu, Sergius, Unele consideraţii privind începuturile mănăstirii Dobruşa şi construirea aici a primei biserici de zid, în „Arta 1999-2000”, Chişinău, 2000, p. 29-33. Ciocanu, Sergius, Contribuţii privind istoricul şi arhitectura ctitoriei boierului Constantin Stati, biserca „Înălţarea Domnului” de la mănăstirea Japca (judeţul Soroca), în „Arta 2001”, Chişinău, 2001, p. 21-25. Ciorbă, Veaceslav, Arta bisericească din Basarabia (1812-1918), Chişinău, Ed. Cartidact, 2005. Clit, Costin, Episcopia Huşilor şi judeţul Cahul la 1878 în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 311-315. Damaschin, Simeon, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi cultura românească în Basarabia, în ziarul „Literatura şi arta”, Chişinău, 22 iunie 2000, p. 3. Danielescu, Daniel Niţă, Viaţa preoţimii din Basarabia în perioada stăpânirii ţariste (1812-1918), în rev. „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, 2002, nr. 5-8, p. 105-130. Dănilă, Nicolae, Materiale arheologice paleocreştine din Moldova, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1987, nr. 3, p. 63-81. Demcenco, Nicolae, Mănăstirea Noul-Neamţ, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, vol. VIII, 1999, p. 209-212. Dumbravă, Vlad, Prima şcoală secundară din Basarabia: Seminarul teologic din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 1, p. 59-63. Eţco, Diana, Întroducerea limbii române în şcoala spirituală de băieţi din Chişinău în anul 1917, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 32-34. Eţco, Diana, Pagini din istoria înfiinţării şi funcţionării Şcolii eparhiale de fete din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, p. 89-92. Eţco, Diana, Petre Cuniţchi, primul rector al seminarului teologic din Chişinău, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2002, nr. 2, p. 69-72. Eţco, Diana, Impactul regimului Pobedonosţev asupra activităţii Seminarului teologic din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, 2004, nr. 3, p. 58-64. Fuştei, Nicolae, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. 175 de ani de la trecerea în eternitate, în ziarul “Curierul Ortodox”, Chişinău, 16-31 martie, 1996, p. 7. Fuştei, Nicolae, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Activităţi la mănăstirea Căpriana (1813-1821), în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, p. 108-118. Fuştei, Nicolae, 185 de ani de la înfiinţarea Mitropoliei Chişinăului şi Hotinului, în ziarul “Curierul Ortodox”, Chişinău, 15 iunie-31 august, 1998, p. 5.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

305

Fuştei, Nicolae, 75 de ani de la înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 17 octombrie 2001, p. 4. Gabor, Adrian, Mărturii arheologice privind vechimea creştinismului în sudul Moldovei, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Iaşi, 1986, nr. 1-2, p. 83-91. Ghimpu, Vlad, Catedrala din Chişinău şi expansiunea religioasă a Rusiei, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1997, nr. 5-6, p. 165-168. Ghimpu, Vlad, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000. Griţco, Ana, Contribuţii la activitatea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 5, p. 25-29. Griţco, Ana, Aspecte din activitatea Consistoriului duhovnicesc din Chişinău (a II jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. IX, Chişinău, 2000, p. 237-246. Grossu, Silvia, Revista „Misionarul” – coloana de rezistenţă a Bisericii Ortodoxe din Basarabia interbelică, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2000, p. 38-41. Grossu, Silvia, O trecere în revistă a publicaţiilor clericale din Basarabia în perioada interbelică, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2001, p. 19-30. Gumenâi, Ion, Istoria ţinutului Hotin de la origini până la 1806, Chişinău, Civitas, 2002. Hîncu, Ion, Pătrunderea şi înrădăcinarea creştinismului în spaţiul pruto-nistrean, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. XI, Chişinău, 2002, p. 77-82. Ichim, Dorinel, Biserici de lemn din Basarabia şi Bucovina de Nord, Bucureşti, 2000. Ilviţchi, Luminiţa, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, Museum, 1998. Iordăchescu, Valeriu, Facultatea de Teologie din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1942, nr. 3-4, p. 206-208. Ipate, I., Mărturii despre răspândirea creştinismului în Moldova până în secolul al XV-lea, în „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1, p. 27-37. Işaev, Maria, Contribuţii la istoricul Şcolii eparhiale de fete din Chişinău, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 5, p. 30-39. Lutic, Mircea, Mic dicţionar al culturii româneşti din Bucovina: Nectarie Cotlarciuc, în ziarul „Literatura şi Arta”, Chişinău, 16 septembrie 1993, p. 3. Malahov, Liubovi, Societatea istorico-arheologică bisericească din Basarabia (90 de ani de la inaugurare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. IV-V, Chişinău, 1996, p. 251-256.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

306

Veaceslav Ciorbă

Malahov, Liubovi, Buletinul Eparhiei Chişinăului (1867-1917), în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1997, nr. 4, p. 20-25. Malahov, Liubovi, Revista „Luminătorul”: 90 de ani de la apariţie (1908-1998), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. VI-VII, Chişinău, 1998, p. 359-366. Malahov, Liubovi, Revista „Kišinevskie eparhial’nye vedomosti” (1867-1917) în colecţia MNIM, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. VIII, Chişinău, 1999, p. 119-122. Mihail[ovici], Pavel, Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918, Bucureşti, 1940. Mihail, Paul, Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi (1926-1940), în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1992, nr. 2, p. 38-41. Mihail, Paul, Mărturii de spiritualitate românească în Basarabia: Aşezăminte, scrieri, personalităţi, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1993. Muraru, Elena, Elena Alistar, pedagog şi om politic, în rev. „Limba română”, Chişinău, 1997, nr. 3-4, p. 63-64. Nagacevschi, Elena, Mihail Berezovschi – dirijor de cor şi compozitor, Chişinău, 2002. Negrei, Ion, Mitropolitul Gurie Grosu, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 61-63. Negrei, Ion, Onisifor Ghibu şi problemele Bisericii din Basarabia (1917-1918), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, martie 1998, p. 19-23. Negrei, Ion, Patriarhul Miron Cristea şi Biserica din Basarabia, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1998, nr. 4, p. 38-51. Negrei, Ion, Înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 23-36. Negrei, Ion, Episcopul Iustinian Teculescu: ctitorul şi organizatorul episcopiei Cetatea Albă – Ismail, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p. 37-46. Negrei, Ion, Biserica din Basarabia pe calea unirii cu Biserica Ortodoxă Română (1918-1920), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 1, 21-25. Negru, Nina, Raporturile jurisdicţionale şi culturale dintre Episcopia Huşilor şi Arhiepiscopia Chişinăului între anii 1917-1928, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1999, nr. 1, p. 74-81. Negru, Nina, Cazul mitropolitului Gurie Grosu: noi puncte de vedere, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 32-37. Onilă, Mihai, Eparhia Chişinăului şi Hotinului: (180 ani de la organizare), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. III, Chişinău, 1996, p. 167-172.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

307

Onilă, Mihai, Biserica Ortodoxă din Basarabia – lăcaş de supravieţuire a românismului sub stăpânirea rusească (sec. XIX – începutul sec. XX), în vol. „Cronica Episcopiei Huşilor”, Huşi, 1998, p. 155-162. Palade, Gh., Chicu, L., Biserica Ortodoxă din Basarabia în anii 1918-1940, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 73-77. Palade, Gheorghe, Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău şi constituirea corpului didactic (1926-1927), în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Vol. II, Chişinău, 2000, p. 124-135. Palade, Gheorghe, Facultatea de Teologie din Chişinău. Profesorii şi studenţii (1926-1940), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 42-50. Palade, Gheorghe, Soarta Facultăţii de Teologie din Chişinău după refugiul de la 28 iunie 1940, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2001, nr. 3-4, p. 31-40. Palade, Gheorghe, Dimensiuni ale dezvoltării vieţii spirituale în Basarabia interbelică, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 1, p. 24-31. Parasca, Pavel, La obârşia Mitropoliei Ţării Moldovei, Chişinău, Prut Internaţional 2002. Pavlic, Vasile, Alexandru Baltaga – preot, deputat, om, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1999, nr. 1-2, p. 69-72. Pânzaru, Sava, Anul 1905 şi Seminarul Teologic din Chişinău, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 3-12. Ploşniţă, Elena, Biserica Ortodoxă basarabeană şi Comisiunea Monumentelor Istorice, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 5, p. 20-24. Ploşniţă, Elena, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1999, nr. 3, p. 32-36. Ploşniţă, Elena, Pagini din activitatea Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia (1919-1944), în ziarul „Literatura şi arta”, 23 decembrie 1999, p. 6. Ploşniţă, Elena, Societatea istorico-arheologică bisericească – o notabilă instituţie cultural-ştiinţifică, în ziarul „Literatura şi arta”, Chişinău, 11 aprilie 1999, p. 4. Popovschi, Nicolae, Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia, Chişinău, 1927. Popovschi, Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1927; Reeditată: Chişinău, Museum, 2000. Popovschi, Valeriu, Şcoala superioară din Basarabia în anii 1918-1940. Unele reflecţii, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1992, nr. 4, p. 12-16.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

308

Veaceslav Ciorbă

Poştarencu, Dinu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 6-12. Prozorovchi, Svetlana, Rolul revistei bisericeşti „Luminătorul” în deşteptarea naţională a Basarabiei 1918, în rev. „Luminătorul”, 2000, nr. 1, p. 49-56. Puiu, Visarion, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919. Silistraru, N., Gheorghiţă, C., Aspecte ale arhitecturii de cult din Basarabia (sec. al XIX-lea), în „Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova”, Seria „Ştiinţe socio-umanistice”, Vol. II, Chişinău, 2001, p. 112-113. Smochină, Nichita, Din amarul românilor de peste Nistru, Bucureşti, 1941. Stăvilă, Tudor, Icoana populară din Basarabia în secolul al XIX-lea, în rev. „Arta′ 93, Studii, cercetări, documente”, Secţia studiul artelor, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1993, p. 69-90. Stăvilă, Tudor, Arta plastică din Basarabia în secolul al XIX-lea, în „Arta′ 98”, Institutul de Istorie şi Teoria Artei, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 1998, p. 46-54. Stăvilă, Tudor, Icoana basarabeană şi istoricul problemei, în “Arta 2003”, Chişinău, 2003, p. 36-43. Stoicov, Ioan, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933. Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Florin Rotaru, Bucureşti, Semene, 1996. Şpac, Ion, Pagini de istorie a Bisericii basarabene (Din rev. „Arhivele Basarabiei”), în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1998, nr. 3-4, p. 37-48. Teodor, Dan Gh., Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991. Tomescu, Constantin, Tipografia duhovnicească exarhală din Basarabia, în rev. „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, 1931, nr. 4, p. 258-271. Valcov, Sergiu, Din istoria filialei Basarabene a „Societăţii Biblice Ruse”, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 2, p. 32-40. Varta, Tatiana, Ţarismul şi chestiunea domeniilor mănăstirilor din Basarabia (18121917) în rev. „Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău, 1997, nr. 1, p. 14-31. Varta, Tatiana, Noi contribuţii la problema privind domeniile mănăstirilor închinate din Basarabia (1813-1907). Suprafaţă, orientare, capacitate economică. Consideraţii generale, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2004, nr. 4, p. 64-80. Vornicescu, Nestor, mitropolitul Olteniei, Creştinismul, Biserica strămoşească, la răsărit de Carpaţi, la răsărit de Prut, din cele mai vechi timpuri până în 1812, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, 1992, nr. 11-12, p. 62-69; Ibidem: în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2000, nr. 2, p. 30-41.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

309

Vornicescu, Nestor, Gurie Grosu, primul arhiepiscop şi mitropolit al Basarabiei româneşti, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 2, p. 94-108. Vornicescu, Nestor, Mănăstirea Căpriana – vechi centru de spiritualitate românească în codrii Lăpuşnei, în vol. „Studii de teologie istorică. Antologie”, Craiova, 1998, p. 155-166. Vornicescu, Nestor, Mănăstirea Hâncu, centru de spiritualitate românească în sec. XVII-XX, în vol. „Studii de teologie istorică. Antologie”, Craiova, 1998, p. 167-170. *** (în limba rusă) Florinskij, Nikolaj, Žizni i dejatel‘nost‘ mitropolita Gavriila Banulesku-Bodoni, Chişinău, 2005. Livšic, Matus, O moldavskoj narodnoj scul‘pture konca XIX – načala XX vv, în „Ĕtnografija i isskustvo Moldavii”, Chişinău, 1972, p. 95-112. Parhomovič, Andrej, Vysokopreosvjaščenyj Antonij arhiepiskop Kišinevskij i Hotinskij (1858-1871), în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911. Parhomovič, Andrej, Kratkija biografičeskija svedenija ob iererhah Kišinevskoj eparhii s 1882 po 1913 god, în „Trudy Besarabskogo Cerkovnogo IstorikoArheologičeskogo Obščestva”, Vol. IX, Chişinău, 1914. Parhomovič, Iosif, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Gavriila Banulesko-Bodoni, în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo IstorikoArheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910. Parhomovič, Iosif, Dejatel‘nost‘ arhiepiskopa Irinarha v period upravlenija im Kišinevskoj eparhii (1844-1858), în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo IstorikoArheologičeskogo Obščestva”, Vol. VI, Chişinău, 1911. Parhomovič, Iosif, Arhiepiscop Pavel i dejatel‘nost‘ ego v Kišinevskoj eparhii (18711882), în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VII, Chişinău, 1912. Parhomovič, Iosif, Kratkij očerk žizni i dejatel‘nosti Vysokopreosvjaščennago Serafima (Čičagova), arhiepiskop Kišinevskij i Hotinskij, în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. VIII, Chişinău, 1913. Stadnickij, Avksenti, Gavriil Banulesko-Bodoni, ekzarh moldovlahijskij (18081812) i Mitropolit Kišinevskij (1813-1821), Chişinău, 1894.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

310

Veaceslav Ciorbă

Vesti, Sevastian, Žizn‘ i dejatel‘nost‘ preosvjaščennago Dimitrija (Sulimy) za vremja samostojatel‘nago upravlenija ego Kišinevskoj eparhii, în “Trudy Besarabskogo Cerkovnogo Istoriko-Arheologičeskogo Obščestva”, Vol. V, Chişinău, 1910. b. Lucrări speciale privitoare la istoria vieţii bisericeşti după 1940

Beşleagă, Vladimir, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în RSSM (1950-1960), în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr. 1, p. 121-136; nr. 3, p. 60-77; nr. 4, p. 86-100; 1997, nr. 2, p. 110-125. Beşleagă, Vladimir, Mănăstirea Răciula – 1959, în rev. “Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2000, nr. 1, p. 102-114. Beşleagă, Vladimir, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959, Chişinău, 2006. Buburuz, Petru, Revista „Luminătorul” după 50 de ani de inexistenţă, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 4-6. Buburuz, Petru, Biserica din Basarabia din 1918 până azi, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1992, nr. 5, p. 34-41. Buburuz, Petru, Revista „Luminătorul” – o serie nouă la un deceniu de reapariţie, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 1, p. 2-3. Buzilă, Boris, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia 1812-1918; 1918-1944, Bucureşti – Chişinău, Editura Fundaţiei Culturale Române – Editura “Ştiinţa”, 1996. Cemârtan, Romeo, Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase, Chişinău, Ed. Alfa & Omega, 2004. Chifu, Iu., Cubreacov, V., Potoroacă, M., Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei şi restituirea averilor bisericeşti, Chişinău, 2004. Ciorbă, Veaceslav, Unele aspecte privind Biserica Ortodoxă din Basarabia în anii celui de al doilea război mondial în “Studia universitatis. Revistă ştiinţifică”, Seria Ştiinţe umanistice, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2009, nr. 10, p. 22-28. Ciorbă, Veaceslav, Politica regimului totalitar comunist faţă de clerul Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească (1944-1989) în rev. “Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2010, nr. 2, p. 151-168. Cojocaru, Mihail, Mitropolia Basarabiei [Din istorie], în rev. „Luminătorul”, 1994, nr. 3, p. 13-18. Cubreacov, Vlad, Un imperiu supraveţuitor prin Biserică. Aliaţii şi adversarii lui din Basarabia, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-31 iulie 1995, p. 3. Donos, Alexandru, Din istoria Bisericii Ortodoxe în RSSM (în perioada 19541957), în vol. “Probleme actuale ale ştiinţelor umaniste şi ale modernizării învăţământului”, Chişinău, 1999, p. 111.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

311

Donos, Alexandru, Aspecte din istoria Bisericii Ortodoxe din RSS Moldovenească în perioada 1944-1953, în “Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2000, nr. 1-2, p. 28-35. Episcopul Marchel, între sacru şi teluric, Chişinău, 2009. Florin, Andrei, Viaţa creştină în Transnistria, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 8-9, p. 127-128. Furtună, P., Ţurcanu, I., Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului XX, în “Pergament. Anuarul Arhivelor Republicii Moldova”, Vol. III-IV, Chişinău, 2000-2001, p. 91-96. Fuştei, Nicolae, Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” de la apariţia lui până în zilele noastre, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 2. Fuştei, Nicolae, Persoane care au activat sau activează în cadrul redacţie „Curierul Ortodox”, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 5. Fuştei, Nicolae, Tematica materialelor reflectată în paginile „Curierului Ortodox” pe parcursul celor zece ani de activitate 24. 06. 1995 – 24. 06. 2005, în ziarul „Curierul Ortodox”, Chişinău, 16 iunie 2005, p. 6. Fuştei, Nicolae, „Curierul Ortodox” – o rază de iluminare culturală şi spirituală (istorie şi catalogul tematic al articolelor publicate în perioada 24.06.1995-16.06.2005), Chişinău, 2006. Goncear, Anatol, Impactul propagandei ateiste asupra conştiinţei populaţiei din RSSM (1956-1989), în “Filosofie. Ştiinţă. Politică: Realizări, implementări, perspective”, Materialele Conferinţei Catedrei de Filosofie contemporană din 28-29 noiembrie 2002, Coordonator prof. dr. Vasile Ţapoc, Universitatea de Stat din Republica Moldova, Chişinău, 2003, p. 177-180. Goncear, Anatol, Biserica Ortodoxă sub regimul comunist, în ziarul “Misionarul”, Chişinău, mai 2004, p. 6; iunie 2004, p. 6. Gribincea, Mihai, Religie şi ateism în Basarabia, în rev. “Sociologie românească”, Bucureşti, 1992, nr. 2, p. 282-293. Irimia, I., Doi ani de misionarism a clerului din Arhiepiscopia Chişinăului în Transnistria, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 10-12, p. 519-569. Lisnic, Ioan, Mitropolitul Visarion Puiu: viaţa şi opera sa bisericească, Ed. Labirint, Chişinău, 2010. Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Bucureşti, 2007. Mitropolitul Vladimir – păstorul inimilor noastre, Chişinău, 2002. Munteanu, Ioan, Lista parţială a numelor slujitorilor Bisericii, care au fost exilaţi în Siberia, ucişi prin detenţie, muncă forţată, torturi, asasinaţi sau executaţi în urma condamnării la moarte, în perioada sovietică, în “Orthodoxia. Revistă de gândire şi spiritualitate ortodoxă”, Chişinău, 2003, nr. 11, p. 17-31.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

312

Veaceslav Ciorbă

Negrea, Ion, Chişinăul are tradiţie în învăţământul religios ortodox: [Facultatea de Teologie de la Universitatea din Moldova], în ziarul “Cotodianul”, 4 august 1993. Negrei, Ion, Realităţi ale Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 86. Negru, Nina, Misiunea ortodoxă română de peste Nistru în timpul celui de-al doilea război mondial, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2001, nr. 1, p. 120-133. Negru, Nina, Bibliotecile Basarabiei şi ale Transnistriei şi conştiinţa de comunitate, Chişinău, 2002. Negru, Nina, Ieraclie Flocea – misionarul ortodox, publicist şi traducător în rev. „Orthodoxia”, Edineţ, 2002, nr. 3-4, p. 37. Nica, Antim, Viaţa religioasă în Transnistria, Chişinău, Ed. Monitorul Oficial, 1943. Niculescu, Andrei, Biserica transnistreană, în rev. “Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 2-3, p. 88-90. Pancu, Adrian, Politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din RSS Moldovenească, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 februarie 2000, p. 2; septembrie 2000, p. 4. Pancu, Adrian, Propaganda antireligioasă desfăşurată de autorităţile sovietice în perioada 1944-1956 în RSSM şi consecinţele ei, în ziarul „Alfa şi Omega”, Chişinău, 1-15 martie 2000, p. 6-7. Pasat, Valeriu, Asprul adevăr al istoriei. Deportări de pe teritoriul RSS Moldoveneşti în anii ’40-’50, Chişinău, 2000. Păcurariu, Mircea, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Iaşi, Ed. Trinitas, 1993. Plămădeală, Antonie, mitropolitul Ardealului, Biserica Basarabiei. Problema jurisdicţiei canonice în trecut şi astăzi, în rev. “Luminătorul”, 1994, nr. 1, p. 14-24. Postică, Elena, Deputaţii Sfatului Ţării represaţi în anul 1940, în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. III, Chişinău, 1996, p. 239-248. Preaşcă, Ion, Calvarul mănăstirilor din Basarabia (Cum ocupanţii bolşevici luptau contra “obscurantismului bisericesc”), în ziarul “Alfa şi Omega”, Chişinău, 16-30 noiembrie 1998, p. 3. Preoţi basarabeni martirizaţi (1940-1941), în ziarul „Cuvânt românesc”, Bucureşti, aprilie 1995, p. 17. Roşca, Sergiu C., Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 34-40. Roşca, Sergiu C., Lupta spirituală a poporului român din Basarabia împotriva bolşevismului, în rev. „Misionarul”, Chişinău, 1943, nr. 7-9, p. 349-353.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

313

Secrieru, Vasile, Aspecte privind presa bisericească din Basarabia: ziarul Raza, în ziarul „Misionarul”, Chişinău, octombrie 2006, p. 6. Stan, Consatntin I., Gaiţă, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anul 1940-1941, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997, nr. 3, p. 99-110. Şerbănescu, Florin, Mitropolia Basarabiei, în rev. „Magazin istoric”, Bucureşti, 2002, nr. 3, p. 22-27. Tăbăcaru, Dumitru, Câteva reflecţii pe marginea Legii Republicii Moldova despre culte, în „Revista de filosofie şi drept”, Chişinău, 1992, nr. 3, p. 60-63. Tihonov, Ludmila, Unele aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia (iunie 1940 – iunie 1941), în „Analele ştiinţifice ale USM”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Chişinău, 1999, p. 224-229. Tihonov, Ludmila, Mănăstirile din R.S.S Moldovenească în perioada regimului totalitar-comunist (1944-1961), în vol. “Romanitate şi românitate la nord de Balcani” (Materialele Simpozionului Internaţional), Chişinău, 2000, p. 177-181. Tihonov, Ludmila, Politica regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia ocupată (1940-1941), în rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 13-19. Tihonov, Ludmila, Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965), Chişinău, 2004. Ţăranu, Mariana, Unele aspecte ale politicii religioase din Basarabia în timpul primului an de ocupaţie sovietică, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2008, nr. 5, p. 10-18. Ţepordei, Vasile, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, în ziarul „România Liberă”, Bucureşti, 13 august 1996, p. 3. Ţurcanu, Ion, Cine a închis bisericile şi mănăstirile din Basarabia?, în rev. “Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2000, nr. 1, p. 26-29. Ţurcanu, Ion, Scurt istoric al închiderii mănăstirii Noul Neamţ de către sovietici, în rev. “Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2002, nr. 4, p. 93-95. Ţurcanu, Ion, Mănăstirea Hârbovăţ: un caz spectaculos din istoria închiderii de către sovietici a lăcaşelor de cult din Basarabia, în rev. “Luminătorul”, Chişinău, 2002, nr. 6, p. 24-28. Ţurcanu, Ion, Închidearea mănăstirilor din Basrabia de către sovietici în anii 50-60 ai sec. XX, în rev. “Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 2003, nr. 2, p. 20-24.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

314

Veaceslav Ciorbă

*** (în limba rusă) Ababij, M., Goldenberg, D., Těběkaru, D., Preodolenie religii i utverždenie ateizma v MSSR, Chişinău, 1983. Babij, A.S., Pravoslav‘e v Moldavii: istorija i sovremenost‘, Chişinău, Cartea moldovenească, 1988. Babilunga, N.V., Cerkov‘ i pravoslavnaja duhovnost‘ v Pridnestrov‘e novogo i novejšego vremeni, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 7-9. Bazilevskaja, S.A., Dokumenty po istorii Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v Fondah CGA PMR, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VI, Tiraspol, 2003, p. 15-18. Buburuz, Piotr, Propovedi na tysjačelet‘e Kreščenija Rusi, Chişinău, 1988. Caran, T.I., Dokumenty po istorii RPC v Pridnestrov‘e poslevoenyh desjateletij v Fondah Nacyonal‘nogo Arhiva Respubliki Moldova, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VI, Tiraspol, 2003, p. 44-45. Caran, T.I., Svjato-Dimitrievskij hram v s. Sukleja v 1946-1967 godah i ego zakrytie, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 50-55. Dorofeeva, L.V., Duhovnoe razvitie pridnestrovskogo obščestva, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 16-17. Florinskij, Nikolaj, Pamjat‘ Arhiepiscopa Venedicta (Poljakova), Chişinău, 2001. Mihalaš, Victor, Istorija Kišin‘evsko-Moldavskoj eparhii s 1945 po 1995 gody, Serghiev Posad, 1997. Neh, A.L., Perspektivy vzaimodejstvija Cerkvi i gosudarstva, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 32-33. Pasat, Valeriu, Surovaja pravda istorii, Chişinău, Ed. „Momentul”, 1998. Pavlinčuk, Iosif, Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god, Noul Neamţ, 2004. Sodol‘, V.A., Pravoslavnaja Cerkov‘ v Respublike Moldova i PMR: Nekotorye osobennosti i itogi razvitija v postsovetskih uslovijah, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 42-45. Sodol‘, V.A., K voprosu o vzaimootnošenijah sovetskogo gosudarstva i Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v Moldavskoj SSR v pervye poslevoennye gody (po materialam Nacyonal‘nogo arhiva Respubliki Moldovy), în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 43-45. Šornikov, P.M., Pravoslavnaja Cerkov‘ “Zadnestrov‘ja” v gody rumynskoj okkupacyi. 1941-1944 gody, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 62-67. Tiraspol‘sko-Dubossarskaja eparhja. Stranicy istorii, Tiraspol, 2005.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

