Ana Maria Groza [PDF]

Zitiervorschau

ANA-MARIA GROZA “UE . DREPT INSTITUTIONAL”, EDITURA C.H.BECK, BUCURESTI, 2008, PAG. 24-43 Capitolul I Fundament juridic

12.

Plan. Uniunea Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht

{Secţiunea 1). Tratatele ulterioare de la Amsterdam {Secţiunea 2), Nisa {Secţiunea 3) şi Lisabona {Secţiunea 4) prezintă un aport important din perspectiva apropierii Uniunii de cetăţenii săi şi afirmării proiectului politic şi social pe care aceasta îl propune. Asemenea Comunităţilor, Uniunea Europeană se caracterizează în mod constant prin aprofundare şi extindere. Procesul de aprofundare continuă să se manifeste la nivel economic, prin realizarea uniunii economice şi monetare, dar se remarcă intensitatea sa şi în domeniul social şi politic. Protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei, valorile democratice şi asigurarea securităţii indivizilor în cadrul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie au promovat de asemenea. Astfel cum vom sublinia, Tratatul de la Lisabona nu clarifică natura juridică a Uniunii. Alături de tratatele anterioare, Lisabona marchează doar o nouă etapă în procesul de creare a unei „Uniuni fară încetare mai strânse între popoarele Europei".

Secţiunea 1. Tratatul de la Maastricht

13.

Consideraţii generale. Tratatul instituind Uniunea Europeană este consi-

derat de cea mai mare parte a doctrinei, ca rezultat al unui „laborios compromis" . Semnarea sa de către toate statele membre a fost posibilă doar ca urmare a dispariţiei oricărei referiri la vocaţia federală a Uniunii Europene şi a acordării unui regim derogatoriu anumitor state.

Tratatul deschide o nouă etapă în integrarea europeană. Acesta consolidează legitimitatea democratică a instituţiilor şi dimensiunea socială a Uniunii, permi¬ţând lansarea integrării politice . în acest sens, tratatul instituie Cetăţenia euro¬peană, dezvoltă puterile Parlamentului European şi stabileşte o politică externă şi de securitate comună. Vocaţia politică a construcţiei europene se afirmă cu cla¬ritate. 1 G. Isaac, M Blanquet, op. cit., p. 15. Vom utiliza adesea, pentru a face referire la acest tratat, prescurtarea TM. 2 A se vedea şil-L. Quermonne, Le retour du politique: L'Europe comme puissance?, în L'Union européenne, droit, politique, démocratie, Presses Universitaires de France, 1996, p. 193-207. TM instituie o politică externă şi de securitate comună, care înlocuieşte dis¬poziţiile cuprinse în Actul Unic European şi permite statelor membre să iniţieze şi să desfăşoare acţiuni comune. Procesul decizional este însă interguverna-mental, iar rolul instituţiilor comunitare (Comisie, Parlament) este modest, în timp ce jurisdicţia Curţii de justiţie nu se aplică acestui domeniu. Cooperarea între serviciile de poliţie şi cele judiciare din statele membre ale Comunităţilor a reprezentat cel de-al doilea domeniu de acţiune extracomunitar. Ţelul acestei cooperări este instituirea progresivă a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Deşi intrarea în vigoare a tratatului a fost prevăzută pentru 1 ianuarie 1993, datorită mai multor dificultăţi, aceasta a fost amânată până la 1 noiembrie 1993. Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg şi Olanda au recurs la o ratificare parlamentară a tratatului, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia. Danemarca respinge însă prin referendum tratatul la 2 iunie 1992 şi supune atenţiei partene¬rilor săi din Comunitate, la 30 octombrie 1992, documentul intitulat „Danemarca în cadrul Europei", subliniind domeniile în care solicita un regim particular . Consiliul European de la Edimbourg din 11-12 decembrie 1992 soluţionează problema daneză, astfel încât tratatul instituind Uniunea Europeană este ratificat şi de acest stat la 18 mai 1993 . Tratatul nu are parte de o primire prea călduroasă nici în Parlamentul britanic, unde este ratificat abia în iulie 1993. Ratificarea a necesitat, pe de altă parte, revizuiri constituţionale în anumite state . în cazul Germaniei, Tribunalul constituţional a statuat asupra compatibilităţii tratatului cu Constituţia la 12 octombrie 1993, analizând legea prin care acest instrument a fost ratificat.

§1. Preliminarii 14. Contextul european şi internaţional. Necesitatea unui nou tratat. Uni¬unea Europeană apare în contextul încheierii războiului rece, a prăbuşirii regimu¬rilor comuniste în Europa centrală şi orientală şi a reorientării statelor din această regiune către valorile democratice. Acestor factori li se adaugă reunificarea Germaniei, aspect extrem de important care stimulează consolidarea Europei comunitare . „Dispariţia pacifică a cortinei de fier şi

