Analiza Legea 143 [PDF]

Zitiervorschau

Analiza legea 143/2000

În acest sens, Legea nr.143/2000, art.2, a reglementat traficul de droguri, care constă în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc. În alin.2 al aceluiaşi articol se arată că, dacă faptele prevăzute la anin.1 şi enumerate mai sus au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa aplicată este mai mare. Trebuie remarcat faptul că, în cuprinsul art.2 din Legea nr.143/2000, legiuitorul face distincţie intre două infracţiuni de sine stătătoare, şi anume: - traficul de droguri de risc, prev. de art.2 alin.1 şi - traficul de droguri de mare risc, prev. de art.2 alin.2 din lege. Cu toate acestea în doctrina se consideră că art.2 din Legea 143/2000 reglementează două infracţiuni diferite, şi nu o infracţiune în formă tip şi o formă agravată a infracţiunii prevăzute la alin.1 din lege, deoarece există o diferenţă semnificativă între aceste infracţiuni, în special în privinţa obiectului material, dar şi în privinţa tratamentului sancţionator, care este mult mai sever în cazul celei de a doua. Potrivit art.1 lit.c din Legea nr.143/2000, drogurile de mare risc sunt drogurile înscrise în tabelele anexă nr.I şi II din lege, iar conform art.1 lit.d din aceeaşi lege, drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul anexă nr.III din lege. Concluzionând, există o delimitare clară în privinţa obiectului material între cele două infracţiuni privind traficul intern de droguri, ceea ce face să constituie infracţiuni distincte, şi nicidecum o singură infracţiune ce conţine şi o agravantă. Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, nu există o practică judiciară unitară în acest domeniu, instanţele de judecată stabilind încadrări juridice diferite, tocmai datorită faptului că nu s-a ajuns la o concluzie, nici în doctrină şi nici în practica judiciară, dacă art.2 din Legea nr.143/2000 reglementează o singură infracţiune de trafic de droguri, care conţine şi o formă agravantă, sau două infracţiuni distincte. CAPITOLUL II Obiectul infracţiunii Infracţiunile privind traficul intern de droguri, prevăzute în art.2 din Legea nr.143/2000, au atât obiect juridic principal, cât şi obiect juridic secundar. Secţiunea 1

Obiectul juridic 1. Obiectul juridic principal în cazul celor două infracţiuni îl constituie totalitatea relaţiilor sociale referitoare la sănătatea publică, a căror existenţă depinde de respectarea de către destinatari a dispoziţiilor legale care reglementează prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. 2. Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale referitoare la sănătatea fizică şi psihică a persoanei, care ar putea deveni consumator sau consumator dependent de droguri în cazul în care nu ar fi respectate dispoziţiile legale cu privire la aceste substanţe interzise. Secţiunea a 2-a Obiectul material Obiectul material al infracţiunilor de trafic intern de droguri îl constituie drogurile supuse controlului naţional, fie că acestea sunt de risc, fie că sunt de mare risc. Potrivit art.1 lit.b din Legea nr.143/2000, drogurile sunt definite ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe şi care sunt înscrise în tabelele nr.I-III. Obiectul material al infracţiuni trebuie analizat şi în funcţie de modalităţile de săvârşire a elementului material. Astfel, în varianta cultivării, producerii, fabricării, experimentării, extragerii, preparării şi transformării, drogul este produsul acestor acţiuni, produsul infracţiunii, şi nu obiectul material al ei. În modalitatea săvârşirii elementului material prin oferire, punere în vânzare, vânzare, distribuire, livrare cu orice titlu, trimitere, transport, procurare, cumpărare, deţinere ori alte operaţiuni privind circulaţia, drogul de risc sau de mare risc este obiectul material al infracţiunii, întrucât acţiunea făptuitorului este îndreptată şi exercitată asupra acestuia. Pentru determinarea obiectului material al celor două infracţiuni de trafic intern de droguri, este necesar ca, în toate cazurile, să se efectueze o constatare tehnico-ştiinţifică, pentru a se stabili cu exactitate dacă substanţele sau plantele traficate sunt droguri supuse controlului naţional, denumirea lor exactă şi în care din tabelele anexă la Legea nr.143/2000 sunt înscrise. CAPITOLUL III Subiectul infracţiunii Existenţa infracţiunilor privind traficul intern de droguri nu este condiţionată de vreo calitate specială a subiectului. Oricare dintre cele două infracţiuni din lege poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute de subiectul unei infracţiuni. Participaţia penală este posibilă atât sub forma coautoratului, cât şi sub forma instigării sau a complicităţii.