315

III. Lucrări generale Bălan, Pavel, Mănăstiri şi schituri basarabene, Chişinău, 2002. Bâzgu, Eugen, Mănăstirea Dobruşa – două secole de istorie, Chişinău, 1999. Beşleagă, Vladimir, Conştiinţa naţională sub regimul totalitar comunist în RSSM (1956-1963), în rev. “Destin românesc”, Bucureşti – Chişinău, 1994, nr. 4, p. 89-102; 1995, nr. 1, p. 61-70; nr. 2, p. 89-110. Boldur, Alexandru. Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei, Iaşi, 1943; Ibidem: Chişinău, 1991. Boldur, Alexandru, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992. Bruhis, Mihail, Republica Moldova de la destrămarea imperiului sovietic la restaurarea imperului rus, Ed. Semne, Bucureşti, 1997. Buburuz, Petru, Cultura şi spiritualitatea românească de-a lungul secolelor. Biserica şi neamul, în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1993, nr. 1, p. 57-61. Budeanu, Gh., Transnistria în flăcări, Chişinău, Ed. Universitas, 1993. Bulat, Ştefan, Din viaţa românilor transnistreni, în rev. „Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1932, nr. 1, p. 35-39. Caşu, Igor, Inaugurarea regimului comunist în Basarabia 1940-1941, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 18-33. Caşu, Igor, “Politica naţională” în Moldova Sovietică (1944-1989), Chişinău, Cartdidact, 2000. Chicu, Vasile I., Spiritualitatea satului basarabean sub domnia bolşevismului, în rev. „Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 45-48. Chifăr, Nicolae, Basarabia – pământ românesc, în vol. „Studii istorice”, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005, p. 77-108. Chifu, Iulian, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei, Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2004. Ciachir, Nicolae, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1999. Ciobanu, Ştefan, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, Chişinău, Ştiinţa, 1992. Ciobanu, Ştefan, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923; Ibidem: Chişinău, Ed. Enciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1992. Cloşca, Constantin, Frontul Iaşi – Chişinău şi urgia evacuărilor, în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 4-5, p. 69-70. Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută, Vol. I-VIII, Chişinău, Museum, 19932010. Constantin, Ion, Basarabia sub ocupaţie sovietică, de la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, Ed. Fiat-Lux, Bucureşti, 1994. Constantiniu, F., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

316

Veaceslav Ciorbă

Creţu, Nicolae, Unele consideraţii asupra dezvoltării învăţământului în Basarabia sec. al XIX-lea în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. VIII, Chişinău, 1999, p. 217-222. David, Alexandru, Tipărituri româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă, Vol. I (1814-1880), Chişinău, 1934. Deletant, Denis, Deportările din Transnistria, în rev. „Magazin istoric”, Bucureşti, 2005, nr. 6, p. 45-50; nr. 7, p. 50-54. Dobrinescu, Valeriu Florin, Constantin, Ion, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial (1939-1947), Iaşi, 1995. Dragnev, D., Jarcutschi, I., Chirtoacă, I., Negru, E., Din istoria Transnistriei, Chişinău, Civitas, 2001. Dron, Ion, Transnistria, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1999, nr. 1, p. 82-96. Emilian, I.V., Bolşevismul şi Biserica, Bucureşti, 1943. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, coord. M. Păcurariu, Bucureşti, 2010. Eşanu, A., Eşanu, V., Fuştei, N., Pelin, V., Negrei, I., Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, Chişinău, 2003. Furtună, Andrei, Situaţia Republicii Moldova în perioada dintre dezmembrarea URSS şi intrarea în structurile economice ale CSI (27 august 1991 – 15 aprilie 1994), în “Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 2004, nr. 3, p. 80-91. Giurescu, Dinu C., România în al doilea război mondial (1939-1945), Bucureşti, 1999. Golub, Valentin, Mănăstirea Curchi, Orhei, 2000. Gribincea, Mihail, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950), Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995. Griţcu, Ion., Iftodi, Ludmila, Mănăstirea Ţâpova, Chişinău, 2005. Grossu, Sergiu, Copiii GULAGULUI. Cronică a copilăriei oprimate în URSS, Chişinău, Museum, 2002. Grossu, S., Palade, Gh., Presa din Basarabia în contextul socio-cultural de la începuturile ei până în 1957, în “Presa basarabeană de la începuturi până în anul 1957” (Catalog), Chişinău, Epigraf, 2002, p. 22-41. Harea, Vasile, Românii de peste Nistru, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1943. Hlihor, Constantin, Din istoria Basarabiei şi nordului Bucovinei, 1940-1948, Bucureşti, Academiei de Înalte Studii Militare, 1996. Ioniţoiu, Cicerone, Preludiul celui de al doilea război mondial, în rev. „Patrimoniu”, Chişinău, 1991, nr. 1, p. 90-99.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

317

Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1998, Autori: Ioan Scurtu, D. Enciu, A. Goşu, I. Pavelescu, Gh. Ioniţă, I. Şişcanu, N. Enciu, Gh. Cojocaru, Bucureşti, Semne, 1999. Istoria Republicii Moldova din timpurile străvechi până în zilele noastre, Autori: B.E. Andruşceac, P.P. Bârnea, P.A. Boicu ş.a., Chişinău, Tipografia Academiei de Ştiinţă, 1997. Locaşuri sfinte din Basarabia, Chişinău, Ed. Alfa şi Omega, 2001. Mailat, Ioan, Transnistria. Studii de documentare biografică, istorică, socială şi politică, Bucureşti, Ed. Universul, 1942. Moraru, Anton, Istoria românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Coautori: I. Moiseev, M. Cernencu, A. Roman, Chişinău, 1995. Movileanu, Nicolae, Din istoria Transnistriei (1924-1940), în „Revista de istorie a Moldovei”, Chişinău, 1993, nr. 1, p. 61-69; nr. 2, p. 69-77. Nistor, Ioan Silviu, Istoria românilor din Transnistria. Organizarea, cultura şi jertfa lor, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1995. Palade, Gheorghe, Renaşterea vieţii spirituale româneşti în Basarabia (1918-1930): căi şi mijloace de realizare, în vol. „Romanitate şi românitate la nord de Balcani (Materialele Simpozionului Internaţional)”, Chişinău, 2000, p. 141-147. Pavelescu, Gheorghe, Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni. Credinţe şi obiceiuri, în rev. „Sociologia românească”, Bucureşti, 1943, nr. 1-6, p. 108-137; şi în: „Revista de etnografie şi folclor”, Bucureşti, 1993, nr. 1-2, p. 53-82. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. I, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1991; Vol. II-III, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 1994. Păcurariu, Mircea, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Ed. IBM al BOR, 2002. Petrencu, Anatol, Aspecte ale activităţii administraţiei româneşti în Basarabia, 1941-1942, în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr. 1, p. 99-107. Petrencu, Anatol, Partidul comunist – nucleu al regimului totalitar sovietic din Basarabia (1940-1941), în „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1996, nr. 3, p. 100-110. Petrencu, Anatol, Basarabia în al doilea război mondial 1940-1944, Chişinău, Liceum, 1997. Petrencu, Anatol, România şi Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, Chişinău, Ed. Epigraf, 1999. Popescu, Ioan Gr., Drepturile româneşti asupra Basarabiei şi Transnistriei după hărţile actuale ruseşti, Bucureşti, Ed. Monitorul Oficial, 1943.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

318

Veaceslav Ciorbă

Postică, Gheorghe, Mănăstirea Căpriana (de la întemeiere până în zilele noastre), Chişinău, Pontos, 2003. Poştarencu, Dinu, Mănăstirea Noul-Neamţ, Chişinău, 1994. Radiena, R., Muzica şi maeştrii ei în Basarabia, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1993, nr. 11-12, p. 187-191. Roman, Alexandru, Dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti în Transnistria (1917-1918), în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1994, nr. 2, p. 69-81. Românitatea transnistreană. Antologie, ed. îngrijită, note şi comentarii de Florin Rotaru, Bucureşti, Ed. Semne, 1996. Scurtu, I., Hlihor, C., Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1992. Scurtu, I., Hihor, C., Complot împotriva României 1939-1947. Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Bucureşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1994. Smochină, Nichita, Basarabia şi Transnistria, în rev. „Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1938, nr. 4-5, p. 55-64. Smochină, Nichita, Românii de peste Nistru, în rev. „Viaţa Basarabiei”, Chişinău, 1941, nr. 5-7, p. 93-101. Stăvilă, Tudor, Arta plastică modernă din Basarabia (1887-1940), Chişinău, 2000. Stăvilă, Veaceslav, De la Basarabia Românească la Basarabia Sovietică 19351945, Chişinău, 2000. Stăvilă, Veaceslav, Budăii Teleneştilor, Chişinău, 2004. Şişcanu, Elena, Regimul totalitar bolşevic în R.S.S.Moldovenescă 1940-1952, Chişinău, Civitas, 1997. Şişcanu, Ion, Raptul Basarabiei 1940, Chişinău, Ed. Ago-Dacia, 1993. Şută, Ion, România şi Pactul Ribentrop-Molotov, Bucureşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1997. Timonu, Dominte, Transnistria, în rev. „Basarabia”, Chişinău, 1992, nr. 12, p. 128-140. Ţăranu, Mariana. Teroarea intelectualităţii basarabene sub regimul ocupaţiei sovietice (1940-1941), în vol. „Pro Basarabia – repere istorice şi naţionale”, Iaşi, 2007, p. 161-171. Ţăranu, Mariana. 1940-1941: începutul calvarului în Basarabia, în ziar. „Literatura şi arta”, 28 iunie 2007, p. 8. Ungureanu, Constantin, Populaţia Transnistriei (1926-1989), în rev. „Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 2003, nr. 3-4, p. 114-142.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

319

Verenca, Olivian, Administraţia civilă română în Transnistria, Chişinău, Universitas, 1993. Volânschi, Lidia, Contribuţii la istoricul tipografiilor din Basarabia (1814-1914), în „Tyragetia: Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”, Vol. IX, Chişinău, 2000, p. 221-228. *** (în limba rusă) Alekseev, V.A., Iljuzii i dogmy, Moscova, 1991. Alekseev, V.A., „Šturm nebes” otmenjaetca: Kritičeskie očerki po istorii bor‘by s religiej v SSSR, Moscva, 1992. Cypin, Vladislav, Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ 1917-1997, Moscova, 1997. Čumačenko, T. A., Sovet po delam Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi pri SNK (SM) SSSR v 1943-1947 gg.: osobennosti formirovanija i dejatel‘nosti apparata, în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 1939-1958”, Moscova, 2003, p. 69-98. Kireev, Aleksandr, Eparhii i arhierei Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi v 1943-2005 godah, Moscova, 2005. Kločkov, V.V., Religija, gosudarstvo i pravo, Moscova, 1978. Kločkov, V.V., Zakon i religija: Ot gosudarstvennoj religii v Rossii k svobode sovesti v SSSR, Moscova, 1982. Kločkov, V.V., Socialističeskoe gosudarstvo. Pravo i religioznye organizacii, Moscova, 1984. Konstantinov, D., Gonimaja Cerkov‘ (Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v SSSR), New York, 1967. Korobenko, V. I., Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ i sovetskoe gosudarstvo v seredine 60-h-80-h godov XX veka, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VI, Tiraspol, 2003, p. 26-28. Korobenko, V. I., Novyj ětap v otnošenijah Russkoj Pravoslavnoj Cerkvi s sovetskim gosudarstvom (1985-1991), în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VII, Tiraspol, 2004, p. 23-25. Korobenko, V. I., Uregulirovanie otnišenij meždu Russkoj Pravoslavnoj Cerkv‘ju i sovetskim gosudarstvom v gody velikoj otečestvennoj vojny, în rev. „Pokrovskie čtenija”, Vol. VIII, Tiraspol, 2006, p. 36-39. Krasnikov, N.P., Russkoe pravoslavie, gosudarstvo i kul‘tura (mirovozzrenčeskij aspekt), Moscova, 1989. Odincov, M. I., Veroispovednaja politika sovetskogo gosudarstva v 1939-1958 gg.,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

320

Veaceslav Ciorbă

în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 1939-1958”, Moscova, 2003, p. 7-68. Pospelovskij, D.V., Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ v XX veke, Moscova, 1995. Pravoslavnaja ěncyklopedija. Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘,Vol. I, Moscova, 2000. Rozenbaum, Ju.A., Sovetskoe gosudarstvo i cerkov‘, Moscova, 1985. Sedjulin, A., Zakonodatel‘ stvo o religioznyh kul‘ tah, Moscova, 1975. Stepanov (Rusak), Vladimir, Svidetel‘stvo obvinenija, Vol. I-III, Moscova, 1993. Škarovskij, М.V., Russkaja Pravoslavnaja Cerkov‘ pri Staline i Hruščiove, Moscova, 1999. Štrikker, G., Russkaja Pravoslavnaja Cerkv‘ v sovetskoe vremja 1917-1991 gg., Vol. I, Мосovа, 1995. Tafunea, Irinej, Istorija Svjatovoznesenskogo Kickanskogo monastyrja, Noul Neamţ, 2004. Timofeev, V.D., Marksistko-leninskoe učenie o svobode sovesti, Moscova, 1983. Timofeev, V.D., Leninskie prinčipy politiki v otnošenii religii, cerkvi, verujuščih, Moscova, 1987. Volokitina, T.V., Moskva i pravoslavnye avtokefalii Bolgarii, Rumynii i Iugoslavii (K probleme vosprijatija sovetskoj moděli gosudarstvenno-cerkovnyh otnošenij v 40-e gg. XX v.), în vol. „Vlast‘ i Cerkov‘ v SSSR i stranah Vostočnoj Evropy 19391958”, Moscova, 2003, p. 99-125.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

321

ANEXĂ NR. 1 MĂRTURIILE PREOTULUI GHEORGHE GRĂDINARU Cum mi-am făcut datoria de preot sub ocupaţia bolşevică, în Basarabia Din diferite motive, poate independente de voinţa lor, o parte din preoţimea basarabeană a rămas sub ocupaţia bolşevică-păgână. Cei mai mulţi şi-au făcut datoria până la eliberare, alţii până la un timp, iar spre bucuria noastră au fost foarte puţini care au părăsit misiunea de la început. Toţi însă au gustat din paharul suferinţei bolşevice. Fiind surprins de armata roşie, am rămas la postul de preot în parohia Ezerenii Vechi*, jud. Bălţi. Parohia deşi mică şi săracă, poporul s-a obligat a mă întreţine pe cât îi va fi cu putinţă. Dar în acelaşi timp, fiind evacuaţi preoţii din parohiile: Chişcăreni, Slobozia-Chişcăreni, Ciuciueni şi Tăura Veche, am fost nevoit a deservi şi aceste parohii, care formau – împreună cu filialele – 10 sate. În adevăr îmi venea foarte greu să mă transport aproape in fiecare zi la 20-25 km în raza parohiei, dar nu puteam să rămân rece la plânsul, durerea şi credinţa poporenilor, care când mă vedeau îşi făceau cruce în loc de salut şi astfel mă duceam pentru a îndeplini toate slujbele creştineşti. La sfârşitul lunii iulie 1940 au început a lua casele parohiale la comitete săteşti, atunci am fost nevoit să-mi mut locuinţa. Formaţia parohiilor ce le deserveam fiind de 10 sate, iar propria parohie fiind la o extremitate, am convenit cu oamenii din parohia proprie şi cei din parohia Chişcăreni, ca să locuiesc la aceştia din urmă, pentru a fi la mijlocul întinsei parohii şi mai lesne a îndeplini datoriile. La 1 noiembrie 1940 a luat fiinţă raionul (plasa) Chişcăreni. De atunci situaţia se schimbase, a venit aparatul de conducere bolşevic, care trecea de 200 persoane şi s-au localizat printre creştinii noştri. Pe dată s-a şi început activitatea antireligioasă. Nu era conferinţă publică la care să nu le amintească despre neexistenţa lui Dumnezeu, biserică şi preot. La această propagandă le veneau în ajutor şi învăţătorii evrei. Nu pot uita următorul caz: la hramul bisericii din parohia Chişcăreni, după obiceiul locului, ne-am aşezat cu poporul la o agapă frăţească, dar învăţătorii evrei sau aşezat pe fereastra şcolii ce privea în curtea bisericii şi au început a cânta un cântec revoluţionar „Daca mâne va fi război”. De abia am putut binecuvânta masa. Ne uitam cu toţii unul la *

Iezărenii Vechi.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

322

Veaceslav Ciorbă

altul, ne citeam durerea sufletească, ne picura lacrimi din ochi fără să vrem şi nu ne a tihnit bucăţica de pâine ce o puneam în gură. După această neomenoasă faptă, ne-am dus cu toţii în biserică, am stat de vorba, ne-am mângâiat sufleteşte, întărindu-ne în credinţă şi răbdare, lăsându-i, „că nu ştiu ce fac”. Sovieticii şi-au aşezat toate instituţiile în partea dreaptă a bisericii, precum şi locuinţele lor, drumul spre biserică îmi era prin faţa lor. Acest lucru nu le convenea, ba se spunea că le face rău când mă văd trecând prin faţa lor la biserică. Spre a scăpa de acest lucru într-o bună zi mi-au pus în vedere ca în termen de trei ore să părăsesc locuinţa şi să-mi caut alta, altfel voi fi dat poliţiei. Astfel în 3 ore am eliberat locuinţa, căutându-mi o casă în depărtare de biserică. La 15 decembrie am primit înştiinţarea despre plata impozitului de 8 000 ruble, pe care să-l plătesc în 4 zile. Oamenii, auzind de acest impozit greu şi mare – pentru că foarte greu se agoniseau banii în acea vreme, – au venit la mine şi au hotărât să se ducă prin sat şi oamenii cu cât vor putea să mă ajute. Astfel s-au pornit şi în vre-o două zile mi-au adunat 2 700 ruble, dar la un moment dat se iveşte un individ bolşevizat din satul Tăura Veche, care a venit la Voloste şi a declarat, că oamenii adună bani pentru popa. Pe dată acei oameni au fost chemaţi la preşedintele Volostei, care i-a chestionat de ce adună bani, că stăpânirea sovietică nu îngăduie acest lucru. După ei mă cheamă şi pe mine, mă prezint, preşedintele îmi oferă un scaun şi o ţigară, a zâmbit când a auzit că nu fumez. Mi-a luat autobiografia, s-a mirat mult când a auzit că părinţii mei sunt oameni din clasa mijlocie a muncitorilor şi cum am ajuns preot, din acestă clasă de oameni, – desigur nu i-a convenit când i-am spus că Statul Român mi-a dat bursă. M-a întrebat de ce am trimis oameni prin sat să adune bani. I-am răspuns: aşa am vorbit cu oamenii ca atunci când va veni impozitul să mă ajute, apoi biserica fiind despărţită de stat, cu oamenii ce aparţin bisericii şi-şi menţin credinţa, pot face ce vreau. Mi-a răspuns: statul sovietic nu admite acest lucru, pentru plata impozitului trebuie să încasez de pe viu şi de pe mort, cât vreau, atunci când îi fac lucru. Aceasta desigur era o măsură ca cel sărac să nu-şi mai poată îndeplini datoriile creştineşti. La urmă mi-a spus că în biserică pot să fac ce vreau, dacă voi avea cu cine, că „peste puţin vom vedea cine va birui; voi cu biserica, ori noi cu cultura”. După ce am ajuns acasă, am stat vreo două ore şi am fost chemat la poliţie împreună cu acei oameni care au adunat bani. Oamenii au fost cercetaţi, batjocoriţi, apoi li s-a spus: „ei, de acum vă veţi mai ţinea de popa, sau nu? Sunteţi liberi şi să nu mai umblaţi pentru preot”.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

323

După plecarea oamenilor mă cheamă, după obicei îmi ia autobiografia, apoi mi-a spus că e mai bine să mă lepăd de credinţă că sunt învăţat şi tânăr, mai bine să scriu în cancelarie sau să fiu muncitor de pământ de cât să amăgesc lumea. Cu acestea vorbe am plecat urmând să vând lucrurile din casă pentru a complecta suma de 8 000 ruble. După aceasta sovieticii şi agenţii lor, au început a face o vie propagandă printre popor că la alt an preotul va plăti 16 00 ruble, sau 32 000 ruble şi atunci de unde ve-ţi plăti. Oamenii s-au înspăimântat în faţa acestei vii propagande, încât se temeau a trece pe anul 1941, zicând: „dacă nu vom putea plăti impozitul, vom fi pierduţi noi şi Sfinţia ta, părinte!” Atunci gândindu-mă că pentru alt an nu mai am ce vinde şi de adunat bani nu se poate, cu mare jale şi durere sufletească m-am despărţit de popor, ducându-mă la părinţii mei din satul Sângerei pe data de 1 ianuarie 1941. Aici poporul rămaseră fără păstor tot din cauza impozitului. Sângereii era sat de centru – şi deci era greu de slujit în mijlocul lupilor bolşevici. Propaganda era mare, dar în faţa poporului ce era credincios şi cu mare spirit de îndrăzneală, nu puteau face nimic. Astfel la 5 ianuarie 1941, am luat păstoria parohiei Sângerei, formând un comitet din 27 persoane, oameni de bună credinţă. Aceştia au umblat pe la toate instituţiile sovietic care credeau că au scăpat de preot şi când colo oamenii au găsit altul tânăr, cerând ca preotul să nu fie impus de cât în proporţie cu venitul. Ei spuneau oamenilor: „mai bine căutaţi-vă şi îngrijiţi-vă de plug şi boroană, nu de popă”. Oamenii le-au răspuns: „noi plug şi buronă avem şi ne îngrijim să avem, dar şi de preot nu ne lepădăm”. Atunci sovieticii le-au spus: „noi nici nu vă oprim, nici nu vă îndemnăm, faceţi ce vreţi”. Într-un an de zile am plătit 11 000 ruble. Iată câte beţe în roate ne puneau sovieticii din punct de vedere al impozitelor, prin care sperau căderea preoţilor. Desigur că şi din punct de vedere spiritual, căutau în fel şi chip a opri pe creştini de a se îngriji de suflet. În zilele de dumineci şi sărbători erau scoşi la şosea, la plug şi la alte munci, numai pentru a nu se pute duce la biserică. Un creştin din parohia mea, a fost întors când venea la biserică, spre a se duce la şosea. De această lucrare n-am scăpat nici subsemnatul. Am făcut 15 zile de lucru. Se înţelege că pentru popor era dureros, când mă vedea împreună cu el la lucru. Ar fi vroit să facă în locul meu, dar nu le-a dat voie. A fost cazul când au venit creştini din sate vecine cu botezul şi m-au căutat dealungul şoselei: am plecat şi oficiat taina botezului şi m-am întors la lucru. Eram purtat de

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

324

Veaceslav Ciorbă

evreii ce erau brigadiri, din loc în loc, pentru a duce apă sau nisip. Aceştia, deşi mă cunoşteau, totuşi strigau „moşule, adă nisipul încoace”. La primărie omul de serviciu a fost scos şi unde eram trimis, mă duceam. Am îndeplinit totul, dar şi lucrul Domnului nu l-am părăsit până la sfârşit. Cu aceste măsuri credeau că vor scădea prestigiul preotului în faţa poporului, dar din potrivă poporul mai strâns se unea în jurul lui. După ce creştinii terminau lucrul, mai ales în timpul Postului Mare, cu toată oboseala veneau şi se mărturiseau, deşi erau întrebaţi de ce şed şi pierd timpul în ograda bisericii. Cu toată severitatea sovietică, copiii celor 6 clase s-au mărturisit şi împărtăşit, nedând ascultare organelor şcolare ce le spuneau: „cei care v-aţi împărtăşit şi aţi fost la biserică, aţi păşit cu un picior în afară de şcoala sovietică”. Din cauză că copiii mi-au sărutat mâna, am fost chemat la poliţie şi mi s-a spus următoarele: „ştii că biserica îi despărţită de şcoală? Da, răspund! Atunci la ce laşi copiii să-ţi sărute mâna. Apoi nici nu-i frumos, d-ta eşti om cult şi acest lucru nu-i cult să-l faci”. I-am răspuns: “această credinţă şi obişnuinţă din bătrâni nu se va şterge uşor din mintea copiilor. Eşti slobod, mi-a spus şi altă dată să nu le dai mâna s-o sărute”. Impresionanta cântare a „Prohodului Domnului” cântată de elevele şcolii care urmase cursurile la Mănăstirea Japca, au atras până şi pe sovietici de a asculta, spunând printr-o persoană de încredere că foarte frumoase cântări avem şi frumos executate. Toate acestea sunt fapte, nu vorbe. În acest an de încercare am cunoscut credinţa poporului nostru, necunoscută şi nesimţită până atunci. Am înţeles acum marele rost ce-l are strânsa şi apropiata legătură sufletească între păstor şi păstoriţi. Am văzut cum poporul nostru ştie să ţină la datinele strămoşeşti şi-şi face cu prisosinţă datoria de creştini. Nu am cuvinte să mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru această mare răbdare şi tărie de credinţă ce mi-a dat s-o am până la sfârşit. Numai datorită Atotputernicului Dumnezeu am scăpat să vedem iarăşi zile bune, zile senine, zile de renaştere a creştinătăţii şi a lumii întregi. Recunoştinţă şi mulţămire aducem armatelor Române şi Germane şi braţelor de fier ale conducătorilor lor. Preot Gheorghe Grădinaru Publicat din rev. “Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr. 5, p. 99-104.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

