Arta Poetica de Mihai Eminescu [PDF]

Zitiervorschau

Arta poetică_Concepţia despre poezie şi misiunea poetului-Mihai Eminescu Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche” ,creator al unei opere care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare şi netocite de repetate rostiri. La Eminescu nu se poete vorbi de o poezie programatică , ideile sale despre artă nu se constituie în poezii anume, ci se regăsesc în întreaga sa creaţie , fie în publicistică, fie în poeziile despre artă, concepţiile sale despre condiţia poetului şi menirea artei sale fiind exprimate într-un fel sau altul , în majoritatea creaţiilor lirice. Câteva creaţii ale lui Eminescu direcţionează concepţia poetică ,cele mai multe fiind postume, deşi unele fuseseră scrise la începutul perioadei de creaţie ori în plină maturitate: ”Icoană şi privaz”, „eu nu cred nici în Iehova”, „Ordin şi poetul”, „Iambul”, „În zadar în colbul şcolii”. Între poeziile programatice antume se numără „Epigonii”, „Glossă”, „Odă(în metru antic)”, „Criticilor mei” care sunt şi cele mai valoroase din punct de vedere literar şi profund filozofice. În „Epigonii” Mihai Eminescu dă definiţia poeziei, pornind de la întrebarea „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creaţie pură, divină, în care imaginile poetice sunt „icoane”, ce înnobilează prin sensibilitate, emoţie, „glasuri tremurate” mintea şi sufletul omenesc: „…Înger palid cu priviri curate, Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.” Eminescu îi mărturiseşte lui Iacob Negruzzi într-o scrisoare ce însoţeşte poezia „Epigonii”, motivele pentru care aduce laude poeţilor elogiaţi care „nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că întradevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştientă cu care lucra ei.” Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor , recunoscând înclinaţia sa de vizionar, scepticismul solitar şi preferinţa sa pentru antiteză:

„Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici Nici cu stil curat şi antic Toate-mi sunt deopotrivă Eu rămân ce-am fost:romantic.” ( Eu nu cred în Iehova) În ciuda acestei afirmaţii ,Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism, preţuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos şi adevărat, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru, prin stil clar, armonios şi prin ironia rece a raţiunii: „Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate, Ce e rău şi ce e bine Tu te–ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.” Glossă Eminescu aspiră în permanenţă spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvânt „ce exprimă adevărul”: „Şi am visat odată să fiu poet…Un vis Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs De crudă ironie …Şi ce-am mai vrut să fiu? Voit-am a mea limbă să fie ca un rău…” Icoană şi privaz Viziunea sceptică eminesciană privind condiţia poetului în lume , în societatea contemporană superficială, incapabilă să aprecieze arta adevărată, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată în poezia „Criticilor mei”: „Ah!Atunci ţi se pare Ca pe cap îţi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte Care roade n-aţi adus E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus.”

Poezia trebuie să exprime întotdeauna adevărul vieţii, sentimentele profunde trăite de poet, existenţa omului să fie singurul izvor al inspiraţiei lirice:

„În zadar în colbul şcolii, Prin autori mâncaţi de molii, Cauţi urma frumuseţii Şi îndemnurile vieţii, (…)

Nu e carte să înveţi Că viaţa să aibă preţ Ci trăieşte, chinuieşte Şi de toate pătimeşte Şi-ai auzit cum iarba creşte.” În zadar în colbul şcolii

Ultimul mare romantic european a dat măsura perfecţiunii clasice în poezia „Odă (în mediul antic)”, operă a maturizării depline a artei eminesciene. Poezia exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii şi a morţii în substanţa clasică materializată cu elemente romantice. Poetul îşi înalţă privirea la „steaua/Singurătăţii”, căutând înţelesurile firii, aspirând spre ideal, printr-o reîntoarcere nostalgică spre propria tinereţe, vărsta visării, când moartea-i părea undeva departe: „Nu credeam să-nvăţ a murii vreodată.” Echilibrul sufletesc îi este tulburat de apariţia sentimentului de iubire „dureros de dulce”, care-i dă şi perspectiva morţii. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-l poate stinge „cu toate/Apele mării”. Chinurile provocate de iubire poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule şi Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferinţei. Poetul, mistuit de propriul vis, meditează asupra ideii de moarte, invocând tot un simbol mitologic, acela al păsării Pheonix: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Pheonix?” Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela că numai arta eternizează creatorului, îl poete face nemuritor, idee exprimată în poezia intitulată sugestiv „Numai poetul…”: „Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec şi mor Ca şi miile de unde, Ce un suflet le pătrunde , Treierând necontenit Sânul mării infinit.

Numai poetul Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului… În ramurile gândului, În sfintele lunci , Unde pasări ca el Se-ntrec în cântări.”