prăbuşirea democratică a regimurilor comuniste în 1989 schimbă radical natura şi fundamentele societăţii internaţionale şi îndeosebi structurarea Europei" . In planul secund, înlocuirea unei lumi bipolare cu una unipolară (marcată de tendinţele hegemonice ale SUA) şi amplificarea fără precedent a globalizării sunt caracteristici primordiale ale societăţii de după 1990. Identitatea politică pe plan internaţional a Europei comunitare devine mai mult ca oricând o necesitate stringentă. Războiul din Golf (19901991) sau violentele conflicte interetnice din Iugoslavia (1991-2001) ridică întrebări justificate asupra identităţii politice comune a Celor Doisprezece. Se probează lipsa „unei reacţii unitare şi angajante a mem-brilor Comunităţii la provocările militare, diplomatice şi politice" ale perioadei ulterioare Războiului Rece. în acest context european şi internaţional, statele din Comunitate sunt nevoite să-şi consolideze capacitatea de acţiune pe plan extern. Mai mult ca oricând, „se impunea corelarea la nivel comunitar a economicului şi a politicului, astfel încât Comunitatea să opereze ca un bloc funcţional, afîrmându-şi atât eficienţa con¬strucţiei integrative, cât şi identitatea politică pe plan internaţional . în concluzie, „cauza determinantă a creării Uniunii Europene ţine de provo¬cările exterioare" . Principiul conform căruia constrângerile exterioare au repre¬zentat un factor determinant al demarării şi consolidării construcţiei europene este o dată în plus confirmat. Uniunea se va fundamenta însă pe acumulările pre¬cedente oferite de Comunităţile Europene. Tratatul instituind Uniunea Europeană este rezultatul a două conferinţe inter-guvernamentale deschise succesiv şi care şi-au desfăşurat ulterior lucrările în paralel, asupra Uniunii economice şi monetare, respectiv asupra Uniunii politice. 15. Uniunea economică şi monetară. Premisele unei Uniuni economice şi monetare se găsesc deja în Tratatul instituind Comunitatea Economică Euro¬peană şi în Actul Unic European , alături de o semnificativă experienţă dobân¬dită graţie cooperării interguvernamentale. Uniunea economică şi monetară com¬pletează piaţa interioară şi securizează avantajele aduse de aceasta. UEM con¬duce totodată la „eliminarea definitivă a incertitudinii privind taxele de schimb şi a costurilor de tranzacţie" . Consiliul European de la Hanovra (27-28 iunie 1988) „aminteşte că adoptând Actul Unic, statele membre au confirmat obiectivul realizării progresive a uniunii economice şi monetare" . Cu acest prilej, şefii de state şi de guverne decid să discute mijloacele apte să conducă la o asemenea uniune la Consiliul European de la Madrid din iunie 1989 şi creează un comitet însărcinat să studieze şi să propună stadiile concrete de realizare, prezidat de Jacques Delors. Comitetul a fost format din preşedinţii sau guvernatorii Băncilor centrale, un membru al Comisiei şi trei personalităţi desemnate de comun acord de Consiliul European de la Hanovra . Această alcătuire a comitetului a fost sugerată de Jacques Delors, care a preferat personalităţi beneficiind de o independenţă mai mare decât cea a unor miniştri. 1

G. Isaac, M. Bianquet, op. cit., p. 15.

2

Consiliul European de la Hanovra (27-28 iunie 1988), Concluziile Preşedinţiei, pct. 5.

3 Fixarea unui termen limită pentru examinarea acestui capitol al integrării europene demonstrează o dată în plus voinţa politică de implementare a unei uniuni economice şi monetare. 4 Cele trei personalităţi desemnate de Consiliul European de la Hanovra pentru a lucra în cadrul Comitetului Delors au fost Niels Thygesen, profesor de economie la Copenhaga, Alexandre Lamfalussy, director al Băncii Reglementelor Internaţionale de la Bale şi profesor de economie la Universitatea catolică din Louvain-la-Neuve, şi Miguel Boyer, preşedinte al Băncii externe a Spaniei. 5 Pentru ilustrarea preferinţelor europenilor în privinţa Uniunii economice europene şi îndeosebi a stadiului la care să fie instituită o Bancă Centrală Europeană, a se vedea şi F. Lazare, Le rapport du comité Delors: Trois étapes pour faire l'union économique et monétaire européenne, în Le Monde, 18 aprilie 1989. Raportul Comitetului Delors este făcut public la 12 aprilie 1989, după ce a fost în prealabil aprobat de Comisia Europeană. Acesta propunea crearea Uniunii economice şi monetare în trei etape succesive şi evolutive, culminând cu emite¬rea şi generalizarea unei monede unice . Prima etapă ar fi presupus desăvârşirea pieţei interioare, consolidarea mijloacelor destinate să coree ceze dezechilibrele între regiunile europene (Fondurile structurale), accentuarea coordonării politici¬lor economice ale statelor membre şi a cooperării monetare, precum şi aderarea tuturor statelor la Sistemul Monetar European. Realizarea obiectivelor primei etape nu necesita o revizuire a tratatelor, însă această operaţiune politico-juridică trebuia efectuată pentru a face posibilă trecerea la etapele superioare. în cursul fazei următoare, statele membre treceau la un Sistem European al Băncilor

Centrale şi la un Institut Monetar European (compus din guvernatorii băncilor centrale naţionale), care urmau să funcţioneze în paralel cu autorităţile monetare naţionale. Etapa a Ila reprezenta „o fază de ucenicie pentru luarea de decizii colective, responsabilitatea ultimă a deciziilor revenind totuşi în acest stadiu, autorităţilor naţionale". Procesul de reducere a deficitelor bugetare este specific tot acestei etape. Faza finală presupune trecerea la parităţi de schimb irevocabil fixate, transferul competenţelor statale de reglementare în acest domeniu către Uniune şi eventual introducerea unei monede unice. Raportul Delors este examinat de Consiliul European de la Madrid din iunie 1989 care îl aprobă şi decide trecerea la prima etapă fixată de acesta, începând cu 1 iulie 1990 . Totodată, Consiliul prevede necesitatea convocării unei Conferinţe interguvernamentale pentru stabilirea etapele ulterioare . Consiliul European de la Strasbourg din 8-9 decembrie 1989 convoacă o Conferinţă interguvernamentală care să elaboreze un proiect de tratat privind instituirea unei Uniuni economice şi monetare. Conferinţa se deschide la 14 decembrie 1989, iar negocierile se desfăşoară între miniştrii Finanţelor din statele membre, reprezentanţii acestora şi guvernatorii băncilor centrale.