325

Nr. 2 CIRCULARA NR. 1 DIN 13 AUGUST 1941 EMISĂ DE CONSILIUL EPARHIAL AL ARHIEPISCOPIEI CHIŞINĂULUI Având în vedere, că ocupaţia bolşevică în Basarabia a atins grav şi viaţa Bisericii noastre din această provincie, producând diferite schimbări şi neorânduieli în organizaţia ei, se aduc la cunoştinţă tuturor clericilor din Arhiepiscopia Chişinăului, următoarele noastre dispoziţiuni spre conformare: 1. Toţi clericii refugiaţi sau repatriaţi din Basarabia, din cauza ocupaţiei bolşevice, se vor întoarce imediat la locurile lor avute la data de 28 iunie 1940 şi-şi vor continua serviciul cu tot zelul cerut de împrejurări. Întârzierea se va sancţiona. 2. Toate actele de administraţie bisericească, cum şi cazurile de sfinţire şi numire de clerici în timpul ocupaţiei bolşevice nu se iau în consideraţie. Deci clericii care au funcţionat în altă parte se vor înapoia la locurile lor. 3. Clericii: preoţi, diaconi, cântăreţi, călugări, veniţi din altă parte în cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului în timpul ocupaţiei bolşevice vor părăsi imediat Eparhia. În caz de nesupunere sunt preveniţi că se vor lua aspre măsuri împotriva lor prin forţa publică. 4. Slujbele bisericeşti se vor oficia peste tot în biserici şi în afară de biserici numai după calendarul îndreptat şi în limba Statului – românească, iar la slujbe pomenirea Familiei Regale, a Autorităţilor bisericeşti şi de Stat, se va face după dispoziţiunile în vigoare ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La ectenii se vor pomeni Eroii Neamului şi se vor pune cereri pentru izbânda Armatelor Române şi aliate. 5. Bisericile şi obiectele sacre profanate de bolşevici vor fi sfinţite din nou după rânduiala Bisericii, iar slujbele rămase nefăcute din diferite cauze în timpul ocupaţiei străine, se vor oficia fără întârziere numai de clerici, care funcţionează în mod canonic. 6. Preoţii care în timpul ocupaţiei bolşevice s-au lepădat de Biserică şi de credinţă sau au ocupat slujbe la sovietici, incompatibile cu misiunea lor, se îndepărtează definitiv din slujba avută în Biserică, iar dacă vre-un monah sau mirean a îndrăznit să săvârşească cele sfinte (Sfânta Liturgie sau altă taină bisericească) fără a fi avut hirotonie, aceştia se exclud din sânul Bisericii noastre. 7. Clericii care din diferite cauze au rămas în teritoriul ocupat, păstrânduşi demnitatea lor de clerici şi români, se menţin în mod provizoriu în serviciu până ce o comisie disciplinară va cerceta, de la caz la caz, purtarea fiecăruia în timpul ocupaţiei sovietice. Aceşti clerici sunt

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

326

Veaceslav Ciorbă

preveniţi, că deocamdată Statul nu-i consideră între funcţionarii săi şi deci vor sluji fără salar. 8. Clericii care din diferite cauze s-au repatriat ulterior datei de 28 iunie 1940, se menţin în slujba Bisericii ca funcţionari de stat, dacă sfatul disciplinar eparhial va găsi întemeiate motivele întârzierii lor în teritoriul ocupat. Toţi aceşti clerici, cum şi cei de la punctul 7, vor întocmi şi înainta Sf. Arhiepiscopii, imediat câte un memoriu în această privinţă, certificat de membrii Consiliului parohial, prezenţi în parohia respectivă. 9. Toţi preoţii parohi vor întocmi şi înainta de urgenţă, direct Arhiepiscopiei un raport detaliat asupra situaţiei de azi din parohia lor şi din parohiile suplinite de ei. În acest raport se vor menţiona atât lipsurile constatate, cum şi mijloacele de îndreptare privind viaţa duhovnicească, cât şi avutul bisericesc. 10.Este interzis să se pretindă taxe de la enoriaşi pentru slujbele bisericeşti. Aceasta se va lăsa cu totul la buna voinţă şi la posibilităţile fiecăruia. Recompensa deci va fi benevolă, fie în bani fie în natură (cereale). Celor săraci, cum şi familiilor mobilizaţilor slujbelor religioase obligatorii, ca botezuri, cununii şi înmormântări li se vor face cu totul gratuit. Cu arhiereşti binecuvântări Arhiepiscop Locotenent (ss) Efrem Tighineanul Consilieri-referenţi: (ss) Ic. st. I. Andronic (ss) Pr. Al. Scvoznicov Publicat din rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr. 7-8, p. 388-389.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

327

Nr. 3 CIRCULARA NR. 3042 EMISĂ DE CONSILIUL EPARHIAL AL EPISCOPIEI HOTINULUI Războiul sfânt care ne-a fost dat să-l trăim, cere preoţimii o activitate pastorală îndoită. Anume în acest război sfânt, datoria faţă de aproapele apare mai pronunţată ca în oricare alte vremuri din trecut, de pace sau de război. Acum păstorii sufleteşti trebuie să fie cât mai aproape de păstoriţii lor. Pe tinerii care pleacă în campanie, preotul trebuie să-i întărească, pregătindu-i sufleteşte, ca să le aprindă curajul şi să le întărească credinţa în puterea lui Dumnezeu, convingându-i totodată că cei rămaşi acasă ai lor vor avea tot sprijinul preotului şi autorităţilor. Preotul este dator să aibă o deosebită grijă faţă de cei rămaşi acasă: copii, femei şi părinţi bătrâni. Să fie educatorul şi adevăratul părinte al copiilor rămaşi fără supravegherea autoritară a părinţilor lor. Să susţină prin cuvânt şi faptă familiile celor plecaţi, făcând împreună cu soţia sa vizite pastorale individuale, care acum sunt mai necesare ca oricând. Dar, atât faţă de cei care pleacă în campanie, cât şi faţă de cei care rămân acasă – ştiindu-se starea sufletească excepţională şi a unora şi altora –, trebuieşte o deosebită atenţie pentru a-i feri de sectanţii propagandişti, care în trecut au ştiut şi acum ştiu să folosească vremurile tulburi, strecurând idei greşite – religioase şi sociale – enoriaşilor, membri ai Bisericii Ortodoxe. Vizite pastorale făcute de preot cu soţia sa, constituie cel mai bun mijloc de a feri pe enoriaşi de orice acţiune ascunsă a sectarilor, cunoscuţi vrăjmaşi dinăuntru ai Bisericii şi neamului nostru. Episcop, † PARTENIE Consilier Referent, Ic. St. D. Iavorschi Publicat din rev. „Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1942, nr. 5-6, p. 73-74.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

328

Veaceslav Ciorbă

Nr. 4 CIRCULARA NR. 1766 EMISĂ DE CONSILIUL EPARHIAL AL EPISCOPIEI CETATEA ALBĂ – ISMAIL Prin Decretul-Lege nr. 927, publicat în Monitorul Oficial nr. 305 din 30 decembrie 1942, au fost desfiinţate toate asociaţiile religioase existente. Prin aceasta s-a uşurat, într-o măsură mare, problema sectaristă de la noi, fără a fi rezolvată însă în mod definitiv. Cunoaştem din experienţă, încăpăţânarea sectanţilor şi spiritul habotnic de care au dat dovadă şi în trecut, ori de câte ori au apărut anumite restricţiuni cu privire la modul lor de funcţionare. Este fără îndoială că, şi acum, în urma desfiinţării tuturor asociaţiilor religioase, unii dintre sectanţi nu vor renunţa deodată la rătăcirile lor religioase, încercând să întreţină încăpăţânarea adepţilor lor, prin alimentarea speranţei deşarte că, mai târziu lucrurile se vor îndrepta în favoarea sectanţilor. Pentru a se pune capăt acestei stări anormale, care zădărniceşte într-o mare măsură efectele, ce se aşteaptă de la Decretul-Lege menţionat mai sus, este nevoie ca preoţimea noastră, conştientă de menirea ei, în împrejurările excepţionale de astăzi, să-şi intensifice activitatea misionară, şi prin pastoraţia individuală şi contactul personal, să îndemne pe cei rătăciţi să revină sincer la sânul Bisericii, să îmbrăţişeze şi să se pătrundă de credinţa ortodoxă, în care s-au născut, au trăit şi au murit părinţii şi strămoşii lor. Acolo unde se va constata rea-voinţă şi stăruinţă în rătăcire, care ar putea fi explicată numai prin tendinţa diabolică de a rămâne în izolare de unitatea credinţei a neamului românesc, – veţi apela la concursul autorităţilor comunale competente, pentru ca împreună să constataţi faptul, deferindu-l apoi Justiţiei, pentru sancţionarea legală a celor rătăciţi. Episcop Locotenent † POLICARP Consilier referent Secretar Ic. St. M. Madan Protod. I. Beladanu Publicat din “Buletinul Cetăţii Albe – Ismail”, Ismail, 1943, nr. 2, p. 18-19.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

329

Nr. 5 REALIZĂRILE MISIUNII ORTODOXE ROMÂNE ÎN TRANSNISTRIA Spicuiri din Darea de seamă a Misiunii asupra activităţii de la înfiinţare şi până la sfârşitul lunii decembrie 1941 Misiunea Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria a fost înfiinţată în urma ocupării acestei provincii dintre Nistru şi Bug de către glorioasele noastre armate şi cele aliate şi are ca scop organizarea vieţii bisericeşti de pe aceste plaiuri. Conducerea acestei Misiuni a fost încredinţată Î.P.C. Sale Păr. Arhimandrit Iuliu Scriban, având mână dreaptă în această grea lucrare pe P.C. Arhimandrit Antim Nica. Sediul Misiunii se găseşte la Tiraspol, într-un imobil din centrul oraşului. „Poporul de aici, – scrie Darea de seamă – în mare parte este blând şi credincios. Sforţările bolşevicilor de-al face ateu au fost zadarnice, bisericile dintre Nistru şi Bug au fost închise toate, iar o parte dărâmate sau prefăcute în magazii şi cluburi, afară de una singură de la Odesa, pe care o lăsase anume pentru a o arăta streinilor şi a duce în eroare vizitatorii de peste hotare asupra realităţilor din Rusia. Preoţii au fost, afară de mici excepţii, deportaţi sau ucişi”. „Încercările bolşevicilor însă de a smulge credinţa poporului prin silnicie şi prigoană n-au izbutit. Firea religioasă a poporului rus a rămas nezdruncinată. Doar asupra tineretului, comunismul a avut oarecare influenţă, însă aceasta se va şterge îndată ce va începe lucrarea de catehizare a Bisericii”. „Fenomenul de azi cel mai caracteristic în Transnistria este întoarcerea triumfătoare a poporului la credinţă. Peste tot se repară bisericile şi se sfinţesc altarele pângărite. Icoanele şi draperiile ascunse cu grijă sunt puse iar la locul de cinste”. „Este o mare sete de credinţă, care nu se lasă uşor astâmpărată. Credincioşii aduc copiii în masă la botez. Se repetă aievea sub ochii noştri o nouă creştinare a poporului asemănătoare cu cea de sub cneazul Vladimir al Kievului”. „Poporul transnistrian a primit cu mare bucurie vestea sosirii celor dintâi preoţi misionari. Venirea misionarilor le aduce, printre altele, încredinţarea că bolşevicii sunt departe şi înfrânţi”. „Activitatea de căpetenie a Misiunii, de la înfiinţare şi până azi, este legată îndeosebi de grija refacerii şi sfinţirii lăcaşurilor de închinare şi totodată de aceea a găsirii şi organizării cadrelor trebuitoare de misionari. Până acum au

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

330

Veaceslav Ciorbă

fost sfinţite 32 biserici şi un număr mult mai mare au fost deschise la dispoziţia credincioşilor, provizoriu, prin stropirea cu aghiasmă”. „Aici este locul a mărturisi că autorităţile civile şi militare de peste tot ne-au dat un mare sprijin la repararea sfintelor locaşuri”. Cei dintâi care au răspuns acestor nevoi duhovniceşti ale fraţilor transnistreni – după cum era şi firesc – au fost preoţii basarabeni, mai ales cei din apropierea Nistrului, care, imediat după înaintarea trupelor noastre spre Bug, au fost solicitaţi necontenit de credincioşii de peste Nistru pentru săvârşirea feluritelor taine şi slujbe bisericeşti. Mai târziu au venit în Transnistria şi echipe mai mari de preoţi din eparhia Chişinăului, Huşului şi din eparhiile ardelene. „Echipele acestea au lucrat mai mult în mijlocul populaţiei moldoveneşti lăsând o foarte frumoasă impresie. S-au săvârşit slujbe în graiul poporului, s-a predicat, s-au făcut botezuri în masă şi s-au împărţit cărţi de rugăciune şi cruciuliţe. Momentul culminant în lucrarea acestor echipe a fost sfinţirea bisericii de la Sucleia (Tiraspol), săvârşită de Î.P.S. Mitropolit Nicolae de peste munte, P.S. Nicolae Episcopul Oradiei, P.S. Grigore Episcopul Huşilor, P.S. Partenie Ciopron Episcopul Armatei, însoţit de Î.P.C. Arhimandrit I. Scriban, şeful Misiunii”. Pentru sărbătorile Crăciunului eparhia Chişinăului a trimis o mare echipă misionară sub conducerea p.c. misionari T. Rudiev şi N. Grosu. Echipa aceasta a fost trimisă pentru o singură lună, aducând multă mângâiere sufletească credincioşilor în timpul Sfintelor sărbători. Tot în acest timp şi Mitropolia Craiovei a trimis 9 ieromonahi care au fost repartizaţi spre slujba credincioşilor în jud. Dubăsari. Dar pentru o activitate misionară temeinică, se simte mare nevoie de misionari statornici, care să lucreze timp îndelungat, într-o regiune hotărâtă. Tot teritoriul Transnistriei este împărţit în 13 judeţe, fiecare judeţ are un protoiereu. În plus Municipiul Odesa îşi are protoiereul său. „De cântăreţi se simte mai puţin nevoie, deoarece se găsesc mulţi cântăreţi localnici. Cântăreţii fiind mireni, n-au fost supuşi aşa de mult prigoanei. Peste tot se găsesc coruri bine organizate”. „Numirea preoţilor şi cântăreţilor s-a făcut întotdeauna cu învoirea şi recomandarea chiriarhilor de unde veneau. Toţi clericii veniţi aici lucrează în chip onorific, având numai venitul epitrahilului, afară de 16 preoţi (din care 14 protoierei) încadraţi în condiţiunile tuturor funcţionarilor publici detaşaţi în Transnistria şi echipa de ieromonahi din Oltenia, cărora s-a acordat o mică diurnă şi cheltuielile de transport”.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

331

„Nădăjduim că în viitorul apropiat se va putea crea şi celorlalţi ostenitori din ogorul misionar de aci, o situaţie similară”. „Nu puţin ajutor ne-a fost dat în lucrarea misionară de aici şi de preoţii militari care, pe lângă îndatoririle lor imediate, găseau timp pentru a face misionarism”. „Altă categorie de lucrători în ogorul misionar al Transnistriei este alcătuită din preoţii băştinaşi, întorşi de curând din surghiun din regiuni îndepărtate. Numărul lor este de vreo 150. Lucrările de încadrare a acestora fiind în curs de executare, numărul lor exact se va cunoaşte foarte curând. Deocamdată au fost încadraţi 19 preoţi, 3 diaconi şi 8 cântăreţi”. „Cei mai mulţi din aceşti preoţi sunt bătrâni şi fără studii, hirotoniţi sub regimul bolşevic din rândul cântăreţilor şi chiar al credincioşilor. Din cei cu studii seminariale complete, sunt abia câţiva. Apoi majoritatea lor au făcut parte din jurisdicţia „Bisericii Vii”, frântura necanonică ieşită în 1923 din trunchiul Bisericii Patriarhului Tihon”. „Regimul sovietic a încurajat această dezbinare şi a dat la început mare sprijin „Bisericii Vii” ca să se organizeze şi să atragă de partea sa pe preoţii tihonieni. Simpatia sovietelor însă n-a ţinut mult, încât, la urmă şi preoţii „jivişti” cum li se spune celor din „Biserica Vie”, au avut aceiaşi parte de prigoană. „Jiviştii” mai poartă şi numele de „sinodalişti”, fiindcă episcopii lor se întruneau în sobor aparte, neavând legătură cu Patriarhul de la Moscova”. „Afară de „jivişti” se mai găsesc preoţi din ierarhia pretinsului episcop ucrainean Lipcovschi, precum şi preoţi lepădaţi de credinţă”. „Misiunea a înfiinţat o comisie specială în Odesa, care se îngrijeşte de verificarea preoţilor localnici. Lucrările ei însă merg cam greu, fiindcă mulţi preoţi şi-au pierdut actele încât dovezile trebuie să se reconstituie pe bază de mărturii”. „Jiviştii care au hirotonie valabilă se primesc în Biserica noastră prin declararea pocăinţei şi prin epitimie. Cazurile grave, în deosebi a preoţilor din ierarhia lui Lipcovschi şi a clericilor apostaţi, vor fi supuse Sf. Sinod”. „O parte din preoţii localnici, care au trecut prin comisie, au şi fost de acum numiţi şi ne sunt de mult folos. Ei însă nu sunt plătiţi de Stat, ci se întreţin din veniturile epitrahilului. Când vor fi posibilităţi mai multe, e bine să se facă ceva şi pentru ei, care au suferit aşa de mult sub regimul sovietic”. Alături de viaţa parohială au început să se organizeze şi mănăstirile, dintre care unele manifestă un început de viaţă misionară. Până acum am redeschis următoarele mănăstiri: 1. Sf. Pantelimon din Odesa, de călugări.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

332

Veaceslav Ciorbă

2. Sf. Maria Magdalena din Odesa, de maici. 3. Sf. Antonie (Osipovca), jud, Dubăsari, de călugări. 4. Sf. Treime din Balta, de călugări. 5. Sargorod, jud. Moghilău. 6. Florina, jud. Balta. 7. Bolişoi Fontan, lângă Odesa. „În primele 4 mănăstiri au început să se aşeze călugări şi să se organizeze viaţa chinovială. În ultimele trei încă nu sunt călugări, servind deocamdată ca biserici parohiale”. „La mănăstirea Sf. Treime din Balta, se desfăşoară o interesantă activitate misionară împotriva inochentismului. Oarecare activitate caritativă e vorba a se organiza în jurul mănăstirii Sf. Maria Magdalena din Odesa, în care, s-au adunat ca la 40 de maici”. „Numărul total al preoţilor misionari încadraţi în Transnistria din clerul de mir şi cel monahal (recrutaţi din ţară şi dintre localnici) este în prezent de 84. Este desigur prea puţin, faţă de ceea ce ar trebui să fie. Înainte de revoluţia bolşevică, în Transnistria erau două eparhii, având la un loc peste 2 000 de preoţi. Am fi bucuroşi să avem măcar un sfert din acest număr, cu condiţia însă să fie preoţi de mâna întâia, păstori sufleteşti desăvârşiţi, plini de duhul lepădării de sine şi de râvna apostolică”. Situaţia sectelor „Ar fi de adăugat câteva cuvinte despre situaţia sectelor şi a calendarului. Setea religioasă face ca poporul să fie gata să asculte pe oricine ar veni să le vorbească despre credinţă. În această atmosferă, uşor pot prinde sectele. Până acum încă nu se cunoştea un pericol apropiat în această privinţă. Pentru a preîntâmpina însă primejdia sectelor, este nevoie a aşeza un număr cât mai mare de preoţi luminaţi în mijlocul poporului şi aceasta s-o facem cât mai curând. Se simte deocamdată o înviorare a mişcării inochentiste, care îşi are leagănul în ţinuturile Balta şi Ananiev. Această mişcare în trecut a avut o mare înrâurire asupra moldovenilor dintre Nistru şi Bug”. „De asemenea se constată pe alocuri oarecare mişcări ale baptiştilor. Noi am luat toate măsurile ce ne-au fost cu putinţă. La Balta, în jurul mănăstirii Sf. Treime, reînfiinţată şi condusă de stareţul Zosima Cerchez, se duce o frumoasă lucrare de întoarcere a inochentiştilor la matca Ortodoxiei. Protopopul nostru de acolo, pr. Mihail Grosu, ne aduce la cunoştinţă că mulţi din aceşti rătăciţi s-au întors la dreapta credinţa în urma lucrării misionare a stareţului sus amintit”.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

333

Cum se prăznuiesc sărbătorile? „În privinţa ţinerii sărbătorilor în Transnistria, nu s-a luat nici o măsură oficială până în preajma Crăciunului din 1941, când Guvernământul Transnistriei, prin adresa nr. 07219 din 23 decembrie 1941, a hotărât ca sărbătorile Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei să fie ţinute de armată, şcoală şi administraţia românească după calendarul îndreptat, iar populaţia să fie lăsată a-şi prăznui sărbătorile după voia ei. Majoritatea credincioşilor au urmat exemplul dat de autorităţi şi a ţinut sărbătorile Crăciunului după stilul nou. Credem că foarte curând întreaga populaţie va trece pe nesimţite la calendarul îndreptat. Totuşi poporul şi mai ales preoţii localnici trebuiesc din vreme pregătiţi asupra acestui fapt, prin, conferinţe şi broşuri lămuritoare”. Pentru a ajunge la rezultatele dorite în reîncreştinarea Transnistriei este nevoie de înfiinţarea unor şcoli de pregătire a preoţilor dintre elementele localnice şi conducătorii Misiei fac sforţări în acest sens. Misiunea Ortodoxă din Transnistria simte mai ales nevoie de cărţi de ritual, de veştminte bisericeşti şi obiecte de cult. În acest sens face din nou apel către P.S. ierarhi ai Bisericii noastre şi către tot poporul credincios spre a fi ajutaţi. Publicat din rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 51-55.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

334

Veaceslav Ciorbă

Nr. 6 CONTRIBUŢIA ARHIEPISCOPIEI CHIŞINĂULUI LA LUCRAREA MISIONARĂ ÎN TRANSNISTRIA Eparhia Chişinăului fiind în imediata apropiere a ţinuturilor de dincolo de Nistru, a căutat în toate împrejurările şi pe toate căile să răspundă nevoilor duhovniceşti a fraţilor descătuşaţi, după 23 ani de tiranie comunistă. Î.P.S. Efrem, Locotenent de Arhiepiscop, imediat după venirea Î.P. Sale la Chişinău, a dat dispoziţie clerului din eparhie să ajute poporul din Transnistria cu cărţi de ritual şi obiecte de cult – oficiind şi slujbe religioase peste Nistru ori de câte ori vor fi solicitaţi. Acest oficiu l-au îndeplinit mai ales preoţii de pe malul Nistrului. Mai târziu, când s-a înfiinţat Misia Ortodoxă Română în Transnistria, numeroşi preoţi din eparhie au fost trimişi temporal în misie peste Nistru, iar unii din ei au fost detaşaţi pentru o misiune mai îndelungată, lucrând la organizarea bisericească a Transnistriei sub îndrumarea Î.P.C. Sale Arhim. I.Scriban – capul Misiunii Transnistriene şi a P.C. Sale Arhim. Antim Nica – vicarul Misiunii. Iată tabloul clerului de mir şi monahal din Eparhia Chişinăului, detaşaţi în misiune îndelungată în Transnistria, precum şi funcţiile ce li s-au încredinţat în Misiune: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

CEEOL copyright 2021

Pr. -

Nicolae Grosu T. Rudiev Andrei Nicov Mihail Grosu Nicolae Cuprian Visarion Popovici Gh. Harghel Vasile Bejan Gh. Popov Nicolae Şelaru Vlad. Eustratie Mis. Chiriţa David Portase Vlad. Popovici Gr. Smântână Alex. Timuş Alex. Svetlov Grigore Iacob Alex. Arventiev

insp. mis. protoiereu subprot. paroh -

30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48

Ierom. -

Ioachim Frunză Pavel Bradu Macarie Stavru Gherman Cojocaru Nicolae Ţurcanu Victor Iovu Ilarie Josan Isidor Guza Efrem Râlea Filaret Curcubet Nicolae Gherman Vasile Soltiţchi Iona Cimbir Inoch. Cojocaru Ilarion Hâncu Serafim Condrea Antonie Vidraşcu Iuvenalie Zamfir Calinic Manţog

CEEOL copyright 2021

335

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

20 21 22 23 24 25 26 27 28 29

Protosing. Ierom. -

Zosima Cerchez

49

Dionisie Haraz Pant. Gavrilovici Ioanichie Lupu Antim Tabac Ioanichie Zincenco Dumitru Solovei Damian Lozovan Elefterie Crăciun Alipie Matei

50 51 52 53 54 55 56 57 58

-

Sebastian Tocilat

Vichentie Gorceag Ierodiacon Gurie Melnic Monah Antonie Bălan Cânt. Vladimir Cazacu Constantin Ţărână Sevastian Didencu Ştefan Leahu Ion Ciubotaru Maxim Spătaru

Aceşti P.C. ieromonahi şi monahi au înfiinţat şi populat trei din mănăstirile în Transnistria, iar alţii au fost repartizaţi pe la parohii. În afară de aceştia ce se găsesc în Transnistria pentru misiune îndelungată, în timpul sf. sărbători ale Naşterii Domnului au mai fost trimişi în misiune temporară, următorii p.c. preoţi: 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78

Pr. -

Simeon Popovici Grigore Străistaru Valentin Popovici Gheorghe Ilicevici Ion Rouădedeal Dumitru Gavrilovici Teodor Gontaru Vladimir Murea Veasceslav Cutieru Mihail Harea Andrei Nicov-Vorniceni Pavel Cobâlaş Victor Chicu Mihail Vorobiev Adrian Dodul Tihon Bejan Petre Caisân Trofim Suruceanu Leonid Merenco Constantin Murea

79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95 96 97 98

Pr. -

Ioan Stoicov Andrei Grosu Constantin Croitoru Grigore Navroţchi Teodor Harghel Alexandru Crucerescu Gheorghe Erhan Vasile Nica Spiridon Eremia Serghei Cegolea Andrei Eşan Vasile Berliba Grigore Velicov Vasile Alistar Ion Platon Vasile Bejan Vasile Boţan Teodor Iazinschi Igor Macovei Nicolae Goian

Toţi aceşti preoţi, plecând în misiune într-o regiune devastată de bolşevici unde lipsesc obiectele de cult, au luat cu ei, spre folosinţă, sf. antimis, vase sfinte, veşminte şi cărţi de ritual, sf.mir, – de la bisericile parohiale care le aveau acestea de prisos sau de la mănăstiri. Unele biserici din Transnistria au fost de-a dreptul înzestrate de Arhiepiscopie, care a folosit în acest

