Biologie Referat Organe Interne [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul I INTRODUCERE ÎN ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI Delimitări conceptuale Anatomia1 este ştiinţa care studiază forma, organizarea şi structura organismului, forma, structura şi localizarea organelor în cadrul organismului şi raporturile (legăturile) dintre organe. Este o ştiinţă obiectuală, concretă, componentele organismului putând fi examinate cu ajutorul simţurilor convenţionale. Termenul anatomie provine din limba greacă – anatomē – care la rândul său s-a format prin juxtapunerea a doi termeni: ana, care înseamnă „prin”, şi tomē sau tomein/temnein, care înseamnă „tăietură” sau „a tăia sau despica (de jos în sus)”. În vremurile vechi se folosea frecvent noţiunea de „anatomizare” în loc de „disecţie”, termenii fiind echivalenţi. Anatomia umană este deci ştiinţa care are drept preocupare sau obiect de studiu organizarea structurală a corpului omenesc. Are numeroase ramuri, fiecare cu obiect de studiu specific: anatomia macroscopică, anatomia microscopică, anatomia dezvoltării etc. Anatomia macroscopică, macroanatomia – studiază componentele vizibile cu ochiul liber (inimă, rinichi, plămâni, stomac, vase sangvine, muşchi, oase etc.) ale corpului; în funcţie de scopul avut în vedere şi de criteriile folosite, se deosebesc trei variante/moduri de abordare: Anatomia regională – toate structurile (somatice – oase, muşchi, piele; vegetative – vase sangvine, limfatice, nervi, plămâni, inimă etc.) dintr-o anumită regiune sau un anumit segment al corpului (precum abdomenul sau membrul superior sau doar braţul) sunt examinate în acelaşi timp. Este abordarea folosită în prezent în facultăţile de medicină. Anatomia sistemică – organizarea corpului este studiată pe sisteme, cele mai multe extinzându-se în mai multe segmente ale corpului; de exemplu, studierea sistemului cardiovascular presupune examinarea inimii, localizată în torace, şi a vaselor de sânge care se extind în toate segmentele şi toate organele corpului; această abordare este fundamentată pe un criteriu funcţional, care rezidă din chiar definiţia sistemului de organe (grupare de organe care conlucrează pentru îndeplinrea aceleiaşi funcţii majore a organismului). Anatomia de suprafaţă – studiul structurilor interne realizat prin raportare la suprafaţa tegumentară de deasupra/supraiacentă. În mod curent, este utilizată suprafaţa tegumentară pentru localizarea şi identificarea muşchilor (de exemplu, foarte evidenţi la un culturist), iar medicul o utilizează pentru localizarea vaselor sangvine adecvate pentru înregistrarea pulsului sau pentru prelevarea de sânge. Anatomia microscopică studiază structuri prea mici pentru a putea fi văzute cu ochiul liber. Cel mai frecvent, se realizează secţiuni foarte subţiri ale ţesuturilor şi organelor, se fixează pe lame de sticlă, se colorează şi se examinează la microscop. Are ca ramuri citologia şi histologia. Anatomia dezvoltării studiază modificările structurale care se petrec în organism pe toată durata vieţii. Una dintre ramurile anatomiei dezvoltării este embriologia, care studiază

1 Din punct de vedere conceptual, unii specialişti fac distincţia între eidonomie – ştiinţa care studiază exteriorul, înfăţişarea organismului – şi anatomie – ştiinţa care studiază interiorul, structura organismului, împreună constituind domeniul morfologie.

modificările care se petrec în perioada intrauterină (din stadiul de zigot până la naştere 2) a dezvoltării ontogenetice. Anatomia are şi ramuri foarte specializate, precupate în principal de diagnosticare şi cercetare ştiinţifică. De exemplu, anatomia patologică studiază modificările structurale cauzate de boli. Anatomia radiografică studiază structurile interne vizualizate cu ajutorul razelor X sau al unor metode de scanare specializate. Cu studiul structurii moleculelor biologice se ocupă biologia moleculară (care este, de fapt, o ramură a biologiei, dar devine inclusă în anatomie atunci când împingem studiile anatomice la nivel subcelular). Un instrument esenţial pentru studiul anatomiei este stăpânirea cu măiestrie a terminologiei anatomice. Alte instrumente sunt observarea, manipularea şi, în cazul unei fiinţe vii, palparea (simţirea organelor cu mâinile, cu degetele) şi auscultarea (auzirea sunetelor emise de organe cu ajutorul unui stetoscop; uneori este însoţită de percuţie). Fiziologia este ştiinţa care studiază funcţiile şi funcţionarea normale ale organelor, grupărilor de organe şi ale organismului. Termenul fiziologie provine tot din limba greacă şi este format prin compunerea a doi termeni: physis – care înseamnă „natură” sau „origine”, şi logos – „cuvânt (despre)”, „cunoaştere” sau „ştiinţă”; fiziologia este deci studiul sau cunoaşterea naturii organismului şi a părţilor sale; iar „natura” organismului sau organului respectiv este reprezentată de felul său de a fi, adică de funcţia sa. Dacă anatomia oferă o imagine statică a arhitecturii corpului, fiziologia evidenţiază natura dinamică şi însufleţită a acestuia. Fiziologia umană este ştiinţa care se ocupă cu studiul funcţiilor şi al funcţionării corpului omenesc. Ca şi anatomia, fiziologia are numeroase ramuri, cele mai multe ocupându-se de modul de funcţionare a fiecărui sistem de organe în parte. De exemplu, fiziologia renală se ocupă de funcţionarea rinichiului şi formarea urinei; neurofiziologia explică funcţiile şi modul de funcţionare ale sistemului nervos; fiziologia cardiovasculară examinează funcţionarea inimii şi a vaselor de sânge; endocrinologia studiază hormonii şi efectele acestora în organism. În prezent, fiziologia se concentrează adesea asupra evenimentelor care se petrec la nivel celular sau chiar molecular, deoarece proprietăţile organismului depind de cele ale celulelor sale, iar ale acestora din urmă depind, în ultimă instanţă, de reacţiile chimice care se desfăşoară la nivelul lor. Fiziologia se bazează şi pe principii ale fizicii, care asigură explicarea şi înţelegerea biocurenţilor electrici, a presiunii sangvine şi hemodinamicii şi a modului în care muşchii şi oasele colaborează în realizarea mişcărilor corpului. Anatomia si fiziologia sunt fundamental inseparabile (chiar dacă didactic adesea se abordează separat), completându-se reciproc, fiecărei structuri fiindu-i asociate o anumită funcţie şi un mecanism de funcţionare care dau sens şi scop structurii respective, iar funcţia şi funcţionarea pot fi înţelese şi explicate numai în relaţie cu o anumită structură, care face posibilă existenţa unei funcţii. Această relaţie între structură şi funcţie, între anatomie şi fiziologie, a fost exemplar exprimată de profesorul Francisc Iosif Rainer (1874-1944), întemeietorul şcolii româneşti de antropologie şi al conceptului de anatomie funcţională: Anatomia este ştiinţa formei vii. Studierea anatomiei şi fiziologiei presupune o simplificare şi o mediere a parametrilor analizaţi (temperatură, ritm cardiac etc.), cei prezentaţi în literatură fiind valabili pentru un bărbat tânăr sănătos, de 22 de ani şi 70 kg, care desfăşoară o activitate fizică uşoară şi 2 În mod strict, perioada embrionară reprezintă doar primele opt săptămâni din viaţa intrauterină, produsul de concepţie numindu-se embrion; începând din săptămâna a noua de viaţă intrauterină produsul de concepţie de numeşte făt.

