26 0 5MB
Cuprins
CAPITOLUL I...........................................................................2 I.1 Argumentarea Temei..............................................................2 I.2 Scandinavia: zona de origine a vikingilor..............................3 CAPITOLUL II..........................................................................6 II.1 Anglia divizată......................................................................6 II.3 Efectele raidurilor nordicilor...............................................30 CAPITOLUL III......................................................................33 III.1 Influența culturii nordice asupra insulei............................33 III.2 Influența anglo-saxonilor asupra vikingilor.......................35 III.3 De la barbarism la civilizație.............................................36 CONCLUZII............................................................................39 ANEXE.....................................................................................41 BIBLIOGRAFIE......................................................................48
1
CAPITOLUL I I.1 Argumentarea Temei Proverbul latin (A furore normanorrum, libera nos Domine) despre care se spune că era auzit în toate bisericile și mănăstirile de pe coasta de est a Britaniei. Deșii autorul britanic Donald F. Logan în lucrarea sa Istoria Vikingilor1 ajunge să le compare ferocitatea năvălirilor vikinge cu cele ale maghiarilor care au migrat din Asia spre centrul Europei unde au întreprins aceleași expediții de jefuire însă mai mult pe cale terestră. În data de 10 august 955 maghiarii au fost învinși de o armată condusă de către Otto cel Mare, punând astfel capăt devastatoarelor incursiuni în Europa Centrală. Pe lângă această teorie am regăsit în traducerile mele o altă teorie interesantă. Englezul Donald Logan susține faptul că, dacă nu ar fi existat dinastia regilor franci pornind de la merovingieni și ajungând astfel la carolingieni (cei mai reprezentativi fiind Pipin cel Scurt și mai apoi Carol cel Mare cu al său Imperiu Carolingian, vikingii ar fi fost tentați să facă incursiuni de pradă și jaf mult mai repede din punct de vedere istoric. Unii istorici germanici spune că Donald Logan nu pun mare preț pe micile incursiuni vikinge din perioada Regatului Francci, caută să explice origine regatelor medievale germanice undeva fără a ține cont de influența nordicilor. Bazându-se mai mult pe cronicile monahale, acești istoricii naționaliști par să fi uitat celelalte forțe distrugătoare din Europa. Este greu de dat un rãspuns clar întrebãrilor legate de civilizaţia vikingã întrucât majoritatea surselor scrise din vremea vikingilor sunt puţin concludente. Cu excepţia câtorva inscripţii runice greu de descifrat nu avem la dispoziţie decât surse din spaţiul cultural centraleuropean, bizantin sau arab, care într-adevãr oferã o imagine relativ precisã despre marile raiduri vikinge, dar destul de puţine date referitoare la aspectele culturale şi politice caracteristice civilizaţiei lor2.
1 2
Donald F Logan- The Vikings in History edition published in the Taylor & Francis e-Library, 2003. https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cine-erau-si-cum-traiau-vikingii-infioratorii-stapani-ai-marilor
2
Binecunoscut este faptul că acești războinici nordici au ajuns să terorizeze la inceput, iar mai apoi să întreprinde relații comerciale și în spațiul slav sau în Imperiul Bizantin unde aceștia au fost cunoscuți sub denumirea de vaeregi. Deci iată că nu doar spațiul creștin care folosea proverbul latin în bisericile din insulele britanice dupa primele raidurile pe coasta de est a Angliei, ci alte părți ale Europei au simțit prezența acestor oameni ai nordului și tot odată ai marilor exploratory vikingi. Faptul că vikingii au fost niște jefuitori lipsiți de scrupule nu poate fi contestat. De altfel, vikingr, străvechiul termen norvegian, însemna „pirat”, în timp ce viking desemna sec acțiunea de a prăda peste mări. În plus, priviți din perspectiva cărturarilor și preoților creștini, păgânii, adepți ai vechiului cult al lui Odin, nu puteau decât să fie demonizați; cu atât mai mult cu cât multe dintre atacurile lor erau îndreptate asupra bogatelor mănăstiri din Anglia și din restul Europei. Răspunsul avea să vină în secolul XX, mai precis în 1923, odată cu descoperirea în biblioteca orașului iranian Mashhad a copiei unui document considerat pierdut de secole. Este vorba de Risala, jurnal datând din secolul X al diplomatului arab Ahmad ibn Fadlan, una dintre cele mai vechi ți mai detaliate mărturii legate de modul de viață al scandinavilor3. Aceste studii din atât de multe culturi atesta importanța vikingilor în istoria Europei medievale, care fiind atât de buni navigatori au reușit să își lase amprenta în toate aceste zone din Kiev pană în lumea arabă și cel mai importantă locație aprofundată în această lucrare coasta Angliei.
I.2 Scandinavia: zona de origine a vikingilor Principalul leagãn de civilizaţie a vikingilor este desigur Peninsula Scandinavă, care se formează în Europa de nord, fiind alcătuită în principal din teritoriile Norvegiei și Suediei. Numele de scandinav derivă etimologic din numele regiunii Scania, aflată la extremitatea sudică a peninsulei. O mică porțiune din Finlanda face parte, de asemenea, din peninsulă. Peninsula se extinde de la Rusia și Finlanda în nord-est până la Danemarca și Germania la sud și sud-vest. Aceasta este cea mai întinsă peninsulă din Europa4.
3 4
http://www.descopera.ro/cultura/2389350-singur-printre-vikingi http://www.wikiwand.com/ro/Peninsula_Scandinav%C4%83
3
Cele trei țări din care au venit - pe care noi le numim acum Norvegia, Suedia și Danemarca - acoperă zone întinse. Dacă cineva părăsește vârful nordic al Scandinaviei la Capul Nord și călătorește la Roma, unul este doar la jumătatea drumului când se ajunge la sudul Danemarcei5. Cu toate acestea, într-un anumit sens, acest lucru este înșelător, pentru că acest teren nu a fost stabilit în mod general în perioada Vikingă având aici de-a face cu o zonă foarte mare, care are însă o populație împrăștiată. Aceste trei locuri se confruntă cu țărmul lor foarte înintins în diferite moduri:. Danemarcei la vest și sud-vest; fața de Norvegiei spre vest și, ca să spunem așa, spre vest; și fața Suediei la est și sud-est. Dacă trebuie să căutăm o cheie pentru geografia acestor locuri, ea este în munții și fiordurile Norvegiei, pădurea densă a Suediei și mărimea Danemarcei. Norvegia, o țară vastă, după cum este și in zilele noastre în cea mai mare parte nelocuită, se întinde pe o lungime de 1600 de mile de-a lungul coastei sale și 1100 mile directe de la vârful sudic6, The Naze, până la Capul Nord, mult peste cercul Arctic. Aceleași suprafețe montane din nord-vestul Europei, care pot fi văzute în Donegal (comitat în Irlanda ) și în toată Scoția. O țară mult mai omogenă din punct de vedere geografic și politic a fost Danemarca, formată din celelalte peninsule nordice, Iutlanda și insulele Fyn și Zeeland, la est. De asemenea, trebuie amintit faptul că sudul extrem al Suediei moderne (Skäne, Halland și Blekinge) aparținea acestei orbite daneze în timpul perioadei Vikinge .Terenul în cea mai mare parte a Danemarcei este destul de plat, fiind mult mai bun pentru creșterea de cereale și creșterea animalelor. Natura sa maritimă a făcut pescuitul în apele vecine o industrie fructuoasă. În jurul anului 800, Danemarca avea un rege puternic în Godefred și a fost probabil cea mai avansată din punct de vedere politic din aceste țări din nordul Europei Aici vikingii practicã agricultura în areale mai ferrite şi pe lângã fiorduri. Casele sunt dispersate, între ele dezvoltându-se mici terenuri agricole. Oraşele apar ca rezultat al activitãţilor comerciale, deşi sunt puţine deoarece comunitãţile sãteşti preferã economia închisã, autarhicã. Pentru cã exista pericolul ca aceste oraşe sã fie prădate, ele necesitau o localizare favorabilã, de pildã orașul Birka este ridicat pe o insulã în Malarsee Suedia, sau orasul Haithabu ridicat pe capãtul unui braţ maritim în Schleswig-Holstein, multã vreme cel mai important nod comercial din Europa de nord7. 5
Donald F Logan- The Vikings in History edition published in the Taylor & Francis e-Library, 2003 p17 traducere Idem 7 https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cine-erau-si-cum-traiau-vikingii-infioratorii-stapani-ai-marilor 6
4
Fig 1 Harta a Celor trei Regate Scandinave.8
CAPITOLUL II
8
https://www.sanderusmaps.com/en/our-catalogue/detail/163777/antique-map-of-scandinavia-by-blaeu-w--j/
5
Anglia după căderea Imperiului Roman II.1 Anglia divizată Odată cu separarea marelui Imperiu Roman, Imperiul Roman de Răsărit și cel de Apus, puterea militară a imperiului a slăbit, astfel granițele Imperiului Roman de Apus au devenit mai greu de apărat. Dacă pe continent liniile fortificate au trebuit înlocuite prin trupe mobile, în Britania metoda sistemul frontierei neîntrerupte (linia fortărețelor legate printr-un val de apărare) păruse ceva mai eficace decât în alte părți 9. Apariția în Europa a noilor invadatori a dus ca forța armată, odată de temut, a Romei, să fie neputincioasă în fața noilor cotropitori. Sabia și sulița nu mai era de ajuns în fața lancei, arcului și călăreților. Legiunile se văd neputincioase în fața acestei nou tip de război, cavaleria luând locul pedestrimei. Pentru a putea face față noilor provocări, imperiul angajează barbari, la început ei fiind doar auxuliari ca ai apoi să intre în legiuni, iar mai târziu chiar ei să formeze legiunile. La mijlocul secolului al IV-lea, militar devine sinonim cu barbar. „Nimic nu-i bun în aceste armate în afară de ceea ce nu este roman”10. În Britania pacea romană durează mai multă vreme decât în provinciile continentale. Pacea se datorează lipsei mijloacelor de transport a cavaleriei barbare. Cu toate că la jumătatea secolului al IV-lea, armata care apăra insula nu mai era romană, cultura Imperiul Roman cunoaște apogeul. Pacea și protecția este acum asigurată de către unități locale. Avantajul acestora este dat de faptul că acestea au încetat să mai fie mutate, astfel soldatul, prinzând rădăcini, devine colonist11. Transformarea lor în locuitori permanenți ai orașelor sau satelor nu sa dovedit de bun augur imperiului și asta deoarece, odată cu trecerea timpului acești cetățeni se desprind de Roma, nu se mai consideră romani ci britanici.