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

336

Veaceslav Ciorbă

scop donaţiile făcute de către parohiile mai bine dotate precum şi din daniile Episcopiei Romanului şi altor episcopii trimise în acest scop. Astfel s-au dat pentru Transnistria: 377 cărţi de ritual în limba română şi slavonă; 46 evanghelii; 38 complete de veşminte preoţeşti; 7 stihare diaconeşti; 19 perechi de vase sfinte; 96 antimise; 5 perechi cununii; 8 steaguri; 5 mirniţe; una mie cărticele de rugăciuni; şase sute cruciuliţe; cinci sute calendare foi. Pe lângă acestea s-au donat încă icoane, literatură antisectară şi Foi Duminicale pentru popor. Publicat din rev. „Misionarul”, Chişinău, 1942, nr. 1, p. 55-57. Nr. 7 SITUAŢIE STATISTICĂ PRIVIND LOCAŞURILE DE CULT DIN TRANSNISTRIA (15 MARTIE 1943) 1941– La intrarea trupelor române în Transnistria Biserici închise (transf.) = 422 Biserici dărâmate parţial = 313 Biserici dărâmate în întregime = 235 Biserici în funcţiune (Odessa) = 1 Nr. de preoţi în funcţiune = 1

La 15 martie 1943 Biserici reparate şi redate cultului = 445 Case de rugăciuni reparate şi redate cultului = 187 Biserici în reparaţie sau construcţie = 187

Publicat după D. Stavrache, Gh. Vasilescu, „Misiunea bisericească română în Transnistria (1941-1944)”, în rev. „Document. Buletinul arhivelor militare române”, Bucureşti, 1998, nr. 2-3, p. 50.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

337

Nr. 8 NUMIREA MITROPOLITULUI VISARION PUIU ÎN CALITATE DE ŞEF AL MISIUNII ORTODOXE ROMÂNE PENTRU TRANSNISTRIA „Noi, Antonescu, Mareşal al României şi Comandant de Căpetenie al Armatei, În baza dispoziţiunilor Decretelor Legi nr. 3052 din 5 septembrie şi nr. 3072 din 7 septembrie 1940, DECIDEM: Art. 1. ÎPS Mitropolit Visarion Puiu se ataşează pe lângă Comandantul de Căpetenie al Armatei, cu misiunea organizării bisericilor şi îndrumării spirituale a populaţiei din Transnistria, în locul PC Arhimandrit Scriban, a cărui misiune încetează. Art. 2. ÎPS Mitropolit Visarion Puiu stă sub ordinele noastre directe şi ale Sanctităţii Sale Patriarhului Ţării. Dat la 16 noiembrie 1942, la Comandamentul de Căpetenie al Armatei”. (SS) ANTONESCU, MAREŞAL AL ROMÂNIEI ŞI CONDUCĂTORUL STATULUI Nr. 24 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 272 din 19 noiembrie 1942, p. 10.100) Publicat după D. Stavrache, Gh. Vasilescu, „Misiunea bisericească română în Transnistria (1941-1944)”, în rev. „Document. Buletinul arhivelor militare române”, Bucureşti, 1998, nr. 2-3, p. 52.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

338

Veaceslav Ciorbă

Nr. 9 NUMIREA ARHIMANDRITULUI ANTIM NICA ÎN CALITATE DE ŞEF AL MISIUNII ORTODOXE ROMÂNE PENTRU TRANSNISTRIA ANTONESCU, MAREŞAL AL ROMÂNIEI COMANDANT DE CĂPETENIE AL ROMÂNIEI În baza dispoziţiunilor Decretelor Legi nr. 3052 din 5 septembrie şi 3072 din 7 septembrie 1940, DECIDEM: Art. 1. PC Arhimandrit dr. Antim Nica, se ataşează pe lângă Comandamentul de Căpetenie al Armatei, în calitate de şef al Misiunii bisericeşti pentru Transnistria, în locul ÎPS Mitropolit Visarion Puiu, demisionat. Art. 2. PC Arhimandrit dr. Antim Nica, stă sub ordinele noastre directe şi ale Sanctităţii Sale Patriarhului Ţării. Dat astăzi, 14 decembrie 1943. ANTONESCU, MAREŞAL AL ROMÂNIEI ŞI CONDUCĂTORUL STATULUI Nr. 36 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 293 din 15 decembrie 1943, p. 11.584) Publicat după D. Stavrache, Gh. Vasilescu, „Misiunea bisericească română în Transnistria (1941-1944)”, în rev. „Document. Buletinul arhivelor militare române”, Bucureşti, 1998, nr. 2-3, p. 52.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

339

Nr. 10 SCRISOAREA PATRIARHULUI ALEXEI AL MOSCOVEI ADRESATĂ PATRIARHULUI NICODIM AL ROMÂNIEI 6 mai 1945 Prea Fericirea voastră iubitul întru Domnul frate şi împreună slujitorul măsurii noastre, Prea Fericite Patriarh NICODIM HRISTOS A ÎNVIAT! Această scrisoare a noastră va fi transmisă Prea Fericirii Voastre de delegaţia trimisă de noi şi de Sfântul Sinod în persoana Prea Sfinţitului Ieronim Zaharov al Chişinăului şi al Moldovei, a protoiereului Alexandru Smirnov din Moscova şi a preotului Mihail Zernov. Aceştia vor mărturisi Domniei Voastre, ca o completare la ceea ce este mai jos expus în scris, sentimentele unirii frăţeşti care mă însufleţesc pe mine şi Biserica Ortodoxă Rusă cu privire la Biserica Ortodoxă Română şi faţă de Prea Fericirea Voastră a Întâistătătorulului ei. Urmând ferm calea dragostei şi a păcii poruncită nouă de Domnul, Biserica Ortodoxă Rusă a păstrat raporturile frăţeşti şi comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Română şi atunci când ea, depărtându-se de principiile adevăratei Ortodoxii, a comis faţă de sora ei Biserica rusă fapte care nu pot fi justificate prin canoanele bisericeşti, precum: presiunea administrativă, cu toate consecinţele care izvorăsc din aceasta, asupra Eparhiei ortodoxe ruse din Basarabia, care în chip nelegiuit a fost smulsă de la Rusia, şi la fel şi în Eparhia Odesei în timpul cât a fost ocupată. Acum, mulţumim lui Dumnezeu, împrejurările relaţiilor noastre, atât a celor politice, cât şi a celor bisericeşti, s-au schimbat radical şi noi împreună cu Domnia Voastră cu satisfacţie şi bucurie duhovnicească putem îndrepta ceea ce se cere îndreptat şi ferm să stăm pe calea canonică a unirii frăţeşti care ne-a fost nouă lăsată de Supremul Îndrumător al păstorilor Domnul nostru Iisus Hristos care a dat Bisericii Sale şi fiilor ei sfinţita şi mântuitoarea poruncă a dragostei şi binecuvântatul dar al unirii duhovniceşti care se întinde peste toată activitatea Sfintei Soborniceşti şi Apostoliceşti Biserici. Acestei uniri întru Hristos a Bisericilor noastre s-a pus începutul prin aceea că după binecuvântarea Prea Fericirii Voastre, la Sinodul nostru bisericesc local au fost prezenţi reprezentanţii Bisericii Române în frunte cu vrednicul episcop al Argeşului Iosif şi care a participat împreună cu noi la cina Domnului şi la toate solemnităţile bisericeşti care au avut loc în timpul Sinodului nostru.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

340

Veaceslav Ciorbă

Să fie tare şi nezdruncinată această unire între Bisericile noastre, iar pentru a întări aceste legături duhovniceşti, care din vechime leagă Bisericile noastre ortodoxe – Română şi Rusă, şi pentru a adânci această binefăcătoare unire între noi, – eu şi Sfântul Sinod al nostru am îndreptat către Prea Fericirea Voastră delegaţia noastră. Concomitent doresc să atrag atenţia Prea Fericirii Voastre la următoarele aspecte care cer din partea Domniei Voastre unele schimbări în numele întregii Ortodoxii: 1. Biserica Ortodoxă Română trebuie să revină la slujbele bisericeşti după stilul vechi şi în tot cazul Pascalia trebuie să fie identică cu Pascalia care este primită în toate Bisericile Ortodoxe. 2. Biserica Ortodoxă Româna trebuie să asigure prin mijloacele sale editarea cărţilor bisericeşti de cult în limba slavonă bisericească pe tot cuprinsul anului într-o aşa cantitate ca să ajungă la toate bisericilor din Basarabia şi din aşanumita (în timpul războiului României cu Uniunea Sovietică) Transnistrie pentru a compensa pierderea acelor cărţi care au fost distruse în perioada 1918-1944, de asemenea să restituie obiectele bisericeşti şi veşmintele care au fost luate din bisericile localităţilor ocupate de români, la fel şi toate mijloacele financiare bisericeşti care au fost luate, precum şi alte lucruri de preţ. 3. Biserica Ortodoxă Română trebuie să intervină înaintea Guvernului său pentru eliberarea şi admiterea pentru slujirea celor sfinte a preoţilor ortodocşi ruşi care sunt în închisori sau sub alte feluri de apăsări, care au fost lipsiţi de parohii şi au fost lipsiţi de libertatea religioasă pentru faptul că au fost credincioşi jurisdicţiei ruseşti şi au refuzat să se supună reformelor care s-au introdus de Patriarhia Română. Iată principalele probleme care împiedică unirea deplină între Bisericile noastre şi care cer dezlegarea lor imediată. Salutând pe Prea Fericirea Voastră şi Biserica Română cu luminatul Praznic al Învierii lui Hristos şi chemând binecuvântarea Domnului asupra credinciosului popor român, eu cer rugăciunile Voastre bineplăcute lui Dumnezeu pentru pace şi pentru buna stare a Bisericii Ruse şi sărut cu sărutare sfântă pe Prea Fericirea Voastră, pe care-l iubesc şi în acelaşi gând cu iubire frăţească între Domnul şi unire nezdruncinată rămân al Prea Fericirii Voastre întru Hristos frate şi coliturghisitor. ALEXEI, PATRIARHUL MOSCOVEI ŞI A TOATĂ RUSIA Moscova, Învierea lui Hristos, 23/6 mai 1945 Publicat din rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 82.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

341

Nr. 11 RĂSPUNSUL PATRIARHULUI NICODIM AL ROMÂNIEI LA SCRISOAREA PATRIARHULUI ALEXEI AL MOSCOVEI 18 mai 1945 PREA FERICIREA VOASTRĂ ŞI ÎNTRU HRISTOS IUBITE FRATE, A fost o mare bucurie pentru Noi şi pentru Biserica României, să primim delegaţia Prea Fericirii Voastre şi a Sfântului Sinod al Bisericii Pravoslavnice Ruse, în persoana Prea Sfinţitului Ieronim al Chişinăului, a Prea Cucernicului Protoiereu al Moscovei Alexandru Smirnov şi a Cucernicului Preot Mihail Zernov, tocmai în săptămâna luminată de Învierea Domnului. Cu bucuria aceasta în suflet, Vă răspund, potrivit creştinescului obicei, HRISTOS A ÎNVIAT! Dragostea dumnezeiescului nostru Arhipăstor, vădită omenirii prin patimile, moartea şi învierea Sa şi lăsată nouă poruncă pentru buna înţelegere şi fericirea oamenilor şi popoarelor, este adânc sădită în inima noastră, a ierarhilor şi întregului popor Român drept credincios. Cu dragoste am privit totdeauna la sora noastră, Biserica Rusă, cu adâncă dragoste am dorit şi dorim o unire deplină şi o neumbrită înţelegere sufleteasca cu Ea. Anii din urmă n-au micşorat câtuşi de puţin aceste sentimente, iar, când Domnul a voit şi ne-a dat putinţă, am alergat şi fără umbră de şovăială am prins firul legăturilor frăţeşti. Alegerea Prea Fericirii Voastre de Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia Ne-a venit ca un prilej dăruit de Dumnezeu. Aşa privind lucrurile şi neputând veni Noi înşine, am trimis delegaţia noastră să fie de faţă şi să liturghiseasca la întronarea Prea Fericirii Voastre drept dovadă a vechilor şi nezdruncinatelor legături de dragoste şi unire întru Domnul între Noi, Bisericile şi Popoarele noastre. Delegaţia Prea Fericirii Voastre Ne aduce acum cel mai dorit răspuns şi arată întărirea dragostei şi unirea cugetelor noastre. Aţi socotit de bine, Prea Fericite să amintiţi şi de necazurile izvorâte din aceşti patru ani de război din urmă. Din inimă, încredinţăm pe Prea Fericirea Voastră că Noi şi Biserica noastră am privit toate acestea cu adâncă părere de rău, şi Ne-am îndreptat cu smerenie către Cel Atotputernic rugându-L fierbinte să ne lumineze pe toţi şi să rânduiască toate după sfânta şi neasemuita Lui dreptate. Biserica noastră a păstrat apoi fără încetare cea mai strânsă legătură canonică cu Patriarhia Ecumenică şi cu Bisericile autocefale surori nepăşind la

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

342

Veaceslav Ciorbă

nimic şi neieşind cu nimic din calea Ortodoxiei care este şi calea Sfintei Biserici a toată Rusia. În acest cuget curat şi frăţeşte devotat, am citit şi cercetat cu toată luarea aminte scrisoarea Prea Fericirii Voastre din 23/6 mai 1945, înfăţişată Nouă de delegaţia cu care Ne-aţi bucurat. Iar, drept răspuns de dragoste şi pentru luminarea celor aflate într-însa, aşternem aici cele ce urmează, 1. Biserica Ortodoxă Română a îndreptat în 1924 calendarul, după care se călăuzeşte astăzi, nu din proprie iniţiativă şi singură, ci pe temeiul unei înţelegeri cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol şi cu celelalte Patriarhii şi Biserici autocefale ortodoxe. Iniţiativa îndreptării calendarului iulian a fost luată de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1920. În mai, l923, o comisiune formată din delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe şi întrunită la Constantinopol, s-a oprit la hotărârea ca de la 1 Octombrie să se socotească cu data de 14 Octombrie, adăugându-se astfel cele 13 zile – cu care întârziase calendarul iulian faţă de datele calendaristice stabilite de Sinodul Ecumenic din Niceea. Pentru data Sfintelor Paşti s-a păstrat însă întru totul neatinsă Pascalia hotărâtă de înaltul Sinod Ecumenic. Ideea aceasta care a rezolvat multe probleme a fost primită de Patriarhia Ecumenică şi de toate Bisericile Ortodoxe surori. Păstrăm întinsă corespondenţă, purtată întru aceasta, cu Bisericile Ortodoxe surori, dintre care unele cereau realizarea imediată a celor hotărâte la Constantinopol, mai ales că nimeni nu vede piedică de ordin dogmatic sau de tipic. Biserica noastră nu a păşit la hotărâre decât în Octombrie 1924. Calendarul îndreptat nu se apropie de calendarul gregorian, pentru că şi acela e greşit. E limpede apoi că el a fost primit de Biserica Ortodoxă Română în 1924, de acord cu toate Patriarhiile şi Bisericile Ortodoxe surori, şi fără a schimba Pascalia. 2. În privinţa restituirii cărţilor de ritual ori de retipărire a acestora în limba slavonă, ca şi în privinţa obiectelor bisericeşti distruse ori ridicate din Basarabia şi din aşa-zisa Transnistrie, datori şi bucuroşi suntem să dăm următoarele lămuriri. Auzim acum de lucruri luate din Basarabia ori din Transnistria, de autorităţile în drept şi anume în toiul luptelor ori de teama luptelor distrugătoare. Noi nu ştim ce anume lucruri, fiindcă n-am primit nimic şi nici n-am aflat ceva dintre acestea în centrele eparhiale ori la preoţii pe care îi cunoaştem. Putem împărtăşi însă Prea Fericirii Voastre vestea bucuroasă cum Guvernul Român a urmărit şi urmăreşte de aproape restituirea oricărui lucru luat din Basarabia ori din aşa-zisa Transnistrie. Cu aceeaşi hotărâre se ocupă de acest neajuns şi Comisia Interaliată de Control. La rândul Nostru, vom socoti de datorie grab-

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

343

nică să stăruim pe lângă Domnul Ministru al Cultelor şi să-l rugăm ca toate să se petreacă, în această privinţă după dreptate şi după dorinţa Prea Fericirii Voastre. Nici o lipsă nu trebuie să rămână neîmplinită. 3. Întru ce priveşte punctul al treilea din scrisoarea Prea Fericirii Voastre, suntem fericiţi să Vă arătăm că Biserica Ortodoxă Română n-a prigonit şi n-a închis pe nimeni şi cu deosebire pe nici unul dintre clericii învinuiţi de împotrivire la aşa-zisele reforme din Patriarhia Română. Şi aceasta nu numai din pricina tradiţiei şi omeniei noastre ci şi din pricina că n-au existat „reforme” în Patriarhia Română, şi n-a putut exista, prin urmare, nici un fel de împotrivire. E adevărat, că, la început, după îndreptarea calendarului, făcută, cum am arătat, în desăvârşita canonicitate şi unire cu Bisericile surori, s-au arătat nedumeriri în sânul unei foarte mici părţi din lumea neştiutoare aşezată la Miază-Noapte în Moldova şi Basarabia. Biserica noastră a pornit îndată să lumineze pe toţi pe cale paşnică şi cu mijloace duhovniceşti. Şi toate erau aproape limpezite. S-au ivit însă propagandişti susţinuţi de un aşa-zis episcop ortodox care trăia la Viena şi s-a mutat mai apoi în Germania. Aceştia au pornit să tulbure lumea şi să o învrăjbească, pornind-o nu împotriva Bisericii, ci împotriva Statului Român. Când tulburările au devenit grave, Statul şi-a luat măsurile de siguranţa şi a apărat ordinea. Nu mai era vorba nici de convingeri religioase, nici de calendar, ci de-a dreptul de agitaţie politică. Libertatea religioasă este, Prea Fericite, un fapt hotărât în România, mai ales astăzi, şi nu ştim să se afle cineva în închisoare sau cu vreo altă apăsare, din pricini de credinţă. Noi vom cercetă totuşi şi vom ruga Guvernul Ţării să lămurească lucrul, în sensul prea drept al dorinţei Prea Fericirii Voastre. 4. Delegaţii Prea Fericiri Voastre au pus înainte şi problema preoţilor refugiaţi din Basarabia. Noi i-am învinuit pe toţi, Prea Fericite, fiindcă şi-au lăsat credincioşii fără păstori. Ei au fugit însă de groaza Războiului, iar Noi i-am ajutat creştineşte şi părinteşte ca să poată trăi până la reîntoarcerea lor acasă. Cu mult timp înainte de sosirea delegaţiei Prea Fericirii Voastre, Noi am rugat Guvernul Român să limpezească această chestiune, potrivit dispoziţiilor Convenţiei de Armistiţiu. Noi ne-am spus cuvântul, şi lucrul priveşte de aici înainte autoritatea de Stat. PREA FERICIREA VOASTRĂ, Marii Aliaţi, în frunte cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, au dobândit prin jertfe grele şi cu ajutorul lui Dumnezeu VICTORIA. Fascismul şi nazismul teutonic distrugător sunt la pământ. Poporul Românesc s-a alăturat fără şovăire, îndată ce i s-a dat putinţa şi în frunte cu prea iubitul nostru REGE, Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Marilor Aliaţi,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

344

Veaceslav Ciorbă

Statele Unite ale Americii şi Angliei. Bisericilor noastre le rămâne îndatorirea de a strânge puternic legăturile ce le unesc de veacuri. Unite din convingere şi pline de dragoste, ele trebuie să înalţe rugăciuni fierbinţi către Dumnezeul Puterilor, cerându-i ajutorul şi binecuvântarea pentru toţi cei ce vor pacea şi fericirea omenirii. Îndatoririle acestea sfinte stăpânesc sufletul Nostru. Acestor îndatoriri le-am închinat viaţa şi puterea pe care va binevoi Dumnezeu să Ne-o dăruiască. Cu aceste gânduri înalte închei răspunsul meu de dragoste la scrisoarea Prea Fericirii Voastre şi chem smerit binecuvântarea lui Dumnezeu asupra întregului popor din măreaţa Voastră Patrie, în rugăciunile Noastre, rămâneţi totdeauna, Prea Fericite în locul cel mai luminos. Răspund sărutărilor Prea Fericirii Voastre cu sărutare sfântă şi frăţească, cu dragoste şi nădejde de unire nezdruncinate în Domnul. Al Prea Fericirii Voastre întru Hristos frate şi împreună liturghisitor, PATRIARHUL ROMÂNIEI NICODIM Publicat din rev. „Cugetul. Revistă de Istorie şi Cultură”, Chişinău, 1995, nr. 1-2, p. 83-84.

CEEOL copyright 2021

Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Otaci, Domnului” Călărăşăuca pl. Soroca

Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Orhei, Domnului” Tabora pl. Orhei

3.

4.

r. Călăraşi, pl. Chişinău

Mănăstirea de maici “Naşterea Maicii Domnului” Răciula

2.

r. Nisporeni, pl. Chişinău

3

Mănăstirea de maici “Sf. Dumitru” Vărzăreşti

2

1.

1

Denumirea mănăstirii

Raionul, Plasa

Numărul nevoitorilor 151

90

262

130

4

Proprietatea funciară (în hectare) 30,5

52

20

20

5

Pământ arabil 28

?

18

15

6

Livadă 8

Vii

1,5

?

1

1

-

1

2,5 2,5

7

Total 2

6

4

6

9

-

4

-

2

10

Vaci

Inclusiv

2

2

4

4

11

Boi apţi de muncă

Cai

1

5

-

2

12

Total

Vite cornute

1

5

-

2

13

Inclusiv apţi de muncă

Inclusiv

Oi şi capre 18

25

-

22

14

-

-

-

2

15

Porci

CEEOL copyright 2021

-

15

-

-

16

Stupi de albine

Nr. 12 DATE STATISTICE PRIVIND GOSPODĂRIILE MĂNĂSTIRILOR DIN RSSM ÎN 1945

Observaţii 17

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

345

CEEOL copyright 2021

Mănăstirea de maici “Sf. Treime” Saharna

Mănăstirea de maici “Înălţarea Domnului” Japca

Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Brăviceni, Domnului” Frumoasa pl. Orhei

Mănăstirea de călugări “Adormirea Maicii Domnului” Hârbovăţ

Mănăstirea de călugări “Înălţarea Domnului” Hârjauca

Mănăstirea de călugări “Cuv. Parascheva” Hâncu

Mănăstirea de călugări “Sf. Irh. Nicolae” Dobruşa

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

r. Cotiujeni, pl. Soroca

32

14

55

48,5

107

69

70

78

52,5

12

29

34

43

32

44

65

50

10

25

15

14

12

4

1,5

2

2

8

12

2

13

8

2

4

2

4

-

5

4

-

2

6

8

2

8

4

2

2

10

4,5

10

4

6

Încă nu au fost transmise datele

49

23

14

9

1

-

2

-

-

2

2

4

2

-

2

-

-

2

2

4

2

-

-

14

32

-

12

65

40

18

20

-

29

12

-

5

-

2

-

-

-

-

-

80

25

20

346

r. Străşeni, pl. Chişinău

r. Călăraşi, pl. Chişinău

88

30

90

31

163

160

Este prisacă

r. Brăviceni, pl. Orhei

pl. Soroca

r. Rezina, pl. Orhei

Mănăstirea de maici “Sf. Irh. Nicolae” Hirova

r. Orhei, pl. Orhei

Mănăstirea de maici “Adormirea Maicii r. Cotiujeni, Domnului” Cuşelăuca pl. Soroca

6.

5.

CEEOL copyright 2021

Veaceslav Ciorbă

Nu a fost indicat nr. de stupi

Mănăstirea de călugări “Adormirea Maicii Domnului” Căpriana

Schitul de călugări “Sf. Irh. Nicolae” Condriţa

Mănăstirea de călugări “Naşterea Maicii Domnului” Curchi

Mănăstirea de călugări “Sf. Treime” Pripiceni

Mănăstirea de călugări “Sf. Treime” Rughi

Schitul de călugări “Sf. M. Mc. Gheorghe” Suruceni

Mănăstirea de călugări Sârbeşti

Mănăstirea de călugări Ţâpova

Mănăstirea de călugări “Adormirea Maicii Domnului” Ţigăneşti

Mănăstirea de călugări Bocancea

15.

16.

17.

CEEOL copyright 2021

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25

r. Străşeni, pl. Chişinău

r. Brăviceni, pl. Orhei

5,75

43

43,5

51,5

68

52

60

15

38

Date nu sunt.

49

Date nu sunt.

6

18

r. Chişinău, pl. Chişinău r. Sângerei, pl. Bălţi

12

10

r. Otaci, pl. Soroca

r. Rezina, pl. Orhei

55

43

r. Străşeni, pl. Chişinău

r. Orhei, pl. Orhei

50

r. Bender, pl. Bender

25

5

35

40

50

24,5

20

32

15

10

18

-

2

3

-

9

4

0,25 0,5

6

0,3

1,5

33,5 10

22

10

-

8

3

1

4

1

4

-

6

-

2

2

1

2

1

-

-

1

-

4

1

-

2

-

4

-

4

-

2

1

4

-

1

2

-

1

-

2

1

4

-

1

2

-

1

-

64

9

28

7

-

-

-

32

-

8

1

2

2

-

3

-

4

-

30

-

2

2

-

30

-

-

32

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 39.

Mănăstirea de călugări Noul Neamţ Chiţcani

14.