consumă 2800 kcal/zi (bărbat de referinţă), respectiv pentru o femeie tânără sănătoasă, de 22 ani şi 56,7(58) kg care desfăşoară o activitate fizică uşoară şi consumă 2000 kcal/zi (femeie de referinţă), ambii fiind într-un mediu cu temperatura medie de 20ºC. Noţiunile specifice de anatomie pe care elevul sau studentul le învaţă în timp ce se familarizează cu diversele structuri ale corpului reprezintă rezultatul eforturilor multor anatomişti din trecut care au disecat3, desenat, descris şi denumit numeroasele părţi ale organismului. Cea mai mare parte a terminologiei anatomice derivă din limbile greacă şi latină, dar şi alte limbi, precum araba şi, în vremuri mai recente, germana şi franceza au contribuit la îmbogăţirea vocabularului de specialitate. Istoria anatomiei umane este strâns legată de istoria medicinei, cele două ştiinţe evoluând în paralel şi corelat, interesul privind structura corpului fiind determinat de dorinţa şi nevoia medicilor de a înţelege cauzele bolilor şi ale altor disfuncţii. Pe de altă parte, numeroase culturi şi religii au îngrădit dezvoltarea acestor două ştiinţe împiedicând accesul la cunoaşterea ştiinţifică prin interzicerea disecţiilor şi promovarea de explicaţii neştiinţifice privind cauzele bolilor şi ale proceselor şi fenomenelor normale. De-a lungul timpului, interesul oamenilor privind propriul corp şi abilităţile fizice ale acestuia s-a exprimat în diverse moduri. Grecii apreciau competiţiile sportive – atletismul – şi exprimau frumuseţea corpului uman prin sculpturi; numeroşi maeştri renascentişti au portretizat omul în creaţiile lor artistice şi pentru a realiza acest lucru, pentru a reda cu fidelitate forma corpului uman, de multe ori surprinsă în mod dinamic, a fost necesar să deţină cunoştinţe temeinice de anatomie, dobândite adesea pe ascuns [exemple foarte elocvente în acest sens sunt Leonardo da Vinci (1452-1519) şi Michelangelo Buonarroti (1475-1564)]. TEMĂ. Realizaţi un mic atlas cu opere ale celor doi (25-50 de imagini – desene, schiţe, picturi, sculpturi) din care să reiasă preocuparea pentru studiile de anatomie; caracterizaţi, pe scurt, fiecare operă – anul şi contextul realizării, localizare, aspecte inedite etc. În trecut, anatomia era o ştiinţă pur descriptivă şi preponderent teoretică, interesul anatomiştilor fiind în principal identificarea, localizarea şi denumirea structurilor corpului. Disecţia şi descrierea rămân metodele fundamentale ale anatomiei, dar în prezent anatomia este abordată şi din punct de vedere funcţional şi clinic, fiind o ştiinţă cu puternic caracter practic-aplicativ.

Poziţia speciei umane în natură Ca oricare altă specie biologică, şi specia umană, Homo sapiens, este unică prin multe din trăsăturile sale, numite autapomorfii, dar, în acelaşi timp, prezintă şi numeroase caracteristici comune tuturor animalelor, fapt care îi justifică includerea în regnul Animalia. Una dintre trăsăturile particularizante, definitorii ale speciei noastre este raţiunea sau inteligenţa, care reiese din chiar denumirea ştiinţifică a speciei – Homo sapiens – care se traduce prin „om înţelept”. Această caracteristică a permis speciei din care facem parte să întemeieze civilizaţii, să învingă numeroase boli şi să creeze culturi. Am inventat mijloace de comunicare prin simboluri scrise, ne înregistrăm istoria, dar şi pe cea a altor organisme şi facem speculaţii în privinţa viitorului. Devenirea speciei umane până la nivelul actual de dezvoltare s-a realizat sub influenţa a două categorii de factori – (1) biologici şi naturali şi (2) culturali şi sociali, astfel că se poate vorbi de o dualitate existenţială: omul – fiinţă biologică şi omul – fiinţă socială (zoon politikon, după cum ne numea Aristotel). 3 De foarte multe secole disecţia cadavrelor a fost şi continuă să fie metoda de bază pentru evidenţierea/descoperirea şi înţelegerea structurii şi funcţiilor corpului uman.

Omul – fiinţă biologică Din punct de vedere biologic, caracterizarea speciei umane implică şi stabilirea poziţiei în rândul vieţuitoarelor (în ansamblul lumii vii), acest lucru fiind reflectat sintetic prin încadrarea taxonomică a speciei, prezentată în continuare. Domeniu Regn Subregn Grup Grup Filum Subfilum Grup Grup Grup Clasă Clad Subclasă Infraclasă Ordin Subordin Infraordin Parvoordin Suprafamili e Familie Subfamilie Gen Specie Subspecie

Eukarya Animalia Metazoa Bilateralia Triploblastica Deuterostomieni Chordata Vertebrata/Craniata Gnathostomata Tetrapoda Amniota Mammalia Theriiformes Theria Placentalia/Eutheria Primates Haplorrhini Simiiformes Catarrhini Hominoidea Hominidae Homininae Homo Homo sapiens H. sapiens sapiens

Domeniul Eukarya Cuprinde toate organismele formate din celule eucariote constituite din plasmalemă, citoplasmă şi nucleu adevărat (eukaryon). Regnul Animalia Cuprinde organisme eucariote exclusiv pluricelulare, cu nutriţie heterotrofă ingestivă, reproducere sexuată, rar asexuată, diferenţiere celulară şi histologică semnificativă, dezvoltare embrionară complexă, celule fără perete celular. Subregnul Metazoa În prezent, suprapus regnului Animalia. Grupul Bilateralia Triploblastica Cuprinde toate animalele cu simetrie bilaterală şi în a căror dezvoltare embrionară se formează trei foiţe embrionare (ectoderm, endoderm şi mezoderm), din care vor lua naştere toate ţesuturile şi organele adultului. Grupul Deuterostomieni Reuneşte animalele al căror orificiu bucal este o neoformaţie, blastoporul embrionar devenind anus (gura apare a doua, anusul primul; gr. deuteros – al doilea, stoma – gură). Filum Chordata Reuneşte mai multe grupuri de organisme, printre care cele mai familiare sunt vertebratele (peştii, amfibienii, reptilele, păsările şi mamiferele), alături de mai obscurele urocordate şi cefalocordate, toate fiind caracterizate de prezenţa unor structuri caracteristice: 1 Notocord – baghetă de ţesut flexibilă, situată în partea mediană dorsală a corpului embrionului; are rol de schelet axial primitiv; la vertebratele adulte este înlocuit aproape complet de coloana vertebrală, din notocord persistând doar nucleul pulpos al discurilor intervertebrale. 2 Sistem nervos epineur – reprezentat de un tub nervos situat deasupra notocordului; din acest tub se va dezvolta la adult sistemul nervos central, reprezentat de encefal şi măduva spinării. 3 Fante faringiene (treme branchiale) – la grupele inferioare de cordate acestea sunt deschideri înguste – fante – situate pe părţile laterale ale faringelui foarte dezvoltat, cu rol în respiraţie şi în hrănirea prin filtrare; la mamifere, implicit la om, faringele embrionar nu mai este perforat, ci prezintă doar invaginări – pungi faringiene – echivalente fantelor. La specia umană, în cursul dezvoltării embrionare, apar toate pungile faringiene caracteristice, dar la adult persistă doar una singură, care va da naştere cavităţii urechii medii, care păstrează legătura cu faringele printr-un canal numit trompa lui Eustachio. Caracterele de cordat sunt prezente la om în timpul dezvoltării embrionare şi persistă într-o mică măsură şi în perioada adultă. Subfilum Vertebrata/Craniata

Cuprinde cordate al căror ax central de susţinere este reprezentat de coloana vertebrală, formată din vertebre. Corpul vertebrelor se formează in jurul notocordului. Subfilumul Vertebrata cuprind mai multe clase4: peştii, amfibienii, reptilele, păsările şi mamiferele. Grupul Gnathostomata Reuneşte vertebratele care au gura (stoma) prevăzută cu fălci (gnathos). Grupul Tetrapoda Cuprinde gnatostomatele cu patru apendice locomotorii numite membre. Clasa Mammalia/Theria Mamiferele sunt tetrapode care prezintă glande mamare (care dau şi numele taxonului) şi au corpul acoperit cu păr. Alte caracteristici ale mamiferelor:  trei oscioare auditive situate în urechea medie.  dentiţie heterodontă (dinţi de forme diferite).  reproducere vivipară la majoritatea mamiferelor (excepţie monotremele – ornitorincul şi echidnele).  dezvoltare embrionară intrauterină, legătura cu organismul matern realizându-se prin placentă (excepţii: monotremele nu au placentă; marsupialele au placentă rudimentară).  mandibula formată dintr-un singur os (osul dentar).  neocortex bine dezvoltat. Mamiferele sunt organisme homeoterme şi endoterme (ca şi păsările), ceea ce le-a permis o răspândire largă de la ecuator la poli. Mamiferele actuale se împart în trei grupuri: monotreme, marsupiale, placentare. Ordinul Primates Cuprinde mamifere plantigrade, pentadactile, caracterizate prin membre prehensile (adaptare la viaţa preponderent arboricolă a majorităţii reprezentanţilor; la unii şi coada devine prehensilă), caracteristică determinată de opozabilitatea degetului I, şi encefal bine dezvoltat (în special neopalliumul). Craniul este voluminos, oasele feţei sunt mici, orbitele sunt situate în plan frontal. Regimul alimentar este omnivor şi frugivor, mai rar insectivor. Formula dentară la formele primitive este 3.1.4.3 2.1.2.3 3.1.4.3 2.1.2.3 , dar se reduce la formele evoluate (omul are doar 32 de dinţi definitivi ). Au numai o pereche de mamele pectorale, rar 2-3 perechi; nasc pui neputincioşi, care necesită îngrijire specială o perioadă lungă. Ordinul cuprinde toate familiile de maimuţe şi omul. 4 Cu toate că nu face obiectul lucrării de faţă, trebuie precizat că împărţirea subfilumului Vertebrata în cele cinci clase nu mai este de actualitate. Taxonomia acestui grup este într-o permanentă reorganizare, una dintre variantele mai recente de clasificare conţinând mai multe clase: Myxini, Cephalaspidomorphi, Chondrichthyes, Osteichthyes, Amphibia, Reptilia, Aves, Mammalia.