9
Maurois Andre. ISTORIA ANGLIEI vol I. București: Editura Politică, 1970, p. 46 Maurois Andre ,op.cit, pp. 46-47 11 Ibidem 10
6
Fig.2 Organizarea militară romană în Britania12 Încercările de cucerire ale picților și scoților în nord erau, pentru Britania romană, calamități vechi și acceptate, sfârșitul secolului al III-lea aduce pentru prima dată un nou pericol, mai exact invadarea costelor de către franci și saxoni13. Cu toate că exista o flotă însărcinată cu paza la Marea Nordului și la Canalul Mânecii (Classis Britannica14), ea se dovedește neîndestulătoare deoarece imperiul este forțat să numească un nou admiral. Acest nou conducător al flotei, Carausius15, primește misiunea de a respinge toate atacurile venite dinspre mare. Acuzele asupra lui nu întârzie să apară, cele mai aprige fiind acelea cum că acesta ar fi mai preocupat de jefuirea jefuitorilor decât de apărarea provinciei. Amenințarea cu ancheta nu îl sperie pe Carausius, ci dimpotrivă, îl determină să se revolte. Admiralul angajează mercenari franci din Galia și îi pune pe ei soldații săi să îl proclame împărat. Carausius reușește să conducă Britania și o parte din Galia, stabilind pentru o perioadă de șapte ani pacea în apele care înconjoară insula britanică16.
12
https://ro.wikipedia.org/wiki/Anglia_roman%C4%83#/media/File:Roman.Britain.campaigns.43.to.60.jpg Ibidem 14 Ibidem 15 Ibidem 16 www.descopera.org/caderea-imperiului-roman 13
7
Fig.3
Apărarea romană de-a lungul coastelor
Stabilirea unei fragile ordini de către împăratul Dioclețian, se face prin împărțirea puteri în Britania în trei oameni: un guvernator civil, un comandant șef și un Comes littoris saxonici, comite al coastei saxone, care depindea de prefectul Galiei și nu de guvernatorul Britaniei 17. Acest sistem de organizare a reușit să ofere rezultate bune de-a lungul primei jumătăți a secolului al IV-lea, timp în care invaziile încetaseră.
17
Maurois Andre ,op.cit p. 48
8
Revolta admiralului Carausius și alte câteva mici răscoale pornite din rândul ostașilor nu a făcut decât să arate o fragilitate în sânul Imperiului Roman. Deși locuitorii orașelor și satelor din Britania romană se bucurau de o anumită bunăstare și libertate, revoltele militare au dus la sfârșitul stăpânirii romane în Britania. Legiunile britanice uită legăturile cu Roma, proclamânduși un împărat propriu. Împăratul proclamat de legiunile britanice este Magnus Maximus 18, care se va duce să lupte pe continent cu pretendenții veniți din alte provincii. Acesta și-a dus trupele în Galia pentru a-l ataca pe împăratul Gratian pe care îl și învinsese, dar a fost învins la rândul să de către împăratul Theodosius al Imperiului de Răsărit. Maximus a fost decapitat, iar legiunile sale nu s-au mai întors în Britania, care acum era apărată numai de garnizoana zidului19.
Fig.4 Orașele și satele Britanice în secolul al IV-lea20
18
Ibidem Ibidem 20 https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Britain.4th.century.Roman.infrastructure.jpg 19
9
După năvălirea vizigoților în Peninsula Italică în anul 401 21, împăratul roman este nevoit să își retragă legiunile de pe Rin în anul 405 22 și din Britania în 40723 astfel că această retragere a trupelor în vederea apărării peninsulei, va fi pentru Britania un eveniment atât de grav cu cât elemente civile ale populației rămase au pierdut în decursul îndelungatei păci romane toate virtuțiile războinice. Deoarece nici unul dintre aceștia nu erau oșteni, fie că vorbim de bogați sau sclavi, fericirea acestei civilizații era pusă în primejdie. Pentru a se putea apăra, feudalitatea va fi noua formă pe care o va lua apărarea locală, când occidentalii, după aspre suferințe, vor descoperi mult
o
dată
mai
necesitatea
acesteia24.
21
Geiss Imanuel, Istoria lumii din preistorie până astăzi, București, Editura All Educational, 2012, p.251 Ibidem 23 Ibidem 24 Maurois Andre ,op.cit, pp. 47-48 22
10
Fig.5 Sfărșitul conducerii romane în Britania25 Odată cu dispariția apărării romane, invadatorii precum picții și scoții au devenit mai îndrăzneți în dorința lor de expansiune și cucerire, astfel că cei care guvernau noua Britanie au fost obligați să recurgă la anumite înțelegeri cu alte popoare. O astfel de căpetenie britană care este pomenită în Istoria Angliei este Vortigern. Începând cu anii 425-450 26, pentru a face față puterii militare a invadatorilor, acesta ar fi chema în ajutor pe saxonii Hengest și Horsa 27. Cu toate că invoiala dintre căpetenia britană și cei doi saxoni le-ar fi adus teritorii în schimbul spadelor, bogățiile insulei i-ar fi determinat pe cei comandanți saxoni să se întoarcă împotriva
patronului lor. Astfel țara plină de bogăție și slab apărată s-a deschis în fața năvălitorilor germani care au devenit din ce în ce mai numeroși. Fig.6 Vortingern îi întâmpină pe Hengist și Horsa28 Cronicarii acelor vremuri vorbesc despre fuga oamenilor care, „srânseseră toate avuțiile care se aflau în Britania. O parte le ascunseră în pământ; restul îl luară cu ei în Galia”29. Cu toate că pare de necrezut descoperirile arheologice confirmă brutalitatea unor evenimente care au
25
https://en.wikipedia.org/wiki/End_of_Roman_rule_in_Britain#/media/File:End.of.Roman.rule.in.Britain.383.410.j pg 26 https://ro.wikipedia.org/wiki/Anglia_anglo-saxon%C4%83 27 Maurois Andre ,op.cit, p. 50 28 https://thekingsandqueens.files.wordpress.com/2013/12/hengest-and-horsa.gif 29 Maurois Andre, op.cit, p. 50
11
cuprins cu groază întreaga țară. Călugărul și învățatul cronicar anglo-saxon, Beda Venerabilul 30, descrie invaziile ca fiind inumane: „Edificiile publice și particulare au fost doborâte, preoții uciși în fața altarelor... Dintre cei care au putut fugi, unii au fost prinși în munți și masacrați; alții, înfometați, s-au predat și, dacă nu erau omorâți pe loc, deveneau sclavi. Iar alții, cu inima îndurerată, au fugit peste mări. Ultimii rămași au fus o viață nenorocită printre stânci și munți”31. O bună parte dintre celți și-au găsit refugiul din fața invadatorilor în regiunea muntoasă din vest, iar saxonii dădură acestor refugiați numele de gali, Welsh, adică străini32. Cei care nu și-au dorit o viață în acest fel eu emigrat spre Armorica, o provincie pustie din Galia. Aici au fondat Mica-Britanie.
Fig.7 Migratia celților și întemeiarea Micii Britani în Armorica
Procesul de cucerice al Britaniei de către popoarele invadatoare, în special saxoni, a fost unul lent. Cei veniți de pe continent pentru bogațiile ascunse de insula britanică au profitat de lipsa de unitate din rândul populațiilor celtice. Atacurile necoordonate au reușit să le aducă totuși victoria, dar au existat și cazuri în care victoriile celților sunt încununate de curajul celor care le30
Ibidem Ibidem 32 Ibidem 31
12
au obținut, unele dintre ele deveind legende sau inspirații pentru poeți. Cu o populație formată din anglii, saxoni și iuții, Britania fiind ocupată în mare parte de către aceștia, cultura și civilizația celto-romană dispare aproape în totalitate. Această teorie a fost mult apreciată de istoricii saxoni, deși ideea este greu de conceput. Celticii romanizați care nu au fost masacrați au devenit sclavi ori s-au căsatorit cu femei indigene, fapt care a dus la contopirea liniilor de sânge. Pentru celticii romanizați imaginea debarcării unei bande de saxoni nu era decât imaginea unui sfârșit. Din descrierile realizate de cronicarii acelor timpuri avem imaginea unor bărbați cu trupuri înalte, ochi albaștrii și crânceni, părul blond roșiatic, stomacuri nesățioase, veșnic înfometate și înfierbântate cu băuturi tari. Dincolo de aspectul fizic impunător, saxonii și anglii dețin un temperament violent. Plăcerea favorită este războiul, motiv pentru care nu dau importanță vieților omenești33. Cu toate acestea, cei care au scris despre acești barbari au observat și o disciplină contrastantă în raport cu ceilalți. Loialitatea față de grupul lor, față de căpetenia bandei sunt admirate de cronicari. Curajul lor îi transformă în luptătorii cei mai de temut pentru că pentru aceștia moartea nu reprezintă sfârșitul. Supuși la încercări datorită naturii dure a regiunilor din care provin, acești barbari poartă cu ei o doză mare de credință, spunânduse despre ei ca fiind religioși. Aspectul religios i-a determinat mai multe decenii să nu stabilească în casele romane părăsite ci să își continue stilul de viață cunoscut de ei. Saxonii dețineau și un alt stil de agricultură. Dacă celții cultivau pământ doar un an de zile, ca mai apoi să se mute, saxonii au dezvoltat o tehnică nemaivăzută până atunci. Cu toate că trăiau în comunități mici, aceștia erau atenți și bine organizați, lucru care a dus la o dezvoltare rapidă a comunităților. Justiția funcția pe baza unui sistem bine pus la punct, un sistem în care faptele erau judecate de o adunare. Toate trăsăturile schițează o societate brutală, grosolană, dar profund cinstită și ale cărei instituții conțineau germenii unei puternice vieți locale34.
