Almanah 2008 [PDF]

Zitiervorschau

atnegaM

wolleY

kcalB

Almanah 2oo8 Renaşterea Buzoiană – Almanah 2oo8

nayC

atnegaM

Renast, erea Buzoianã

nayC

Editura OMEGA – Buzău, 2008

wolleY kcalB

Almanah 2008

Renast, erea Buzoianã

Editat de Asociaţia Culturală „Renaşterea Buzoiană“ Editura „OMEGA“ Buzău – 2008

Colectivul de redacţie: Ovidiu Cameliu Petrescu, Marin Ifrim, Viorel Frîncu (coordonator), Tudor Cicu Grafică: Pavel Mocanu DTP: Nistor Tănăsescu Coperta I: „Lupul“ – Totem dacic (Anul I î.Hr. – Cultura Cârlomăneşti, jud. Buzău. Exponat aflat în colecţiile Muzeului Judeţean de Istorie „Al. Odobescu“ Buzău) Tiparul: Editura şi Tipografia „Omega“ Buzău

 Mărturisiri BUCUR CHIRIAC:

ă număr printre puţinii din generaţia mea care, în momente grele ale existenţei noastre, au avut şansa să-l vadă, datorită profesorului Simache, pe Vasile Voiculescu, care s-a retras într-o lume proprie, dincolo de timp. Aveam pe atunci doar 24 de ani. Generaţia mea nu auzise încă de poetul buzoian. Lucram ca muzeograf principal la Muzeul Regional de Istorie din Ploieşti. Într-una din zilele lui iunie 1956, am fost trimis de profesor la Bucureşti, cu indicaţia expresă să duc tratative nu cu Barbu Slătineanu, care ne vânduse deja un candelabru şi două etajere rustice, ci cu doamna Lahovari, care stătea în aceeaşi casă şi care vroia, fără ştirea moştenitorului, să vândă Muzeului nişte piese de ceramică românească veche, ascunse de ea.

M

Renasterea , Buzoianã

Am intrat într-o casă gen vilă, în stil brâncovenesc, de pe strada Obedenaru 3, cu sfiala tânărului căruia i se dăduseră nişte detalii despre misterioasa doamnă Lahovari, ştiind că, de fapt, intram în casa marelui ceramist Barbu Slătineanu. Mai ştiam că acea casă, cochetă, cu multe flori, îmbrăcată în trandafiri roşii, devenise păstrătoarea unei colecţii, aşadar rar pătrundea cineva. Fiind vremuri grele, din obiectele care nu făceau parte din colecţie, familia începuse să vândă unele piese, în special transilvane. Am urcat scările şi m-am pomenit într-un hol, pe pereţii căruia erau puse pe blidare zeci de farfurii şi obiecte de feronerie. Am fost întâmpinat de o voce piţigăiată căreia, surprinzător, nu-i vedeam făptura. Abia, mai apoi, când am ajuns în centrul holului, într-un colţ am văzut făptura aceea mică, stând

********************************

3

imobilizată într-o tricicletă: era doamna Lahovari, rudă a Slătinenilor. Mi-a spus să mă apropii, mă aştepta, abia închisese telefonul cu Ploieştii: profesorul Simache era îngrijorat, dorea să ştie dacă am ajuns. Era o femeie de peste 80 de ani, cu părul alb şi ochii jucăuşi, ca de veveriţă, de o mare inteligenţă. În tricicletă, părea mică, mică de tot, ca o păpuşă. Folosindu-se de mâinile acelea subţiri, dar puternice – a refuzat s-o ajut –, a început să mişte o manetă: mă invita sămi arate pe pereţi, piesele cele mai valoroase. S-a oprit mai ales în dreptul unui panou cu ceramică de Vama şi Hurezu, foarte veche, din care reţin o frumoasă farfurie datată 1831. Aproape pentru fiecare piesă mai veche, însăila o mică povestioară, spunând cu exactitate incredibilă când a cumpărat-o, de la cine, cu ce eforturi, cu câţi bani etc. Vocea ei răsuna metalic în acea încăpere mare, luminoasă. Ne oprim în faţa unei vitrine. Arătându-mi o farfurie săsească, cu acele ceasornicului în mijloc, îmi spuse: – Asta-i piesa care îi place lui Simaş! – Cum, profesorul a fost aici? – Da, desigur, unde n-a intrat acest împătimit de artă! Într-o cameră alăturată, a cărei uşă era închisă, am auzit de câteva ori pe cineva vorbind, dar n-am dat atenţie. Pe când mă aflam în dreptul unei panoplii cu armuri şi arme vechi turceşti, cineva, trecând pe lângă noi, a deschis uşa şi a intrat. Era o persoană înaltă, prezentabilă, cu o pălărie mare cu boruri, ca un actor, care a dat bună ziua, a sărutat mâna bătrânei, mi-a întins

4

mâna şi a trecut ca o nălucă, intrând în camera unde auzisem acele voci. Doamna Lahovari, făcându-mi un anumit semn din cap, a adăugat: – Este craiul de Adrian Maniu, nesuferitul! După numai câteva minute uşa s-a deschis încet şi a apărut un om nu prea înalt, bine îmbrăcat, cu o figură serafică, o barbă puţin ascuţită, dar cu ochii lucioşi şi calzi. S-a apropiat, a spus bună ziua şi s-a aplecat, sărutându-i mâna doamnei. – Cum vă simţiţi, coană mare? – Bine, bine, doctore, după medicamentele dumitale miraculoase nici nu se putea altfel. Am atâta putere, încât, după cum vezi, o fac pe ghidul în muzeul lui cumnate-meu, însoţindu-l pe domnul Bucur, pe care vreau să ţi-l prezint! Ne dăm mâna, fără să-i aud numele. Apoi doamna Lahovari, cu aceeaşi voce piţigăiată, adăugă: – Este asistentul lui Simache de la „Muzăul” din Ploieşti. – A, Simache, istoricul. Îl ştiu pe eminentul profesor! Ceea ce face la Ploieşti este un mare act de cultură. Muzeul lui este de pe acum unul dintre cele mai importante din ţară. Apoi se adresă doamnei Lahovari: – Să urmaţi în continuare tratamentul, iar când voi veni data viitoare la cenaclu, vreau să vă consult din nou. Îi sărută mâna şi, când îmi întinse mâna şi mie, spunându-mi la revedere, doamna Lahovari îi zise: – A… uitasem, domnul Bucur este buzoian de-al dumitale! – Cum? Chiar din oraş sau dinspre munte?

***********************************

Almanah 2008

– Am rude şi spre munte, la Valea Sibiciului, dar părinţii mei au locuit în Buzău! – Deci, aproape de satul meu! Şi cum se numeşte ruda? – Familia Ghinescu! – Da, am auzit, sunt oameni înstăriţi! Vă rog să-i transmiteţi profesorului Simache salutări, sănătate şi multe felicitări pentru tot ce face pentru cultură. Mi-a întins din nou mâna, strângând-o cu putere, mărturisind că se bucură că a cunoscut un confrate buzoian. Cu paşi puţin târşiţi, deschise uşa şi intră în camera de alături. Doamna Lahovari, văzându-mi nedumerirea, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un somn dulce, îmi spuse: – De ce ai rămas aşa, înmărmurit? Nu-l cunoşti pe domnul doctor Vasile Voiculescu? Şi, făcându-şi pal-

mele pâlnie, cu o uşoară discreţie adăugă: El este marele poet Vasile Voiculescu. E mare, ascultă ce-ţi spun eu. Sunt bătrână, am să crăp în curând, despre el ai să auzi multe, ţine minte, domnule! Am rămas mut. Azi, când reconstitui acel fragment de viaţă, unică în felul ei, realizez marea şansă pe care am avut-o atunci când datorită aceluiaşi mentor al meu, profesorul N.I. Simache, l-am văzut şi auzit vorbind pe poetul care ne-a lăsat o moştenire literară imensă, dar mai ales „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare“. Această întâmplare fericită din viaţa mea am evocat-o, într-un târziu, la Buzău, la întâlnirea prilejuită de împlinirea a 100 de ani de la naşterea poetului, alături de mare meu prieten, profesorul universitar Ion Rotaru. 

Linişte la Pârscov E-atâta linişte la Pîrscov încât aud răsuflarea stelelor ce mi-au căzut în palmă zâmbetul sufletului tău şi paşii lui Dumnezeu păşind grijuliu prin iarbă către noi.

Aurel GANEA Renasterea , Buzoianã

********************************

5

P o e z i i – VA S I L E V O I C U L E S C U Singurătatea Adorm adânc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte, Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă. Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte, Broboane mari de rouă. Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare Şi dârele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare Cu apele la vale. Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime. Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată, Şi cată-n adâncime. Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită, Cum bubuie-n adâncuri până nu se mai aude, Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită, În ierburile ude. Se uită lung la stele cum ard nălucitoare ... Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape. Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare, Ca lebăda pe ape. Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă, Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine ... Din când în când tresare şi şade... parc-aşteaptă Dar, nimenea nu vine!

În grădina Ghetsemani

Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă... Dar nu voia s-atingă infama băutură. În apa ei verzuie jucau sterlici de miere Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă... Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă! Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii, Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă... Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Şi uliii de seară dau roate dupa pradă.

Trec vremile

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul... Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

Trec vremile... ca nişte ape Şi faţa lumilor o spală... Se luptă sufletul să scape Din furtunoasa-nvălmăşeală Şi din şuvoaiele de apă.

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă, Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură...

Ca-n încleştarea agoniei S-afundă iar şi iar se suie.

6

***********************************

Almanah 2008

Izbeşte-n porţile veciei, Dar taina nimeni nu-i să-i spuie, Şi iar s-afundă... şi se suie!

CLVIII Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale, Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale, Opun intensu-mi geniu în care se topesc. Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir... Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură, Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir. Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie: Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag, Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie În care, fără urme de pulbere târzie, Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag, Pământul n-are margini, nici cerurile prag.

CLXXIII Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă, Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie. Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie, În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenuşă. Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii, Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă; Îşi cată-n noi duh geamăn... şi, de-l îmbii cu humă, Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii... Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte? Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte... Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea, Preface în genune lăuntrul tău, anume Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume. sâmbătă, 1 februarie 1954

joi, 2 decembrie 1954 Grafică – Pavel Mocanu

CCXIII Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate... Şi nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, În tot ce este-n mine duh de eternitate, În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei. Ce-mi pasă că iubirea, ca luna, are faze, Când creşte şi când scade până la-ntunecime; Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze, Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime: Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii! Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răfrâng... Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii, Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-o-nfrâng. Şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta: În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.

P o e z i i – VA S I L E V O I C U L E S C U Renasterea , Buzoianã

********************************

7

Casa memorială „V. Voiculescu“ de la Pârscov – 20 de ani de la finalizarea lucrărilor  Gheorghe PETCU

Din 15 mai 1987 am preluat lucrările la Casa Memorială „V. Voiculescu“ de la Pârscov. În ziua de 9 mai 1987 am serbat cu În 1973 domnii Ion Sârbu şi Lazar oficialităţile şi populaţia din zonă, apro- Băciucu, preşedinte, respectiv vicepreximativ 500 de persoane, reinaugurarea şedinte ai Consiliului Judeţean Buzău Cimitirului Eroilor şi Monumentul au început lucrările la Casa Memorială Eroilor de la Siriu, ale căror lucrări de de la Pârscov, ridicând şi un bust al finalizare au fost coordonate de mine. celui mai mare scriitor născut pe aceste

8

***********************************

Almanah 2008

meleaguri, opera sculptorului Oscar Han. Neavând aprobare de la Ministerul Culturii şi de la C.C. al PCR pentru a continua lucrările, Lazăr Băciucu a avut curajul să ridice bustul şi împreună cu Ion Sârbu l-au rugat pe domnul ing. Eugen Sandu, director ISPS, născut la Pârscov, să ajute la continuarea acestor lucrări. În cazul când ar fi fost reclamat că execută aceste lucrări, domnii Sârbu şi Băciucu ar fi sărit în ajutorul domniei sale. Dar până la C.C. a apărut Curtea de Control Financiar (cred că aşa se numea) care a încercat să îi ia declaraţii pe ce bază lucrează oamenii şi de ce sunt folosite materiale de la ISPS. Atunci domnul director Sandu nu s-a mai implicat, iar autorităţile locale nu aveau banii necesari. În aceste condiţii am ajuns la Pârscov. După ce am făcut planul de bătaie cu domnul primar Andrei, am luat legătura cu domnii ing. Nicolae Preda, director la IUT Buzău (azi Beta SA), cu domnul Gheorghe Alexandrescu, director al IEELIF Buzău, cu domnul Dumitru Drăgulănescu de la Inspectoratul Silvic Buzău, domnul Voinea director la ICMJ Buzău, dl. Gheorghe Predoiu – Întreprinderea de Geamuri, cu alţi conducători de întreprinderi. Ajutat de arhitectul Aurel Michnea am pornit la reconstruirea casei. Am făcut rost de materiale: cărămizi, ciment, var, vopsele, uleiuri, nisip cu rabiţ… cerând la întreprinderile enumerate mai sus. S-a iscat o ceartă între autorităţile locale şi strănepoata scriitorului V. Voiculescu, căsătorită cu domnul Barci, un cetăţean român de origine maghiară de mare ispravă ce se ocupa

Renasterea , Buzoianã

cu mici afaceri. Am intervenit în această dispută, preluând tratativele în locul primăriei pentru a-şi da acordul să cedeze locul. Am promis că am să realizez un gard din fier forjat în faţa casei V. Voiculescu dar şi în faţa casei sale, până la apa Bălăneasa. În aceste condiţii şi cu propunerea că acest gard din fier forjat va fi gata în trei luni, a promis că îmi oferă şi două sticle de whisky dacă respect termenul. În loc de 1 octombrie, am finalizat gardul pe 15 septembrie când începeau cursurile şcolile. Domnul Barci mi-a oferit trei sticle de whisky, o raritate pe atunci, întrucât câştigasem pariul. Am făcut cinste cu whisky celor care au contribuit efectiv la realizarea lucrărilor de la Casa Memorială „V. Voiculescu“. Am fost căutat după 1989 de domnul Barci să dau o declaraţie că am făcut gardul din faţa locuinţei sale şi că îi aparţine, lucru ce am făcut imediat, întrucât primăria vroia să îi ia acest gard. Muncitorii de la IUT conduşi de maistrul Gheorghe Dragnea, născut în satul Robeşti – Pârscov, specialişti în lucrări de feronerie, au efectuat montarea gardului în bune condiţiuni. Oamenii de la IEELIF au preluat construcţia stupinei, au văruit, turnat ciment împreună cu cei de la ICMJ. Era nevoie de un wc în curtea Casei Memoriale întrucât lucrau zilnic 6 -10 oameni. La sugestia unui muncitor că cel mai rapid ar fi să aduc un wc ce se folosea la apartamentele realizate din plăci în acea perioadă, am rugat pe domnul Voinea, director de la ICMJ, şi mi-a răspuns: „Vă dau şi trailer să îl transporte dar eu nu ştiu nimic“. Aşa se întâmpla în acele vremuri.

********************************

9

Mi-am asumat răspunderea şi mergând în faţa trailerului cu maşina personală am realizat această lucrare strict necesară. După aşezare pe locul respectiv, a doua zi era gata. Am fost cu domnul Alexandru Oproescu la Nehoiu şi am adus mobilierul, plătit de Comitetul de Cultură, factura mi-a dat-o dl. Nae Ion, preşedintele Culturii. S-au lăcuit uşile, am adus geamuri de la Întreprinderea de Geamuri cu ajutorul domnului Gheorghe Predoiu, preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii. Am plantat iarbă, gard viu, flori, cu ajutorul domnului ing. Dumitru Drăgulănescu de la Inspectoratul Silvic. Toate lucrările au fost făcute gratuit, muncă voluntară, iar materialele nu au fost plătite ci aduse de la întreprinderi cu ajutorul unor cadre de conducere. În acea perioadă m-a vizitat fiul marelui scriitor, Radu Voiculescu, împreună cu soţia, mai precis pe 24 iunie 1987. Am fost la Casa de la Pârscov pentru a vedea stadiul lucrărilor după care am venit la mine acasă împreună cu dânşii, unde am servit o cafea, iar pe cartea Capul de zimbru a tatălui său a scris: „Domnului Gheorghe Petcu, unul din cei ce se zbat pentru reconsiderarea lui V. Voiculescu – în speranţa reuşitei Casei memoriale «V.Voiculescu». 24 iunie 1987/ Buzău/ R.Voiculescu“. După ce am finalizat lucrările şi Casa Memorială a fost gata pentru amenajare în interior cu cele necesare unei asemenea destinaţii, am predat ştafeta domnilor Alexandru Oproescu şi Marius Constantinescu, directori ai Bibliotecii Judeţene şi respectiv al Muzeului Judeţean. Am instalat cu

10

câteva zile înainte de octombrie indicatorul „CASA MEMORIALĂ V. VOICULESCU“, 4 km pe DN 10 la Măgura. A trecut probabil vreun şef pe acolo şi am fost chemat de şeful secţiei de propagandă ca să dau jos indicatorul şi mi s-a adresat: „Ce vrei, să ne dea afară?“ Am refuzat. Probabil autorităţile locale l-au dat jos şi nu a mai fost pus nici până azi. La inaugurarea ce a avut loc nu am fost chemat. Nici după 1990 nu am fost chemat. M-am dus eu nechemat în octombrie 1994 cred, după „reinaugurare“– nu am înţeles de ce reinaugurare, şi atunci m-a văzut domnul Alexandru Oproescu, care a rostit cuvintele: „Acest om a finalizat lucrările aici. Are merite tot atât cât domnul inginer Sandu, consăteanul dumneavoastră“. Am bucuria de a fi pus o cărămidă la casa părintească a lui Vasile Voiculescu. Vorbind cu domnul Florentin Popescu, cel care a scris mult despre Vasile Voiculescu şi explicând cum am finalizat aceste lucrări, a rămas uimit: „Acum aud pentru prima oară“. Nu îl acuz de rea voinţă pe domnul Florentin Popescu, dar subliniez că dânsul îl întreba pe directorul Bibliotecii Judeţene, dl. Alexandru Oproescu, despre stadiul lucrărilor şi acesta pe mine care lucram efectiv… Are merite mari pentru ridicarea prestigiului bibliotecii, la amenajarea Casei Memoriale împreună cu Muzeul Judeţean, dar sunt alţii care au dat dispoziţie să se aducă zidari, tâmplari, turnători, lăcătuşi, sudori, aparate de sudură, materiale… cu mare risc atunci. Trăiesc toţi care au cotribuit la această lucrare. Nu este cazul să ne asumăm merite ce nu le avem.

***********************************

Almanah 2008

La începutul lui 2008, I O N B Ă I E Ş U ar fi împlinit de ani

75  I. ALDENIU

Motto: „Toţi eroii mei sunt buzoieni. Adică sunt purtători ai spaţiului buzoian –, căci există aşa ceva!… A fi buzoian înseamnă şi altceva –, dar despre asta se va vorbi şi se va auzi mai târziu“.

ON BĂIEŞU – Prozator, dramaturg, publicist (n. 2.I.1933, satul Băieşti, com. Aldeni – m. 21.IX.1992, New Jersey, în timp ce se afla la tratament, în S.U.A.). A început prin a publica versuri în ziarul „Viaţa Buzăului“ (1951). În 1952 obţine un premiu al revistei „Tânărul scriitor“. Tot în acel an este angajat redactor la „Albina“. Redactor, apoi redactor şef adjunct la „Scânteia tineretului“ (1954-1958; 1962-1964). Între 1966 –1968 conduce revista „Amfiteatru“, iar după 1968 deţine rubrici permanente la „Scânteia tineretului“ („De la om la om“), „Magazin“ (,,Poşta rotundă“), „Informaţia Bucureştiului“ („Radio-grafii satirice“), „Munca“ (cronica sportivă). Debut editorial, în 1956, cu un volum de schiţe – Necazurii şi bucurii, apoi o povestire, Cei din urmă (1959). Prima naraţiune

I

Renasterea , Buzoianã

care îl recomandă ca scriitor autentic este Papuc, din culegera Noaptea cu dragoste (1962). Alte proze: Apel general, Ursul, Din acceaşi grupă. Stilul epic capătă originalitate şi se impune prin volumul Sufereau împreună (1965), după ce se exersase într-o carte de schiţe şi portrete, Oameni cu simţul humorului (1964). Ion Băieşu scrie şi publică mult, alternând literatura serioasă cu literatura satirică şi umoristică: Iubirea este un lucru foarte mare, povestiri despre Tanţa şi Costel (1967), Umor (1970), Fotbalul e un joc de bărbaţi, reportaje sportive (1971), La iarbă albastră (1973).Unele sunt ocazionale, apropiate de jurnalistica vioaie şi efemeră. Dar printre ele pot fi descoperite fragmente literare autentice, portrete bine executate, replici în care talentul satiric se simte numaidecât. Proza lui: Pompierul şi opera (1976), Dragoste bolnavă (1980), Umorul la domiciliu (1981) impune o tipologie şi un stil agreabil de a nara. În prozele amintite, unele vechi, altete noi, transformate multe dintre ele în piese de teatru, scriitorul se întoarce la subiecte obişnuite, luate din lumea comerţului, a administraţiei comune, a micii puteri locale. Băieşu reuşeşte să-şi ascundă iritarea, sarcasmul, disperarea,

********************************

11

totul la el ia înfăţişarea unei nevinovate descrieri. Efectul este remarcabil în multe schiţe (Preţul, Cura de vulgaritate, Preşul, Invitaţie, Înţeleptul, Pompierul şi opera), iar în altele (Logodnicii, Amor tâmpit), prozatorul rămâne la temele umoristice curente. Patologia suspiciunii, pe care dramaturgul o tratează în câteva variante epice la piesele sale de succes (Preşul, Vecinii, Inventatorul) este urmărită în planul relaţiilor dintre operă şi public în schiţa Pompierul şi opera. Proza Reproş e un simplu monolog. Nota comică vine din exageratul patetism al acestei autoflagelări. În altă parte (Probelma geniului), veselia merge spre satiră, iar satira vizează relaţia dintre creaţia literară şi amatorismul dornic de câştiguri lesnicioase, scriitorul, devenind prin forţa lucrurilor narator şi personaj. În admirabila schiţă Tristeţea vânzătorului de sticle goale (1992), comicul rezultă din contrastul ce opune esenţei aparenţa. În cazul citat, între snobismul intelectual al individului şi natura mizerabilă a preocupărilor lui. Mâna care descrie acest conflict este foarte sigură, limbajul este de o suspectă solemnitate. Băieşu a creat un personaj original care revine în literatura lui sub diverse forme. E o speţă de Mitică generos, inocent, încolţit de rude, prieteni, colegi, pus să intervină pe lângă forurile administrative în chestiuni delicate, un individ, în fine, de care abuzează toţi şi, din această pricină, este mereu pe drumuri şi, fireşte, mereu intră în încurcături comice. În piesele de teatru Cine sapă groapa altuia, Chiţimia, Dresoarea de fantoame, În căutarea sensului pierdut, Iertarea, Alibi, Boul şi viţeii…, multe dintre ele provenite din naraţiunile cunoscute, Ion Băieşu dovedeste un remarcabil simţ al parodiei. În plină dramă (Iertarea,

12

Chiţimia), personajele vorbesc în clişee şi clişeele produc râsul, în situaţiile cele mai vesele (Preşul), limbajul încărcat de automatisme naşte bănuiala unor conştiinţe falsificate de vorbe, şi subiectul capătă deodată o umbră tragică. El a inventat o maşină de detectat sunetele (subiectul din nuvela Acceleratorul). Aici Băieşu cultivă un vechi procedeu în teatru: confuzia de situaţii. Cu Dresoarea de fantome plonjează în absurdul ionescian: o premisă programatic iraţională, care duce la o morală cât se poate de raţională (saisir le rationnel à travers l’irationnel). Umorul este numai o libertate, dar şi un mijloc (singurul real, spune autorul Rinocerilor), care ne dă forţa să suportăm existenţa. Cu alte vorbe, râsul ne spală de prejudecăţi şi împiedică instituţionalizarea ridicolului. Râsul poate depista răul şi poate împiedica instalarea violenţei ca formă de viaţă. Piesele lui serioase – Chiţimia, Iertarea, Jocul – folosesc acelaşi ton insinuant, deşi teama este aici gravă şi preocuparea pentru literatură mai evidentă. Până să descoperim însă tema gravă dăm peste aceiaşi indivizi care vorbesc enorm fără să spună nimic. Unele dintre piesele lui Băieşu reprezintă varaţiuni pe teme tratate în scrierile mai vechi. Procedeul de a lua personaje cunoscute şi a le pune în situaţii noi este des folosit în teatrul românesc. Asta întăreşte expresia de verosimilitate şi dă cititorului (spectatorului) senzaţia de continuitate a vieţii în tiparele stabilite de dramaturg. Eroii din Preşul intră în alte relaţii şi, evident, în alte conflicte (Crimă pe palier), Tanţa şi Costel, îndrăgostiţii de la Medgidia şi Lehliu, retrăiesc în alt chip fulgerătoara lor aventură (Ciudatul rol al întâmplării). Alte tablouri, alte replici şi, uneori, alte personaje vin să completeze, în acest

***********************************

Almanah 2008

chip, comediile care i-au adus lui Ion Băieşu recunoaşterea şi simpatia publicului. A făcut şi traduceri din Gloria Alcorta, Hotelul Lunii şi alte imposturi; Ch. F. Ramuz, Aimé Pache, pictor din Vau Iată ce ne spune fiul său, Radu Băieşu, despre cel care a fost unul dintre cei mai mari umorişti pe care i-a dat Buzăul: „Deşi succesul nu l-a ocolit niciodată, tatăl meu era un om extrem de timid şi bântuit de îndoieli. De fapt, cred că oamenii stăpâniţi numai de certitudini sunt ori nebuni ori proşti. Când a avut primul succes de proporţii, cu Iertarea, a rămas uimit. La fel s-a petrecut şi cu Preşul. Nimeni nu prevăzuse că piesa va fi atât de iubită de public. Nici măcar el. După aceea a început să se deprindă cu succesul, dar în sinea sa a rămas toată viaţa un timid. Era înzestrat cu mai multe condeie – putea scrie teatru, proză, ziaristică şi chiar versuri. Pe toate le făcea cu aceeaşi abilitate, dar cred că cel mai mult i-a plăcut să scrie proză. Mai precis, romane. Toată viaţa a fost silit să scrie proză scurtă, cu precădere comică şi puţine zile treceau fără ca el să fie obligat să termine câte una. Ajunsese să le urască şi îi venea tot mai greu să se apuce de ele (de obicei în zori), dar la Balanţa (1985) lucra întodeauna cu delectare. Acest roman devenise un adevărat «hobby» secret. Pentru că l-a scris în mare taină. Eu, personal, deşi întreţineam cele mai bune relaţii cu tatăl meu, colaborând chiar, adesea (ca regizor îi montasem câteva piese, la scenariile de film mai strecuram câte o sevenţă şi, în general, îmi dădeam cu părerea ori de câte ori mi-o cerea), am citit romanul după ce a fost tipărit. Mi-aduc aminte că m-am simţit groaznic de jignit şi frustrat (versiunea pe care o aveam în mână fusese

Renasterea , Buzoianã

amputată masiv de cenzură), dar după aceea am aflat că fusese păstrat nu din cauza lipsei de încredere faţă de mine, ci din pricina vechilor spaime. Dacă roamanul e o tâmpenie? Dacă se face de râs? Nu ştiu de ce, mulţi dintre cititori, prieteni şi chiar critici, au fost de părere, multă vreme, că el n-ar fi capabil să scrie ceva de anvergură şi, mai ales, serios. Un vechi duşman de-al său a scris la un moment dat, de mult de tot, că literatura lui nu poate fi gustată decât de inşi cărora le put picioarele. Respectivul scriitor, alături de o altă creatură cu sufletul plin de ură şi pixul doldora de trivialităţi, l-au bălăcărit pe tatăl meu cu o tenacitate fenomenală şi într-un mod ce depăşeşte cu mult imaginaţia şi tezaurul lingvistic al întregi etnii a rromilor, dar nimic nu l-a lovit pe autorul Balanţei ca acel articol. Nici măcar faptul că slujbaşii celor doi mitraliau în mod statornic orice lucrare a sa ori modestele încercări artistice ale copiilor săi (eu sunt regizor, iar sora mea graficiană), n-a avut un efect mai puternic. N-am discutat niciodată chestiunea asta, dar cred că a muncit pe furiş timp de zece ani ca să scrie romanul şi pentru a dovedi celor de mai sus că i se poate citi opera şi cu picioarele proaspăt spălate. De altfel era un om cult, care citea foarte mult şi într-un mod extrem de organizat. Cartea sa preferată, aflată mereu pe noptiera lui, era America, de Kafka, iar printre prietenii săi se număra şi Constantin Noica… Romanul are o prospeţime şi o cursivitate care te impresionează şi te îndeamnă să-l citeşti cu sufletul la gură. Pare scris dintr-un singur elan, într-un efort năvalnic, dar n-a fost aşa. Opera condensează în ea material suficient pentru încă vreo câteva schiţe, nuvele, piese de teatru şi scenarii de film, unele dintre

********************************

13

ele chiar realizate, dar cea ce mi se pare cel mai fabulos e faptul că personajele acumulează într-un minuţios caleidoscop, o multitudine de fapte, întâmplări şi crâmpeie de biografii reale. Tot ce se petrece cu aceşti indivizi frenetici care populează paginile Balanţei s-a întâmplat cândva, cuiva. Imediat după apariţia cărţii autorul s-a aflat într-o situaţie de-a dreptul insolită în sensul că mulţi dintre posesorii autentici ai biografiilor personajelor s-au revoltat, iar casa noastră a fost asaltată realmente de personaje furioase. Francezii, văzând filmul semnat de regizorul Lucian Pintilie, au rămas stupefiaţi de coerenţa acestei lumi alienate, halucinantă şi incitantă în acelaşi timp. Criticii de film au fost convinşi că se află în faţa unei manifestări prodigiose a imaginaţiei cunoscutului regizor. De fapt, era vorba doar de lumea noastră de zi cu zi. Cea pe care a cunoscut-o şi Caragiale. Dacă iei prozele scurte ale clasicului şi le alături celor scrise de Ion Băieşu, îţi dai seama că lumea lor e cam acceaşi. Asta nu e legat de politică, e doar o supărătoare dovadă că românii arată cam ca noi, cei ce descoperim cu stupefacţie şi necaz că scenele şi personajele din roman ne par extrem de familiare. Manuscrisul în sine a avut o istorie sinuoasă, de multe ori scăpată chiar din mâinile autorului său. Fiind vorba de o acumulare atât de fantastică de material, el a făcut adevărate investigaţii detectivistice pentru a strânge crâmpeiele de viaţă reală. Mulţi dintre ei, care au cenzurat romanul, la prima sa apariţie, au fost oameni de treabă, bieţi funcţionari aflaţi într-o tragică dilemă: să-l apere pe autor sau să-şi apere pielea. S-a vorbit mult despre cenzură şi despre scriitori care au înfruntat-o. Pentru că formele prin care un artist putea deveni subversiv erau

14

nenumărate şi subtile, stăpânii găsiseră o soluţie mult mai bună decât pedepsirea artistului recalcitrant (care de multe ori aducea după sine şi oprobriul internaţional sau cel puţin o publicitate nedorită); îl pedepseau pe cenzorul leneş sau neatent. Apărea o carte ce se dovedea a fi «duşmănoasă» sau un spectacol aşişderea, nu artistul sărea din pâine, zburau din posturi cei care dăduseră aprobarea. Astfel, cenzura căpăta tot mai multe chipuri uneroi, chiar pe al autorului. Scriai o carte şi pentru ca să apară, se zbăteau nişte oameni, care dupa aceea se aflau în pericol de a-şi pierde posturile. Astfel, când s-a cenzurat Balanţa, în prima fază, cea amicală, s-a cerut colaborarea autorului. Asta în ideea că era mai important ca romanul să apară ciuntit decât să nu apară deloc. Astfel, s-a tăiat mai «cu milă». După ce cartea a apărut în librării, succesul a fost fulgerător. La fel a fost şi reacţia activiştilor de la Consiliul Culturii. Cartea a fost retrasă imediată din librării şi topită (evident, tipografii au mai tras un tiraj ilegal, într-o noapte, pe care l-au comercializat cu forţe proprii). Tatăl meu povestea chiar că D. (un sinistru personaj, ministru adjunct la Consiliul Culturii) ar fi comandat, după interzicerea cărţii un tiraj de 10.000 de exemplare doar pentru uzul securităţii şi C.C.-ului. Nu ştiu dacă a fost aşa, dar ce e cert că roamnul a început de atunci o frumoasă carieră în ilegalitate. A circulat în întreaga ţară şi în toate comunităţile româneşti de pe tot mapamondul la preţ de speculă, sau în copii xeroxate, bătute la măşină sau chiar copiate de mână (am avut un astfel de exemplar în faţa ochilor)! Imediat după lansarea cărţii, autorul s-a îmbolnăvit şi a ajuns la Spitalul de Urgenţă. Deşi afecţiunea de care suferea era oarecum banală,

***********************************

Almanah 2008

multă lume a fost convinsă că a ajuns acolo bătut de securitate. Din pricina romanului, evident. N-a fost aşa, dar mulţi dintre cunoscuţii noştri nu cred nici acum. Cam tot atunci, Lucian Pintilie (vechi prieten al tatălui meu), a cerut o carte. Tocmai pleca la Paris… A citit-o în avion şi cum a ajuns acolo, a sunat la noi. A răspuns mama. Pintilie era extraordinar de impresionat de lectură şi-i tot repeta că vrea să facă un film după romanul cu pricina. «Spune-i lui Gutză (porecla scriitorului) că vreau neapărt să fac filmul… » Scriitorul a fost extrem de flatat de impetuoasa ofertă a regizorului (în secret suferea că vechiul său amic regizase o piesă de-a lui Teodor Mazilu şi niciuna de-a sa), dar nu şi-a pus mari speranţe… Trecuseră câţiva ani de la prima discuţie a lor privitoare la film, iar regizorul era la fel de nerăbdător şi hotărât. S-a apucat imediat de scenariu… Cred că atunci s-a pus şi problema reconstituirii fragmentelor cenzurate. Pentru că tot ce s-a scos din carte a fost distrus. Pentru bietul autor a fost un chin uriaş să rescrie acele părţi smulse din manuscrisul (unicul existent), pe care l-a predat editurii. Dar a reuşit s-o facă, spre satisfacţia noastră. Când lucrezi cu mii de fişe, note şi variante, îţi este groaznic de greu să le amesteci din nou în proporţie exactă, pentru a obţine ceea ce a fost iniţial. Aşa a fost el obligat să lucreze la Balanţa.“ În afară de acest roman, Ion Băieşu a mai scris un altul intitulat Un activist al suferinţei (1991), primul volum doar de 90 de pagini, tipărit la Editura Alex, la Tipografia din Buzău. Pe ultima copertă scrie că „Între coperţile acestei cărţi sînt adunate întâmplările tragicomice pe care le trăieşte un om ieşit din comun, un cavaler al iubirii, un acti-

Renasterea , Buzoianã

vist al suferinţei. Dacă cititorii le vor gusta, autorul promite să le continuie. Numai să rămână în viată.“ (!?!) Oare scriitorul să-şi fi presimţit sfârşitul peste puţin timp? Unul dintre detractorii lui Ion Băieşu a fost şi regretatul publicist şi scriitor Corneliu Ştefan, care consemna la un moment dat: „În literatura română, Ion Băieşu este un scriitor din planul doi, un nume de fundal de epocă, a cărui operă, trecută prin sita esteticului, nu lasă aproape nimic.“ Ca apoi să precizeze: „Pentru Buzău, el înseamnă totuşi ceva, fiindcă provincia de la Cotul Carpaţilor a dat prea puţine nume de rezonanţă în literatura perenă. Autorul Preşului şi al marionetelor lingvistice Tanţa şi Costel, a parcurs drumul clasic al tânărului scriitor într-o epocă adversă talentelor autentice… Piesele sale n-au depăşit respiraţia schiţei, romanul Balanţa fiind o alergare pe câteva sute de metri, sub iluzia de maraton.“ C. Şt. mai spune în stilul său caracteristic: „Să nu fim răi, totuşi, Ion Băieşu sclipeşte mereu în paginile sale, atrage simpatia publicului larg, lipsit de cultură, care lasă cartea din mână cu aceeaşi trăire cu care a luat-o din raft.“ Dar totul a pornit în supărarea lui C. Şt., de la o gafă a autorităţilor locale, care au înlocuit Festivalul concurs „V. Voiculescu“ cu Festivalul umorului „Ion Băieşu“. În articolul cu pricina, C. Şt. face şi el o gafă, confundând anotimpul primăvara cu toamna (altfel nu putea să-l asocieze cu marele umorist). Căci, să fie clar, V. Voiculescu s-a născut pe 13 oct. 1884 şi a murit în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. Pe când C. Şt. susţinea altceva (aşa ştia el, întocmai ca „publicul larg lipsit de cultură“ ): „Toamna a murit şi V. Voiculescu şi Ion Băieşu“ (sic!). C. Şt. mai afirmă, în sfâr-

********************************

15

şit: „Într-o cultură provincială sau naţională, era loc pentru amândoi.“ Şi când te gândeşti că aceste gogoriţe au apărut (în Opinia, al cărui patron era. Apoi au fost reluate într-o ultimă carte...) în anul când Ion Băieşu ar fi împlinit 60 de ani. Cum era văzut marele umorist de Fănuş Neagu: „Ion Băieşu este unul din «frumoşii nebuni ai marilor oraşe» – erou în cartea mea cu acelaşi titlu… Pentru că Băieşu râde mereu, eu sunt convins că el va râde şi în clipa morţii (asta spunea Fănuş prin 1979 – n.n.). Fără glumă, aproape toţi umoriştii români de astăzi umblă cu mâinile prin buzunarele lui. Şi el nu vrea să-i prindă: «Ai să vezi, zice, într-o zi, unul dintre ei o să se cureţe cu glume proaste!» Băieşu râde în hohote, mai ales când întâlneşte prostia, boală care, uneori, sare gardul şin grădina cui nu-ţi vine să crezi. Ceea ce mă încurcă la Băieşu e faptul că în dedesubtul fiecărei glume, simt distilându-se o tristeţe fină. Râsul se împleteşte cu un bob de durere-şi nu-i aceasta, oare, masca teatrului din toate vremurile?“ Iar regizorul Geo Saizescu afirmă: „Orice literatură dramatică s-ar mândri să aibă un condei atât de ascuţit într-ale hazului ca cel al lui Ion Băieşu. El are o calitate unică printre comediografii noştri dintotdeauna: acela de a da personajelor sale o individualitate unică, imediat recognoscibilă, venită parcă din realitatea cea mai imediată. Umorul său nu este un joc ieftin de cuvinte, nu este calambur şi extravaganţă de limbaj; umorul lui e adevăr omenesc, un mod de a vedea lumea şi de a medita asupra ei. Chiar atunci când în textele sale absurdul relaţiilor şi comportamentul insolit al personajelor sunt evidente, Băieşu găseşte noi modalităţi de expresie şi răsturnări surprinzătoare de

16

situaţie, care le fac perfect plauzibile, astfel incât publicul său – marele său public – înţelege, se bucură, râde, aplaudă.“ Şi acad. Eugen Simion scria, undeva, despre Ion Băieşu: „A fost un scriitor talentat şi un om fermecător prin inteligenţa lui de bună calitate. Moartea lui prematură (la 59 de ani) a coincis cu apariţia filmului realizat de Lucian Pintilie după Balanţa. Stranie coincidenţă…N-am ascuns simpatia şi preţuirea pe care am avut-o pentru acest buzoian, mic la stat, cu fantezia bogată şi ironia pătrunzătoare. Avea vocaţia prieteniei şi, oriunde se ducea, el găsea prieteni vechi şi statornici şi îşi făcea prieteni noi. Era cunoscut în mediile sportive, avea amici fideli printre pictori şi barmani, cunoştea bine pe oamneii de teatru şi în casa lui (de pe Maria Rosetti) puteai întâlni într-o seară oameni de afaceri din Istanbul, un general şi două trei vedete ale tinerei noastre cinematografii, un nepot din Buzău şi un fin dintr-un cartier bucureştean. Era pentru mine o enigmă faptul că acest spirit risipitor avea timp să scrie (şi să scrie chiar mult) în spectacolul continuu pe care îl dădea şi în care trăia cu bucurie. L-am întrebat într-o zi şi mi-a explicat că se scoală devreme (între 4 şi 5), scrie până la 8-9, apoi pleacă după treburi, precum strămoşii lui, crescători de vite şi mici negustori în târgurile buzoiene!… Treburile îl duceau, în aceeaşi zi, pe Ion Băieşu la Casa Scriitorilor, la un meci de fotbal, la instituţia de cultură numită Moldova, unde bea o bere cu sectoristul, la Teatrul Naţional, asista la o repetiţie, şi, inevitabil, drumurile scriitorului treceau în aceeaşi zi şi pe la Bufetul de la Şosea, opera arhitectului Mincu, acolo unde

***********************************

Almanah 2008

avea întâlnire cu Fănuş Neagu, cel mai bun prieten al său… Împreună, formau un cuplu original şi, cine va scrie istoria vieţii literare postbelice, trebuie să acorde un spaţiu larg acestor amici inseparabili, plini de haz, cu o ironie muşcătoare, «petrecăreţi», în sensul nobil al lui Anton Pann… Ei şi alţii (de la Nichita Stănescu la N. Velea) fixează un stil de viaţă într-o epocă austeră, plină de constrângatoare programe privitoare la etica şi echitatea «omului nou». Ion Băieşu şi amicii săi voiau să trăiască însă după stilul vechi şi au reuşit, în bună măsură, ocolind cu abilitate preceptele moralei oficiale. Nu este, evident, numai petrecerea. Este, înainte de orice, opera literară, remarcabilă într-o generaţie (generaţia ’60), care a schimbat faţa literaturii române după cel de-al II-lea război mondial. Contribuţia lui Ion Baieşu este mai mult decât notabilă, el se impune într-un gen în care s-au încercat mulţi şi unde străluceşte modelul lui I. L. Caragiale. Avea însuşirile necesare pentru a reuşi: fantezie comică, perspicacitate de moralist, capacitate de a trăi în mai multe registre afective, simţ al oralităţii şi, mai ales, acea uşurinţă de a inventa subiecte simple din observarea vieţii comune. Băieşu este şi el, ca mai toate spiritele comice, un auditiv, are urechea fină şi prinde uşor vorba colorată a lui Mitică din generaţia socialistă, în fine, simte şi el violenţa, vulgaritatea, grotescul din existenţă şi, pornind de la ele, construieşte fantasma unui comic ce se cunună cu absurdul…“ La începutul lui 2008, Ion Băieşu ar fi împlinit … 75 de de ani. 