Familia Hominidae Cuprinde omul (singurul reprezentant actual al familii) şi predecesorii săi fosili din Cuaternar. Cu toate că între oameni există diferenţe superficiale (cum ar fi culoarea pielii, forma şi mărmea nasului, ale ochilor, culoarea şi forma părului, statura etc.), toţi aparţinem aceleiaşi specii, Homo sapiens sapiens. Cea mai pregnantă trăsătura umană în plan fizic este poziţia ortostatică (verticală). Ortostatismul a determinat modificări anatomice majore în alcătuirea corpului uman, în special la nivelul scheletului şi al sistemului muscular. Staţiunea şi locomoţia bipedă (folosirea pentru mers a membrelor inferioare) au eliberat membrele superioare de funcţia locomotorie. Homo sapiens sapiens – caracteristici particulare 1 Creier de mari dimensiuni, bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte 13501400 grame, însă nu masa sa absolută este reprezentativă, ci faptul că raportul creier/corp este foarte mare. Însă mult mai importantă este dezvoltarea anumitor porţiuni ale creierului, responsabile de emoţii, ideaţie, raţiune, memorie şi motilitate precisă, coordonată. 2 Locomoţie şi staţiune bipedă. Deoarece omul foloseşte în susţinerea şi deplasarea corpului (în condiţii statice şi dinamice) doar membrele inferioare, se spune că este biped. Ortostatismul sau postura erectă determină şi alte trăsături structurale precum curburile fiziologice ale coloanei vertebrale (aspectul sigmoid în plan sagital al acesteia), anatomia centurii pelviene/bazinului, arcada plantară, poziţia marelui foramen occipital etc. 3 Police opozabil. Policele uman este adaptat structural pentru o mare versatilitate în prehensia şi manevrarea obiectelor, articulaţia caracteristică de tip şa de la baza acestuia (împreună cu articulaţia carpo-metacarpă) permiţându-i o gamă largă de mişcări. Această trăsătură este prezentă la toate primatele. 4 Structuri vocale bine dezvoltate şi limbaj articulat. La om, spre deosebire de toate celelate animale, a evoluat limbajul articulat (vorbirea), caracteristică funcţională susţinută de formaţiuni anatomice complexe (laringe dezvoltat, corzi vocale cu muşchi proprii, limbă, buze, creier foarte dezvoltat). 5 Vedere stereoscopică. Cu toate că această caracteristică este bine dezvoltată şi la alte animale, este de asemenea acută şi la specia umană. Ochii omului sunt dispuşi în plan frontal şi orientaţi anterior, astfel că focalizarea unui obiect se realizează din două unghiuri simultan. Vederea stereoscopică asigură percepţia adâncimii spaţiului sau, altfel spus, o imagine (reprezentare mentală) tridimensională a spaţiului. Omul – fiinţă socială Omul este, prin natura sa biologică, un animal social, dar ceea ce nuanţează această trăsătură este dimensiunea culturală, respectiv capacitatea de a produce, utiliza şi transmite o diversitate de valori materiale şi spirituale (obiecte, manifestări, idei, cunoştinţe etc.), susţinută, cel mai probabil, de faptul că specia noastră are creierul cel mai dezvoltat din întreaga lume vie. Unui creier dezvoltat i se asociază o inteligenţă pe măsură, o altă caracteristică definitorie a speciei noastre, care i-a permis să cucerească toate mediile de viaţă existente şi să construiască civilizaţii.

Omul este şi singurul organism de pe Pământ care utilizează în comunicarea interumană şi limbajul articulat, trăsătură apărută ca o necesitate de transmitere a bogăţiei ideatice, noţionale, conceptuale şi spirituale. Toate aceste abilităţi particulare i-au permis omului să modifice profund mediul (depăşindu-i-se capacităţile de autoreglare şi de regenerare) din care face parte, ceea ce într-un final o să i se întoarcă împotrivă şi îi va periclita supravieţuirea ca specie. Rezumând, caracteristicile definitorii ale speciei umane sunt: ortostatismul, raţiunea, limbajul articulat şi, mai presus de toate, creativitatea (manifestată dincolo de necesităţile biologice).

Principiile anatomiei şi fiziologiei Anatomia este ştiinţa care are ca obiect de studiu forma şi structura organismului, iar fiziologia, studiul funcţiilor şi al funcţionării părţilor componente ale organismului şi al legăturilor dintre ele. La baza studiului anatomiei şi fiziologiei umane (şi al biologiei în general) stau mai multe principii sau legi: 1 Principiul unităţii dintre organism şi mediul de viaţă 2 Principiul unităţii şi complementarităţii dintre structură şi funcţie 3 Principiul organizării structural-funcţionale ierarhizate şi integrate 4 Homeostazia 1. Principiul unităţii dintre organism şi mediul de viaţă. Ca oricare altă fiinţă vie, omul este un sistem deschis, care schimbă permanent şi bidirecţional materie şi energie (şi informaţie) cu mediul, schimburi esenţiale şi definitorii pentru existenţa sistemelor biologice. Din chiar această precizare rezultă imediat că fiinţa umană nu poate exista fără această legătură cu mediul în care se află şi din care, de fapt, face parte. Astfel, organismul şi mediul sunt într-o permanentă şi obligatorie interacţiune, care justifică inseparabilitatea şi unitatea. 2. Principiul unităţii şi complementarităţii dintre structură şi funcţie. Forma şi structura componentelor organismului sunt strâns legate de funcţiile acestora. Orice modificare de structură induce modificări în funcţia unei componente a organismului şi, de asemenea, modificarea activităţii unui componente a organismului determină modificări în structura sa. Funcţia întotdeauna reflectă structura – ceea ce poate face o structură depinde de forma sa (oasele pot susţine şi proteja organele moi deoarece sunt structuri dure, care conţine depozite de minerale; sângele circulă prin vase într-un singur sens ca urmare a prezenţei valvelor de la nivelul inimii etc.). 3. Principiul organizării structural-funcţionale ierarhizate şi integrate. Corpul omenesc – sistem biologic – este o entitate unitară în alcătuirea căreia se pot identifica mai multe niveluri de integrare structural-funcţională, organizate ierarhic (un nivel superior include toate nivelurile inferioare). Fiecare nivel are propriile sale legi, care se subordonează legilor nivelului superior. Nivelurile de integrare a materiei vii din alcătuirea organismului uman sunt prezentate succint în continuare: I Nivelul fizico-chimic sau nebiologic – cuprinde întreaga ierarhie de niveluri materiale (şi interacţiunile caracteristice) până la nivelul organitelor celulare: 1 Nivelul particulelor materiale subatomice elementare – fermionii (quarcuri şi leptoni), bosonii standard, bosonul Higgs.