33 34
Maurois Andre ,op.cit, p 53 www.historia.ro/secțiune/general/articol/aglo-saxoni-invadatorii-creatorii-de-literatura, Irina-Maria Manea
13
Fig.8 Invaziile Britaniei35 La început, micile bande de războinici nu apreciau viața în orașele romane, ci mai degrabă erau oameni care locuiau în mici cătune. Comunitatea rurală de zece sau până la 30 de familii reprezenta celula vieții anglo-saxone. Mai în fiecare sat se află un nobil, căpetenie de război, un administrator al domeniului comunal și un plugar comunal 36. Acest lucru s-a întâmplat până la jumătatea secolului al VI-lea, când toate aceste mici uniuni tribale vor forma șapte regate: Essex; Sussex; Wessex; Kent; East Anglia; Mercia; Northumbria37.
35
http://2.bp.blogspot.com/--6HVQcPdtNA/UucFJZXGhtI/AAAAAAAAAtw/M7UFNh98_10/s1600/anglosaxon_map.jpg 36 Maurois Andre ,op.cit, p. 55 37 www.historia.ro/secțiune/general/articol/aglo-saxoni-invadatorii-creatorii-de-literatura, Irina-Maria Manea
14
Fig.9 Cele șapte regate ale insulei britanice38 Cele șapte regate purtau cu ele dorința războinică, astfel că luptele dintre aceste state nu au întârziat să apară. Fiecare dintre aceste state își doreau să devină centrul puterii. Acest centru a oscilat între regatele mai mari, călugărul Beda considerându-l pe Ethelbert de Kent ca fiind persoana dominantă la sfârșitul secolului al VI-lea, dat fiind importanța regatului Northumbriei, format din foste trei regate39. Criza succesiunilor la tron din Northumbria, a impus însă hegemonia Merciei. Această perioadă a caracterizat secolul al VIII-lea. Cu toate acestea, accesiunea regatului Wessex și problemele pe care le puneau regatele mai mici au ținut mult timp puterea Merciei în șah, iar la sfârșitul secolului al VIII-lea „Supremația Merciei” se încheiase40. 38
https://ro.pinterest.com/pin/461759768030111024/?lp=true CrestinOrtodox.ro, Sfantul Ethelbert, rege din Kent, Teodor Danalache, 8 iulie 2013 40 Maurois Andre ,op.cit, p. 60 39
15
Perioada de domnie a celor șapte regate poartă în istorie numele de Heptarhia41și ea coincide cu perioada de creștinizare a Angliei anglo-saxone, creștinizare începută în jurul anului 600 d.Hr și încheiată odată cu creștinizarea întregului regat al francilor în anul 800 d.Hr42. Dezbinarea Imperiului Roman a dus la divizarea întregii Europe, fapt care a influențat nu doar granițele insulei Britanice ci și civilizațiile formate sub stăpânirea romană. Dispariția legiunilor romane de pe teritoriul britanic a dus la destabilizarea siguranței cetățenilor, lucru de care au profitat saxonii. Deși au fost angajați pentru a le oferi protecție, ei s-au transformat din protectori în cotropitori, atrași fiind de bogățiile lăsate de romani. Timp de mai multe decenii frica a pătruns în mintea celților romanizați, și această frică a continuat să existe chiar și după ce populația anglo-saxonă a devenit stăpână peste pământul lor. Stilul barbar și brutal s-a mai cizelat de-a lungul timpului, multe comunități reușind să trăiască împreună, acest lucru determinând formarea celor șapte state, care mai târziu, odată cu creștinizarea vor deveni un singur stat, un singur popor, o singur națiune. 449 - Invazia anglo-saxonă în Britania a fraților Hengist și Horsa (data legendară): înfrângerea britanilor romanizați și creștinați (legendele Regelui Arthur) 597 - Augustin devine primul arhiepiscop de Canterbury 601 - Este botezat ceștinește primul rege anglo-saxon
II.2 Invazia vikingă
41
Este numele coletiv dat regatelor anglo-saxone din sudul, estul și centrul Marii Britanii din timpul antichității târzii și al evului mediu timpuriu, care, unindu-se a dat naștere Regatului Angliei 42 www.descopera.ro/mari-intrebari/13765869-cine-i-a-crestinat-pe-englezi
16
Începând cu anii 700 d.Hr, Europa răsăriteană cunoaște o nouă serie de pericole. Aceste amenințări vin din parte unor noi popoare migratoare care își fac apariția dinspre țările orientale. Pentru țările din Nordul și Nord-Estul Europei, amenințarea a început să apar nu din Sud, ci din Nord, din zona scandinavă mai exact. Nou-veniții se numeau Rus sau, în bizantină, varegi, iar în prezent ei sunt cunoscuți sub numele de „vikingi”43. Vikingii fac parte din ramura estică a exploziei de războinici-navigatori și agricultori, care a țâșnit din actualele state Norvegia, Suedia și Danemarca. Mattias Jakobsson, cercetător la Universitatea Uppsala din Suedia, suține teoria originilor vikingilor. Conform cercetărilor realizate în această direcție, primii locuitori ai Scadinaviei sunt descendenți ai două grupuri de populație. Aceste grupuri au migrat în Scandinavia acum zece mii de ani, odată cu retragerea ghețarilor. Primul grup a migrat din Europa Centrală și din Germania și s-a stabilit pe teritoriul Danemarcei, iar cel de-al doilea grup a migrat dintr-o zonă cuprinsă între țările baltice și nordul Rusiei. Acest grup s-a deplasat de-a lungul coastei atlantice, în Norvegia44. Fig.10 Ambarcațiune vikingă
Fiind navigatori și exploratori desăvârșiți, vikingii s-au folosit de rețeua fluvială a Europei pentru a naviga și pentru a crea legături cu noile popoare întâlnite în expedițiile lor. La începutul au 43 44
Marr Andrew, Istoria lumii, București, Nemira Publishing House, 2015, p. 237 www.historia.ro/sectiune/articol/care-este-originea-vikingilor
17
navigat înspre est și sud, dar au nu au avut succes prin a se stabili în acele locuri. Acest
popor
misterios trăiau în triburi, toate de aceeași rasă ,,care erau păgâne”. Triburile au suferit destul de puțin influența Romei antice și în nici un fel pe aceea a Romei creștine. Deși în acea perioadă păgân era egal cu barbar, aceste triburi nordice nu erau deloc așa. Dezvoltându-și sistemul de navigare care le-a oferit posibilitatea de a explora teritorii îndepărtate de locurile natale, modul de construire a corăbiilor a fost și el puternic influențat. Aceste corăbii erau pictate și cele mai multe având la proră sculptat un animal mitologic. Calitățile literare ale saga-urilor, complexitatea legilor lor dovedesc că nu erau simpli barbari, ci au reușit să-și creeze o civilizație proprie45. Cu toate că erau războinici desăvârșiți, raidurile lor fiind cele mai eficiente datorită strategiilor de luptă, vikingii nu se luptau doar pentru luptă. Dacă li se oferea posibilitatea de a înlocui forța cu viclenia, atunci aceștia o făceau fără ezitare, negoțul fiind o îndeletnicire bine conturată în societatea lor. Istoricii au încercat să răspundă de-a lungul timpului la întrebarea „De ce au migrat vikingii?”. Deși au fost lansate mai multe teorii, fiecare dintre acestea au o bază reală și plauzibilă. 1. Epuizarea resurselor solului, o extindere a comerţului (vikingii suedezi urmãrersc cursul râurilor din zona rusă, atingând chiar şi Bizanţul, fãcând schimb de piei, dinţi de morsã şi pene pe articole deluxe precum mãtase, aur sau vin, întemeind aşezãri precum Novgorod la gurile râurilor), dar şi expediţiile de pradã. Câteodatã este invocate chiar şi o migraţie târzie a popoarelor, dar oricum ar fi, vikingii ajung sã străbată în lung şi-n lat apropare toată lumea cunoscută de atunci46. 2. Practicile scandinavilor – prin care bărbații cu un statut mai important aveau monopol și asupra femeilor din comunitate – făceau ca numărul bărbaților fără soții să fie destul de mare. Aceștia ar fi fost astfel forțați să plece în raiduri pentru a câștiga un statut mai bun și mai multe bogății, care le-ar fi permis să-și găsească mai ușor concubine. Această teorie nu e nouă: ea a fost propusă pentru prima oară acum un mileniu, de istoricul medieval Dudon de St. Quentin în lucrarea sa Istoria normanzilor47.Potrivit surselor istorice, scandinavii practicau poligamia și concubinajul, astfel că într-o comunitate, 45
Maurois Andre ,op.cit, p. 72 https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cine-erau-si-cum-traiau-vikingii-infioratorii-stapani-aimarilor 47 https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/motivul-real-din-spatele-raidurilor-vikinge-razboinicii-isicautau-sotii 46
18