CEEOL copyright 2021

347

CEEOL copyright 2021

348

Veaceslav Ciorbă

Nr. 13 STATUTUL MĂNĂSTIRII CU VIAŢĂ DE OBŞTE anul 1945 Vârsta intrării în mănăstire nu este limitată. Celui ce vrea să vină la mănăstire nu i se cere nimic, afară de bunăvoinţa de a se strădui spre folosul sufletului său şi de a lupta cu ispitele. Mai apoi, după ce se va vedea strădania lui în decurs de mai mulţi ani, se va cere permisiunea conducerii eparhiei pentru a fi tuns în călugărie, pe urmă poate fi ridicat după merite la rangul de ierodiacon sau ieromonah. Vârsta tunderii în monahism nu trebuie să fie mai mică de 30 de ani. Serviciile divine se oficiază în bisericile din mănăstiri în fiecare zi, după o anumită rânduială: – seara, la orele 17.00-18.00 în timp de vară, iar în timp de iarnă la orele 15.00-16.00 se oficiază Ceasul IX, Vecernia şi Pavecerniţa Mică; la orele 3 dimineaţa se slujeşte Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul I, apoi după un timp – Ceasul III şi Ceasul VI şi Liturghia, care se sfârşeşte dimineaţa nu mai târziu de orele 8.00-9.00. Duminica şi la sărbătorile împărăteşti, la slujbă sunt prezenţi majoritatea fraţilor din mănăstire; în celelalte zile, la slujbe vin, îndeosebi, bătrâni, pe când ceilalţi merg la ascultări, după cum au fost rânduiţi de părintele stareţ. În ajun de duminică sau de vreo sărbătoare, în biserică se slujeşte Privegherea, care constă din unirea Vecerniei şi Utreniei, slujba se termină la orele 22.00-23.00 seara. Serviciile divine se oficiază, cu precădere, în limba moldovenească. Toţi fraţii trăitori pe teritoriul mănăstirii au masă comună, îmbrăcăminte, încălţăminte, iluminare, încălzire şi locuinţă – totul este asigurat de mănăstire. În schimbul grijii oferite de mănăstire pentru fraţi şi călugări, aceştia îşi oferă braţele de muncă în câmp, la vii şi în grădini etc. Ascultările se fac şi în biserică, la bucătării, la brutărie, în ateliere şi grajduri. Alimentaţia membrilor mănăstirii constă din două mese oferite în trapeza comună; fiecare masă constă din două feluri de mâncare şi nu mai mult. Prânzul se îmbunătăţeşte în zilele de sărbătoare, când la masă se dă carne, ceea ce mănăstirilor din Basarabia le-a fost aprobat prin hotărârea Sfântului Sinod. Fraţilor, care lucrează în condiţii grele, le este permis a mânca adăugător. Semnat de fostul protopop, locţiitor al stareţului mănăstirii Hârbovăţ egumenul Iraclie Florea (Flocea ? – n.a.) Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 38.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

349

Nr. 14 STATUTUL MĂNĂSTIRII CU MOD DE VIAŢĂ IDIORITMIC anul 1945 Regulamentul în mănăstire este pe jumătate în comun (de obşte). Fiecare nou-venită în mănăstire, este datoare să trăiască 3-5 ani în apropierea stareţei, timp în care va fi pusă la încercare, îndeplinind orişice fel de muncă şi poruncă. Dacă în acest răstimp nu îndrăgeşte viaţa monahală, atunci are tot dreptul să se reîntoarcă în lume. Cele, care rămân neclintite în faţa încercărilor, sunt luate ca ascultătoare la vreo maică, după alegerea şi hotărârea maicii-stareţe împreună cu Sfatul mănăstiresc. Fiind în preajma acelei maici, sora trebuie să poarte grijă de îndrumătoarea sa, să lucreze şi s-o asculte pe aceasta în toate. În schimb, maica este obligată din partea sa ca s-o îmbrace, s-o încalţe, s-o hrănească, s-o înveţe să citească şi să scrie, să cânte, s-o deprindă, într-un cuvânt, cu viaţa şi duhul monahal. În cazul de deces al maicii îndrumătoare, ascultătoarea moşteneşte chilia. Odată cu atingerea vârstei de 40 de ani ascultătoarea este tunsă în monahism. Atunci ei i se va permite să deţină o chilie a sa, să aibă în ascultare o soră. Fiecare maică are datoria să-şi poarte singură grijă de sine şi viitorul ei, căci de la mănăstire ea nu primeşte nici un fel de ajutor. Dacă vreo ascultătoare n-a moştenit de la îndrumătoare chilie, atunci ea trebuie să şi-o construiască sau s-o cumpere de la mănăstire cu drept de folosinţă pe viaţă. Chilia trebuie să fie păstrată în curăţenie deplină, iar dacă necesită lucrări de reparaţie, acestea se fac din contul personal al maicii. Atunci, când lucrul din câmp este în toi, toate trăitoarele din mănăstire, cu excepţia celor bătrâne şi bolnave, trebuie să iasă la muncă: la prăşit, la plivit, să pună cartofi, sfeclă etc., la strâns legume, fructe; maicile trebuie să ajute la treierat, la strâns şi curăţat porumb şi alte multe treburi legate de munca agricolă. Pentru toată această muncă ele nu primesc nimic. Fiecare trăitoare din mănăstire, excluzând pe cele bătrâne şi bolnave, trebuie să îndeplinească o anumită funcţie după putinţă: să citească, să cânte în biserică, să facă curat, să tragă clopotele, să ungă cu lut, să văruiască ş.a. Dimineaţa, seara şi la miezul nopţii, fiecare din cele prezente pe teritoriul mănăstirii, trebuie să se adune la slujbă. În timpul liber, maicile lucrează în folosul propriu, pentru a se întreţine. Ele se ocupă de prelucrarea lânii aduse de către ţăranii de prin împrejurimi: o

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

350

Veaceslav Ciorbă

spală, o piaptănă, o torc, ţes stofă, împletesc ciorapi şi mănuşi. Toate acestea sunt făcute cu mijloace primitive. Plata primită în schimb de la ţărani este în natură: pâine, ulei, lemne, uneori şi în bani, după cum se împăcau părţile. Maicile din mănăstire nu trebuiau să aibă gospodărie, doar câteva păsări (găini, raţe etc.). Maicile au datoria să trăiască în curăţie şi înfrânare. Dacă, cineva a încălcat această poruncă şi nu se pocăieşte, atunci prin hotărârea Sfatului mănăstiresc ea este izgonită din mănăstire ca fiind nevrednică. Stareţa este aleasă dintre maicile mănăstirii, cea mai destoinică, de către adunarea mănăstirii cu majoritatea voturilor. Alegerea este confirmată de către arhiereu. Stareţa administrează mănăstirea în conlucrare cu consiliul economic, ales dintre monahiile cele destoinice. Darea de seamă referitor la situaţia treburilor mănăstireşti, maica stareţă trebuie s-o prezinte anual arhiereului eparhial până la data de l aprilie. Stareţa mănăstirii Cuşelăuca maica Iroida Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 6, f. 33 şi verso.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

351

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Nr. 15 PLÂNGERE A UNOR PREOŢI ŞI CÂNTĂREŢI, ADRESATĂ LUI STALIN 4 iunie 1946 Am slujit în timpul vechiului regim şi eram mulţumiţi, în timpul guvernării româneşti la fel, dar acum în fruntea Bisericii din RSSM stă Ieronim, care conduce nu după canoane şi nu după legile de azi. Toţi preoţii şi cântăreţii, care se adresează cu vreo cerere în scris sau oral, în loc de un răspuns călduros, vlădica se scoală de pe scaun şi strigă fiecăruia: „Huliganule, idiotule neruşinat, ieşi de aici” şi noi ieşim din cancelaria mitropolitană. Cine din preoţi oferă un cadou lui Ieronim, prin intermediul mamei sale, până la 1 000 de ruble, pe acela îl primeşte aparte şi răspunde mult mai blând, dar rezultatul celui cu plângere este de scurtă durată (3 luni). De asemenea, sunt hirotoniţi tineri cântăreţi în vârstă de 22-24 de ani, care nu cunosc bine tipicul bisericesc, dar dacă plătesc (oferă) de la 5 la 10 mii de ruble lui Ieronim, în scurt timp sunt hirotoniţi. De exemplu, Tudoran, parohul bisericii din Nişcani, Călăraşi, iar dascălii mai vechi stau în rând cu banii în mână. Preoţii şi dascălii mai vechi, dacă doresc să treacă în altă parohie, Ieronim nu le permite. Dorim să trecem în altă Eparhie. Ieronim refuză. Am anunţat despre aceasta pe patriarhul Alexei, dar nu a fost luată nici o măsură. Trimiteţi-l pe Ieronim în Rusia, iar nouă daţi-ne un episcop liniştit. Câteva semnături Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 12, f. 109.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

352

Veaceslav Ciorbă

Nr. 16 SCRISOAREA SECRETARULUI CC AL PC DIN RSSM N. KOVALI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC AL PC DIN UNIUNEA SOVIETICĂ GH. MALENKOV iunie 1949 Secretarului CC al PC din Uniunea Sovietică tov. Gh. Malenkov În ultimii ani în RSSM cu ajutorul CC al PC şi guvernului unional au fost obţinute rezultate serioase în restructurarea socialistă şi ridicarea culturii poporului. De către organizaţiile de partid şi sovietice ale republicii au fost luate măsuri pentru intensificarea propagandei antireligioase şi lichidarea influenţei ţercovnicilor asupra populaţiei. În rezultatul acestora, în anii postbelici în republică nu a fost deschisă nici o biserică nouă. Numărul total al bisericilor în funcţiune s-a redus de la 617 în 1945 până la 567 – la 1 iulie a.c., iar al mănăstirilor – de la 25 la 20. 1. În legătură cu faptul, că mănăstirile constituie una din cele mai periculoase pepiniere ale fanatismului religios şi obscurantismului, bază a sectelor inochentiste, sunt strâns legate cu populaţia din jur şi având în posesie gospodării, exploatează în mod ascuns cea mai săracă pătură a ţărănimii, precum şi în legătură cu faptul, că călugării, în majoritatea lor, sunt atacaţi de boli venerice şi prezintă un pericol serios pentru sănătatea populaţiei, Vă rugăm, Gheorghi Maximilianovici, să ne permiteţi: a. Să reducem în 1949 numărul de mănăstiri. Să închidem următoarele din ele: Căpriana, Hârjăuca, Hâncu, Dobruşa, Vărzăreşti; b. Să impunem mănăstirile la plata impozitului pe venit după venitul real provenit din gospodăria agricolă şi alte venituri, dar nu conform normelor existente de venit. 2. Ţinând cont de faptul, că în republică sunt 374 de biserici care timp îndelungat nu funcţionează, iar clădirile lor au degradat şi se risipesc, să permiteţi Consiliului de Miniştri al RSSM să transmită clădirile acestor biserici, precum şi clădirile de locuit şi cele gospodăreşti ale mănăstirilor instituţiilor culturale şi de iluminare şi organizaţiilor economice. Secretarul CC al PC din RSSM N. Kovali Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova, F. 51, inv. 9, d. 5, f. 44-45.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

353

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Nr. 17 PROIECT DE ÎNCHIDERE A MĂNĂSTIRILOR DIN RSSM septembrie 1949

Secret Confirm, Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, G. Rudi 1. Mănăstirea Căpriana

1. Comitetul raional de partid Străşeni să organizeze o adunare generală a colhozului „Căpriana”, la care să fie adoptată o hotărâre privind închiderea mănăstirii din următoarele considerente: a. Mănăstirea a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci. Averile mănăstirii (clădirile, livada, viile) sunt create prin munca populaţiei. În perioada regimului român de ocupaţie mănăstirea a acaparat, în detrimentul gospodăriilor ţărăneşti, cele mai bune pământuri. Actualmente mănăstirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana, dosind de organele de stat 35 ha de pământ. Pământurile mănăstirii se întretaie cu cele ale colhozului, fapt care îngreuiază desfăşurarea lucrărilor agricole. În ultimă instanţă, colhozul duce lipsă de pământ. b. Călugării au o atitudine duşmănoasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia (de argumentat prin fapte concrete). c. Mănăstirea prezintă un pericol pentru sănătatea populaţiei, mai ales pentru locuitorii din satul Căpriana. Ea este un focar de boli venerice. Astfel se va motiva închiderea mănăstirii de către locuitorii şi colhozul din Căpriana. 2. Comitetul raional de partid Străşeni este obligat să susţină demersul colhozului Căpriana şi să decidă închiderea mănăstirii până la 5 octombrie 1949. Hotărârea în cauză să fie expediată Consiliului de Miniştri al RSSM. 3. Ministerul Ocrotirii Sănătăţii al RSSM este obligat să organizeze până la 5 octombrie 1949 un control medical al personalului monahal şi să constate că mănăstirea este un focar de boli venerice.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

354

Veaceslav Ciorbă

2. Mănăstirea Hârjauca 1. Comitetul raional de partid Călăraşi să organizeze până la 5 octombrie 1949 adunări generale ale colhozurilor „Hârjauca” şi „Mândra”, în cadrul cărora să se propună închiderea mănăstirii Hârjauca, din aceleaşi motive ca şi mănăstirea Căpriana. 2. Comitetul raional de partid Călăraşi este obligat să decidă până la 5 octombrie 1949 închiderea mănăstirii Hârjauca. Hotărârea în cauză să fie expediată Consiliului de Miniştri al RSSM. 3. Organele de securitate şi procuratura raionului Călăraşi sunt obligate să intenteze dosare penale privind actele de viol şi alte acte de violenţă săvârşite asupra femeilor de către călugării de la mănăstirea Hârjauca. 4. Ministerul Ocrotirii Sănătăţii al RSSM este obligat să efectueze până la 10 octombrie 1949 controlul medical al personalului monahal, urmând să constate că mănăstirea este un focar periculos de boli venerice. 3. Mănăstirea Hâncu 1. Comitetul executiv Străşeni este obligat să adopte, până la 10 octombrie 1949, o decizie privind închiderea mănăstirii din următoarele motive: a. La mănăstire lipseşte spiritul gospodăresc, construcţiile se află într-o stare deplorabilă. b. Pământurile mănăstirii sunt rău lucrate, viile şi livezile sunt distruse. 4. Mănăstirea Suruceni 1. Comitetul executiv Chişinău să verifice cum este lucrat pământul mănăstirii, care sunt metodele de administrare; până la 10 octombrie 1949, să prezinte motivele conform cărora mănăstirea trebuie închisă. 5. Mănăstirea Zloţi 1. Considerăm că faţă de mănăstirea Zloţi urmează să fie realizat un plan analogic cu cel al mănăstirii Suruceni, prin intermediul Comitetului executiv Cimişlia. Împuternicitul comitetului pentru problemele Bisericii să adune toate materialele necesare şi până la 20 octombrie 1949 să le prezinte Consiliului de Miniştri al RSSM.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

355

Împuternicitul Comitetului pentru problemele Bisericii să urmărească activitatea mănăstirilor menţionate, să explice administraţiei mănăstirilor starea în care se află şi să excludă din aceste locaşe persoanele minore. Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, P. Romenski Publicat după: Ludmila Tihonov, „Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965)”, Chişinău, 2004, p. 113-114.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

356

Veaceslav Ciorbă

Nr. 18 EXTRAS DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI COMITETULUI PENTRU PROBLEMELE BISERICII ORTODOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI AL URSS PENTRU RSSM PE TRIMESTRELE III ŞI IV ALE ANULUI 1949 10 ianuarie 1950

Secret Preşedintelui Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul Miniştrilor al URSS tov. Karpov G.G.

Analizând starea de religiozitate în rândul populaţiei şi activitatea ţercovnicilor, pe calea propriilor observaţii şi în baza discuţiilor cu clericii şi mirenii, am atestat, că nivelul religiozităţii atât în rândul populaţiei de la sate, cât şi a celei de la oraş, mai rămâne a fi destul de înalt. Se observă, că populaţia băştinaşă, în special de la sate, cu mici excepţii, aproape că în întregime frecventează biserica şi, principalul, îndeplineşte ritualurile religioase (botezul, cununia, prohodirea, postul şi altele)... De rând cu diversele manifestări ale spiritului religios în rândul populaţiei, are loc, de asemenea, şi activizarea activităţii ostile a clerului, călugărilor şi ţercovnicilor, orientată contra manifestărilor partidului şi guvernului sovietic. Preotul Cenuşa Stepan Grigorievici din satul Chişcăreni, raionul Chişcăreni (scos de la înregistrare pentru faptul, că a slujit fără permisiune într-o biserică neînregistrată) a ţinut în biserică, în faţa credincioşilor, predici cu caracter antisovietic, în una din care el spunea populaţiei: „Copiilor voştri li se spune la şcoală, că Dumnezeu nu există, dar el este. Bolşevicii au interzis preoţilor să le predea copiilor religia, de aceea părinţii trebuie să-i înveţe singuri acasă”. În timpul ridicării culacilor din RSSM el a rostit o predică, în care spunea, că deportarea s-a produs din pronia lui Dumnezeu, deoarece oamenii sunt păcătoşi şi nu se pocăiesc. De aceea Dumnezeu îi pedepseşte. Mai departe el îi învăţa pe credincioşi să nu se trădeze unul pe altul, să nu fie vânzare de frate printre creştini, căci pentru astfel de păcate Dumnezeu pedepseşte aspru. În satul Ghiliceni el a rostit o predică, în care spunea, că „orice stăpânire este de la Dumnezeu, dar numai dacă este o stăpânire creştină. De aceea oamenii trebuie să ştie cum să se supună autorităţilor. Dacă puterea, – spunea

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

357

el, – este de la Dumnezeu, trebuie neapărat să ne supunem dumnezeieşte, dar dacă este de la diavolul, atunci trebuie şi să ne supunem diavoleşte....”. În raionul Zguriţa a apărut un şarlatan, care se dădea drept preot, un individ ostil puterii sovietice. Acest tip, împreună cu preotul Sârbu Ivan Ilarionovici şi cu cântăreţul Vrancean Andrei Mihailovici din biserica satului Baxani, conform datelor de care dispunem, au convocat în taină adunări ale credincioşilor în satele Baxani şi Schineni, raionul Zguriţa. La aceste adunări el a rostit predici cu caracter antisovietic, în care chema oamenii să se roage pentru „izbăvirea” Moldovei de ruşi şi retrocedarea sa românilor, de asemenea, îi speriia cu apropiatul sfârşit al lumii. Despre aceste fapte am anunţat Ministerul Securităţii de Stat al RSSM. Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM P. Romenski Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 607-608.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

358

Veaceslav Ciorbă

Nr. 19 DISPOZIŢIA EPISCOPULUI NECTARIE CĂTRE PREOŢII PAROHI DIN EPARHIA CHIŞINĂULUI ŞI MOLDOVEI 16 noiembrie 1950 Cancelaria Eparhiei vă aduce la cunoştinţă următoarea dispoziţie a PS Nectarie pentru a fi îndeplinit imediat şi necondiţionat. În coordonare cu împuternicitul pe problemele Bisericii ordonăm, din momentul când aţi primit dispoziţia, să inventariaţi biblioteca parohială. Literatura găsită, editată în timpul ocupaţiei în limba română, moldovenească sau rusă, literatura teologică, filosofică şi revistele de până la 1917, să fie prezentate la Episcopie până la 1 ianuarie 1951. Protopopii care au strâns literatura sus-numită din bisericile circumscripţiilor lor, de asemenea trebuie s-o prezinte la Episcopie în acelaşi termen. Pentru neîndeplinirea acestei dispoziţii şi în cazul găsirii unei asemenea literaturi în biserici, vor purta răspundere personală preoţii parohi. † Nectarie, Episcopul Chişinăului şi Moldovei Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 33, f. 85.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

359

Nr. 20 EXTRAS DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI COMITETULUI PENTRU PROBLEMELE BISERICII ORTODOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI AL URSS PENTRU RSSM PE TRIMESTRUL IV AL ANULUI 1950 8 ianuarie 1951

Secret Preşedintelui Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS tov. Karpov G.G.

Conform observărilor personale şi studierii stării de religiozitate, se observă, că nivelul de religiozitate în rândul populaţiei republicii, în special la sate, este încă destul de înalt. Aceasta se observă după frecventarea masivă a bisericilor de către credincioşii de toate vârstele şi după înfăptuirea masivă a ritualurilor religioase. În vara şi toamna anului curent, în timpul aşa-numitelor „hramuri”, în aşa mănăstiri ca Chiţcani, Curchi, Ţigăneşti, Hârbovăţ şi altele se adunau de la două până la cinci mii de oameni, dar poate şi mai mult. De rând cu diverse manifestări ale religiozităţii în rândul populaţiei se observă o activitate ostilă, atisovietică, desfăşurată de ţercovnici şi sectanţi. Aceştia răspândesc în rândul populaţiei tot felul de zvonuri duşmănoase şi provocatoare despre război, apropiatul sfârşit al lumii, despre cutremure de pământ şi altele de felul acesta. De exemplu, în timpul colectării de semnături sub Apelul de la Stockholm în apărarea păcii, ţercovnicii şi sectanţii au răspândit în satele raionului Făleşti tot felul de zvonuri şi au încercat să-i sperie pe oamenii mai întunecaţi că, semnând acest Apel, ei vor ajunge în iad, că lor le va fi aplicată ştampila antihristului şi că vor fi luaţi la război. În luna august a.c. în unele sate şi raioane şi chiar în oraşul Chişinău a fost răspândit zvonul despre apropierea zilei, când toţi oamenii vor adormi cu un somn de moarte, şi cei care nu vor să ajungă în iad trebuie să-şi facă rost de o cruciuliţă. În consecinţă, în oraş s-a simţit o solicitare sporită de cruciuliţe, pe care mulţi le cumpărau. În scopul propagandei religioase ţercovnicii înalţă aproape pretutindeni în sate şi pe marginea drumurilor noi cruci încrustate şi împodobite şi le repară pe cele vechi, sfinţesc casele, fântânile, iar în unele sate chiar şi podurile. Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM P. Romenski Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 609-610. CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

360

Veaceslav Ciorbă

Nr. 21 EXTRAS DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI COMITETULUI PENTRU PROBLEMELE BISERICII ORTODOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI AL URSS PENTRU RSSM PE ANUL 1950 8 ianuarie 1951

Secret Preşedintelui Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS tov. Karpov G.G.

Moldova este una din cele mai tinere republici ale Uniunii Sovietice. Ocupaţia îndelungată a boierilor români şi exploatarea nemiloasă a poporului moldovenesc au adus economia naţională şi cultura Basarabiei într-o decădere extremă. Sărăcia, nelegiuirile ocupanţilor români, obscurantismul şi lipsa de cultură, care erau inoculate în Basarabia, au condiţionat înrădăcinarea în rândul maselor truditoare a superstiţiilor şi prejudecăţilor care mai sunt vii şi astăzi. Ocupanţii români, care se străduiau să înrobească poporul moldovenesc şi în plan politic, şi în plan economic, au folosit religia ca una din armele lor sigure de exploatare şi subjugare spirituală a oamenilor muncii. Astfel se explică acel fapt, că astăzi cea mai mare parte a populaţiei, în special, cea de la sate, mai crede în diverse superstiţii şi prejudecăţi. Prezenţa prejudecăţilor religioase şi a diverselor superstiţii în rândul populaţiei din Moldova se explică şi prin faptul, că acestea sunt susţinute şi inoculate de către rămăşiţele duşmanilor de clasă – culacii, naţionaliştii burghezi româno-moldoveni, clerul, ţercovnicii, călugării şi tot felul de sectanţi, care tind să folosească religia în acţiunile lor criminale şi duşmănoase, orientate împotriva colhozurilor, împotriva manifestărilor organizate de partid şi guvern. Realizarea şi traducerea în viaţă, sub conducerea partidului nostru şi a tovarăşului Stalin personal, a acelor acţiuni politice, economice şi culturale de o importanţă măreaţă, care au fost promovate în republică în ultimii ani postbelici, în special traducerea în viaţă a uneia dintre cele mai însemnate şi principale sarcini de importanţă politică şi economică – colectivizarea masivă a gospodăriilor ţărăneşti şi lichidarea culăcimii ca clasă, creşterea viguroasă a colhozurilor, consolidarea lor economico-organizaţională, situaţia materială şi economică a oamenilor muncii, care se îmbunătăţeşte pe zi ce trece, creşterea

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

361

nivelului lor cultural şi a conştiinţei politice, au condus la schimbări mari în situaţia şi activitatea Bisericii în Moldova. Dacă în primii ani după eliberarea republicii de sub ocupaţia fasciştilor germano-români se observa un asemenea fenomen, că atât bisericile săteşti, cât şi cele din oraşe erau frecventate aproape de întreaga populaţie localnică, inclusiv de intelectuali, iar duminica şi în zilele de sărbătoare, de regulă, în sate nu se efectuau nici un fel de lucrări, apoi acum se observă pretutindeni o scădere a nivelului de religiozitate şi depărtare de biserică. Frecventarea bisericilor s-a redus, în special din contul intelectualilor şi al tineretului, duminica şi în zilele de sărbătoare, în special în timpul lucrărilor de câmp, colhoznicii lucrează la lucrări agricole. De asemenea, în ultimul timp au loc aşa cazuri, când clericii înşişi anunţă despre reducerea frecventării bisericilor de către credincioşi, precum şi a veniturilor de la prestarea trebuinţelor, de aceea ei părăsesc parohiile, care nu sunt frecventate de credincioşi şi nu aduc venit, şi cu permisiunea episcopului se transferă în alte parohii... De aceea este absolut firesc, creşterea continuă a nivelului de trai al oamenilor muncii, a conştiinţei lor politice şi culturale, trezeşte în rândul clerului, în special a segmentului cel mai reacţionar, acţiuni de răspuns, atitudini ostile, o luptă ascunsă sau chiar deschisă contra acţiunilor, promovate de partid şi guvern, şi tendinţe de a consolida şi inocula religia pe orice cale şi cu orice mijloace. Ţercovnicii şi sectanţii răspândesc, de asemenea, diverse foi volante şi scrisori cu caracter antisovietic şi cu conţinut obscur şi superstiţios… Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM P. Romenski Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 610-612.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