"Criticilor Mei" este adresata celor care nu sunt in stare sa scrie si care indraznesc sa critice operele sale. Poezia are ca tema relatia dintre critici si poeti, si ca subtema destinul poetului si ceea ce inseamna poezia. Prima strofa exprima cu ajutorul metaforei "flori" poeziile si poetii. Anumiti poeti vor reusi sa-si capete popularitatea si sa se impuna prin operele lor, in timp ce altii vor esua in actul creatiei. Toti incearca sa se impuna "toate bat la poarta vietii", numai ca doar o parte din ei vor reusi, cei ai caror destin este de a fi poeti. Poezia presupune talent si daruire din partea creatorului. Conditia poetului contemporan in antiteza cu conditia omului de geniu, aratata printr-o atitudine ironica, superficiala, lipsita de valoare. Eminescu considera ca e preocupat de forma poeziei, incercand sa obtina rima perfecta, uitand ca la baza ar trebui sa stea ideile si mesajul transmis "insirand cuvinte goale". Poetul superficial se afla in antiteza cu omul de geniu, acesta fiind preocupat de lucrarea propriu-zisa. In strofa a treia este caracterizat omul de geniu, care incearca sa armonizeze ratiunea si sentimentele, trairile sale fiind intense, luand astfel nastere poezia, lucru demonstrate cu ajutorul epitetelor personificatoare "doruri vii si patimi multe". Rolul poetului in legatura cu acele trairi este de a le transpune in idei si cuvinte, gasind forma perfecta dup ce a facu o selectie a acestora. Pe langa "neinduratii ochi de gheata", el trebuie sa devina propriul critic. Autocritica este necesara la alegera ideilor potrivite, forma trebuie sa exprime ceva. Autocritica se impune si asupra propriei vieti, reprezentand echilibrul asupra vietii si operei sale. Finalizarea operei, face pe poet sa realizeze valoarea acestuia si-l va determina sa lupte pentru recunoasterea ei. Poetul continua sa caute perfectiunea: "Unde vei gasi cuvantul / Ce exprima adevarul?" omul de geniu simtind ca se indeparteaza de ideal, neputand sa-l atinga. Ultima strofa se refera la opera criticilor, care este fara valoare, pentru ca apreciaza tocmai scrierile superficiale, care vor disparea in timp.

"Numai Poetul", din punct de vedere al continutului, poezia are doua strofe care corespund doua planuri, aflate in antiteza: planul omului

obisnuit, si cel al omului de geniu. Omul obisnuit, este caracterizat prin efemeritate, supus trecerii ireversibile a timpului, avand o viata ciclica. Realizarile acestuia sunt inutile, care nu vor dainui in timp, aflandu-se sub semnul mortii. Motivul "marii infinite" sugereaza viata in care oamenii sunt simplii actori. Omul de geniu se caracterizeaza prin invingerea timpului, operele sale facandu-l nemuritor si indiferent in raport cu lumea, neadaptabil in societate, cauta absolutul, refugiindu-se in scris, pentru ca astfel el poate fi inteles de cei asemenea lui. Eminescu afirma ca poezia trebuie citita si inteleasa, adevarat fiind faptul ca poezia nu are sa descifreze, ci din contra, sa incifreze o idée poetica. Poezia "Cu gandiri si cu imagini", nu atinge perfectiunea, fiind un esec reflectat si asupra existentei poetului. El este constient de la inceput ca nu va putea atinge absolutul, gandirile sale sugerand fondul si forma in gasirea mesajului potrivit. El nu adreseaza numai cititorului, dar si celorlalti aflati in preajma lui. Metafora "Visul vietii-mi cel chimeric", arata visul acestuia de a deveni cunoscut. El exagereaza forma pentru a impresiona, neglijand fondul. Planul ideilor poetice est vazut ca foc al creatiei si al pasiunii pentru creatie. Versurile: "Egiptenei piramide / Un mormant de piatr-in munte / Zace-o-ntreaga tara moarta", sugereaza idea de moarte si opera esuata. Atitudinea cititorului este de dezamagire, pentru ca in opinia autorului asteptarile sale vor fi neimplinite, negasind perfectiunea. Autorul isi tradeaza cititorul, inducandu-l in eroare prin forma frumoasa a versurilor. Ultimul vers este o metafora pentru poet, intorcandu-se la sfera funerara, sugerand neputinta poetului de a-si transmite ideile. In concluzie este o poezie pesimista.

Numai poetul este o arta poetica scris de catre ME.Poezia are doua strofe care prezinta doua planuri aflate in antiteza:omul obisnuit si omul de geniu, poetul. Omul obisnuit este caracterizat prin efemeritate,este supus trecerii ireversibile a timpului avand o viata ciclica.Realizarile acestuia fiind inutile Omul de geniu este carace