Renasterea , Buzoianã

Horia BĂESCU

Mozaic Soluţii eficiente pentru speranţe măsuri luate pro, jocuri în tăcere Creşteri şi reduceri mai încolo intrări la apă şi treceri pe roşu emisiuni boante pe cablu echilibristul o bagă pe mânecă ca mod de exprimare şi ridică din umeri cu forme în regulă predispus la cădere într-un rol secundar.

********************************

17

Poem de sete Apa râzând de gâtul însetat chiar dacă-şi poartă firul prin noroi o face leac de stins şi vindecat şi-o limpezeşte setea arsă-n noi Pe dinăuntru plâng ca un ulcior şi-s blestemată-n sete să tânjesc, că n-am aflat pe lume un izvor să stingă rugu-n care locuiesc.

Poem cu brumă O floare a toamnei am rupt şi-o privesc – în ea chipul meu a-n florit; şi brumă şi rouă-n petale sclipesc, un plânset sub râs învelit.

în toamnă vrei fructul nu floarea… Doar bruma iubeşte acele grădini Sfinţindu-le-n alb disperarea

Praful şi greaţa Mama priveşte de sus, dintre cărţi, cu un aer de Giocondă sentenţioasă; ironizează ordinea din casă, roboata mea muierească, noul „Ariel“ de albit cearşaful… Gura ei închisă pe veci parcă ar vrea să vorbească, să preamărească p r a f u l… L-a iubit pe Stalin neştindu-i crimele viaţa lui odioasă

l-a iubit pe tata şi el a înşelat-o cu servitoarea din casă; a iubit comunismul şi el i-a frânt gâtul şi viaţa… Gura ei închisă pe veci Preamăreşte g r e a ţ a.

Ludică Totul este bolnav – focul de regele Phyrus, calculatorul de virus, rădăcina de pom Şi Dumnezeu de om. Se moare blând, trece trupul dintr-o clasă în alta sfidând sufletul repetent…

Culoare-i răsfrânge şi scrum: văpaie din galben şi scrum: „Culege“ –şopteşte-nflorind disperat, „căci nu vor mai fi flori de-acum“.

Dar şi el e bolnav de timp, de loc, de spaţiu, până la disperare până la satiu de JOC.

„Culege“, dar ochii se uită străini –

A urmări regele cu nebunul e ca şi când ai juca într-unul…

18

***********************************

Almanah 2008

Fişă de cadre cinstită Sufletul meu plânge ca Ioan Vodă cel rupt de cămile – de-o parte, sângele mamei sânge jumătate elin, jumătate din gropile Brăilei; de alta sângele tatii subţiat de popime şi-nvăţători… Oare ei s-au iubit? Oare am fost concepută în zori? De la cine am cruzimea luminii? Dar gingăşia? De la cine am luat patima? De la cine trufia? Cui datorez despicatul firului în patru? Cui sinceritatea? Cui laşitatea? Cui jocul de teatru? Cui modestia? Cui găunoasă emfază? Prostii… Mi-au dat o singură viaţă Şi cusururi o groază. S-au despărţit urându-se din iubire, hăcuidu-mi sufletul peste fire… La nord – sunt toată fiord; la sud – zâmbet cinic şi crud; la apus – gând duios şi nespus; iar la răsărit – dor, dor şi iar dor, pustiit, ne-nplinit… Asta sunt – fiere şi miere, doar sfâşiere în nopţi şi zile ca Ioan Vodă cel rupt de cămile.

Renasterea , Buzoianã

Neîmpăcată De oriunde priveşti, spre oriunde te duci, e un cimitir lipovenesc fără flori pe morminte doar cu stânjeneii albaştri şi pir verde cotropind spaţiul dintre cruci… Albastru şi verde cu ochii fericiţi ai morţilor împăcaţi cu ţărâna şi cu uitarea, nemaiconjugând a câştiga/ a pierde. Doar eu cu doliul meu de neagră floare vin să stric jalnica împăcare eu – cea neîmpăcată,

fiindcă nu-ţi voi fi alături vreodată nepotrivindu-mă cu pacea ţărânii, cu viermii ei hămesiţi, coropişniţele ei rozătoare. Foc, doar foc m-a ars la uşor şi la greu, semne de foc au fost scrise în carnea mea trecătoare, în firea, în cântul, în numele meu. Şi într-o zi, Neiubind ţărâna/cărările Simplă cenuşă voi fi, Măruntă cenuşă voi fi Ca semn că mi-am ucis De bunăvoie culorile, Pentru a aparţine totuşi acestei lumi cenuşii, nesfârşite cenuşii…

********************************

19

Caragiale ş i Buzăul

„CONFERENŢA“ A PATRA (Antamată şi abandonată)

 Emil Niculescu evenit (octombrie-noiembrie 1894) antreprenor al restaurantului din gara Buzău, Caragiale primeşte din partea intelectualilor indigeni un spontan şi prompt semn de preţuire: la 13 noiembrie 1894, membrii ateneului local l-au proclamat „«în unanimitate» membru fondator“ (1), concedând că nu întârziase prea mult de la fondarea acesteia – filiala Societăţii „Ateneul“ luase fiinţă,

D 20

prin iniţiativa lui B. Iorgulescu, la 8 decembrie 1893, şi, conform regulamentului, îşi ţinea şedinţele la Liceul „Al. Hasdeu“ şi sala de spectacole a teatrului „Moldavia“. Repede dumirit asupra punctelor de foc ale zilei şi locului, scriitorul, consimţit în negustor, programat a conferenţia, la începutul lui februarie 1895, schimbă tema („Tehnica prozei“) cu o alta, a cărei plajă de aşteptare era (şi rămâne) mult mai generoasă: „Cauzele prostiei omeneşti.“ Pe 15 martie 1896, la vreun semestru de la falimentul repetitivului întreprinzător, era „bifat“ cu o disertaţiune despre „Seriozitate şi prostie“, iar cea de a treia intervenţie se consumase la sfârşitul lui ianuarie 1897 şi avea drept subiect „Opiniunea publică“; presa („Curierul satelor“, 2 februa-

***********************************

Almanah 2008

rie 1897) spicuia din numita prestaţie: „Nu există Opinie publică, (…) ci numai opiniuni individuale. (…) Opiniunea publică trăieşte după, iar nu cu noi în timpul nostru. Noi nu admitem decât opiniuni individuale şi nimenea, dar absolut nimenea nu e obligat să le primească sau să ne oblige să o primim pe a altuia“.(2) Conferenţiarul va agrementa expunerea cu exemple „istorice, practice şi familiare“, între evaluările demersului pe care tocmai îl gira cu nonşalanţă figurând şi observaţia: „Întro serată literară, opiniile cele mai sincere sunt adesea căscăturile.“ Scriitorul va mai glosa pe subiectul propus buzoienilor, cu diverse alte prilejuri: „Eu mă înclin în faţa principiului sacru al libertăţii opiniunilor, dar nici în ruptul capului nu pot admite obligativitatea lor“; „Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii.“ Dar iată că, în primăvara lui 1900, autorul „Scrisorii pierdute“ primeşte o depeşă de la actorul Const. Ionescu, cel care, în 1891, cerea directorului Teatrului Naţional, Gr. C. Cantacuzino, să-i acorde rolul Cetăţeanul turmentat, „ce n-a mai fost jucat de cât de regretatul M. Mateescu“, cu invitaţia de a conferenţia la Buzău. Epistola actorului s-a pierdut, dar a rămas răspunsul „andrisantului“, datat 17 mai 1900. Din start se simte că propunerea este binevenită, picând pe oarecare strâmtoare financiară, explicabilă şi prin observaţia lui Dan C. Mihăilescu: „Caragiale nu este doar cel mai sociabil scriitor român, ci şi cel mai mare, poate, tocător de bani dintre literaţii noştri“ (3); nu atât de deşelat de datorii încât să se predea cu arme şi bagaje:

Renasterea , Buzoianã

„Stimate amice, Mi-ar conveni grozav pe aceste vremuri de criză, să pot realiza ideea dv. Şi de aceea mă grăbesc a vă răspunde. Iată cu ce condiţii aşi ţine o conferinţă şi aşi lua parte la una.“ Metodic, chibzuit, de parcă nu ar fi fost actantul atâtor afaceri á la Zorba Grecul, sau tocmai pentru a-şi scoate pârleala – tot păţitu-i priceput! – scriitorul detaliază pe puncte, nemţeşte: „1. A-şi face «lecturi umoristice» (aşa ar trebui pus pe afiş). Aceste lecturi, cu o introducţie, ar ţine 1 ½ până la 2 ceasuri. Lucrul acesta l-am făcut la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Brăila, Galaţi, Ploeşti, şi constat că place mai mult decât toate conferenţele savante.“ Savantlâcul rânced şi preţios, gongoric şi fad fusese aşezat la stâlpul infamiei, încă din paginile primei serii a revistei „Moftul român“ (nr. 7, 19 februarie 1893), speciei numite în scrisoare rezervându-i-se dispreţul aferent: „Savantul. Moftangiul ştiinţific este sacrosanct. Nici un guvern nu cutează, nu gândeşte măcar să se atingă de el şi de institutul lui; sunt lucruri inviolabile: ar fi un guvern care vrea să stingă lumina, să arunce România în obscuritate! (…) Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statua încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei şi la apoteoza sa a acestui mare luptător naţional în ogorul ştiinţei române“. Cât priveşte amintirile plăcute ale lectorului/conferenţiarului, una măcar, amintită de D.Teleor, amic şi confesor, tipărită în almanahul „Minerva“ pe 1911, sub titlul „O conferinţă a lui Caragiale la Galaţi“, nu era foarte confortabilă; datată ca petrecută cu vreo zece ani în urmă, nara modul în care

********************************

21

scriitorul marşase la propunerea unui impresar italian, ce-l amăgea nu doar cu mirajul succesului dar şi al unui important pot, ce putea fi lejer „umflat“, într-un oraş mare de provincie, cum e Galaţiul, „port la Dunăre, cu grânari, cu docuri, cu negustori bogaţi.“ Mai mult, broscarul, dacă primea dezlegare şi hârtie la mână, dădea în avans o sută cincizeci de lei. După o lună, când soseşte cu impresarul în urbea portuară, e întâmpinat la gară de „o mică manifestaţie de dragoste din partea dăscălimei de toate gradele“ şi cazat la hotel Pavlu, cel mai luxos. Biletele se vânduseră şi se mai vindeau la capul gol; când şi când, Caragiale întreba managerul care este reţeta, pentru a antecalcula profitul, scăzând, cum fusese înţelegerea, 35% din încasări. Răspunsul, invariabil, era că socotelile se vor regla „după conferenţă“.Cum oraşul fusese împânzit cu afişe, pe ultima sută de metri se înghesuiau acei ce încă nu-şi rezervaseră plăcerea cu anticipaţie: „La casă era o îmbulzeală nebună; biletele se sfârşiseră şi casierul, adică italianul, vindea acum bilete scrise de el cu creionul pe hârtie albă.“ În fine, după regalul oferit asistenţei, unde „şi-a presărat cuvântarea-i cu anecdote, cu satire, cu poezie, cu observaţii de moravuri, cum numai el ştia s-o facă“, scriitorul se îndreaptă către casierie/trezorerie: „Aci, întuneric, beznă. La hotel i s-a spus că italianul

22

a plecat cu bagajul său la Bucureşti, cu trenul de nouă şi jumătate. N-a lăsat nimic, nici o vorbă. A doua zi a plecat şi Caragiale, foarte deziluzionat…“ (4) Cum tot deziluzionatul e „prudinte“ (cine s-a „ars“ e gata a deveni “cetăţian pompiar“), în “contractul“ pe care îl propune lui Const. Ionescu, scriitorul stipulează la punctul 2: „Pentru că trebuie să câştig minim 200 lei. În caz că nu puteţi monta o aşa afacere, bine. Îndată ce-mi trimiteţi 100 lei avans, cu condiţia ca restul de 100 să mi-l garantaţi a mi-l da înainte de conferinţă, acolo, la Buzău, mă pun la tren şi viu. Afară de asta, trebuie să-mi precizaţi ziua, căci n-am vreme de perdut, viu, ţiu conferenţa şi, cu trenul de spre ziuă, măntorc la slujbă. Astfel dar ar fi preferabil să fie fixată conferenţa pentru o duminecă sau zi de sâmbătă, şi să-mi scrieţi din vreme.“ Înainte de a epuiza punctul doi, ar fi nevoie, totuşi, de nişte precizări: Caragiale realizase, se pare, podul Bucureşti-Washington prin pragmatismul yankeu afişat (time is money) şi, în

***********************************

Almanah 2008

paralel, o excesivă „scrofulozitate“ la datorie. Or, în urma intervenţiei lui Maiorescu, la 8 iunie 1899, generalul George Manu îi acorda scriitorului postul de registrator clasa I în administraţia centrală a Regiei Monopolurilor Statului, funcţie excesiv de modestă pentru cel care fusese, în urmă cu un deceniu, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti. Caragiale nu socotea noua slujbă ca un hatâr, adoptând o totală lejeritate faţă de obligaţiile de serviciu. Generalul, sesizat asupra „chiulangiului“, îl va fi chemat „la ordine“, episod povestit de însuşi scriitorul, pe la 1908, ziaristului Emil Nicolau: „– Ce slujbă ai şi d-ta, d-le Caragiale? Întrebă generalul ministru pe subalternul său. – La drept vorbind, nici una, replică maestrul. – Cum nici una? se răsti marele om de stat, care pe cât era de aspru, tot pe atât era de bun. – Spun adevărul. Eu sunt scriitor şi mi s-a dat acest post ca să îmi pot duce

Renasterea , Buzoianã

traiul. Şi tot ciocnindu-se ministrul cu regizorul, Caragiale îi trânti ferm fraza: – Dacă credeţi că, prin procedura mea, Statul suferă mari pagube, vă rog domnule ministru, să-mi primiţi demisiunea… Generalul zâmbi şi îi replică: – Pune hârtia asta în buzunar. Şi în loc să scrii cifre în registre, scrie mai bine o piesă frumoasă.“(5) Sinecura de la Regia Monopolului Tutunurilor îi va fi retrasă, la 1 aprilie 1901, de către ministrul finanţelor, Dim. A. Sturdza, vechi inamic, ce, la 1891, influenţase votul pentru a nu fi premiat de Academie, căreia-i înaintase spre atenţie şi premiere volumele „Teatru“ şi „Năpasta“. Menajând orgoliul actorului faţă de suma de precauţii luate, aruncă vina asupra târgoveţilor, adică a societăţii: „Nu de buna voastră credinţă mă îndoiesc (cerând „avansul şi plata înainte“, n.m.), Doamne fereşte să fiu aşa de nepoliticos cu buni prieteni, mă îndoiesc de siguranţa afacerii.

********************************

23

Aşa cum pun eu condiţia, suntem siguri că şi eu şi voi nu ne amăgim denchipuiri, şi că nu viu decât dacă mijloacele sunt deja găsite – adică viu când ursul e împuşcat, nu e în pădure. Complimente lui Scutaru, Perşinaru, şi d-tale o strângere de mână Caragiale“. (6) În ce priveşte desele schimbări de umoare ale risipitorului de spirit şi parale, chiar la 17 martie 1900, într-un interviu cu Emil D. Fagure, derula, în scurt, stări proprii celor ce, la parcul de distracţii, urcă în trenuleţele programate pe „munţii ruseşti“: „– Am citit c-ai fost la Brăila şi ai făcut o lectură brăilenilor. – Au râs, mă, mai cu chef ca la cea mai bufonă comedie. – Cred – Dar şi eu eram dispus… – Atunci – înţeleg şi mai bine. … Dar deodată zâmbetul dispare de pe buzele maestrului, o mişcare nervoasă face să-i sară pince-nez-ul din nas, ochii lui Caragiale devin mici şi pe frunte citeşti adevărata îngrijorare. Caragiale îşi trece mâna peste frunte şi-mi zice oftând: – Stăm prost cu starea financiară a ţării. Trebuie să băgăm mai bine de seamă… Sindicatele de bancheri… Maestrul e vizibil afectat. Aşa e: viaţa nu e o continuă «şezătoare».“ Criza, pe care o acuza Caragiale la începutul rândurilor expediate actorului Ionescu, chiar se derulase şi avea un nume: A. Hallier. Francezul contractase cu guvernul român, la 1896, execuţia lucrărilor din portul Constanţa, la un preţ mult peste cel propus de Anghel Saligny. În decembrie 1899, statul (abia atunci) ia în calcul oferta constructoru-

24

lui podului de la Cernavodă, dar bulgărele de zăpadă îşi începuse, deja, rostogolirea, bancherii francezi punând drept clauză a împrumutului de 175 de milioane, de care România avea nevoie, rezilierea amiabilă a „afacerii Hallier“. Arbitrajul juridic urma să fie asigurat de partea franceză prin avocatul Raymond Poincaré, o celebritate a baroului parizian (viitor prim ministru şi preşedinte, 1913-1920). Pe lângă faptul că situaţia era umilitoare, afrontului i se adăuga, prin renunţare la contract, o consistentă despăgubire – peste 6.000.000.000 lei. Guvernanţii liberali agitaseră presa, distribuiseră manifeste, activaseră opinia publică, astfel că, la 1 martie, când a început procesul, în localul Curţii de Conturi, bruiajul mulţimii adunate jurîmprejur împiedica desfăşurarea şedinţelor. La cea dintâi cuvântare a lui Poincaré, publicul a dat năvală în sală, prilejuindu-i avocatului o iritată şi inubliabilă observaţie: „Nous sommes au portes de l’Orient , ou tout est pris à la légère“. Replica va deveni motto-ul romanului „Craii de Curtea Veche“ al fiului cel mare, Mateiu, pe care Caragiale l-ar fi dorit jurist sau ofiţer. Criza era legitimată, şi, poate, şi reacţia scriitorului, ce nu deriva dintr-o ipohondrie curentă, nici din inapetenţa sondării/accesării zonelor grave ale existenţei, chiar după o „forfotă“ nocturnă prin locante cu amicii (atitudine imputată, epistolar, de DobrogeanuGherea); prezumţiile unor carenţe de adaptare la situaţiile „serioase“, cum formulează şi Paul Goma („Din câte se ştie despre omul Caragiale se poate alcătui portretul unui ins care, atunci când

***********************************

Almanah 2008

este pus în faţă cu tragicul, reacţia lui… cade în comic – vorbesc mai ales de crizele sale de mizantropie, spaimele lui – care, cu toatele, nu ies din… gulerul halbei (era să spun: al ţapului) cu bere.“ (7) În vremuri de şi mai profundă criză istorică, aşa cum au fost cele ale terorii staliniste, după o mărturisitoare a epocii, teama are virtuţi regeneratoare, este un indiciu de civilizaţie: „Frica înseamnă rază de lumină, voinţă de viaţă, autoafirmare. Este un sentiment profund european. El este educat de respectul de sine, de conştiinţa valorii proprii. Omul ţine de ceea ce este al său şi se teme să nu-l piardă. Între frică şi speranţă există raporturi de reciprocitate.“ (8) Din multele testimonii ale virtuţii de lector a scriitorului, selectăm nişte rânduri ale lui St. O. Iosif, cel abia bucureştenizat, care, înainte de a-i face cunoştinţa, îl vede „din sală“: „Parcă-l văd. Apare pe scenă, cu pălăria dată pe ceafă, cu ochelarii pe nas, cu mâinile la spate, şi înaintează sprinten la rampă. Se uită puţin în sală – era un dezastru ! Sala, cel puţin pe trei sferturi goală. Da, nu mint, aşa de mare interes arăta publicul bucureştean pe vremea aceea literaturii noastre naţionale şi celei mai înalte expresii ale acestei literaturi, încât, deşi afişe mari tipărite pe zidurile capitalei anunţaseră că marele Caragiale va citi câteva din nuvelele sale la Ateneu nimeni nu venise. Caragiale se uită peste ochelari, zâmbind, şi zice : – A, prea bine ! Suntem în familie, care va să zică ! Cu glas sonor prinse apoi să cetească. Ce-a fost atunci, n-am să uit

Renasterea , Buzoianã

niciodată ! Ce vervă diabolică, câtă strălucire în priviri, ce gesticulaţie extraordinară, ce manifestare superioară a genialităţii. Steteam mut şi tremurând de emoţie la stal, când, deodată răsună glasul lui spart şi răguşit: – Daţi-mi o ţigară, frate! O ţigară! Zece mâini se întinseră totdeodată spre el şi-i oferiră ţigara cerută. El o prinse şi, după obiceiul lui o mângâie puţintel mai întâi, apoi trase chibritul pe pantaloni şi o aprinse şi o fumă cu sete. Pe urmă începu din nou să cetească. Cred că un mag din zilele vechi nu putea să cetească cu mai strălucită vervă“. (9) Exista însă şi celălalt Caragiale, demoniacul, văzut şi suportat pe propria-i măsură a orgoliului literar de N. Iorga: „Urmaşii cari n-au văzut şi ascultat omul,(…) cu ochii în care fulgerau flăcări ciudate, de ironie şi înduioşare, de admiraţie şi pornire distrugătoare,acest om cu impresionantul glas de impunere a credinţelor şi capriciilor sale,cu gesturi stăpânitoare, zguduitoare, nimicitoare ale unui genial actor, acest spirit plin de intenţii ironice şi de capricii rafinate, capabil de elementare asalturi crude, de entuziasmuri oarbe, de neînduplecată negaţie provocatoare, azi într-un fel, mâne în altul, cu totul opus, totdeauna , ca poezie, ca glumă corosivă, mai presus de măsura obişnuită a fiinţei omeneşti“.(10) În (bildungs) romanul „În preajma revoluţiei“, C.Stere îl are, între personajele „cu cheie“, pe poetul Osmanli = Caragiale, în delicatul moment când este invitat, fără „renu-

********************************

25

meraţie“, să conferenţieze, în oraşul Z, undeva prin nordul Moldovei, probabil Fălticeni, la Ateneul „Cristophor Arghir“ (id est, N. Iorga, după decodarea lui Ovid S. Crohmălniceanu) ( 11) chestiune care îi dezvoltă o înaltă indignare „– Auzi, frate, bestii ! – exclamă el, (…). Să conferenţiez eu pentru vitele astea, care, desigur, n-au citit un vers din poeziile mele?!… În scop de bi-nefa-ce-re ?…Eu !…care nu pot cumpăra o pereche de ghete pentru biata nevastă-mea !… Eu, ale cărui cărţi sunt roase de şoareci, în timp ce Arghir suge zeci de mii din budget pentru o maculatură idioată şi odioasă ? A !… Las’ că am să am să le con-fe-ren-ţi-ez eu!“ Drept care, într-o intemperioasă seară hivernală, când comitetul de organizare, cam dârdâind, îl aşteaptă la peron, spre a-l conduce la sediu, care conţinea „femei decoltate şi înarmate cu toate farmecele naturale şi artificiale, bărbaţi în uniforme strălucite sau smockinguri şi redingote solemne“, scriitorul coboară „ostentativ“ de la un vagon de clasa a treia, ia o trăsură şi mai apare doar la Ateneu, unde îşi face apariţia mizerabilist, „cu pălăria şi mantaua împestriţate de fulgi de zăpadă“, degajându-se de pălărie, manta şoşoni, până la tribuna, de unde, după salutările onctuoase aduse asistenţei, îşi face „autocritica“: „Vă cer iertare pentru întârziere. Dar şi în sala aceasta care străluceşte nu numai de ochii arzători ai fermecătoarelor audiente, ci şi de nestematele ce le împodobesc, va fi poate înţeles sărmanul poet care, spre a-şi aduce prinosul filantropiei dumneavoastră, a fost silit să caute un împrumut ca să-şi poată

26

acoperi cheltuielile călătoriei…“ După care urmează un tur comparativist de forţă: „Ştiţi că mă stabilisem la Berlin. Nu în căutarea unei vieţi de lux şi de plăceri, ci din nevoia de a-mi asigura vreo posibilitate de muncă liniştită… Căci oraşele noastre nu sunt centre de activitate intelectuală, – ci, cel mult, nişte lupanare şi localuri de chefuri. De dimineaţă şi până-n noapte târziu şi până-n zori de zi, hărmălaie, chiote, uruit de trăsuri…Dar la Berlin? Îndată cu amurgul auzi: hur, hrrr !, hrrr !… obloanele de fier ale magazinelor sunt lăsate în jos; şi liniştea se coboară peste oraş. Muncitorii au ceasul lor de odihnă, gânditorii şi poeţii linişte pentru opera lor creatoare…“ Este momentul când simulează o reconfirmare a celor relatate, cu atât mai dureroasă cu cât se vede, încă o dată, insultat: „conferenţiarul se opri brusc şi cu o privire fioroasă spre fundul sălii, începu să zbiere, trântind cu ambii pumni în masă: – Dar dumneata de colo, de ce râzi, domnule ? Am venit eu ca să vă conferenţiez pentru binefacerea voastră, ca să vă bateţi joc de mine ? Ce-i asta, o capcană ? M-aţi atras în cursă, că sunt poet sărac? Ha !…Să vă fie de bine ! Adio…Adio ! Fi-lan-tro-pilor! Îşi apucă gemând de furie, mantaua, pălăria, fularul, şoşonii, bastonul şi ca un uragan se aruncă spre uşa de ieşire.“ Consternare generală, confuzie, vreme în care Osmanli şi cinicul său amic Knix se tăvăleau de râs la „Berăria Centrală“, al cărei proprietar, respectând setea de repaos a scriitorului, „nu îndrăzni să-şi închidă stabilimentul noaptea întreagă şi adormi la tejghea.“ (12)

***********************************

Almanah 2008

Chiar şi pentru Knix, care văzuse şi auzise multe , aici, la porţile Orientului, Osmanli sărise calul: „Dar sălbatec ai mai fost! Straşnic! Bre, bre, bre ! Prosit!“ La apariţia cărţi lui C. Stere, în 1935, Şerban Cioculescu relativiza viziunea/versiunea nou intrată pe piaţă: „Pentru istoriografii literari scenele cu Miron Osmanli sunt o contribuţie la cunoaşterea acelui Caragiale pitoresc, exterior, verbal, pe care l-a frecventat d. C. Stere. Nu este Caragiale întreg, dar este acel Caragiale care s-a manifestat public strident…“ (13) Complimentele din finalul „regulamentului“ de participare la Ateneul buzoian se voiau o delicată atenţiune faţă de foştii „colegi“ de la filiala judeţeană: Gheorghe Scutaru era unul dintre cei trei vicepreşedinţi şi conferenţiase, în februarie 1894, despre „Apa în menaj şi industrie; apa de alimentare a oraşului Buzău“, iar A. Perşinaru, după nume, provenind de pe undeva din plasa Tohani, de lângă Mizil, dizertase, în februarie 1896, „Despre invenţii“(14). În ce priveşte conferenţiarul, rezerva nu are o relevanţă majoră. În septembrie 1899, Caragiale „antamează“ un contract cu ziarul „Universul“ pentru un foileton săptămânal, în bună măsură, cele care vor deveni „Momentele“. Tirajul ziarului, rubricile de publicitate şi reclamă îngăduiau remunerarea convenabilă a colaboratorilor de marcă. Lui Caragiale, Luigi Cazavillian, proprietarul gazetei, îi fixează un onorariu de 25 de lei pe foileton. Scriitorul – notează monografistul Ion Roman, „şi-a predat colaborarea săptămânală timp de aproape un an şi jumătate cu o regularitate de ceasornic

Renasterea , Buzoianã

elveţian“. (16) Ultima noapte a lui Caragiale, testează mezinul Luca, a avut şi un oarecare caracter bilanţier; „În anii cei mai buni, reţeta totală era de 2300 lei. Şi a încheiat: Am muncit o viaţă întreagă ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat în mine un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui“. (17) Disponibilizarea scriitorului din funcţia de registrator la Monopolul statului, la 30 martie 1901, îi prilejuieşte un articol în „Moftul român“, unde îşi deconfidenţializează salariul: 389,50 lei brutto lunar; 400 de lei, fără T.V.A., ce urmau a fi primiţi pentru lectura de la Buzău, aveau, o anume forţă expresivă. Nu se poate trece cu vederea patenta/invenţia lui Caragiale, un pedant al

********************************

27

gramaticii şi logicii, poreclit şi Moş Virgulă, care cerea „avansul“ şi „restul de 100“ (plata) „a mi-l da înainte“; în chestiuni de „visterie“, nici dumnealui nu se mai crampona de vreo, a se scuza rima, tautologie. 

Ion NICOLESCU –

Note: 1. Ion Şt. Moldoveanu, „Monografia Liceului B.P. Hasdeu din Buzău 1867-1967“, Editura „Litera“, 1974-1984. 2. Gabriel Cocora, „I.L. Caragiale şi Buzăul“ m. Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu“, 1995, p. 22. 3. I. L. Caragiale, „Publicistică şi corespondenţă“, Ediţie îngrijită de Marcel Duţă, studiu introductiv de Dan C. Mihăilescu, Editura „Grai şi Suflet-Cultura Naţională“, 1999, p. XI. 4. D. Teleor, „Sonete patriarhale. Scene şi portrete“, Editura „Minerva“, 1981, p. 342-345. 5. Marin Bucur, „Opera vieţii. O biografie a lui I. L.Caragiale“, Vol. 2, Editura „Cartea Românească“, 1994, p. 100. 6. Ion Luca Caragiale, „Opere“, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Editura pentru Literatură Naţională, 2004, p. 603-604. 7. Paul Goma, „Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor“, Oradea, Editura „Multiprint“, 1995, p. 280. 8. Nadejda Mandelştam, „Fără speranţă. Memorii“, Editura „Polirom“, 2003 , p. 58. 9. St. O. Iosif, „O amintire“, în „Opere alese “, Vol. 2, Editura pentru Literatură, 1962, p. 447. 10. N. Iorga, „Oameni cari au fost“, Vol. 1, Editura pentru Literatură, 1967, p. 319. 11. Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura română între cele două războaie mondiale“, Vol. 1, Editura „Minerva“, l982, p. 379. 12. C. Stere, „În preajma revoluţiei“, Vol. 3, Editura „Cartea Românească“,1993, p. 131-133. 13. Z. Ornea, „Viaţa lui C. Stere“, Vol. 2, Editura „Cartea Românească“, 199l, p. 583. 14. Valeriu Nicolescu, „Pagini de istorie culturală (Buzău-Râmnicu Sărat)“, Buzău, Editura „Alpha“, 2004, p. 115 – 116. 15. Ion Roman, „Caragiale“, Editura Tineretului, 1964, p. 238. 16. Ion Roman, op. cit., p. 230-231. 17. Ion Roman, op. cit., p. 344.

28

a doar 18 ani, viitorul poet Ion Nicolescu pare să fi dat mari bătăi de cap celor care aveau sub vizor activitatea membrilor Cercului literar „Al. Sahia“, condus o bună vreme de ing. Gheorghe Ceauşu, un inimos animator cultural buzoian al anilor ’60. Una din „isprăvile“ tânărului poet rebel Ion Nicolescu este consemnată în Caietul literar nr. 2 din octombrie 1961, o broşurică dactilografiată pe foiţă subţire, din al cărui sumar amintim:  Gh. Ceauşu – poezia „Lenin“  N. Stancu – „Cerul e senin“ (proză)  Gh. Istrate – un grupaj de versuri intitulat „Inima Bărăganului“  Mihai Boghiţoi – M-am născut în iarnă (versuri)  Constantin Nancu – „Ciuta“ (versuri). Caietul se încheia cu un soi de raport de activitate prin care se analiza activitatea membrilor cercului literar „Al. Sahia“, pe luna octombrie a anului 1961, din care desprindem câteva aprecieri ale ing. Gh. Ceauşu: „În cele patru şedinţe care s-au ţinut în cursul

L

***********************************

Almanah 2008

Poetul rebel al Cenaclului „Al. Sahia“ lunei octombrie – săptămânal, miercurea la 18,30 – s-au cetit 14 poezii şi 3 lucrări în proză. Poeziile au fost semnate de Elena Pruia, N. Manolescu, Ion Nicolescu şi Gh. Istrate, iar lucrările în proză de Mircea Ichim şi Nicolae Stancu. Contribuţii preţioase au adus în discuţiile purtate tovarăşii: Dumitru Nistorescu, C. Nancu, Eugenia Costea, M. Boghiţioi şi Gh. Ceauşu“. Ieşirile în teren al cenacliştilor sunt şi ele semnalate astfel: „Tot în cursul lunei octombrie s-a prezentat la staţia de radioficare o emisiune de versuri originale şi s-a făcut o ieşire în teren la căminele culturale din comunele Padina şi Căldărăşti“. După caracterizările pozitive privind prozele semnate de N. Stancu şi îndemnurile încurajatoare la adresa poeziilor semnate de „un tânăr ţăran muncitor, Ion Minculeţ“, din Niculeşti, o localitate de pe Valea Slănicului, atenţia se îndreaptă spre junele aspirant la muza poeziei, Ion Nicolescu, care face notă discordantă de ceilalţi membri ai cenaclului ale căror lucrări se situează „în cadrul literaturii categoric militante“. De altfel, opiniile cenacliştilor despre lucrările acestuia se rezumă la următoarele: „Ultimele poezii citite de Ion Nicolescu au fost aspru criticate de membrii cercului. Mesajul adus de versurile lui, dacă se poate vorbi de un mesaj, este al unui suflet bolnav, desprins de realitatea înconjurătoare. Ermetice şi uneori cenuşii, versurile nu au nimic comun cu literatura pe care oamenii muncii o cer de la un tânăr scriitor. În plus, atitudinea de respingere grosolană a îndrumărilor ce i s-au dat constituie un fapt deosebit de îngrijorător“. Desigur, viitorul autor al numeroaselor volume de poezie, poet cu largă rezonanţă în literatura română, se va zbate între versul de sorginte populară şi un suprarealism ciudat, cu efecte notabile. Iar faptul consemnat nu a fost decât o filă de istorie literară.