Nivelul particulelor subatomice fundamentale – electronii5, protonii, neutronii; protonii şi neutronii rezultă prin unirea a trei quarcuri. 3 Nivelul atomic – atomii se formează prin integrarea celor trei particule fundamentale, rezultând nucleul (format din protoni şi neutroni, împreună numindu-se nucleoni) şi învelişul electronic (format din electroni). În funcţie de numărul de protoni din nucleu, atomii sunt de mai multe tipuri, prezentate în Tabelul periodic. 4 Nivelul molecular – mai mulţi atomi identici sau diferiţi se combină şi formează o mare varietate de molecule mai simple, organice şi anorganice. 5 Nivelul macromolecular – molecule mici, mai simple, de obicei din aceeaşi categorie, se combină formând molecule de mari dimensiuni – macromolecule. 6 Nivelul supramolecular/al agregatelor supramoleculare – macromolecule de acelaşi tip sau, mai frecvent, de tipuri diferite, se asamblează în mod specific formând agregate gigantice, supramoleculare. 7 Nivelul organitelor celulare – prin asamblarea, în manieră înalt ordonată, a mai multor agregate supramoleculare se formează structuri subcelulare caracteristice – organitele celulare. Organitele individuale nu sunt vii, îşi justifică existenţa doar în ansamblul integrat al celulei. Nivelul biologic – cuprinde întreaga ierarhie de niveluri materiale, de la nivel celular până la nivel organismic. 8 Nivelul celular – celula este unitatea de bază structurală, funcţională şi genetică a tuturor sistemelor biologice, este cea mai mică entitate despre care se poate spune că posedă viaţă, că este vie. În organismul uman există peste 200 de tipuri diferite de celule. 9 Nivelul tisular – ţesuturile sunt grupări de celule cu aproximativ aceeaşi formă, structură, origine embriologică şi care îndeplinesc aceeaşi funcţie. Celulele care formează un ţesut prezintă aceeaşi diferenţiere şi aceeaşi specializare. În organismele animale se deosebesc patru tipuri fundamentale de ţesut: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos. 10 Nivelul organic/de organ – organul este o structură formată din cel puţin două tipuri de ţesut (cele mai multe însă sunt constituite din toate cele patru tipuri fundamentale) care se asociază pe criterii funcţionale, constituind un centru funcţional ultraspecializat care îndeplineşte o funcţie specifică (de exemplu, inimă, rinichi, ficat etc.). Organele nu funcţionează izolat, ci în colaborare în cadrul unei grupări de organe (= sistem de organe). 11 Nivelul de sistem de organe – sistemul de organe este format din mai multe organe care conlucrează coordonat şi integrat pentru îndeplinirea unei funcţii fundamentale a corpului. (Vezi mai jos sistemele de organe care constituie corpul omenesc.) 12 Nivelul organismic – organismul este nivelul superior de integrare a materiei vii, un tot unitar morfostructural şi funcţional, care include şi subordonează toate celelalte niveluri de integrare. 2

II

5 Electronul este, de fapt, un fermion (un lepton), dar, din considerente didactice, rămâne inclus şi în categoria particulelor fundamentale.

Prin sistemele sale, organismul îndeplineşte cele trei categorii principale de funcţii: relaţie, nutriţie şi reproducere. Organismul uman este constituit dintr-un ansamblu de 11 sisteme de organe armonios integrate anatomic şi fiziologic şi care se pot grupa în patru categorii funcţionale: I Sisteme care asigură susţinerea, mişcarea şi protecţia 1 Sistemul tegumentar (unii consideră pielea organ şi nu sistem) 2 Sistemul scheletal (osteo-articular; poate fi privit şi ca două sisteme distincte – osos şi articular) 3 Sistemul muscular II Sisteme de integrare şi coordonare 4 Sistemul nervos (cu organele de simţ) 5 Sistemul endocrin III Sisteme care asigură întreţinerea organismului 6 Sistemul cardiovascular (sistemul circulator sangvin) 7 Sistemul (circulator) limfatic/sistemul imunitar (împreună cu sistemul cardiovascular constituie sistemul circulator) 8 Sistemul respirator 9 Sistemul digestiv 10 Sistemul urinar (face parte dintr-un sistem heterogen – sistemul excretor) Sistemele care asigură întreţinerea organismului pot fi, la rândul lor, clasificate în trei categorii: A Sisteme de transport de fluide – sistemul cardiovascular şi sistemul limfatic B Sistem de apărare – sistemul imunitar C Sisteme de import şi export de materie – sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul urinar. IV Sistemul care asigură reproducerea şi dezvoltarea 11 Sistemul reproducător

4. Homeostazia. Claude Bernard (1813-1878, fiziolog francez), considerat părintele fiziologiei moderne, a observat că proprietăţile mediului intern (concept introdus de el şi care desemnează toate fluidele din interiorul corpului, cu excepţia celor care au legătură cu exteriorul şi a citoplasmei: sânge, limfă, lichid interstiţial, perilimfă, endolimfă, umorile globului ocular, lichidele pleural, pericardic, peritoneal, sinovial, LCR) rămân relativ nemodificate, stabile în compoziţie şi proprietăţi, în ciuda variaţiilor ample, perturbatoare, ale mediului extern. Walter Canon (1871-1945, fiziolog american), în lucrarea „Înţelepciunea corpului” (publicată în 1932), a introdus termenul homeostazie pentru a descrie şi defini această tendinţă de păstrare a stabiltăţii mediului intern şi a sugerat că toate mecanismele fiziologice reglatorii au un singur scop – menţinerea constanţe relative a parametrilor fizico-chimici (compoziţie chimică şi proprietăţi fizice – temperatură, volum etc.) ai mediului intern. Trebuie precizat că proprietăţile fizico-chimice ale mediului intern nu sunt constante la modul absolut, ci tind să fluctueze între limite înguste în jurul unor valori particulare. Ca urmare, starea internă a corpului este într-un echilibru dinamic, nu rigid. De exemplu, glicemia (concentraţia glucozei în sânge) oscilează în mod normal în intervalul 65-110 mg/dl sânge; temperatura normală a corpului este situată între 36 şi 37ºC etc.. Un mecanism homeostatic de reglaj are, în general, trei componente:

(1) senzor/receptor/traductor – monitorizează mediul intern şi reacţionează la modificările survenite, numite stimuli6 – abateri de la valorile de referinţă, pe care le înregistrează şi le trimite, prin calea aferentă, următorului component; (2) centru de reglare/control şi comandă/integrare – conţine valoarea de referinţă a parametrului în cauză, primeşte pe calea aferentă de la senzor şi analizează informaţiile privind variaţiile survenite în mediu şi stabileşte răspunsul adecvat prin care să fie reduse la minim efectele perturbatoare ale mediului asupra parametrului controlat, adică abaterea de la valoarea de referinţă să fie minimă; răspunsul elaborat este trimis prin calea eferentă următorului component al mecanismului de reglaj, activându-l, amplificându-i sau reducându-i activitatea; (3) efector (dispozitiv de execuţie) – reprezintă mijlocul concret (muşchi, glande) prin care este pus în aplicare răspunsul dat de centrul de comandă şi control. Aceste trei componente caracterizează un sistem cibernetic sau autoreglat, adică un sistem care evoluează împotriva principiului al II-lea al termodinamicii, opunându-se tendinţei de creştere a entropiei şi chiar reducându-şi entropia. Feedback negativ Principalul mecanism homeostatic este feedback-ul negativ – asigură menţinerea unei variabile (parametru) în apropierea unei valori particulare numită valoare de referinţă (în general, media intervalului de normalitate în care oscilează parametrul), adică exact scopul homeostaziei. Principiu de funcţionare: senzorul detectează şi înregistrează o modificare (determinată aproape întotdeauna de factori externi) a valorii unui parametru, care poate fi o creştere sau o scădere faţă de valoarea de referinţă; această informaţie ajunge, pe calea aferentă, la centrul de reglare care compară valoarea înregistrată cu valoarea de referinţă şi elaborează un răspuns (o comandă) prin care să fie inversat sensul abaterii înregistrate (dacă abaterea este o creştere a valorii parametrului, răspunsul va fi descreşterea acesteia şi invers) şi deci parametrul să revină la valoarea de referinţă. Comanda este trimisă efectorului prin calea eferentă, iar acesta o pune în aplicare, contracarând efectele modificării iniţiale.

6 În acest caz este vorba de acele variaţii de energie care au loc chiar în mediul intern, adică abaterile de la valorile de referinţă, care au drept cauze fie variaţiile ample ale factorilor mediului extern, fie chiar tendinţa inerentă a oricărui sistem de a atinge starea de echilibru termodinamic, deci de entropie maximă, fie o patologie.

Astfel, feedback-ul negativ se opune efectelor destabilizatoare ale fluctuaţiilor factorilor de mediu, asigurând corecţia permanentă a abaterilor de la normal împotrivindu-se sensului deviaţiei iniţiale.