16. Uniunea politică. Consiliul European de la Dublin din 28-29 aprilie 1990 confirmă necesitatea convocării a două conferinţe interguvernamentale asupra Uniunii economice şi monetare, respectiv asupra Uniunii politice şi desfăşurarea lor în paralel . Totodată, se decide ca lucrările acestor conferinţe să se încheie în termene care să permită ratificarea viitorului tratat înainte de desăvârşirea pieţei interioare, la 31 decembrie 1992. în octombrie 1990, Comisia Europeană propune implementarea unei politici de apărare, presupunând un angajament mutual al garanţiei de securitate şi obiec¬tivul unei apărări comune pe termen lung . La 27-28 octombrie 1990, Consiliul European de la Roma definitivează pre¬gătirile aferente deschiderii celor două conferinţe interguvernamentale, trasând cadrul şi direcţiile de lucru. Un al doilea Consiliu European organizat în 14-15 decembrie 1990 de asemenea la Roma deschide cele două conferinţe şi furni¬zează indicaţii complementare. O atenţie deosebită este acordată legitimităţii politice democratice a viitoarei Uniuni şi reprezentării intereselor comunităţilor regionale la nivelul Uniunii. Conferinţele interguvernamentale îşi desfăşoară activitatea în tot cursul anului 1991 . Conform mandatului încredinţat de Consiliul European de la Roma din decembrie 1990 , Uniunea Europeană trebuia să-şi consolideze legitimitatea democratică prin introducerea unei cetăţenii europene şi prin recunoaşterea unor puteri sporite Parlamentului European. „Cetăţenia Uniunii schimbă radical natura tratatului CEE, ale cărui finalităţi nu mai sunt exclusiv economice ci de asemenea şi de natură politică" . în cele din urmă, s-a decis ca documentele finale ale celor două conferinţe să fie reunite într-un singur tratat. Lucrările celor două conferinţe sunt încununate cu prilejul semnării unui pro¬iect de tratat de către miniştrii Afacerilor externe şi miniştrii de Finanţe la 7 februarie 1991 . Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 reţine proiectul anterior semnat, care instituie o Uniune Europeană pe trei piloni: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună şi Cooperarea în materie de justiţie şi Afaceri interne. Lucrările continuă însă la nivel de experţi pentru adaptarea textului exigenţelor juridice. Forma definitivă a viitorului tratat este semnată de către miniştrii Afacerilor externe şi miniştrii de Finanţe din statele membre la 7 februarie 1992, la Maâstricht.

§2. Aport 17. Un aport plurivalent. Tratatul de la Maâstricht (Tratatul instituind Uniu¬nea Europeană) operează pe de o parte, o revizuire substanţială a tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, iar pe de altă parte, introduce dispoziţii autonome (independente de această revizuire). Dispoziţiile de revizuire modifică şi se integrează tratatelor de bază. Dispoziţiile autonome se alătură acestor tratate, fară a le modifica .

Noul tratat este „resimţit ca o etapă fundamentală în construcţia europeană"*", datorită instituţionalizării Uniunii Europene şi creării unor perspective reale pentru Europa politică. TM instituie cetăţenia europeană şi consacră importanţa drepturilor fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenţia Europeană a drepturilor omului şi de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, în calitatea acestora de principii generale ale dreptului comunitar. In continuarea Cooperării politice europene, tratatul introduce o politică externă şi de securitate comună şi instituie cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne. Printr-un protocol anexat, statele membre decid, cu anumite excepţii, extinderea competen¬ţelor comunitare în domeniul social. Obiectivele economice sunt aşadar, pentru prima oară în istoria construcţiei comunitare concurate de afirmarea unei vocaţii politice şi sociale. TM generalizează principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, ca principii funcţionale ale Uniunii Europene şi ca o garanţie a adoptării deciziilor cât mai aproape de cetăţeni. Rolul legislativ şi prerogativele de ansamblu ale instituţiei reprezentative a interesului acestora, Parlamentul, sunt consolidate. Tot în plan instituţional, TM ridică Curtea de Conturi la rang de instituţie şi creează Comite¬tul regiunilor şi Mediatorul European. Uniunea economică şi monetară, rezultat al integrării economice şi expresie a voinţei politice de aprofundare a proiectului european, devine unul dintre cele mai importante obiective ale Uniunii Europene. TM o instituţionalizează şi o include politicilor comunitare. Un alt important aport al tratatului este extinderea votului cu majoritate califi¬cată în Consiliu şi crearea de noi politici comunitare. TM este format din VII Titluri, 17 protocoale şi 33 de declaraţii . Protocoalele reglementează chestiuni tehnice (criteriile de convergenţă pentru realizarea uniunii economice şi monetare, statutul Sistemului European al Băncilor Centrale etc.) sau acordă regimuri derogatorii anumitor state . Protocoalele au aceeaşi valoare juridică ca şi tratatul însăşi. Declaraţiile conţin indicaţii de interpretare sau precizează intenţiile statelor , neavând valoare juridică. Acestea emană de la statele membre, fiind elaborate cu prilejul conferinţei de redactare a TM. Apela¬rea la protocoale şi declaraţii, tendinţă care se va menţine cu prilejul tratatelor ulterioare, este determinată de necesitatea de a nu prelungi foarte mult tratatele şi de a nu face lectura acestora şi mai dificilă în cadrul acestei secţiuni, vom trata Uniunea Europeană (§1), entitate strict politică pentru început, şi pilonii care o susţin (§2). Uniunea este instituită în spiritul valorilor comune şi a respectului faţă de identităţile naţionale. 2.1. Uniunea Europeană 18. Uniunea Europeană, expresia integrării politice. Uniunea Europeană marchează „începutul unei mutaţii în construcţia comunitară" . Această mutaţie este calitativă şi politică. Realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei în care deciziile să fie adoptate cât mai aproape de cetăţeni este proiectul Tratatului de la Maâstricht, astfel cum desăvârşirea pieţei interioare fusese proiectul Actului Unic. în acest sens, Uniunea Europeană, astfel cum este

instituită începând cu 1 noiembrie 1993, reprezintă doar o etapă. Uniunea nu are personalitate juridică, deci ea nu reprezintă o entitate din punct de vedere juridic. Singura sa existenţă este de natură politică. Această carenţă a fost un „handicap major în afirmarea identităţii sale pe scena internaţională" . Uniunea Europeană se ridică pe fundamentul Comunităţilor Europene, a unei politici externe şi de securitate comună şi a cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne. Coerenţa şi unitatea sa rezidă în cadrul instituţional unic. Consi¬liul, Comisia şi Parlamentul acţionează în cadrul celor trei piloni, însă în temeiul unor competenţe, reguli şi proceduri diferite, realizând o veritabilă detriplare funcţională. Din acest punct de vedere, Uniunea se prezintă ca un ansamblu eterogen. Consiliul European este garantul coerenţei acţiunilor întreprinse în cele trei domenii ale Uniunii. 19.