Secţiunea 1 Subiectul activ Oricare dintre cele două infracţiuni din lege poate fi săvârşită de orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale cerute de subiectul unei infracţiuni. Dacă subiectul activ îndeplinea o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice, iar fapta a fost comisă în exercitarea acestei funcţii, potrivit art.14 alin.1 lit.a şi b din Legea nr.143/2000, va fi realizat conţinutul unei circumstanţe agravante. Dacă subiectul activ nemijlocit care a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri prev. de art.2 din lege, a avut sprijinul unui funcţionar public cu atribuţii în acest domeniu, contra unei sume de bani sau alte foloase materiale, infracţiunea de trafic de droguri, în temeiul Legii nr.78/2000, este considerată ca fiind infracţiune în legătură cu infracţiunile de corupţie. Cu privire la săvârşirea faptei de către persoana juridică, se apreciază că, potrivit art.191 Cod penal, persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, pot răspunde penal pentru infracţiunile de trafic intern de droguri prev. de art.2 din Legea nr.143/2000, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. În cazul răspunderii penale a persoanei juridice, legiuitorul român a consacrat modelul răspunderii penale directe, după modelul belgian, astfel că, pentru a putea fi atrasă răspunderea penală a persoanei juridice, trebuie îndeplinite toate elementele infracţiunii, atât sub aspect subiectiv, cât şi material. Trebuie menţionat şi faptul că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleaşi infracţiuni şi nici nu condiţionează angajarea răspunderii penale a persoanei juridice de identificarea persoanei fizice implicate în comiterea aceleaşi infracţiuni. Secţiunea a 2-a Subiectul pasiv Infracţiunile de trafic intern de droguri au un subiect pasiv principal şi un subiect pasiv secundar. 1. Subiectul pasiv principal al acestor infracţiuni este statul, în calitate de reprezentant general al societăţii şi care este interesat de păstrarea sănătăţii tuturor membrilor săi. 2. Subiectul pasiv secundar este reprezentat de persoana fizică a cărei sănătate este periclitată sau poate fi periclitată ca urmare a faptei săvârşite. CAPITOLUL IV Latura obiectivă Secţiunea 1

Elementul material Elementul material al laturii obiective a infracţiunilor prev. de art.2 din Legea nr.143/2000 constă în săvârşirea alternativă, fără drept, a unei dintre următoarele activităţi: cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc. * 1. Prin cultivarea de plante ce conţin droguri se înţelege un complex de activităţi privind însămânţarea, întreţinerea, îngrijirea şi recoltarea în scop de prelucrare, respectiv culegerea, strângerea, adunarea plantelor din care pot fi extrase drogurile. Trebuie menţionat faptul că potrivit art.12 din Legea nr.339/2005, este permisă cultivarea plantelor ce conţin substanţe aflate sub controlul legislaţiei naţionale numai dacă sunt prelucrate în scop tehnic, în vederea producerii de tulpini, fibre, sămânţă şi ulei, în scop medical şi ştiinţific, şi numai cu autorizarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. Furnizorii de seminţe de canabis şi mac opiaceu au obligaţia de a livra asemenea seminţe numai către deţinătorii autorizaţiei de cultivare. Pentru a constitui elementul material al infracţiunii de trafic intern de droguri în această modalitate, legiuitorul are în vedere cultivarea de plante ce conţin droguri pe suprafeţe întinse de teren, iar drogurile să fie destinate traficului ilicit. 2. Prin producerea ilicită de droguri, în sensul Legii nr.143/2000, se înţelege orice activitate materială desfăşurată de subiectul activ al infracţiunii ce are drept rezultat naşterea unui drog care face parte din categoria celor supuse controlului naţional, respectiv crearea unui drog de risc sau de mare risc. Potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.339/2005, producerea reprezintă operaţia care constă din culegerea opiului, a frunzei de coca, a canabisului şi a răşinii de canabis din plantele care le produc. 