362

Veaceslav Ciorbă

Nr. 22 DIN DAREA DE SEAMĂ PRIVITOR LA VERIFICAREA ACTIVITĂŢII ÎMPUTERNICITULUI P. ROMENSKI 25 ianuarie 1951

Strict secret

În ultimii doi ani din 1949 până în 1950, au fost scoase de la înregistrare 71 de biserici, din care în 1950 16 biserici, în afară de aceasta au fost lichidate 3 mănăstiri, 2 din care la sfârşitul anului 1950. Numărul existent de biserici este prea mic pentru a satisface necesităţile credincioşilor şi în republică este răspândită activitatea preoţilor neînregistraţi, care după cum s-a stabilit sunt aproximativ 50 (46 de persoane), de asemenea, sunt depuse cereri pentru deschiderea bisericilor închise. Măsurile restrictive îndreptate împotriva activităţii Bisericii sunt înfăptuite de către administraţia eparhială conform indicaţiilor Patriarhiei şi acestea, după cum se vede, se lovesc de proteste în primul rând ale clerului. De exemplu, preotul Cociurca Nicolae din Baccealia, r. Căuşeni în scrisoarea sa adresată protopopului scria: „Eu sunt uimit de ordinul de a nu sfinţi apa la fântânile din sat, în timp ce credinţa în popor scade şi scade”. În timp ce numărul bisericilor s-a redus în 1950 cu 16, numărul preoţilor a crescut cu 16 (la 1 ianuarie 1950 erau 344 de preoţi, la 1 ianuarie 1951 – 360). Numărul călugărilor şi călugăriţelor în 1950 s-a micşorat. Au plecat de la mănăstiri 103 persoane, au fost primite în mănăstiri doar 15 persoane ... În dările de seamă ale tov. Romenski nu sunt reflectate atitudinea şi activitatea bisericilor în legătură cu înfăptuirea colectivizării gospodăriilor ţărăneşti în republică. Aşa de exemplu, în darea de seamă a lui pentru semestrele II-III ale anului 1950 nu şi-a găsit reflectare un asemenea caz important, cum a fost predica preotului Iurco Feodor F. în satul Tocuz, raionul Căinari care în vara anului 1950 de pe amvon chema credincioşii să nu lucreze în zilele de sărbătoare în colhoz, dar să frecventeze biserica. El le reproşa credincioşilorcolhoznici că ei ascultă mai mult de brigadierul lor, decât de el – păstorul lor. Cu Ministerul Finanţelor din RSSM tov. Romenski are stabilite asemenea relaţii, că împuternicitul Comitetului parcă ar fi un organ subsidiar de încasare a impozitelor şi plăţilor de la clerici şi ţercovnici ... Urmărind audienţele tov. Romenski cu vizitatorii şi discuţiile cu ei pot remarca faptul că la acest capitol el nu dă dovadă de tactul necesar şi reţinere. Aşa, de exemplu, n-a fost primit în audienţa unul din preoţii venit fără motive întemeiate, necătând la rugămintea preotului. Deseori în timpul discuţiilor vorbeşte în mod grosolan, învinuieşte în minciună ş.a. Un fapt ce caracte-

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

363

rizează impulsivitatea tov. Romenski este problema privitoare la episcopul Teodosie. Tov. Romenski insistă ca „Teodosie să fie alungat din Moldova căci este un obscurantist înrăit”. Acest „obscurantism” este văzut de tov. Romenski în raportul lui Teodosie din 18 septembrie 1950 adresat episcopului Nectarie prin care acesta cere „organizarea unor discuţii cu caracter catihetic în zilele de duminică şi sâmbătă seara pentru explicarea învăţăturii de credinţă ortodoxă ...”. Astfel, doar pentru înaintarea unei asemenea scrisori, tov. Romenski pune întrebarea de a-l izgoni din hotarele Moldovei. Printre altele, pe această scrisoare episcopul Nectarie a scris, că în această întrebare Teodosie poate să se adreseze patriarhului şi că aceasta „nu este interzis”. Corespondenţa secretă se duce în secţia specială a Consiliului de Miniştri, dar ordinea de manipulare cu corespondenţa secretă a împuternicitului nu corespunde caracterului secret şi ordinei de păstrare a acestei corespondenţe. Dosarele de arhivă nesecrete se află în dezordine. În registrul de înregistrare a vizitatorilor nu sunt note cu privire la ce răspuns a primit vizitatorul la întrebarea sa. Biroul împuternicitului este incomod, murdar, neutilat şi pentru lucrul împuternicitului este totalmente nepotrivit. În aceeaşi odaie se află toţi trei colaboratori ai Comitetului, în afară de aceasta, imediat lângă uşa biroului este altă odaie în care stau lucrătorii altor instituţii şi vizitatorii trebuie să se strecoare până la uşă, dar principalul că în asemenea situaţie discuţia cu vizitatorii nu poate decurge confidenţial. Adjunctul Şefului Secţiei de Inspectare a Comitetului Spiridonov Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 294-296.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

364

Veaceslav Ciorbă

Nr. 23 DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI PENTRU SEMESTRUL I AL ANULUI 1951 Secret (...) În această perioadă din nou au fost înregistraţi 12 preoţi. Printre ei este înregistrat şi preotul Procop Feoctist Feodorovici, anul naşterii 1858, moldovean, originar din Sănătăuca, raionul Vertiujeni, RSSM. Provine dintr-o familie de preot. A absolvit Seminarul teologic din Chişinău. Din 1920 până în 1944 a slujit ca preot la Catedrala din Chişinău. În noiembrie 1944 a fost condamnat în baza art. 54, p. 10, al. 2 CP al URSS şi şi-a ispăşit pedeapsa în lagărele MAI până în august 1950. După eliberare s-a întors în Moldova şi în februarie 1951 a fost numit de episcopul Nectarie paroh al bisericii din Ţâbuleuca, raionul Dubăsari. Pretutindeni în republică se observă un declin al religiozităţii în rândul populaţiei locale, ruperea muncitorilor de sub influenţa Bisericii şi preoţilor. În zilele de duminică şi de sărbători colhoznicii lucrează, acest lucru e evident acum în timpul însămânţării de primăvară. În timpul Postului Mare s-a micşorat evident numărul celor care frecventează biserica şi a celor ce postesc. Pot fi aduse multe exemple de purtare amorală în rândul preoţilor şi călugărilor: beţie, decădere morală, desfrânare şi altele. În legătură cu declinul religiozităţii, scade fercventarea bisericilor şi săvârşirea serviciilor religioase, scade influenţa ţercovnicilor şi preoţimii asupra populaţiei. Preoţimea şi ţercovnicii încearcă să ieie un şir întreg de măsuri în scopul de a întări poziţia şubrezită a Bisericii, îndreptarea spre menţinerea religiozităţii şi întărirea poziţiilor lor. Mai întâi de toate însăşi episcopul Nectarie prin toate acţiunile sale năzuieşte spre aceasta. De exemplu: 1. Sprijină material tot timpul Catedrala din Chişinău. 2. Dă indicaţii şi cere de la preoţi să efectueze reparaţii în biserici, ţinerea lor în ordine, de asemenea organizarea corurilor, chiar şi plătite. 3. Des pleacă la mănăstiri şi parohiile de la periferii pentru a săvârşi acolo slujbe şi a verifica starea lor. Necătând la faptul că aceste vizite ale episcopului nu sunt fastuoase, dar ele într-o anumită măsură au o influenţă asupra credincioşilor. 4. În scopul menţinerii influenţei bisericii asupra credincioşilor şi ridicarea autorităţii preoţimii episcopul Nectarie, în deosebi în ultimul timp a început mai dur să se răfuiască cu preoţii pentru orice fapte cu caracter amoral prin

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

365

lipsirea de cin, oprirea de a oficia cele sfinte, transferul la parohii mai rele, izgonirea din eparhie. În afară de aceasta el atrage de partea sa, susţine şi încurajează partea cea mai fanatică a preoţimii. Preoţii: Crijanovschi, Fialcovschi, Gargalâc, Petrov – parohul bisericii Ciuflea, Păduraru – parohul bisericii „Sf. Gheorghe” din Chişinău şi alţii, de asemenea prin diferite metode tind să întărească religiozitatea. Ei folosesc următoarele metode: îmbunătăţesc corurile bisericeşti, săvârşesc slujbele în bisericile lor în mod solemn, des ţin predici pe teme evanghelice, cheamă creştinii să frecventeze biserica şi să facă diferite donaţii şi altele. Preoţii Petros, Dascăl, Armaş F., Iosif Cargalâc, Crijanovschi, Cicudcovschi au dus cu episcopul o discuţie despre necesitatea de a lupta cu acei preoţi care prin comportamentul şi acţiunile lor au contribuit la distrugerea Bisericii şi subminarea autorităţii preoţimii. Partea cea mai reacţionară a preoţimii, călugărilor şi ţercovnicilor iau măsuri de a duce o luptă ascunsă şi chiar deschisă împotriva măsurilor luate de Partid şi Guvern. Despre aceasta vorbeşte un şir de factori: 1. În februarie 1951 episcopului Nectarie i s-au adresat un grup de ţercovnici din Sadaclia, raionul Romanovsc cu cerere de a se deschide biserica. În legătură cu aceasta ei vorbeau că în biserica închisă din Sadaclia se săvârşesc diverse minuni: se aprind singure candelele, icoanele din biserică şi crucea de pe cupolă emană lumină. Episcopul mi-a transmis această cerere mie. Aflând despre asemenea acţiuni provocatoare din partea ţercovnicilor, eu imediat am raportat despre aceasta secretarului CC al PC tov. Tcaci, după care împreună cu instructorul secţiei de propagandă şi agitaţie al CC al PC tov. Bucarschi au plecat la faţa locului pentru a lua măsurile necesare de curmare a tentativelor ţercovnicilor de a înscena „minuni”. 2. Fostul ieromonah de la mănăstirea Chiţcani, lipsit de către episcop de cin, care în prezent lucrează dascăl în Gura Camencii, raionul Floreşti, Calmâc Isaac Loghinovici petrece în fiecare seară ilegal lecţii de religie cu copii de vârstă şcolară la gazda sa. Materialul despre aceasta l-am transmis procurorului republicii pentru a-l trage pe Calmâc la răspundere penală. Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM P.Romenski Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 300-302.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

366

Veaceslav Ciorbă

Nr. 24 CU PRIVIRE LA SITUAŢIA ŞI ACTIVITATEA CLERULUI ÎN RSSM Secret Numărul clerului înregistrat pe ani: Anul

Clerici

Diaconi

Cântăreţi

1946

269

17

260

1947

300

6

281

1948

376

9

318

1949

433

8

342

1950

344

8

321

1951

361

7

294

O creştere substanţială a numărului de clerici în anii 1946-1947 se explică prin faptul, că în aceşti ani mulţi din ei au revenit în Moldova din România în procesul de repatriere. Sporirea numărului lor în 1948 se explică prin faptul, că în acest an au fost cele mai multe hirotoniri în cin preoţesc comparativ cu anii precedenţi, când era episcop Benedict (Poliakov). La momentul de faţă avem: Preoţi – 365 Diaconi – 7 Citeţi – 254 Preoţii recent hirotoniţi pe ani: 1946 – 47 1947 – 53 1948 – 42 1949 – 7 1950 – 5 1951 – 4 În majoritatea cazurilor toţi cei hirotoniţi sunt foşti cântăreţi. Făcând o caracterizare generală a clerului, trebuie să menţionăm că printre clericii locali sunt multe elemente burghezo-naţionaliste reacţionare şi ostile.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

367

Tot clerul local în timpul Marelui Război pentru apărarea Patriei s-a aflat pe teritoriul ocupat. În 1944, în ajunul eliberării Moldovei de către Armata Sovietică de ocupanţii germano-români, majoritatea clericilor au fugit în România, de unde reveneau după război, pe parcursul anilor 1946-1947, în procesul de repatriere. Sunt cazuri de încălcare a legislaţiei în vigoare cu privire la culte, când clerul înregistrat umblă la sărbătorile bisericeşti mari cu rugăciuni pe la casele credincioşilor. De asemenea, sunt cazuri de săvârşire a slujbelor religioase în bisericile închise şi de către clericii neînregistraţi. Au fost încercări din partea ţercovnicilor şi ale unor clerici aparte (preotul Jelihovschi Timofei şi preotul Zaharia) de a răspândi, în scopul menţinerii religiozităţii, diverse superstiţii şi de a înscena o „minune” în satul Chiperceni, raionul Chiperceni şi în Sadaclia, raionul Căinari, în 1950-1951. De asemenea, sunt grupuri de ţercovnici; dar nu prea mari, de câţiva oameni, care, de regulă, sunt conduse de foşti epitropi de biserică, cântăreţi şi alte elemente antisovietice, duşmănoase, care insistent, pe parcursul mai multor ani, râvnesc deschiderea bisericilor şi nu încetează demersurile lor. Se observă o frecventare slabă a bisericilor, activitate de muncă în zilele de duminică. Aceasta vorbeşte despre scăderea nivelului de religiozitate în rândul populaţiei Republicii Moldoveneşti. Împuternicit tov. Romenski Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 293-294.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

368

Veaceslav Ciorbă

Nr. 25 DIRECTIVĂ ADRESATĂ ÎMPUTERNICIŢILOR DIN REPUBLICILE UNIONALE ŞI AUTONOME august 1953

Strict secret

În scopul studierii mai profunde a situaţiei şi a activităţii Bisericii Comitetul pune în sarcina împuterniciţilor elucidarea influenţei ce-o are frecventa schimbare a slujitorilor cultului asupra situaţiei şi activităţii comunităţii religioase. (O asemenea schimbare în unele cazuri slăbesc legătura dintre cler şi creştini şi adesea duce la declinul comunităţii religioase, dar sunt cazuri când schimbarea slujitorilor cultului, dimpotrivă, consolidează comunitatea). Pentru a elucida situaţia este necesar să indicaţi după aprecierea D-voastră o parte de biserici (selectiv) în care a avut loc schimbarea preoţilor şi o altă parte în care n-au fost schimbaţi preoţii şi să faceţi comparaţie. Această activitate trebuie făcută cu un asemenea calcul ca la 1 noiembrie 1953 să prezentaţi Comitetului raportul în care să lămuriţi următoarele chestiuni: 1. Numărul de biserici în care s-au schimbat preoţii şi pricina schimbării. 2. În câte biserici şi case de rugăciuni datorită schimbării preoţilor comunităţile religioase s-au întărit şi prin ce concret aceasta s-a manifestat (de adus 2-3 exemple). 3. În câte biserici schimbarea frecventă a preoţilor a dus la declinul sau chiar lichidarea comunităţii religioase (de adus 2-3 exemple). 4. Cum reacţionează credincioşii şi clerul la schimbarea slujitorilor cultului (de adus plângeri şi opinii). 5. Numărul preoţilor ce s-au eliberat din funcţie ca urmare a schimbării lor frecvente de către episcop dintr-o parohie în alta (de indicat numele de familie al acestor preoţi). 6. S-au iscat conflicte între credincioşi datorită schimbării preoţilor şi caracterul acestor conflicte. 7. Rolul episcopului în schimbarea preoţilor şi ce scopuri urmăreşte la schimbarea lor. 8. Au fost implicaţi reprezentanţii autorităţilor locale în problema schimbării clerului (de adus fapte). 9. Propunerile împuternicitului privind problema dată. Studierea acestei probleme trebuie făcută de împuternicit într-un asemenea mod ca să nu atragă atenţia clerului şi să nu stârnească zvonuri nedorite. Preşedintele Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS tov. Karpov Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 303-305.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

369

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Nr. 26 DIRECTIVĂ ADRESATĂ ÎMPUTERNICIŢILOR DIN REPUBLICILE UNIONALE ŞI AUTONOME decembrie 1953

Strict secret

Pentru alcătuirea raportului anual Comitetul vă roagă să transmiteţi până la 05.01.54 note despre situaţia comunităţilor bisericeşti ortodoxe şi cler, în care să elucidaţi următoarele chestiuni: 1. Numărul bisericilor ortodoxe înregistrate şi aparte casele de rugăciuni existente la 01.01.54 şi în ce localităţi se află. 2. Cu ce întrebări mai importante s-au adresat clericii şi organele executive bisericeşti în comitetele executive regionale în 1953 şi cum au fost soluţionate aceste întrebări. 3. Conţinutul plângerilor adresate Comitetului de către preoţi şi organele executive bisericeşti în 1953 şi rezultatele examinării lor. 4. Au fost comise încălcări ale legislaţiei cu privire la biserică de către preoţi sau organele executive bisericeşti şi cum au fost înlăturate. 5. Ce întrebări faţă de Comitet aveţi privind activitatea bisericii, preoţilor. La notă trebuie să anexaţi date despre clericii (preoţi şi diaconi) înregistraţi pe lângă bisericile şi casele de rugăciuni existente. La alcătuirea notei despre preoţi, după părerea Comitetului, nu trebuie să cereţi informaţii de la organele sovietice locale şi cler, dar să folosiţi materialul acumulat în 1953. Preşedintele Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS tov. Karpov Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 305.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

370

Veaceslav Ciorbă

Nr. 27 SCRISOARE DE PROTEST A UNUI GRUP DE CREDINCIOŞI DIN RSSM 6 iulie 1955 Preşedintelui Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS tov. Karpov G.G. Nefiind în stare să refuz numeroaselor rugăminţi ale confraţilor mei moldoveni, care mi s-au adresat cu rugămintea de a expune şi a comunica conducerii măreţei noastre Patrii despre acele doleanţe ale lor, pe care ei le consideră juste şi legitime, eu, la rugămintea lor, mi-am asumat îndrăzneala de a aduce la cunoştinţa Dumneavoastră şi, după măsura posibilităţilor, în speranţa unei soluţionări echitabile, următoarele: transmit rugămintea lor. Noi – moldovenii ⁄RSSM⁄, în cea mai mare parte, oameni în vârstă de 40 şi mai mulţi ani, (comsomoliştii nu frecventează deloc biserica), reprezentând familia, fie şi modestă în sânul acelei mari familii, pe care o reprezintă puternica şi necuprinsa noastră Patrie socialistă – URSS, ne simţim obijduiţi şi uitaţi. În timp ce toate celelalte popoare, care locuiesc în Patria noastră, precum: ucrainenii, polonezii, evreii, gruzinii, armenii ş.a.m.d. au posibilitate să asculte păstorii lor spirituali supremi în limbile lor materne, noi, moldoveni, suntem lipsiţi demult de această posibilitate. Aceasta s-a simţit, în special, în una din duminici în catedrala din Chişinău, în timpul discursului Episcopului nostru, care povestea celor prezenţi la slujba religioasă în catedrală despre călătoria sa la Moscova, la Congresul unional al apărătorilor păcii. Într-adevăr, ne-ar fi fost foarte interesant şi nouă, moldovenilor, să ascultăm această cuvântare într-o limbă, înţeleasă de noi din gura însuşi conducătorului nostru spiritual, episcopul, dar, din păcate, nu am avut această posibilitate, deoarece episcopul nostru nu ştie nici un cuvânt moldovenesc, cu toate că s-a aflat de mulţi ani în această funcţie înaltă în Moldova. În această zi la Catedrală era foarte multă lume – predominau moldovenii colhoznici, care au venit din satele din apropierea Chişinăului, special într-o zi de duminică şi de piaţă pentru a vizita Catedrala pentru a participa la slujba arhierească şi a asculta cuvântul păstorului lor suprem. Dar a fost o dezamăgire totală, deoarece nimeni din noi nu cunoşteam limba şi nu am reuşit să înţelegem nimic din cele spuse de conducătorul nostru spiritual, care nu cunoaşte limba noastră maternă – moldoveneasca. Oare nu sunt la noi în Moldova persoane devotate, care îşi iubesc Patria şi

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

371

cunosc, de rând cu limba rusă, şi limba moldovenească, oameni intelectuali, care, cu permisiunea Conducerii Superioare a necuprinsei noastre Patrii ar avea posibilitate să conducă viaţa noastră religioasă, vorbind cu noi într-o limbă înţeleasă – moldovenească, mai ales pe o aşa temă interesantă, cum ar fi pacea în întreaga lume? Noi, oamenii în vârstă, care, sincer vorbind, toată viaţa ne-am obişnuit să ascultăm de cuvintele conducătorilor noştri spirituali, aflaţi în fruntea cultului, mai bine de 5 ani suntem lipsiţi de această posibilitate din cauza expusă mai sus – (necunoaşterea absolută a limbii moldoveneşti de către conducătorul nostru spiritual) – cât priveşte preoţii, care lucrează în sate şi comunică în direct cu noi – poporul moldovenesc – aceştia în marea lor majoritate – 99% – sunt necărturari, oameni fără cultură, foşti cântăreţi săteşti, fără oarecare studii. Cu aceasta încheiem rugămintea noastră sinceră şi sperăm, că veţi spune cuvântul Dumneavoastră autoritar în problema expusă şi, în acest mod, măcar la adânci bătrâneţe ne veţi da posibilitatea de a primi explicaţii în chestiuni cu caracter religios, precum şi în alte chestiuni vitale ce ne interesează, în limba noastră maternă, moldovenească. Trăiască pacea în toată lumea şi toţi conducătorii Patriei noastre puternice, necuprinse şi neînvinse. Credem, că trebuie să fie uitate pentru totdeauna interesele personale ale conducerii religioase a Moldovei, în pofida beneficiilor lor materiale şi să fie auzită de Dumneavoastră vocea poporului moldovenesc. Din însărcinarea şi la marea rugăminte a unui grup de bătrâni moldoveni, I.Olari Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 57, f. 94-95.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

372

Veaceslav Ciorbă

Nr. 28 EXTRAS DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI COMITETULUI PENTRU PROBLEMELE BISERICII ORTODOXE RUSE DE PE LÂNGĂ CONSILIUL DE MINIŞTRI AL URSS PENTRU RSSM PE SEMESTRUL I AL ANULUI 1957 7 iulie 1958 În primul semestru al anului 1957 nu s-au produs nici un fel de schimbări privind numărul bisericilor în funcţiune şi al caselor de rugăciuni. Conform situaţiei de la 1 iulie 1957, în RSS Moldovenească se numărau 546 de biserici în funcţiune şi case de rugăciuni. Inclusiv: biserici – 540; case de rugăciuni – 6. Slujbe au loc regulat în 530 de biserici în funcţiune şi în 5 case de rugăciuni... . Conform situaţiei de la 1 iulie 1957, la evidenţă sunt luaţi şi înregistraţi 392 de clerici (cu excepţia clerului monahal, care se află în mănăstiri)... . Conform observărilor mele personale şi materialelor de care dispun, se vede, că clerul şi bisericoşii continuă să desfăşoare şi să-şi intensifice activitatea în rândul credincioşilor. Acest fapt este confirmat de multe date concrete şi acţiunile clerului şi ţercovnicilor. Pretutindeni în sate şi oraşe se produce reparaţia bisericilor, amenajarea şi împodobirea lor (pictură artistică, iluminare ş.a.m.d.) pentru a atrage încoace credincioşii. Clerul şi ţercovnicii desfăşoară o largă activitate în rândul populaţiei privind deschiderea bisericilor... . Iniţiatori şi organizatori ai înaintării cererilor de deschidere a bisericilor, parvenite din partea credincioşilor, în majoritatea cazurilor sunt: clerul, călugării şi călugăriţele, cântăreţii, tot felul de şarlatani şi afacerişti, impostori, care se prezintă credincioşilor drept preoţi, foşti epitropi şi alţi ţercovnici. Influenţaţi de aceştia, credincioşii adresează cereri nu numai împuternicitului pentru problemele Bisericii, dar direct în organele de partid şi de stat republicane şi centrale. Astfel, în primul semestru al anului 1957 au fost înaintate de către credincioşi 98 de asemenea cereri (din totalul de 193 de cereri parvenite)... . Sporirea veniturilor bisericeşti în general şi creşterea vânzărilor de lumânări în particular, care reprezintă articolele de bază ale venitului bisericesc, vorbesc de la sine despre faptul, că frecventarea bisericilor de către credincioşi şi efectuarea diverselor ritualuri nu numai că nu se reduc, dar în unele localităţi sunt în creştere. Prin sate continuă să circule tot felul de impostori şi samavolnici:

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

373

clerici lipsiţi de cin, foşti preoţi, călugări hoinari şi tot felul de puşlamale şi afacerişti, care se prezintă credincioşilor drept clerici. Au fost depistaţi 32 de astfel de impostori şi samavolnici. Dar în afară de aceştia, mai sunt o mulţime neidentificaţi, şi numărul lor nu scade, ci continuă să crească. Toţi aceşti indivizi obscuri aduc mari prejudicii în sensul consolidării şi cultivării religiozităţii în rândul populaţiei. În cârdăşie cu ţercovnicii, aceştia pătrund abuziv în bisericile nefuncţionale, săvârşesc abuziv slujbele bisericeşti, la fel, umblă pe la casele credincioşilor săvârşind diverse ritualuri. Ei organizează în rândul credincioşilor: înaintarea cererilor de deschidere a bisericilor, reparaţia bisericilor nefuncţionale, înălţarea crucilor în sate şi la marginea drumurilor şi altele. S-a constatat, că din acele sate, unde a apărut sau unde acţionează un impostor sau un samavolnic, de regulă, încep să parvină cereri de deschidere a bisericilor, fapt ce dovedeşte în mod direct activitatea nocivă a acestora în rândul populaţiei. Călugării şi călugăriţele de la mănăstirile locale de bărbaţi şi de femei racolează din rândul populaţiei înapoiate noi trăitori şi trăitoare pentru mănăstiri, în special, din rândul tineretului. Astfel, în primul semestru al anului 1957 au intrat în mănăstirile de bărbaţi şi de femei 14 persoane. Din 14 persoane care au intrat în mănăstiri 9 sunt tineri (4 flăcăi şi 5 fete) cu vârsta cuprinsă între 18 şi 26 de ani. Datele şi faptele concrete expuse mai sus confirmă faptul, că clerul şi ţercovnicii continuă pretutindeni în oraşe şi sate să dezvolte şi să intensifice pe toate căile şi prin toate metodele activitatea lor îndreptată spre consolidarea situaţiei Bisericii şi a influenţei sale în rândul populaţiei credincioase. Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM P. Romenski Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 646-648.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