Obiective. TM enumera obiectivele Uniunii (art. B TM), demonstrând

depăşirea unilateralismului economic. Acestea sunt: — promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, într-un spaţiu fară frontiere interioare, caracterizat de coeziunea economică şi socială, de o uniune economică şi monetară şi de o monedă unică; — afirmarea unei identităţi internaţionale prin intermediul politicii externe şi de securitate comună şi prin definirea unei politici comune de apărare, care ar putea conduce la o apărare comună; — consolidarea şi protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin crearea unei cetăţenii europene; — asigurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în interiorul său prin cooperarea strânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; —

conservarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar.

20.

Consiliul European. Consiliul European „nu face parte din instituţiile

comunitare, el este, la nivelul principiilor, cheia de boltă a Uniunii" . Consiliul European este instituţia specifică a Uniunii Europene. Acesta reuneşte şefii de state şi de guverne şi preşedintele Comisiei, asistaţi de miniştrii Afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Spre deosebire de Actul Unic care se limita la consacrarea Consiliului European, tratatul de la Maastricht îi stabileşte competenţele. Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale (art. D TM). Acesta se reuneşte de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern din statul care

exercită preşedinţia Consiliului. După fiecare reuniune, Consiliul European îi prezintă Parlamentului un raport, iar anual îi înaintează un altul, privind progresele realizate de Uniune. Instituţia îşi menţine caracterul de punte de legătură între cei trei piloni ai Uniunii, astfel cum s-a manifestat în privinţa Comunităţilor şi a Cooperării politice europene, înainte şi după intrarea în vigoare a Actului Unic European . 21.

O nouă procedură de aderare. Tratatul instituind Uniunea Europeană

stabileşte o procedură de aderare comună Comunităţilor Europene, care se substituie procedurilor specifice, prevăzute de tratatele originare (art. O TM). Aceasta presupune adresarea unei cereri Consiliului, care după emiterea unui aviz consultativ de către Comisie şi a unui aviz conform de către Parlament , se pronunţă cu unanimitate. Condiţiile aderării şi adaptările aduse tratatelor de bază sunt reglementate printr-un acord între statele membre ale Uniunii şi statul solicitant, în urma negocierilor dintre acestea. Veritabil act juridic de drept internaţional public, tratatul de aderare este supus ratificării în statele semnatare, conform proceduri¬lor constituţionale proprii. 22.

Principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii. Principiul

subsidiarităţii, invocat de Actul Unic European în privinţa politicii de mediu, este generalizat de TM . Finalitatea sa este conservarea competenţelor statelor şi apropierea procesului de luare a deciziilor de cetăţeni. Principiul subsidiarităţii devine astfel o parte „a efortului de a acoperi deriva tehnocratică a instituţiilor, adică luarea deciziilor interesând cetăţenii în afara oricărui control politic" . Principiul subsidiarităţii prezintă aplicabilitate în privinţa exercitării competenţelor concurente ale Uniunii. Conform acestui principiu, Uniunea intervine doar în măsura în care obiectivele unei acţiuni nu pot fi atinse de statele membre, datorită dimensiunii sau efectelor sale. Intervenţia Uniunii trebide să fie aşadar necesară şi să nu exceadă ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor tratatului (principiul proporţionalităţii). Conţinutul principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii a fost precizat şi dezvoltat prin activitatea instituţiilor. In acest sens, reţinem comunicarea Comi¬siei din 27 octombrie 1992,

aprobată de Consiliul European de la Edimbourg din decembrie 1992 şi îndeosebi acordul interinstituţional între Consiliu, Parlament şi Comisie din 25 octombrie 1993, reluat de unul din protocoalele anexă la tratatul de la Amsterdam. Pe de altă parte, Curtea de justiţie le-a conferit un caracter jurisdicţional . Exigenţele care se degajă din conţinutul acestor documente asigură respectarea subsidiarităţii şi proporţionalităţii acţiunii comunitare. Astfel, propunerile de acte legislative trebuie să conţină o justificare a necesităţii lor, sub forma unei motivări, din perspectiva principiilor subsidiarităţii şi proporţionalită¬ţii. Comisia va recurge la un test de eficacitate comparativă între acţiunea la nivel comunitar care ar rezulta din respectivul act şi acţiunea naţională, prin prisma unor criterii precum amploarea acţiunii, costurile, impactul asupra pieţei interioare etc. Totodată, această instituţie se angajează să privilegieze actele cadru în raport cu regulamentele. Autorităţile puterii legislative, Consiliul şi Parlamentul, sunt de asemenea chemate să-şi justifice amendamentele propuse din perspectiva acestor principii şi să verifice respectarea lor cu prilejul exame¬nului global al actului. Anual, Comisia prezintă Consiliului şi Parlamentului un raport privind aplicarea celor două principii. 2.2. „Pilonii" 23. Consideraţii generale. „Veritabilă entitate nouă" , Uniunea Europeană se ridică pe trei piloni: Comunităţile Europene (a), politica externă şi de securitate comună (b) şi cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne (c). „Termenul de pilon nu trimite la o simplă metaforă; el investeşte pe fiecare dintre cele trei componente structurale cu un rol constitutiv în definirea şi realizarea Uniunii" . Importanţa Comunităţilor Europene, persoane morale de drept public, este esen¬ţială în noua structură. Din punct de vedere juridic, politica externă şi de securita¬te comună şi cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne prezintă un regim similar. Cei trei piloni ai Uniunii se caracterizează prin autonomie. Dreptul comunitar nu poate fi afectat de dreptul interguvernamental. Reciproca se aplică de aseme¬nea, iar respectarea celor două reguli este garantată de Curtea de justiţie. Obliga¬ţia menţinerii şi dezvoltării acquis-ului comunitar conservă metoda comunitară. Instituţiile comune sunt liantul acestor piloni. Alături de atribuţiile tradiţionale din cadrul comunitar, Consiliul, cu unanimitate ca regulă, adoptă instrumentele specifice pilonilor de cooperare. Cea mai importantă prerogativă a Consiliului în afara Comunităţilor vizează justiţia şi afacerile interne şi constă în posibilitatea acestuia de a decide cu unanimitate, la iniţiativa Comisiei sau a unui stat mem¬bru, extinderea votului cu majoritate calificată la anumite acţiuni din acest domeniu . Decizia Consiliului trebuie să fie ratificată de state conform regulilor lor constituţionale. Parlamentul şi Comisia joacă roluri şterse în cadrul cooperă¬rii. Dacă în materie comunitară, TM îl ridică la rangul de veritabil legiuitor alături de Consiliu, în domeniile interguvernamentale, Parlamentul este doar informat şi consultat. Acesta poate de asemenea adresa recomandări. Comisia, exponentă a iniţiativei legislative în cadrul comunitar, este asociată activităţilor din pilonii de cooperare, iar în privinţa justiţiei şi afacerilor externe, beneficiază limitat de iniţiativă, alături de state. Curtea de justiţie rămâne