 Viorel FRÎNCU

Renasterea , Buzoianã

Cântul XII urmează-mă aşa cum sunt nebun şi singur ca un sfânt rămâi acolo unde eşti în ochii mei nepământeşti a fost aşa să ne lovească cu mâna sa dumnezeească o clipă-n care ne-am uitat în dumnezeu adevărat în bietul trăgător de sfori care ne-aruncă tuturor un vis mai mare sau mai mic din tolba sa cu mult nimic

Cântul XIX miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi miroase de-ţi vine să mori de-ţi vine aşa să te-ntinzi peste munţii Carpaţi ca un aer nepieritor şi-ţi mai vine să plângi peste munţii Carpaţi până la ultima picătură poate că munţii aceştia Carpaţi sunt sufletul nostru la gură

Cântul XXV ţara noastră-i ţara noastră dulce pajişte albastră aripă sculptată-n dor de lumina ochilor dacă-i dor nu-l stingi cu apă dacă-i timp nu-l poţi întrece dacă-i gând nu-l poţi străbate noi suntem români noi suntem români ca brazii noi suntem români ca grâul noi suntem români ca focul noi suntem români ţara noastră e a noastră vârf de jale şi de dor dulce arşiţă albastră ca lumina ochilor

********************************

29

Cântul XXXII alcool absurd de cantilenă suavul cerbere va bea cabriolete fumegânde în uniformă de cafea la defilarea tristei spade un clopot magic colorat ecou viorii pasagere orgoliul verii s-a visat de-atâtea ori prind sarcofage robe serafice de dinţi erai naiv ca o gondolă pe buza ochilor arginţi acum te duci cocor albastru albastra lume te săgeată frumos pe frunze de siliciu doarme o lebădă fregată doarme un ochi de becaţână pe geana sufletului fals în praful vesel al tăcerii acordă lâna timpul vals o clipă cât mai eşti puternic trandafiriu şi pitoresc adormi şi tu într-o oglindă de spadasin să adumbresc ne vor privi cochilii mute vagabondând un ros penaj dar cine poate să ne smulgă acest al morţii tatuaj

Cântul LXII poeţii nu sunt mercenari şi nu-i vei cumpăra la piaţă fiindcă ei nu sunt mercenari ei de la moarte cer doar viaţă câţi au murit nebuni şi tineri atâţia câţi au fost poeţi dac-au murit nebuni şi tineri trecând prin moarte cu dispreţ exist-o punte de dulceaţă între poeţi şi omenire şi toţi poeţii se răsfaţă trecând-o în închipuire

Cântul LXXX eu ştiu ce-i o odă şi când a-nceput dar odele vin de la sine aşa cum eu însumi şi de bună voie m-am ridicat din mulţime poeţii-s omagiul acestei planete pe care se-ntâmplă şi crime pe care se-ntâmplă şi altceva decât generoase fapte de rime popoarele lumii fac mari sacrificii şi-şi pot permite să aibă poeţi să nu pierdem timpul cu false discuţii toţi oamenii sunt nişte poeţi

Cântul LXXXI o bizantini ce bine vă ştiu afrodisi ce gratis vă distrează o lumânare gri dacă o fac de oaie mă înţelegeţi vai şi vă-nchinaţi la lâna ce am adus din rai iar mie-mi pasă raiul ca iadul şi melasa de-aş fi un fur ca furii fura-i-aş morţii coasa ci ne jucăm de-a oaia aprindem lumânări

30

***********************************

Almanah 2008

când vom muri rămâne-or în urmă-mbrăţişări ci tot parfum rotund e ermetic şi chilim atât suntem de lanţuri că nu ne despărţim

Cântul LXXXII marmura marmura marmura suflet al gândului pare nu suntem nu suntem oare lebede lebede lebede rece şi clar ne desparte marmura marmura marmura lebede lebede lebede cară viaţa în moarte lebede lebede lebede nu înjosiţi nu smintiţi marmura marmura marmura marmura marmura marmura nu gândiţi nu muriţi lebede lebede lebede

Elegia mă cunoaşteţi lume ăla-s care scrie ăla ce-ndulceşte lemnul de sicrie ăla ca deşertul şi ca arabescu suflet de cămilă ionnicolescu fac negoţ cu moartea ochii mei sunt hoţii care fură fluturi din neantul nopţii ăla spânzuratul teatrul de paiaţe de-un simbol de paie gata să se-agaţe ăla cu iluzii trist antropofag sunt sătul de oameni şi mă cam retrag mi-am trăit mumia şi cred că-i firesc

Renasterea , Buzoianã

cu o crizantemă să vă mulţumesc am iubit odată marea şi mareea m-am ales cu sarea şi cu de aceea scriu aceste rânduri şi vă las cu bine nu ştiu ce-o să faceţi însă fără mine fără ca deşertul şi ca arabescu suflet de cămilă ionnicolescu

Cântul LXXXVI cum poţi să treci tu pe Calea Victoriei cum poţi să bei cafea liniştit când alt om ca tine pe-aceeaşi planetă poate-i bolnav poate-i nefericit un om ţine-o floare în dinţi toată viaţa şi cel mai moral dintre lucruri e viaţa şi cea mai frumoasă poveste e viaţa pe care-o-nvăţăm cât trăim pe de rost

********************************

31

 Prof. Titi DAMIAN, Liceul Teoretic „Grigore Moisil“, Urziceni

entru orice călător care ar vrea să ajungă în zona Muscelului Cărămăneşti din Carpaţii de Curbură, înseamnă urcuş, adică o adevărată aventură. Dacă vii dinspre Est, adică dinspre Bozioru, înseamnă un drum lung, mai mult pietros, ajungând până în buza satului Fişici, apoi străbaţi satele Văvălugi, Scăieni sau Budui, toate sub dealul Tocitorilor sau sub Vârful Hoţilor, în spatele căruia se ascund Gornetul, apoi Nucul, Fişicii şi Găvanele. Ajungi în coasta Muscelului, unde te întâmpină trei fagi falnici, declaraţi de către bozioreni monumente ale naturii. Dacă urci dinspre Bălăneşti, treci prin Ulmet şi, obligatoriu, poposeşti la Muchea Ulmetului, unde răsufli uşurat după un urcuş aproape pieptiş, apoi dai de Curmătură, în dreapta căreia te întâmpină semeţ Vârful Ceciliei. Dacă o iei pe celălalt drum de la Bălăneşti, cam dinspre Sud-Est, treci prin Valea Iepei şi ajungi aproape de Vârful Boşoveiului, sub creasta căruia se află ascuns satul Măţara, al cărui nume are mai bine de 5000 de ani de istorie, cum o să dovedim ceva mai încolo. Dacă vii dinspre Sud, drumul este şi mai lung. Din Sibiciu se face un drum de „căruţe“, mai mult o potecă, unică în felul ei, urcând domol spre un alt Gornet şi, dintr-o dată, se deschide călătorului platoul Goşa, cu lacul lui de când-i lumea. Acolo poposeşti obligatoriu, să admiri în dreapta Dealul Rotăriei, iar în stânga Ivoiul şi Vârful Goşii. Dacă vii dinspre Valea Sibiciului, cu siguranţă că te opreşti la Muzeul Chihlimbarului din Între-Sibicii, o coteşti pe sub Dealul

P

32

***********************************

Almanah 2008

Vătraiului, ajungând dinspre Vest, pe un drum aproape pieptiş care trece mai întâi prin Camboru, unde îţi tragi sufletul, la o cişmea, apoi drumul te duce singur spre Moara lui Voinea, de sub Vârful Vătraiului şi, dintr-o dată, se deschide perspectiva Muscelului Cărămăneşti, tăiat de la Est spre Vest de Drumul ăl Mare, cum îi zic localnicii, care face legătura între Est şi Vest, adică între depresiunea Boziorului şi cea a Pătârlagelor. Există posibilitatea de a pătrunde în acest sat uitat de lume dar nu şi Dumnezeu, chiar dinspre Nord. După ce drumul o coteşte la stânga dinspre Între- Sibicii spre Aluniş, o ia spre dreapta prin Comarnici, o coteşte brusc spre Est şi se afundă în Pădurea Samarului ca, dintr-o dată, să ajungi la Podul Samarului, chiar deasupra satului. Din orice direcţie ai urca, efortul îţi este răsplătit, căci satul îţi apare într-o solemnă şi liniştită măreţie, ascuns între Vârful Vătraiului, Vârful Ceciliei, Vârful Hoţilor (Goţilor), Vârful Boşoveiului şi Vârful Goşii. Ceva îţi spune că aceste vârfuri ascund nu numai satul cu liniştea lui maiestuoasă, dar şi un fragment de istorie milenară, ceva misterios se întâmplă acolo şi în tine, îţi răsar în minte întrebări tulburătoare. Deasupra satului o biserică veghează un peisaj tulburător, iar clopotele ei, Cel Mare şi Cel Mic, cum le zic localnicii, în zilele de duminică, de slujbă, la sărbătoare sau la înmormântare, fac să vibreze, într-un anume fel, unic chiar, împrejurimile, iar ecourile să fie amplificate rând pe rând de vârfurile din jur, ca apoi să trimită chemările spre înaltul cerului. Aici ajungi cu greu, dar pleci şi mai greu. Greu e să urce omul un munte, dar mai greu este să-l coboare! Dai peste un peisaj pe care Dumnezeu a uitat să-l ia de pe pământ în Grădina sa, dai peste nişte localnici, al căror nume nu seamănă unul cu altul, având rezonanţe ciudate, unele venind parcă din străfundurile istoriei, împărţiţi fiind şi acum, pe neamuri de când se ştiu: neamul Cârciegilor, neamul Migiilor, neamul lui Hanciu, neamul lui Goagă, neamul Mărculeştilor, neamul Dimineştilor, neamul Popeştilor, neamul Boereştilor, neamul Măţăranilor, neamul Camborenilor, neamul Rotarilor, neamul Grecilor, neamul Ghirăsoilor, etc. Iar dacă vrei să urci mai departe, spre Gura Teghii, trebuie să străbaţi mai întâi pădurea întunecoasă a Samarului, treci de Crucea Ciumaţilor, te strecori pe creasta dintre Aluniş şi Gornet şi, dintr-o dată, dai de Platoul Martirilor. De acolo, unde e obligatoriu să poposeşti, cade în stânga Alunişul, deasupra căruia se zăreşte bisericuţa cu altarul săpat în stânca uriaşă în care se zăresc de departe chiliile, locuite cândva de

Renasterea , Buzoianã

********************************

33

călugări, ca nişte cuiburi uriaşe de păsări. Dacă ţi-arunci ochii dinspre Martire spre răsărit, un alt peisaj fascinant şi încărcat de istorie se iveşte în faţa ochilor. Ascunse sub codri, printre stânci şi prin stânci, se află cele mai multe dintre Vestigiile Rupestre din Munţii Buzăului despre care s-au tocit mii de creioane ca să scrie şi s-a zăbovit asupra paginilor tot atâtea ore ca să le dezlege tainele... Oricând, oricine şi din orice direcţie ar fi urcat, după îndelungi ore de efort, pe un drum obositor, nu întotdeauna pe o vreme prielnică, odată ajuns, simte că respiraţia i se opreşte, nu datorită urcuşului, ci a priveliştii fascinante ce i se desfăşoară sub privirile-i înmărmurite şi, totodată, exclamă cu nesilită sinceritate: cine se opreşte aici, ori rămâne aici pentru totdeauna, aşa cum au ajuns întemeietorii despre care vom vorbi în cele ce urmează, ori ajunge poet, aşa cum chiar zicea un prieten care venise, din pură curiozitate, să vadă“chiar aşa e?“, pe urmele unor personaje dintr-o carte de-a mea. Mai mult, aş zice eu, descoperind încetul cu încetul toponimia şi onomastica destul de ciudată a locuitorilor, îţi transformi curiozitatea în istorie, nu în sensul strict al cuvântului ci, mai degrabă, asculţi, fără să vrei şi fără să ştii, o poruncă, o chemare ciudată şi trăieşti un sentiment careţi vine, nu se ştie pe ce căi, dintr-un interior adormit care, la contactul cu acele locuri, simte o vibraţie, ascultă sunetul clopotelor scufundate, după cum spune o frumoasă legendă a locului, pe care o relatează Ilie Mândricel în cartea sa „Chemarea clopotelor scufundate“: „La un mare cutremur, pământul s-a ridicat, s-a coborât şi curtea schitului Sfântul Dumitru a fost brăzdată fulgerător de un şanţ care s-a adâncit până a înghiţit, asemenea unui balaur nesătul, biserica şi o parte din chiliile aşezământului. Următoarele spasme au astupat şanţul şi au împroşcat cu nisip şi apă, înghiţind totul, ca şi cum n-ar fi fost. Şi astăzi, spun împrejurenii, uneori, din adâncuri, răzbat la suprafaţă chemări de clopote. Nu le pot auzi decât anumiţi oameni şi numai în anumite zile…“ Eu le-am auzit chemarea tainică şi de aceea scriu… Cunoscutul istoric Nicolae Densusianu n-a fost acolo, dar în celebra sa carte, „Dacia preistorică“, un fel de Biblie a poporului român, apărută pe la 1900, consacră aproape 75 de pagini istoriei acestor locuri, venind cu argumente toponimice, istorice, arheologice, lingvistice, localizând aici celebra Colhidă, unde temerarii Argonauţi greci în frunte cu Iason au ajuns în expediţia recuperării Lânii de Aur. Istoricul aduce în sprijinul teoriei sale, cum e şi firesc, argumentele omului de ştiinţă, ale istoricului bine documentat, citând din Strabon, Hesiod, Homer, Plinius, Apolonius, Rhodius, Flaccus, Ovidius, Apollodor, Herodot, Plutharh, Procopius, Pindar, Orphaeus, Ptolemeu, Titus Livius, Dio Cassius, Stephanos Bizantinos, Jordanes, dar şi o impresionantă listă de istorici mai noi. Vine cu argumente din texte greceşti şi latineşti, limbi pe care le cunoştea la perfecţie. Şi astăzi teoria sa este revigorată şi susţinută puternic prin studii extrem de documentate de către istorici români din ţară, dar şi din străinătate. Într-un eseu al meu, publicat mai întâi în Renaşterea Culturală apoi în Almanahul „Renaşterea buzoiană“ pe 2007, am descifrat, pentru cititorul neavizat dar împătimit de

34

***********************************

Almanah 2008

istorie şi deopotrivă de toponimie, fiind eu însumi originar din acest sat, textele lui Densusianu, aducând la lumină şi alte argumente toponimice care susţin localizarea celebrei Colhide a antichităţii greceşti, nu în Munţii Caucaz, ci în Colhida (Colţii Buzăului), demonstrând că Buzăul stă pe o fabuloasă comoară spirituală cu care trebuie să se mândrească şi are dreptul s-o revendice în faţa lumii. Călătorul obosit de atâţia km întregi de urcuş cu rucsacul în spate, odată ajuns pe Podul Samarului, admiră nu numai frumuseţea şi misterul locurilor, dar mai ales o excepţional de bine proporţionată arhitectură geografică. Descoperă miezul arcului carpatic! Dacă ar privi acest spaţiu geografic cu ochii misteriosului popor al Pelasgilor care au populat zona cu mult înainte de mileniul II Î.Chr. adică cu mult înainte de Homer, peisajul ar fi trebuit să fi fost altul. Se vede clar, oriunde ţi-ai roti privirile pornind dinspre Est şi rotindu-le lent spre Sud şi Est, poposind mai mult spre Sud, adică spre Buzău şi întorcându-te spre Sud - Vest, n-ai sub ochii minţii decât un imens platou care se întindea neted, până departe spre câmpie, platou, încet dar sigur străpuns în mii de ani de ape precum: Bălăneasca, Colţeanca, afluenţi pe parcurs ai râului Buzău, unindu-se cu unul la Pătârlagele, cu altul la Pârscov. Eseul care mi-a fost inspirat de paginile lui Densusianu viza toponimia spaţiului acestuia şi s-a numit „Fidelitatea memoriei colective“. Nu mai reiau în detaliu acum celebra legendă a Argonauţilor, cu sâmburele ei istoric, care au ajuns în strălucitoarea ţară numită Aia (în limba veche a pelasgilor, înseamnă „ţară“), a regelui Aiete, au luat-o pe Phrixus (apa Buzăului) în sus, au ajuns la Platoul lui Marte, unde au „sacrificat“ (un sacrificiu ritualic) berbecul cu a cărui Lână de Aur s-au întors, nu pe unde au venit, ci pe Okeanos (Istru, Dunăre) în sus. Descopeream, ca om al locului, cu surprindere, că Platoul Martire

Renasterea , Buzoianã

********************************

35

păstra reminiscenţe pelasge. Despre această zonă misterioasă şi inaccesibilă scrie Vasile Rudan în „Flacăra“ din 7 februarie 1980 care, cu ajutorul unei metode fotocinematografice (informaţii de culoare existentă în vegetaţie) descoperă pe acel platou imens contururile unei aşezări umane (cetate?). Sub stratul arheologic corespunzător epocii pietrei cioplite, descoperă un număr mare de tuburi dintr-un material asemănător oxizilor metalici, dispus în sol sub formă de radiator. De remarcat că aceiaşi oxizi metalici se găsesc şi la intrarea în Pădurea Samarului, într-un singur depozit, înconjurat de marnă. De menţionat că obiecte din perioada neoliticului se găsesc expuse la Muzeul Chihlimbarului din localitate, multe adunate din zona Vârful lui Băi, zonă insuficient explorată arheologic, iar un olan de ceramică romană se găseşte tot la muzeu, descoperit în zona Goşii. În nr.12 din 20 martie 1980 al aceleiaşi reviste, Florin Olteanu, pe atunci ofiţer, vorbeşte despre numele satului „Cărămăneşti“ pe care-l traduce prin „cult“, „religie“, „magie“, „sfânt“. Cât despre cealaltă componentă a numelui satului „Muscel“, Nicolae Densusianu aminteşte despre tribul numeros al mosinoecilor (şi sunt câteva sate cu numele de „Muscel“ în zonă!), transmis până astăzi, prin evoluţie succesivă, mai întâi în „moşneni“ apoi în „musceleni“, iar de aici până la numele satului nu e decât un pas. Tot Densusianu aminteşte şi despre un alt trib „Meterea turba“, pe care-l va păstra toponimul Măţara, trib de războinici carel urmăriseră pe Iason, fugit cu Lâna de Aur pe Istru în sus, dincolo de cataractele de la Porţile de Fier. Legenda spune că Argonauţii şi-au trecut corabia în spinare dincolo, apoi s-au îndreptat pe un braţ al Istrului care se vărsa în Adria, probabil pe actualul curs al râului Sava. Iason cu ai lui veniseră aici, desigur, să refacă un traseu iniţiatic, la origini, căci peste Pelasgii stabiliţi în Beoţia, au venit Grecii. Cum ajunge Densusianu la Colhida din Carpaţi? Prin două argumente: primul – toate miturile greceşti despre Argonauţi amintesc că aceştia au ajuns spre Okeanos (Istru, Dunăre), închinându-i-se ca unui Zeu. În al doilea rând, Colchis vine din limba pelasgilor, însemnând“stâncă“, apoi în greceşte, căci grecii îl schimbă pe „ţ“ în „h“. Tot aşa sunt explicate şi toponimele Buxios (Fuxios înseamnă „fugă“), Bozios (poate şi Boşovei?) care mai târziu au dat numele Buzău sau Bozioru. Istoria, o spun toponimele, nu se opreşte aici. Sosirea creştinismului în Scitia Minor (Dobrogea de azi), anexată Imperiului Roman în 29-28 î. Chr. de către consulul Lucilus Chrisos al Macedoniei, odată cu Sf. Andrei, fratele lui Simon Petru, şi cu ucenicii lor, a dus la creştinarea – cel puţin parţială a populaţiei găsite aici – până în secolul al doilea. După cum afirmă Ion Rotaru în „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, rugăciunea „Tatăl nostru“ era cunoscută, într-o latină aproximativă, printre localnicii Dunării de Jos. Este de precizat că începutul creştinării populaţiei daco-romane s-a făcut de jos în sus şi progresiv, prin misiuni care au acţionat şi pe malul stâng al Dunării, mult mai devreme decât bulgarii (864 d. Chr.), cehi (935), polonezi (966), ruşi (988), şi unguri (1001). Este destul de logic ca aceşti misionari şi continuatorii lor să încerce să pătrundă, să penetreze, după cum era şi firesc, spre zonele de munte. Or, Carpaţii de

36

***********************************

Almanah 2008

Curbură reprezintă un loc ideal, ca apropiere de spaţiul Dobrogei, ca poziţie geografică, dar mai ales ca material geologic pentru săparea de biserici primitive şi chilii. Mărturie sunt aceste vestigii ce împânzesc zona: Aluniş (o bisericuţă cu altarul săpat în piatră, apoi Fundul Peşterii, peştera lui Dionisie, peştera lui Iosif, Agatonul, Agatonul Vechi, Fundătura, Bucătăria etc). Deasupra intrării uneia dintre bisericuţele dăltuite în piatră în zona satului Nucu este dăltuit un peşte, semn de recunoaştere al primilor creştini. Sub Vârful Vătraiului, pe partea dinspre răsărit, există încă fundaţia din piatră a unui schit care a dat numele muntelui, însemnând, în viziunea localnicilor, „vatră de sihăstrie“. Mai târziu, memoria colectivă consemnează o bisericuţă, tot pe o stâncă, în locul căreia a fost ridicată, potrivit unor pomelnice vechi păstrate în arhive din anul 1748, biserica cu hramul Sf. Dumitru, a satului Muscelul Cărămăneşti. „Noua“ biserică a satului a fost ridicată în 1866 şi sfinţită la 8 noiembrie 1867. Este parohie din 1906. Este surprinzătorul faptul că toate aceste vestigii au în centru Platoul Martirilor. După cum explică Alexandru Graur, numele vine din grecescul „marturos“ – „martor al lui Dumnezeu“, toponim ce se suprapune, probabil, pe acela rămas în memoria colectivă, de la vechii Pelasgi, aşa cum a rămas şi numele celor două sate amintite, Muscel şi Măţara. Să mai amintim că romanii aveau obiceiul să împrumute zeităţi, nu e de mirare că şi pe acela al zeului Marte să-l fi luat de aici, căci legenda spune că sacrificiul ritualic al argonauţilor s-a făcut aici şi în cinstea zeului, pe un platou, într-o pădure adâncă şi sub un stejar. Numai că aceşti misionari veniţi o dată cu Sf. Andrei, dar şi după el, n-au rămas în Dobrogea ci, urcându-se şi stabilindu-se în Curbura Carpaţilor, au adus cu ei şi două topo-

Renasterea , Buzoianã

********************************

37

nime „Samaru“ (Pădurea Samarului şi Podul Samarului) şi „Cecilia“( Vârful Ceciliei). Cercetând harta „expediţiilor“ primilor creştini ai secolului I, descoperi provinciile Samaria ( aşezată pe malul apusean al râului Iordan) şi Cilicia, cucerită de către romani în anul 120 d. Chr., o regiune muntoasă din munţii Taurus. Prin ea trecea marele drum ce lega Estul cu Vestul Imperiului. Dacă observăm că, la un moment dat, a făcut parte din provincia Cappadocia, iar că Sf. Sava era originar din această provincie, lucrurile încep să se lege, adică să devină credibile. Noi numai semnalăm, e rândul istoricilor… Istoria răspândirii creştinismului nu stă pe loc. Ajungem la un moment de răscruce în care memoria colectivă a toponimelor rămâne din nou un fidel document, întărindu-l pe cel scris. Pornim de la Urfala (Verfalos, Wulfila), episcopul goţilor, care s-a născut cam prin 310-311 d.Chr. Înainte de a se aşeza în câmpia munteană, goţii făcuseră incursiuni în Asia Mică. Să fi adus chiar ei aceste toponime? Ori primii misionari creştini să fie originari din aceste regiuni? Mai târziu, regele Atanaric al goţilor avea numeroase motive politice să se teamă de o răspândire a creştinismului între supuşii săi şi ordonă expulzarea lui Ulfa la sud de Dunăre. Întâmplător sau nu, tot acum are loc şi martiriul Sf. Sava Gotul, înecat în apa Buzăului. El s-a născut în Capadochia, dar a propovăduit creştinismul printre dacogeţii şi daco-romanii de la Nord de Dunăre. Şi profesorul Rotaru în opera citată vine cu afirmaţia: „Este posibil ca centrul politic şi religios al goţilor de la nord de Dunăre să fi fost situat prin părţile Buzăului“. Această afirmaţie, pusă în carte sub semnul ipoteticului, îşi găseşte suficientă justificare în toponimele gotice care se suprapun peste cele pelasge. Aşadar, locul unde pelasgii lui Iason au sacrificat (ritualic) berbecul cu Lâna de Aur în cinstea zeului Marte (preluat de romani de la pelasgi), a devenit, în creştinismul timpuriu, Platoul Martirilor. Este posibil ca acest platou să fi fost începutul momentului martirizărilor adepţilor lui Sava Gotul ce împânzeau zona cu sutele de chilii săpate în stâncile din munţii dimprejur. Nu este întâmplătoare o puzderie de toponime din zonă cu rădăcina „got“: lacul Gateş, Podul Goşii, Vârful Goţilor (azi localnicii îi spun Vârful Hoţilor) şi între ele, satul Muscelul Cărămăneşti, înconjurat de Vârful Hoţilor (Goţilor) de Vârful Vătraiului, de Vârful Ceciliei, de Vârful Goşii, de Pădurea Samarului, iar spre Nord, Platoul Martire… Toţi cei care şi-au purtat paşii prin aceste locuri se întorc cu o experienţă unică. Toţi vorbesc despre o măreţie calmă, de o zonă energetică încărcată pozitiv ce transmite un sentiment de linişte interioară, mai ales când se aud sunând în răstimpuri, la orele potrivite Clopotul Mare şi Clopotul Mic al bisericii, aşezată deasupra satului, să vegheze solemn, spre neuitare, vremurile şi oamenii… Prietenul-profesor-cercetător Ilie Mândricel, povesteşte în debutul cărţii domniei sale, legenda din partea locului. Dumnealui o situează fie în zona Muscel, pornind de la faptul că biserica are acelaşi hram, fie în zona Nuci (pe Ulmet). Această ultimă presupunere nu pare plauzibilă, întrucât ar fi fost situată pe versantul nordic al unui munte, fapt contrazis de toate lăcaşurile, sihăstriile, bisericile şi chiliile din zonă, dar nu numai, care

38

***********************************

Almanah 2008

au faţa îndreptată întotdeauna spre soare, spre sud, ori aici, ar fi avut ieşirea spre nord, lucru deloc plauzibil. Legenda însă ascunde un dram de adevăr. Oriunde ar fi localizată, este clar un singur lucru: că aceste clopote scufundate nu ostenesc nici azi să trimită din adâncuri, prin vibraţiile pământului răscolit şi vânzolit de sute de generaţii, prin memoria colectivă, două adevăruri eterne. Primul este că legendara Colchidă a antichităţii este a românilor. Al doilea, leagănul creştinismului primitiv românesc se află aici, în Carpaţii de Curbură. Aşadar, memoria colectivă s-a dovedit de două ori fidelă. Este rândul istoricilor, filologilor, arheologilor să-şi adune forţele pentru a veni cu argumente solide, ştiinţifice. Buzoienii, dar nu numai ei, toţi românii stau pe două comori spirituale care să-i facă mai demni în faţa lor şi a lumii. Şti-vor şi strădui-se-vor să le valorifice? Cred că ar trebui să-şi amintească, şi o fac eu acum, încă o dată, o altă legendă grecească, mai ales că aparţinem unui spaţiu spiritual comun! Se spune că, la întoarcerea spre Itaca, din Războiul Troian, în peregrinările lui pe mare, timp de zece ani, Ulise ajunge pe o insulă a lotofagilor, ai cărei locuitori se hrăneau cu floare de lotus, fapt ce ducea la pierderea memoriei, adică a identităţii. Ca să-i oprească, Ulise şi-a legat marinarii de corăbii, i-a dus spre Itaca lor, unde sau trezit ca dintr-o beţie. În felul acesta, el le-a redat cea mai de seamă avere, neuitarea. Uitarea este egală cu moartea spiritului. Memoria colectivă şi-a spus cuvântul, eu doar am consemnat-o. Şi nu o consemnez doar ca să fie consemnată. Zona ar putea deveni un extraordinar potenţial turistic, cu două condiţii: mai întâi, să fie intens mediatizată, iar în al doilea rând, să fie creată o infrastructură corespunzătoare, adică să se realizeze un drum judeţean pornind de la Bozioru, urcând spre Fişici, cu o ramificaţie spre Nucu, apoi prin Văvălugi, Scăieni, Budui, Muscel, Camboru, Între-Sibicii, unde s-ar uni cu cel care merge, fiind deja asfaltat, spre Aluniş. Nu trebuie decât ca, cineva, acolo „sus“, unde se iau decizii, să ştie despre toate acestea. În rest, este vorba doar de nişte bani, pe care, dacă există „voinţă politică“ (folosesc un termen la modă) şi viziune, îi scoţi chiar şi din piatră seacă. Credeţi că grecii de azi au cine ştie ce vestigii? Dar au legende, şi le vând bine! De ce n-am fi şi noi greci? Doar suntem neamuri, ce-i drept, mai îndepărtate. Amintesc aici doar o maximă a lui Socrate, care i-a prevenit pe atenienii săi, înainte de a-l condamna: „Atenieni, dacă mă veţi omorî, veţi dormi o viaţă întreagă!“ Şi eu l-aş parafraza pe Socrate: „Buzoieni, (şi nu numai!), dacă veţi trece indiferenţi peste aceste semnale ale trecutului, veţi fi doar nişte eterni adormiţi!“ N.B. Am descoperit, cu oarecare surprindere dar şi cu mare bucurie, că nişte primari inimoşi din Bozioru şi din Colţi intuiesc acest potenţial şi s-au pus pe treabă, reuşind să unească, cu un drum de piatră, cele două comune, pe traseul amintit. Numai că timpul „nu mai are răbdare“, vorba lui Marin Preda, sau dacă-l cităm pe Seneca, „este o avere ce nu poate fi pusă la păstrare…“

Renasterea , Buzoianã

********************************

39

Ovidiu Cameliu PETRESCU n anul 1980 eram unul dintre cititorii consecvenţi ai cărţilor din incinta Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. Bibliotecar era Ovidiu Cameliu Petrescu, absolvent al unei facultăţi de filozofie şi student la alta, de drept. Un om de o bonomie copleşitoare, foarte raţional, calm şi răbdător în interminabile dialoguri cu cititorii. În acea perioadă, O. C. Petrescu se ocupa şi de Cenaclul literar „Al. Sahia“. Intervenţiile sale erau cu miez şi coajă. O maturitate retorică inhibantă pentru cei care se pricepeau să spună cel mai bine exact ceea ce nu ştiau mai bine. Cum intrai pe uşa bibliotecii, în partea dreaptă îl descopereai pe O. C. Petrescu, bustul său sadovenian, în spatele unui birou încărcat cu cărţi. Mai mereu putea fi surprins citind sau scriind. Renunţa la aceste activităţi imediat ce te zărea. Cu răbdarea sa proverbială i-a cucerit pe toţi cei ce vizitau această bibliotecă. Mai târziu, după 1989, a devenit parlamentar. Om politic intrat în politică pe nişte argumente native. Poate fi considerat unul dintre politicienii postdecembrişti care nu au făcut de râs Buzăul, nu au dezamăgit şi nu au lăsat un gust amar în urma lor. O. C. Petrescu este fondatorul Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană“, instituţie nonguvernamentală care, în numai doi ani de la înfiinţare, a reuşit să editeze peste 30 de cărţi ale autorilor buzoieni. Un record! Mai mult, Ovidiu Cameliu Petrescu s-a dovedit un eseist politic de o factură aparte, a comentat, în două cărţi destul de consistente, realitatea politică şi economică imediată, reuşind să se exprime mai fluent, mai documentat şi mai convingător decât toţi „analiştii“ de seară cu seară expuşi coleric pe micile ecrane ale unor posturi de televiziune. Pe scurt, există oameni care, în vremuri înghesuite, cu mijloace puţine şi eficiente, pot mişca din loc şi cele mai refractare minţi. Ovidiu Cameliu Petrescu este primul buzoian care a demonstrat că, în provincie, se poate face cultură performantă, că fie-

Î

40

Istor liter ii are

care intelectual are şansa de a-şi expune convingerile estetice şi morale exact în limitele şi „infinităţile“ permise de propria sa personalitate şi de acumulările fireşti ale unui elitist de centru, ca să-l parafrazez pe Radu Cosaşu. Despre mulţi dintre noi nu se vor mai rosti nici măcar vorbe bisericeşti, peste ceva vreme, însă, sunt sigur, despre Ovidiu Cameliu Petrescu se va vorbi şi se va scrie. El este omul care a spart gheaţa în lumea literară locală, a girat şi a dat o parte din suflet şi din ambiţiile sale umane pentru împlinirea artistică a celorlalţi. Pe unul dintre rafturile Bibliotecii Casei de Cultură a Sindicatelor se află (şi) portretul lui Ovidiu Cameliu Petrescu. Nu e nimic electoral în acest lucru care ţine mai mult de un fel de ordin al Cavalerilor cuvintelor. Când toate cele ce sunt vor trece, Ovidiu Cameliu Petrescu va fi şi atunci, fie numai şi prin faptul că a fondat o Asociaţie Culturală care funcţionează din plin…

 Marin IFRIM

***********************************

Almanah 2008

Marin Preda  Dumitru Ion DINCĂ

ostumitatea e deseori spectaculoasă. Cel în cauză devine erou, chiar dacă viaţa şi opera îl situau în vârful piramidei încă din timpul vieţii. Pentru Marin Preda, începând cu 16 mai 1980, ea a dezvoltat o aură a victimei propriei opere, devoratoare. Firul se ţese din intrigi mai ales, clevetiri privind viaţa particulară, întâmplări mărunte cărora li se imprimă dimensiunile unor cataclisme devastatoare. În egală măsură în acest vârtej artificial creat sunt prinşi şi cei care-l aclamau, mai mult decât atât, îl admirau fără nicio reţinere. Pulsul evenimentelor devine atât de accelerat încât opera rămâne oarecum în umbră. Primează numai ceea ce ţine de spectacol, de la culoarea nasturilor hainei şi până la forma bombeului pantofilor. Preda e prizonierul ucigaşilor profesionişti care cunosc la perfecţie arta de a distruge omul fără să tragă niciun glonte.

P

Renasterea , Buzoianã

85

Telefonul primit în după amiaza zilei de 16 mai 1980 de la Al. Oprea, directorul Muzeului Literaturii Române, m-a descumpănit. Murise Marin Preda şi se făceau toate preparativele pentru a fi depus în rotonda instituţiei pe care o conducea. Buimăcit, paralizat parcă, n-a putut să-mi dea prea multe detalii, decât că a fost găsit mort în camera sa de la Casa de creaţie din Mogoşoaia. ,,Cum să se prăpădească aşa din senin!“ se tânguia Al. Oprea. ,,Nu suferea de vreo boală gravă care săl secere brusc!“. Am vorbit pe urmă cu poeta Elena Zarescu şi cu scriitorul Mircea Ichim, care locuia în vecinătatea Muzeului, pe str. M. Eminescu. Promisiuni că voi primi mai multe detalii în câteva ore. Aşteptare zadarnică.