374

Veaceslav Ciorbă

Nr. 29 EXTRAS DIN PROCESUL-VERBAL AL ŞEDINŢEI BIROULUI CC AL PC DIN RSSM DIN 23 IANUARIE 1959 Cu privire la mănăstirile din RSSM În RSSM există în prezent 15 mănăstiri active, inclusiv 7 de bărbaţi şi 8 de femei, în care locuiesc 1436 de persoane. Mănăstirile au acum în folosinţa lor 543,73 hectare de pământ, inclusiv 221,14 ha de pământ arabil, 52,55 ha de livezi, 48,35 ha de vie. Fiecărui călugăr îi revin în medie câte 0,8 hectare de terenuri agricole. În ultimii ani mănăstirile şi-au intensificat considerabil activitatea, mai ales cea gospodărească. Din 1954 până în 1957 veniturile lor de pe urma gospodăriei au sporit aproape de trei ori. Aceasta a dat posibilitate mănăstirilor să amelioreze în mare măsură condiţiile de trai ale călugărilor, să efectueze lucrări capitale de restaurare şi împodobire a bisericilor şi clădirilor de locuit, să procure maşini agricole complexe. Mănăstirile îi exploatează în mare parte pe colhoznici prin diferite forme camuflate (munca cu ziua, pentru diverse produse alimentare, pentru folosirea animalelor de tracţiune, sub pretextul unor servicii religioase). Afară de aceasta, călugăriţele de la mănăstirile de femei exploatează copii de vârstă fragedă, dându-i drept posluşnici. Pentru a pune capăt extinderii gospodăriilor mănăstireşti, pentru a limita activitatea bisericească şi gospodărească a mănăstirilor şi pentru a diminua influenţa lor asupra populaţiei, în baza hotărârilor Consiliului de Miniştri al URSS din 16 octombrie 1958 „Cu privire la mănăstirile din URSS” nr. 1159 şi „Cu privire la impunerea veniturilor întreprinderilor din cadrul direcţiilor eparhiale, precum şi a veniturilor mănăstireşti” nr. 1160, Biroul CC al PC al RSSM hotărăşte: 1. Consiliul de Miniştri al RSSM va propune Consiliului de Miniştri al URSS reducerea numărului de mănăstiri din RSSM şi închiderea ulterioară a tuturor mănăstirilor. Pământurile, casele de locuit, construcţiile auxiliare, lăcaşurile bisericeşti ale mănăstirilor închise vor fi date în primire organelor de învăţământ şi de ocrotire a sănătăţii, pentru a deschide în baza lor case de odihnă, sanatorii, case de copii, grădiniţe de copii, şcoli-internat, instituţii curative, precum şi pentru a fi folosite de colhozuri. 2. Organele de partid, sovietice, sindicale, comsomoliste vor fi obligate să

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

375

acorde ajutor tuturor călugărilor şi călugăriţelor care îşi vor exprima dorinţa de a se reîntoarce la viaţa de muncă, pentru plasarea lor în câmpul muncii prin atragerea acestora în colhozuri ori încadrarea în diferite întreprinderi. Secţia de propagandă şi agitaţie a CC al PC din RSSM şi comitetele raionale de partid vor fi obligate să explice populaţiei, mai ales din raioanele pe ale căror teritorii sunt situate mănăstirile, necesitatea desfiinţării mănăstirilor, care constituie focare ale inculturii şi obscurantismului şi sunt folosite în multe cazuri de către călugări în scopul îmbogăţirii personale şi pentru a duce o viaţă în huzur prin exploatarea pământurilor de stat şi a muncii colhoznicilor. Împuternicitul pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS va aduce la cunoştinţă direcţiei eparhiale că toţi călugării din mănăstirile desfiinţate pot trece în celelalte mănăstiri. 3. Vor fi reduse la minimum suprafeţele loturilor de pământ ale mănăstirilor active, stabilindu-se o normă de 0,10 hectare pentru un călugăr. Exproprierea surplusurilor de pământ de la mănăstiri se va face astfel încât să fie confiscate terenurile care aduc cele mai mari venituri: livezile, viile ş.a. 4. Mănăstirilor li se va interzice să folosească în gospodăriile lor orice formă de muncă salariată. Pe viitor mănăstirile vor achita arenda către stat pentru toate clădirile de locuit, construcţiile auxiliare gospodăreşti şi altele care se află în folosinţa lor în baza unor contracte încheiate între mănăstiri şi comitetele executive raionale şi orăşeneşti ale Sovietelor de deputaţi ai oamenilor muncii. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova, F. 51, inv. 19, d. 53, f. 41-42.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

376

Veaceslav Ciorbă

Nr. 30 HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVIND RESTRICŢIILE IMPUSE MĂNĂSTIRILOR 18 februarie 1959 Consiliul de Miniştri al RSSM hotărăşte: 1. Să fie redusă folosirea pământului de către mănăstirile situate în RSSM şi să fie lăsate în folosinţa lor doar terenuri arabile în mărime de până la 0,10 ha pentru fiecare călugărit care trăieşte în mănăstire. 2. Să fie obligate Comitetele executive raionale Otaci, Floreşti, Bender, Călăraşi, Cotovschi, Rezina, Orhei, Nisporeni şi Străşeni până la 1 martie 1959 să efectueze reducerea folosirii pământului de către mănăstiri. Pământurile aflate în folosinţa mănăstirilor Japca şi Hârbovăţ să fie transmise colhozurile vecine, ale mănăstirii Chiţcani – sovhozului Copanca, iar pământurile tăiate din folosinţa mănăstirilor Ţigăneşti, Pripiceni, Răciula, Tabăra, Suruceni, Hirova, Vărzăreşti să fie trecute în fondul funciar de stat şi transmise spre folosinţă temporară colhozurilor din vecinătate. 3. Mănăstirilor să li se interzică folosirea muncii năimiţilor în orice formă. 4. Să se stabilească, că începând cu septembrie 1959 mănăstirile, care au pe teritoriul lor clădiri naţionalizate (cu excepţia bisericilor) le vor folosi în bază de acord de arendă, încheiat cu comitetele executive raioanele ale sovietelor de deputaţi ai poporului. 5. Ministerul Gospodăriei Comunale al RSSM este obligat să elaboreze un acord-tip pentru arenda clădirilor de către mănăstiri şi să fie date indicaţii organelor locale privind mărimea platei de arendă şi modul de percepere a acesteia. Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, A.Diordiţa, Secretarul Consiliului de Miniştri al RSSM, L. Diacenko Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 97, f. 5.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

377

Nr. 31 HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVIND EXCLUDEREA DIN LISTA MONUMENTELOR DE ARHITECTURĂ A BISERICII SF. ILIE DIN CHIŞINĂU 4 martie 1959 Despre excluderea din lista monumentelor de arhitectură din RSSM a bisericii Sf. Ilie din or. Chişinău. Consiliul de Miniştri al RSSM hotărăşte: Să fie satisfăcut demersul comitetului executiv Chişinău al sovietului orăşenesc de deputaţi ai poporului privind excluderea din lista monumentelor de arhitectură din RSSM a bisericii Sf. Ilie din or. Chişinău, luată sub protecţia statului în conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 31 mai 1947, nr. 454. Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, A.Diordiţa, Secretarul Consiliului de Miniştri al RSSM, L. Diacenko Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 97, f. 3.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

378

Veaceslav Ciorbă

Nr. 32 HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVIND DESFIINŢAREA MĂNĂSTIRILOR DE PE TERITORIUL RSS MOLDOVENEŞTI 5 iunie 1959 Secret Conform ordinului Consiliului de Miniştri al URSS, de la 13 şi 17 aprilie 1959, am examinat propunerea Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS şi propunerea Comitetului pentru problemele cultelor religioase pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS privind închiderea mănăstirilor şi schiturilor. Consiliul de Miniştri al RSSM hotărăşte: 1. Împuterniciţii Comitetului pentru problemele BORu şi Comitetul pentru problemele cultelor religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, tov. Oleinik şi Colesnic, să închidă treptat nouă mănăstiri de pe teritoriul republicii, pe parcursul anilor 1959-1960 şi să mute personalul acestor mănăstiri în altele, conform anexei. 2. Comitetele executive ale consiliilor raionale de deputaţi ai oamenilor muncii să angajeze în colhozuri şi sovhozuri, în alte întreprinderi călugării care îşi vor exprima dorinţa de a munci. Să exercite influenţă în vederea repartizării bolnavilor şi a persoanelor inapte de muncă, cu consimţământul acestora, în azilurile pentru bătrâni şi invalizi, totodată urmând să fie transportată şi averea lor în mănăstirile active. 3. Casele de locuit, bisericile şi alte încăperi mănăstireşti, pământul mănăstirilor închise să fie folosite de către instituţiile social-culturale. Se interzice confiscarea averii şi inventarului mănăstiresc, îngăduind acestora să strângă roadă din grădinile şi ogoarele semănate în 1959. 4. Bisericile mănăstirilor desfiinţate urmează să fie închise o dată cu mănăstirile. Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, A. Diordiţa Secretarul Consiliului de Miniştri al RSSM, L. Diacenko Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 648-649.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

379

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Nr. 33 DISPOZIŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVIND FOLOSIREA MĂNĂSTIRILOR ÎNCHISE 5 iunie 1959

Secret

1. În legătură cu închiderea mănăstirilor de pe teritoriul republicii în perioada 1959-1960, casele de locuit eliberate, încăperile auxiliare şi bisericile să fie folosite pentru necesităţile social-culturale, conform anexei. 2. Comitetele executive ale consiliilor locale de deputaţi ai oamenilor muncii şi Ministerul Agriculturii al RSSM să propună în termen de o lună, în ordinea stabilită, variante privind folosirea pământurilor mănăstirilor lichidate, ţinând cont de necesităţile şcolilor, caselor de copii, azilurilor pentru invalizi. Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, A. Diordiţa Anexă la dispoziţia Consiliului de Miniştri al RSSM Lista mănăstirilor din RSSM care trebuie desfiinţate în perioada 1959-1960 Termenul închiderii

Cui se va transmite proprietatea mănăstirii

Mănăstirea de călugări Sf. Gheorghe s. Suruceni, r. Cotovschi

până la 1 iulie 1959

Ministerului Învăţământului din RSSM pentru crearea aici a unei şcoli-internat speciale

2.

Mănăstirea de călugări Sf. Treime s. Pripiceni, r. Rezina

trimestrul I al an. 1960

Încăperile locative şi cele gospodăreşti de transmis colhozului „Zarea” pentru maternitate, grădiniţă şi punct medical, iar biserica – Sovietului sătesc pentru club.

3.

Mănăstirea de călugări Adormirea Maicii Domnului s. Ţigăneşti, r. Străşeni

până la 1 august 1959

Ministerului Asigurării Sociale din RSSM pentru transferarea aici a azilului de invalizi din Lipcani

Nr

Denumirea mănăstirii

1.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

380

Veaceslav Ciorbă

4.

Mănăstirea de maici Adormirea Maicii Domnului cu viaţă idioritmică s. Cuşelăuca, r. Floreşti

trimestrul I al an. 1960

Ministerului Asigurării Sociale din RSSM pentru crearea aici a unui azil pentru copiii alienaţi mintal

5.

Mănăstirea de maici Sf. Nicolae cu viaţă idioritmică s. Hirova, r. Orhei

până la 1 iulie 1959

Comitetului executiv raional pentru transferarea aici a orfelinatului din Hâjdieni

6.

Mănăstirea de maici Adormirea Maicii Domnului cu viaţă idioritmică s. Tabăra, r. Străşeni

trimestrul I al an. 1960

De transmis clădirile locative, biserica de iarnă şi încăperile gospodăreşti – şcolii, atelierul de covoare – fabricii de covoare, iar biserica de vară – Sovietului sătesc pentru club.

7.

Mănăstirea de maici Naşterea Maicii Domnului cu viaţă idioritmică s. Răciula, r. Călăraşi

până la 1 iulie 1959

De transmis clădirile locative, biserica de iarnă şi încăperile gospodăreşti – şcolii pentru a le folosi ca săli de lecţii şi apartamente pentru învăţători, iar biserica de vară – Sovietului sătesc pentru club.

8.

Mănăstirea de maici Sf. Dumitru cu viaţă idioritmică s. Vărzăreşti, r. Nisporeni

până la 1 august 1959

Ministerului Învăţământului din RSSM pentru transferarea aici a şcolii de surdomuţi din Boldureşti

Secretarul Consiliului de Miniştri al RSSM, L. Diacenko Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 649-651.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

381

Nr. 34 RAPORTUL PROTOIEREULUI GH. BELOUS DESPRE ACTIVITATEA SA ÎN PROCESUL DE ÎNCHIDERE A MĂNĂSTIRII RĂCIULA 24 iunie 1959

Înalt Prea Sfinţiei Sale Înalt Prea Sfinţitului NECTARIE, Arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei

RAPORT În conformitate cu delegaţia mea de către Înalt Prea Sfinţia Voastră, din 23 iunie a.c., nr. 117, la mănăstirea Răciula, în interes de serviciu, raportez cu smerenie următoarele: La 24.06.59, după discuţia cu Împuternicitul Comitetului pentru problemele BORu şi cu Înalt Prea Sfinţia Voastră, am luat taxiul cu numărul de înregistrare PM 81-56, şofer Vâhodţev Grigori Ivanovici şi m-am îndreptat spre mănăstirea Răciula, raionul Călăraşi. Apropiindu-ne de porţile mănăstirii, am observat câţiva biciclişti, care vorbeau între ei, prefăcându-se că aşteaptă pe cineva. Văzând maşina, ei s-au ferit într-o parte. Porţile mănăstirii erau închise. Am rugat-o pe una din trăitoarele mănăstirii, care stătea după gard, să deschidă poarta, lucru pe care ea l-a şi făcut. Intrând pe teritoriul mănăstirii Răciula la orele 11.00, deodată s-a auzit dangăt de alarmă. Ne-am apropiat cu maşina de stăreţie şi am întrebat-o pe una din trăitoare, ce stătea lângă portiţă, unde se află stareţa; ea a răspuns, că stareţa nu este acasă. În acel moment din toate părţile ogrăzii mănăstireşti spre noi a năvălit o gloată de oameni înarmaţi, care au început să ne tragă de haine şi să ne ameninţe cu moartea. Văzând, că este o gloată organizată de aproape trei sute de oameni, i-am spus şoferului să facă stânga şi am luat-o la goană. Imediat în direcţia maşinii au zburat sute de pietre. Automobilului i-au fost pricinuite deteriorări cu furcile, sapele, bâtele. A fost spart geamul lateral stâng. Am reuşit să fugim datorită manevrării şoferului. Când am ajuns la şosea, spre mănăstire alergau din toate marginile satului grupe de oameni, înarmaţi cu furci, sape, coase, topoare şi bâte. Unii din ei fluturau din pumni, ne ameninţau. Ajungând la Călăraşi, am anunţat imediat şeful miliţiei despre cele întâmplate şi am cerut să examineze automobilul şi să scoată piatra care pătrunse înăuntru, stricând geamul stâng.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

382

Veaceslav Ciorbă

Şeful miliţiei ne-a sfătuit să ne adresăm şefului Inspecţiei auto de stat din Chişinău, să documentăm cazul, iar copia să i-o expediem lui, lucru pe care l-am îndeplinit întocmai. După plecarea de la Inspecţia auto am mers cu maşina în parcul auto pentru control şi întocmirea actului despre deteriorările provocate automobilului. Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre smerit ascultător, protoiereu Gh. Belous Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 93, f. 17-18.

Nr. 35 RAPORTUL PROTOIEREULUI GH. BELOUS DESPRE ÎNCHIDEREA MĂNĂSTIRII RĂCIULA 25 iunie 1959 Înalt Prea Sfinţiei Sale Înalt Prea Sfinţitului NECTARIE, Arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei RAPORT Cu smerenie anunţ, că, în baza foii de deplasare nr. 117 din 23 iunie 1959, eu şi pr. A. Vustean ne-am îndreptat spre mănăstirea de maici Răciula pentru a participa la predarea obiectelor bisericeşti şi celorlalte. Îndată ce maşina noastră a ajuns pe teritoriul mănăstirii, s-a observat o oarecare înviorarea organizată din partea trăitoarelor şi a unor locuitori ai s. Răciula. Ne-am îndreptat cu toţii spre stăreţie, unde de acum stăteau mai multe trăitoare, care erau chemate de autorităţile civile pentru a concretiza unele date. Multe din trăitoare plângeau, iar unele făceau gălăgie, spunându-şi una alteia revoltele lor. Eu cu pr. Vustean ne-am salutat cu autorităţile civile, pe urmă am intrat în chilia stareţei, i-am povestit ce se întâmplă, după care pr. Vustean a plecat la Ţigăneşti, iar eu am rugat-o pe stareţă să-l cheme pe pr. Arventiev, ieromonahul Diodor şi stareţul mănăstirii Căpriana pentru a stabili de câte maşini este nevoie pentru transportarea averii. Deoarece la stăreţie nu era nici o ascultătoare, am rugat-o pe una din trăitoare să meargă cu mine la pr. Arven-

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

383

tiev ca să telefonăm şi să vorbim cu stareţul mănăstirii Căpriana, iar apoi să începem împărţirea grâului şi a productelor. În timpul acesta (ora 13.00) au început a bate toate clopotele. Am întrebat-o pe una din trăitoare de ce bat clopotele. Ea nu a reuşit să-mi răspundă, când clopotele au început să bată alarma. Am înţeles imediat ce se întâmplă şi am trimis-o pe una din surori să oprească bătaia clopotelor. Clopotele nu au încetat să bată şi la mănăstire au început să vină colhoznici din s. Răciula, care adresau diferite replici mie şi reprezentanţilor puterii civile. Curând a fost chemat procurorul raionului Călăraşi, şeful miliţiei şi alţii. Oamenii nu se împrăştiau. Stareţa s-a ascuns şi ne-a lăsat pe toţi în voia sorţii. Toate aceste acţiuni păreau a fi pregătite din timp de stareţă. De fapt, aceasta era o adevărată demonstraţie antistatală. Prin organizarea acestei revolte circa 300 de oameni au lăsat cositul şi alte lucrări colhoznice. Toţi strigau, că din cauza noastră au lăsat lucrul şi ne rugau să plecăm încolo, de unde am venit. Lucrătorii de stat au fost impuşi să părăsească clădirea şi să plece, lucru pe care l-au şi făcut. Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre smerit ascultător, protoiereu Gh. Belous Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 93, f. 13-14.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

384

Veaceslav Ciorbă

Nr. 36 HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVIND EXCLUDEREA DIN LISTA MONUMENTELOR DE ARHITECTURĂ A CATEDRALEI VECHI ŞI DEMOLAREA ACESTEIA 7 septembrie 1959 Despre excluderea din lista monumentelor de arhitectură şi demolarea clădirii Catedralei Vechi din or. Chişinău. Consiliul de Miniştri al RSSM hotărăşte: 1. Să fie acceptată propunerea Ministerului Сulturii al RSSM privind excluderea Catedralei Vechi din lista monumentelor de arhitectură din RSSM, aprobată prin hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 31 mai 1947 nr. 454. 2. Să se permită comitetului executiv orăşenesc să efectueze demolarea clădirii Catedralei Vechi în legătură cu planul general de reconstrucţie a oraşului. Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, A.Diordiţa, Secretarul Consiliului de Miniştri al RSSM, L. Diacenko Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 97, f. 15.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

385

Nr. 37 RAPORTUL PROTOIEREULUI A. VUSTEAN PRIVITOR LA ACTIVITATEA SA ÎN PROCESUL DE ÎNCHIDERE A MĂNĂSTIRII CUŞELĂUCA 15 octombrie 1959 Înalt Prea Sfinţiei Sale Înalt Prea Sfinţitului Nectarie, arhiepiscop al Chişinăului şi Moldovei De la protoiereul A. T. Vustean paroh al bisericii Sf. Mihail din or. Chişinău RAPORT În corespundere cu indicaţia Înalt Prea Sfinţiei Voastre din 9 octombrie 1959 şi cu delegaţia ce mi s-a eliberat cu nr. 173 din 9 octombrie 1959, am vizitat mănăstirea de maici Cuşelăuca, raionul Floreşti, în legătură cu apropiata lichidare a menţionatei mănăstiri. La mănăstirea Cuşelăuca m-am aflat în zilele de 10, 11 şi 12 octombrie şi am efectuat lucrările de pregătire. Primul lucru, care atrage atenţia atunci, când te apropii de mănăstire, este curăţenia exemplară. Biserica este văruită, la fel şi casa pentru preot, stăreţia, cămările şi celelalte clădiri auxiliare, care se află pe teritoriul mănăstirii. Aceeaşi curăţenie este şi în interiorul clădirii şi în încăperile auxiliare. Mănăstirea dispune de biserică de vară şi de iarnă, de stăreţie, casă pentru preot şi alte încăperi pentru nevoile gospodăreşti. În mănăstirea Cuşelăuca se duce viaţă de sine. Sunt 163 de trăitoare, dintre care: egumenă – 1, shimonahii – 3, monahii – 94, rasofoare 35 şi în ascultare – 30, în total 163. În stăreţie locuiesc stareţa şi 7 ascultătoare, una din care îndeplineşte funcţia de secretară, în total 8 persoane. Lângă biserică şi stăreţie se află 66 de case, în care locuiesc nevoitoarele, care au casele lor, iar într-o casă trăiesc câte 2 şi 3 monahii. În total în case locuiesc 155 de persoane, ceea ce împreună cu cele 8 din stăreţie fac 163. 1. Prima discuţie am purtat-o cu stareţa mănăstirii Zabulica Nina Ivanovna, pe care am informat-o că mănăstirea Cuşelăuca va fi închisă. Timpul închiderii nu este cunoscut, dar ea, în calitate de stareţă, trebuie să ştie din timp despre acest lucru şi să ajute în acest lucru, deoarece se face conform unei hotărâri a puterii de guvernare şi a celei bisericeşti. La preîntâmpinarea mea stareţa N.I. Zabulica a răspuns, că ea deja a fost informată de acest lucru de către reprezentantul puterii laice. Persoana, care a venit în acest scop la mănăstire,

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

386

Veaceslav Ciorbă

a întrebat-o, dacă nu are nimic împotrivă, la care ea a răspuns: „Noi suntem călugăriţe şi trebuie să ne supunem autorităţilor, aşa că din partea noastră nu avem nimic împotrivă”. Discuţia noastră a decurs destul de calm şi stareţa şi-a manifestat dorinţa de a termina cât mai repede acest lucru, deoarece ascultătoarele nu se prea supun ordinelor sale în ultimul timp şi mereu se ceartă pentru fleacuri. Totodată, ea a spus că, în lipsa pământului şi a altor moşii, aflarea lor de mai departe la mănăstire şi achitarea impozitelor de stat le va pune într-o situaţie dificilă. 2. După discuţia cu stareţa a fost invitat pentru acelaşi lucru soborul mănăstirii în următoarea componenţă: monahia Pădure Serafima Vas., casieră, Frumusache Versavia Dimitrievna, vânzătoare de lumânări, şi monahiile Avram Animansia Avxentievna, egumena mănăstirii. Au fost şi ele informate despre lichidarea mănăstirii, la care ele au răspuns, că nu se pot opune puterii supreme şi că sunt gata să îndeplinească toate ordinele în acest sens. Trebuie să menţionez dorinţa atât a stareţei, cât şi a celorlalte monahii de a le fi lăsată măcar biserica, unde ar putea să se roage ca oameni credincioşi precum sunt. 3. Celelalte trăitoare, aflând, că a venit cineva de la eparhie cu o problemă referitoare la mănăstire, şi-au anunţat dorinţa de a fi şi ele informate despre închiderea mănăstirii, deoarece ştiau deja de acest lucru de la autorităţile civile. Aflând despre această dorinţă a lor, luni, 12 octombrie, după utrenie, le-am informat şi pe celelalte persoane, care locuiau la mănăstire, şi care au dorit să afle mai multe despre lichidarea mănăstirii lor. Le-am vorbit despre stăreţie, unde într-un spaţiu atât de mare locuiesc doar 8 persoane; cât priveşte impozitele, ele pot să le pună pe călugăriţe într-o situaţie destul de dificilă. Lipsa pământului şi a mijloacelor de întreţinere le va determina să se dezică de folosirea unor clădiri şi a unor terenuri atât de mari. Au fost atenţionate, că ele urmează să lucreze în colhoz, unde toate persoanele apte vor fi asigurate cu loc de muncă, iar cele în vârstă vor primi ajutor de bătrâneţe sau vor fi trimise la munci după puterile lor. Trăitoarele, ascultând explicaţiile privind chestiunea lichidării mănăstirii lor, au fost de acord, că în viitor locaşul nu va mai putea plăti impozitele, iar ele nu mai au cu ce să ajute. Unica, care a început să bocească, a fost monahia Ursachi Apolinaria Nicolaevna, care s-a liniştit după ce i-am oferit câteva explicaţii suplimentare. Toate monahiile şi-au expus unanim dorinţa de a le fi lăsată biserica, cerere pe care m-au rugat să o transmit autorităţilor eparhiale. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 93, f. 94-95.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

387

Nr. 38 EXTRAS DIN RAPORTUL „INFORMAŢIE CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII OPERATIVE DE URMĂRIRE ŞI PROFILAXIE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA ACŢIUNILOR DUŞMĂNOASE ALE SLUJITORILOR BISERICII ŞI SECTANŢILOR DIN MOLDOVA” 8 ianuarie 1960

Strict secret

(...) Pentru rezolvarea sarcinilor de limitare a influenţei bisericii şi mănăstirilor asupra populaţiei, de reducere a numărului lor, precum şi în alte acţiuni a fost utilizată activ agentura. Reţeaua de agenţi din interiorul Bisericii ortodoxe este alcătuită la ora actuală din 16 persoane, dintre care „Kazanţev” şi „Iuriev” deţin funcţii de conducere în eparhie, iar „Voznesenski”, „Belîi”, „Nikitin”, „Florea”, „Grigoriev” şi „Scurtu” conduc blagocinii şi mănăstiri („Nikitin” şi „Florea” au fost racolaţi în anii 1958-1959). Datorită acţiunilor agenţilor nominalizaţi, mai întâi s-a redus numărul preoţilor în parohii şi biserici. Din însărcinarea noastră, „Kazanţev” a rechemat din parohii 33 de ieromonahi, sub pretextul că erau limitaţi în îndeplinirea rânduielilor bisericeşti. Referitor la cei mai fanatici şi activi preoţi, au fost strânse materiale compromiţătoare, care au servit ca temei pentru înlăturarea lor din slujbă şi excluderea din registru. În baza acestor materiale, numai în ultima vreme au fost îndepărtaţi din slujbă 5 preoţi... O dată cu aceasta, prin mijlocirea lui „Kazanţev” şi „Iuriev”, n-a fost admisă ocuparea posturilor vacante de paroh, apărute drept urmare a cauzelor menţionate, precum şi din alte considerente. La recomandarea noastră, aceşti agenţi au interzis preoţilor să slujească concomitent în câteva biserici parohiale. Ca urmare a reducerii numărului slujbelor prin cumul, numărul bisericilor care funcţionează a scăzut de la 546 la 385. S-a lucrat asupra reducerii considerabile a admiterii tineretului din Moldova în instituţiile de învăţământ teologic. Dacă în 1957 au fost admise în seminariile teologice 17 persoane, apoi în 1958, din 40 de cereri, au fost admise numai 8 persoane, iar în 1959 au fost depuse 9 cereri, fiind admisă o singură persoană. Primind cererile, agentul „Kazanţev” refuză, sub diferite motive, să le dea recomandări sau ne comunică nouă, iar noi, prin intermediul organizaţiilor de partid, exercitam presiune asupra unor candidaţi sau îi compromiteam...