întru-totul exte¬rioară politicii externe şi de securitate comună, iar referitor la justiţie şi afaceri interne, îi este atribuită o competenţă limitată şi condiţionată. Uniunea este asemănată cu faţada templelor greceşti. „Uniunea Europeană reprezintă frontispiciul acestui templu. Ea încoronează ansamblul edificiului dar nu ar avea nici o existenţă fară pilonii pe care se sprijină. Cei trei piloni nu au de departe aceeaşi consistenţă. Imaginea templului grec falsifică nu doar perspecti¬vele, ci chiar realitatea. Primul pilon ocupă într-adevăr un loc determinant. El susţine singur ansamblul edificiului. El corespunde celor trei Comunităţi Euro¬pene şi se fundamentează pe tehnicile «clasice» ale dreptului comunitar: supra-naţionalitate, integrare, efect direct şi întâietate" . a) Comunităţile Europene 24. CEE - CE. Comunitatea Economică Europeană devine Comunitatea Europeană. Schimbarea de denumire prezintă conotaţii profunde din perspectiva integrării europene, semnificând depăşirea unui proiect economic spre noi dimen¬siuni. „In urma transformărilor pe care le implică (TM - n.n.), Europa nu mai poate fi considerată ca o realizare economică, ci poate accede la o dimensiune politică" . 25. Uniunea economică şi monetară. TM introduce uniunea economică şi monetară (UEM) în cadrul Comunităţii Europene, conferindu-i astfel un regim juridic comunitar . „Pur produs al teoriei efectului de antrenare" , politica monetară prevede transferul competenţelor statelor membre către Uniune, în timp ce politica economică se limitează la coordonarea politicilor statelor membre. UEM reprezintă „unul dintre cele mai mari succese, politice, administrative, tehnice, ale construcţiei europene" . Aceasta încununează în mod fericit integra-rea economică europeană. Caracterizată prin progresivitate, UEM trece la a Il-a etapă după intrarea în vigoare a TM . Cuprinzând intervalul 1994-1999, această etapă a urmărit aducerea statelor în situaţia de a putea trece la o monedă unică. Institutul Monetar European joacă un rol foarte important în acest context, anunţând o Bancă Centrală Europeană. Institutul a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1994, la Frankfurt. La 16 decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid anunţă denu¬mirea monedei unice: euro. Trecerea la etapa finală a UEM urma să se realizeze pe baza îndeplinirii crite¬riilor de convergenţă. Constatarea acestui progres ţine de competenţa Consiliului. Reunit la nivel de şefi de state şi de guverne, acesta decide cu majoritate califi¬ cată, pe baza rapoartelor Comisiei şi Institutului Monetar European, lista statelor care vor trece la euro. Totodată, Institutul Monetar European îşi înceta activitatea în favoarea Băncii Centrale Europene. Euro intră în aplicare pe pieţele financiare, pentru 11 state, începând de la 1

ianuarie 1999. Decizia a fost adoptată de Consiliul European de la Bruxelles, la

2 iunie 1998. De la această dată, monedele statelor membre nu mai fac obiectul cotaţiilor internaţionale, iar politica monetară este gerată de Sistemul European al Băncilor Centrale (format din Banca Centrală Europeană şi băncile naţionale). La 1 ianuarie 2002, euro intră şi în uzul particularilor. Şase luni mai târziu, monede¬le naţionale din aceste state sunt scoase din uz. Eforturile din cadrul UEM nu se încheie însă odată cu apariţia monedei unice. Noile obiective tind la asigurarea stabilităţii acestei monede prin stabilitatea preţurilor şi buna funcţionare a meca-nismelor economiei de piaţă. Uniunea beneficiază de o competenţă exclusivă în materie monetară. „Euro a dobândit o mare notorietate în mediile financiare internaţionale şi a transformat mai ales Uniunea Europeană într-o zonă de pace şi stabilitate monetară. Aportul său din perspectiva conştientizării identităţii europene, mai ales pentru cetăţeni, este fară îndoială inestimabil" . 26. Extinderea şi consolidarea competenţelor. TM operează o extindere sensibilă a competenţelor Comunităţilor Europene. Noi politici comunitare sunt instituite pentru încurajarea stabilirii şi dezvoltării unor reţele transeuropene în privinţa transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei, în materie de educaţie şi formare profesională, tineret, cultură, protecţia consumatorilor şi în materie industrială. Unele din aceste domenii erau menţionate cu prilejul tratatelor anterioare, însă cu această ocazie sunt ridicate la statutul de politică comună. In acest context, subliniem extinderea competenţelor comunitare la domeniul social, obiectivele vizate fiind combaterea şomajului, protecţia socială, dialogul social, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă, dezvoltarea resurselor umane şi integrarea în câmpul muncii a persoanelor excluse. Tratatul de la Amsterdam va confirma această evoluţie. Consolidarea competenţelor comunitare se realizează în materia coeziunii economice şi sociale, cercetării şi dezvoltării tehnologice şi mediului. 27. Aport instituţional. Parlament. Dintre instituţii, Parlamentul este princi¬palul beneficiar al TM. Tratatul operează o consolidare „prudentă şi inegală, dar reală" a prerogativelor sale. Procedura de cooperare introdusă de Actul Unic European şi procedura avizu¬lui conform sunt extinse. TM introduce procedura codecizională, care îi conferă Parlamentului o reală putere legislativă . „Această procedură reprezintă gradul cel mai desăvârşit al implicării Parlamentului European pentru adoptarea actelor ţinând de funcţia legislativă" . Conform acestei proceduri, propunerile legislative elaborate de Comisie sunt înaintate Parlamentului şi Consiliului, care le discută independent şi le pot aduce amendamente. Pentru ca o propunere să devină lege, cele două autorităţi ale puterii legislative trebuie să cadă de acord asupra unui text final. Un comitet de conciliere este convocat în caz de dezacord între cele două instituţii. Comitetul este compus paritar din membri ai Consiliului şi ai Parlamentului European, la lucrări participând şi Comisia. Rolul său constă în adoptarea unui proiect comun. în caz de eşec al concilierii, Consiliul poate adopta actul fară acordul Parlamentului, cu excepţia cazurilor în care Parlamentul se opune cu majoritatea absolută a membrilor săi. Domeniul de aplicare al acestei proceduri va fi extins de tratatele următoare . Parlamentul primeşte indirect o putere de iniţiativă legislativă. Astfel, cu majoritatea membrilor săi, acesta poate solicita Comisiei să-i propună spre ela¬borare un act legislativ