********************************

41

Toată lumea literară era bulversată. Nu ştiu cine s-a bucurat de tragicul eveniment, dar mărturisesc că trăiau momentul la intensitatea dimensiunii personalităţii marelui scriitor. Bântuia deja zvonul că Marin Preda fusese ucis. Cu doar numai câteva luni în urmă îi apăruse trilogia ,,Cel mai iubit dintre pământeni“. Preda se afla în vârful valului şi nu mai putea fi ajuns şi atins de nimeni. Conştient, scriitorul se închisese şi mai adânc în propria carapace, devenind mai taciturn, mai neliniştit. Presimţea, probabil, sfârşitul, dispariţia fizică? Presa a publicat un necrolog sec, iar la funeralii a participat şi depus o coroană din partea lui Nicolae Ceauşescu, secretarul cu propaganda, Ilie Rădulescu. Se încerca prin acest gest stingerea zvonurilor, liniştirea scriitorilor şi a opiniei publice? Greu de precizat. Cert este un fapt. După apariţia romanului ,,Delirul“ în anul 1975, asupra lui Preda serviciile secrete, inclusiv KGB-ul sovietic, exercită presiuni din ce în ce mai insistente. Scriitorul primeşte şocurile hărţuirii cu aparentă detaşare. Punctul culminant e atins atunci când ,,Liternaturnaia-gazeta“ de la Moscova ia atitudine oficială, acuzându-l pe Marin Preda că romanul face apologia mişcării legionare din România şi a personalităţii celui care a fost mareşalul Ion Antonescu. Un conflict deschis între cele două ţări părea iminent. ,,România literară“ publică un text care argumentează valoarea literară a operei, inclusiv aşa-zisele derapaje

42

ideologice. Se părea că apele s-au liniştit, ca după numai cinci ani scriitorul, aflat în culmile gloriei şi maturităţii artistice să ne părăsească. Toate romanele lui Marin Preda au o vizibilă tentă politică. Apetitul personajelor pentru polemici, unele interminabile, devine cuceritor pentru lector. Practic, asistăm la o radiografie a societăţii româneşti care nu putea evita esenţialul. Adică preocuparea reală a oamenilor faţă de ceea ce se întâmplă în cercurile politice, între guvernanţi. Moromete, împreună cu prietenii lui, dezbat probleme majore, fac parte din partide diferite, dar nu evită dialogul deschis. Libertatea de exprimare e suverană. Între opoziţie şi cei aflaţi la putere

***********************************

Almanah 2008

se produc deseori conflicte, cauzele fiind sesizate în adâncimea lor de spiritul scormonitor al lui Ilie Moromete. Aparent detaşat de toţi ceilalţi, ca şi când numai el ar fi fost capabil să descifreze sensurile, Moromete, printr-o retorică proprie, îi inhibă. Capacitatea analitică a preopinenţilor din partidele istorice baleiază pe marginea unor evenimente şocante. Asasinarea lui Iorga, inconsecvenţa lui Gh. Brătianu sau Gh. Tătărăscu, deciziile lui Maniu sau Mihalache sunt chestiuni majore, vitale pentru destinul neamului. Toţi urmăresc îngrijoraţi cursul evenimentelor, însă neputincioşi, continuă în agora lui Iocan dialogurile. În paralel chiar viaţa satului e bântuită, la fel ca şi societatea, de convulsii. Ceva scapă de sub controlul lor în ciuda faptului că „În câmpia Dunării, cu cîţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare, viaţa se scurgea fără conflicte mari“. Să revenim însă la operă. „Numai că Moromete avea vechi răfuieli şi nu-l slăbea nicio clipă. Cu mulţi ani în urmă făcuse vâlvă un nou partid, care îşi spunea ţărănesc şi al cărui program îl încântase pe atunci pe Cocoşilă. Moromete se arătase rezervat (Moromete era liberal) şi când partidul naţional-ţărănesc luă puterea şi Cocoşilă se înfurie că Maniu şi Mihalache nu numai că nu-şi respectase programul, dar se dovediseră parcă mai flămânzi decât Brătienii, Moromete nu-l

Renasterea , Buzoianã

cruţă pe prietenul său, îl luă peste picior şi observă că ,,proştii n-ar trebui să aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor suferă ţara. După patru ani partidul liberal mări impozitul funciar şi introduse taxe de barieră la pieţele de schimb“ („Moromeţii“, vol.I, pag.46, Ed. Albatros, 1987). ,,Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa, dar dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite. Moromete era abonat la Mişcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoşilă primea Dimineaţa şi dacă veanea fără ziare asta însemna pentru ceilalţi că Moromete şi Cocoşilă erau supăraţi şi n-aveau chef să discute politică“ (,,Moromeţii“, ibidem). Comentatorii şi exegeţii operei lui Preda consideră romanul ,,Moromeţii“ I, o capodoperă a genului, capacitatea ţăranului de a disimula fiind redată cu o forţă de demitizare excepţională şi studiată sub toate aspectele. Romanul se impune în acelaşi timp prin originalitate, printr-o adâncă dimensiune psihologică. Practic, Marin Preda e primul autor român care izbuteşte să facă literatură ţărănească analitică şi încă de o putere sfredelitoare uimitoare, dostoievskiană. Iată un punct de vedere, cum ar fi exclamat Moromete. Ceea ce mi se pare ciudat, aproape de neînţeles, e ocolirea dimensiunii polemice. Moromete se împacă totuşi cu realitatea în care convieţuieşte, nedumerit, însă de statutul clasei sociale din care provine. Începe

********************************

43

să fie trădat. ,,Când după război Moromete deveni proprietar, el trăi atât de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier, încât nu băgă de seamă că unii nu se mai gândeau de mult la asta, ci la cu totul altceva: la ce anume? Să facă comerţ! Aşadar, cu cereale şi să câştige bani! Şi cu banii ce să facă? Să plătească impozitele! Asta era ceva de râs, cum de nu vedeau? Ce ciudat, unde ajunseseră! În sfârşit, fie şi comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta e scopul ... “ Destinul ţăranului, în accepţia moromeţiană, e de a lucra pământul, ai culege roadele, pentru a-şi achita datoriile către stat, converteşte avuţia pământului în uneltele care să-i asigure un trai decent. Specula e una dintre primejdiile pe care le simte, care poate deveni dăunătoare pentru ţăran, îi alterează până şi gândirea, mai mult decât atât îi ameninţă proprietatea. Cu inteligenţa lui nativă Moromete simte că pericolul e iminent. Deplasarea interesului pentru proprietate către alte zone considerate obscure îl îngrijorează. Practic, e un semnal că se apropie, în conjunctura politică tulbure a vremii, evenimente care ar putea deveni decisive pentru destinul satului românesc. Îşi simte libertatea de gândire şi de acţiune ameninţate. Să speculezi la munte o

44

aventură copleşitoare pe care se eschivează s-o dezvăluie celorlalţi, decât prin câteva fraze lăsate în suspensie. ,,În sfârşit, fie şi comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta e scopul ...“. Discursul moromeţian devine mai prudent. ,,Păi nu-i mai place lui Moromete de Gheorghe Brătianu, răspunse Dumitru lui Nae vesel. Mă opresc, alaltăieri pe podişcă, Moromete cu Mişcarea în mână: ,,Ei, ce mai spune ziarul, Moromete?“ ,,E oţ... pe mă-sa“ zice. ,,Cine?“ ,,Ăsta, Gheorghe Brătianu“ ,,Păi parcă spuneai că e deştept!“ ,,E deştept, dar e oţ“. Secvenţele dedublării, în care e surprins Moromete, cad ca un avertisment, numai că viaţa pentru toţi ceilalţi îşi urmează cursul firesc. La dezbaterile din poiana lui Iocan, Moromete le citeşte celorlalţi cu un glas schimbat şi necunoscut, de parcă ar fi ţinut el un discurs, glas care ,,scormonea înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei

***********************************

Almanah 2008

care-l ascultau“. Se dezbate discursul regelui la Marele congres agricol, intervenţia lui Virgil Madgearu referitoare la proiectul de lege pentru prelungirea stării de asediu şi a cenzurii. Acţiunile grupărilor antisemite şi legionare îi îngrijorează pe participanţii la dezbaterile din poiana lui Iocan. Moromete protestează împotriva cămăşilor verzi. Ceva se clatină. Simte că după asasinarea lui I.Gh.Duca starea de nesiguranţă s-a amplificat, ca mai târziu, în ,,Delirul“ să descoperim un pasaj scris parcă în anii ’90. ,,În momentul în care se va pune chestiunea de a primi fiecare ce-i revine, în concertul european România va primi drepturile sale. Mai trebuie să înţelegem că dacă acum scăpăm momentul, l-am scăpat pentru veacuri întregi. Europa ce va veni nu va fi de douăzeci de ani, ci de secole“.

Libertatea lui Moromete nu e, în fond, decât rezultanta proprietăţii Scriitor de atitudine, Marin Preda nu poate ocoli în scrierile sale timpul scurs, urmările dramelor pe care le-a traversat el însuşi sau personajele din realitatea pe care o sondează cu destulă minuţiozitate, tocmai pentru a reliefa şi a surprinde un tablou veridic al epocii. De altfel, el însuşi mărturiseşte: ,,Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce am cunoscut şi la ceea ce am trăit direct.

Renasterea , Buzoianã

Consider că numai asta are valoare. Ceea ce au trăit alţii are valoare numai pentru ei. Nu mă gândesc decât la tatăl meu şi la felul cum şi-a sfârşit viaţa, în zilele noastre. După el, pentru mine nu mai e nimic. Dacă după el urmează, în lumea lui, o tragedie sau o tragicomedie, asta este o întrebare la care trebuie să răspundă alţii, cei care au trăit acest (Florin Mugur - ,,Convorbiri cu Marin Preda“, Ed. Albatros, 1978). Obsesia aceasta l-a ,,costat“ pe Preda eticheta şi acuzaţia de naturalism excesiv care i s-au pus după apariţia cărţii ,,Întâlnirea din pământuri“, în 1948. Majoritatea prozelor sunt construite pe suportul unor întâmplări reale, mergând până la numele personajelor careşi găsesc un corespondent în realitate, sunt personaje vii, ce se recunosc cu uşurinţă, inclusiv după numele proprii. În ,,Salcâmul“, proză publicată în pagina literară a ziarului ,,Timpul“, anul VI, nr. 1853, 7 iulie 1943, eroul principal este Tudor Călăraşu, chiar tatăl scriitorului, care cu ajutorul fiului doboară salcâmul uriaş. Discursul narativ e aparent simplu, iar intriga aproape inexistentă. Numai că excepţionalul talent al lui Marin Preda salvează întregul tablou prin tuşele psihologice. Această mişcare de translaţie, aparent fără logică, e cuceritoare. Vecinii sunt pe moment stupefiaţi. Nevasta bărbatului rămâne cu mâinile în şolduri, ,,ca o oală cu două mănuşi“, unul îl interpelează ,,Mă, Tare, ce-ai făcut?“, iar o fetiţă aflată acolo întâmplător începe să plângă. Timp îndelungat nimeni nu mai vorbi.

********************************

45

,,Apoi, încet, întoarseră capetele în urmă şi peste acoperişurile caselor văzură lumina soarelui bătând a gol, până departe, spre fundul nesfârşit al câmpiei întinse. – Măi, Tudor Călăraşu, începuse numaidecât alt vecin, dar nu putuse să sfârşească, pentru că acela, la început, rămăsese pironit, pierdut, rătăcind cu ochii în golul din care salcâmul, căzând parcă rupsese o perdea de pe adâncul luminos al dimineţii ... – Ce e, mă, ce vreţi ? Ce căutaţi aici? ... Apoi deodată, fără să mai aştepte ca cineva să-i răspundă, se învârti printre oameni şi, ridicând mâinile în sus, aruncă securea peste trupul întins al copacului doborât. Se răsti iar, cu toată puterea glasului, aproape ţipând: - ce dracu aveţi, mă, ce este? Aţi înnebunit ?! ...“ Limbajul violent era necesar în această confruntare aproape statică. El vine să sugestioneze, proiectând parcă şi mai fastuos, pe fundalul tabloului de ansamblu, personalitatea eroului. Accesele de limbaj brutal, ingredientele, simultan cu o gestică seacă, fără convenţii, imprimă consistenţă naraţiunii, făcându-i părtaşi la eveniment pe spectatori. Verbul lui Preda e cuceritor, iar dinamica vieţii acaparatoare, posesivă. În fond, proprietatea e cea care-i defineşte pe protagonişti, cu pregnanţă cea asupra pământului. Ilie Moromete nu este sedus de bani, în special de mijlocul prin care alţii îi obţin. E vorba de speculă. Când pleacă în creierul Carpaţilor să vândă porumb la preţuri mari nu se arată nici sceptic, dar nici încântat. E o chestiune pe care n-o exclude, dar nici nu-i acordă prea mare

46

importanţă, cu toate că ,,aventura“ l-ar fi salvat de la o serie de necazuri. Banul nu are greutatea pământului şi nici echivalenţe. A nu se înţelege că Ilie Moromete s-ar simţi confortabil într-un univers autarhic. Nicidecum. El face politică, ia atitudine, e abonat la ,,Mişcarea“, liberal convins, de aici o anume excentritate când abordează teme majore ale societăţii împreună cu ceilalţi parteneri în poiana lui Iocan. Libertatea de expresie nu e în fond decât rezultanta proprietăţii. Pogoanele de pământ pe care le deţine îi asigură o independenţă de care este subjugat. Cum de altfel şi scriitorul. Talentul şi excepţionala lui capacitate de a descifra dinamica realităţii, fac din Marin Preda una dintre cele mai fascinante figuri protestatare. El nu se află niciodată în defensivă, indiferent de mediul în care trăieşte, de obstacolele care i se pun. Personalitatea scriitorului e atât de covârşitoare încât elevii, intelectualii, ţăranii, toţi cei care-l citesc sau l-au auzit vorbind încearcă să-l imite, împrumută replici, le utilizează în dialogurile curente cu sentimentul că sunt complici la o aventură de subminare a sistemului totalitar. Indiferent ce i s-ar pune în cârcă marelui scriitor, contestatarii nu pot câştiga, cum de altfel timpul a demonstrat, nimic. Denigratorii nu pot avea decât o singură scuză. Patosul unei răutăţi viscerale. Niciodată n-au putut şi nu se vor putea ridica la gradul de responsabilitate al omului şi scriitorului Marin Preda.

***********************************

Almanah 2008

În ce partid politic ar fi activat, după 1989, Marin Preda? Întrebare retorică, deoarece, el, scriitorul, una dintre conştiinţele dintotdeauna neliniştite, implicat ca nimeni altul, de la debut până la moarte, în evenimentele traversate de societatea românească,cu un apetit extraordinar pentru istorie, pentru relaţia individului cu colectivitatea, subtil cunoscător al ideilor politice, fascinat permanent de ,,opera˝ partidelor istorice, ar fi rămas cred într-o aşteptare mută, tămăduitoare. De ce teme ar mai fi fost acaparat, deoarece se ştie, Preda, obsedat de statutul scriitorului, de responsabilitatea şi moralitatea lui, a fost sedus de succesul scrierilor proprii. În perioada totalitară rezistenţa şi lupta pentru a spune adevărul, permanent în ofensivă şi într-o competiţie acerbă cu contemporanii, i-au creat aura scriitorului de succes, profesionist care nu putea evita orgoliile de a fi cel mai important. Intervenţiile sale cu diverse prilejuri, dialoguri, întâlniri cu cititorii, opinii – sunt, cred, în măsură să definească o anume opţiune. ,,Epoca pe care o trăim a obligat gânditorii istoriei, ai culturii, să mediteze şi la un alt adevăr. Şansa pe care o are în istoria civilizaţiilor o limbă rămâne o pură potenţialitate, atât timp cât capodoperele scrise nu

Renasterea , Buzoianã

fixează şi nu eternizează în iubire acea limbă. Vechi civilizaţii care nu ne-au lăsat monumente literare scrise au înmormântat cu ele nu numai o posibilă frumuseţe, ci şi secretul unor existenţe, sărăcind umanitatea, istoria˝ (1975). ,,Scriitorul a fost întotdeauna interesat de relaţiile sociale, de destinul individului, de felul cum istoria şi individul atrag sau resping˝ (1969). ,,Literatură despre război ? Literatură despre revoluţie ? Literatură despre ţărani ? Acum ? Lasă că ştim noi ce e de făcut : scoatem din plăsmuirile noastre tot ce ar avea legătură cu războaiele, cu mişcările de masă, cu relaţiile sociale, cu evenimentele politice. Radem tot, extirpăm fără şovăire orice pulsaţie autentică, ,,psihologică˝, ,,simbolică˝ , ,,parabolică , ,,angajată˝ şi de concepţie˝, şi vom scrie un roman în care vom descrie cum se scrie acel roman, care se va nega pe sine pe măsură ce se va afirma, în aşa fel încât la urmă cititorii să aibă senzaţia unei ,,absenţe˝. Cititorii nu vor găsi la noi oameni de carne şi sânge, ştiind chiar din experienţa lui că asemenea oameni se fac în pat, nu la masa de scris. Aceştia sunt adepţii ,,noului roman francez˝. O altă reacţie posibilă o vom găsi la scriitorul care nu va ignora nici puterea documentului, care fascinează pe cititor astăzi, şi nici capacitatea de informaţie pe care o reprezintă presa şi care, ia, cea dintâi, iar, ca să zicem aşa, pentru cititor, spuma evenimentelor. El va renunţa să mai conteze pe descrierea acestor evenimente deja ştiute, dar va

********************************

47

încerca să iasă învingător folosindu-le chiar cu armele adversarului. Cum ? Prin cunoscuta putere de generalizare pe care documentul brut n-o posedă şi nici reportajul de actualitate, oricât ar fi el de senzaţional˝ (1968). Paradoxal, cred că România europeană l-ar fi îngrădit, determinându-l să amâne decizia de a relua aventura scrisului, mai bine zis a publicării. Ar fi optat pentru pustie, de unde să propovăduiască, la fel cum era tentat Niculae, din Moromeţii, volumul II ?. În niciun caz. Orgoliul de mare prozator, covârşitor în structura personalităţii sale l-ar fi salvat! Iar o confruntare cu breasla lui se pare a fi o chestiune de neacceptat. Marin Preda, la fel ca Ilie Moromete, sar fi retras în sine, renunţând la a mai fi prezent într-o agora bezmetică. Am statui, ar fi contemplat ... trecutul. Îi convingerea că Preda, abandonând a- rămâneau amintirile împovărătoare şi ventura, solitar, pe soclul viitoarei sale dramatice. 

Marius C. NICA

Oglinda... în ţăndări se destramă Dinspre trecerea vremii Mai înşoaptă cărarea. Oare să fie secunda aceea hilară...? Oare să fie culoarea atât de perfidă atât de amară...? Privesc în oglindă şi nu vreau să abdic şi nu vreau să mă pierd printre iarba stelară,

48

şi oglinda... în ţărmuri se destramă. Este umbletul zilei Cu păsări zburând înspre nicăieri Este doar o pădure sihastră ce aduce spre mine speranţa zidirii... Este doar o cutumă Dinspre trecerea noastră.

***********************************

Almanah 2008

Intelectualii şi serviciile secrete  Ovidiu Cameliu PETRESCU

nul 2007 a furnizat unor anumite grupuri de intelectuali o serie de noi surprize neplăcute. Poate cea mai neplacută dintre ele a fost verdictul de poliţie politică dat de CNSAS în cazul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici. În diverse ziare au apărut şi fragmente din notele informative date Securităţii de către academician, care au demonstrat atât o îndelungată activitate de informator, foarte generos plătită, cât şi o doză nedisimulată de entuziasm faţă de activitatea respectivă. Numărul persoa-

A

Renasterea , Buzoianã

nelor turnate era destul de mare, iar notele informative detaliate. Distinsul cărturar furniza până şi schiţele apartamentelor intelectualilor români din Occident pe care îi vizita, trimis pe banii Securităţii. Bălăceanu-Stolnici se înscrie de fapt într-o listă destul de lungă de intelectuali de elită care, după 1990, au fost ridicaţi în slăvi de presa românească şi care au dezamăgit, trecând din categoria de „boieri ai spiritului“, „seniori ai culturii“, „monumente de moralitate“ în categoria „turnători“. Dacă am exem-

********************************

49

plifica doar cu câteva nume, cum ar fi: Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Ştefan Augustin Doinaş, Sorin Antohi - ne dăm seama de situaţia neplăcută în care s-au aflat la un moment dat cei care i-au idolatrizat. De fapt, lăudătorii din mass-media nu au fost în mod real impresionaţi de valoarea intelectuală a unor personalităţi. În România există foarte mulţi intelectuali de valoare despre care foarte rar se scriu câteva rânduri, în silă. Condiţia esenţială ca să fii declarat membru al elitei intelectuale şi „monument de moralitate“ a fost, după 1990, apartenenţa la cercurile monarhiste, la partidele istorice, la corul celor care interpretau melodia „Jos comunismul!“, chiar şi atunci când acesta nu mai exista. Cei care simpatizau stânga politică trebuiau să fie puşi la zid (ce păcat că nu se mai putea chiar fizic) şi prezentaţi de presa „democrată“ ca o adunătură de bolşevici înrăiţi, înapoiaţi mintali, oameni ai Moscovei, torţionari, informatori inculţi ai fostei Securităţi, securişti criminali cu şapca trasă pe ochi, lichele bune de trimis în Siberia, etc. Din nefericire, ceea ce s-a întâmplat după 1944, când doar cei care îşi manifestau adeziunea la comunism şi scriau versuri despre strungari fruntaşi erau consideraţi valoroşi, s-a repetat, dar într-un alt fel, dupa 1990. Din fericire, elita intelectuală a ţării n-a mai înfundat puşcăriile, dar cei care n-au strigat la timp „Jos comunismul!“ au fost îngropaţi în uitare. Uneori, cei care creează imagini false,

50

pe care le prezintă obsedant ani de zile, ajung să creadă şi ei că acele imagini sunt adevărate. După ce te-ai cantonat ani de zile într-o realitate deformată, contactul brutal cu adevărul poate fi şocant. De fapt, colaborarea intelectualilor cu serviciile secrete nu are nimic spectaculos. Intelectualii fac acest lucru din aceleaşi motive pe care le poate avea oricare altă persoană. Unii, în special în societăţile totalitare, o fac din teamă. Pur si simplu, nu au curajul să refuze atunci când li se propune colaborarea, temându-se de consecinţele pe care un refuz le-ar avea asupra carierei lor sau asupra situaţiei membrilor familiilor lor. Deseori, sunt chiar şantajaţi cu dezvăluirea unor detalii din viaţa lor, nu tocmai onorabile, sau cu ameninţarea că vor fi întemniţaţi pentru fapte pe care le-au săvârşit. Evident, în teorie, când nu am trăit asemenea situaţii, aproape toţi putem să ne declarăm eroi neînfricaţi, monumente de moralitate dar, în practică, lucrurile nu sunt atât de simple. Există destui care colaborează pentru bani sau alte foloase materiale. Promovările, afirmarea într-o cariera, deplasările în străinătate, însemnau de asemenea foarte mult într-o societate socialistă. Spiritul de aventură, sentimentul că aparţii unei grupări oculte, dar foarte influente, că participi la luarea unor decizii importante pentru destinul unor persoane sau chiar pentru destinul ţării, erau motivaţii importante pentru mulţi.

***********************************

Almanah 2008

Dacă mai adăugăm şi plăcerea multora de a face rău celor pe care îi invidiază vom înţelege că nu era foarte dificil de recrutat un intelectual ca informator. Ştim cu toţii cât de mult se „iubesc“ între ei scriitorii sau actorii, de exemplu. Poate părea ciudat, dar nu în puţine cazuri au fost şi sunt informatori care cred cu tărie că activitatea lor este corectă, utilă şi chiar patriotică. De fapt, atunci când nu este vorba de poliţie politică, colaborarea cu serviciile de informaţii este corectă, utilă şi chiar patriotică. De ce sunt însă serviciile secrete interesate să recruteze intelectuali ca ofiţeri, ca ofiţeri acoperiţi sau ca informatori? Culegerea de informaţii, o activitate veche de când lumea, este o operaţiune foarte complexă. Ea nu poate fi făcută de către oricine. Ofiţerul de informaţii profesionist sau amatorul talentat care este informatorul trebuie să aibă multe calităţi. Sunt necesare: o inteligenţă peste medie, o bună capacitate de analiză şi sinteză, intuiţie, spirit de observaţie, curaj, imaginaţie, o bună cunoaştere a psihologiei umane, abilităţi de comunicare remarcabile, stăpânire de sine, o cultură deosebită şi, în general, o personalitate puternică şi bine conturată. Dar aceste calităţi pe care trebuie să le aibă un colaborator al unui serviciu secret sau un ofiţer de informaţii sunt şi calităţile care în mod firesc caracterizează un adevărat intelectual. Dacă încercăm să ne debarasăm de imaginea şablon a

Renasterea , Buzoianã

securistului anilor ‘50 şi a „turnătorului odios“, vom înţelege că alăturarea noţiunii de intelectual de cea de colaborator al serviciilor secrete nu are nimic şocant. Spre sfârşitul anilor ‘50 şi începutul anilor ‘60, chiar cei aflaţi la conducerea securităţii au înţeles că nu se mai poate continua cu ofiţeri semianalfabeţi şi bătăuşi şi nici cu informatori inculţi şi proşti. Stau mărturie pentru această schimbare de atitudine stenogramele şedinţelor prezidate de ministrul de interne Alexandru Drăghici (buzoian de origine), publicate în culegerile de studii şi documente editate de către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Apelurile la creşterea calităţii intelectuale a informatorilor şi ofiţerilor de securitate erau foarte insistente şi foarte frecvente. Dacă oamenii care conduceau la acea vreme Securitatea, ei înşişi nişte oameni cruzi şi nişte semianalfabeţi, au înţeles că nu poţi culege informaţii din mediul elitei intelectuale cu nişte informatori proşti şi inculţi, cred că este timpul să înţelegem şi noi acum că este firesc ca ofiţerii serviciilor secrete şi marea majoritate a informatorilor să fie recrutaţi din rândul intelectualilor. Nu puteai să te infiltrezi în anturajul unor intelectuali rafinaţi, precum filosoful Constantin Noica, cu măturători sau hingheri. Numai nişte informatori intelectuali puteau să discute despre Platon, Heidegger sau Marcuse cu un intelectual român stabilit în Occident şi în acelaşi timp să-şi întipărească în minte planul apartamen-

********************************

51

tului interlocutorului sau să-l întrebe aparent dezinteresat ce mai este nou pe la postul de radio Europa Liberă sau ce alţi români l-au mai vizitat. Toate serviciile secrete ale lumii au folosit şi folosesc intelectuali ca ofiţeri, ca ofiţeri acoperiţi şi ca informatori şi cărţile privind istoria spionajului sunt pline de exemple celebre. Au fost implicaţi în activitatea de culegere de informaţii: Voltaire, Beaumarchais, Montesquieu, Marlowe, Daniel Defoe, Leibniz, Franklin, spătarul Nicolae Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino, Joseph Conrad, Somerset Maugham, John Buchan, Arnold Bennett, John Galsworthy, Rudyard Kipling, Ernest Hemingway, Ilya Ehrenburg, Martha Bibescu, Ian Fleming, Graham Greene, Marlene Dietrich, Greta Garbo, John Ford, Errol Flynn, Saul Steinberg, Maria Tănase, Mihnea Gheorghiu, David Cornwell (John Le Carre‘), Vico Toriani, Yves Cousteau, Mihai Berza, Neagu Djuvara, Constantin Virgil Gheorghiu şi mulţi alţii.

52

Cariera celor mai multi informatori a evoluat spectaculos. De exemplu, informatorul actor Ronald Reagan a ajuns preşedinte al S.U.A. Activitatea pe care au desfăşurat-o intelectualii ofiţeri sau intelectualii colaboratori nu trebuie apreciată superficial ca fiind „ruşinoasă“ sau din contra „înălţătoare“, „patriotică“ etc. O asemenea activitate trebuie studiată cu atenţie şi în detaliu, dacă este posibil, înainte de a ne repezi să formulăm verdicte. Şi în viaţă, ca şi în literatură, există personaje pozitive şi personaje negative. Dacă Nicolae Iorga sau alţi istorici au scris cărţi şi articole de istorie a României şi au pledat pentru cauza ţării la congrese internaţionale nu numai din proprie initiaţivă ci şi, uneori, la solicitarea serviciilor de informaţii româneşti, alţi intelectuali, precum Ion Caraion sau Bălăceanu-Stolnici au umplut dosarele Securităţii cu delaţiuni mizerabile. Putem ierta slăbiciunile omeneşti şi este firesc să o facem, dar este mai greu

***********************************

Almanah 2008

când ani şi ani de zile anumite ziare repetă obsedant că ar trebui să urmăm exemplul moral extraordinar al unor oameni despre care aflăm mai târziu că au făcut rău celor din jurul lor. Îmi amintesc de imnurile de glorie pe care ziarul „România liberă“ le-a intonat când Alexandru Paleologu şi mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, au recunoscut, cu mai mulţi ani în urmă, că au fost informatori ai fostei Securităţi. „Vai ce exemplu superb de moralitate!“ Spre sfârşitul anului 2007, când în presă au aparut fragmente din notele infor-

 Alex. OPROESCU

O c t a v i a n P a l e r, cel dincolo de moar te

„Oricât de convins aş fi că România a încăput pe mâna unor învârtiţi, panglicari şi canalii, nu pot crede că destinul României este compromis.“ (Octavian Paler)

obândisem reflexul de a urmări emisiunea tânărului teolog Mihai Gâdea din fiecare miercuri – când îl avea ca invitat pe maestrul Octavian Paler. Odata cu trecerea acestu-

D

Renasterea , Buzoianã

mative date de mitropolitul Corneanu, am văzut cu toţii că activitatea sa de informator a fost extrem de nocivă pentru Biserica Ortodoxă Română. O imensă murdărie! Şi nimeni nu şi-a cerut scuze. Academicianul BălăceanuStolnici îşi publică şi acum, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, tableta moralizatoare „La judecata zilei“ în ziarul „Ziua“, condus, întâmplător desigur, de un fost informator. Nu cumva, „stimate“ tovarăşe academician şi tovarăşe mitropolit, sunteţi cam obraznici? 

ia (la 7 mai 2007) la cele veşnice, m-am trezit singur şi mai sărac. De la acel moment, media românească nu mai are o voce care să analizeze cu atât discernământ societatea românească prezentă. Oricât se “screm“ unii şi alţii, nu pot atinge culmile rafinamenului sarcastic al MAESTRULUI. Etichetele pe care acesta le punea unor evenimente/împrejurări, dar mai ales unor “personaje politice“, erau de o acuitate şi de un realism cum numai adevăratele caractere

********************************

53

le pot face/emite. Miezul spuselor sale va dăinui în timp. (Ar fi mai mult decât utilă publicarea “prezenţei spirituale“ a scriitorului din emisiunea amintită – care se poate constitui într-o crestomaţie de judecăţi de valoare – mărturii ale timpului învolburat din perioada de după tulburările instituţionale din decembrie 1989). Îl aşteptam să îl văd în seara/noaptea sa specială. Aveam prilejul, alături de alţii să ascult, să văd, o voce cu temelie adânc înfiptă în fibra morală a altor vremuri. Octavian Paler era un pătimaş, un expert în mânuirea cuvintelor: şi atunci când “arunca“ cu cuvinte grele – era un prilej de încântare – mai ales prin ceea ce nu făceau evidente spusele sale. Nu se forţa, nu se împăuna, pur şi simplu era egal cu el însuşi. Iubea lumea satelor (de care se desprinsese de mult) de la distanţă, dar cu o forţă care încerca să anuleze chiar şi trista realitate a vieţii rurale de astăzi. A apărut, la scurt timp după moartea sa, cartea „Convorbiri cu Octavian Paler“ a lui Daniel Cristea-Enache, o carte dialog-epistolar între cei doi protagonişti, în care îşi asumă condiţia polemică a demersului lor: „Într-o epocă a logoreei şi a grafomaniei“ – susţine autorul – cu atâţia analişti improvizaţi şi scriitori închipuiţi, acest intelectual strălucit (O.P.) avea darul de a restitui cuvântului gravitatea pierdută şi axa lui interioară. Lucrarea poate fi citită şi ca un testament moral al “lupului singuratic“, ea confirmând, o dată în plus, adevărul aserţiunii lui André Malraux: „Moartea este singura împrejurare care transformă biografia în destin“. Octavian Paler demonstrează în răs-

54

punsurile date literatului Daniel CristeaEnache, dar şi în întreaga operă, încrederea în idealul moral superior. Raţionează şi se exprimă aşa, omul cetăţii, care nu are nici o remuşcare să îşi recunoască (cu amărăciune) şi să îşi asume marile deziluzii post-decembriste: “Am ratat, în ultimii şaisprezece ani, cam tot ce se putea rata, cred, în planul opiniilor politice. Toate mizele mele de după ’89, şi anume ţărăniştii, Constantinescu, iar în 2004, Băsescu, s-au dovedit a fi greşite“. Şi în aceeaşi ordine de idei: „Am şi o explicaţie pentru asta. Am contat pe lucruri care, în politică, n-au nici o valoare: bunul simţ, logica şi un funest idealism (sau irealism), rezultat de dragostea morocănoasă faţă de România“. Gândeşte şi vorbeşte aşa, intelectualul de rasă, omul care nu ezită să îşi recunoască şi mai ales să îşi asume şi marile deziluzii din perioada revolută: Decembrie 1989 n-a fost primul moment de entuziasm prostesc. Mai trăisem două, de intensitate mai mică. Unul a fost în 1964. M-a sensibilizat, atunci, declaraţia de „independenţă“ a P.C.R. Am văzut cum cei care se obişnuiseră să poarte şapcă au trecut direct la pălărie. Al doilea moment s-a petrecut în august ’68, când România a condamnat strivirea „primăverii de la Praga“. Am plătit tributul meu de naţionalsim când Ceauşescu ia luat apararea lui Dubcek (...). Sigur, ni se poate reproşa că ne-am grăbit să ne amăgim singuri, dar cei care au trăit acele momente de redescoperire a valorilor naţionale ştiu cât de puternic a acţionat iluzia că, de vreme ce ne scuturam de aservirea externă, totul va fi altfel.“ Toate judecăţile de valoare din lucrarea citată, dar mai ales cele din serile magice de miercuri – transmise în

***********************************

Almanah 2008

direct pentru cei care vroiau/doreau să audă şi altceva decât „bătuta pe loc“ interpretată de “Corul ordonanţelor“ (cum, plastic, se exprima profesorul de muzică vocală din Şcoala normală) îi conferă lui Octavian Paler toată îndreptăţirea morală să scrie şi să îşi asume opţiunea pentru “condamnarea comunismului“, dar nu la modul demagogic şi intolerant, în care se practică ea astăzi: „N-am aşteptat raportul comisiei Tismaneanu şi mesajul lui Traian Băsescu pentru a mă lămuri. Am mărturisit public ce gândeam într-o vreme când nu era nici simplu, nici lipsit de riscuri so faci. Dar am visat eu, oare, tăcerile de dinainte de decembrie ’89? Am visat eu că mulţi dintre cei care se grăbesc azi să ilustreze azi teoria lui Adam Michnic despre «anticomunismul cu faţă bolşevică», făceau parte cu două decenii în urmă dintre «taciturni» şi au tăcut mâlc până la căderea lui Ceauşescu?“ Răspunsul pe care şi-l dă maestrul are o notă teribilă de implacabilitate şi durere: „Dacă n-am visat, înseamnă că am şi azi motive să-mi pun problema libertăţii“. Nu există nici un dubiu că, pentru cine va dori să cunoască şi să înţeleagă, cu realism şi temeinicie, adevărul istoriei româneşti la această cumpănă de veacuri şi milenii, lucrarea care consemnează “convorbirile lui Daniel CristeaEnache cu Octavian Paler“, va rămâne un reper, un document esenţial, de neînlocuit, cum, de neînlocuit este şi MAESTRUL. De aceea, consider că studiul operei acestuia ar “înnobila“ programele şcolare pentru licee şi facultăţile de filologie ... şi nu numai. 