numărul femeilor singure era destul de mic. Exista, așadar, un dezechilibru între numărul femeilor singure și cel al bărbaților singuri, care-i forța pe cei din urmă să recurgă la diferite metode pentru a-și îmbunătăți șansele de a-și găsi o parteneră. Plecarea în raiduri pentru prăzi și statut era o variantă, descoperirile arheologice și sursele istorice arată că principala țintă a raidurilor era obiectele de valoare și că războinicii erau de regulă bărbați-și mai ales bărbați tineri, fapt ce-ar putea confirma această teorie. 3. În climatele mai blânde din sud recoltele erau mai bogate, deci și populațiile mai numeroase, astfel că vikingii erau atrași de bogățiile acestor zone. O altă teorie spune că inovațiile vikingilor în tehnologia de navigație i-a împins în mod natural spre călătorii48. 4. Presiunea exercitată de Carol cel Mare asupra saxonilor, pe care i-a forțat să se retragă spre Danemarca, oameni din nord au realizat pericolul care venea din partea popoarelor creștine, aceasta fiind considerată cauza primordială al atacurilor49. Alături de aceste teorii mai stau și alte câteva supoziții. Unele dintre aceste vorbesc despre hazard sau nevoia de aventură al acestora. Dorința de navigatori i-a determinat să caute mereu, să depășească granițele cunoscute, să ajungă tot mai departe. Un obicei al vikingilor, care mai târziu avea să fie împrumutat și de cavalerii Maltezi este acela ca fiecare tânăr să-și facă „caravana sa”, mai exact să pornească într-o expediție menită să demonstreze curajul și bărbăția. „Civilizaţia vikingă îşi atinge apogeul printre gheţarii Islandei, copilul care şi-a depăşit părintele continental, pentru că aici germanicii au putut să se dezvolte nestingheriţi de nimeni. Istoricii din antichitate pomenesc o insulă, la 6 zile depărare de Britannia, pe care o numesc Thule, capătul lumii.50”. Indiferent de motivul pentru care aceștia au pornit în călătoria lor, locurile pe care le-au descoperit s-au transformat, îi timp ce ei au evoluat, au acumulat și mai multe cunoștințe. Fie că vorbim despre arta navigației pe mări, unde ei erau stăpâni absolute, sau de dezvoltarea agriculturii, toate acestea nu se comparau la începutul raidurilor cu bogățiile materiale care erau duse înapoi în Scandinavia. Drumul spre vest a reprezentat pentru vikingi o nouă era, un nou început. Anul 775 d.Hr 51 este anul în care călugării irlandezi menționează în scrierile lor de un popor nordic, un popor păgân si barbar, dar aceste însemnări sunt infime. Cronica anglo-saxonă menționează în anul 787 48
Ibidem Maurois Andre ,op.cit, p. 73 50 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-nordului-vikingii-in-islanda-si-groenlanda 51 Ibidem 49
19
d.Hr52 despre atacul unui grup de oameni veniți din nord asupra unei mănăstiri. După ce au debarcat pe țărmul Britaniei, aceștia au fost întâmpinați de către reever53 așa cum era tradiția, dar acesta a fost ucis. Despre acest eveniment nu au existat prea multe date, motiv pentru care anumite cărți de istorie care tratează această temă nu îl consideră esențial. Primul raid al vikingilor consemnat a avut loc în anul 793 d.Hr. Aceștia au atacat mănăstirea Lindisfarne. Alcuin din York i-a scris episcopului de Lindisfarne, Higbald, și regelui Northumbriei, Ethelred, înfricoșătorul atac neașteptat asupra mănăstirii de către vikingi. Acesta menționa în scrisoara sa că acești prăduitori sunt probabil norvegieni care au navigat direct prin Marea Nordului54. Un alt aspect important care reiese din scrisoarea lui Alcuin este aceea că mănăstirea a fost arsă până la temelie și jefuită, iar călugării care nu au fost uciși au fost luați sclavi. Fig.11 Atacul vikingilor asupra mănăstirii Lindisfarne în anul 793 d.Hr55 Din 793 d.Hr și până în anul 840 d.Hr raidurile vikinge asupra coastelor Angliei au fost
sporadice. Principiul pe care se bazau nordicii, și anume “lovește și fugi” le-a adus diferite 52
Maurois Andre ,op.cit,, p. 72 Reprezentant local al regelui în aceea regiune administrativă, un fel de prefect azi 54 www.bbc.co.uk/history/ancient/vikings/overview_vikings_01_shtml 53
55
Ibidem
20
bogății, multe dintre țintele acestora fiind mănăstirile construite departe de satele sau orașele anglo-saxone. Împărații alegeau astfel de locuri retrase pentru a chitori o mănăstire deoarece era liniște și puteau să se roage fără prea multe deranjamente, dar ele au devenit țintele sigure ale nordicilor56. În anul 850 d.Hr, pentru prima dată după ce primul raid a avut loc, armata vikingă își petrece iarna pe teritoriul Angliei, mai exact pe insula Thanet. În anul 855 un alt grup rămâne de aeastă data pe insula Sheppey57. Pentru prima data vikingii renunță la strategia care i-a consacrat și dezvoltă strategii clare de cucerire. În anul 860 d.Hr pe plajele Angliei au început să debarce o armată mult mai numeroasă decât cele care au debarcat până atunci. Aceasta avea inteția clară de a cucerii. În această perioadă se nasște o legendă, una care avea să fie transmisă multe decenii prin saga-urile nordicilor. În centrul atenției îl regăsim pe Ragnar Lodbrok sau Lothbrol (Ragnar Pantaloni-de-piele). El a fost un konung danez din dinastia Yngling, iar mai apoi el a devenit rege. Tatăl său a fost Sigurd Inelul iar fratele acestuia a fost Rollo, cel care avea să devine primul duce al Normandiei. În tradiția nordică, Ragnar a fost flagelul Franței și Angliei, un fel de bici a lui Dumnezeu pe mare, și tatăl multor fii de renume, printer care Ivar cel Dezosat, Bjorn Cot-defier, Halfdan Ragnarsson, Sigurd Sarpe-in-ochi și Ubba. Toți acești copii sunt personalități istorice reale și mari lideri vikingi. Cu toate acestea, nu se știe cu exactitate dacă Ragnar a existat într-adevăr, multe dintre poveștile despre el par să provină din faptele mai multor eroi și conducători istorici vikingi. Legenda lui vorbește despre raiduri încununate cu success, Ragnar fiind tiparul perfect al vikingilor. Incursiunile lui Anglia se sfârșesc în anul 865, când este înfrânt de regale Nothumbrei, regale Aella al II-lea, și după ce este capturat este aruncat într-o groapă c șerpi unde moare în chinuri58. “Mă veselește să știu că tatăl lui Baldur pregătește sălile de banchet. În curând vom fi băut bere din coarne curbate. Campionul care intră în locuința lui Odin nu-și plânge moartea. Nu trebuie să intru în sala sa cu cuvinte de frică pe buzele mele. Aesir mă va salute. Dornic sunt eu să plec. Aesir mă cheamă acasă. Valkyriile mă vor purta. Bucuros să beau bere în mare scaun cu Aesir. Zilele din viața mea s-au terminat. Eu râd că voi muri.”59
56
Maurois Andre ,op.cit, p. 73 www.historia.ro/sectiune/general/articol/epopeea-vikingilor-in-anglia 58 mythological.ro/ragnar-lodbrok-vikingul/ 59 Rugăciunea rostită de Ragnar Lodbrok în groapa cu șerpi. Cuvintele a fost scrise în Saga Vikingilor, Povestea lui Ragnar Lodbrok 57
21
Fig.12
Execuția lui Ragnar Lodbrok de către regele Aella al II-le60 Existența acestui rege nu este sigură, dar ce este sigur este invazia Angliei în anul 865 d.Hr de către fii acestuia. Trupele conduse de urmașii acestuia invadează prima dată Anglia de est a rămas însemnată în istorie sub numele de Marea Armată Păgână. Pentru prima dată numărul nordicilor era absolut impresionant, iar dorința lui Ivar cel Dezosat, Bjorn Cot-de-fier și Ubba de răzbunare pentru moartea tatălui lor era de neimaginat. În 865 Marea Armată Păgână îl invinge pe regele Aella al II-lea, îl capturează, ca mai apoi acesta din urmă să fie executat printro metodă absolut chinuitoare, vulturul însângerat61. După ce regele Aella al II-lea este înfrânt, 60
http://www.thepinsta.com/viking-ragnar-lodbrok-wanted-to-kill-his-son-ivarthe_bGTuG0damwQ*Y1rsdJk22bljG3Vhr*2mn %7CbeK4labk2b3Ar*f52EQ6jDkBH3sVFaZTnE4CVR8VYEq83MP14BFw/JgfNg5PyA5UiOoii9ccCirEqs0S15asCz EsaDYM2XHSF8hqKEr6SS%7C1nQHSCUO2HNLqoUKzCh7pYEEIqNfTgAiE9E9Zmr%7Cjtzct %7Chol3KI0c8mlGfrJ9AYLF%7CwpEw3Ma/
Pielea de pe spatele victimei era tăiată şi desfăcută, dezvăluindu-i coloana spinală. Coastele i-ar fi fost apoi întoarse victimei în sens invers, formând o pereche de aripi de vultur însângerate. 22 61
armata nordică reușește să cucerească Yorkul în 866 62. În anul următor Ivar cucerește sudul regatului Northumbria, iar în 868 în învinge pe regele Edmund din Anglia de Est. Ivar dispare apoi din poveste, probabil îndreptându-se spre Irlanda, unde și moare cel mai probabil în anul 87363. În fruntea armatei păgâne se instaurează Halfdan, fratele lui Ivar, care în 874 reușește să cucerească Mercia64. Drumul lor spre cucerirea totală a insulei britanice continua și în anii următori, astfel că în 878, armata neobosită a vikingilor reușește să supună populația din Wessex, iar regele acestui regat, Alfred, devenit apoi Alfred cel Mare, este nevoit să se refugieze prin păduri și mlaștini. După aceste lupte apare un nou regat, Danelaw65, cunoscut de asemenea ca Danelagh, adică Domeniul legislației daneze; în engleza veche.