3. Prin fabricare se înţelege acea activitate organizată, de tip industrial, prin care se obţin drogurile de risc sau mare risc. Potrivit art.2 lit.k din Legea nr.339/2005, fabricarea este definită ca incluzând toate operaţiile, altele decât producţia, care permit obţinerea de substanţe stupefiante sau psihotrope, inclusiv purificarea şi transformarea substanţelor stupefiante ori psihotrope în alte substanţe stupefiante sau psihotrope. Acest termen cuprinde fabricarea preparatelor, altele decât cele care sunt efectuate pe bază de prescripţie medicală într-o farmacie. 4. Experimentarea drogurilor este permisă numai în scop uman, veterinar sau ştiinţific. 5. Extragerea este operaţiunea de scoatere sau separare a drogurilor din plante sau materiile prime pe care le conţin.

6. Prepararea drogurilor constă într-o acţiune ilicită prin care sunt amestecate mai multe substanţe, care duc la naşterea unui drog, în afara dispoziţiilor legale. 7. Transformarea drogurilor avută în vedere de legiuitor reprezintă operaţia ilicită prin intermediul căreia un drog este transformat într-un alt drog, cu ajutorul unor reacţii chimice la care se folosesc precursori. Un exemplu în acest sens este transformarea morfinei, cu ajutorul anhidridei acetice, în heroină. 8. Oferirea de droguri, constă în fapta unei persoane de a pune la dispoziţia altei persoane, în mod gratuit, un drog ce este supus controlului naţional. Oferirea de droguri constituie infracţiune indiferent dacă aceasta este făcută în mod spontan sau în baza unei relaţii de prietenie ori a altor relaţii apropiate care pot exista între două persoane şi indiferent dacă într-un viitor apropiat se urmăreşte sau nu vreun avantaj material. 9. Punerea în vânzare a drogurilor, în sensul legii penale, constă în activitatea ilicită a unei persoane care deţine droguri de a le vinde prin intermediul altor persoane fizice sau juridice. În această modalitate, persoana care deţine droguri nu le valorifică ea însăşi, ci acest lucru are loc prin intermediari. 10. Vânzarea de droguri reprezintă cea mai frecventă modalitate de comitere a infracţiunilor de trafic intern de droguri, reglementată de art.2 din Legea nr.143/2000. Prin vânzare de droguri se înţelege acea operaţiune prin care se transferă dreptul de proprietate asupra drogurilor supuse controlului naţional de la traficant la consumator, în schimbul unui preţ. Important pentru existenţa infracţiunii sub această modalitate a elementului material al laturii obiective este ca vânzătorul să obţină pentru drogul vândut o sumă de bani, nefiind importantă mărimea preţului cerut. 11. Distribuirea de droguri constă în operaţiunea de împărţire, de repartizare a drogurilor supuse traficului ilicit, dintr-o cantitate mai mare în cantităţi mai mici predate unor persoane. 12. Livrarea de droguri constă în operaţiunea de a furniza sau de a preda un drog în mod ilicit, fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros. 13. Trimiterea de droguri este o acţiune prin care se dispune ca acestea să fie transportate şi predate la o anumită adresă, fie prin intermediul poştei, fie prin intermediul unor curieri sau prin alte asemenea mijloace, fără ca persoana care face trimiterea să se ocupe de comerţul ilicit cu droguri, însă scopul acestei trimiteri este ca drogurile să intre în circuitul traficului ilicit. 14. Transportul ilicit de droguri este operaţiune prin care drogurile sunt deplasate dintr-un loc în altul pe teritoriul unui stat sau dintr-o ţară în alta, prin orice mijloace de transport: autoturisme, camioane, autobuze, nave, aeronave, etc. 15. Procurarea de droguri reprezintă activitatea unei persoane care achiziţionează sau obţine droguri, fie datorită relaţiilor pe care le are în rândul traficanţilor, fie prin alte mijloace, pentru o altă persoană (consumator sau nu de droguri) şi care, în cele mai multe cazuri urmăreşte obţinerea unui beneficiu material.