(art. 138 B). în cazul în care Comisia nu înaintează o propunere, îi comunică Parlamentului motivele. Doctrina consideră această prerogativă doar un surogat pentru o reală iniţiativă legislativă, revendicată de Parlament . Parlamentul este asociat la desemnarea membrilor Comisiei sub forma unui drept de învestitură. El emite un aviz în privinţa persoanei desemnate pentru funcţia de preşedinte al Comisiei şi aprobă colegiul comisarilor . Pentru a corela mandatul parlamentarilor cu cel al comisarilor, ca o consecinţă directă a noilor prerogative ale Parlamentului, mandatul comisarilor a fost prelungit de la patru la cinci ani. Atribuţiile Parlamentului în formarea Comisiei au crescut semnificat, fiind extinse constant de tratatele ulterioare. Parlamentul numeşte Mediatorul European, instituţie creată de Tratatul de la Maastricht, căruia îi stabileşte statutul şi condiţiile de exercitare a atribuţiilor. Cetăţenii, persoane fizice sau juridice, pot adresa petiţii Parlamentului. Drep¬tul de petiţie fusese menţionat anterior în statutul instituţiei. La cererea unui sfertdin membrii săi, acesta poate constitui o comisie temporară de anchetă pentru a examina acuzaţiile de proastă administrare în aplicarea dreptului comunitar. Pre¬rogativa fusese prevăzută de Regulamentul interior. Rolul partidelor politice europene în formarea unei conştiinţe europene şi în exprimarea voinţei politice a europenilor este de asemenea recunoscut. 28. Consiliu. TM extinde votul cu majoritate calificată în Consiliu . De regulă, recursul la această modalitate de adoptare a deciziilor este asociată procedurilor de cooperare şi de codecizie. „Pentru a-şi marca vocaţia generală şi rolul de prim plan" , Consiliul, după intrarea în vigoare a TUE, adoptă denumirea de Consiliu al Uniunii Europene . 29. Curtea de justiţie. Curtea de justiţie primeşte competenţa de a decide măsuri constrângătoare în privinţa statelor care nu respectă normele comunitare. Totodată, competenţele Tribunalului de primă instanţă sunt extinse. 30. Curtea de Conturi. Curtea de Conturi este ridicată la rangul de instituţie. Membrii săi sunt numiţi pentru un mandat de şase ani de către Consiliu cu una¬nimitate, după consultarea Parlamentului European. Curtea examinează conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale tuturor organelor create de aceasta, în măsura în care prin actul lor de constituire nu este exclus acest control. 31. Comitetul Regiunilor. TUE creează un nou organ consultativ comple¬mentar, Comitetul Regiunilor, ca o recunoaştere a importanţei dimensiunii regio¬nale în integrarea europeană. Acesta este format din reprezentanţi ai colectivităţi¬lor regionale şi locale, desemnaţi de fiecare stat membru proporţional cu ponde¬rea sa demografică. Mandatul este de patru ani. 32.

Mediatorul European. Instituţia Mediatorului se înscrie în logica

Europei cetăţenilor, promovată de TM. Mediatorul European investighează plân-

gerile privind administrarea defectuoasă din partea instituţiilor şi a organelor europene. Administrarea este considerată defectuoasă atunci când încalcă normele comunitare, nu respectă principiile unei bune administraţii sau încalcă drepturile persoanei. Mediatorul poate recurge la cercetări în temeiul unei sesizări sau din proprie iniţiativă. Competenţa sa nu vizează autorităţile naţionale, regionale sau locale, chiar în chestiuni legate de Uniunea Europeană. Pentru remedierea situaţiei supuse atenţiei sale, Mediatorul sesizează instituţia în cauză. Dacă nici după această sesizare problemele nu sunt remediate, Mediato¬rul încearcă să găsească o soluţie amiabilă, atât în vederea restabilirii legalităţii, cât şi satisfacţiei petentului. în caz de eşec, Mediatorul poate face recomandări sugerând eventuale soluţii sau poate adresa un raport special Parlamentului. b) Politica externă şi de securitate comună 33.