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

388

Veaceslav Ciorbă

În anul 1959, în Moldova au fost închise 13 mănăstiri, dintre care 8 de bărbaţi şi 5 de femei, peste 500 de monahi au fost incluşi în munca socialactivă. Mai funcţionează 7 mănăstiri (3 de bărbaţi şi 4 de femei) în care se află 821 de trăitori. Conform unei hotărâri a Consiliului de Miniştri al RSSM, în lunile următoare vor fi închise încă două mănăstiri de maici. Atunci când a fost nevoie, acţiunile agenturii noastre pentru reducerea numărului mănăstirilor, bisericilor şi a preoţilor erau dirijate prin intermediul aparatului împuternicitului cu problemele Bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM... Agentura noastră în rândul preoţimii a luat parte la înlăturarea de pe drumuri, de lângă fântâni, din pieţele din localităţi a crucilor şi răstignirilor instalate la etape diferite în trecut de către slujitorii bisericii şi sectanţi. La începutul anului 1959, obştea a desfăşurat acţiuni pentru îndepărtarea acestor cruci şi răstigniri. În scopul evitării contraacţiunilor din partea credincioşilor, noi le-am cerut agenţilor „Kazanţev” şi „Iuriev” să dea indicaţii preoţimii de a organiza credincioşii pentru a muta răstignirile în curţile bisericilor sau în cimitire, spre a exclude manifestări nedorite. În scopul reducerii activismului preoţimii şi al îndepărtării credincioşilor de biserică s-au luat măsuri ca în presă să apară acei preoţi şi monahi, care au rupt-o cu religia, pentru a demasca esenţa reacţionară a ortodoxiei şi spiritului patriotic al preoţimii... Ca urmare a intensificării activităţii ştiinţifico-ateiste a organizaţiilor de partid şi a acţiunilor noastre, în republică s-au redus simţitor numărul credincioşilor şi frecvenţa rânduielilor bisericeşti, consemnează agenţii „Uralski”, „Krîlov”, „Voznesenski” şi alţii... Vicepreşedintele Comitetului Securităţii de Stat de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM, Volkov Şeful Secţiei a 4-a a KGB de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM, Govorov Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 652-653.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

389

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Nr. 39 DIN DAREA DE SEAMĂ A ÎMPUTERNICITULUI A. OLEINIK PE ANUL 1960 ianuarie 1961

Strict secret

Arhiepiscopul Nectarie de câteva ori şi-a exprimat intenţia de a schimba unii preoţi în limitele eparhiei. În asemenea cazuri în dependenţă de situaţia bisericii uneori permitem astfel de transferuri. Urmărind activitatea arhiepiscopului am observat că el nu întreprinde acţiuni active de completare a cadrelor de clerici. În 1959 el n-a dat nici o recomandare pentru studii la Seminarii teologice, iar pe absolventul de 23 de ani al Seminarului teologic, Fialkovschi din s. Hogineşti, r. Teleneşti după sfatul nostru nu l-a numit în parohie şi ultimul după nenumărate peregrinări a plecat din republică. Analizând activitatea religioasă în 1959 vedem că s-a început procesul de răcire evidentă a vieţii bisericeşti. Deja există zeci de biserici în care frecventarea lor evident s-a redus, veniturile sînt atât de mici, că nici nu ajung pentru salariul preotului. De remarcat că în 3 sate: Zozoleni**, r. Râbniţa, Marcăuţ, r. Criuleni şi Buceşca***, r. Rezina însăşi consiliile parohiale ne-au expediat cereri la care au anexat contracte-tip cu rugămintea de a scoate de la înregistrare bisericile lor de la 01.01.60, să nu mai cerem achitarea rentei şi asigurării, căci dacă vor avea nevoie să se roage, ei pot să meargă la altă biserică apropiată. Veniturile mănăstirilor s-a redus pe jumătate. Aceste date demonstrează că până la deposedarea de pământuri mănăstirile se ocupau cu gospodăria, speculaţia şi pe aceasta se îmbogăţeau pe an ce trecea, iar acum atenţia lor este îndreptată spre prostirea poporului şi astfel ele vor să-şi păstreze modul parazitar de viaţă. În afară de aceasta trebuie să menţionez, că acea parte a călugărilor care toată viaţa trăită în mănăstire au fost exploataţi, în situaţia creată încep să ezite. Ei deja se pun pe gânduri, ce vor face când vor începe lucrările agricole de primăvară. Unii spun că ar intra în colhozuri, dar în acest caz vor fi excluşi din obştea monahală. Acei care au rude spun că călugărul nu-i necesar rudelor, dar sînt şi care nu au rude. La soluţionarea acestei probleme trebuie de lucrat cu ei în aşa fel încât acest grup de călugări să-l desprindem şi să-l alăturăm muncii social-utile. ** ***

Zăzuleni Buşăuca

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

390

Veaceslav Ciorbă

În acest an au fost depuse mai puţine interpelări şi cereri de deschidere a bisericilor. În 1958 au fost închise 9 biserici şi au fost depuse 192 de cereri de deschidere a bisericilor. În 1959 – 159 de biserici au fost închise, dar au fost depuse doar 48 de cereri. Totodată ar fi o mare greşeală să considerăm că la noi totul e bine, că religia, clericii şi ţercovnicii dispar de la sine. Ei se desfac în patru ca să întărească temeliile bisericeşti zdruncinate şi să-şi păstreze influenţa asupra credincioşilor. Ei încearcă să utilizeze şi în unele cazuri folosesc discret diferite metode şi forme ale activităţii lor, atent adaptându-se la mersul vieţii sociale şi politice ale societăţii noastre, pe larg folosesc metoda individuală de lucru cu cetăţenii aparte şi cu grupe mici de oameni. În discuţiile lor, ei mascându-se „salută” măsurile luate de Partidul nostru şi succesele obţinute în domeniul industrial şi gospodăresc, în domeniul ştiinţei, culturii şi tehnicii. Mascând prin toate mijloacele esenţa reacţionară a religiei, ei încearcă să insufle credincioşilor că între ideile comunismului şi ale religiei nu este nici o deosebire, că toată activitatea bisericii şi clericilor de asemenea este îndreptată spre construirea comunismului. La acest capitol îndeosebi s-au evidenţiat preoţii obscurantişti Malcoci din s. Tocuz, r. Căuşeni, Ţărnă din s. Drăgăneşti, r. Lazo şi alţii. Această categorie de obscurantişti este deosebit de periculoasă pentru oameni care nu prea cunosc politica Partidului faţă de religie. Utilizând o asemenea tactică, ei au reuşit nu doar să-şi menţină activitatea, dar şi s-o lărgească atrăgând chiar şi unii activişti din colhozuri, întreprinderi şi instituţii. Mulţi preoţi recurg la orice pentru a-şi întări influenţa asupra credincioşilor. În discuţiile cu credincioşii lor vorbesc de necesitatea de a semăna la timp, de a prelucra terenurile agricole, strângerea la timp a roadei ş.a.m.d. În unele cazuri personal împreună cu preotesele şi cântăreţii ies în câmp şi lucrează cot la cot cu colhoznicii, prin aceasta abat activul nostru de la lupta cu religia, mascând esenţa ei reacţionară. Folosind asemenea metode ei au orbit chiar şi pe unii activişti care nu văd în asemenea acţiuni dauna adusă educării comuniste a muncitorilor şi, în unele cazuri, chiar se adresează preoţilor după ajutor în toiul lucrărilor agricole. Împuternicit tov. Oleinik Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 311-313.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

391

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Nr. 40 INFORMAŢIE SPECIALĂ PRIVIND ÎNCHIDEREA MĂNĂSTIRII HÂRBOVĂŢ 15 mai 1961

Strict secret Către şeful direcţiei a 2-a principale a KGB de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS Gribaniv O.M.

În corespundere cu activitatea ce se desfăşoară pentru reducerea numărului mănăstirilor care funcţionează în republică, în anul 1960 am elaborat măsuri de pregătire pentru închiderea mănăstirii de bărbaţi din Hârbovăţ, raionul Călăraşi. În planul acţiunilor pregătitoare un rol mare a revenit agenturii şi persoanelor de încredere, care ocupă funcţii de conducere în administraţia eparhială, în mănăstiri sau locuiesc în satele învecinate. Totodată, a fost luată în calcul şi studiată situaţia operativă atât în mănăstire, cât şi din mediul celor mai activi slujitori ai bisericii, care întreţin legături cu mănăstirea. Din însărcinarea noastră, agentura şi persoanele de încredere din rândul călugărilor şi al credincioşilor au răspândit zvonul despre apropiata închidere a mănăstirii. Acest zvon a fost susţinut de către agentul nostru „Scurtu”, stareţul mănăstirii, drept care printre călugări a apărut un grup care cerea împărţirea averii mănăstireşti. Profitând de situaţia creată, agenţii „Nikitin”, „Belîi” şi „Scurtu” i-au convins să plece din mănăstire pe 52 de călugări din cei 94. Călugării care au dorit să plece din mănăstire au luat legătura cu rudele care, la rugămintea lor, au trimis la mănăstire mijloace de transport pentru a-i lua pe cei care plecau şi a le transporta averea la noile locuri de trai. La indicaţiile noastre, agentul „Scurtu” n-a împiedicat plecarea şi i-a asigurat pe cei care plecau cu toate cele necesare: hrană, îmbrăcăminte şi bani. După ce toţi călugării, care au hotărât să iasă din mănăstire, au plecat, agentul „Florea”, stareţ al mănăstirii Chiţcani, a plecat, la indicaţia noastră, la mănăstirea Hârbovăţ, fără a-l înştiinţa pe episcopul în exerciţiu, şi a organizat transferul monahilor care au manifestat dorinţa de a trăi în mănăstirea Chiţcani. Când în mănăstire rămaseră doar câţiva călugări, agentul „Scurtu” s-a adresat oficial împuternicitului pentru problemele BORu cu rugămintea de a

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

392

Veaceslav Ciorbă

lua spre păstrare averea mănăstirii şi totodată l-a rugat pe stareţul mănăstirii învecinate să vină după călugării care mai rămăseseră. Agentul „Kazanţev”, care deţine o funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. Din însărcinarea lui, în etapa pregătirii mănăstirii pentru închidere, de acolo au fost mutate în alte mănăstiri, persoanele care puteau influenţa negativ asupra închiderii mănăstirii. La 10 mai 1961, din mănăstire au fost scoşi toţi călugării, iar clădirile şi averea rămasă au fost predate organelor locale ale puterii, închiderea mănăstirii s-a făcut fără nici un fel de complicaţii sau excese. Mănăstirea Hârbovăţ, care s-a închis, a fost una dintre mănăstirile influente şi puternice din punct de vedere economic. Trăsătura ei caracteristică era faptul că, până în 1940, acolo s-a păstrat aşa-zisa icoană făcătoare de minuni, care atrăgea la mănăstire o mare afluenţă de credincioşi şi pelerini. În momentul de faţă, în republică mai funcţionează patru mănăstiri: două de bărbaţi şi două de femei, în care locuiesc 384 de persoane. Preşedintele Comitetului Securităţii de Stat de pe lângă Consiliul de Miniştri al RSSM, I. Savcenko Publicat după: Valeriu Pasat, „Trudnye stranicy istorii Moldovy 1940-1950”, Moscova, 1994, p. 664-665.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

393

Nr. 41 INDICAŢII REFERITOARE LA APLICAREA LEGISLAŢIEI SOVIETICE CU PRIVIRE LA CULTE 26 iulie 1961, Moscova (Aprobat prin hotărârea Comitetului pentru problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS şi prin hotărârea Comitetului pentru problemele cultelor religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS din 26 iulie 1961). 1. Constituţia URSS oferă cetăţenilor libertatea conştiinţei. În scopul asigurării dreptului cetăţenilor la libertatea conştiinţei în URSS Biserica este separată de stat şi şcoala de Biserică. Fiecare cetăţean are libertatea exercitării cultelor religioase şi libertatea propagandei antireligioase. 2. Cetăţenii credincioşi ai URSS se pot asocia pentru satisfacerea în comun a necesităţilor lor religioase în comunităţi şi grupuri religioase. Comunitatea religioasă este creată de un număr nu mai mic de 20 de cetăţeni credincioşi, care au atins vârsta de 18 ani şi fac parte din acelaşi cult. Dacă numărul credincioşilor nu ajunge la 20, poate fi creat un grup de credincioşi. 3. Credincioşii, care au creat o asociaţie religioasă (comunitate sau grup) au posibilitate: a. să efectueze ritualurile religioase, să organizeze adunări pentru rugăciune şi de alt gen, legate de respectarea cultului; b. să angajeze sau să aleagă slujitori ai cultului şi alte persoane, necesare pentru deservirea necesităţilor cultului; c. să se folosească de încăperile destinate pentru rugăciuni şi de alte bunuri ale cultului; d. să adune jertfe benevole de la credincioşii din încăperile destinate pentru rugăciuni în scopuri, legate de întreţinerea slujitorilor cultelor, încăperilor pentru rugăciuni şi altor bunuri ale cultului, precum şi pentru organele executive ale asociaţiilor religioase. 4. Credincioşii, care formează asociaţia religioasă, pot să ia în închiriere în folosinţă gratuită de la comitetul executiv raional (orăşenesc) al Sovietului de deputaţi ai oamenilor muncii clădiri speciale pentru rugăciuni şi obiecte, destinate scopurilor de cult. Acordul de închiriere trebuie să fie semnat nu mai puţin de 20 de membri ai asociaţiei religioase. Credincioşii pot folosi pentru a se aduna la rugăciune şi alte clădiri, puse la dispoziţia lor de persoane particulare sau de organele locale ale puterii de stat cu titlul de închiriere.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

394

Veaceslav Ciorbă

Fiecare asociaţie religioasă are dreptul să se folosească de o singură clădire pentru rugăciuni. 5. Acordul prevede, că persoanele, care au luat în închiriere o clădire de cult sau alte bunuri, se angajează: a. să păstreze şi să aibă grijă de clădirea de cult şi de alte bunuri, transmise spre folosire asociaţiei religioase; b. să-şi asume toate cheltuielile legate de posedarea şi exploatarea acestor bunuri; c. să achite daunele, aduse statului prin distrugerea sau pierderea averii; d. să folosească clădirea de cult şi alte bunuri în exclusivitate pentru necesităţile religioase; e. să aibă o condică de inventariere a întregii averi ale cultului, în care să fie introduse bunurile obţinute (cumpărate, jertfite, primite de la alte clădiri de rugăciuni ş.a.m.d.), care nu sunt bunuri personale ale unor cetăţeni aparte; f. să permită liberul acces al împuterniciţilor comitetelor executive raionale (orăşeneşti) ale Sovietelor de deputaţi ai oamenilor muncii la controale periodice şi examinare a clădirilor şi bunurilor, în orice vreme, cu excepţia timpului, când este săvârşit ritualul religios. Clădirile de rugăciuni, care au valoare istorică şi artistică şi se află la o evidenţă specială, sunt transmise spre folosinţă în aceeaşi bază, ca şi alte clădiri de cult, dar cu condiţia respectării regulilor de evidenţă şi protecţie a monumentelor de istorie şi de artă. 7. Toţi credincioşii cultului respectiv au dreptul să semneze acordul privind luarea în folosinţă a clădirii şi bunurilor cultului şi după transmitere acestora obţin astfel dreptul de a participa în administrarea acestei averi de rând cu persoanele, care au semnat iniţial acordul. 8. Fiecare semnatar al acordului poate să-şi retragă semnătura, înaintând o cerere, ceea ce nu-l absolveşte de responsabilitate pentru integritatea şi păstrarea averii în perioada ce a precedat depunerea cererii respective. 9. Pentru administrarea activităţii comunităţii religioase, exercitarea funcţiilor legate de folosirea averii de cult şi a mijloacelor băneşti, comunitatea religioasă alege din rândul membrilor săi la adunarea credincioşilor, prin vot deschis, organul executiv format din trei persoane. În grupul de credincioşi este ales un împuternicit. Pentru controlul bunurilor cultului şi a sumelor băneşti, primite în calitate de jertfe benevole de la credincioşii comunităţii religioase, poate fi aleasă o comisie de revizie, având în componenţă nu mai puţin de 3 persoane. Comitetele executive ale organelor puterii au dreptul să respingă unele persoane din componenţa organului executiv şi a comisiei de revizie. Acest drept nu-l au slujitorii cultelor şi centrele religioase.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

395

9. Este asigurată libera exercitare a ritualurilor religioase, deoarece acestea nu încalcă ordinea publică şi nu atentează la drepturile cetăţenilor URSS. Organele puterii de stat au dreptul să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea în aceste cazuri a ordinii publice şi a securităţii. 10. Asociaţiile religioase şi slujitorii cultelor nu trebuie: a. să folosească adunările credincioşilor la rugăciune pentru discursuri politice, care vin în contradicţie cu interesele societăţii sovietice; b. să îndemne credincioşi să refuze a-şi îndeplini datoriile lor civice; c. să desfăşoare o propagandă spre îndepărtarea credincioşilor de la participare activă la viaţa de stat, culturală şi social-politică a ţării; d. să exercite ritualurile şi ceremoniile religioase în instituţii şi întreprinderi de stat, publice şi cooperativiste. 11. Această interdicţie nu se referă la ritualurile efectuate la solicitarea unor persoane grav bolnave sau muribunde, care se află în spitale şi în locuri de detenţie, la ritualuri executate în încăperi special izolate, precum şi la cele efectuate la cimitire şi în crematorii. 12. Adunările credincioşilor şi şedinţele organelor executive ale asociaţiilor înregistrate se desfăşoară cu avizul sau permisiunea organelor puterii. 13. Centrele religioase, asociaţiile religioase şi slujitorii cultelor nu au dreptul: a. să organizeze adunări speciale pentru copii, adolescenţi şi femei, precum şi cercuri, grupuri şi adunări pentru studierea religiei; b. să organizeze pelerinaje ale credincioşilor la aşa-numite „locuri sfinte”, să exercite acţiuni amăgitoare cu scopul de a reînvia superstiţiile în rândul populaţiei şi obţinerii unor profituri din acestea (anunţarea a tot felul de minuni, cum ar fi, spre exemplu, vindecarea bolnavilor, proorocirile ş.a.); c. să colecteze în mod forţat dări şi biruri din partea credincioşilor în folosul asociaţiilor religioase sau în alte scopuri; d. să aplice constrângeri sau pedepse la adresa credincioşilor. 14. Centrelor religioase, direcţiilor eparhiale şi altor organe religioase de acest gen nu li se permite să folosească mijloacele şi averea, aflate în gestiunea lor, în scopuri de binefacere, pentru ajutorul bisericilor şi mănăstirilor, care nu sunt susţinute de populaţie, care s-au depărtat de religie, precum şi în alte scopuri, decât numai pentru achitarea cheltuielilor, legate de întreţinerea acestor organe. 15. Centrele religioase, direcţiile eparhiale, instituţiile de învăţământ duhovnicesc, mănăstirile, comunităţile religioase şi alte asociaţii religioase sunt obligate să permită accesul liber al persoanelor abilitate din organele de stat pentru efectuarea unor controale periodice a averii şi a condicii pentru

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

396

Veaceslav Ciorbă

înregistrarea veniturilor şi cheltuielilor, a altor documente pentru a aprecia corectitudinea folosirii bunurilor aflate în gestiunea lor şi a identifica datele necesare pentru impozitarea slujitorilor cultelor şi a altor persoane. 16. Nici o asociaţie religioasă nu-şi poate începe activitatea fără a fi înregistrată în organele puterii de stat. Asociaţiile religioase pot fi scoase de la înregistrare în cazul când acestea încalcă legislaţia sovietică cu privire la culte. 17. Comitetul executiv raional (orăşenesc) al Sovietului de deputaţi ai oamenilor muncii poate să anuleze acordul de închiriere a clădirii de cult în următoarele cazuri: a. dacă credincioşii, care folosesc clădirea de rugăciuni, se dezic singuri de ea; b. dacă asociaţia religioasă nu respectă condiţiile acordului; c. dacă a fost luată o hotărâre privind închiderea clădirii respective, care este dată în arendă. 18. La scoaterea de la înregistrare a comunităţii religioase, la închiderea casei de rugăciuni averea cultului poate fi repartizată în felul următor: a. toate obiectele din platină, aur, argint, pietre preţioase, precum şi obiectele de uz casnic (candelabre, covoare, mobilă ş.a.m.d.) sunt transmise organelor financiare locale; b. toate obiectele cu valoare istorică, artistică sunt transmise în muzeu; c. toate celelalte obiecte (icoane, veşminte, acoperământe ş.a.), destinate ritualurilor de cult, pot fi transmise altei asociaţii religioase în funcţiune, care face parte din acelaşi cult. 19. Controlul asupra respectării legislaţiei cu privire la culte este exercitat de către organele puterii de stat, Comitetul pentru problemele Bisericii ortodoxe ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS, Comitetul pentru problemele cultelor religioase pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS şi împuterniciţii lor în republici, ţinuturi şi regiuni. 20. În cazul încălcării legislaţiei cu privire la culte sau în cazul unor propuneri de înlăturare a încălcărilor depistate, organele puterii şi împuterniciţii Comitetelor sunt obligaţi să propună, conform ordinii stabilite, scoaterea de la înregistrare a slujitorilor cultului sau a asociaţiilor religioase, eliminarea infractorilor din componenţa organelor executive ale comunităţii religioase, iar în caz de necesitate – tragerea celor vinovaţi la o răspundere mai severă. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 3046, inv. 1, d. 128, f. 180-188.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

397

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

Nr. 42 MĂSURILE DE PREGĂTIRE A LICHIDĂRII MĂNĂSTIRII CHIŢCANI Strict secret I. 1.

2. 3.

4. 5. 6. 7. 8. 9.

De la egumenul mănăstirii de constatat locul de trai al rudelor fiecărui călugăr şi de prezentat aceste date CC al PC al RSSM pentru ca organizaţiile de partid din teritoriu să lucreze cu rudele călugărilor ca aceştia din urmă să-i ia din mănăstire. De evidenţiat călugării în etate care nu au rude şi care şi-au exprimat dorinţa de a merge la azil. De studiat situaţia bisericească în satul Chiţcani şi în satele vecine, de evidenţiat fanaticii şi alte elemente legate de mănăstire şi care susţin călugării şi sunt capabili de provocaţie în timpul lichidării mănăstirii şi de informat la timp organele de partid şi alte organizaţii pentru luarea măsurilor necesare. De evidenţiat acei călugări care în perioada lichidării pot să facă neplăceri şi să se ia la timp măsurile necesare. Prin egumen să se ia măsuri ca deja acum să nu se mai bată clopotele în timpul slujbei; de la începutul şi până la sfârşitul lichidării mănăstirii să fie interzisă baterea clopotelor. Evacuarea călugărilor din mănăstire să fie începută după alegerile în Sovietul Suprem al URSS, treptat câte 5, 10, 15 persoane pe zi în dependenţă de împrejurări. Toţi călugării apţi de muncă plecaţi la baştină să fie imediat încadraţi în câmpul muncii, iar cei în etate, care şi-au exprimat dorinţa de a merge la azil, să fie instituţionalizaţi în aziluri. Evacuarea din mănăstire nu trebuie efectuată în zile de sărbători religioase şi în zile de duminică. La cererea egumenului să fie asigurată cantitatea necesară de mijloace de transport pentru transportarea călugărilor.

CEEOL copyright 2021

Executanţi Împuternicitul

Împuternicitul Comitetul executiv Bender Împuternicitul Împuternicitul Comitetul executiv Bender Comitetul executiv Bender

CEEOL copyright 2021

398

Veaceslav Ciorbă

Ordinea de achitare cu călugării plecaţi din mănăstire şi măsurile de asigurare a ordinii publice în perioada lichidării mănăstirii II. 1.

2. 3. 4.

5.

Cu ajutorul egumenului de a lucra cu călugării astfel ca fiecare din ei să depună cerere pe numele egumenului de plecare din mănăstire şi că în legătură cu aceasta îl roagă să-i dea o anumită cantitate de produse. Despre primirea produselor şi a banilor fiecare călugăr trebuie să semneze în liste special pregătite. În urma lucrului cu egumenul de a obţine ca cu ajutorul lui să fie pregătiţi iniţiatorii părăsirii mănăstirii. De a obţine ca egumenul să depună o cerere bazată pe date concrete despre imposibilitatea existenţei mai departe a mănăstirii (venituri, cheltuieli). De a recruta şi a instructa serios un număr necesar de activişti de nădejde pentru a sta de gardă 24 de ore în punctele numite mai înainte din regiunea mănăstirii, în s. Chiţcani şi în satele megieşe. De a desemna de asemenea persoana responsabilă de efectuarea controlului asupra persoanelor ce vor sta de gardă. De pregătit serios pentru luarea în primire a încăperilor, inventarierea averii rămase şi paza după plecarea călugărilor.

Împuternicitul

Împuternicitul Împuternicitul Comitetul executiv Bender şi secţia raională de miliţie Comitetul executiv Bender şi secţia raională de miliţie

Aceste chestiuni în zilele următoare trebuie să fie discutate în cadrul consfătuirii cu reprezentanţii Comitetului executiv raional, comitetul raional de partid Bender, miliţiei, procurorul, Comitetul Central al Comsomolului, Consiliului de Miniştri şi Comitetul de Securitate. Împuternicitul Comitetului pe problemele BORu de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS din RSSM tov. Oleinik Publicat după: Iosif Pavlinčuk, “Kišin‘evsko-Moldavskaja eparhija v period s 1944 po 1989 god”, Noul Neamţ, 2004, p. 313-315.

CEEOL copyright 2021

CEEOL copyright 2021

Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)

399

Nr. 43 HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVITOR LA DEMOLAREA CLOPOTNIŢEI DIN PREAJMA CATEDRALEI DIN CHIŞINĂU decembrie 1962 Cu privire la scoaterea de sub ocrotirea statului şi demolarea clopotniţei Catedralei, transformată în prezent în Muzeu de arte plastice. Clopotniţa, construită mai târziu decât Cate