16. Cumpărarea de droguri reprezintă o altă modalitate de săvârşire a infracţiunii de trafic intern de droguri şi constă în activitatea de dobândire a drogurilor în schimbul unui preţ. Trebuie menţionat faptul că pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, nu are importanţă dacă cumpărătorul este sau nu consumator de droguri. De asemenea, nu prezintă nici un fel de importanţă dacă drogurile sunt cumpărate pentru a fi revândute. 17. Deţinerea de droguri în înţelesul art.2 din Legea nr.143/2000, înseamnă a avea în posesie un drog supus controlului naţional. Trebuie menţionat faptul că deţinerea de droguri poate fi atât licită cât şi ilicită. În situaţia în care drogurile se află în farmacii, în depozitele de medicamente, în posesia unei persoane care le dobândeşte în baza unei reţete medicale, vorbim despre o deţinere legală, legiuitorul incriminând doar deţinerea ilicită de droguri. Cele două laturi, obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii sunt îndeplinite numai prin simpla deţinere, constatată de organele abilitate, neavând relevanţă cantitatea de drog deţinută ilegal şi nici timpul cât acesta este deţinut. Totodată, drogul trebuie deţinut în scopul traficării, şi nu al consumului, deoarece în această din urmă situaţie, fapta constituie infracţiunea reglementată de art.4 din Legea nr.143/2000. 18. Alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor. Prin această expresie legiuitorul a dorit să incrimineze orice alte activităţi, în afară de cele enunţate în textul de lege, care încalcă regimul legal al drogurilor. Pot fi calificate ca fiind asemenea operaţiuni privind circulaţia drogurilor următoarele: - nerestituirea, în condiţiile legii, a unor droguri obţinute în mod legal; - asigurarea pazei transportului de droguri; - schimbul de droguri între consumatori; - acţiunea de intermediere a drogurilor; - reclama făcută în favoarea traficului ilicit de droguri; - prozelitismul, etc. Trebuie arătat faptul că în toate modalităţile analizate mai sus, este necesar ca traficul intern de droguri să se realizeze fără drept. În sens contrar, fapta nu constituie infracţiune, deoarece sunt numeroase situaţii când asemenea acţiuni sunt permise de lege. De asemenea, dacă cu acelaşi prilej se săvârşesc mai multe acţiuni ce determină existenţa elementului material al infracţiunii, nu putem vorbi despre o pluralitate de infracţiuni, ci despre o singură infracţiune, comisă în mai multe modalităţi. Secţiunea a 2-a Urmarea imediată Prin săvârşirea infracţiunilor privind traficul intern de droguri se creează o stare de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică şi la ordinea de drept. În literatura juridică , starea de pericol social este definită ca fiind posibilitatea obiectivă de a se vătăma sănătatea unei sau

unor persoane care achiziţionează droguri supuse controlului naţional şi care provin din traficul ilicit. Secţiunea a 3-a Legătura de cauzalitate Între acţiunea ce formează elementul material al laturii obiective şi starea de pericol pentru sănătatea publică trebuie să existe o legătură directă de cauzalitate, ea rezultând ex re , din însăşi fapta comisă, astfel încât starea de pericol în cazul săvârşirii acestor infracţiuni este inevitabilă. CAPITOLUL V Latura subiectivă Cele două infracţiuni reglementate de art.2 din Legea nr.143/2000 se comit numai cu intenţie directă sau indirectă. În situaţi în care fapta este comisă din culpă, ea nu constituie infracţiune, întrucât legiuitorul a incriminat-o numai atunci când este comisă cu intenţie. Mobilul care a determinat acţiunea suspectului şi scopul urmărit de acesta nu condiţionează existenţa laturii