62
F. Donald Logan, The vikings in history, New York, 1983 p. 25 www.historia.ro/sectiune/general/articol/epopeea-vikingilor-in-anglia 64 www.bbc.co.uk/history/ancient/vikings/overview_vikings_01_shtml 65 Hadley, D.M., The Northern Danelaw, Leicester, Its Social Structure, 2000, p. 45 63
23
Fig.13 Harta Angliei după formarea noului regat Danelaw66 Trupele deja existente în Anglia primeau întăriri din țările scandinave, lucru care a determinat populația anglo-saxonă să fie incapabilă de a se ridica împotriva cotropitorilor sau de a se apăra în cazul unui atac armat. În tot acest timp, Alfred cel Mare, văzând că patria este prea secătuită de vlagă pentru a mai lupta cu năvălitorii, le-a oferit acestora tribute. Vikingii au acceptat oferta, promițând în schimb că vor renunța la prădăciuni. Promisiunea de a nu mai ataca saxoni a fost respectată până în anul 877, când nordicii au încălcat tratatul de pace, prădând și ținuturile saxone. Regele Alfred a folosit perioada de pace pentru a se asigura că atacurile vikingilor nu vor mai avea efectul din trecut, astfel că acesta a construit o flotă puternică pe care să o folosească în lupta cu nordicii tocmai acolo unde ei erau imbatabili: pe mare67. Bătălia care a schimbat cursul istoriei celor două națiuni, cea anglo-saxonă și cea vikingă, este bătălia de Edington. Aici, o armată anglo-saxonă din Wessex condusă de Alfred cel Mare a reușit să învingă armată vikingă daneză condusă de Guthrum în 878 d.Hr68. După victorie, armata daneză s-a refugiat în Chippenham. Aici nu au găsit nici un fel de provizie, motiv pentru care, după doar două săptămâni, flămânzi fiind, au cerut pace, oferindu-I regelui Alfred jurăminte solemne cum că îi vor reda lui regatul, iar conducătorul lor, Ghuthrum, va fi botezat în religia creștină69. Victoria nu doar le-a secerat dorința de cucerire a danezilor ci i-a și demoralizat, conducătorul lor, proaspăt botezat fiind obligat să se retragă împreună cu toată armată în Anglia de Est, unde se și stabilește în anul 880 d.Hr. Chiar și după înfrângere, trupe vikinge au mai pătruns pe teritoriul Angliei, dar de fiecare data, Alfred cel Mare a reușit să le țină piept. În 885, armata stabilită în Anglia de Est încalcă trataul de pace dintre Guthrum și regele Wessex-ului, dar acesta din urmă nu vede această încalcare ca pe o amenințare, ca în 886 granițele să fie trasate și pacea între englezi și vikingi să se înrădăcineze mult mai adânc70. După moartea sa în anul 899, Alfred cel Mare, va lasă o armată bine organizată, cu care Edward (899-925) și Athelstan (925-940) vor fi capabili să recucerească Danelaw 71. Northumbria rezistă mai multor atacuri vikinge, da data aceasta invadatorii fiind nordicii stabiliți în Irlanda. Ei reușesc să captureze York-ul în 919 și să își stabilească propriile dinastii. Vremurile de pace și de 66
https://ro.wikipedia.org/wiki/Danelaw#/media/File:England_after_886.jpg www.revistamagazin.ro/content/view/4992/8/ 68 Ibidem 69 https://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_de_la_Edington 70 Ibidem 71 www.historia.ro/sectiune/general/articol/epopeea-vikingilor-in-anglia 67
24
recunoaștere venită din partea celorlalți regi saxoni a făcut ca spiritual de luptători să dispară, nordicii rezumându-se la activități de negustori sau fermieri, meseria de războinic fiind uitată. Acesta este motivul pentru care în 942, saxonii au reușit să recâștige într-o singură campanie cetățile pierdute. Ultimul rege viking care a fost încununat ca rege al York-ului, a fost Eric Secure-Însângerată, fiul regelui Harald al Norvegiei72. Odată cu moartea lui Eric se încheie și primul val de invazii vikinge care vizează Anglia. Dacă primele debarcări aveau rolul de a jefui și de a fugi, ambițiile nordicilor s-au schimbat odată cu trecerea anilor. Acum, ei căutau să se stabilească pe teritoriile noi cucerite, astfel că Anglia a fost divizată mai multe decenii. 775 – călugării irlandezi amintesc în scrierile lor despre poporul Nordic 787 – cronica anglo-saxonă menționează un atac asupra une mănăstiri 793 – primul raid consemnat – atacul asupra mănăstirii Lindifarne 802 și 806 – atacuri asupra provinciei Iona 840 – raidurile vikinge sunt sporadice 850 – pentru prima data armata vikingă își petrece iarna în Anglia 860 – debarcă prima armată cu intenția de cucerire 865 – înfrângerea lui Ragnar Lodbrok și debarcarea Marei Armate Păgâne 866 – Marea Armată Păgână cucerește York-ul 867 – cucerirea sudului regatului Northunbria 868 – Edmund, regele Angliei de Est este invins 874 – cucerirea Merciei de către vikingi 878 – Bătălia de la Edington 880 – retragerea armatei daneză în Anglia de Est 885 – încălcarea tratatului de pace de către danezi 886 – trasarea granițelor de către Alfred cel Mare 919 – saxonii recuceresc York-ul 942 – saxonii recâștigă teritoriile pierdute de-a lungul timpului în fața vikingilor După anul 955, cei rămași pe insula britanică au trăit în pace. Cronica anglo-saxonă spune despre Edgar, regele Angliei (959-975), că a reușit să aducă sub influența sa tot ce voia, și a reușit asta fără luptă. Reușit lui se datorează legilor emise, legi pentru “toate națiunile, fie 72
F. Donald Logan, The vikings in history, New York, 1983
25
englezi, danezi sau britanici”73. Pe lângă aceste legi care recunoșteau caracterul multietnic al Angliei, Edgar a profitat de poziția sa puternică și a încurajat reorganizarea biserii cunoscută în istorie ca “Reforma din secolul al X-lea”74. Reforma gândită de Edgar viza restabilirea și reforma strictă a monarhismului, iar pentru realizarea acesteia el sa bazat în special pe trei barbate: Dunstan (arhiepiscop de Canterbury, 960-988), Oswald (episcop din Worcester, 961-992 și arhiepiscop de York 971-992) și Ethelwold75. Procesul a fost pecetluit de “Regularis Concordia” din anul 973 d. Hr. Acest document de reformă monahală se baza pe modele continentale. La tronul Angliei, după moartea lui Edgar, se instaurează Edward I. Acesta are o perioadă foarte scurtă de domnie deoarece în anul 978, la Dorset, acesta este ucis de fratele vitreg a lui Edgar și mama acestuia. Ethelred al II-lea își începe astfel lunga domnie (978-1016 d. Hr.), în același timp cu apariția Danemarcei76. Istoricii vorbesc de al doilea val de invazii vikinge asupra Angliei. Vreme de 40 de ani vikingii se dezic de Anglia, dar odată cu urcarea pe tron al lui Ethelred, un rege total nepregătit, nordicii își reiau atacurile pe mare în 980. Lipsit de experiență, regele Angliei recurge la plăta invadatorilor pentru a-i alunga. De această data raidurile erau diferite. Ele se petreceau pe scară largă, fiind organizate frecvent de liderii regali. Rolul acestor raiduri era acela de a-l face pe rege să plătească, astfel că în anul 991, danezii au achiziționat 4.500 kg 77 de argint în schimbul plecării acasă. Deși plata a fost una substantial, danezii jefuiesc insula neîncetat în perioada 9911014, regele Ethelred fiind copleșit de organizarea militară a regelui danez. Până în 1012, plățile către danezi numite “Danegeld” au crescut la 22.000 kg78. Sistemul de impozitare era cel mai sofisticat din Europa, iar bogățiile Angliei au fost atât o cauză cât și o consecință a raidurilor. În 1013, populația din Northumbria și Anglia de Est îl recunoaște suveran pe regele danez Swein, care stabilește o nouă linie de regi care continuă cu Knut (1016-1035), fiul lui Swein, Harald Picior de Iepure (1035-1040) și Harthacnut (1040-1042), fiii lui Knut. Deși stirpea se stinge, tronul Angliei îl va revendica regele norvegian Harald Sigurdsson, care îl moștenește de la nepotul lui, Magnus cel Bun, rege al Danemarcei și Norvegiei între 1042-1047 79. După o viață trăită în cel mai autentic mod nordic, Harald revine în 1066 în Anglia cu o flotă masivă de 240 de 73