Renasterea , Buzoianã

NU, DAR   Mihai M. MACOVEI Mâine, am să-ţi scriu despre altceva. Azi îţi scriu despre ziua cu fete. Despre ziua în care veneai să-mi cânţi lângă bradul împodobit cu rari sărutări. Îmi cântai o poezie amară, o cântată cutată, după care alte zeci de scrieri; torente, torente albe curgeau în sertarul meu învăţat cu foamea cuvintelor din care mâine am să plec și eu. Tu îmi lăsai o scriere, eu îţi dăruiam un măr. Un măr cu miros de salcie. Știu de-atunci mă roade vântul-vântul care dă glas mărilor, norilor, ploilor. Și-ntr-un alt mâine am să-ţi scriu despre un altceva care nu va muri niciodată. Buzău, mai 2007

********************************

55

Poeme inedite – Constantin PETCU formulă

o aşteptai anul viitor

baricadat în corp aş crede că dincolo nu mai există timp ţi totul / până şi aerul ţi s-ar opune rămâi aici frate numai cu sângele tău / ce te menţine vertical poate astfel / vei uita încleştarea de a fi celălalt de a fi un pas un ritm

să plângi sau să nu plângi un timp al tău / căzut într-un punct fix / în pământ el de-atunci tu priveşti închis

numai (atunci) aici între graniţele corpului vei visa poate o nouă libertate

caut-o priveşte-o şi mai ales fii şi fii atâtea vieţi ale lor şi mai ales atâtea clipe ale lor

dar un timp a trecut dar o cădere a fost o uşurare a formulei de doi nu s-a înţeles

(lasă lumea ia-ţi desaga şi caut-o până vei deveni nemuritor)

punct fix să nu plângi prietene zborul acela căzut plânge tu aripa ta care se înconvoaie ca o lumânare topită printre nori tu să plângi o fiinţă a ta plecată şi neajunsă / străină sămânţa privirii tale oprită la jumătatea-ncolţirii tu să plângi ca şi cum ţi-ar pleca de acasă din curte iarba verde / care privind-o

56

caută în firul de aer în firul de apă până în firul de pământ

altceva vecin cu piatra împresurat de ea găzduit privit înlănţuit / tablou de piatră poate chiar secunda de piatră al pietrei voi fi cu o secundă mai mult o întârziere probabil de ere până când viermele pietrei mă va reînvia în altceva altceva

plecarea (I) plecarea doare bucură ea loveşte carnea o sângerează

***********************************

Almanah 2008

Poeme inedite – Constantin PETCU şi sângele şi carnea se-adună în partea din care te-ai rupt acolo se împietreşte până când / pe fundul mării tu barcă fără valuri vei descoperi piatra / preţioasă o aşezi frumos la gât plecarea / pleacă şi poartă-n sine atâtea pietre preţioase câte oase rămase

versant (7) fiecare secundă adăugată fiinţei tale ar trebui să ţi-o sporească / împrospăteze şi a coborât în privirea mamei sale şi dacă nu se întâmplă astfel ca o sclipire de curcubeu înseamnă că fiecare secundă are o parte pozitivă / şi una negativă poate – dă doamne – dintr-o sinapsă mă voi împărţi de aceea a ta în două cea întunecată ca o gură neagră în ochiul stâng mă nasc şi cu ochiul drept mor cea care ţi-a dictat să mă pregătesc de botez mâna pe revolver sau de înmormântare? un gest de apărare

versant (17) dintr-o fibră a ta mă nasc cea zburată deasupra într-o aură

Renasterea , Buzoianã

(Constantin Petcu, din volumul „Rugă de iubire“ aflat în custodia poetului Mihai M. Macovei)

********************************

57

CONFESIUNILE UNUI MEDIC BUZOIAN  Dr. C o rne liu C O NS TA NTINES C U

iaţa mea se desfăşura pe un plan ascendent şi mulţumitor din toate punctele de vedere. Copiii erau sănătoşi, zglobii şi studioşi; Tuţa şi cu mine ne simţeam bine, restul familiei la fel, cercul de prieteni era la înălţime, iar profesional abia puteam să fac faţă solicitărilor. Şi, din senin, iarăşi a căzut un trăsnet. Un filozof indian, a spus că viaţa noastră e împărţită în perioade egale de mulţumire şi de necazuri. Nu ştiu dacă se referea numai la perioade de timp sau şi la intensitatea fenomenelor trăite, dar ştiu că pentru mine a început o nouă perioadă foarte grea. Într-o zi, plecând după ora 14 de la policlinică, am fost acostat de doi miliţieni în civil, care m-au invitat la miliţie,

V

58

unde mi-au spus că sunt arestat pentru complicitate la întreruperea ilegală a unor sarcini normale. M-a surprins total o astfel de acuzaţie şi am protestat cu vehemenţă. Am fost confruntat cu două femei care afirmau că le-am consultat şi le-am dat bilet de internare ca să-şi facă chiuretaj uterin. Era o inepţie; niciodată, în viaţa mea, n-am dat vreun bilet de internare cu diagnosticul de sarcină şi cu indicaţia ce să i se facă, în cazul nostru chiuretaj. Pe biletul de internare scriam numai diagnosticul meu şi nu ce să i se facă, medicul care o prelua având calitatea şi obligaţia de a stabili conduita terapeutică. Femeile au recunoscut în final că eu le-am examinat şi le-am dat bilet de internare dar că nu le-am spus că li se va face chiuretaj uterin. Am cerut să mi se arate cele două bilete de internare şi s-a văzut clar că pe ele nu era trecut decât diagnosticul stabilit de mine pen-

***********************************

Almanah 2008

tru internare, fără alte indicaţii. Fiind întrebat dacă le-am consultat le-am răspuns că din moment ce biletele de internare sunt iscălite de mine e clar că le-am consultat dar nu-mi aduc aminte de ele, trecându-mi prin faţă mii de paciente. Femeile au recunoscut că nam stat de vorbă cu ele decât atunci când le-am consultat, că n-au discutat cu mine nimic despre chiuretaj şi că nu miau dat bani sau diverse bunuri, dar că au dat unei intermediare 3.500 lei. O altă aşa zisă dovadă a miliţiei era declaraţia unei femei, o intermediară, care susţinea că primise de la cele două femei câte 3.500 lei, ca să le ajute să scape de sarcină, sumă din care dăduse 3.000 lei, doctorului Z. care recunoscuse aceasta şi 500 de lei mie, când intrase în cabinet. La confruntare, eu, nerecunoscând-o, am întrebat-o de câte ori ne-am văzut până acum şi ea a răspuns că ne-am întâlnit numai în acele două ocazii şi acestea la intervale mari. A confirmat că n-a avut niciun fel de înţelegere cu mine şi că de fiecare dată a intrat la mine, m-a rugat să consult o gravidă care nu se simte bine şi dacă e cazul să o internez. Asistenta mea, Tudose, care era de faţă, le-a trecut pe o listă şi le-a invitat în cabinet când a fost posibil. Pe vremea aceea, dacă s-ar fi întâmplat să consulţi o gravidă care nu se simţea bine, să nu o internezi şi aceasta să piardă sarcina, puteai să ajungi în discuţia colegiului medical. Nu am fost un fricos, dar când constatam elemente care puteau duce la un avort, internam respectiva pacientă, în scopul de a-i proteja sarcina. Când am întrebat-o dacă a primit de la acele femei câte 3.500 lei, de la fiecare, din care 3.000 lei i-a dat doctorului Z., iar 500 lei mie, ea cu ce s-a

Renasterea , Buzoianã

ales, a răspuns, făcând pe nevinovata, că a primit de la una o pungă de mălai şi de la alta câteva ouă. Cine putea să creadă că această femeie care se ocupa cu intervenţii pentru chiuretaje şi-şi pierdea cu respectivele femei pe la policlinici şi pe la maternitate, zile întregi de muncă, cheltuind bani cu transportul de la ţară la oraş şi invers, se mulţumea cu o pungă de mălai, pe care ar fi putut să o cumpere cu banii cheltuiţi pe un singur drum, până la Buzău? S-a găsit totuşi cineva şi anume tovarăşul locotenent Ciocârlie, care trebuind să mă scoată neapărat vinovat, mi-a emis un mandat de arestare. Pe parcurs, am aflat de ce am fost arestat. La Maternitate, era un medic, doctorul Z., de care toată lumea ştia că face chiuretaje ilegal, chiar întrebându-se ce “pile“ are de i se permite aşa ceva, mai ales că nici nu prea se ferea. Probabil că a căzut în dizgraţia cuiva sus pus şi susţinerea lui n-a mai fost eficientă. După cum s-au desfăşurat evenimentele cei care l-au sprijinit mai înainte, l-au ajutat şi acum. A trebuit să fie arestat şi judecat, dar ca să scape cu o pedeapsă cât mai mică, s-au folosit de două metode dovedite clasice. În primul rând s-au administrat multe probe din care, majoritatea, erau inexacte şi ineficiente astfel că fiind mai uşor de înlăturat în timpul procesului să se inducă părearea că vina nu este chiar aşa de mare. În al doilea rând trebuia să i se alăture cineva, din acelaşi domeniu de activitate, căruia inventându-i-se nişte acuzaţii străvezii, dar în ultimă instanţă condamnabile, să-l ajute ca prin asociere să i se dea o pedeapsă cât mai mică. Faptele conduc la justeţea concluziilor

********************************

59

mele. 1. Cu toate că săptămâni în şir, locotenentul Ciocârlie şi căpitanul Ghioc, sau străduit să găsească dovezi împotriva mea, interogând zeci şi zeci de paciente internate de mine, n-au reuşit să descopere nimic. Ajunseseră într-o situaţia critică; declaraţiile celor două femei nu erau suficient de concludente în sprijinul acuzării, iar alte cazuri nu mai găseau. La un moment dat, lt. Ciocârlie, neliniştit deoarece reţinerea mea nu era justificată prin probele aflate la dosar, mi-a spus: – Ce fel de om eşti, tov. doctor, de nu-ţi găsim nimic cu care să te acuzăm. Să fii convins că după ce ai stat închis atâtea săptămâni n-avem cum să zicem că am greşit şi să te eliberăm; va trebui să-ţi găsim ceva. Îţi propun, să ne dai o declaraţie scrisă ca ai primit foloase necuvenite, fapt care înseamnă o pedeapsă atât de mică, încât se va termina procesul şi vei fi liber. Bineînţeles că l-am refuzat. 2. La confruntarea făcută cu doctorul Z., acesta a recunoscut că niciodată n-a fost între mine şi el vreo înţelegere ca să-i trimit gravide să le chiureteze, realitate clară ca lumina zilei, deoarece dacă ar fi existat o înţelegere în acest sens, miliţia ar fi descoperit şi alte cazuri. 3. Cu toate că nu eram acuzat că aş fi făcut chiuretaje, locotenentul Ciocârlie a efectuat o percheziţie la mine acasă, cu scopul evident de a mă intimida, terorizându-mi familia. 4. Eu făceam gărzi în maternitate; dacă voiam să fac chiuretaje n-aveam decât să internez gravidele când eram de gardă şi le chiuretam atunci; cu toate cercetările făcute în acest sens nu s-a

60

găsit un singur caz. 5. La închisoare, eram închis într-o cameră la subsol, cu o fereastră mică, cu zăbrele, o uşă de metal, prin care nu trecea nici măcar o rază de lumină, în care era o uşiţă tot de metal, numită vizetă, care se deschidea numai din afară, prin care miliţianul putea privi în cameră sau să şi se dea un castron cu ciorbă. Din aceste celule nu se poate ieşi decât cu un miliţian, care descuie uşa, trage zăvoarele, te scoate de acolo şi apoi ferecă uşa. Totuşi odată, s-a deschis vizeta şi a apărut chipul unei asistente despre care nu ştiam că era arestată pentru provocarea unui avort, care mi-a spus: Tov. doctor, ce rău îmi pare că sunteţi închis! şi a zbughit-o ca să nu fie surprinsă. Am rămas blocat; cum a ştiut asistenta că eu sunt acolo şi chiar în acea celulă; cum a ieşit din celula ei şi cum de circula liberă pe unde voia, neînsoţită de miliţian şi ce rost a avut apariţia ei, când eu n-o văzusem în decursul anilor decât de maxim două ori şi atunci cu totul întâmplător. Am intuit că mi se înscenează ceva dar nu pricepeam ce anume. Misterul s-a lămurit la proces, când aceasta a fost citată ca martor al acuzării, declarând că eu, văzând că ea era în hol, am deschis vizeta, ceea ce era o imposibilitate şi am rugat-o să influenţeze pe cele două femei să-şi retragă declaraţiile. Câte afirmaţii atâtea minciuni; eu nu puteam să zăresc nimic prin uşa de tablă, era o imposibilitate să deschid vizeta dinăuntru, n-aveam cum să ştiu dacă cele două femei erau închise, ceea ce şi acum consider că nu era posibil şi era total ineficient să apelez la ea. 6. La o săptămână venea un frizer,

***********************************

Almanah 2008

care ne tundea. Acesta mi-a spus că mă ştie bine, că vrea să mă ajute şi dacă vreau să comunic ceva important acasă, îmi dă creion şi hârtie să scriu ce doresc. I-am mulţumit pentru amabilitate şi lam refuzat. 7. Printr-o amabilitate, Tuţa a aflat când voi fi dus la procuratură. Împreună cu Dudu, au stat ore în şir în faţa tribunalului ca măcar să mă vadă intrând şi ieşind din clădire, flancat de miliţieni. A doua zi, tov. lt. Ciocârlie a chemat-o la miliţie, a admonestat-o că a fost în stradă să mă vadă şi a ameninţato că dacă se va mai repeta o va aresta, acuzând-o de complicitate. După aceste ameninţări, la plecare, i-a spus că ar trebui să încerce să-mi amelioreze situaţia. Coincidenţă sau nu, în aceeaşi după amiază, a primit un telefon de la un binevoitor, care-i propunea să se întâlnească cu el pentru a stabili nişte condiţii în favoarea mea. Interesant, nu? Bineînţeles că Tuţa n-a luat contact cu respectivul. 8. În celulă cu mine era un profesor, Angelescu, din Ploieşti. Din prima clipă mi-am dat seama că e un turnător, care încerca să mă tragă de limbă şi care com-

Renasterea , Buzoianã

pătimindu-mă că stau închis fără a fi vinovat, îmi sugera să spun miliţienilor tot ce ştiu despre cei care, profitând de absenţa mea, fac tot felul de afaceri; ca să sufere şi ei; mă credea de acelaşi factură cu el. Dovada că era un turnăor am avut-o rapid. Fiind dus la tribunal la interogatoriul unui procuror, am simţit la un moment dat că leşin din cauză că eram nemâncat, masa fiind execrabilă şi total insuficientă. I-am spus tov. procuror care e situaţia şi am cerut permisiunea să mă duc să mă spăl pe faţă cu apă rece ca să pot să-mi revin. Când mam întors am constatat că secretara care era cu tov. procuror mă privea cu o sinceră şi profundă compătimire, având tot timpul lacrimi în ochi. În celulă, încă impresionat, i-am relatat prof. Angelescu reacţia secretarei care nu-şi mai putea reţine lacrimile. Cum am terminat, acesta a bătut la uşă, a vorbit ceva cu miliţianul de serviciu şi a fost scos din celulă. Am avut iarăşi una din intuiţiile mele, că ceva nu e în regulă şi aşteptam să văd ce anume se va întâmpla. Întradevăr, a doua zi, când am fost dus la tov. procuror era altă secretară, iar când m-am întors în celulă prof. Angelescu ma întrebat dacă a mai fost prezentă secretara din ajun. 9. Familia mea îmi angajase un avocat, un cunoscut, un fost vecin cu noi. Înainte ca dosarul să fie înaintat la procuratură, acesta a venit la mine, la miliţie, împreună cu lt. Ciocârlie, ca să mi se comunice capetele de

********************************

61

acuzare. La un moment dat, lt. Ciocârlie m-a întrebat dacă recunosc că cele două bilete de internare sunt iscălite de mine. M-a frapat întrebarea deoarece îi mai confirmasem aceasta, dar mai ales faptul că fără motiv a întors capul într-o parte. În aceeaşi clipă avocatul meu, J., mi-a făcut semn să nu-mi recunosc semnătura. Am fost şocat de gestul lui, în primul rând că nu-mi plac minciunile, în al doilea rând că ştiam şi eu şi dânsul ce înseamnă o expertiză grafologică şi în fine întrebarea tulburătoare, ce a urmărit tov. avocat prin această sugestie, să mă ajute sau, în cazul în care aş fi contestat semnătura, să ofere tov. lt. Ciocârlie – prin inevitabila expertiză grafologică – posibilitatea să susţină că sunt un mincinos. Din nefericire, evenimentele ulterioare, au dovedit că ultima alternativă era cea valabilă. În vremea aceea se spunea şi deseori nu fără motive, că unii avocaţi, procurori şi judecători, erau la cheremul miliţiei care, ştiind despre ei diverse fapte, îi putea determina să joace aşa cum li se cântă. 10. La proces am constatat că doctorului Z. i se imputaseră şapte chiuretaje ca fiind ilegale, cu toate că trecuseră prin comisia de aprobare a întreruperii de sarcină, deci erau perfect legale. Pentru orice om de bună credinţă, se ridică întrebarea: cum a fost posibil să fie incluse aceste cazuri ca ilegale, când pe foile de observaţie ale pacientelor respective era trecută aprobarea comisiei cu număr de înregistrare, cu iscăliturile componenţilor ei şi cu ştampila respectivă? Cum cei doi anchetatori Ciocârlie şi Ghioc nu puteau să facă o astfel de greşeală bătătoare la

62

ochi, înseamnă că au fost incluse tocmai ca să poată fi înlăturate uşor şi astfel să se minimalizeze importanţa celor reale. 11. Avocatul meu nu numai că n-a venit la mine în preajma procesului, ca să stabilim linia şi amănuntele apărării, dar la proces m-a anunţat să mă apăr singur, cu toate că eu nu analizasem conţinutul dosarului. 12. Dl. Z. a fost condamnat la 2 ani şi 2 luni închisoare şi un an interdicţie profesională, iar eu la 1 an şi 8 luni detenţie şi şase luni interdicţie profesională. La dl. Z. ridicarea dreptului de a profesa pe timp de 1 an se încadra perfect în litera legii, având o pedeapsă de peste 2 ani; la mine, în schimb, era ilegală, sancţiunea fiind sub doi ani. Oare tov. judecător n-a ştiut ce prevede Codul Penal? Imposibil de acceptat aşa ceva, deoarece avea legea în faţă şi la redactare a trebuit să se refere la ea. Singura explicaţie e că ridicându-mi-se ilegal dreptul de a profesa timp de şase luni, să mă oblige să fac recurs şi acesta judecându-se împreună cu cel depus de dl. Z., fiind în aceeaşi cauză, să se poată lua o măsura comună pentru amândoi, anularea sentinţei de interdicţie profesională, demonstrându-se încă o dată de ce a fost nevoie ca eu să fiu inclus în acest proces. După două zile de la redactarea sentinţei, după recurs, am fost eliberat; fusesem deţinut exact atât cât fusese nevoie de prezenţa mea. Am menţionat undeva că Dumnezeu vede şi are grijă. În timpul detenţiei, printr-o depunere la C.E.C. eu am câştigat o maşină, iar în perioada următoare eliberării mele, cei doi anchetatori ai mei, căpitanul Ghioc şi locotenentul Ciocârlie au murit după grele suferinţe. 

***********************************

Almanah 2008

CUGETĂRI Arthur Porumboiu  Nu distruge ceea ce nu poţi construi.  Libertatea: tubul de oxigen dat scafandrului când îi bubuie în auz răzvrătirile apei.  Un sarcofag lucrat în aur nu te apără de moarte.  Poezia este un drum al jertfei. Înving numai cei aleşi, conform biblicului dicton „Mulţi chemaţi, puţini aleşi“.  Mă interesează Omul care-şi urmează gândul până la capăt, indiferent de consecinţe.  Stufozitatea înăbuşă Poezia, iar superficialitatea o ucide.  În Poezie totu-i permis dacă are justificare estetică. Lipsa logicii (cea interioară trebuie să existe!), incoerenţa, delirul, frângerea atmosferei, totul, dar absolut totul e permis dacă esteticul e salvat. Vreau să zic: Poezia este starea de Frumos şi nu o didactică obişnuită.  Pe trădători îi refuză şi ştreangul.  Dogmatismul este moartea Artei.  „Ce ne rămâne? Ţărâna uşoară a trupurilor care se duc…“  Poezia este, în primul rând, Gândire şi nu secreţie sentimentală.  Metafizica oferă Poeziei un domeniu nelimitat de exploatare. Trebuie să pătrundem dincolo de ce se vede.  Pe mine m-a interesat totdeauna sugestia nu descripţia.  În Poezie trebuie să ai îndrăzneala nebunului: să crezi că totul e posibil.

Renasterea , Buzoianã

Altfel ramâi o mediocritate cuminte şi satisfăcută.  Între o femeie frumoasă şi un vers frumos, eu aleg versul. Sunt sincer? Da!  Poezia este victoria supremă în faţa neantului.  Ideile nu pot vorbi dacă n-au căldură proprie.  Poezia e mai puternică decât moartea, însă numai atunci când e chemată sănvingă propria-i moarte cu care se naşte.  O zi fără Poezie ar fi ca şi cum mi s-ar lua aerul, şi din pupile mi s-ar extrage imaginile.  Un bătrân ne produce aproape totdeauna un sentiment de repulsie şi spaimă. De ce? Pentru că el ne arată ce vom deveni. Iată o problemă care mă va determina să fac tot ce-i posibil cât încă surâsul e limpede, raţiunea clară şi sufletul puternic.

********************************

63

Nicolae POGONARU  Marin IFRIM

Istor liter ii are

oet autentic, plin de vervă, de (auto)ironie şi ingenuitate. Autor a trei cărţi de versuri, toate bune, păstrând o anume constantă şi personalitate. Fireşte, l-am văzut pentru prima dată în cenaclul patronat de fostul ziar „Viaţa Buzăului“, prin anul 1978. textele sale parodiau „realismul socialist“, erau foarte gustate de auditoriu, iritau pe cei care erau plătiţi ca să se irite. Dintr-o lene calculată, Nicolae Pogonaru a debutat abia la câţiva ani după Revoluţie, cu volumul „Efectul de seră“. Mulţi credeau că Pogonaru a fost doar un simplu cenaclist şi atât. Astăzi nimeni nu se mai poate îndoi de prolificitatea şi de valoarea sa. Pentru cine nu-l cunoaşte cum trebuie, poetul pare un om oarecum incomod,

P

64

căruia, previzibil, din când în când, i se face câte un mic duel verbal. Cei care îi sunt cu adevărat prieteni ştiu că în spatele figurii sale persiflante se află un om de mare delicateţe sufletească, o fiinţă realizată în profesie şi în familie, un artist care încă nu a ajuns la apogeul forţei sale creatoare. Nicolae Pogonaru ştie să-şi dozeze efortul liric, are şi veleităţi de boem cu rang de mareşal, îşi iubeşte şi îşi respectă necondiţionat prietenii, motive pentru care, uneori în naivitatea sa de om deschis, rabdă cu stoicism nedreptăţi venite din maliţii native. Acestea sunt uneori „regulile“ vieţii literare. Sociabil ca nimeni altul dintre noi, ştie să se distreze distrându-ne. Iute la replică în orice ocazie, într-o singură zi ţi-l poţi face de două ori duşman şi de trei prieten. Nu e locul să spun aici cum a reuşit miracolul să mil facă prieten pe viaţă pe Ion Catinca, primarul comunei Mărăcineni. Pe un poet ca Nicolae Pogonaru poţi paria fără teamă de a te înşela, el este un scriitor instruit, un francofon autentic. Am observat o „chestie“ interesantă, poezia sa place tare mult femeilor. Mai ales că, cea mai recentă carte a sa se intitulează „FMI“. Încă tânăr, Nicolae Pogonaru cred că se va dedica poeziei multă vreme de acum încolo. Spre bucuria majorităţii noastre… Notă: În clipa de faţă, N. Pogonaru este cel mai în vogă poet buzoian. Mă bucur, sunt satisfăcut că am avut dreptate. Cărţile sale, o spun cu toată seriozitatea, se citesc pe nerăsuflate!

***********************************

Almanah 2008

LEGĂTURA MEA CU MUNŢII ALBAŞTRI ESTE INDESTRUCTIBILĂ  Stan BREBENEL în dialog cu scriitorul Arthur PORUMBOIU

D

– Domnule Arthur Porumboiu, vă propun pentru începutul acestui interviu, dat fiind faptul că numele dumneavoastră nu s-a mai regăsit în ultimii ani în paginile literare buzoiene, să prezentaţi, pe scurt, câteva repere din bogata dumneavoastră biografie. – Realitatea e că numele meu nu s-a găsit niciodată în paginile literare buzoiene (mă refer la ziare şi reviste), eu fiind considerat de către unii… literaţi sau ziarişti din oraşul adolescenţei mele, oraş în care am terminat studiile medii la Şcoala de Protecţia Plantelor, aflată lângă insolita biserică Banu, un „ciumat“ sau chiar un lepros, astfel că nimeni nu şi-a dorit să se contagieze. Cred că acest fapt s-a datorat şi atitudinii mele aristocratice, pe care am afişato uneori, dar şi talentului meu, care m-

Renasterea , Buzoianã

a propulsat unde mă aflu acum. Adică, în rândul scriitorilor cunoscuţi şi foarte apreciaţi de critică (peste 500 de pagini de opinii critice), fiind autor a nu mai puţin de 17 cărţi (versuri, proză, reportaje, aforisme, confesiuni), trei dintre ele fiind transpuse şi-n limbile turcă („Domnule copil – Cokuc Efendi“), franceză („Revoltă împotriva stării de statuie – Revolte contre l’etat de statue“) şi engleză („Echilibru în lumină – Equilibrum in the light“). Dacă am avut „duşmani“ care au făcut ca numele meu să nu fie prezent în paginile publicaţiilor din Buzău, această situaţie ţine de talentul meu viguros, relevat de critică dar, poate şi de faptul că eu sunt un om dificil, nesociabil, un singuratic „ce-şi repudiază singurătatea dar într-un mod care e al timidităţii, voalat şi cu o mare, copilărească dulceaţă a gestului“, ca să-l citez pe Laurenţiu Ulici, marele critic

********************************

65

născut şi el la Buzău. Cât priveşte biografia mea, îmi rezum dreptul de a spune că m-am născut în satul Dimiana, la doar 5 kilometri de ruinele cetăţii lui Vintilă Vodă, despre care scria Alexandru Odobescu, şi-n satul acela binecuvântat de-o lumină divină, unde există şi-o biserică veche, din timpuri imemoriale, eu am păscut caprele şi oile pe Lespedea, şi-acolo am întâlnit lupii cu ochi de flăcări roşii, mistreţii agresivi şi şerpii iuţi strecurându-se prin iarba înaltă. De-acolo au izvorât şi izvorăsc trăirile puternice şi cuvintele care-mi susţin SCRISUL. – Există în „videoteca“ personală multe amintiri. Legate de locurile natale, de colegii de şcoală, de debutul literar, de excepţionalii prieteni literari. Ce ne puteţi evoca din acele vremuri? – Da, într-adevăr, există multe amintiri, dar e obligatoriu să fac o selecţie nemiloasă, altfel mi-ar trebui spaţiu pentru o carte şi nu pentru un interviu într-un almanah ca acesta. Reţin participarea mea la cenaclul literar „Alexandru Sahia“ din Buzău, în anii 1952 - 1954, o adevărată Şcoală literară, unde i-am avut colegi şi prieteni pe Ion Băieşu, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, A.I. Zăinescu, toţi fiind azi nume în Literatura Română. Cenaclul era condus de inginerul Gheorghe Ceauşu, un om minunat, care ne-a obligat să citim nu literatură realist-socialistă, ci poemele lui Mihail Lermontov şi Alexadr Puşkin. Şi azi îmi sună în memorie „Fântâna din Baccisarai“. Tot atunci, pe 18 ianuarie 1953, s-a produs şi debutul meu în „Viaţa Buzăului“ (serie nouă),

66

cu fragmente din basmul în versuri „Făt-Frumos şi Zâna Munţilor“, basm ce obţinuse Premiul I la concursul literar organizat de cenaclul „Alexandru Sahia“. Ne adunam într-un spaţiu (două cămăruţe) greu încercat de cutremurul din 1940, şi unde, pe un perete, domnul Ceauşu scrisese din precauţie dictonul stalinist, conform căruia „Scriitorii sunt inginerii sufletelor omeneşti“. Şi pot spune că, în ciuda tensiunii politice aproape insuportabile, a fost o perioadă benefică pentru un ucenic dornic să… cunoască spaţiul literelor române. …dacă ar fi să numesc un prieten excepţional, din acea vreme, el s-ar numi (şi ar fi!) delicatul dar nu şi… fragilul, cum cred unii, Gheorghe Istrate, asupra căruia voi mai reveni pe parcursul acestui interviu. – Viaţa v-a dus, de câteva decenii, într-un alt spaţiu cultural. Există diferenţe între arealul literar buzoian şi cel dobrogean? Creaţia dumneavoastră a avut un alt destin datorită acestui fapt? – Spun clar şi răspicat: în Dobrogea am găsit mediul fertil pentru devenirea mea ca scriitor. Pentru conturarea pregnantă a profilului meu. Să mă explic: în Constanţa exista o importantă revistă, TOMIS, revistă care mi-a găzduit, începând din 1970 până în 2003, numeroase poeme, reportaje, note critice. Atmosfera literară (exceptând perioada neagră, când la conducerea publicaţiei s-a aflat ipochimenul Ion Bădică, un adevărat monument de nepricepere) era prielnică literaturii bune, în sensul că singurul criteriu de a fi prezent în revistă era numai valoarea

***********************************

Almanah 2008

literară. Aşadar, aici în Dobrogea miam scris toate cărţile, aici am cunoscut bucuria recunoaşterii din partea criticii literare, dar şi unele înfrângeri sau… mici compromisuri datorate pactului făcut (obligatoriu, fiindcă altfel nu se putea, erai strivit!) cu regimul comunist. Mă refer la unele texte de serviciu, care asigurau apariţia (ca o compensare indirectă) poemelor de valoare şi care nu erau pe linie. …Legătura mea cu arealul literar buzoian nu a fost ruptă totuşi definitiv, unele rădăcini nevăzute păstrându-se. Două exemple: poemul TREISPREZECE, despre care toţi comentatorii au afirmat că este o capodoperă, a fost scris în satul meu, în grădina cu vişini a părinţilor mei, aşa cum am precizat în interviul din „Convorbiri pontice“, carte semnată de Ovidiu Dunăreanu. Ba, mai mult: în toate cărţile mele există ecouri puternice, exprimate într-o limbă frumoasă ( ca să-l citez pe Mircea Ciobanu, marele scriitor şi lector al primelor patru-cinci cărţi pe care le-am semnat), din zona Buzăului, unde m-am născut. Cât priveşte „diferenţele între arealul literar buzoian şi cel dobrogean“ se poate spune că fiecare are specificul său, şi nu se pot face comparaţii. Buzăul a dat mari poeţi, precum Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Ion Gheorghe sau poeţi importanţi precum Gheorghe Istrate, Arthur Porumboiu, A.I. Zăinescu şi poate alţii care se manifestă acum, adică Marin Ifrim, Ion Stanciu, Dumitru Ion Dincă, Valeria Manta-Tăicuţu, toţi aceştia fiind legaţi indestructibil prin folosirea limbii bogate în nuanţe şi cu o mare forţă de penetraţie, astfel că spiritul

Renasterea , Buzoianã

muntenesc este sărbătorit. Lumea lor, exterioară şi interioară, este legată de Munte şi Câmpie, de mituri şi ritualuri străvechi şi chiar de Metafizică. În Dobrogea însă, direct sau indirect, scriitorii sunt influenţaţi de prezenţa Mării, dar aici, în Dobrogea, timp de 2000 de ani nu s-a născut nici un mare poet, iar toţi cei care scriu azi, adică Nicolae Motoc, Ion Dragomir, Ion Roşioru, Sorin Roşca nu s-au născut în Dobrogea, ci au fost adoptaţi. Însă în Dobrogea, „ţara de piatră, de foc şi de pământ“ trăiesc, acum, doi prozatori importanţi: Ovidiu Dunăreanu şi Constantin Novac. Ei dau o notă aparte literaturii acestui ţinut, unde există şi o Filială a Uniunii Scriitorilor din România, care oferă anual premii literare importante, eu însumi fiind distins în trei rânduri. Mai există o revistă de elită, EX PONTO, la care colaborez, şi se poate afirma că mediul este favorabil chiar pentru un scriitor ca Arthur Porumboiu, cel care „cere spaţiu pentru toate aripile libere, / să rupă cu nesaţiu forţele Limitei“. – În cartea dumneavoastră pe care am primit-o, „Echilibru în lumină“, ediţie bilingvă, româno-engleză, în poemul „Stare“ spuneţi că „Sufletul (poate) rămăsese-n munţii mei / şi-l ocrotea măceşul“. Iată că sufletul, aşa cum foarte frumos redaţi trăirile şi amintirile, hălăduieşte prin ţinuturile natale deşi corpul material rămâne ancorat pe ţărmul Pontului Euxin. Cât de des vizitaţi locurile natale pentru a vă reîncărca bateriile? – Într-adevăr, pot afirma cu tărie că „sufletul a rămas în munţii mei“,

********************************

67

dovadă fiind şi numeroasele poeme care trimit la ţinuturile natale. În cea mai nouă carte a mea (aflată încă în manuscris), şi care se cheamă „Luptător între garoafă şi venin“ există obsesia unui spaţiu protector, exprimată în mai multe titluri. Legătura mea cu „munţii albaştri“ este indestructibilă. – O întrebare îmi revine obsesiv, fiind o continuare a celei anterioare: cu ce creatori buzoieni păstraţi legătura, indiferent pe ce meleaguri i-a aşezat viaţa, şi dacă vă mai leagă ceva de actualul Buzău? Cât de des comunicaţi cu aceştia? – La începutul aventurii mele lite-

68

rare am ţinut legătura cu Ion Băieşu, fapt relatat în articolul „Zi-mi Guţă“, tipărit în „Luceafărul“, cu Ion Gheorghe, care mi-a solicitat colaborarea la revista „Luceafărul“ unde lucra, adică în anii 1983-1989, şi-n mod special am ţinut legătura cu prietenul drag, poetul rasat Gheorghe Istrate, cel care m-a ajutat efectiv să debutez editorial, fapt relatat de Ion Roşioru, un alt buzoian, în cartea sa, numită „ARTHUR PORUMBOIU sau Scrisul ca pavăză împotriva morţii“. Gheorghe Istrate mia fost, în anii 1970-1975, un adevărat înger păzitor. …Cu alţi buzoieni mai comunic destul de rar şi întâmplător. Totuşi merită să amintesc faptul că, în anii 1999-2000, elevatul meu prieten, istoricul literar Alexandru Oproescu, m-a invitat la Buzău, am fost împreună la Pârscov (satul genialului Vasile Voiculescu), Goideşti şi Beceni, prilej cu care „mi-am reîncărcat bateriile“, chiar scriind şi tipărind articolul „Întoarcerea în Mit“. Recent, la Hârşova, m-am întâlnit (şi) cu alţi buzoieni, printre care s-a aflat şi Stan Brebenel, cel care mi-a solicitat acest interviu. Aşadar, încă mai există punţi vii între Dobrogea şi Buzău. Şi-i bine fiindcă orice întâlnire între scriitori poate fi o sărbătoare spirituală, chiar dacă se desfăşoară sub tutela lui Bacchus. – După evenimentele din decembrie 1989 au apărut mulţi autori, mulţi dintre ei teribilişti şi exchibiţionişti, încurajaţi de „vedetele“ ce diriguiesc obştea scriitoricească. Va fi un curent a la long sau o modă nu numai trecătoare ci şi peri-

***********************************

Almanah 2008

sabilă? – Evenimentele din decembrie 1989, au creat, şi în lumea literară, o situaţie specială prin dispariţia cenzurii politice, astfel că fiecare putea (şi poate!) să se exprime liber. A fost (şi este!) aceasta şi o capcană pentru că mulţi, foarte mulţi au crezut că pot spune orice şi oricum. Cei fără har au căzut foarte repede în neantul pur din care au venit, iar cei cu oarecari înzestrări, în marea lor majoritate, au mizat pe un limbaj agresiv, trivial, pornografic urmărind un singur scop: să şocheze. Ei au eliminat, conştienţi (conştiente) sau nu, încă din start METAFIZICA, or este clar că un text (poem) fără Metafizică se înscrie încă de la naştere în Efemer. Desigur, au existat şi excepţii dar nu ele au dat tonul. Este clar că aceste manifestări ţin de o anumită modă, dar moda trece şi numai poezia adevărată are dreptul la timp. Totuşi e firesc să le dăm şi noilor veniţi o şansă chiar dacă ei au coborât poemul în DERIZORIU. Poate că trei-patru nume se vor impune… Într-o discuţie particulară cu criticul Marin Mincu, acesta îmi spunea: „Asta-i vâna lor“, la care eu iam răspuns: „E cam… subţire“. Şi e, dar o doză de încredere din partea noastră este necesară. – Domnule Arthur Porumboiu, iată că dialogul nostru se apropie de sfârşit, Cititorii buzoieni nu fac excepţie de la tendinţa generală existentă în momentul de faţă în societatea românească. Totuşi, fidelilor cititori ce doriţi să le transmiteţi prin intermediul revistei noastre? – Cititorilor din spaţiul buzoian le

Renasterea , Buzoianã

doresc doar atât: să-mi lectureze cărţile fără patimă şi ură. Vor descoperi faptul că n-am trădat Limba Română, şi că, prin cărţile mele, am fost alături de ei la bine şi la greu. – Întotdeauna într-un interviu există cel puţin o întrebare nepusă şi un răspuns nedat. Răspundeţi, vă rog, la una dintre acestea. – De obicei, ultima întrebare se formulează astfel: „la ce lucraţi sau ce veţi publica în următorii ani?“ Ei bine, vreau ca această întrebare nepusă dar implicită, să fie o scurtă informare pentru cititorii interesaţi de activitatea mea. Deci, în afara cărţilor numite la început, vreau să mai transcriu şi alte titluri care m-au făcut cunoscut, şi miau dat posibilitatea să fiu primit în Uniunea Scriitorilor încă din 1980, când publicasem doar două cărţi, iar numărul obligatoriu era de trei titluri, aşadar am fost primit în mod excepţional. Iată şi titlurile: „Arheologia nopţii“, Editura Cartea Românească, 1978; „Viaţa în aşteptare“, Editura Cartea Românească, 1983; „Patrulaterul cenuşiu, zguduitoare imagine a închisorilor comuniste“, rod al detenţiei mele în celebra închisoare de la Piteşti, Editura Europolis, 1992 şi Editura Ex Ponto, 1998. alte titluri: „Lupta cu Îngerul negru“, 1997; „Nume pe apă“, 2000; „Lebăda nu vrea să cânte“, 2003; „Prinţul captiv“, 2006, toate fiind publicate sub egida editurii EX PONTO, Constanţa. La acestea se adaugă cinci titluri aflate în manuscris, şi dacă timpul va mai avea răbdare cu mine, în următorii ani cititorii vor găsi în librării alte cărţi purtând semnătura mea. Punct. 

********************************

69

SS G he orghe POSTELNIC U

ntr-una din zile, când Valentin se întorcea de la Măgura, Jan Zigu se afla în curtea Casei memoriale, împreună cu nişte tipi de la cultură. A auzit de departe huruitul ca de râşniţă al „Trabantului” bleu, apoi saboţii de frână au învins forţa de frecare şi caroseria din carton s-a oprit în faţa bustului marelui medic şi scriitor. S-a scuzat şi ia ieşit în întâmpinare. Buzele lui Valentin erau şi mai subţiri de dispreţ faţă de grupul aflat acum pe treptele înalte, dar nu scoaseră nici un cuvânt. Jan Zigu a spus: într-o chestie ca asta nu se merge la întâmplare. Prin ceaţa înserării, construcţia nouă, cu patru odăi de o parte şi de alta a unui coridor, cu prispă şi cerdac, se vedea distorsionat, ca printr-o apă sticloasă. Fierul beton, cărămida erau lumea reală care cerea personaje serioase, cum sunt cei trei tovarăşi plini de planuri. Eu şi Jan Zigu? Ne îndreptăm imaginaţia numai asupra noastră.

Î

70

De exemplu? Ursul mă bate la cap cu manifestele, dar mintea mea e la Nora şi, puţintel, la Vica, învăţătoarea de 22 de ani care mă roagă să o pregătesc la matematică. Dar când toate astea se vor termina… Domnişoara avea crize dese de melancolie, de care scăpa, ca să vezi, rezolvând probleme prin metoda figurativă. În timpul unei scurte consultaţii, degetele domnişoarei au avut un cârcel şi Valentin a trebuit să le maseze până când sângele s-a pus din nou în mişcare, îmbujorând şi obrajii domnişoarei Vica. I se întâmpla ceva. în vacanţa de iarnă îşi va face nişte analize. În încăperea întunecoasă, lăstarii de telegraf şi de iederă îmbrăcau tocurile de geam, giurgiuvelele. Buretele se umpluse de praf, tabla se usca greu. Şoarecii luau firimiturile de „Eugenia” şi dispăreau cu ele sub duşumea. De acolo se auzea un râcâit continuu. Şoareci prin sălile de clasă, în cancelarie, la toaleta din curte – şobolani. Prea multe erau subiectele interzise de cel care urmărea totul din tabloul aşezat sub drapelul naţional şi deasupra unui îndemn la muncă şi

***********************************

Almanah 2008

cumpătare. Un trandafir japonez uriaş creştea într-o cutie de lemn. Lecţiile de matematică erau o aiureală. Harababura de formule şi de calcule ar fi trebuit să o ajute pe domnişoara Vica să intre la politehnică, dar, în aceeaşi măsură, puteau să o facă geloasă pe Nora. Să-i ia naiba pe Ţiţeica şi pe Gheba, care se pare că ştiu cel mai bine cum trebuie să meargă toate. O, Valentin era de acord că greşea, dar tot ce căuta era puţină viaţă, puţină destindere, pe care nu le întâlnea acasă. Se gândea la asta zugrăvind tabla de sticlă şi scăpând-o pe învăţătoare de cârcei. Cu Nora Rusu era altceva: ea era mai sigură pe sine, mai indulgentă, pe măsură ce devenea mai corpolentă. Avea dragostea lui mare, dar nu şi timpul lui. Pielea ei era fină, devotată, mătăsoasă, care se întărea când se emoţiona. Cu ochii ei verzi deasupra, lumina se zbătea ca într-o sticlă cu spirt medicinal. Ce comparaţie! La ce bun să intre în detalii? Orice trup are şi defecte. Degetele ei cărnoase ca nişte perniţe, ca nişte lăbuţe de pisică, parcă aveau bioenergie. Blândeţea apei calde. Răscoalele medievale şi revoluţiile secolului al XIX-lea îl preocupau pe Jan Zigu, dar fiecare îşi umplea viaţa cu ce putea. Ştia că aveau puterea să facă mai mult rău decât bine, ca orice om de pe pământ. Muzeograful avea hărţi, portrete de revoluţionari, el, Valentin Balotă, avea albume cu fotografiile femeilor pe care le cunoscuse. Nu era nevoie să le revadă, putea oricând să-şi amintească ochii, părul, bărbia, o aluniţă ascunsă de păr, o cută a pielii.