subiective a celor două infracţiuni, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei. CAPITOLUL VI Forme. Modalităţi. Regim sancţionator Secţiunea 1 Forme Infracţiunile reglementate de art.2 din Legea nr.143/2000, sunt infracţiuni ce se săvârşesc numai prin comisiune, aceste infracţiuni fiind susceptibile de acte preparatorii şi tentativă. Potrivit art.13 din Legea nr.143/2000, tentativa la infracţiunile de trafic intern de droguri se pedepseşte. Infracţiunile prev. de art.2 din Legea nr.143/2000 se consumă în momentul realizării activităţii incriminate şi producerii stării de pericol pentru sănătatea publică. Traficul intern de droguri poate îmbracă în anumite situaţii, forma infracţiunii continue – cultivarea, experimentarea, prepararea, deţinerea – sau continuate, cum ar fi: oferirea, vânzarea, livrarea, trimiterea, cumpărarea, etc. în care acţiunea ce defineşte elementul laturii obiective se prelungeşte în timp. Trebuie menţionat faptul că infracţiunile reglementate de art.2 din Legea nr.143/2000, sunt infracţiuni de pericol, astfel că, pentru existenţa lor, nu se cere să se fi produs vreun rezultat.

Secţiunea a 2-a Modalităţi Potrivit legii infracţiunile reglementate de art.2 din Legea nr.143/2000 pot fi comise în 18 modalităţi. Cele două infracţiuni de trafic intern de droguri pot fi comise fie într-o modalitate simplă, fie într-o modalitate agravantă. Conf. art.12 din Legea nr.143/2000, dacă faptele de trafic intern de droguri au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa aplicată este mult mai mare, în această modalitate normativă agravantă, infracţiunea fiind una de rezultat, existenţa ei fiind condiţionată de moartea victimei. Forma de vinovăţie este diferită la această modalitate, fiind definită de praeterintenţie. Suspectul acţionează cu intenţie directă sau indirectă în ceea ce priveşte traficul de droguri şi din culpă cu privire la rezultatul deosebit survenit, moartea victimei. Secţiunea a 3-a Regimul sancţionator Infracţiunea de trafic intern de droguri de risc, prev. de art.2 alin 1 din Legea nr. 143/2000, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi cu interzicerea unor drepturi. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este obligatorie, neaplicarea ei atrăgând desfiinţarea sau casarea hotărârii. Infracţiunea de trafic intern de droguri de mare risc, prev. de art.2 alin.2 din Legea nr.143/2000 se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Potrivit art.17 din Legea nr.143/2000, drogurile şi alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunilor de trafic intern de droguri se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. De asemenea, se confiscă banii, valorile sau orice alte bunuri dobândite prin valorificarea drogurilor, precum şi orice alte bunuri ce au făcut obiectul infracţiunilor de trafic intern de droguri. Sumele rezultate din valorificarea bunurilor confiscate şi banii confiscaţi constituie venituri la bugetul de stat şi se evidenţiază într-un cont separat. Hotărârile judecătoreşti prin care se dispune confiscarea specială prev.de art.17 din Legea nr.143/2000 se comunică Agenţiei Naţionale Antidrog. Bunurile confiscate ca urmare a săvârşirii infracţiunilor la regimul drogurilor şi precursorilor se declară cu această menţiune şi se valorifică în condiţiile stabilite de O.G. nr.12/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Funcţie de pericolul grav pentru societate reprezentat de traficul de droguri, instanţa poate dispune măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi (art.116 Cod penal), sau, în cazul cetăţenilor străini, măsura de siguranţa a expulzării prev. de art.117 Cod penal.