www.bbc.co.uk/history/ancient/vikings/overview_vikings_01_shtml Ibidem 75 Ibidem 76 Ibidem 77 Ibidem 78 Ibidem 79 www.historia.ro/sectiune/general/articol/epopeea-vikingilor-in-anglia 74
26
corăbii. După câteva raiduri, flota poposește aproape de York. Aici are loc o bătălie sângeroasă, sfârșită ca de obicei într-un măcel cumplit. York nu se mai opune lui Harald ci începe negocierile cu el pentru a-l recunoaște ca suveran. După această victorie, regele Harald camplează la Stamford Bridge, dar armata vikingă se trezește față în față cu armata condusă de însuși Harold Godwinsson. În urma acestei bătălii, Harald moare, iar din măreața sa flotă mai reușesc să vadă coasta scandinavă doar 24 de ambarcațiuni 80. Cu toate că raidurile au continuat până prin 1150, carnagiul din 1066 marchează sfârșitul epopeii vikinge în Anglia, iar Harald Hardrada este cosiderat ultimul viking pentru că acțiunea lui militară a fost ultima de amploare a temuților
războinici. Fig.14 Invaziile vikinge81
II.3 Efectele raidurilor nordicilor Încă de la primele raiduri și până la ultima incursiune, vikingii au reușit să declanșeze anumite efecte în urma incursiunii lor spre vest. Stăpânirea mării le îngăduia să dezvolte o strategie de luptă cu totul nouă, una care îi punea pe apărători în dificultate. Primele raiduri au cunoscut succesul și datorită dezbinării regatelor. Comunicarea dintre acestea fiind primitive și 80 81
Ibidem https://turnulluibabel.wordpress.com/2016/05/26/vikingii-in-istorie/
27
destul de rare. Invaziile daneze au avut ca efect imediat formarea în grabă a unei pături militare de profesie în Anglia saxonă. O astfel de organizare militară nu a existat decât în perioada romană. Puși în fața pericolului, conducătorii au găsit trei soluții: a. înrolarea în masă a oamenilor liberi b. mercenarii, oameni care primesc soldă c. armata permanent de războinici de profesie Acest prim efect a dus la formarea unei puteri militare în Anglia saxonă, putere care va continua să crească de-a lungul deceniilor. Cu toate acestea, numărul soldaților englezi era considerabil mai mic cu numărul soldaților veniti din bazinul scandinav. Aceștia nu doar că erau mai numeroși, dar erau și mai bine pregătiți în arta războiului. Acest aspect duce la un alt efect, și anume la perfecționarea strategiilor militare. Dacă primele raiduri erau eficiente datorită lipsei de organizare, sau mai bine spus a unor strategii de apărare, trecerea timpului și cunoașterea inamicului a dus la pregătirea unor strategii menite să stopeze acel “atacă și fugi” practicat de nordici. Un alt efect ar fi atenuarea rivalităților dintre regatele anglo-saxone. O presiune externă oferă popoarelor de aceași origine, dar dezbinate de vechi dușmănii, sentimentul unității lor. Puși în fața pericolului, conducătorii regatelor au realizat că doar cu ajutor vor putea să facă față puterii nordicilor. Aceștia au reușit de-a lungul anilor să avanseze, să-și stabilească așezăminte pe pământurile cucerite. Dacă raidurile erau îngrijorătoare, călugării introducând o nouă rugăciune menită să-i oprească pe vikingi din misiunea lor, stabilirea lor nu putea fi văzută decât ca un pericol imens. Cu toate acestea, scandinavii au reușit să se impună și să-și construiască propriile comunități. Interesant este faptul că odată stabiliți, aceștia uitau de scut și spadă și deveneau casnici, domestici, agricultura sau negoțul reprezentând singura ocupație. Dacă pentru saxonii care au invadat pentru prima data Anglia, războiul era o meserie, vikingii vedeau lupta doar ca pe o întrebuințare necesară supraviețuirii. Obișnuiți cu climatul aspru din Scandinavia, Anglia era pentru ei un loc perfect pentru dezvoltarea agriculturii, iar tehnologia dezvoltată de anglo-saxoni în domeniul agriculturii a făcut ca plugul de lemn să fie înlocuit de plugul metallic care cu mult mai eficient. Reorganizarea monarhiei vine tot ca un efect al invaziilor. Deși ea are loc abia în secolul al X-lea, cel care inițiază această reformă reușește să organizeze puterea, ceea ce oferă o stabilitate economică, socială și religioasă. Stabilitatea la nivelul conducerii țării a făcut ca 28
Anglia să se dezvolte într-o manieră impresionantă. Plecarea romanilor a lăsat un mare gol, dar anglezii au reușit să umple acel gol, presați fiind și de cei care dădeau târcoale plajelor insulei. Deși tot mai mulți își doreau puterea, sau mai bine spus doreau să conducă micile state, pericolul venit dinspre mare i-a determinat să renunțe la acel orgolii, să caute o anumită uniune. S-ar putea spune că debarcarea vikingilor a accelerat procesul de unire a regatelor, lucru care a devenit și mai tentant pentru războinicii tineri care veneau în căutarea aventurii, a nemuririi în mitologia poporului lor. ATACURILE VIKINGE
UNIUNEA REGATELOR
DEZVOLTAREA ARMATEI ȘI A
REORGANIZAREA MONARHIEI
ENGLEZE ȘI FORMAREA UNUI
NOILOR STRETEGII MILITARE
ȘI A SISTEMELOR DE
SINGUR STAT
CONDUCERE
29
CAPITOLUL III III.1 Influența culturii nordice asupra insulei De la primele raiduri și până la instaurarea unor regi de origine vikingă, drumul a fost unul încărcat de lupte, cruzime și evoluție. “Lovește și fugi” nu mai reprezenta un câștig pentru nordici, astfel că ei au căutat să-și folosească forța și inteligența într-o altă manieră. După primele raiduri, vikingi au înțeles că Anglia va reuși să țină piept atacurilor, motiv pentru care au căutat să-și creeze un așezământ al lor în locurile noi cucerite. Imaginea vikingilor, aceea a unor barbari cu săbii şi topoare, care făceau incursiuni, nu este completă. Ei s-au dovedit a fi şi persoane adaptabile în sensul că au ajuns să colonizeze teritorii îndepărtate, fiind chiar asimilaţi de culturile locale. Ca agricultori, ei au întemeiat aşezări permanente, iar, ca suverani, s-au aşezat pe tronuri străine. Într-adevăr, vikingii s-au dovedit maeştri nu doar în arta navigaţiei şi a mânuirii sabiei, ci şi în cultivarea pământului şi în politică82 Atunci când forța militară nu a mai reprezentat un succes garantat, nordicii au fost nevoiți să se reorienteze spre noi metode de cucerire. Cu toate că nu au renuțat la vărsarea de sânge, ei au reușit de-a lungul timpului să se impună atât pe plan politic cât și cultural. Instaurarea unor regi nordici pe tronurile statelor britanice a reprezentat o explozie a populației nordice pe insule, Irlanda cunoscând cea mai mare creștere a numărului de locuitori datorită nordicilor care au găsit în aceste insule locul propice pentru dezvoltarea agriculturii și a comerțului 83. Aceste aspect sunt tratate cu o oarecare superficialitate de istorici deoarece nimeni nu crede că această influență a fost semnificativă în toate domeniile și asta deoarece englezii erau mai evoluați din punct de vedere social și cultural decât vikingii. Un lucru este cert: cunoștințele vikingilor în domeniul navigării a reușit să îi plaseze în rândul celor mai iscusiți negustori, iar un comerț prosper însemna o evoluție socială și economică.