Un exemplu tehnic de mecanism homeostatic este sistemul de aclimatizare a unei locuinţe. Să presupunem că termostatul sistemului de aclimatizare este setat la 20ºC – temperatura ambientală dorită şi care există la un moment dat în casă. În cazul în care temperatura din cameră scade sub această valoare, un termometru din alcătuirea termostatului înregistrează această scădere (are rolul de senzor) şi trimite informaţia centrului de reglare al termostatului care decide să declanşeze centrala termică (efectorul) sau să-i amplifice activitatea, ceea ce va avea drept consecinţă creşterea temperaturii în cameră; când temperatura a ajuns din nou la valoarea de referinţă (20ºC) sau puţin peste această valoare, acelaşi termometru o înregistrează şi trimite informaţia centrului de reglare care va decide oprirea sau diminuarea activităţii centralei termice şi astfel temperatura din cameră nu va mai creşte. În mod similar se întâmplă şi dacă temperatura

din cameră o depăşeşte pe cea setată, în acest caz efectorul este un aparat de răcire a aerului (ventilator, aparat de aer condiţionat etc.). Un exemplu biologic este reprezentat de mecanismul termoreglării, prezentat în imaginea de mai jos.

Feedback pozitiv Feedback-ul pozitiv este un mecanism ciclic în care o modificare fiziologică iniţială îşi determină, prin intermediul efectorilor, amplificarea, deci modificarea se va accentua în acelaşi sens (se autoamplifică) şi nu are efectul de corecţie al feedback-ului negativ. În mod normal şi controlat, feedback-ul pozitiv este o modalitate eficientă de producere a unor modificări rapide în cadrul unor procese fiziologice, fiind implicat în coagularea sângelui, în digestia gastrică a proteinelor, în parturiţie (expulzia fătului), în generarea şi conducerea potenţialelor de acţiune (impulsuri nervoase). De obicei, însă, feedback-ul pozitiv este un proces detrimental, care poate chiar cauza moartea, prin faptul că determină îndepărtarea amplă şi rapidă a unui parametru de la valoarea de referinţă, ceea ce are puternic efect destabilizator pentru sistemul biologic autoreglat. Homeostazia este un fenomen aproape universal în lumea vie, permiţând organismelor vii să supravieţuiască în condiţii stresante (cu variaţii ample ale factorilor) şi în medii diferite. Evoluţia mecanismelor care asigură homeostazia a fost factorul esenţial care a permis adaptarea şi cucerirea a noi medii de viaţă. Homeostazia este o condiţie obligatorie a stării de sănătate. Prin mecanisme de reglaj nervoase şi endocrine, organismul se poate adapta la schimbările bruşte sau gradate ale factorilor de mediu, la agresiunea agenţilor patogeni (virusuri, bacterii, paraziţi) sau accidentelor de tot felul. Starea de boală este determinată de pierderea homeostaziei, deci de incapacitatea organismului de a-şi menţine în limite normale constantele structurale, fiziologice şi biochimice.

Capitolul II ORGANIZAREA GENERALĂ A CORPULUI OMENESC Segmentele corpului omenesc Corpul omenesc este alcătuit din mai multe segmente principale: cap, gât (col), trunchi şi membre. Capul, gâtul şi trunchiul constituie componenta/regiunea axială, iar cele două perechi de membre, superioare şi inferioare, reprezintă componenta/regiunea apendiculară a corpului. Aceste segmente sunt constituite din două tipuri de organe: – Organe somatice – definesc forma corpului (soma) – oase, muşchi scheletici, piele – Organe vegetative (organe interne, viscere) – sunt localizate în spaţii/cavităţi delimitate de organele somatice Regiunea/componenta axială 1. Capul este alcătuit din două regiuni: regiune craniană (îi corespunde neurocraniul/cutia craniană, care adăposteşte encefalul) şi regiune facială (îi corespunde viscerocraniul/splanchnocraniul/scheletul feţei, care cuprinde cavităţile bucală, nazală şi orbitare) la nivelul căreiă se găsesc ochii, gura şi nasul. Ce fel de organe intră în alcătuirea celor două regiuni? 2. Gâtul (regiunea cervicală) este segmentul care uneşte capul de trunchi, îl susţine şi îi asigură mişcarea. Este alcătuit din două regiuni: regiune posterioară/nuchală (arabă nukhā = ceafă) care cuprinde în principal elemente somatice: tegument, muşchii cefei, oase – vertebrele cervicale, articulaţii, şi regiune anterioară (gâtul propriu-zis) care cuprinde elemente somatice (tegument, muşchi, fascii, osul hioid) şi viscere (laringe, faringe, tiroidă, nervi, vase sangvine, segmentele iniţiale ale esofagului şi traheei etc.). Capul şi gâtul reprezintă extremitatea cefalică. 3. Trunchiul este alcătuit din trei părţi cavitare: torace, abdomen şi pelvis (bazin). Pereţii trunchiului sunt alcătuiţi din oase, articulaţii, muşchi şi tegument. 3.1. Toracele conţine mai multe cavităţi (toracică, pericardică, pleurale); cavitatea toracică adăposteşte plămânii, inima, vasele mari de sânge, esofagul, traheea, bronhiile principale, timusul; plămânii ocupă părţile laterale ale cavităţii toracice, iar spaţiul dintre ei – mediastin – conţine celelalte viscere; fiecare plămân este înconjurat de o cavitate pleurală, iar inima este înconjurată de cavitatea pericardică. 3.2. Abdomenul cuprinde cavitatea abdominală în care sunt adăpostite rinichii, glandele suprarenale, splina, vase sangvine şi limfatice, nervi, plexuri nervoase, ganglioni nervoşi, cea mai mare parte a tubului digestiv şi glandele anexe abdominale (ficatul şi pancreasul); în cavitatea abdominală se găseşte cavitatea peritoneală, care înconjoară multe dintre organele

interne de la acest nivel. La bărbat există o extensie saciformă a peretelui anterior al abdomenului inferior – scrotul – în care sunt localizate testiculele. Între abdomen şi torace există un muşchi orizontal, în formă de cupolă cu convexitatea superior – diafragmul – care separă cavităţile toracică şi abdominală. În practica medicală, în scopul localizării viscerelor şi a simptomelor, abdomenul poate fi împărţit ipotetic în două moduri: în cadrane şi într-un cadrilaj/caroiaj cu nouă regiuni. Împărţirea în cadrane se realizează cu ajutorul a două planuri – planul mediosagital şi un plan transversal care trece prin discul intervertebral L 3-L4 – care se intersectează la nivelul ombilicului, rezultând patru regiuni (cadrane): cadranul superior drept CSD, cadranul superior stâng CSS, cadranul inferior drept CID şi cadranul inferior stâng CIS. Temă. Identificaţi organele din fiecare cadran.

Împărţirea în nouă regiuni topografice se realizează prin intersectarea în unghiuri drepte a patru planuri: două parasagitale, stâng şi drept, fiecare trecând prin jumătatea claviculei, şi două transversale, superior (conţine linia subcostală – uneşte marginea inferioară a ultimelor cartilaje costale, adică ale perechii a zecea de coaste, şi trece prin corpul vertebrei L 3) şi inferior (conţine linia intertuberculară – uneşte tuberculii crestelor iliace ale coxalelor, situaţi posterior de spinele iliace anterioare superioare, şi trece prin corpul vertebrei L 5). Cele nouă regiuni topografice sunt prezentate în tabelul următor: Hipocondru drept

Epigastru (regiune epigastrică)

Hipocondru stâng

Vezică biliară Ficat p.p. Rinichi drept p.p.

Ficat p.p. Stomac Pancreas Duoden p.p.

Splină Flexura colică stângă7 Intestin subţire p.p. Rinichi stâng p.p.

Regiune (peri)ombilicală

Regiune abdominală laterală stângă (flanc abdominal stâng)

Regiune abdominală laterală dreaptă (flanc abdominal drept)

7 Flexură splenică a colonului

Cecum p.p. Colon ascendent Flexura colică dreaptă8 Rinichi drept p.p. Intestin subţire p.p.

Jejuno-ileon p.p. Duoden p.p. Colon p.p. Rinichi p.p. Majoritatea vaselor sangvine abdominale

Colon descendent p.p. Rinichi stâng p.p. Intestin subţire p.p.

Regiune inghinală/iliacă dreaptă

Hipogastru (regiune pubiană/hipogastrică)

Regiune inghinală/iliacă stângă

Apendice vermiform Cecum p.p. Intestin subţire p.p.

Vezica urinară Intestin subţire p.p. Colon sigmoid p.p.