Elemente de drept comparat privind consumul de droguri Dat fiind pericolul pe care-l prezintă traficul de stupefiante asupra sănătăţii publice prin consumul de droguri, este evident că se impune din partea tuturor statelor măsuri ferme care să combată acest flagel al lumii contemporane. Cu toate acestea, există o abordare diferită din partea celor implicaţi în asanarea acestui fenomen, reflectată în tratamentul juridico-penal. Astfel, la o analiză mai atentă se poate observa că atât Convenţia Unică cât şi Convenţia asupra substanţelor psihotrope nu incriminează consumul de droguri, ci recomandă măsuri de tratament, educaţie post-cură, etc. pentru persoanele utilizatoare în mod abuziv de substanţe psihotrope, care comit infracţiuni legate de producerea sau traficarea acestor substanţe. Însă, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, aduce o modificare de optică în privinţa consumatorului în sensul că, prevede incriminarea deţinerii şi cumpărării de stupefiante sau substanţe psihotrope în interes personal. Cu toate acestea, nici „Convenţia din 1988” nu incriminează însă în mod direct consumul de droguri (consumul în sine). La nivelul ţărilor membre ale Uniunii Europene, există o mare diversitate de reglementări în privinţa consumului de droguri, în sensul că unele ţări incriminează consumul de droguri în timp ce alte ţări nu-l incriminează. Astfel, potrivit legislaţiei penale în Franţa, Finlanda, Grecia şi Suedia consumul de droguri în sine constituie o infracţiune, care se sancţionează potrivit legii, însă mare majoritate a statelor recurge la incriminarea indirectă, în sensul că fie sancţionează penal posesia pentru consum, cum este cazul în Irlanda, Marea Britanie, Olanda (doar posesia drogurilor dure), fie incriminează deţinerea de droguri ilegale, cum se întâmplă în Germania, Danemarca, Portugalia şi Belgia. În alte patru ţări membre ale Uniunii Europene (Austria, Italia, Germania şi Danemarca) consumul ilicit nu este prevăzut în legislaţia penală ca fiind infracţiune, cum este cazul şi României. Prin urmare, se poate afirma că la nivelul statelor occidentale există o atitudine de „relativă clemenţă” în materia consumului de stupefiante, atitudine care se află în deplin acord cu spiritul convenţiilor internaţionale. Din practica judiciară a acestor ţări, se poate observa aplicarea unei politici de relaxare faţă de dependenţii care deţin anumite categorii de droguri pentru consum propriu, considerându-se că faţă de aceştia trebuie să primeze măsurile de natură medicală sau socială. De aceea, atunci, când sunt judecaţi pentru deţinere ilegală de droguri, consumatorii sau dependenţii de droguri, în vederea aplicării sancţiunilor, instanţele fac diferenţa între un simplu dependent de droguri (consumator de nevoi patologice) şi un consumator care face şi trafic ilicit. Din practica instanţelor din aceste ţări rezultă că, motivul pentru care s-a săvârşit deţinerea ilegală de droguri este fundamental în opera de individualizare a sancţiunii ce va fi aplicată deţinătorului consumator. Alţi doi factori hotărâtori pentru aceste instanţe, în deciderea sancţiunii, sunt cantitatea şi natura drogurilor deţinută în scopul consumului propriu. Cât priveşte aprecierea cantităţii ca fiind deţinută ilegal de dependentul de droguri pentru consumul propriu, şi în această privinţă practica judiciară în rândul statelor membre ale Uniunii Europene este în sensul că dacă, cantitatea este mică, ea reprezintă pentru instanţă un indiciu că este destinată numai consumului propriu şi nu pentru a face trafic cu aceasta. Datorită sistemelor legislative diferite ale ţărilor membre ale Uniunii Europene nu se poate