Renasterea , Buzoianã

Menirea lor a fost să-mi susţină singurătatea, ceea ce, până la urmă m-a coborât într-o apatie greoaie, pe care acum o resimt ca pe o tăcere tot atât de grea ca atunci când am spus colegilor din Poeni că plec. Nu m-au înţeles, de parcă aş fi vrut să-i pun de acord pe Cucurezeanu şi Petrică. Frazele politicoase ale lui Jan Zigu, erau când trebuia, pline de mătrăgună. Atunci îi executa pe toţi cu spiritul său critic. Semăna cu o maşină cu defecţiuni la sistemul de direcţie. – Acoperişul de şindrilă este şubred. Prin câteva locuri se scurge apa. Muncitorii sunt leneşi, nepricepuţi. Cum să faci tencuieli iarna? Valentin îl auzea şuierând ca printrun caval. Buzele i se mişcau repede, sprâncenele la fel. Activiştii fură de acord că nu este posibil ca inaugurarea să aibă loc la comemorare, ci, mai curând, la aniversarea din anul următor. Trecură pe lângă bustul de bronz executat de Oscar Han, ocoliră privirea gânditoare a marelui om, se urcară în „Dacia” albastră şi plecară. De peste drum, Costică Gemaru şi Cuţoi le făceau cu mâna, cu umbrele unor mâini. Cocoşaţi, cu obrajii brăzdaţi şi scofâlciţi îşi manifestau simpatia faţă de autoritatea care le permitea să bea un litru de rachiu alb în fiecare zi. Le lipseau dinţii, toată faţa era acoperită cu peri ţepoşi şi cu mult jeg. Pentru una mare se urcau pe soclul de piatră şi sărutau fruntea statuii. – Lucrările nu stau prea rău, îşi aminti Valentin că-i spusese. – L-au ţinut aproape cinci ani la

********************************

71

Jilava şi la Aiud şi acum au remuşcări. Sunt gata să facă orice. – De ce oare ? – Au nevoie de simboluri, de repere. – Să arate că ei sunt altfel, că nu îngăduie nedreptatea şi crima. – Pe naiba! – Cei de aici? – Nu, nici vorbă. Fantoma medicului le tulbură viaţa. „Ne-au dat în grijă toţi morţii şi nebunii”, se plâng ei, „Noi când să mai trăim?” Jan Zigu stătea acum în autoturismul caraghios, semănând cu un actor de dramă, el, Jan Zigu, cu căciula brumărie până aproape de nasul turtit, în paltonul gri, cu bocancii grei. Spre podul rutier se ridicau grămezi de nori sângerii. Când şi când, câte un bărbat ieşit din cârciumă elimina, ţinându-se de balustradă, amărăciunea beţiei. Era omul nou ? Cu un obraz curat, cu un aer distins şi duios în acelaşi timp, ţinând volanul ca pe un corp geometric, deşi stătea pe loc, Valentin planta în memorie ceea ce vedea, ca într-un sol căptuşit cu verdeaţă. Înţelegea şi nu uita. De când s-a restabilit în Bădila căpătase un mod special de a se acomoda cu toţi, evitându-i pe cât putea. Cu un aer visător se imagina la Poeni, Tache Dache, Casandra, Gogu, Ciorbică. Acum era braconier de raţe pe Zaval şi mecanic la staţia de pompare. Miroase a peşte şi a brânză, a săpun de casă. Una din cele mai grele treburi la Poeni, să te împaci cu mirosurile grele. Cred că am suportat bine asta, se gândi Valentin. Trecutul meu, mai departe decât

72

Canada. Camera de la şcoală, frigul, zăpada plină de praf. Băieţelul cu cojocel care punea pe catedră în fiecare zi câte un măr galben. Nea Bombă, omul de serviciu cu placă la cap, care îl avertiza pe director „Lascule, fugi !”. Satul plin de cruci, amintiri ale unor morţi violente: strivit de tractorul „Universal 650”, zdrobit de un butoi cu apă, luat de Derea la vale, trăsnit. Ce fusese rău în Poeni? Tot ce şi-ar fi dorit se găsea acolo, dar Polina plângea când spăla rufe în Bădila şi se lupta singură cu insomnia şi cu bătrâneţea. Impecabila lui mamă. De oglinda retrovizoare este legată o cruciuliţă de lemn. Jan Zigu o întoarce pe o parte şi pe alta: „Mănăstirea Cocoş, 1988”. Valentin scoate din torpedou un plic mare, alb, în care sunt litere decupate din ziare şi reviste. – Niciun gest nu-i atât de tâmpit, încât să nu aibă urmări. Valentin puse plicul la loc între paginile revistei „Autoturism”. Voia să mai ţină în frâu pe Jan Zigu şi revolta lui. – Când am o sută, fac un drum la Buzău, dis-de-dimineaţă. – Ce să mai aşteptăm? Trebuie să fii foarte atent. Să nu fii identificat. –Nu mă las eu prin aşa de uşor. Nu şi-a consumat toată energia în relaţiile cu femeile, se gândi Jan Zigu, nu e prost, ţine la pielea lui. Va căuta şi pe alţii. Zâmbi cu prietenie aspră şi-l bătu pe umăr. Începu să spună povestea vieţii lui, din copilărie şi până în noiembrie 1989.

***********************************

Almanah 2008

În şcoala elementară îi avusese alături pe fiul directorului de spital, pe fiica judecătoarei şi pe fiul farmacistei, acum filozof, eseist şi om de cultură disident, apropiat al lui Noica. Aceştia aveau un sentiment ciudat al prieteniei care funcţiona între limite peste care ei nu aveau voie să treacă şi de care ţie nu ţi se îngăduia să te apropii. Erau rezervaţi cu el, fiul activistului blând, şi indiferenţi faţă de toţi ceilalţi. Vorbeau între ei de „maman” şi de „papa”, se gândeau la cariere serioase în medicină şi în ştiinţele juridice. Ca răspuns la docilitatea lui, era cruţat de ironii. Nu avea nicio şansă să intre în conflict cu vreunul din ei, deoarece erau apăraţi cu străşnicie de profesori şi învăţători. Se închipuia citind ca şi ei Lev Tolstoi şi Victor Hugo, aşa cum în realitate, n-o făcea, pentru că, în general, învăţa de frică. Ce e drept, avea atunci, ca şi acum, un obicei prost : să intre în vorbă neinvitat, să termine frazele altora, să le reformuleze gândurile. Consideră şi astăzi că e o greşeală. Nu-i adevărat ! Trebuie să ştii să porţi o discuţie, stimulându-l pe interlocutor să se creadă inteligent, nu pedepsindu-l cu tăcerea. Şi acum, la cel mai bun liceu din proaspăta capitală de judeţ. Tata era un funcţionar oarecare, ceva se întâmplase cu cariera lui. Masa era mai modestă: cartofii şi fasolea la ordinea zilei, tacâmurile de pui şi carnea de oaie duminica. Şi în tot cest timp, băieţi gălăgioşi, fete cu fiţe, sportivi. Ursuleţul din Goideşti devenea un mascul care lua din toate câte puţin, fără să ajungă la stupul cu miere. Un coniac mic în pauza

Renasterea , Buzoianã

mare? De ce nu? O ţigară „Snagov” ? Mai târziu. Severitatea practicată de unii profesori i-a orientat energia într-o direcţie utilă: istoria. Te porţi bine cu mine, mă port bine cu tine, părea să-i spună această ştiinţă la modă care începea să fie confiscată, dar primul eşec de la admitere a fost plătit cu 16 luni de armată. Sunt sigur că fiecare profesor avea calităţi umane care nu se lăsau descoperite. O parte a autorităţii lor sar fi pierdut fără a putea fi recuperată? Eu, elevul Zigu Ion, transpirând şi când traversam curtea şcolii, cu inima cât un purice când dam nas în nas cu Depistu, cu Fuguţa şi madam Pinghel, cu Teodorescu - Gaga sau Păunel, năzuind spre bine şi adevăr la orele lui moş Cristi care bătea placheuri la tenişi, ajungând, până la urmă la Săpoca. Nişte introvertiţi, care îşi muşcau buzele sau vârful mustăţii, preocupaţi excesiv de disciplină, emblema faimoasei şcoli medii buzoiene, înfiinţată în 1867. Descindeau din Hortensia Papadat – Bengescu, nişte boieri decăzuţi, puritani, lipsiţi de apă. În ultimul an de liceu, la internat sau la gazdă, elevii de la ţară aveau dreptul să fie consideraţi buzoieni, buzoienii adevăraţi nici nu voiau să audă. Avea o valoare deosebită să fii proprietar pe Bălcescu, pe 1907 sau Patriei, pe Bulevardul Gării sau pe Bucegi. Locuiai la bloc într-unul din cartierele noi Micro 3 sau Micro 4, pe Transilvania ? Vai de capul tău! La ţară? Colectivist. –Unde sunteţi, dragii mei ? Încercând să afle, Jan Zigu îşi gogonă globii proeminenţi şi văzu luminile şi

********************************

73

auzi câinii din Bradu. – Ăştia au lumină. Să-i ia naiba. Sunt pe altă fază. Desfăcându-şi buzele, Valentin fu izbit de forţa dinţilor săi. Buzele îi acopereau sau îi dezveleau, după cum se schimbau stările sale sufleteşti. Aveai impresia că partea definitorie a capului său era dantura, această coroană dinţată care se contura în lumina slabă din interiorul maşinuţei. Ai fi zis, gândi Valentin, că face reclamă la pasta de dinţi pe care nu o mai găsim decât la polonezi. Prin geamurile mici, se vedeau tremurând în geamurile mari ale cârciumei, lămpile cu gaz. O senzaţie de presiune celulară care străbate tot corpul până la nervii cei mai îndepărtaţi. Ajunge, Jan Zigu. Lasă şi pe altă dată. – În tot acest timp, cea mai bună prietenă a fost Nora. Frumuseţea verişoarei mele m-a scos din multe încurcături, m-a scăpat de şuturile golanilor. Fără Nora, Jan Zigu, nu e persoana care-mi trebuie în seara asta. Un timp voi mai putea cuceri şi alte femei. Vica Nica te va flata cu atenţia ei, poate te va duce şi în pat, dar la alte lucruri importante nu veţi trece niciodată. Valentin Balotă nu se putu stăpâni să nu-şi privească pantalonii tociţi, ghetele scorojite. Arăt ca un moş. Peste 10 ani te iartă Dumnezeu, adică o beleşti definitiv. Ai învăţat lucrurile astea pe de rost, dar când vei începe să uiţi, vei găsi justificări, te vei îmbăta cu apă rece ca vulpea care zice că strugurii la care nu ajunge sunt acri, sau ca olteanul care, gustând din rahat, se bucură că nu a călcat în el. (Din volumul al II-lea al romanului „VÂSLA DE SARE“ , în curs de apariţie. PÎRSCOV, 15 octombrie 2007)

74

Întâmplări din viaţa literară Florentin POPESCU

Cornelia Maria Savu versus Cassian Maria Spiridon… edinţa de desemnare a delegaţilor la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, prin 2004, în sala scufundată în semiîntuneric a Teatrului „Ion Creangă“ din Piaţa Amzei s-au strâns cca. 100120 de membri ai secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Regretatul Iosif Naghiu, secretarul organizaţiei, aflat la o masă suită pe scenă, abia mai făcea faţă zecilor de mâini care se ridică pentru a cere cuvântul şi a face propuneri de delegaţi. Scurt, cuprinzător, rostind câte un nume, cei care vorbesc se potolesc rând pe rând. Doar dintr-un colţ o mână se agită şi se tot agită. E cea a poetei Cornelia Maria Savu. În sfârşit, când poeta e observată de ochii dramaturgului, numai ce-l auzim pe Naghiu spunând: „Da, aveţi cuvântul doamnă Cassian Maria Spiridon!”. Sala a izbucnit în hohote, iar de atunci, după ce au aflat şi ei întâmplarea, de câte ori îl întâlnesc pe unul din împricinaţi, îl întâmpin cam aşa: „Salut, Cassian Maria Spiridon!” (când e vorba de Cornelia Maria Savu) sau: „Salut, Cornelia Maria Savu!” (când mă văd cu poetul de la „Convorbiri literare”). Senţelege de la sine că amândoi au destul umor ca să nu se supere şi să-mi răspundă printr-un zâmbet…

S

***********************************

Almanah 2008

Dorin IVAN

Pe scurtătură

ram într-o situaţie delicată, trebuia să-mi trimit unchiul abia operat de cataractă la ţară pe un viscol de pomină. Bunul și octogenarul meu unchi rezistase cu greu unei operaţii dificile la ochiul drept într-un moment când nu se știa nimic de tehnici moderne și laser. Era slăbit, suportase cu greu o operaţie de două ore, dar ca orice bun gospodar se gândea numai la căsuţa lui. Ţinea gospodărie mare, doi porci, două capre, din care una cu iedul lângă ea, câteva zeci de găini și de raţe. Dorea acasă căci lipsa îndelungată a singurului titular din gospodărie părea nu lipsită de urmări. Bătrânul mă rugase să-l însoţesc până la autogară, se descurca el, căci de, a găsit orbul Brăila, nimerea el satul de sub deal până la care era o aruncătură de băţ. „Am mers, tată, când eram copil de multe ori pe jos, dar acum să n-ajung cu rata!”. L-am dus la autogară cu sufletul îndoit, afară ningea vârtos, dar am plecat liniștit după ce lam lăsat pe mâini bune. Un tânăr de vreo 28 de ani, cam firav băiatul, mi-a promis că-l duce până-n poarta casei. „Lăsă pe mine, am avut și eu bunic care a luptat pe front, îmi aduc aminte de poveștile copilăriei”. I-am urcat pe amândoi în autobuz și am plecat spre serviciu cu inima împăcată. Abia a doua zi de la televizor am aflat cum s-a încheiat cursa. Un post local de televiziune a prezentat a doua zi un așa-zis reportaj de la faţa locului. Reporterii nu au fost pe fază, imaginile erau de la spital, completate cu câteva din arhivă, dar vorbeau de la sine. Un bătrân povestea cum a salvat dintre nămeţi un tânăr care a făcut o criză de inimă. Amândoi au ajuns pe patul de spital, dar bătrânul nu avea nimic, venise doar ca însoţitor. „Am plecat amândoi cu rata de ora 17, povestea el reporterilor, la Popas ne-am înzepezit, ne-a scos cu lama, dar de la Ulmeni nam mai putut porni”.Tânărul lui tovarăș n-a mai

E

Renasterea , Buzoianã

vrut să mai aștepte și a pornit singur spre casă prin nămeţi. „Eu i-am spus să nu plece, dar nu m-a ascultat”. Bătrânul l-a urmat, „aveam doar trei kilometri pe scurtătură”, dar viscoul s-a înteţit și amândoi au greșit cărarea. Pe drum tânărului i s-a făcut rău, după ce o haită de lupi le-a dat târcoale. „A picat ca trăznit în zăpadă, l-am dus în spate vreun kilometru, era să îngheţăm. Am văzut că băiatul e și cam fricos, dar l-am încurajat cât am putut. Bătrânul părea că posedă tehnici de supravieţuire numai de el cunoscute. A mers pe urmele lupilor la o stână abandonată din apropiere, l-a hrănit pe bolnav cu zer ascuns cu grijă de ciobani pentru drumeţii rătăciţi, la încălzit între două foi de ziar și a plecat după ajutor. „A avut noroc că prima casă din sat avea telefon”,a comentat bătrânul care s-a întors pe cărarea însemnată cu bălegar împreună cu un sătean. Salvarea i-a găsit pe toţi trei la taifas, tânărul cu zâmbetul morţii abia fugite pe figură ascultând sfios poveștile de pe front ale veteranului. Ne-am întâlnit duminica următoare, viscolul încetase, iar bătrânul părea mult mai tânăr și mai optimist decât de obicei. Râdea cu gura până la urechi. „Da, tată, am făcut fapte”. A căzut mai apoi pe gânduri și mi-a mărturisit că așteptase toată viaţa această clipă. „Nu ţi-am povestit chiar tot cum am scăpat de la Stalingrad, mă rugam să fiu rănit, dar să nu mor, așa puţin să fiu rănit pentru a scăpa din iad, la un atac al rușilor am simţit o durere în stomac, un soldat m-a luat în spate, staţi liniștiti dom caporal, vă salvez eu de lupii ăștia, dar când am ajuns la ambulanţă un glonţ l-a lovit direct în frunte. Prin durerile rănilor mele am auzit un ţipăt de durere. M-au omorât, dom caporal”. I

********************************

75

U C S E L U C I A B e g r o Ge dedicaţii î– n

SS Didina CONSTANDA

BAICULESCU, istoric literar, bibliograf, editor, poet şi publicist (n. 1 aprilie 1900 în satul Rubla, com. Valea Râmnicului, jud. Buzău – m. 6 septembrie 1972 la Bucureşti) este fiul Mariei şi al lui Pavel Baiculescu, învăţător. A urmat şcoala primară în satul natal şi apoi liceul la Râmnicu Sărat, absolvit în 1921. Urmează Facultatea de Litere (abs. în 1925 cu titlul “magna cum laude”), iar din 1922 funcţionează neîntrerupt mai bine de patru decenii la Biblioteca Academiei Române, parcurgând toate etapele ierarhice, de la bibliotecar la şef de sector, şef de secţie şi director (1945-1949). Numele său este legat de principalele realizări ale prestigioasei instituţii. A debutat, ca autor de versuri, în “Liga Deşteptarea” (1916) şi a continuat să publice în “Universul literar”, “Zori de zi” (Râmnicu Sărat),

G

EORGE

76

“Adevărul literar şi artistic”, “Foaia tinerimii”, “Cele trei Crişuri”, “Convorbiri literare”, “Gândirea”, “Ramuri” s.a., până prin 1933 iscălind şi cu pseudonimele Radu Buzescu şi George Freamăt. Atras de timpuriu de literatură, face critică literară vreme îndelungată, fiind şi membru în redacţiile publicaţiilor “Adevărul literar şi rtistic” (1923-1926), “Flamura”(19251926), “Viaţa literară” (1926) şi “Propilee literare” (1926-1929). Dacă până acum ne-am obişnuit să cunoaştem personalităţile de seamă prin fişe de dicţionar, referinţe critice în presa de specialitate sau biografii, de data aceasta încercăm să descoperim personalitatea lui George Baiculescu şi prin prisma cărţilor cu dedicaţii ce constituie o colecţie valoroasă a Biroului Patrimoniu – Colecţii speciale din Biblioteca Judeţeană “V. Voiculescu” Buzău.

***********************************

Almanah 2008

De-a lungul carierei sale George Baiculescu s-a bucurat de aprecierea şi suportul moral al unor personalităţi seama ai culturii naţionale, fapt remarcat şi din cuvintele elogioase primite sub forma dedicaţiilor. Astfel, în 1922 N. Cartojan, oferindu-i lucrarea “Alexandria în literatura românească” (Bucureşti, Cartea Românească, 1922), scrie pe pagina de titlu: Domnului G. Baiculescu o amintire de afecţiune şi stimă N. Cartojan. Patru ani mai târziu, în 1926, Eugen Lovinescu scria pe pagina de titlu a volumului I din “Istoria literaturii române contemporane” (Bucureşti, Editura “Ancora”, [1926]) Domnului G. Baiculescu, amintire […]. E. Lovinescu. 28. VII. 1926.

În 1927 Zaharia Stancu trimite de la Salcia, judeţul Teleorman cartea “Poeme simple” (Bucureşti, Fundaţia Culturală Principele Carol, s.a.) pe a cărei pagină de titlu scria: D-lui G. Baiculescu cu profundă consideraţiune. Zaharia Stancu. 1927. XII. 16. Salcia Teleorman. Ca redactor intern al publicaţiei “Dimineaţa”, G. Baiculescu primeşte lucrarea “Vasile Alecsandri” (Bucureşti, Tipografia “Bucovina” I. E. Torouţiu, s. a.) a lui N. N. Petraşcu împreună cu cartea de vizită şi rugămintea de “a face o cronică”. Pe pagina de gardă stă scris:

Renasterea , Buzoianã

Domnului Baiculescu. În semn de consideraţie deosebită N. Petraşcu. Bucureşti, 11 Mai, 1930. B-dul Lascar Catargiu, 2. Şi pe cartea de vizită: N. N. Petraşcu. Avocat. Doctor în Drept din Paris. Şeful Serviciului de Studii al Băncei Centrale Cooperative cu rugămintea de a avea amabilitatea şi de a face o cronică în “Dimineaţa”. Multe mulţumiri şi […] salutări. N. N. Petraşcu. Mai spicuim tot din perioada interbelică două titluri şi dedicaţii interesante: “Despre Vlahia Asaneştilor”(Cluj, Tiparul “Ardealul”, 1931) unde C. C. Giurescu scrie următoarele: D-lui George Baiculescu deosebită preţuire. C. C. Giurescu 18. I. 932 şi “Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori”(1884 – 1913) (Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, 1937) cu dedicaţia editorului Emanoil Bucuţa: Domnului G. Baiculescu aceste pagini de iubire a scrisului frumos. Emanoil Bucuţa 23 Martie 937. Mai multi colegi, printre care amintim pe Nicolae Georgescu-Tistu, Dan Simonescu şi alţii au oferit cărţi cu dedicaţii bunului lor prieten George Baiculescu. În 1929 N. Georgescu-Tistu nota: „Domnului G. Baiculescu cu prietenie, N. Georgescu – Tistu. Bucureşti, Aprilie 1929” pe lucrarea “Studiul şi organizarea cărţii.” (Bucureşti, “Bibliofila”, 1929) pentru ca mai târziu, odată cu volumul “Fritz Milkau şi biblioteconomia germană” (Extras din Revista Limbii şi Culturii Germane. Anul I (1941) – nr. 3. Bucureşti, 1941.) să-i transmită: Domnului G.

********************************

77

Baiculescu, omagiu prietenesc, N. Georgescu – Tistu. Bucureşti, 27 oct. 1941. Dar, o prietenie atât de trainică şi frumos întreţinută nu avea decât să-şi urmeze cursul firesc, ceea ce face ca peste două decenii George Baiculescu să primească alte cuvinte de apreciere: Colegului G. Baiculescu, celui care a susţinut decenii întregi pe umerii lui povara unei mari şi complicate biblioteci, toată recunoaşterea şi preţuirea mea. N. Georgescu – Tistu. Bucureşti, iunie 1964. (“Preocupările de carte ale Episcopului Melchisedec şi biblioteca sa“. Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, 1963. P. 1146 – 1203.) şi un an mai târziu: Colegului şi prietenului G. Baiculescu şi Doamnei Sale, acest Vocabular trudit şi crescut în ambianţa Bibliotecii Academiei, în care primul a fost îndelungă vreme un atît de priceput mentor. N. Georgescu – Tistu. 13 dec. 1965 (“Vocabular de bibliologie”. Bucureşti, Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, 1965.) Dacă în 1926 Dan Simonescu lăsa doar: D-lui G- Baiculescu o amintire de prietenie. Simonescu. (“Încercări istorico – literare”. [Vol.] I, Editura Librăriei Ioan N. Staicu, 1926.), în 1942 prietenia dintre cei doi era puternic închegată: Colegului G. Baiculescu, cu vechi sentimente prieteneşti. Dan Simonescu (“Legenda lui Afrodiţian Persul”. Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1942), pentru ca la sfârşitul anului 1967 aceasta avea să fie una desăvârşită: Lui George Baiculescu, cu revărsare de dragoste şi bunătate pentru mulţi ani petrecuţi în armonie, la Universitate, la Bibl. Academiei, în cercetarea bibli-

78

ologică. Dan Simonescu. 10 dec. 967 (“Studia bibliologica”. Culegere de studii, comunicări şi referate. Vol. II., Bucureşti, Universitatea Bucureşti. Institutul Pedagogic. Facultatea de Filologie. Secţia de biblioteconomie, 1967.) În 1943, D. Caracostea îi oferă lucrarea “Creativitatea eminesciană”. (Bucureşti, Editura Regală pentru Literatură şi Artă, 1943.) pe a cărei pagină de gardă scrie: Domnului George Baiculescu, bibliografului şi omului de litere, cu deosebită simpatie pentru munca sa, D. Caracostea 1943. VII. 1. Şerban Cioculescu şi Al. Piru transmit aprecierile lor sub titluri de carte: D-lui George Baiculescu, prietenesc omagiu, Şerban Cioculescu. 4. 3. 946 (“Introducere în poezia lui Tudor Arghezi”. Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai , 1946.) şi: Domnului G. Baiculescu cu deosebită preţuire. Al. Piru. 5 Sept. 1947(“Viaţa lui G.

***********************************

Almanah 2008

Ibrăileanu”. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1946.) În 1948 Barbu Lăzăreanu îl aprecia ca prieten, coleg, confrate astfel: Prietenului, colegului, confratelui George Baiculescu această carte despre un înaintaş al nostru în scrisul gazetăresc cu deosebire în cel al polemicii literaro-sociale. Barbu Lăzăreanu, 30 / VIII / 1948 (“Anton Bacalbaşa”. Bucureşti, Editura “Cartea Românească”, 1948.) Primeşte cuvinte frumoase din partea lui Geo Bogza, Tudor Vianu, Gabriel Ştrempel, Augustin Z. N. Pop, Ovidiu Papadima şi mulţi alţii: Domnului G. Baiculescu în semn de preţuire din partea lui Geo Bogza. 1951 (“Porţile măreţiei”. Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R. P. R., 1951.); Domnului Gh. Baiculescu – cu sentimente colegiale şi afectuose. Vianu. Iunie 1952 (“Arta actorului”. Bucureşti, Editura Vremea, s. a.); D-lui G. Baiculescu, respectuos omagiu. G. Ştrempel. Bucureşti, 22. XII. 956. (“Relaţii româno – ruse în lumina tiparului”. Bucureşti, Consiliul General

A. R. L. U. S. , 1956.); Domnului George Baiculescu, cel mai cuprinzător bibliograf al zilelor noastre, cercetător de demnitate şi istoric literar de precizie, cu omagiul lui Augustin Z. N. Pop. 18. X. 1960 (“Bibliografia

Renasterea , Buzoianã

românească veche, operă de colaborare naţională”. În: Studii şi cercetări de bibliologie. Extras. Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., s. a.); Domnului George Baiculescu, cu cea mai caldă preţuire, atît a operei d-sale ştiinţifice, cît şi a aportului însemnat, pe care competenţa şi îndelunga d-sale experienţă îl aduc propăşirii Bibliotecii Academiei R. P. R. 11 noiembrie 1963 (“Cu cît cînt, atîta sînt”: Antologie a liricii populare. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ovidiu Papadima. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963.) Nu putem încheia aceste rânduri fără a aminti numele lui Mircea Tomescu, Ovidiu Drimba, sau Dimitrie Gusti: Tov. G. Baiculescu, această modestă contribuţie la bibliologia românească în semn de aleasă preţuire pentru activitatea sa bibliografică şi biblioteconomică, Mircea Tomescu. 2. 04. 964. (“Probleme de bibliologie”. Coordonator ştiinţific Mircea Tomescu. Bucureşti, Comitetul de Stat pentru cultură şi Artă, 1963); Domnului George Baiculescu – omagiu cordial. O. Drimba (“Istoria literaturii universale”. Vol. I. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963.); Domnului Director Baiculescu, cu deosebită simpatie şi aleasă apreciere. D. Gusti (“Cinsprezece elogii academice” Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1945.) Ca demn urmaş al lui Ioan Bianu, sub a cărui îndrumare şi-a făcut ucenicia de bibliotecar şi cu care a colaborat mai bine de un deceniu, George Baiculescu a preluat şi câteva din preţuitele calităţi ale mentorului său: rigoarea, statorni-

********************************

79

cia, dragostea de carte, erudiţia, pasiunea muncii de bibliotecar. Astfel va rămâne un nume de referinţă în istoria bibliologiei române, ştiind să îmbine bogăţia de informaţii de specialitate, cu orizontul său vast de cultură şi îndeosebi cu pasiunea de a încerca să trezească interesul pentru problemele legate de

organizarea ştiinţifică a cărţii. Aceasta nu este decât o mică parte din volumul de informaţii ce va fi cuprins în paginile viitorului „Catalog al cărţilor cu dedicaţii lui George Baiculescu“ ce urmează să apară sub egida Bibliotecii Judeţene “V. Voiculescu ” Buzău. I

Nicolae GÂLMEANU Fugind din lumină Pe fruntea ta cu stele sparte, Venii, aseară doamnă, să-ţi descui Piatra în care ţi-am pregătit palate Din cerul tăcerii pe care-l avui, Nu era nimeni să ţi se-nchine, Nici filigranul cămăşii pe care-o purtam, Temnicerii nebuni povesteau despre mine, Nefiind eu acela care eram, Rămăsesem doar piatra căzută-ntr-o rână Şi-n piatră, sărutul bătut în arginţi Şi-atunci, mi se făcuse urât în ţărână, Fugind în lumină ca un gol, cu sufletu-n dinţi.

Rugăciunea Se luminează, mamă, mi se luminează ochiul ce dă să cază, Mâna de-ofigă, moale, ce prinde iarba geamănă, se-aprinde, Piciorul târât, ori îngenunchiat, când ţi-a fost atât de urât

80

Şi nu ţi-a fost teamă de piatra visată, care încă te cheamă Şi nu te-a durut niciodată povara cerească de Tată Pe care l-ai avut, femeie, ca o aguridă de fruct, O înspăimântată chemare de vis ce-a prins rod din fată, Şi nici-un scrib dintre îngerii tăi n-a prezis Că va veni ziua când umbra Lui va speria lumea de-atâta abis, Iar rugăciunea îi va fi furie, revoltă, osândă şi chin Şi lumea va uita cum să I se închine. Amin.

***********************************

Almanah 2008

Gheorghe ENE texte de dincoace

* O săptămână a plouat. O săptămână nu am intrat cu gândul în casă. Cerul a fost ca şi cum. De frunză nici nu mai ştiu. Între cuvinte e un sens foarte alb. De multe ori ploaia e între cuvinte. Plouă când cineva tace. Plouă. Cineva tace. Când plouă mă trezesc foarte alb. Nu le am. Stau între ele şi tac. Tac toată săptămâna. * Lăsaţi-mă să-mi tac Între vorbele mute şi mici de aici. Faceţi-mi acest derizoriu caprici. Ca şi cum mi-aţi da un bici să nu mai fiu clevetici să mă-mbolnăvesc de frici

Renasterea , Buzoianã

că există vorbe mici. Ori de alte boli nervoase născute din roade oase văzând totul de-a îndoase în mult dulcile frumoase. … Unde-i Ilie Năstase să vă ia din şase-n şase să vă facă punct şi ghem ca să pot şi eu să-nsemn că în limba-vă de lemn nici un gând nu pot să chem să vă fac din el poem? * idei ce din stradă sunt rare şi nu mă amintesc mai bine şi nu îmi spun cât mă doare ideea de stradă de mine pun un accent mai grav decât în limba mea accentele sunt grave dacă-i frumos va fi urât eu nici n-am spus vreodată AVE eu nici nu-mi par cum mi se pare a fi un eu în astă vreme dacă mă doare mult mă doare că nu-i un eu în stradă să mă cheme în strai de stradă cu alt eu strigând la mersul înainte ce mult mă doare Dumnezeu când pentru asta n-am cuvinte!

********************************

81

T Elena RADU

Sentinţa concertului de toamnă -am retras cu furie şi îngândurare şi m-am ocupat de lucruri minore. Invenţiile omului mă năucesc şi mă epuizează. Ca şi libertatea lui. Pentru fiecare individ libertatea are o altă formă. Iar zarva dintre indivizi poartă această amprentă. Libertatea e un soi de linişte fugară. E unicul triumf al omului. Şi-n acest unic triumf mi-am adus aminte de ultimul concert la care am fost. Se stătea atent, muzica era falsă, grupul stacojiu. Nimic nu se punea în vedere. În toiul celei de a doua sonate a leşinat un instrumentist. Cineva a bătut tobele. Am vrut să ies, să strig. Dar nu am trecere decât în rândul doi al mulţimii. Curios, toată lumea tace, nu salvează nimeni instrumentistul. Şi tobele bat, bat... Stadiul capului e inclus în membrele periclitate...Unghiile recurg la forţă majoră. Se adaugă colaborare subiectului pentru a fi mai distructiv. La actul doi suntem domnii aceluiaşi rol pozitiv. Privim mulţimea şi vrem s-o mutilăm. Foişorul de nebunii este activat. Vrem să vorbim ca de la caz la caz, cu emoţie. Strigăm opoziţia să vină în ajutor. Zeci de eroi nu pot salva imaginea discutării. Mă întind în cauţiuni, alimentări de gust, costuri epuizate de fiţele avuţilor. Se găseşte însă rapid o formă de cosmetizare pentru a se negocia populaţia. Individul prosper nu-şi măsoară conştiinţa, ci lumea largă în care se poate extinde cu bogăţia lui. Vom analiza conştiinţa individului, devastarea fiinţei umane pentru a da mărturia apropierii de dumnezeire.

M

Corespondenţă cu apaşii u privirea şi cercul lor de gândire... Ce nebunii ale mimării1! Se fumează pipa şi se privesc grădinile mijlocii. În acest aer de precumpănire se hotărăsc soluţii. Apaşii se înmulţesc în preerii şi exprimă cazul. Pentru a salva generaţiile creponate, avertizează – să căutăm Pecetea lui Solomon.

C 82

***********************************

Almanah 2008

Am ieşit în cerdac, să privesc zarea, să simt aerul… Generaţiile irigă un nou sentiment de programare spre întinsul meteorit. Dar de ce apar apaşii? Ce legătură au ei cu noi, cu dorinţa şi războiul nostru? Apaşii se cufundă în tăcere. Se mimează adopţia anumitor fapte. Se crede în patima binelui. Omul e supus altor vibraţii de colorit. Stând pe prispă, cu o sumedenie de fapte adevărate, mânate spre o nouă eră în care mă văd şi eu implicată, cu imaginea apaşilor rănind privirea cu nuanţa lor, mă gândesc la fiinţa ce o să vină şi mă va întreba : aţi găsit Pecetea? Am făcut nişte petreceri cu vagă educaţie, dar acum gata. Toţi aceşti ţărani sunt urmaşii purificării gândului. Stau în pridvor şi ascultă. Despre ce pecete o fi vorba?

Când visul poartă armură... igura exersează momentul pentru a elibera salve de tun. Tinerii şi-au aprins torţele. Se cutremură gândul de a fi, de a exista. Este, totodată, o linişte deplină. Deşi gândul zboară spre toate cotloanele corupţiei. Corupţia are o uniformă nouă, altă culoare. Acumuleză ultimul cuvânt al opoziţiei. Pentru a colabora studiem dansurile, am stins preocuparea de cod, bunele maniere... Puterea de ataşament se diminuează. Trăim prin expulzare sau neutralizăm speranţa. Nestatornicia obligă la soluţii extreme. Demistificăm avutul. Întreg universul a devenit un sistem care te sufocă, apropie de falsuri şi inutilităţi. Cercetând densitatea amintirilor încerci să nu te găseşti nici mai bun nici mai rău, ci obiectiv. Plănuim ordinea fuziunii articolelor pentru a nu mai întâmpina dificultăţi în conservarea puterii. Evadarea este singurul moment al creditării. Privind goliciunea sub formă de întrebare...(Teoria decepţiei mele este luxul exagerat al celorlalţi). Căutare febrilă a discuţiei interne. Ai chef de o intimitate absolută cu proporţia. E organul care te solicită cel mai mult. Un gând circular îmi dă târcoale. Privim istoria lumii şi o declasificăm. Am nevoie de recrutarea responsabilităţii. Tresar la proporţiile minciunii şi strig istoria pe câmpul dovedit. Universul devine microscopic de prospecţiune a solului. Intrăm în revendicări de ordin afectiv, cadru de intensă revelaţie. Stăm în puţinul obiect, într-o formidabilă intenţie de aşa-zisă strălucire şi pricepere. Mă bucur de un ţinut mental în care farmecul gândului împlineşte nevolnicia. Cert e că maica terestră mă umple de minunăţiile ei – munţii, căutările, mişcările... O, închipuiri de ordin circular ! Oricâte gânduri ai avea, oricât ai lenevi cu ele, revii la luciditate şi logică. Căutăm cotloane de siguranţă în latenta mişcare a Nilului. Sunt pagini elaborate cu sentinţă şi elogii deformate a mişcării de rasă. Să nu ieşi din imaginea de cultivator suspect, codru adânc de stupefacţie şi ornamente. Coroborate cu legea sfântă a banilor. Conflictul se predă în imagine. Pretinsei iubiri trebuie să-i dai soluţia de lămurire. Credibilitatea devine

F

Renasterea , Buzoianã

********************************

83

fuzionabilă cu generaţia de scut. E generaţia pe care am trivializat-o cu sacrificii în lanţ până am epuizat-o.