Intestin subţire p.p. Colon descendent p.p. Colon sigmoid p.p.

3.3. Pelvisul cuprinde cavitatea pelviană care este mărginită inferior de o diafragmă musculocutanată (diafragma perineală = perineu) la nivelul căreia se găsesc orificiile anal, urinar şi genital (cu variaţii în funcţie de sex), iar superior comunică larg cu cavitatea abdominală, constituind împreună cu aceasta cavitatea abdomino-pelvină; cavitatea pelviană este situată inferior de cavitatea abdominală şi adăposteşte segmentele terminale ale tubului digestiv (colon sigmoid, rect), vezica urinară, uretra, organele genitale interne feminine (ovare, trompe uterine, uter, vagin) şi masculine (prostata, vezicule seminale, glande bulbo-uretrale Cowper, spermiducte), vase sagvine, nervi etc. Regiunea/componenta apendiculară Omul face parte din grupul vertebratelor tetrapode şi deci prezintă patru apendice numite membre – două (o pereche) superioare (corespund membrelor anterioare ale tetrapodelor al căror ax longitudinal al corpului are poziţie orizontală, adică este paralel cu substratul) şi două (o pereche) inferioare (corespund membrelor posterioare ale celorlalte tetrapode). Membrul tetrapodelor este de tip chiridiu (spre deosebire de cel al peştilor, care este de tip pterigiu – înotătoare; gr. cheir, χειρ – mână; eidos, ειδος – tip, aspect), primitiv pentadactil. Un membru are două părţi – centura şi membrul liber/propriu-zis. Centura ataşează membrul liber la trunchi şi poate participa la realizarea unora dintre mişcări. Membrul liber este componenta responsabilă de majoritatea funcţiilor specifice ale membrului în general. În tabelul următor sunt prezentate segmentele principale ale membrelor: 8 Flexura hepatică a colonului

Membru superior Scapulară

Membru inferior Centură

Braţ Antebraţ Mână

Pelviană Coapsă

Membru liber

Gambă Picior

Membrul superior. Centura scapulară leagă membrul liber la partea superioară a toracelui. Mâna prezintă trei regiuni – încheietura (regiunea carpiană, carpul), mâna propriu-zisă (regiunea metacarpiană, metacarpul; are două feţe – palmară/volară anterior şi dorsală posterior) şi degetele (I – V, degetul I – police/policar/pollex). Membrul inferior. Centura pelviană leagă membrul liber la partea inferioară a trunchiului, participând la formarea bazinului. Piciorul prezintă trei regiuni – încheietura sau glezna (regiunea tarsiană, tarsul), piciorul propriu-zis (regiunea metatarsiană, metatarsul; are două feţe – plantară/volară sau talpa inferior, la formarea căreia participă şi tarsul, şi dorsală superior) şi degetele (I-V, degetul I – haluce/halux/hallux). Membrele sunt alcătuite în principal din organe somatice – oase, muşchi, articulaţii, tegument, care vor fi studiate la capitolele corespunzătoare; organele vegetative sunt incluse în cele somatice şi sunt reprezentate de vase sagvine şi limfatice, nervi, glande sudoripare, glande sebacee, muşchi piloerectori (ultimele trei categorii doar la nivelul tegumentului).

Zonarea superficială a corpului

Cavităţile şi membranele corpului Cavităţi Corpul omenesc prezintă la interior două cavităţi/compartimente majore, în care se găsesc organele interne (viscerele): cavitatea dorsală şi cavitatea ventrală. Aceste cavităţi sunt căptuşite de membrane; alte membrane înconjoară viscerele, le separă şi le menţin pe poziţie. Cavitatea dorsală/posterioară a corpului prezintă două subdiviziuni aflate în continuitate – cutia/cavitatea craniană, localizată la nivelul neurocraniului şi care adăposteşte encefalul, şi canalul vertebral/rahidian, localizat la nivelul coloanei vertebrale şi care conţine măduva spinării. Cavitatea dorsală este căptuşită de trei membrane suprapuse – meningele. (vezi Sistemul nervos) Cavitatea ventrală/anterioară derivă din celomul embrionar care, în dezvoltarea embrionară, este divizat printr-un sept muscular transversal (muşchiul diafragm) în două cavităţi – toracică superior şi abdomino-pelvină inferior, ambele căptuşite de membrane seroase. Cavitatea toracică este delimitată de peretele cutiei toracice (vezi Sistemul locomotor) şi prezintă trei regiuni/părţi: două laterale, stângă şi dreaptă, şi una mediană – mediastin. În regiunile laterale se găsesc cei doi plămâni, fiecare înconjurat de o membrană seroasă – pleura. În mediastin se găsesc traheea, bronhiile principale, timusul (în partea superioară), inima şi vasele mari de sânge (în partea inferioară) şi esofagul (în partea posterioară, pe întreaga lungime a mediastinului). Inima este înconjurată de două membrane – pericardul fibros (gros, rezistent) la exterior şi pericardul seros (mai subţire, situat sub pericardul fibros).

Cavitatea abdomino-pelvină prezintă, la rândul ei, două regiuni care se continuă direct una cu cealaltă – cavitatea adominală în partea superioară, imediat sub diafragm, şi cavitatea pelvin(an)ă, în partea inferioară, la nivelul bazinului osos. Cavitatea abdominală conţine cea mai mare parte a tubului digestiv (stomac, intestin subţire, intestin gros fără colon sigmoid şi rect), ficatul cu vezica biliară, pancreasul, splina, rinichii, ureterele, glandele suprarenale etc. Cavitatea pelviană este mai largă superior şi mai îngustă inferior şi este orientată oblic spre anterior. Conţine segmentele distale ale tubului digestiv (colon sigmoid, rect), vezica urinară, uretra şi unele organe reproducătoare.

Membrane În alcătuirea corpului omenesc întră două categorii principale de membrane – uscate şi umede – alcătuite din straturi relativ subţiri de ţesut epitelial şi ţesut conjunctiv. Membranele acoperă, separă, susţin diverse organe sau căptuşesc cavităţi ale corpului. Singura membrană uscată este tegumentul. Membranele umede, la rândul lor, sunt de două categorii – mucoase şi seroase. Membranele mucoase căptuşesc cavităţi deschise la exterior ale corpului (care au legătură cu exteriorul) – tubul digestiv, căile respiratorii, căile urinare, căile genitale, urechea medie etc.; au în alcătuire epiteliu de diverse tipuri şi sunt acoperite de mucus (fluid vâscos, lipicios, bogat în mucină – glicoproteină), în general secretat de glande uni- sau pluricelulare din alcătuirea mucoasei. Membranele seroase delimitează şi/sau căptuşesc cavităţi închise ale corpului (care nu au legătură cu exteriorul) – cavităţile pleurale, pericardică, peritoneală, sinoviale etc.; au în alcătuire epiteliu pavimentos unistratificat (mezoteliu) şi sunt acoperite de şi secretă în cavitatea pe care o căptuşesc un fluid apos, lubrifiant, similar serului sangvin (de aceea se numesc seroase), secretat de glande unicelulare din alcătuirea membranei. Pentru a înţelege relaţia dintre o membrană seroasă şi un organ, să ne imaginăm un balon închis (eventual cu o cantitate oarecare de lichid în interior) în care se împinge dintr-o parte (din exterior) cu pumnul. Pumnul împins în balon va fi acoperit până la încheietură de o parte a membranei balonului, parte care acum nu mai este vizibilă la exterior (reprezintă foiţa viscerală) şi care se va continua cu restul membranei, vizibil la exterior şi care reprezintă foiţa parietală. Pumnul nu a pătruns în cavitatea balonului, ci doar a deformat-o astfel încât aceasta îl înconjoară, fiind situată între cele două părţi sau foiţe ale unicei membrane – foiţa internă viscerală şi foiţa externă parietală.