preciza clar linia de demarcaţie între cantitatea acceptată de autorităţi ca fiind destinată consumului propriu şi cea care ar excede acestei destinaţii. Alături de aceşti factori hotărâtori pentru instanţe, pe care i-am enumerat, în aplicarea sancţiunii deţinătorului de droguri pentru consumul propriu, acestea, mai ţin seama şi de o serie de alte împrejurări, cum ar fi recidiva în deţinerea de droguri pentru propriul consum, starea psihică a deţinătorului consumator, locul unde deţinerea a fost comisă (mediul urban sau rural), ceea ce determină la un tratament penal diferit în fiecare ţară pentru aceeaşi infracţiune. De asemenea, tratamentul terapeutic pentru dependenţii de droguri, infractori sau neinfractori, este privit de ţările membre ale Uniunii Europene ca mijloc de reducere a abuzului de droguri încă din anul 1961, când a fost semnată Convenţia unică a stupefiantelor de la New York. Totuşi aplicarea unor măsuri terapeutice dependenţilor de droguri, prin administrarea unor substanţe de menţinere a tonusului şi procedurilor de substituţie a drogului consumat cu alte droguri antagonice, nu este menţionată în nici una din cele trei convenţii care asigură cadrul juridic internaţional al drogurilor. Cu toate acestea, există o singură referire de ordin general cu privire la tratamentul ce trebuie aplicat dependenţilor de droguri şi anume cea prevăzută în Rezoluţia a II-a a Conferinţei ONU pentru adoptarea Convenţiei Unice din 1961. În această rezoluţie se menţionează că: „una din cele mai eficiente metode de tratament a dependenţei este aceea realizată într-un spital, unde nu există o atmosferă marcată de droguri”. Deşi, Rezoluţia stabileşte că tratamentul împotriva dependenţei de droguri este mai eficient întrun spital, în practica ţărilor membre ale Uniunii Europene, s-a decis că această recomandare nu exclude aplicarea altor proceduri pe care părţile la Convenţie le consideră potrivite (de exemplu tratamentul de substituţie, ambulatoriu). Tratamentul de substituţie pentru combaterea toxicomaniei, s-a dezvoltat în ţările membre ale Uniunii Europene între anii 1976-1980, la ora actuală situându-se pe o poziţie oficială, în baza căreia se consideră eficient şi necesar acest tratament în măsura în care prescrierea metadonei (drog supus controlului naţional în toate ţările lumii) sau a altor antagonice de opiacee, a fost acceptată de medici şi legiuitori, în unele ţări fiind oficializată prin legi. Menţionăm că şi în ţara noastră odată cu apariţia Regulamentului de aplicare a Legii nr.143/2000, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 1359/2000, s-a consacrat programul de menţinere pe metadonă a toxicomanului, cunoscut sub denumirea de „programul de substituţie în ambulatoriu.” Deşi, s-au obţinut rezultate notabile aceste programe de tratament de substituţie în ţările membre ale Uniunii Europene, prezintă anumite particularităţi, de la ţară la ţară, deoarece ridică probleme serioase pentru finanţarea lor (sunt foarte costisitoare), numărul de persoane toxicomane ce pot fi cuprinse în ele, cât şi cu privire la substanţele înlocuitoare. Concluzii: Combaterea traficului şi consumului de droguri a reprezentat şi reprezintă la nivel naţional o problemă socială complexă, ale cărei modalităţi de manifestare, repercusiuni şi moduri de soluţionare interesează atât factorii instituţionali ai statului, cât şi opinia publică, datorită faptului că este un fenomen deosebit de grav şi periculos, atât pentru sănătatea populaţiei, cât şi pentru stabilitatea economico-socială şi buna dezvoltare a instituţiilor democratice ale statului. Ţinând cont de aceste realităţi, a devenit imperios necesară, armonizarea legislaţiei existente cu legislaţia internaţională în materia consumului de droguri.