Consideraţii generale. Politica externă şi de securitate comună (PESC)

continuă Cooperarea politică europeană, instituţionalizată de Actul Unic. Metoda utilizată este cea a cooperării interguvernamentale, deciziile adoptându-se prin consens. Din acest punct de vedere, PESC nu se diferenţiază de fosta CPE. Astfel, „folosirea termenului de politică este foarte incorectă, dovedindu-se deosebit de disproporţionată" . în cursul negocierilor Tratatului de la Maastricht, Comisia a propus includerea politicii externe în domeniul comunitar. PESC reprezintă însă o etapă superioară în elaborarea unei veritabile politici comune în acest domeniu . Progresul este dat de extinderea cooperării la ansam¬blul aspectelor de securitate. PESC presupune inclusiv definirea unei politici de apărare comună, care ar putea duce la o apărare comună. UEO e considerată bra¬ţul militar al Uniunii Europene. Acestei organizaţii îi revine misiunea de a ela¬bora şi de a pune în aplicare deciziile şi acţiunile Uniunii care prezintă incidenţă în domeniul apărării. PESC rămâne totuşi „o voinţă politică pentru un viitor nedeterminat" . 1

C. Blumann, L. Dubouis, op. cit., p. 13.

2

A se vedea şi J. Rideau, op. cit., p. 41. J G. Isaac, M. Blanquet, op. cit., p. 19.

4

Aceste obiective sunt enunţate de art. J. 1 alin. 2 al TM.

34. Obiective. Obiectivele Uniunii în materie de politică externă şi securitate comună constă în apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii, în consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor membre în toate formele sale, menţinerea păcii şi

consolidarea securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, promovarea şi dezvoltarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale . Obiectivele sale sunt aşadar „largi şi ambiţioase" , însă mijloacele rămân modeste. 35. Competenţele instituţiilor. Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comună. Consiliul adoptă deciziile necesare definirii şi implementării acestei politici, pe baza principiilor şi orientărilor generale ale Consiliului European. Consiliul este de asemenea responsabil pentru unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii. Adoptarea deciziilor de către această instituţie se face, în principiu, cu unanimitate. Comisiaeste asociată la lucrările PESC. Parlamentuleste consultat şi informat în privinţa evoluţiei PESC, poate să adreseze întrebări şi să formuleze recomandări în atenţia Consiliului, precum şi să organizeze anual o dezbatere asupra progreselor reali¬zate în acest domeniu. Rolul Comisiei şi al Parlamentului va rămâne modest. Preşedinţia reprezintă Uniunea în materiile care ţin de politica externă şi de securitate comună şi exprimă opiniile şi poziţiile comune ale statelor membre în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale. Obligaţiile tradiţionale de cooperare, de informare, de consultare reciprocă şi de coordonare a punctelor de vedere pe plan internaţional sunt reafirmate. Un Comitet politic, organ specific PESC, este creat. Misiunea sa constă în elaborarea de avize către Consiliu şi supravegherea aplicării politicilor stabilite. 36.

Instrumente. Instrumentele de acţiune în acest domeniu sunt acţiunile

comune şi poziţiile comune . Acţiunile comune sunt adoptate de Consiliu, pe baza orientărilor generale ale Consiliului European. Cu acest prilej, instituţia interguvernamentală fixează dimensiunea exactă a acţiunii şi principiile sale, obiectivele generale şi particulare, mijloacele, procedurile, condiţiile, şi, dacă este cazul, durata acţiunii. în măsura în care împrejurările iniţiale se modifică, Consiliul reanalizează aceste aspecte. Cu prilejul adoptării acţiunii şi pe durata desfăşurării acesteia, Consiliul decide măsurile, în aplicarea acţiunii, care pot fi adoptate cu majoritate calificată. Această decizie a Consiliului necesită unanimitatea. Cheltuielile administrative sunt în sarcina bugetului Comunităţilor Europene. în privinţa cheltuielilor operaţionale , Consiliul poate decide cu unanimitate că şi acestea sunt în sarcina bugetului Comunităţilor sau pot fi repartizate în sarcina statelor. c) Justiţie şi afaceri interne 37.

Consideraţii generale. Cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne

(JAI) vizează formarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în cadrul Uniunii Europene . Enumerarea obiectivelor este determinată de desăvârşirea pieţei interioare, de acuitatea imigraţiei şi aspiraţiile legate de un spaţiu de securitate în Europa. Această formă de cooperare nu aduce atingere competenţe¬lor statelor în privinţa menţinerii ordinii publice şi salvgardării securităţii interioare. 38.

Competenţele instituţiilor. Competenţele decizionale aparţin Consiliului,

în timp ce puterea de iniţiativă este exercitată de Comisie şi statele membre. Parlamentul este consultat şi informat de către preşedinţie şi Comisie, având totodată prerogativa de a formula recomandări şi de a adresa întrebări Consiliului. Anual, forul reprezentativ al cetăţenilor dezbate progresele realizate în acest domeniu. Curtea de justiţie se bucură de o competenţă redusă la interpretarea şi aplicarea convenţiilor, mai puţin în cazurile în care Consiliul stabileşte contrariul. Organul specific JAI este Comitetul de coordonare, format din înalţi funcţio¬nari. Sarcinile sale sunt similare Comitetului politic, constând în emiterea de avize în atenţia instituţiei decizionale şi pregătirea lucrărilor acesteia. 39.

Instrumente. Instrumentele de acţiune consacrate de Tratat sunt poziţiile

comune, acţiunile comune şi convenţiile. Adoptarea lor este rezervată Consiliului, care decide cu unanimitate, la iniţiativa Comisiei sau a unui stat membru. Este important să subliniem că dreptul de iniţiativă al Comisiei a fost limitat la domeniile prevăzute de art. K.l. 1-6 TM, în timp ce competenţa de iniţiativă a statelor membre era generală. Poziţiile comune definesc opinia Uniunii asupra unei chestiuni determinate. Acţiunile comune sunt adoptate în măsura în care obiectivele Uniunii pot fi realizate mai bine printr-o acţiune comună decât de statele membre acţionând individual (ilustrare a principiului subsidiarităţii). Consiliul poate decide cu una¬nimitate că măsurile necesare pentru concretizarea unei acţiuni, pot fi adoptate cu majoritate calificată. Convenţiile sunt recomandate spre adoptare statelor membre, conform reguli¬lor lor constituţionale. Măsurile de aplicare ale convenţiilor, adoptate de aseme¬nea de Consiliu, pot fi votate în principiu cu o majoritate de două treimi. Conven-