Începem prelevarea acţiunii de deşert uman -am decuplat de singurătate ca de o masă de aer cald, învrăjbire naturală. O opţiune a mea este elucidarea neliniştii, al strânsului obiect care configurează materia care mă încălzeşte. Sunt pur şi simplu angajat. Efigiile de care vorbeam şi pe care le-am purtat au fost o dovadă a sincerităţii şi sincronizării cu timpul condus. Am încălcat încă o dată propriul jurământ – să nu mai vorbesc despre corupţie, dar umbrele ei ne vizitează forma prea des, prea competitiv. Am fost chemaţi la arme cu prosopul pentru a stopa baia de sânge. Mă întorc din mine cu o revendicare absolută – mersul popular. Ştiu că acum nu mai pot să pierd.

M

Răspunderea internaţională a subiecţilor de carieră elegăm mulţimea să ne reprezinte la colaborări. Fără a uita poziţia de discernământ pe care o avem. Configuraţia mondială nu poate fi alocată unei singure voinţe. Numai că protecţia minorului e caz de slabă mediere, iar conştiinţa premărgătoare fondului de investiţii. E provizoratul unei naţiuni. Socrate impresionează prin dimensiunea adevărului de rezervă. E prea selectiv ca să-l înţeleagă oricine. Cu ce am greşit să dorim atât adevărul ? Sunt previzibil cu democraţia şi port aceeaşi otravă, gata să mă sacrific. Sunt aspecte de divergenţă. Le citim şi plângem. Câte definiţii cu algoritm trimestrial...

D

Decizia de purificare sau aranjamentul florar al lui Cupidon ăcerea e o revendicare sentimentală. O abordezi pentru a nu divulga intenţia denigrării capitalismului de antilopă. Tăcerea înseamnă responsabilitatea plăcerii. Cupidon are în grijă suspecţii liniştii plus fervoarea lor. Întâmplător se discută nivelul de trai, farmecul minciunii... Să ne bucurăm de această trezire a tinerilor, reţineri la graniţa adevărului.Ei discută cu posibil entuziasm despre purificare. ... nivelul mării a crescut binişor. Pentru o bună promovare e nevoie de amplasare contingentă. Coloşii sunt interesaţi de armătura graniţelor cufundate în suspiciune. Schimbarea axei cu simplul fapt al ocolirii - axa gătejului cu care aprindem focul.

T 84

***********************************

Almanah 2008

Tudor CICU Hulubul sălbatec, cu viersu-i ciudat. Din lumea aceasta bunicu-i plecat La zarzării plânşi, doar norii se mână Dar dinspre bolţi, sau undeva-n empireu Cântecul de dragoste al bunicului meu... „De friguri zaci şi te scoli Dar de asta zaci şi mori...“

Cântecul de dragoste Nu v-au prins în plin câmp furtuni niciodată Nu v-au dat roată stoluri de corbi ţipători? Şi-acum mai aud, mai aud uneori Tropotul unui cal pe câmpia tărcată Sub zarzării-nfloriţi, pe când se auzea mai mereu Cântecul de dragoste al bunicului meu: „De friguri zaci şi te scoli Dar de asta zaci şi mori... şi mori“ Unde mai e noaptea, de fulgere brusc sfâşiată, Cine pe calul cel roib s-ar mai abate mereu Acolo unde o fată poate mai suspină din greu Şi aprigi luminiţe în ochi i se-arată? Iar vorbele spuse, ca talăngi de aramă Sub zarzării-nfloriţi răsunau fără teamă. Mândru mai era bunicul în şa, Mândru şi frumos ca un zeu. Azi sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână

Renasterea , Buzoianã

Tablou de familie Cerne zăpada pe satul pitic Clopotul calului sparge câmpia Tata îmi face cu ochiul- peltic, Eu dau chiot, dar stric armonia. Dar satul rămâne în urmă sub deal Creste răzleţe zimţuie zarea Ţipătul mamei, e fără egal Şi sania urcă, greoaie, cărarea. Doamne, mai rabdă, nu-i timp să mă nasc Ai grijă de mama, fă-i tatei pe plac Calul tresare când calcă un vreasc Şi până la spital, mai e – cât un veac! Viscolul prin bozii, suflă de nu-i chip Dă-i bice tată, aş fi vrut să strig Dar pe-un braţ de paie apucai să ţip Sub o cergă doar, înger peste frig. Lângă mama-n ramă, noi doar nişte prunci Sub cerul ca de plumb- cât stihia Hei! Cuvinte să fi avut eu atunci Aţi fi spus, s-a născut poezia!

********************************

85

Epistolă mamei Îţi scriu; n-am pe ce – doar o frunză de tei M-am uitat mamă alungat din cetate, la ei M-am uitat cu lacrimile amândouă Magii aveau stele pe ochi, stele de rouă Şi nici o mirare din care s-alungi Cuvântul ursitei, pe rug să îmi frângi – Dar, te minunează tu mamă te minunează şi plângi! După cum ştii, adormisem pe-un nor Ce vroiau ei, să m-arunc sau să zbor ? Presimt că o să ningă-n cetate Că au să mă sângereze, să-şi facă dreptate Să mă singurească prin mări şi spelunci Din care tu oase te vei chinui să îmi strângi – Minunează-te mamă, te minunează şi plângi! A trebuit mamă, să mă rog a mă naşte Frunza rubinie din raiul tău - a o paşte Şi tremura îngerul în strana ochiului meu Palid şi trist, chiar mirat ! – şi ştiam că ţi-e greu

Tu poate ai vrea, cu mâinile a rugă, prelungi Vorba ursitoarelor, sub lacăt, în sipet să strângi – Minunează-te mamă, te minunează şi plângi! De-aceea vă zic: trageţi cu arma acestui poem În iubita şi patria, poetului pentru care mă tem Tu nu-nţelegi mamă?– când două inimi mi-ai dat Una în cer, vulturului meu de zburat Iar pe cealaltă, cu dorurile mele nătângi Pierdute în lume –ehei!– cât au vrut să-mi străpungi. – Şi, te minunează tu mamă te minunează şi plângi!

Frumoaso… Sunt cel mai liber poet din oraş Nu ştiu pe-altcineva să-mi conteste Ecoul şi colbul, stârnite sub paşi Frumoaso… din rai de poveste! Şi-ţi spun că nu-i vremea să ştiu Ce glonţ mai pândeşte-n tranşee Ce armă veghează când scriu Frumoaso… din Calea Lactee! Acum chiar un fulger de-aş fi În templul din visele mele Cu cântec cu tot m-aş zidi Frumoaso… din ploaia de stele! Sunt cel mai liber poet din oraş Tu, mierla desprinsă de glie Porniţi vânătoarea; sunt primul arcaş Frumoaso, tu eşti poezie!

86

***********************************

Almanah 2008

BASIL IORGULESCU

ŞI BIBLIOTECA PUBLICĂ A BUZĂULUI

T

Marcela Chiriţă

ltimele decenii ale secolului al XIX-lea au adus în urbea Buzăului o importantă efervescenţă culturală şi spirituală. În centrul acestui reviriment cultural se afla Basil Iorgulescu, profesor şi director, în mai multe rânduri, al gimnaziului înfiinţat în anul 1867 în localitate. Originar din Câmpulungul boierului Neacşu, autorul primului text în limba română, celebra scrisoare către judele Braşovului (1521), Basil Iorgulescu a venit la Buzău în anul 1869 şi a rămas până în anul 1903. Urmase un an la Şcoala de Medicină a lui Carol Davilla, apoi şapte ani la seminar. La Buzău ajunge în urma unui concurs, susţinut la Ministerul Instrucţiunii, pentru ocuparea unei catedre în învăţământ.

U

Renasterea , Buzoianã

În cei peste treizeci de ani petrecuţi la Buzău, profesorul Basil Iorgulescu a desfăşurat nu numai o susţinută muncă didactică, ci şi o deosebită activitate de cercetare ştiinţifică ale cărei roade l-au impus în ochii concitadinilor ca pe o personalitate de seamă a vieţii culturale din acea vreme. El este autorul primului manual de geografie a judeţului Buzău, al primei hărţi a judeţului, tipărită la Paris, dar şi al primului plan topografic al oraşului. De referinţă a rămas până azi Dicţionarul geografic, statistic, econo-

********************************

87

mic şi istoric, premiat de Societatea geografică română. Membru fondator al Societăţii istorice române, a publicat, în cunoscute reviste din ţară, articole referitoare la trecutul nostru istoric, precum şi numeroase culegeri folclorice, unele incluse de G.Dem. Teodorescu în volumul de Poezii populare române culese de către…, apărut în anul 1885. S-a bucurat de prietenia şi preţuirea lui I.L. Caragiale în anul cât acesta a fost „comersant“ la Buzău (1894-1895). Ba mai mult, i-a oferit lui Caragiale discursul, inedit, ţinut de Chesarie, la 1825, cu prilejul instalării sale ca episcop al Buzăului. Scriitorul l-a publicat în Epoca literară, al cărei director era, cu menţiunea că deţinea acest document de la „amicul nostru d. B. Iorgulescu“. are animator al vieţii culturale locale, de numele lui Basil Iorgulescu se leagă întemeierea Ateneului cultural. Dar opera care-l „veşniceşte“ în memoria buzoienilor este înfiinţarea bibliotecii publice a oraşului. La început a fost biblioteca gimnaziului, creată prin donaţia lui Costache Ciochinescu, luptător paşoptist şi unionist, mare iubitor de cultură, care, în decembrie 1873 oferă şcolii 557 volume din biblioteca sa, precum şi o hartă a României după Bieltz. Dându-şi seama de valoarea donaţiei, Basil Iorgulescu întocmeşte inventarul cărţilor şi cere Ministerului Instrucţiunii să mulţumească donatorului. Acesta repetă gestul şi în 1880 când va oferi tablourile

M

88

intitulate Cina cea de taină şi Două pescărese, precum şi două dicţionare francezo-latine şi două franceze universale de geografie fizică, politică, istorică şi comercială. Dar ideea cu care se nutrea de mulţi ani Basil Iorgulescu era de a transforma această bibliotecă în bibliotecă publică. Acest lucru i-l permitea şi „Regulamentul pentru bibliotecile publice“ din 23 octombrie 1864 care includea şi Buzăul pe lista celor 9 oraşe din ţară care urmau să aibă „bibliotecă comunală“. Astfel, la 1 septembrie 1882 el fonda „biblioteca publică comunală condusă de notabilităţile oraşului şi de profesori. Iniţioatorul acestui ,,proiect“ lansă totodată şi o listă de subscripţie publică prin care apela atât la instituţii cât şi la persoane particulare să facă donaţii în cărţi şi bani pentru înzestrarea bibliotecii. Iniţiativa sa a avut larg ecou în conştiinţa intelectualităţii epocii, astfel că în anul următor, directorul Seminarului Teologic răspundea: „Asociindu-mă cu deosebită plăcere la frumoasa idee a acelui onor comitet de a înfiinţa o bibliotecă publică în oraşul Buzău, am onoarea a vă remite, pe lângă această adresă ce mi-aţi trimis, unde am notat câteva parale şi câteva cărţi, cu care am putut contribui la realizarea ideii de mai sus“. Printre donatori s-a aflat însuşi regele Carol I care, aşa cum raporta Ministrului Basil Iorgulescui la 12 ianuarie 1887, a oferit bibliotecii enciclopedia Dictionnaire de la conversation et de la lecture, ediţia a 2-a. Cartea, format in quatro, apăruse la

***********************************

Almanah 2008

Paris în perioada 1873-1875, în 16 volume elegant şi luxos legate. Ca membru fondator din partea gimnaziului în „comitetul bibliotecii publice“, Basil Iorgulescu era stăpânit de ideea de a crea la Buzău una dintre cele mai importante biblioteci din ţară. Pentru aceasta era nevoie de dotări corespunzătoare, obţinute prin formalităţi legale. Pentru realizarea dezideratului său se va adresa primarului N.I. Constantinescu, de a cărui apreciere se bucura. Astfel, în şedinţa extraordinatră a consiliului comunal din 1 noiembrie 1887, primarul supuse consiliului proiectul de statute pentru „înfiinţarea unei biblioteci publice“ pentru care „de câţiva ani, din iniţiativa particulară s-au adunat oarecare fonduri“. În urma dezbaterii, consiliul a votat proiectul în unanimitate, iar la 4 noiembrie 1887 fu aprobat şi de consiliul judeţean. Redactat de către Basil Iorgulescu, proiectul prevedea întemeierea bibliotecii prin fondurile disponibile şi operele adunate prin subscripţie publică, deschisă din iniţiativă particulară sub conducerea unui comitet; o subvenţie înscrisă anual în bugetul comunei Buzău şi o alta a judeţului Buzău de câte 1000 lei de fiecare; ofrande în bani, cărţi şi obiecte de folos bibliotecii; venituri proprii ale bibliotecii realizate „din prime sau taxe pentru cărţi de lectură, obiecte de studiu etc.“ Proiectul stipula şi modul cum va fi organizată şi administrată biblioteca: „spre a i se da o existenţă independentă, când se va aşeza într-un local special, biblioteca va fi

Renasterea , Buzoianã

anexată la gimnaziul local şi se va instala într-una din sălile acestuia“. Se prevedea împărţirea ei pe secţii „după felul cărţilor“, iar pentru viitor, „când secţiile se vor îmbogăţi, înfiinţarea unei secţiuni pinacotecă şi muzeu de antichităţi şi numismatică. La conducerea ei se va afla un comitet special în componenţa căruia vor intra: episcopul, primarul, preşedintele comitetului permanent al judeţului, delegatul Ministerului Instrucţiunii şi directorul gimnaziului, care va fi şi bibliotecar onorific cât timp biblioteca va funcţiona la gimnaziu. În atribuţiile acestui comitet de conducere intra încheierea conturilor în luna noimebrie a fiecărui an şi propunea bugetul pentru anul următor, care urma să fie aprobat de Minister şi publicat în Monitorul Oficial; organizarea de şedinţe lunare, luând hotărâri cu majoritate de voturi, cumpărare de cărţi, obiecte şi alte cheltuieli. Sumele mai mari de 200 de lei se vor păstra la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Bibliotecarului îi revin de asemenea sarcini precise: răspunde de conservarea bibliotecii, ţine registrele, contabilitatea şi „dă socoteală“ în faţa consiliului. Pentru a-i stimula pe membrii celor două consilii: comunal şi judeţean, dar şi pe donatori, statutele mai prevedeau ca membrii acestor consilii care au participat la votarea statutelor precum şi persoanele care au făcut donaţii de minimum 1000 de lei sau rarităţi ştiinţifice şi artistice să fie înscrise în Cartea

********************************

89

de aur a bibliotecii, iar cei care au făcut donaţii mai mici, în registrul Amicii culturii naţionale. Primul nume înscris în Cartea de aur este cel al regelui Carol I. Primarul înaintă Ministerului Instrucţiunii statutele bibliotecii publice din Buzău amintind despre existenţa ei „de câţiva ani“, despre colecţia de cărţi şi bugetul ce-l avea la acel moment şi informând în acelaşi timp că statutele au fost votate de către consiliul comunal, punând-o sub protecţia ministerului. Subvenţiile urmau să fie asigurate de comună şi judeţ. Prin decretul 301 din 18 februarie 1888, publicat în Monitorul Oficial numărul 261 din 26 februarie 1888, statutele pentru înfiinţarea bibliotecii au fost aprobate. Ministerul Instrucţiunii delegă pe profesorul Z. Gregorescu să facă parte din comitetul bibliotecii. Acest comitet a întocmit Regulamentul interior al bibliotecii precum şi bugetul pe anul 1888-1889. Bugetul, în sumă totală de 5355,50 lei cuprindea următoarele venituri: cotizaţia „Societăţii pentru învăţătura poporului român“, subscripţii şi cele două subvenţii a câte 1000 de lei fiecare, din partea oraşului şi a judeţului. Munca pentru înzestrarea bibliotecii a continuat cu şi mai multă râvnă din partea lui Basil Iorgulescu. Prin intermediul Ministerului, el solicită publicaţiile Academiei Române, iar cu sprijinul Legaţiei române din Franţa, comandă caselor de editură Marpon şi Flammarion din Paris 372 de autori. În august 1891, Ministerul era

90

informat că s-au adunat 1500 de volume şi suma de 8000 de lei, dar „biblioecă încă nu există“ deoarece vechiul local nu dispune de spaţiu, iar în noul local al gimnaziului, unde existau două camere, lipseşte mobilierul. Ministerul ordonă să se întocmească devizul pentru mobilier, iar în anul următor, din istoricul bibliotecii întocmit de Basil Iorgulescu, aflăm că „având acum local şi mobilier“ şi un fond de 2000 volume, biblioteca se poate deschide. Se mai aşteptau doar cărţile de la Paris care trebuiau şi ele catalogate, inventariate şi aşezate pe rafturi. O menţiune specială merită faptul că în proiectul anual de buget erau prevăzute sume cu o destinaţie specială: legatul cărţilor înainte de a fi puse în circulaţie. a 9 noiembrie 1893 s-a deschis, oficial, Biblioteca Publică a Buzăului „Carol I“. La festivitatea de deschidere a participat însuşi ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, Take Ionescu. Biblioteca era deschisă de trei ori pe săptămână: marţi, joi şi sâmbătă „de la orele 2 până la 6 p.m.“, iar din noiembrie 1902, „în toate zilele de lucru de la orele 2-6 p.m.“. Şi avea şi activitate. Astfel, Comitetul bibliotecii făcea cunoscut publicului că în decembrie 1894 biblioteca a fost vizitată de 65 de cititori care au consultat 87 de volume. În ianuarie 1895 au frecventat biblioteca 31 de cititori, iar în februarie, 36. Ei au consultat 38 şi respectiv 52 de volume. În anul 1904-1905 biblioteca era

L

***********************************

Almanah 2008

deja o prezenţă activă în viaţa oraşului, iar numărul celor care o frecventau demonstrează acest lucru: 875 de cititori cu 1840 de volume consultate, „de elevi mai multe, de particulari mai puţine“. Dar ctitorul ei nu mai era să se bucure. Trecuse la cele veşnice în august 1904 şi părăsise Buzăul în anul 1903. După plecarea lui Basil

Iorgulescu, biblioteca a funcţionat cu intermitenţe, cu subvenţii tot mai reduse din partea comunei şi judeţului. Primul război mondial şi ocupaţia germană au adus mari pagube bibliotecii. Aceasta a fost transformată în grajd, sau furat tablouri valoroase, unele de Grigorescu, donaţie a moşierului Procopie Casotti, s-au distrus cărţi, cataloagele şi alte obiecte de mobilier. I

din viaţa literară Mircea Horia Simionescu Întâmplări Florentin POPESCU şi… scobitoarea de mai multe folosinţe S

e întâmpla înainte de 1989. Eram la Târgovişte, la un mic protocol organizat în cinstea noastră după jurizarea şi înmânarea premiilor la Concursul literar „Moştenirea Văcăreştilor“. Stam la masă alături de autorul „Ingeniosului bine temperat“ şi schimbam impresii despre ce de-acolo. Pe masă, în faţa noastră câteva platouri cu diverse gustări. În nişte felioare anemice de caşcaval erau înfipte scobitori din material plastic. Într-un răstimp al dialogului nostru, cunoscutul prozator întinde mâna spre farfuria din faţa lui şi ia o bucăţică de caşcaval. După ce o duce la gură dă să arunce scobitoarea într-un coş de gunoi aflat lângă masă. Numaidecât o tânără care supraveghea masa s-a repezit la el, i-a prins mâna şi i-a întrerupt gestul. Am auzit spunându-i: „Nu, domnule, n-o aruncaţi, că mai avem nevoie de ea!“ (adică de scobitoare). Bietul nenea Mircea a plecat de-acolo şi flămând şi total indispus, fiindcă din clipa aceea nu s-a mai atins de nimic din ce se afla pe masă. Nici măcar de vreun pahar de apă minerală.

Renasterea , Buzoianã

********************************

91

Iarna Albă Fragmente din volumul de memorii „PATRULATERUL CENUŞIU“

 Arthur PORUMBOIU lexandru intră în livada cu vişini. Era o coastă povârnită, cu ţărână aspră şi neagră – iarba dârză a pământurilor sărace. De acolo se vedea printre ramuri, puţin estompat, Cimitirul. Dominat de Iarba Albă, care îşi întindea leneş, senzual, braţele cantr-o continuă dorinţă. Îl chema? Alexandru coborî acolo exact în momentul când soarele era deasupra teiului vechi de lângă clopotniţa brâncovenească. Stătu mult lângă mormântul Bunicului. Îl privea fără să rostească ceva. Luă în palmă puţină ţărână şi o privi în soare, de parcă ţărâna ar fi fost vie şi –ar fi putut să-i spună ceva despre existenţa de-acum a Bunicului. Apoi se apropie, aproape sfios, de biserică. Văzu şindrila roasă. Pereţii de scândură, cu desene ca nişte hărţi ciudate lucrate cu migală şi nemiloasă răbdare de carii harnici, se scufundau încet, încet în

A

92

pământ. Pătrunse înăuntru şi văzu pictura aceea „Coborârea lui Iisus în groapă“. O, şi galbenul acela sfărâmându-se! Şi dâra aceea de un roşu bolnav, dâra pornită de la pironul ce ţintuise mâna dreaptă care dădea mereu impresia unei încercări de a se smulge. Contururile sfârşeau într-o totală confuzie: aproape că nu mai ştiai unde se termină desenul, pentru că toată culoarea se impregnase de praf şi de pânze de păianjen. Candelabrele grele, obosite de timp, se aplecau, de parcă ar fi vrut să intre cât mai repede în pământul care chema întreaga biserică. Se auzea, se auzea surparea… Fiecare pas scotea sunete frânte, ca şi cum podeaua ar fi fost un uriaş pian foarte obosit. Dar nu numai atât: în urma fiecărei călcături, piciorul se afunda. Timpul putrezise încet şi sigur. Aici nu se mai făceau slujbe, de peste 50 de ani, şi „biserica veche“ (cum îi ziceau ţăranii, de când se ridicase cealaltă cu turle înalte, parcă vrând să fugă în cer) înconjurată de morminte, încerca ea însăşi să se îngroape, să devină un uriaş mormânt. Pipăi candelabrul din mijlocul bisericii şi avu impresia că acesta se sfărâmă. Simţea fizic, pe palmă, firişoare de materie şi-şi retrase mâna cu repezeală. Parcă ar fi trebuit să se apare, deşi nimic

***********************************

Almanah 2008

nu-l putea ameninţa. Doar sunetele frânte se adunau, la intervale, în vaiere ce se târau prin biserică… Sau poate i se păru… Oricum, se grăbi să iasă afară. După câţiva paşi, Iarba Albă de pe mormântul Bunicului îi cuprinse întâi tălpile, apoi gleznele, se urcă pe genunchi, îl trase în jos, îi acoperi mâinile, pieptul, gura, ochii. Se-ncolăci în juru-i, îl ţinea strâns, el se zbătu şi-ncepu să vorbească tare: „Doamne! Am halucinaţii. Doamne, visez!“ Cu un gest sportiv împinse piciorul drept înainte, dar se simţi legat. Privi cu spaimă în jur: într-adevăr, Iarba Albă năvălea din toate părţile. Lovi în ea puternic, dar parcă auzi deodată ţipete: „Nu, nu, nu lovi! Sunt vinele Bunicului. Îl doareee! Doamne, am halucinaţii! Numai soarele-i de vină…“ ]Soarele se arunca într-o oarbă dezlănţuire asupra clopotniţei, asupra Ierbii Albe, asupra teiului care se preschimbase într-un policandru de foc şi

toate străluceau înnebunite sub tirul nemilos al amiezii. Alexandru primea loviturile direct în creştete, dar nu se mai apăra. Sta acolo şi-auzea, sau i se părea că aude mereu: „Nu lovi, nu lovi! Sunt vinele Bunicului!“ … Reîntors de la Cimitir, cu auzul plin de vocea aceea, o mare nelinişte îl cuceri: „N-a fost de vină soarele îşi zise. Poate era un avertisment, o chemare… Un semn că va trebui să mă duc în curând, acolo. Altfel, de ce atunci când Iarba Albă m-a prins ca-ntr-o plasă (oare chiar m-a prins?) am văzut aproape, chiar la doi paşi, numele ultimului mort din neamul meu, Ion? Vroia să-mi amintească faptul că voi fi următorul? Şi dacă… a fost o pură întâmplare? În fond, puteam să întorc faţa spre trandafirul acela galben de lângă gard. Sau de ce nu m-aş fi dus direct la clopotniţă pentru un colţ de umbră? Şi totuşi… ceva m-a îndemnat să văd numele lui Ion…“  Femeia se uită la el şi-i răspunde: – Amatoare este mă-ta! Eu sunt profesionistă.

* Un bărbat vede în parc o tânără superbă. Se apropie timid de ea şi-i zise: – Domnişoară, nu sunteţi amatoare ca să facem o plimbare cu barca pe lac?

Renasterea , Buzoianã

* – De ce eşti supărat? – Am cerut-o pe Lili în căsătorie şi m-a refuzat. – Nu-i nimic. Când o femeie îţi spune „nu“ înseamnă „poate“ şi când zice „poate“ înseamnă „da“. Ţie cum ţi-a zis? – Păi, mie mi-a zis tâmpitule!

********************************

93

 Alex. OPROESCU // Mărturii din Casa Cărţii

Andrei Pleşu la Buzău, în 1993 artea lui care mi-a plăcut cel mai mult, “Minima moralia“ (1988), avea o dedicaţie pentru Biblioteca Judeţeană Buzău (“salutul cald al autorului, care a făcut două clase de curs primar în apropiere, în comuna Pârscov. 9.09.90“), deşi preţiosul exemplar era al meu şi solicitasem prin intermediar ca autorul să-mi scrie câteva cuvinte pentru mine. Biblioteca deţinea o mare colecţie de autografe, multe donate de mine, organiza chiar un salon al cărţii înnobilate, dar la “piesa“ Pleşu ţineam mult. Nu m-am dus eu la Domnia Sa (îmi era ministru), şi de aici încurcătura. Iată, după câţiva ani, în mai 1993, aflând că într-o duminică Andrei Pleşu vine pentru câteva momente la Primăria Buzăului, am luat cartea „Minima moralia“, cu gândul să îndrăznesc personal ca ex-ministrul să repare „greşeala“. Pentru bibliofilul din mine era important. L-am întâlnit în sala de consiliu, i-am explicat, aveam impresia că mă cunoaşte (nu dumnealui în ianuarie 1990 „m-a confirmat“ pe postul de director?), şi mi-a scris pe

C

94

pagina de gardă, cealaltă fiind „ocupată“ cu dedicaţia anterioară: „Domnului Alexandru Oproescu, omagiul autorului pentru nobila şi discreta sa strădanie. A. Pleşu, mai ’93“. În sala aceea de consiliu nu era lume multă, nici nu îmi mai aduc aminte ce scop avea întrunirea, oaspetele fu tratat cu oarecare răceală, de aceea am stat lângă dumnealui şi mi-a confirmat, la întrebarea mea şoptită, că se simte bine. După mai puţin de o oră, timp în care fostul ministru n-a scos decât două-trei vorbe, i se sugerează să se întâlnească cu cadre didactice din judeţ, în sala mare a Consiliului Judeţean. Mam oferit eu să-l însoţesc pe Bulevard până la “Casa Albă“, dându-mi seama că-i făcea plăcere. A fost impresionat când i-am vorbit despre Biblioteca “V. Voiculescu“, despre iniţiativele noastre, cum ar fi editarea de cărţi (i-am oferit câteva, între care şi o lucrare recentă despre detenţia lui V. Voiculescu). Atent şi prietenos, se simţea bine, deşi “oficialii“ l-ar fi lăsat să plece neînsoţit, cum a şi apărut de la Gară. Sala unde

***********************************

Almanah 2008

intram nu era ostilă, lumea multă, curioasă. Un domn din învăţământ îl invită la prezidiu, se întrerupe programul pentru care veniseră din toate comunele judeţului, eu rămân în rândul întâi şi ascult. Pe un colţ de hârtie îmi notez din superba alocuţiune, scurtă şi picantă, în stilul său. Păcat că nu am un reportofon, sunt, datorită acestui lucru, nervos, scriu greu, aproape ilizibil. Ce mult aş fi dorit ca întâlnirea cu Andrei Pleşu să fi fost sub auspiciile Bibliotecii! „Eu – zice – am făcut primele clase primare la Pârscov, de unde am căpătat o diplomă de campion la ţurcă, pe care o am şi acum (râsete în sală). Era perioada când se învăţa în aceeaşi încăpere…2 clase, I cu III, şi acum e la fel (voci, comentarii), solidaritatea tradiţiei“. Apoi, cu risc, se referă la revista pe care o conduce, “Dilema“: “Noi am fost până în 1989 neurastenici (“s-o crezi dumneata!“, o voce din sală), ştiu că erau şi oameni care se simţeau bine, dar, repet, acum au redevenit irascibili, intoleranţi, isterici, neurastenici. Dacă publicaţia se numeşte “Dilema“ – ideea a fost a lui Radu Cosaşu –, e că nu prea înţelegeam ce se întâmplă cu noi, zilnic am această senzaţie. Dorim să facem o gazetă care să nu fie nici neurastenică şi nici isterică. Am ajuns să spună Guvernul că suntem cu Opoziţia, iar Opoziţia că suntem cu Guvernul. De aici…dilema“, încheie intervenţia la Buzău. În ceea ce mă priveşte, îmi voi aminti cu plăcere că l-am însoţit pe inegalabilul Andrei Pleşu în acea zi de mai, rămânându-mi, ca o recompensă de bibliofil, preţioasa dedicaţie, pe care – sigur – o voi oferi cândva Bibliotecii. 

Renasterea , Buzoianã

Întâmplări din viaţa literară Florentin POPESCU

Fularul lui Sântimbreanu, şapca lui Ghelmez, umbrela lui Leu e mai bine de zece ani, la 27 octombrie, de Sfântul Dumitru, mai mulţi scriitori ne întâlnim la Bolintin pentru omagierea lui Bolintineanu şi pentru festivitatea de premiere a câştigătorilor concursului ce poartă numele marelui poet născut în această localitate ilfoveană. Şi tot mai bine de zece ani, de fiecare dată, amintita manifestare se sfârşeşte cu o sindrofie udată din belşug cu votci şi cu vinuri care-i dispun pe toţi invitaţii. Într-un an, colegul şi prietenul meu Constantin Carbarău, organizatorul şi gazda manifestării a fost pus într-o situaţie nu prea plăcută, dar care îşi are hazul ei. După ce au plecat oaspeţii, a doua zi îmi dă telefon uşor îngrijorat: „Ce mă fac eu, măi frate, că am portbagajul maşinii plin cu obiecte uitate de scriitori: şepci, pelerine, umbrele, fulare şi sacoşe?!“. „Păi, ce să te faci, Costică, o iei şi tu din aproape în aproape, dai telefoane şintrebi pe fiecare ce şi-a uitat la Bolintin!“. Şi aşa a făcut. Dar de-atunci, de fiecare dată când sosesc scriitorii în localitatea de pe Sabar, chiar înainte de a anunţa programul zilei, li se adresează cam aşa: „Domnilor şi doamnelor, vă rog foarte mult să aveţi grijă de obiectele personale, să nu le uitaţi pe aici, fiindcă eu nu mai răspund de ele! Nu de alta, dar mi-am vândut maşina şi nici n-aş mai avea cum să vi le aduc la cunoştinţă!“.

D

********************************

95

 Tudor CICU

Dihorul

ra un început de toamnă, dar o toamnă rea, cu multă ceaţă; asta era cel mai rău că o simţea până în măduva oaselor, iar omul care trăgea după el bicicleta pe povârnişul dealului ştia foarte bine de ce era asta un semn rău. Bântuia de ceva vreme, gripa. „Iartă ea pe cineva? Cu mici excepţii!“ – se gândea desigur la el. Apoi altă belea: confuzia. Nu trecuse mult timp de când o femeie fusese împuşcată la marginea unei livezi de meri, fiind confundată pe o asemenea ceaţă cu unul din mistreţii aceia care pricinuiau mari pagube prin acele locuri. „Buuh! – se cutremură el. Asta ar mai lipsi acum!“ Imaginea femeii răsturnată pe spate la umbra unui lăstăriş de corn pitic şi poroambe cu fructe dulci-amărui, aşa cum o văzuse şi el atunci strecurat printre organele de anchetă care se străduiau zadarnic să îndepărteze de la faţa locului mulţimea curioasă, îi dădu frisoane prin trup. Îi venea mereu în minte ochii ei trişti, inexpresivi, de animal hăituit, căutând parcă pieziş pe deasupra legăturii de vreascuri care se rostogolise ceva mai încolo de locul în care fusese fulgerată de glonţul armei necunoscute. – Ei, fir-ai să fii tu de sârmă! – îşi auzi glasul în noapte. Tu ce ai cu mine?

E

96

izbucni el mânios. Se aplecă şi eliberă spiţele roţii de sârma care se înfăşurase la roata din spate. Să fie acesta un semn rău, sau un gol cumplit înlăuntru, începând din stomac şi care urca în piept, în grumaz; de vinovăţie poate, şi care îi înmuie dintr-o dată genunchii? – Uff! îşi eliberă el încărcătura nervoasă. Toţi sunteţi împotriva mea! Ahaa?! Toţi? Lasă că vă arată Stelică „neprincipialitate“ – accentuă – neprin-ci-pi-a-li-ta-te! Parcă aşa zicea preşedintele acela borţos şi umflat, de acolo de la masa prezidiului (prezidiu întocmit în comisia de judecată pe întreprindere), auzi: „nu am admis şi nici n-o să admitem de-acum încolo ca cineva să ducă de râpă morala şi disciplina colectivului“. Păi n-ai decât mă omule să te angajezi paznic după fundul fiecăruia. Da’ paznic-paznic, nu orice terchea-berchea. N-ai decât! Apoi după un timp în care încercase să-şi mai alunge gândurile de la acea adunare: – Huo! întări el cu voce tare cele cel răscolise. Luna apărea-dispărea după perdelele plumburii ale norilor. Casa spre care se îndrepta era pe o muchie de deal. Cam aplecată şi coşcovită de ploi, arăta în zilele însorite de acolo de pe povârniş casa aceea. Dar parcă numai

***********************************

Almanah 2008

de ploi? Ultimele surpări din malul dealului luase la vale câteva case răzleţe. Raspunsul primarului sunase sec: cine ia pus să se cocoaţe acolo sus ca huhurezii? „Auzi vorbă de primar… măi, măi,măi! – apoi tot el mai împăciuitor – Leanco, Leanco! îşi căina el concubina. Hai, cu mine înţeleg, au ce au, dar de ce trebuie să fii amestecată şi tu? Nu-ţi vezi tu de serviciul tău, de gospodăria ta? Îţi vezi! Că n-ai un bărbat în ograda ta , să mai dreagă, să mai facă ceva, ce trebuie să sară ei şi pe tine? Haa! Da’ mi-a plăcut cum i-ai pus cu botul pe labe. Credea ea comisia aia a lor – râdea zgomotos - că o să intre şi în curtea ta? Pă-i s-o creadă ei! Isteţ şi ăla mic: „Nui mama acasă, e la oraş ca să ne aducă pâine. Nu a spus când vine“ Ce mutră a făcut reprezentantul acela de la sindicate: deşiratul, costelivul acela. Huo! aşaţi trebuie. Îmi pare rău că nu ţi-am putut vedea mutra benoclată printre şipcile gardului. Să văd cum înghiţi în sec şi tu, nu numai eu în adunarea aia. Ţi-aş fi spus-o eu acolo de faţă cu toată lumea, dar dădeam de bănuit, că de unde ştiu? Însemna că eram în casă ascuns pe după perdea. Păi nu?“ Din depărtare se auzea o îndrăcită sârbă la acordeon. Era doar toamnă, vremea nunţilor, de! Pesemne era o nuntă în sat. Ocoli gardul înălţat din faţa casei., gândindu-se că s-ar putea să fi fost încuiată poarta mare, aşa că intră prin spate, pe portiţa din fundul grădinii. Undeva prin apropiere trosni un vreasc putregăios. Pesemne nu era singur pe acolo. Urechile lui percepură şi un al doilea zgomot pe undeva, înfundat. Îl ţintui pe loc ceva asemănător cu o lucire neobişnuită prin întuneric, o

Renasterea , Buzoianã

sclipire ca de piele galbenă, ca de mort, cu trăsături însă prea ascuţite, ce l-ar fi făcut pe oricine să creadă că are în faţa lui o nălucă. „Cine doamne-iartă, mai poate fi pe aici aproape de miezul nopţii?“ Rezemă bicicleta de un tufan şi se lăsă la pământ; primul instinct al celui care nu se vrea descoperit. Îşi încordă atenţia încercând să descopere de unde venea zgomotul. Mai că şi uitase că în fiecare sâmbătă, vecinul – cum îl prevenise mai demult concubina – ieşea cu puşca în deal la vânat. De data asta nu era vecinul. Într-un boschet de salcâmi tineri, desfrunziţi, se împleticea o capră în propria-i funie. – Ptiu, lua-te-ar să te ia de împieliţată! Ce-i drept, coarnele ei îi cam băgase fiori pe şira spinării. La ferăstruica de la odaia din dos zări luminiţa unei lămpi pe gaz. „Iar nu e lumină! Fir-ar să fie ea de capră! Mi-o puse-n cale dracul pe întuneric“ Ciocăni în geamul ferăstruicii de trei ori semnalul cunoscut. Nu i se răspunse imediat. Repetă semnalul. – Cine e? se auzi un glas de femeie. – Eu, Stelică… Fereastra se deschise, şi-n cadrul slab luminat se ivi bustul unei femei ce purta ochelari de vedere. – Ce cauţi pe aici prin spate? Doar nu era tras zăvorul la poarta mare?! se miră femeia luminându-se la chip când îşi descoperi musafirul. Hai Stelică, vino pe uşa din faţă. Mă duc să-ţi deschid… – Măi, măi, se cruci femeia. Şi eu care credeam că i-or fi băgat ăia azi în adunare lu’ Stelică al meu, minţile în cap. Proasta de mine, de unde să ştiu eu

********************************

97

că tot la Sultănica ta o să tragi. (Aşa îi plăcea să fie mângâiată ) – Băgat ei… pe aia, înjură Stelică agăţându-şi hainele umezi în cuier. – Aoleu?! Şi eu stau ca proasta în târg şi mă tot minunez mă Stelică, iar tu vei fi fiind îngheţat şi flămând. Să ştii că nu am decât slănină cu ceapă… da’ o săţi fac şi nişte ouă bătute cu jumări la plită. Acuş-acuş se face pentru Stelică al meu, se agita femeia prin casă. – Astea sunt sănătate curată Sultănico, nu ciolanele de la mesele ălora. Auzi tu? schimbă el vorba, e vreo nuntă prin sat? Că prea auzii o muzică de undeva… – Este! răspunse femeia punându-i dinainte bunătăţile. A lu’ Coţofană. E nun mare Fotografu vostru. – Cânta-i-ar coţofana pe casă şi lui… – se burzului Stelică auzind numele naşului. Îşi descărcă năduful izbind cu sete în ceapa pe care şi-ar fi dorit-o a fi tigva Fotografului. „Măi Stelică, îi auzea el sfătoşenia colegului de lângă strung, mă, nu vezi că eşti ca un cal înhămat la căruţă? Când nu i-o veni ei bine, te dă Leanca afară şi o să ajungi precum câinii ăia care uită de rostul lor la casa omului şi umblă aiurea cu tinicheaua de coadă să mai atragă şi altora atenţia. Du-te mă la femeia ta, la casa ta, cât te mai primeşte…“ „Dacă te crezi aşa găgios, ce nu te duci mă tu la ea, că io am lăsat-o, e liberă mă fir-ai tu să fii!“ îi replica el celuilalt. Fusese singura lui ripostă, da Fotografu, neam! Ce ţi-e în guşă şi-n căpuşă: „Nu vezi mă că orbecăi prin pustiu, fără apă, fără umbră, ca un câine vagabond alergând după gaura covrigului?“ – Auzi: gaura covrigului, Sultănico!