Este evident că în ultimul timp au fost aduse o serie de modificări Legii nr. 143/2000, implicit sub aspectul unor măsuri care vizează anihilarea consumului de droguri, măsuri care nu şi-au dovedit eficienţa, dată fiind la ora actuală ponderea consumatorilor de droguri în rândul populaţiei. În acest context, soluţiile necesare rezolvării gravelor probleme legate de traficul şi consumul ilicit de droguri trebuie căutate atât în elaborarea unor strategii coerente de prevenire şi combatere pe termen scurt, mediu şi lung, în punerea lor în practică de o manieră fermă, în evaluarea şi reevaluarea periodică a acestor strategii în funcţie de evoluţia fenomenului cât şi amendarea şi completarea art. 4 din Legea nr. 143/2000, implicit intrarea în vigoare a art. 191 din Legea nr. 143/2000. Se apreciază că în acest ultim caz se impune completarea legislaţiei, în sensul de a se prevedea un cuantum al cantităţii de droguri ce delimitează consumul de droguri de traficul de droguri şi de a se sancţiona cumpărarea şi deţinerea de droguri pentru consum numai dacă au caracter repetat. În final, nu se poate contesta că s-a făcut un pas înainte în eradicarea acestui fenomen al societăţii contemporane prin cadrul legislativ şi instituţional creat, dar aşa cum am evidenţiat şi în cadrul acestui referat, actele normative incidente prezintă serioase lacune, fiind susceptibile de perfectare, raportat şi la propunerile pe care le-am formulat în cazul instituţiilor pe care le-am analizat şi unde am apreciat că se impun, ceea ce presupune eforturi susţinute din partea tuturor organelor abilitate, inclusiv a întregii societăţi pentru reducerea şi anihilarea pe cât posibil a efectelor nocive ale acestui fenomen care este traficul şi consumul ilicit de droguri. BIBLIOGRAFIE 1. Z.Berozashvili, „Trafic ilegal de droguri „ Studiu comparativ, R.D.P. nr.4/2005 2. V.Bercheşan „Drogurile şi traficanţii de droguri”, Ed. Paralele 45, C.Pletea, Piteşti, 1998 3. Al.Boroi „Infracţiuni prevăzute în legea nr.143/2000 privind N.Neagu combaterea traficului şi consumului ilicit de V.R.Sultănescu, droguri” Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001 4. D.Croitoru, „Studiu comparat privind tratamentul juridico-penal al drogurilor în legislaţia ţărilor Uniunii Europene, României şi Republicii Moldova” Teză de doctorat 5. T.Dima „Aspecte de practică judiciară şi de drept penal M.A.Hotoca comparat referitoare la deţinerea de droguri pentru T.B.McCann, consumul propriu”, „Dreptul” nr.10/2007 6. J.Drăgan, „Aproape totul despre droguri”, Ed. Militară,Buc.1994 7. C.Florian, „Investigatorii sub acoperire”, R.D.P.nr.2/2007

8. S.Ivaşcu „Trafic de droguri” R.D.P. nr.2/2004 C.Ivaşcu, 9. C.Movileanu „Consumul de droguri ilicite în Uniunea Europeană” R.D.P. nr.3/2007 10.I.Neagu, „Tratat de procedură penală” Ed.Pro, Bucureşti 1997 11.V.Pop, „Unele aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de contrabandă,, R.D.P.nr.1/1998 12.S.MRădulescu „Sociologia consumului şi abuzului de droguri” Ed. C.Dâmboeanu, Lumina Lex, Bucureşti, 2006 13.C.Tănase, „Contrabanda în legislaţia românească” Ed.Scorpion,2003 14.Gr.Theodoru, „Tratat de drept procesual penal” Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 15.C.Voicu, „Banii murdari şi crima organizată” Ed.Artprint,Buc.1995