Pleura. Fiecare plămân este învelit de o seroasă – pleura – care delimitează o cavitate închisă – cavitate pleurală. Pleura este o membrană seroasă unică, dar căreia i se descriu două foiţe (părţi ale membranei) în funcţie de raporturile stabilite: foiţa viscerală este intim aderentă suprafeţei plămânului, pătrunzând şi în scizurile acestuia şi, la nivelul hilului pulmonar, se continuă cu foiţa parietală, situată deasupra celei viscerale şi care aderă la suprafaţa internă a peretelui cutiei toracice şi la suprafaţa toracică a diafragmului. Între cele două foiţe se află o cavitate îngustă, virtuală, în care se găseşte o peliculă fină de lichid pleural, seros, care asigură aderenţa foiţelor între ele. Pericardul seros. Inima este acoperită de două membrane – pericardul fibros (cu aspect de sac a cărui gură se închide la baza inimii, în jurul vaselor mari de sânge de la acest nivel) şi pericardul seros. Cel din urmă este reprezentat de o membrană seroasă care delimitează o cavitate virtuală – cavitatea pericardică – în care se găseşte lichidul pericardic (rol de lubrifiant). Ca şi în cazul pleurei, pericardului seros i se descriu două foiţe: foiţa viscerală, intim aderentă suprafeţei miocardului şi reprezentând epicardul şi care, la nivelul bazei inimii, se continuă cu foiţa parietală, care aderă la suprafaţa internă a pericardului fibros. Între cele două foiţe se află cavitatea pericardică. Peritoneul. Majoritatea viscerelor din cavitatea abdomino-pelvină este acoperită complet sau parţial de o membrană seroasă numită peritoneu. Acesta prezintă, ca şi celelalte seroase, două părţi sau foiţe – foiţa parietală şi foiţa viscerală – între care se află cavitatea peritoneală, virtuală, cu cantitate mică de lichid peritoneal (rol de lubrifiant). Foiţa parietală aderă la

suprafaţa internă a peretelui cavităţii abdominale extinzându-se şi în cavitatea pelviană (în partea superioară a acesteia); în anumite regiuni se îndepărtează de peretele cavităţii abdomino-pelvine formându-se spaţii extraperitoneale – preperitoneal, retroperitoneal, subperitoneal/infraperitoneal – în care se găsesc unele organe în întregime sau parţial. Foiţa viscerală se înfăşoară strâns în jurul majorităţii organelor din cavitatea abdomino-pelvină, care astfel devin intraperitoneale; această foiţă se continuă cu cea parietală sau se pliază pe ea însăşi în moduri variate, rezultând formaţiuni care fixează pe poziţie organele abdomino-pelvine: mezenter, mezocolon, mezoapendice, fascii de coalescenţă, omentumuri/epiplooane, ligamente etc. Organe retroperitoneale: o parte a duodenului, colonul ascendent, colonul descendent, treimea mijlocie a rectului, pancreasul (excepţie coada), rinichii, glandele suprarenale/adrenale, partea proximală a ureterelor, vasele renale, vasele sangvine gonadale, VCI, aorta. Organe infraperitoneale: treimea inferioară a rectului, vezica urinară, partea distală a ureterelor.

Termeni generali de orientare Poziţia anatomică a corpului uman este poziţia de referinţă, care face posibilă orientarea corectă a segmentelor şi organelor constitutive. Poziţia anatomică desemnează corpul în poziţia ortostatică9, specifică omului, privirea înainte. Membrele superioare atârnă lângă trunchi, cu mâna în supinaţie (faţa palmară orientată anterior) şi cu degetele II-V extinse şi alipite, iar policele uşor abdus, orientat către lateral (unii autori îl prezintă şi pe acesta alipit, complet 9 Este complet eronată utilizarea altei poziţii decât cea ortostatică (spre exemplu, clinostatismul, adică poziţia corpului pe masa de disecţie).

addus). Membrele inferioare sunt paralele între ele, alipite (sau eventual puţin îndepărtate, în special gambele), cu picioarele în unghi drept pe gambe, puţin îndepărtate divergent de la călcâie spre degete (membrele inferioare sunt deci într-o uşoară rotaţie laterală) şi cu plantele în întregime în contact cu substratul, iar genunchii şi coapsele extinse. Corpul omenesc este un corp tridimensional construit pe principiul simetriei bilaterale, prezentând trei axe şi trei planuri spaţiale principale, care au rol de elemente de orientare majore. Elementele de orientare, similare unor coordonate geografice (puncte cardinale, latitudine, longitudine, altitudine etc.), ne ajută să localizăm cu precizie orice parte a corpului faţă de celelalte părţi şi au importanţă deosebită, atât din punct de vedere teoretic şi didactic, cât şi practic, în toate domeniile medicinei şi nu numai. Axele sunt trei la număr:  longitudinal – al lungimii/înălţimii corpului; are direcţie cranio-caudală sau supero-inferioară: începe din creştetul capului (vertex) şi se termină în centrul poligonului de susţinere al corpului sau, prin analogie cu celelalte tetrapode, la vârful coccisului; prezintă doi poli – superior (cranial) şi inferior (caudal).  antero-posterioar (sagital) – al grosimii corpului; este orizontal şi are doi poli – anterior şi posterior; este denumit sagital de la direcţia pe care o are o săgeată care ar pătrunde în corpul aflat în poziţie anatomică pe post de ţintă.  transversal – al lăţimii corpului; este orizontal şi are un pol drept şi un pol stâng. Planurile sunt suprafeţe imaginare (sau reale, în cazul disecţiilor) care secţionează corpul uman. Un plan anatomic trece prin câte două axe de orientare. Planurile sunt şi ele tot trei:  frontal/coronal – este dispus vertical, paralel cu fruntea (similar unei coroane → coronal); trece prin axele longitudinal şi transversal; împarte corpul într-o parte anterioară/ventrală şi una posterioară/dorsală.  sagital – este dispus vertical; trece prin axele longitudinal şi sagital; cel care trece prin mijlocul (linia mediană) corpului se numeşte plan medio-sagital (plan median) şi împarte corpul în două jumătăţi, stângă şi dreaptă, simetrice (este planul simetriei bilaterale externe a corpului); toate celelalte planuri paralele cu acesta se numesc planuri parasagitale/paramediane şi împart corpul (sau un organ) într-o parte dreaptă şi una stângă, evident inegale.  transversal (orizontal, axial) – este dispus orizontal; trece prin axele transversal şi sagital; împarte corpul într-o parte superioară/cranială şi una inferioară/caudală; se mai numeşte şi planul metameriei corpului. Ce înseamnă metamerie? Exemplificaţi. Se justifică această denumire a planului transversal pentru organismul adult?

Termeni de orientare Termenii de orientare sunt utilizaţi pentru a preciza localizarea relativă a unei părţi a corpului, adică prin raportare la un element de referinţă, care poate fi o altă parte a corpului, un ax sau un plan, făcând posibilă o comunicare mai facilă şi universală a poziţiei diferitelor segmente sau părţi ale corpului şi a raporturilor dintre ele. În tabelul următor sunt prezentaţi termenii cei mai utilizaţi, însă pentru localizarea exactă a unei părţi a corpului se folosesc şi combinaţii ale acestor termeni (de exemplu, o structură este descrisă ca fiind localizată dorsolateral/posterolateral faţă de alta, adică simultan spre posterior şi spre lateral faţă de structura de referinţă). Termenii prezentaţi în continuare sunt valabili şi pentru celelalte tetrapode, dar trebuiesc făcute câteva precizări, deoarece, ca urmare a ortostatismului caracteristic, sensul unora dintre termenii de orientare s-a modificat. Astfel, superior/cranial, respectiv inferior/caudal de la om sunt echivalente cu anterior/cranial, respectiv posterior/caudal de la celelalte tetrapode; anterior/ventral, respectiv posterior/dorsal de la om sunt echivalente cu inferior/ventral, respectiv superior/dorsal de la celelalte tetrapode.

Termen de orientare Superior (cranial, cefalic)

Inferior (caudal)

Rostral

Anterior (ventral)

Descriere Indică poziţia în raport cu planul transversal şi cu axul longitudinal. O parte a corpului este localizată deasupra altei părţi, adică mai aproape de cap/vârf decât cealaltă. Indică poziţia în raport cu planul transversal şi cu axul longitudinal. O parte a corpului este localizată sub altă parte, adică mai aproape de picioare/bază/coadă decât cealaltă. O parte a corpului este situată spre regiunea orală sau nazală; în cazul encefalului – spre extremitatea (polul) lobului frontal. O parte a corpului este localizată spre frunte sau abdomen.

Posterior (dorsal)

O parte a corpului este localizată spre spate sau coloana vertebrală.

Median

O parte a corpului este situată exact pe linia

Exemple Faţa este localizată superior de gât. Inima este superior de diafragm. Toracele este superior de abdomen. Ombilicul este inferior de bărbie şi de stern. Ficatul este inferior de diafragm. Gâtul este inferior de cap. Pedunculii cerebrali sunt situaţi rostral în alcătuirea mezencefalului. Traheea este anterior de esofag. Aorta este ventral de coloana vertebrală. Sternul este anterior de inimă. Ombilicul este pe faţa anterioară a corpului. Inima este posterior de stern. Coloana vertebrală este dorsal de aortă. Esofagul este posterior de trahee. Rinichii sunt posterior de intestin. Piramida nazală are poziţie mediană.