82 83
https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102000889 Maurois Andre ,op.cit, p. 85
30
Stabilirea nordicilor în Anglia a reprezentat și apariția multiculturalității, astfel, mult timp, atât anglo-saxonii cât și nordicii, dar și celelalte popoare care au ajuns pe țărmurile insulei, au reușit să conviețuiască în mod pașnic, în ciuda diferențelor religioase, sociale, etc84. Această multiculturalitate a dat naștere unor noi sisteme de gândire, transformând astfel mica insula întrun paradis pentru cei au plecat în căutarea unei noi case. Dincolo de aceste aspect, o altă influență vikingă asupra insulelor Angliei este oferită domeniului literar. Deși au fost descoperite mai multe rune vikinge, unele dintre ele imposibil de descifrat, saga-urile au reușit să se impună și în memoria englezilor. Pentru nordici saga-urile reprezentau istoria lor, cu eroi, cu povești fantastice din care s-au născut nume nemuritoare pentru cultura vikingă. Deși nu erau de o acuratețe impecabilă, multe dintre ele apărând de nicăieri, acest stil de a transmite mai departe anumite evenimente, a fost preluat și de către englezi, astfel apare legenda regelui Arthur85. Poate pare nesemnificativ, dar acest aspect poate reprezenta un punct de pornire pentru cei care doresc să aprofundeze subiectul acesta. Cu toate acestea, omul modern dorește să cunoască, să vadă, să simtă totul, să cunoască mai mult, iar descoperirile arheologice au reușit de-a lungul timpului să confirme anumite scrieri ale călugărilor și al povestitorilor vikingi. Una dintre cele mai importante descoperiri o reprezintă trei nave vikinge ce au fost recuperate din sudul Norvegiei din morminte ce dateaza din secolul IX. Navele se află într-o condiție excelentă datorită uleiului cu care erau îmbălsămate în ritualul de înmormântare. Aceste nave erau folosite ca morminte pentru regii vikingi, care erau îngropați împreună cu toate lucrurile de care ar putea avea nevoie în viața de apoi. Cea mai mare și mai bine păstrată navă este Gokstad, iar cea mai bine lucrată este Oseberg, o nava bogată în ornamente ce a servit ca loc de înmormântare pentru o regina vikingă86. Vikingii au creat un sistem maritim bine adaptat condiţiilor geografice: marinari instruiţi, nave puternice, mobile şi extrem de rapide şi cunoştinţe teoretice bine puse la punct. Flota vikingă a ajuns celebră şi prin impetuozitatea conducătorilor; vocabularul maritim irlandez şi cel prezent pe coastele Normandiei cuprinde numeroşi termeni de orginie scandinavă. Norvegienii au pătruns în Irlanda, au fondat oraşul Dublin, apoi au continuat expediţiilor lor în nord-vestul Angliei, Feroe şi Islanda. La sud, danezii, beneficiind de războiul intern dintre moştenitorii lui Carol cel Mare, au atacat Hamburg şi mai apoi Paris (845), pentru ca spre sfârşitul secolului al 84
Ibidem Ibidem 86 http://www.travelwiz.ro/oslo/muzeul-corabiilor-vikinge 85
31
IX-lea să obţină controlul asupra Normandiei. În sudul Europei, nave norvegiene au venit în contact cu lumea musulmană atacând fără succes Sevilla şi retrăgându-se rapid pe apele Guadalquivirului până spre Aquitania. Colonizarea Groenlandei i-a dus pe temerarii navigatori vikingi ai lui Erik cel Roşu şi Leif cel Fericit până pe ţărmurile continentului nord-american87. Nu doar corăbiile reușesc să ofere o imagine mai puțin încețoșată asupra acestui popor ci și armele, veșmintele, mormintele vikinge descoperite de-a lungul timpului au contribuit la montarea imaginii clare a ceea ce a reprezentat era vikingă. Fiind primii care au reușit să stabilească relații de comerț cu toate superputerile vremii, influența celor văzute de neînfricații negustori i-a determinat să accepte anumite aspect ale vieții, dar condiția era ca și cei din jur să accepte anumite aspecte din viața lor, lucru greu de acceptat de cei care aveau ca far călăuzitor Roma sau Constantinopolul.
III.2 Influența anglo-saxonilor asupra vikingilor Cu toate că nu există prea multe documente care să facă o referire exactă la influența anglo-saxoană asupra vikingilor, documentarea realizată reușește să arate influențele cele mai importante. O primă influență este în domeniul agriculturii. Tehnologia învechită a vikingilor le permitea să lucreze o suprafață mica de teren, în timp ce tehnologia engleză era mult mai avansată, asta însemna o mai mare productivitate și o mai mare eficiență. Este interesant cum alimentele și nevoia de hrană au reușit să domolească într-o oarecare măsură acele chipuri aspre venite dinspre nord, anglo-saxonii reușind să se impună mai puternic la nivel cultural și social decât cei debarcați pe țărmurile Britaniei. Era vikingă a existat doar 366 de ani (700 d. Hr – 1066 d. Hr), timp în care nordicii au reușit să fie asimilați de către populația anglo-saxonă. Fie ca s-au căsătorit cu băștinașe/băștinași, fie că au renunțat la stilul viking de a trăi, nordicii au devenit încet parte din populația anglosaxonă. Probabil cel mai important lucru care a dus la dispariția acestei culture este reprezentată de creștinism. După moartea ultimul rege viking care a reușit să domnească atât peste peninsula scandinavă cât și peste insula britanică, cel care a urmat să poarte coroana a trecut la creștinism. Dacă la început vikingii atacau și jefuiau mănăstirile aflate aproape de țărmul mării, după mai 87
http://egolitera.eu/2017/07/05/patrie-a-vikingilor-si-avanpost-al-crestinatatii-fragmente-de-istorie-scandinavasec-ix-xiv/
32
bine de 300 de ani vedem o îmbrățișare a acestei religii și de către cei care până nu demult au fost păgâni. Transferul acesta, de la politeism la monoteism s-a realizat lent, cu toate că Anglia, după era vikingă avea să cunoască era normandă. Se poate spune că această nouă invazie a reușit să accelereze procesul de încreștinare a nordicilor 88. Este fascinant cum religia a reușit să transforme ceva ce oțelul sabiilor și cuferele pline cu aur nu au reușit să facă, adică să transforme un popor barbar într-unul alineat cu celelalte popoare europene. Deși religia a reprezentat cea mai mare influență anglo-saxonă asupra vikingilor, altele au existat la nivel mai mic, la nivel de comunitate. Cert este faptul că fiecare dintre acestea au contribuit la transformarea și dispariția a ceea ce a reprezentat cultura și crezul viking. Corăbiile s-au golit de cântecele celor care se aruncau în luptă fără teamă, dragonii au dispărut din structura lor, iar spiritual de luptător și-a plecat capul în fața divinității, în fața crucii.
III.3 De la barbarism la civilizație Trecerea vikingilor de la barbarism la civilizație s-a realizat datorită schimbării credințelor. Așa cum am spus în subcapitolul dedicate influenței anglo-saxone asupra vikingilor, așa și aici amintesc acest aspec. Alături de convertirea vikingilor din Europa, și populațiile din Scandinavia s-au convertit treptat, pe măsură ce din ce în ce mai mulți misionari anglo-saxoni și germani soseau în Nord. Până la mijlocul secolului al XI-lea, creștinismul era foarte răspândit în Danemarca și Norvegia. Suedia a cunoscut o convertire temporară la începutul secolului XI, dar abia în veacul următor creștinismul s-a instalat definitiv. Ca parte a procesului de convertire, creștinii au preluat vechile situri religioase păgâne. pecialiștii consideră că unul din motivele care a contribuit semnificativ la convertirea în masă a populației vikinge a fost viziunea pozitivă asupra lumii pe care creștinismul o propunea. Ideea potrivit căreia credincioșii vor fi răsplătiți cu viața eternă într-un rai liniștit și-a atras, astfel, mulți adepți. Până la începutul secolului al XI-lea, majoritatea populațiilor nordice se creștinaseră. Cu toate acestea, oamenii nu au renunțat complet la vechea credință, păstrând și adaptând multe elemente păgâne la creștinism. Dovezile privind acest sincretism apar în descoperirile arheologilor, mai precis în bijuterii. Spre exemplu, crucea creștină era adeseori asociată cu ciocanul lui Thor, cele două simboluri fiind reprezentate împreună. Mai mult decât atât, arheologii au găsit o cruce cu scena crucificării lui Iisus 88
Marr Andrew, op.cit., p. 242
33
reprezentată pe o parte, și o scenă din Ragnarok pe cealaltă parte. Cu timpul însă, elementele păgâne s-au pierdut. Adoptând religia creștină, nordicii au cunoscut o radicală schimbare de atitudine. Dacă până atunci bisericile și mănăstirile creștine nu fuseseră altceva decât ținte convenabile ce puteau fi ușor jefuite, în cele din urmă descendenții vikingilor au ajuns să-și construiască propriile biserici. Practic, invadatorii au ajuns să folosească bisericile pe care le distruseseră în trecut. Societatea vikingă a cunoscut două mari perioade de credințe și doctrine religioase: una păgână și alta creștină. Ca sistem de credințe, creștinismul pune accentul pe un set de reguli etice de comportament stabilite de o singură zeitate atotputernică, reguli ce sunt interpretate și transmise prin intermediul unei clase de preoți. „În Scandinavia dinaintea creștinării, nimeni nu ar fi înțeles acest sistem”, explică specialistul Julian D. Richard. Religia nordică păgână era mai degrabă un mod de a privi lumea și permitea oamenilor să găsească singuri modalitatea de a supraviețui în această lume. În locul unui singur zeu perfect, existau mai mulți zei imperfecți, asemănători oamenilor, care trebuiau, la rândul lor, să lupte pentru supraviețuire într-un univers haotic și nesigur. „Nu exista o disciplină religioasă strictă. Nu exista o doctrină recunoscută sau o metodă de venerare uniformizată. Fiecare își alegea propriul zeu și-și urma propria cale, făcând apel la diferiți zei în funcție de circumstanțe.” Această lume, cum și-o imaginau vikingii păgâni, un univers populat de un număr mare de zei și alte ființe supranaturale, a fost descrisă într-o mare colecție de mituri. Din păcate, multe din scrierile originale nu s-au păstrat, iar istoricii lucrează de cele mai multe ori pe surse indirecte. Nu avem foarte multe informații cu privire la ritualurile religiaoase ale vikingilor. După convertirea la creștinism, autoritățile bisericii au reprimat toate practicile păgâne și eventual au distrus aproape toate scrierile ce descriau ritualurile scandinave păgâne, iar de-a lungul secolelor, majoritatea elementelor vechii credințe s-au pierdut. Arheologii au fost cei care au reușit, într-o bună măsură, să reconstituie practicile păgâne ale vikingilor. La ce concluzii au ajuns? În primul rând, ritualurile aveau loc de obicei în spații private. Spre exemplu, nu era neobișnuit ca oamenii să se strângă într-un hambar. Existau însă și câteva locuri considerante sacre, aflate de obicei în pădure, unde oamenii sculptau în lemn imagini ale zeilor. Vikingii practicau, se știe, și jertfe ritualice, sacrificând animale (capre, cai ș.a.) pentru a-i mulțumi pe zei. Uneori, oamenii puneau craniul animalului sacrificat deasupra ușii de la casă, ca modalitate de a mulțumi unui zeu (sau mai multor zei) pentru ajutor. În plus, nordicii credeau că norocul poate fi dat de purtarea unui amulete, sub forma unui obiect ce se credea a avea proprietăți magice. Amuletele vikinge erau 34
din metal sau din lemn și luau forma imaginii unui zeu sau a simbolurilor acestor zei.Arheologii au găsit, în mormintele nordicilor, atât amulete, cât și rămășițele unor animale sacrificate. Vikingii păgâni foloseau, pentru inventarul funerar, nu doar animale, ci și alimente, arme și alte bunuri, deoarece credeau în viața de apoi. Se credea, așadar, că persoana decedată va avea nevoie de aceste lucruri în lumea de dincolo. Cu toate acestea, nu toți vikingii acceptau noțiunea de viață de apoi, dovadă a faptului că nu exista o uniformitate a credințelor religioase din Scandinavia, precum cea care va fi impusă după creștinare89.