1 Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999 va introduce strategiile comune, ca instrumente aflate în competenţa Consiliului European. 2 Cheltuielile administrative sunt determinate de activitatea instituţiilor şi de dispozi¬ţiile privind politica externă şi de securitate comună. 3 Cheltuielile operaţionale sunt reprezentate de costurile aferente implementării acţiu¬nilor specifice PESC. Din categoria cheltuielilor operaţionale sunt excluse cele referitoare la operaţiunile militare sau de apărare. 4 Conform art. K.I., statele membre consideră nouă domenii de interes comun în acest sens: „ 1) politica de azil; 2)

regulile privind trecerea frontierelor exterioare ale statelor membre de către per-

soane şi controlul acestui proces; 3)

politica de imigrare şi politica în privinţa resortisanţilor statelor terţe;

a) condiţiile de intrare şi de circulaţie ale resortisanţilor statelor terţe pe teritoriul statelor membre;

ţiile pot cuprinde dispoziţii privind competenţa Curţii de justiţie de a le interpreta sau pentru a statua asupra diferendelor privind aplicarea lor. Articolul K.7 TM lasă deschisă calea unor cooperări consolidate, integrarea diferenţiată caracterizând de altfel dintotdeauna acest domeniu. Conform artico¬lului citat, statele membre pot recurge la cooperări mai strânse, în măsura în care acestea nu contravin tratatului. Remarcăm flexibilitatea instituţiei şi condiţiile minimale pe care trebuie să le respecte, în comparaţie cu caracterul riguros şi detaliat al reglementării cooperărilor consolidate de către Tratatul de la Amsterdam. 40,

Concluzii. Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă importantă în crea-

rea unei uniuni fară încetare mai aproape de cetăţeni şi mai strânsă între popoare. Aportul său esenţial rămâne legat de instituirea Uniunii Europene, ca etapă superioară a integrării comunitare, caracterizată prin legitimitate democratică sporită şi eficacitate instituţională . Deşi continuă să fie caracterizat de „o hipertrofie a economicului" , TM corespunde unei revigorări a dimensiunilor politice şi sociale. Tratatul marchează o ruptură cu metoda Monnet, întrucât propune recursul la mai multe metode de realizare a Uniunii Europene, care constă atât în

integrarea comunitară, cât şi în cooperarea interguvernamentală. Din acest punct de vedere, el rămâne un „instrument juridic deosebit de complex" . 41.

Preliminarii la Tratatul de la Amsterdam. Tratatul de la Maastricht a

prevăzut revizuirea sa, pentru evaluarea funcţionării Uniunii Europene şi adaptarea structurilor acesteia în vederea extinderii. în temeiul art. N alin. 2 TM , Consiliul a convocat o Conferinţă interguvernamentală (CIG). Mandatul Conferinţei a fost stabilit în parte chiar de Tratatul de la Maastricht: combaterea deficitului de democraţie, reforma instituţiilor şi a procedurilor decizionale, reevaluarea PESC şi JAI pentru eficientizarea şi eventual comunitarizarea lor, precum şi implementarea unor mecanisme care să permită integrarea diferenţiată. Consiliul European a adăugat problematica ponderării voturilor în Consiliu şi elaborarea unei noi majorităţi calificate, precum şi restructurarea Comisiei. Doar o parte din aceste aspiraţii se vor concretiza în noul tratat, rezultatele nefiind scutite de critici. în vederea CIG din 1996, fiecare instituţie a elaborat un raport detaliat privind funcţionarea Uniunii Europene. Lucrările conferinţei au fost sprijinite şi de reflecţiile grupului condus de Carlos Westendorp, diplomat spaniol. Grupul a fost creat de Consiliul European de la Corfou din 24-25 iunie 1994 şi a reunit reprezentanţi ai ministerelor Afacerilor externe, preşedintele Comisie şi reprezen¬tanti ai Parlamentului şi ai altor instituţii şi organe. Grupul va examina amelioră¬rile posibile în privinţa instituţiilor şi procedurilor, eficientizarea şi democratiza¬rea lor. Raportul final al grupului Westendorp a fost remis statelor membre la 5 decembrie 1995 şi a reprezentat baza de lucru a CIG. Mandatul CIG va fi definitiv stabilit de Consiliul European de la Turin din martie 1996: o uniunea mai aproape de cetăţeni, mai democratică şi eficientă, consolidarea acţiunii sale exterioare, pregătirea pentru extindere şi afirmarea cu mai multă forţă a dimensiunii politice. Deschiderea CIG are loc la Turin, la 29 martie 1996. Un nou tratat european de revizuire este adoptat cu prilejul Consiliului Euro¬pean de la Amsterdam, din 16-17 iunie 1997. Semnarea sa de către miniştrii Afacerilor externe din statele membre are loc la 2 octombrie 1997. Intrarea în vigoare s-a realizat la 1 mai 1999\

Secţiunea a 2-a. Tratatul de la Amsterdam

42. Consideraţii generale. Tratatul de la Amsterdam este structurat în trei părţi, 13 protocoale şi 60 de declaraţii . Prima parte cuprinde modificările de fond, partea a doua vizează simplificarea analizării tratatelor prin eliminarea dispoziţiilor devenite caduce din TCE, TCECO şi TCEEA, precum şi prin consolidarea tratatelor, iar partea ultimă cuprinde dispoziţiile generale şi finale. TA se înscrie tendinţei inaugurate de Actul Unic privind extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu şi accentuarea rolului legislativ al Parlamentu¬lui. Totodată, competenţele Comunităţilor sunt consolidate în domeniul social. Sub aspect instituţional, organele independente de statele membre sunt favoriza¬te: Parlamentul, Curtea de Justiţie, Curtea de Conturi şi Comitetul Regiunilor. Referitor la PESC, tratatul introduce conceptul de strategii comune şi abţinere constructivă şi creează funcţia de înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. TA operează şi anumite schimbări semantice nu lipsite de semnificaţii. Acestea constă în eliminarea referirii la state în anumite contexte , ceea ce „ar fi putut conduce la o recunoaştere expresă a personalităţii juridice internaţionale a Uniunii" . PESC cuprinde ansamblul chestiunilor privind secu¬ritatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună care ar putea conduce la o apărare comună, dacă Consiliul European decide astfel.