Medial intern)

(uneori

şi

Lateral extern)

(uneori

şi

Profund (intern)

Superficial (extern)

Proximal central)

(uneori

Distal (uneori periferic)

Intermediar

Axial

Central Abaxial

Periferic

şi

şi

mijlocie a corpului. Indică poziţia în raport cu planul mediosagital. Indică poziţia în raport cu planul mediosagital. O parte a corpului este mai aproape de planul/linia median/ă al/a corpului decât o altă parte. Indică poziţia în raport cu planul mediosagital. O parte a corpului este mai departe de planul/linia median/ă al/a corpului decât o altă parte. O parte a corpului este localizată departe de suprafaţa corpului sau mai departe de suprafaţa corpului decât o altă parte. O parte a corpului este localizată aproape de sau la suprafaţa corpului sau mai aproape de suprafaţa corpului decât o altă parte. Se foloseşte în special cu referire la raporturile dintre segmentele membrelor. O parte a corpului este localizată mai aproape de origine, de centură sau de punctul de ataşare la trunchi decât altă parte (a membrului). Se foloseşte în special cu referire la raporturile dintre segmentele membrelor. O parte a corpului este localizată mai departe de origine, de centură sau de punctul de ataşare la trunchi decât altă parte (a membrului). O parte a corpului este situată între alte două părţi (segmente, organe, structuri).

O parte a corpului este localizată spre (mai aproape de) sau chiar la nivelul axului central al organismului sau al membrului. Se foloseşte în legătură cu părţi ale corpului care au formă aproximativ cilindrică. O parte a corpului este localizată în centrul corpului sau al organului. O parte a corpului este localizată mai departe de axul central al organismului sau al membrului. Se foloseşte în legătură cu părţi ale corpului care au formă aproximativ cilindrică. O parte a corpului este localizată departe de centrul corpului sau al organului.

Sternul este median. Uterul este median. Ochiul este medial de pavilionul auditiv. Inima este medial de plămâni.

Ochii sunt lateral de nas. Urechile sunt lateral de nas. Urechile sunt lateral de ochi. Intestinal este profund faţă de coloana vertebrală. Oasele sunt profunde faţă de muşchi. Encefalul este profund faţă de craniu. Tegumentul este superficial faţă de muşchi.

Cotul este proximal faţă de încheietură. Genunchiul este proximal faţă de picior. Colonul ascendent este proximal faţă de cel descendent. Mâna este distală de cot. Unghiile sunt la extremităţile distale ale degetelor. Colonul este distal de duoden. Ochiul este intermediar între nas şi pavilionul urechii. Cele trei falange ale degetelor II-V sunt: falanga proximală, falanga intermediară şi falanga distală. Antebraţul este intermediar între braţ şi mână. SNC este localizat în lungul axului principal al corpului.

SNP este localizat în afara SNC.

Termeni de mişcare Variaţia unghiului dintre două părţi ale corpului Flexie – mişcare de îndoire, de obicei în plan Extensie – mişcare inversă flexiei, de îndepărtare sagital, prin care două segmente ale unui membru a segmentelor unui membru, crescând astfel se apropie, reducându-se astfel unghiul dintre ele. unghiul dintre ele; este mişcarea de revenire din Exemple: apropierea antebraţului de braţ, flexie. strângerea pumnului; aplecarea înainte a capului; Exemple: îndepărtarea de braţ a antebraţului aplecarea înainte a trunchiului pe coapse; flexat pe acesta; desfacerea pumnului; ridicarea îndoirea genunchiului etc.; îndoirea în lateral, în capului din poziţia aplecat înainte; îndepărtarea plan frontal, a trunchiului – flexie laterală. de coapse a trunchiului flexat pe acestea etc. Hiperextensia – aplecarea capului, din poziţia normală, pe spate; deplasarea spre posterior a membrelor superioare etc. Variaţia distanţei faţă de planul medio-sagital Abducţie – mişcare de îndepărtare, în plan Adducţie – mişcare de apropiere, în plan frontal, frontal, a unui membru sau segment de membru a unui membru sau segment de membru de planul de planul sagital sau de axul longitudinal al sagital sau de axul longitudinal al organului. organului. Exemple: ridicarea în lateral a membrelor; îndepărtarea degetelor unele de altele (în acest caz, linia mijlocie de referinţă trece prin degetul cel mai lung – degetul III la mână, degetul II la picior) etc. Circumducţie – mişcarea unui membru astfel încât să descrie un con cu vârful în articulaţia în care se realizează mişcarea; presupune realizarea succesivă a patru mişcări – flexie, abducţie, extensie, adducţie. Rotaţia părţilor corpului Rotaţie – răsucirea unui os/membru în jurul axului său longitudinal. Este mişcare comună în articulaţia umărului (humero-scapulară) şi a şoldului (coxo-femurală); este principala mişcare din

articulaţia dintre altas şi axis. Rotaţie internă/medială a întregului membru superior liber în articulaţia humero-scapulară sau a întregului membru inferior liber în articulaţia coxo-femurală – mişcare de rotaţie în jurul axului longitudinal al membrului, în urma căreia antebraţul flexat pe braţ, respectiv degetele de la picior se orientează spre planul median al corpului

Rotaţie externă/laterală a întregului membru superior liber în articulaţia humero-scapulară sau a întregului membru inferior liber în articulaţia coxo-femurală

Variaţia poziţiei pe axul longitudinal Elevaţie (ridicare) – mişcarea în sus, spre polul Depresie (coborâre) – mişcarea în jos, spre polul superior al axului longitudinal, a unei părţi a inferior al axului longitudinal, de obicei din corpului. poziţie ridicată, a unei părţi a corpului (reprezintă Exemple – ridicarea umărului; ridicarea revenirea la normal din elevaţie). mandibulei în timpul masticaţiei (alternează cu Exemple: coborârea umărului; coborârea depresia). mandibulei în timpul masticaţiei. Rotaţia antebraţului – determinată de rotaţia radiusului în jurul ulnei Pronaţie – mişcare de rotaţie prin care degetul Supinaţie – mişcarea de rotaţie inversă, cu mare se dispune medial (spre planul median), iar degetul I dispus lateral şi cu faţa palmară faţa palmară priveşte posterior; dacă antebraţul anterior; dacă antebraţul este în poziţie este în poziţie orizontală, în flexie pe braţ, orizontală, în flexie pe braţ, supinaţia este pronaţia este mişcarea prin care faţa palmară a mişcarea prin care faţa palmară a mâinii este mâinii este orientată inferior. Radiusul şi ulna orientată superior. Radiusul şi ulna sunt paralele. sunt în X. Mişcările piciorului Flexie plantară – coborârea piciorului, cu Dorsiflexiune – ridicarea piciorului astfel încât ridicarea călcâiului, ca în statul de vârfuri. faţa dorsală se apropie de faţa anterioară a gambei. Eversie – mişcare prin care faţa plantară este Inversie – mişcare prin care faţa plantară este orientată spre lateral (spre exterior). orientată spre medial (spre interior). Pronaţie – mişcare combinată de abducţie, Supinaţie – mişcare combinată de adducţie, eversie şi flexie plantară. inversie şi dorsiflexiune. Alte tipuri de mişcări Protracţie – mişcare neunghiulară de deplasare Retracţie – mişcare neunghiulară de deplasare anterior, în plan transversal, a unei părţi a posterior, în plan transversal, a unei părţi a corpului. corpului. Exemplu – deplasarea/proiectarea înainte a Exemplu – deplasarea înapoi (retragerea pe mandibulei (numită, în acest caz, şi protruzie); orizontală) a mandibulei (numită, în acest caz, deplasarea înainte, din umăr, a braţelor. retruzie); deplasarea înapoi, din umăr, a braţelor. Opoziţie – mişcarea prin care policele se situează Repoziţie – mişcare a policelui inversă opoziţiei, în faţa celorlalte patru degete, la nivelul feţei prin care este eliberat un obiect apucat, degetele palmare a mâinii; se mai defineşte şi drept II-V extinzându-se. mişcarea prin care policele atinge prin vârful său vârful oricăruia din celelalte patru degete. Este

mişcarea realizată de police în cadrul mişcării de apucare a obiectelor realizată cu mâna.