Fig. 15 Ansarius predicând creștinătatea suedezilor90
CONCLUZII 89 90
Gareth Williams, Viking Religion, BBC History https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vikingii-de-la-paganism-la-crestinism
35
Dispariția puterii romane din insula britanică nu a făcut decât să atragă atenția celor care timp de mai multe secole au râvnit la bogățiile și bunăstarea acestui ținut protejat de ape și scuturile legiunilor romane. Cum nu se putea mai rău, cei care au rămas la conducerea noilor state au apelat la un ajutor extern, un ajutor transformat în persecuție. Așa cum am relatat în lucrarea de față, invaziile scoților care s-au transformat de-a lungul timpul din raiduri timide în tentative de cucerire reale, i-a determinat pe regii timizi și neinițiați în arta războiului să îi cheme în ajutor pe saxoni, doar că bogățiile ascunse ale Britaniei i-au sedus pe aceștia, transformându-i din salvatori în călăi. Vedem în cercetarea făcută cum o cultură este trecută prin foc și spadă, și toate acestea pentru a lăsa loc unei noi civilizații. Dispariția de pe scena europeană a lui Carol cel Mare, cel care a reușit să păstreze intacte și să reunească o parte din teritoriile fostului Imperiu Roman, a făcut ca popoarele nordice să se îmbarce în corăbiile lor apărate de scuturi și să pornească spre noi locuri, în căutarea unor noi teritorii. Țărmurile Britaniei s-au dovedit locul perfect pentru noii invadatori veniți în căutarea bogățiilor. Prima mănăstire prădată s-a dovedit a deveni un avertisemt pentru toți cei care au încercat să se opună nordicilor. În munca de cercetare am descoperit mai multe teorii care stau la baza migrației scandinavilor. Deși o parte dintre ele au la bază mituri, ele nu sunt pe deplin nejustificate. Fie că vorbim de agricultură sau climat, sau pur și simplu acei bărbați au pornit în căutarea aventurii, o aventură care să le aducă faima și biletul de intrare în Valhalla, timp de 300 de ani rostirea cuvântului viking era sinonim cu moartea. Vederea corăbiilor instaura teama, panica, mulți alegând fuga din fața prăduitorilor. Aceste aspect reprezintă doar suprafața. Odată cu aprofundarea lecturii de specialitate și vizionării unor documetare legate de tema lucrării, am constat că civilizația care părea barbară, avea de fapt un sistem ierarhic bine stabilit, iar regulile nescrise erau păstrate cu sfințenie. Loialitate, curaj, dorința de reușită, progres toate aceste lucru intră în caraterizarea scandinavilor. Comparativ cu saxonii care au fost chemați în ajutor dar s-au transformat în invadatori și care și-au păstrat instinctul de războinici, nordicii, odată ce aveau șansa de a se stabili într-o regiune aceștia se transformau din razboinici în oameni a casei. Războiul a fost înlocuit cu agricultura, viața pe mare a fost înlocuită cu viața la fermă. Acestă transformare a dus la stabilirea unor legături politice cu regii anglo-saxoni, ca mai târziu la cârma Britaniei să se instaureze regi nordici. Aceste tronuri nu au fost ocupate doar prin înțelegi 36
amiabile, violența jucând un rol important în procesul de încoronare al vikingilor pe tronurile britanice. În perioada raidurilor nordicii au fost influențați de cultura anglo-saxonă. Dacă sistemele de apărare au fost date uitării, odată cu apariția scandinavior pe țărmurile Britaniei, britanicii șiau dezvoltat sistemul militar, ceea ce a dus la progres și uniune între statele formate după plecarea romanilor și invazia saxonă. Un alt beneficiu pe care anglo-saxonii l-au câștigat de pe urma nordicilor a fost dezvoltarea comerțului. Cum vikingii erau navigator desăvârșiți, traselele trasate de aceștia i-au transformat în comercianți iscușiți, ceea ce a dus la o dezvoltare rapidă a orașelor pe care aceștia le-au întemeiat. Anglo-saxoni au reușit și ei să îu influențeze pe cei care îi considerau cei mai de temut popor. Începuturile sângeroase au fost continuate de înțelegeri între conducători, astfel că insula britanică a devenit casa mai multor popoare. Probabil cea mai mare influențe a fost creștinizarea nordicilor. Religia a jucat un rol important în transformarea nordicilor. Acceptarea religie monoteiste le-a transformat modul de viață, de la războinici la oameni cu frică de Dumnezeu, fapt care a determinat o încetare a atacurilor, iar cultura vikingă să se piardă în negura timpului. Tot ce a mai rămas mărturie din viteazul popor o reprezintă descoperirile arheologice. Corăbiile dezgropate de arheologi reprezintă un tezaur unic pentru întreaga omenire. Conflictele armate dintre anglo-saxoni și vikingi au rescris istoria Europei și a lumii. Raidurile, invaziile, stabilirea unor noi așezăminte, schimbul cultural și religios, toate aceste aspect au dus la un progress pentru ambele popoare, progress de pe urma căruia au profitat și celelalte națiuni ale Europei. Am putea spune că în ciuda barbarismului vikingii au adus cu ei dorința de explorare a necunoscutulu, au dus la dezvoltarea transportului maritime, adaptabilitatea lor transformându-i în profesori, apărători și comercianți a cărui scop era progresul.
37
ANEXE
38
39
40
41
42
43
BIBLIOGRAFIE Cărți în format fizic 1. Maurois Andre. ISTORIA ANGLIEI vol I. București: Editura Politică, 1970 2. Geiss Imanuel, Istoria lumii din preistorie până astăzi, București, Editura All Educational, 2012 3. Marr Andrew, Istoria lumii, București, Nemira Publishing House, 2015 4. F. Donald Logan, The vikings in history, New York, 1983 5. Hadley, D.M., The Northern Danelaw, Leicester, Its Social Structure, 2000 Cărți online 1. Donald F Logan- The Vikings in History edition published in the Taylor & Francis e-Library, 2003
44
Articole online cu autor/autori 1. www.historia.ro/secțiune/general/articol/aglo-saxoni-invadatorii-creatoriide-literatura, Irina-Maria Manea 2. CrestinOrtodox.ro, Sfantul Ethelbert, rege din Kent, Teodor Danalache, 8 iulie 2013 3. Gareth Williams, Viking Religion, BBC History Articole online fără autori 1. https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cine-erau-si-cum-traiauvikingii-infioratorii-stapani-ai-marilor 2. http://www.descopera.ro/cultura/2389350-singur-printre-vikingi 3. http://www.wikiwand.com/ro/Peninsula_Scandinav%C4%83 4. https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cine-erau-si-cum-traiauvikingii-infioratorii-stapani-ai-marilor 5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Anglia_anglo-saxon%C4%83 6. www.historia.ro/sectiune/articol/care-este-originea-vikingilor 7. https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cine-erau-si-cum-traiauvikingii-infioratorii-stapani-ai-marilor 8. https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/motivul-real-din-spateleraidurilor-vikinge-razboinicii-isi-cautau-sotii 9. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-nordului-vikingii-inislanda-si-groenlanda 10. www.bbc.co.uk/history/ancient/vikings/overview_vikings_01_shtml 11. www.historia.ro/sectiune/general/articol/epopeea-vikingilor-in-anglia 12. mythological.ro/ragnar-lodbrok-vikingul/ 13. https://ro.wikipedia.org/wiki/Bătălia_de_la_Edington 14. https://turnulluibabel.wordpress.com/2016/05/26/vikingii-in-istorie/ 15. http://www.travelwiz.ro/oslo/muzeul-corabiilor-vikinge 45
16.
http://egolitera.eu/2017/07/05/patrie-a-vikingilor-si-avanpost-alcrestinatatii-fragmente-de-istorie-scandinava-sec-ix-xiv/
17. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vikingii-de-la-paganism-lacrestinism Documentare online 1. https://www.youtube.com/watch?v=iZpT8v20Pc8 2. https://www.youtube.com/watch?v=jngPAIGrzJs 3. https://www.youtube.com/watch?v=b0-N05K_MKY 4. https://www.youtube.com/watch?v=6mkib3lYA2s 5. https://www.youtube.com/watch?v=DHrPovKBAdw
46