98

Ăştia nu se gândesc decât cum să ne pună pielea pe băţ, lămuri el nedumerirea femeii. – Lasă Stelică! N-au decât să-şi izmenească ei minţile până n-or mai putea. Tu tot Stelică să rămâi şi o să te iubesc… mai ceva ca ăia din televizor. Stelică nu zicea nimic. Muşca adânc din ceapa bulbucată, până îi dădu lacrimile. Femeia îşi dădu cu palma peste frunte: – Aoleu?! Cum am uitat eu? Se repezi la dulap şi umflă o sticlă de gâtul ei subţire, trântind şi un pahar pe masă. Ia o ţuică şi lasă-le încolo… Stelică bău primul pahar pe nerăsuflate, fără să-l mai clătească prin gură cum avea obiceiul, apoi îşi turnă singur pe al doilea cu care procedă întocmai ca şi cu primul. Deodată ajunse până la urechile lor vocea melodioasă, tremurată a solistei de la nuntă: Că bine vă potriviţi Ca doi porumbei iubiţi Ce numai pe-o rămurea Se iubesc toată noaptea… Pesemne nuntaşii ieşiseră în bătătură şi la lumina lunii încinseseră hora. Să fi fost numai aşa o aripă de vânt care purtase melodia până hăt departe? Stelică şi Leanca se priviră întrebători. Se prefăceau că nu înţeleseseră cuvintele cântecului dar fiecare la rândul său ştia că şi celălalt auzise destul de limpede cuvintele, şi le înţelesese. Leanca cedă în cele din urmă şi deveni drăgăstoasă. Făcu lumina lămpii mai mică şi dezbrăcându-şi capotul se aruncă în pat. Trase de plapumă, acoperindu-şi formele uşor deformate (doar era femeie la patruzeci, patruzeci şi ceva de ani) şi de acolo îl îmbie pe Stelică să vină lângă ea.

***********************************

Almanah 2008

– Copilul doarme dincolo? întrebă Stelică aşa într-o doară. Şi cum femeia încuviinţă dintr-o clătinare jos-sus a capului, scoase din servieta cu care venise două chifle „fantezii“ pe care le puse pe un colţ al mesei. Sunt pentru el, adăugă. Se făcuse tîrziu, presupuneau, dar nici unul nici altul nu îndrăzneau să se dea jos din patul călduţ să-şi ia ceasurile agăţate în cuiul din perete să vadă cât mai arăta ora. Tăceau. Dar precis fiecare se gândea la câte ceva. Muzica de la nuntă ajungea în continuare până la ei. – Ei drăcie! Să ştii că se aude prin microfoanele alea. S-o fi dus naşu cu plocon la ăia de la staţia electrică să le dea lumină. Că prea, prea… Leanca însă tăcea mai departe, şi doar îi trecea mâna prin păr mângâindu-l absentă. – Ce-aş mai da mă să ştiu că Fotografu s-a dus la ăia cu ploconul, auzi tu Sultănico? Se ridică de spate şişi potivi mai bine perna sub cap. – … şi să-l mai aud eu în adunare pe Fotografu după aia: „l-am ascultat pe colegul nostru, strungarul Meremelu Stelian care arăta în cuvântul pe care l-a luat aici, domnule preşedinte Octav – către Leanca: acesta era preşedintele comisiei – aşa… cum că a fost bolnav de inimă, că avea trimitere la policlinică şi e la tratament, d-aia nu l-a găsit comisia acasă de nu ştia nici soţia lui de o lună de zile de urma lui. Este? Cum faci măi Meremelu de-ţi dă doctorul aşa uşor atâta timp concedii medicale? Ce fel de boală e aia dacă, auziţi, soţia lui spune că n-a mai dat pe acasă de o lună de zile!“… Tăcu gânditor cu braţul drept ţinut sub cap. – … ăilalţi nici măcar n-au râs la

Renasterea , Buzoianã

glumele tale mă Fotografu! se stropşi Stelică la umbra închipuită pe perete a lu’ Fotografu. – A ta le-a spus şi asta ălora din comisie? întrebă Leanca, dar se vedea, era cu gândul în altă parte. – … şi acum umblă cu plocon pentru nunta lu’ Coţofană, se prefăcu Stelică a nu fi auzit întrebarea femeii. În curte se petrecea pesemne ceva. Leanca era atentă la acel ceva, dar se străduia să nu piardă nici vorbele bărbatului de lângă ea. Cârâia o pasăre în coteţ şi nu cârîia a bine. – Ce pustiului să fie? se întrebă femeia. Apoi ca să alunge gândurile rele: – Şi mutulică acela a lu’ Moise, ce tot îi striga lu’ Fotografu de-acolo de jos: mă Fotografu, pă Damianca întreabă, mă, ea poate să ştie precis“ – Mai dă-l în … şi pe acesta. Doar cu gândul să fi dezvelit o altă femeie, şi se arăta el acolo buricul pământului. De alde ăştia, la toate colţurile. Afară se porni iarăşi cârâitul unei păsări, la care se asociară apoi şi altele. Cârâiau a primejdie. – Ce dracu să fie? se întrebă iarăşi femeia. Dar se linişti; păsările încetară alarma. Auzi tu Stelică? Eu zic să nu mai vii pe le mine o vreme, până s-o aplana. Era fericită că găsise acest cuvânt (Arăta că era şi ea isteaţă şi să îndrăznească un mucos ca „mutulică“ sau altul să se pună cu ea) … până s-o aplana. Accentuă tare pe ultimul a. Poate o uita cu toţii, că eu nu vreau să ajung să mă pună ăia în discuţie. (De data asta bătea ea în retragere) – Vrei tu să nu mai vin? o întrebă Stelică apucând-o de bărbie. Vrei tu

********************************

99

Sultănico? – Apoi… n-aş prea vrea, se codi Leanca maimuţărindu-se. „I-ar fi stat bine unei codane, nu unei femei la patruzeci şi ceva ca ea“ îi trecu prin minte lui Stelică. Afară, dinspre coteţ păsările se porniră toate să cârâie a şi mai mare primejdie. – În coteţ cred că a pătruns cineva! se alarmă Leanca ridicându-se şi ea în capul oaselor. Ascultă şi tu Stelică?! – Aş! O fi fătat iar căţeaua peste cuibar, ce crezi? Ca acum un an. Şi atunci tot aşa făceau, că te-a prins mirarea. Ziceai: nu-i a bună, să ştii, cu găinile astea. Şi nu era. Şapte căţei fătase în cuibar căţeaua aia roşcată. Ţii minte? Cum să nu! Nu m-ai pus tu să opresc doi şi p-ăilalţi să-i arunc la gârlă? – Eu zic că a pătruns cineva în coteţ! N-auzi buşiturile? – Ei şi tu acum! Poate o fi vreun semn şi o veni Valică al tău cu Săndiţa, ca atunci… Mai ştii? Cârâiau la fel parcă, şi tu ziceai: mare minune de n-o veni Valică al meu. Şi taman şi ei rupeau cu căruţa la poartă. Tu ai scos o litră cu ţuică şi ai pus-o pe masa de sub salcâm să ne cinstim. Da ea afurisita, ţuşti pe masă de-a vărsat toată sticla şi te-ai luat după ea cu nuiaua până ce te-ai împiedicat de o buturugă. Mai ţii minte? Ce am mai râs cu Valică! Iar tu ne-ai spus că nu mai pupăm noi ţuică d-aia veche… Da’ eu tot te iubesc măi Sultănico, cât o zice unul sau altul, eu nu mă iau după ei… Glasul i se frânse căci acum auzea şi el destul de clar buşiturile alea venite dinspre coteţul cu păsări. – Măi, chiar ce să fie? se întrebă şi el.

Stătură ce stătură, ascultând amândoi, tăcuţi acele buşituri înfundate, însoţite de cârâitul păsărilor încolţite de vreun duşman răsărit tam-nisam aşa din acel pustiu de întuneric. Nu mai era nici o îndoială; zgomotul venea dinspre coteţul cu păsări. Un fel de vitejie ivită din nu ştim ce resort ascuns îl aruncă pe Stelică din plapumă drept în picioare. – Sultănico, repede un felinar, până nu e prea târziu. Înşfăcă felinarul din cui, şi fără să mai aştepte alt ajutor, scăpără un chibrit de aprinse fitilul cu gaz. În timp ce manevra cu o mână felinarul, îşi încheie cureaua la pantaloni cu cealaltă, apoi sări aşa desculţ în bocancii grei ţintaţi pe talpă – bocanci rezistenţi, de serviciu – şi apucă mânerul de la clanţa uşii ţâşnind ca din puşcă în afară. Leanca îi strigă în urmă: – Stelică, mai bine lasă felinarul mă, ai grijă să nu fie careva să mă expui… – Fii fără grijă dragă! Ştiu eu ce fac, bombăni Stelică tropăind bocancii pe caldarâm. Se opri după numai câţiva paşi întrucât zări nişte umbre care se mişcau dincolo de garduri, şi feri lumina felinarului ascunzând obiectul în spatele său. Erau nuntaşii care se întorceau către casele lor. Recunoscu pe câţiva după timbrul glasurilor chiar aşa împleticite de băutură. Treceau la vale. „Poate că nu au văzut nimic“ îşi făcu Stelică semnul crucii cu degetele de la mâna stângă. – Ptiu drace iartă-mă! Dreapta e ocupată Doamne, vezi şi tu! Aşteptă să se îndepărteze nuntaşii, şi când nu mai auzi nimic se desprinse de zidul casei îndreptându-se spre coteţul păsărilor. Acesta era de fapt o maga-

100 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

zie destul de încăpătoare, despărţită în două; de-o parte stăteau închise păsările, de alta închise oile. Stelică găsi uşa de la intrare sprijinită într-o furcă cu colţi de fier, uşor deplasată într-o parte. „N-oi prinde acum o vulpe, să-i fac Leancăi o scurteică? Straşnic s-ar mai potrivi.“ Desprinse furca din pământ, şi cu ea în mână abia avu timp să tragă uşa când pătrunse în magazie, că o vietate necunoscută ţâşni din celălalt capăt izbindu-se de scândura tare a uşii şi ricoşă la picioarele lui. Abia de avu timp să nu scape felinarul din mână. Simţi însă că ceva moale, catifelat, i se încolăceşte la picioare şi în pulpa piciorului i se înfipse nişte dinţi mărunţi, ascuţiţi. Scoase un răcnet neaşteptat de tare, mai mult de teamă decât de durere şi lovi cu vârful bocancului hidoşenia cum ai lovi într-o minge. Bocancul îi zbură pe deasupra capului; că se feri într-o parte să nu cadă chiar asupra lui, dar şi ghemotocul acela moale zbură lateral lovit în plin, izbi zidul şi căzu jos. Doar acum avu timp Stelică să zărească la lumina felinarului ridicat deasupra braţului, acel ceva necunoscut. De jos, de la picioarele zidului lateral, îl privea printre mustăţile zburlite, ochişorii sclipitori ai unui animal de culoare cafenie, cam cât o pisică bine hrănită. Un miros greu îl făcu pe Stelică să strâmbe din nas. – Ptiu! scuipă. Da ştiu că ăsta pute mai ceva decât un dihor! Animalul era încă năucit de lovitura primită. Nu reacţiona în nici un fel. Găinile alergau dintr-un colţ în altul speriate. Câteva zăceau în mijlocul grajdului gâtuite. „Al dracului, mă hipnotizează! Stai că-ţi arăt eu cine-i nentu’

Renasterea , Buzoianã

Stelică!“ Cum animalul părea să-şi revină, şi cum nu ştia de nu avea să sară şi asupră-i, Stelică împinse coarnele furcii de fier ca pe o pavăză înspre animal. – Stai un pic băieţaş, că vedem noi care pe care, dialogă el cu animalul de lângă perete, zburlit ca pentru atac. Îşi trecu felinarul în mâna cu care aţintea furca asupra vietăţii şi fără a o scăpa din ochi căută cu cealaltă bocancul sărit din picior. Îl găsi repede, şi până ca animalul să facă o nouă mişcare, aruncă cu furca în direcţia lui. Animalul se zvârcoli sărind de câteva ori în sus, făcu câteva rotocoale şi ultimele tresăriri ale trupului şi le dădu în coarnele furcii pe care Stelică avu timp s-o prindă la timp de coada de lemn. Doar ce se întoarse pe călcâiul singurului bocanc din picioare, că uşa grajdului se deschise brusc şi în ea apărură câteva capete. – Io’-te bă! Dacă acesta nu-i Stelică atunci io-s dracu gol, auzi Stelică prima voce. – Ziceaţi bă, că pune cineva focul în grajdul Leancăi! Nu-i decât Stelică bă! răsună a doua voce. – Dacă nu-i stafie şi eu nu-s beat, atunci acesta-i Stelică al nostru mă ce naiba! guiţa a treia voce. – Cum mama dracului a ajuns ăsta aici? Nu-s eu papa de la Roma, da acesta e Stelică în carne şi oase măi băieţi. Aici ţi-e tratamentul măi Stelică? se obrăznici altă voce. Printre ei, Stelică recunoscu (şi după floarea mare de nun) pe Fotografu, apoi pe Moise şi alţi câţiva, care în adunarea aia nu luaseră pe rând cuvântul, iar din priviri i se păru că nici nu-l condamnaseră. Acum ce-i apucaseră de săreau cu gura pe el?

********************************

101

– V-am spus eu bă, se auzi sentinţa lu’ Fotografu. Ăstuia muierile o să-i mănânce capul. Ce mai putea să le răspundă? Acum şi aici, el care… Şi nu schiţă decât acel gest de copil nevinovat, că nu înţelege nici el cum naiba de se află acolo mult trecut de miezul nopţii şi le arătă furca de fier cu animalul din care se scurgea un lichid puturos. – Era un dihor! Intrase la găini, doar nu era să-l las. Credea că în felul acesta se putea apăra. – Săracu’ Stelică! îl compătimi cineva. S-a izmenit la minte de tot. Nu vedeţi bă că e tulburat? – Damianco, Damianco! striga altul. Ieşi afară femeie, că a înnebunit Stelică. Apoi către cel de lângă ei: Bă Stelică, ţin’te tare, vine acuşica! Dinspre casă nimic. Nici un semn. Zarva în curte se înteţea. După o vreme se zări o fantă de lumină la uşa ce da la balconul din faţa casei. Nu se deschise, ci numai se auzi cheia în broască. Apoi nimic. Uşa fusese deci, încuiată. Fanta de lumină apăru în dreptul ferestrei. O parte laterală se desprinse uşor şi în deschizătură se ivi capul Leancăi.

– Nu vă e ruşine? Ia căraţi-vă cu Stelică al vostru cu tot, beţivilor! Ce la mine e comedii? Şi le trânti fereastra în nas la toţi. După care, căzu şi perdeaua la geam şi dispăru bruma de lumină. – Leanco, Leanco! se auzi prin larma de afară şi glasul spăşit al lui Stelică. Deschide Leanco, o să-ţi explic totul. Nu-i ce crezi! – Trombonistule! veni răspunsul de după perdele. Alde Fotografu, alde Moise şi ăilalţi începură să râdă. – A dracului comedie! izbucni unul dintre ei, măi, măi, măi… după care începură cu toţii să se care pe la casele lor. Undeva în sat se făcu auzit primul strigăt de cocoş vestind zorile unei noi dimineţi. Stelică desprinse cu talpa piciorului dihorul din colţii furcii şi tot privindu-l, îl apucă din senin o ură năpraznică împotrivă-i: – Tu-ţi mama şi …. Restul zbură odată cu dihorul în care izbise cu toată puterea. Asta, fiindcă se simţi dintr-odată atât de singur şi fără rost. 

102 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Rememorări lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllll

„În templul ei solemn de cetini şi agave...“   George BĂICULESCU

„Frântură de crater vreau masca să-mi fie De zâmbet topită, uşor sidefie, Irişi o vor veghea la ora nefiinţii Ca nişte violete săbii ale minţii…“ George Mărgărit

ntre flăcările sacre ale existenţei şi ale spiritului, unele ard scurt, altele mocnit, iar unele – vreme îndelungată, pe îndelete. Cea a lui George Mărgărit a ars scurt. Nu atât de scurt ca a lui Cârlova, Nicolae Labiş sau Esenin, acest „ultim poet al satului“, cum se autodefinea cu mândrie şi orgoliu. Şi nici ca a lui Isidore Ducasse, Conte de Lautreamont, cel care avea să ne lase moştenire spirituală acele tulburătoare, patetice Chants de Maldoror. George Mărgărit a trăit doar treizeci şi nouă de ani. Ca şi Eminescu, ca şi alţi poeţi… Zborul lui spre desăvârşire a fost frânt, curmându-se nu numai o existenţă, ci şi un destin. Asemenea lui Eminescu, asemenea lui Cârlova sau Labiş, şi George Mărgărit a fost un spirit frământat, pasionat al timpului său, dornic de a-şi lega existenţa de „evul în care a trăit“: „E-un anotimp de frenezie cu minţile în arc, / Condeiele ne-

Î

Renasterea , Buzoianã

aşteaptă muiate-n auroră; / Să ne trăieşti tu, optimiste Aristarc, / Luceferi ivind pe mare şi la proră!“ – avea să exclame entuziast, cântând bucuria vieţii, a creaţiei. Flacăra vieţii lui George Mărgărit a ars, în adevăr, scurt. Dar neliniştit, frenetic, mistuitor. Ne-o spun cei care lau cunoscut. Ne-o spune creaţia sa, studiile, eseurile, jurnalistica, cronicile literare şi teatrale. Şi poezia, această „pasăre ce-şi ţipă glasul / În dimineaţa despletită-n coarde“. * Poetul, se zice, trăieşte un alt spaţiu. Cu alte cuvinte, trăieşte un spaţiu al lui, o lume lăuntrică aparte, miracu-

********************************

103

loasă, tainică – lumea poeziei. Asta în sens metaforic, creator. Adesea, viaţa poetului, existenţa lui rămân în umbra operei. Sau dincolo de ea, neştiută, necunoscută. Rămâne o amintire, uneori vagă, alteori pregnantă, stăruitoare. Sau, biografia lui, eul lui biografic se împleteşte – fericit – cu opera, cu creaţia sa. „Datul trăit – afirma Ov. S. Crohmălniceanu într-un interviu acordat revistei «Luceafărul» - indiferent de ce transformări suferă, îşi păstrează nucleul viu, al experienţei nemijlocite şi al iradierii în toată activitatea creatoare veritabilă, nu manufacturieră“. George Mărgărit şi-a avut şi el, asemenea creatorilor adevăraţi, spaţiul lui, realitatea lui. O realitate din care n-a lipsit lumea cetăţii cu frământările şi seismele ei, cu întrebări existenţiale şi sociale puse, când grav, dramatic, când calm, tulburător. Filtrată prin sensibilitatea lui de poet, realitatea devine creaţie, poezie. Desigur, mulţi iubitori de „cuvinte potrivite“, de stihuri cunosc – prin volumul „Vulturii amiezii“ (de altfel singurul tipărit datorită grijii foştilor săi prieteni, Lucian Dumbravă şi Horia Zilieru, de Editura Junimea, în 1970) – poezia lui George Mărgărit. Dar puţini ştiu că unele din poemele volumului şi, mai ales, „Colocviile pădurii“ – poem de ample rezonanţe, de erupţie morală şi filozofică, cum l-a numit critica literară – îşi au geneza pe meleagurile buzoiene, sub poalele Penteleului, şi anume la Nehoiu. Deschizând paginile poemului pătrunzi într-o lume nouă,

mirifică, într-un „templu de răcoare cu cetini“, de „învălmăşite răşine“. O lume de basm, feerică şi fascinantă, tulburătoare şi misterioasă, dramatică şi plină de neprevăzut – lumea pădurii, lumea Nehoiului care avea să-l „readucă“ în „prima linie a bătăliei“, adică a creaţiei, a poeziei. Când l-am cunoscut eram foarte tânăr. Era o toamnă bolnavă, ploioasă şi rece, toamna anului 1956. abia mă instalasem în Nehoiu, atunci un modest şi prăfuit centru forestier, dar care avea totuşi farmecul lui. Ne formasem un cerc, un grup de prieteni – Nicolae Pascu, George Nartea, Alexandru Hogescu, dr. Igor Volosievici, Mihai Boşneac – oameni cu profesiuni diferite, dar cu suflete alese, iubitori de frumos şi cuvânt tipărit. Aici, în acest cerc, a descins într-o după-amiază mohorâtă, pe neaşteptate, un bărbat necunoscut. Să tot fi avut 34-35 de ani, puţin adus de spate, răvăşit – parcă vremea de afară îşi spusese un cuvânt în toată înfăţişarea lui. Era îmbrăcat modest, într-un loden ieftin, un fel de pardesiu, din lână inferioară. Sub borurile late ale unei pălării vechi, uzată chiar, se ascundea o frunte înaltă, „iradiind de vise şi de febre“, cum o caracterizase mai târziu Nicolae Pascu. Ochii vii, sclipitori şi inteligenţi ne-au cuprins într-o privire caldă, blândă, cun dram de ironie uşoară, de persiflare… Din după-amiaza aceea mohorâtă, pentru grupul nostru a început o nouă existenţă. Mentorul: noul nostru prieten, George Mărgărit. O cultură vastă,

104 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

aleasă, de mare rafinament. În ceasurile de răgaz şi întâlnire, ne recita, într-o aleasă interpretare, versuri. Din Baudelaire, Esenin, Eminescu, Barbu, Blaga… Poezia este viaţă, pasăre în zbor, ceruri înalte, foc sacru, demonic. Ca şi Hugo, considera poezia metaforă, o lume a metaforei. Despre Eminescu spunea că este, pentru noi românii, poetul total, iar numele lui va străluci de-a pururi pe firmamentul poeziei şi cerului românesc, Arghezi – sferă înaltă iar Labiş – iubire proaspătă… Fiu de învăţător, George Mărgărit s-a născut la 27 ianuarie 1923 în localitatea Tomeşti, de lângă Iaşi. La Iaşi îşi

desăvârşeşte studiile liceale şi universitare, fiind licenţiat al Facultăţii de Litere. S-a stins la Bârnova, în 29 august 1961, în braţele prietenului său, dr. Igor Volosievici, cel care scrisese cândva: „Tăcerilor am fost gropar şi soldat / Osana, eu poet să fiu lăudat“. Ne-a lăsat o operă cu „ecouri profund umane, sensibilă, receptivă la social şi dramatic“ (Zaharia Sângeorzan), o operă prin care poetul „se afirmă ca un vizionar care tinde, totodată, cu toată fiinţa spre o re-facere, o re-integrare în peisajul atât de complex al cetăţii“ (George Chirilă). 

„Apariţia mea târzie în zona literaturii este, într-adevăr, o excepţie, în raport cu ritmul de naştere a tinerilor autori“ Irimia Bălescu intervievat de Dumitru Ion Dincă D.I. Dincă: Încep cu o întrebare frontală. Eşti unul din scriitorii afirmaţi după 1990,care a avut şansa să se bucure de aprecieri – ce ţin până la un moment dat de normalitate – atât din partea criticilor, dar mai ales a colegilor şi cititorilor. Te consideri un om împlinit ? Eşti o excepţie acum când în România apar nu atâta multe cărţi, cât autori, poate 5-6 zilnic, ceea ce, să recunoaştem, sufocă atât calitatea dar mai ales îl debusolează pe cititor? Irimia Bălescu: Mai întâi aş dori sa-ţi mulţumesc pentru propunerea de a face cu mine un interviu, ţinând seama de faptul că o asemenea forma de exprimare este specifcă autorilor doldora de cărţi şi consideraţiuni critice. Dar dacă aşa stau lucrurile, bătrâne prietene, haide să purcedem la câteva nuanţări pe care le poate face un autor al cărui statut (şi asta o spun cu amărăciune, parafrazând alt scriitor căruia i-am uitat numele) este acela de a fi singurul scriitor printre ban-

Renasterea , Buzoianã

********************************

105

cheri (în sensul de slujbaş la o banca), nu mai puţin decât singurul bancher printre scriitori. Mai exact spus, nici în căruţă, nici în teleguţă. Sunt de fapt un scriitor tomnatec, care nu a avut nici şansa şi nici disponibilitatea de a se afirma în perioada primei sale tinereţi,sub comunism, poate şi din cauza faptului că prozatorii mai întâi se pârguiesc, apoi se coc în adevăratul sens al cuvântului, trecând prin pârjolul câtorva experienţe de viaţă, mai ales culturale. Prin urmare, apariţia mea târzie în zona literaturii, care ţine de normalitate, este, întradevăr, o excepţie, în raport cu ritmul de naştere a tinerilor autori. Nu te poţi culca decuseară încărcat de gândul de a fi scriitor, iar dimineaţa chiar să se întâmple miracolul. Eu am aşteptat acest miracol (Şi, vai, ce dulce şi sublimă aşteptare! Aproape treizeci de ani!) Nu cred că este o speranţă mai formatoare decât aceea că într-o zi vei fi recunoscut ca autor. Cred că un asemenea sentiment nu se poate compara decât cu acela trăit de către persoanele care parcurg iniţiaticile şi întortocheatele căi ale resacralizării. Este adevărat că aceste consideraţiuni mai puţin importă pentru cititori. Au încercat postmoderniştii şi au ieşit din istorie ca nişte puţe plângăcioase Da, mă pot consider un om împlinit dacă prin aceasta se înţelege a fi, in continuare, prins în proiecte. În orice caz nu mă aflu în siuaţia de a dormi pe o ureche în aşteparea numai ştiu căror recunoaşteri din partea cititorilor sau a criticilor. Este adevărat că cititorul este debusolat. Dar trebuie vazut care categorie de cititori. Nici într-un caz segmentul tineretului postmodern, cu câteva excepţii, pentru care p.c.-ul, respectiv internetul a devenit alfa şi omega chestiunilor existenţiale. Eu cred că problema este mult mai gravă , iar consecinţele aş spune dezastruoase, având în vedere că exista un scenariu inimaginabil, aş spune diabolic de bine articulat de către Bill Gates, aspru sancţionat de către Mario Vargas Llosa, care şi-a propus că nu va închide ochii până nu va vedea distrus de pe faţa pământului cuvântul scris. Şi ţine seama de faptul că Bill Gates. este destul de tânăr? Atitudine care atacă fără indoială statutul consacrat al cuvântului scris. Pentru a nu fi plictisitor, n-aş vrea să dezvolt mai mult subiectul, aflat deja pe masa înţelepţilor lumii. Însă ceea ce aş vrea sa punctez este faptul că o revenire a individului la lectura tradiţională, temelie induscutabilă a devenirii sale ca fiinţă socio-culturală, este legată indubudiabil, până nu este prea târziu, de revenirea acestuia la cuvântul scris, prin resacralizare, scenariu şi demers consacrat de către Mircea Eliade prin întreaga sa operă. De aceea pun întrebarea? Care cititori? Poate colegii mei de slujbă care trăiesc adevărate deliruri în calitate de mari Internauţi sau Pronetari, atunci când nu se scufundă în cititul ziarelor de duzină. D.I. Dincă: Indiferent cum ar sta lucrurilor nu crezi că literatura actuală traversează o criză acută ? Nu mă refer la abundenţa cărţilor, ci la o anume ierarhie făcută de critici bine intenţionaţi, şi nu aserviţi unor grupări. O cronica nepărtinitoare serveşte în egală măsură şi autorului dar mai ales direcţionează cititorul, în felul acesta născându-se o mecanică totalmente productivă pentru literatură în general. Irimia Bălescu: Prefer o stare de criză, uneia de anchilozare prin care au tre-

106 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

cut nu atât autorii cât producţia literară, anchilozare care a dus la o betegire fără egal a culturii române. Pastrând diferenţa şi proporţiile, în regnul animal ornitorincul reprezită o fundătură a specieie sale. Ca să ieşim din această fundătură este nevoie de un miracol, iar starea de criză nu poate reprezenta decât declicul. Pentru a nuanţa puţin aş spune ca această criza reală este mai mult o provocare a literaturii române în aşi găsi reperele , iar eu aş jarja pe accentuarea aşa zisului balcanism care poate fi asimilat fără drept de tăgadă unui brand de zonă, ca să fiu şi eu în ton cu brandiştii. (Apropo, ştii care este etimologia acestui cuvant?! Ai ghicit, chiar aruncătorul de bombe, Brand-ul, din primul război mondial.) Mai mult decât atât aş zice că suntem martorii unui proces de aşezare aşezări în matca ei firească a literaturii române, prin cultivarea cu nonşalanţă a limbii, fără complexe de inferioritate, mai mult sau mai puţin induse, care poate dura si zeci de ani de zile. Chestiune care merită pusă într-un orizont lung de aşteptare, dacă miza este însăşi identitatea, specificificul naţională, în contextual galopant al globalizeării, pentru a evita, cum pe bune dreptate se exprima Eugen Simion, ca peste o sută de ani să se vorbească în Europa, despre poporul român, ca despre o populaţie de la gurele Dunării, vobitoare de o limbă oarecum asemănătoare cu limba română. În ceea ce priveşte atitudinea unor critici, îmi vine să zic: “Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce spun!“ Stii ce, eu sunt de formaţie jurist, iar în relaţia mea cu semenii precumpăneste prezumtia de nevinovatie, inclusiv în raport cu criticii cărora, până la proba contrară, le dau girul bunei credinţe în aprecierele pe care le emit, în foarte mare masură . Nu se recomandă exemplul personal, dar vreau să-ţi spun că eu sunt toltal rupt de lumea literara factuală, de grupări, găşti etc. si uneori îmi pare foarte rău… boema este, totuşi, un ferment…. Autoizolarea mea nu este din spirit de frondă , nici pe de parte, ci pentru că aşa m-a purtat destinul. Vreau sa-ţi spun că persoanele care au scris despre cartea mea, evident nu de calibrul celor aflaţi pe cai mari, habar nu aveau de Irimia Balescu şi totuşi aprecierile critice au fost destul de generoase. D.I. Dincă: I-am pus această întrebare deoarece în 2003 cartea ta de proză “Fluviata sau căciula care muşcă “, apărută cu un an înainte la Editura „Cartea Românescă“, a fost încununată cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor - Filiala Bacău. Care au fost, după părerea, ta atuurile ei. Valoarea, modul în care a fost primită de critică, de cititori sau pur şi simplu un act conjuctural, subiectiv, la care au subscris mebrii juriului? Irimia Bălescu: Din toate câte puţin. În orce caz , nu mă astepatam nici în ruptul capului. Membrii Juriului constituit aproape ad-hoc, aşa cum de altfel ştii prea bine că se întâmplă, s-au văzut în faţa unei cărţi de debut şi au spus da domnule, merită. Mă îndoiesc de faptul că ajunseseră să citească unele de cronicile favorabile care se scriseseră despre mine, pentru a fi influienţaţi. Sigur un premiu este bun, asta însă mai mult te obligă, decât să îţi creieze o stare de confort. În orice caz, prezenţa în public este dată de o activitate constantă în presa de cultură, dar mai ales

Renasterea , Buzoianã

********************************

107

dacă ai puterea să te mobilizezi de a edita două trei volume de proză, nu mai mult, cu ştiinţa managerială de a le promova. Apropo! Ai auzit de Orhan Pamuc? Personal, nu! Ei bine, a luat premiul Nobel pentru Literatura pe anul 2006. Ei şi, îmi vine să spun!… D.I. Dincă: O chestiune mai delicată. Scriitorii cu numeroase carţi publicate, prezenţi în antologii sau istorii literare n-au fost niciodată premiaţi de USR sau alte organisme, în ciuda faptului că opera lor e recunoscută de un public larg? De ce te-am întrebat. Te consideri un caz fericit? Irimia Bălescu: Dacă acest lucru se întâmpla în prima mea tinereţe, cred că mă consideram un caz fericit. Însă, cum lucrurile au evoluat cu o rapiditate uluitoare după revoluţie, cred că la data discuţiilor noastre numai nebunii si perlamentarii se mai pot considera cazuri fericite, când sunt citiţi pe ordinea de zi a realitaţii pentru performanţele lor. Cu toate acestea, un premiu al Uniunii Scriitorilor, mai ales pentru debut, nu poate fi decât un cec în alb pe care o instituţie ţi-l dă, iar tu trebuie să-i preţuieşti şi să-i drămuieşti valoarea. Cu alte cuvinte să nu cazi în păcatul de a te considera glorios, chestiune care ar putea fi păguboasă atât pentru pentru tine cât si pentru, mai ales, cititori.. D.I. Dincă: Să revenim la debutul tău literar şi mai ales la atmosfera în care sa produs. Când a avut loc, în ce revistă, cine dintre scriitori îţi este sau ţi-a fost aproape? Irimia Bălescu: Cred ca fiecare autor are un declic memorabil al devenirii sale. Am avut prilejul să descopăr la Focşani, după ce am intrat la Liceu, nişte oameni formidabili: pe profesorul Petrache Dima, care s-a prăpădit acum caţiva ani, Dumnezeu să-l odihnească, în a cărei revistă şcolară, “Revista Noastră“, am debutat cu poezie şi pe profesorul Budescu Aurel (student al lui G. Calinescu), profesorul meu de română, care mai trăieşte la Focşani, un lord al învăţământului din acea vreme, anii ‘77. Asta la impuse. La liber alese, am trăit o uluitoare boemă eseniană alături de cohorta de poeţi vrânceni dintre care îi menţionez, cu o dragoste şi cu un dor, mai mult decât frăţesc, pe Dumitru Pricop, Virgil Panait, Ion Panait, Apostu Vultureanu. Evident că pe acea vreme, ca orice novice, tânjiam după un maestru din greii literaturii acelor timpuri. Însă Dumnezeu m-a hărăzit cu un maestru colectiv, căruia îi mulţumesc din adâncul sufletului. D.I. Dincă: Să înţeleg din răspunsul tău că era o altă atmosferă, că literatura, scrisul în general năştea patimi, frumoase polemici, cititorul era atent, urmărea chiar evoluţia unui tânăr autor? Irimia Bălescu: Evident. Nu ştiu dacă şi tu ai avut acelaşi sentiment, însă pentru mine totul s-a consumat într-o lume paralelă. Şi spun asta pentru că eu în acea perioada mai mult am înmagazinat ideii şi atitudini, total ieşite din tiparele acelei lumi secularizată de ideologia communistă, decât să produc literatură şi sincer să fiu mă simţeam nu nu numai ocrotit, ci chiar liber. Ca o paranteză, la şaisprezece ani citeam, pe sub mână “Schimbarea la faţă a Romaniei“ a lui Emil

108 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Cioran, carte din care nu am înţeles nimic, bineînţeles, dar care mi-a săpat în minte matricea libertăţii. D.I. Dincă: Imediat după Revoluţie ai înfiinţat la Buzău ziarul “Focuri Vii“, foarte citit şi căutat în primul an de apariţie, din redacţia căruia au făcut parte nu atât autori tineri, cât mai ales sciitori care până în 1989 erau “blocaţi“, nu puteau publica , unii aproape necunoscuţi publicului. Conjunctura le-a fost favorabilă, pe atunci se citea totul, mai ales presă, sau modul în care abordau ei realitatea, nonconformismul, spontaneitatea, curajul, etc? Irimia Bălescu: Nu aş dori să stârnesc orgolii, acum după atât amar de vreme. Pentru mine a fost, totuşi o perioadă extrem de interesantă, dar scurtă, în care pot spune că am ars aproape toate etapele specifice devenirii unui jurnalist. Luasem treba foarte în serios, revenindu-mi nu numai sarcina plăcută de a redacta materiale, cât şi obligaţia ingrată de a proteja revista, sub aspect juridic, faţă de sălbăticiunile timpului acela, fiind singurul dintre redactori care eram licenţiat în Drept. D.I. Dincă: Ce a mai rămas din fenomenul „Focuri Vii“, pentru că îl putem numi aşa? S-au realizat cei care atunci electrizau cu verbul lor cititorii? Au devenit ceea ce au visat până atunci, scriitori sau publicişti de notorietate? Irimia Bălescu: Deocamdată doar un petec de hârtie care reprezintă Autorizaţia de funcţionare, conform leguirii din acea epocă, document care se afla în arhiva personală, până când o nouă echipă de bezmetici va scoate revista din lungul şi nemeritatul să somn. Ce a mai rămas din Focuri Vii? Amintirea unor băieţi de toată isprava. În primul rând, Constantin Pavel, ajuns redactor sef adjunct la ziarul Adevărul, a cărei stingere din viaţă mi-a lăsat o mare durere în suflet, apoi Milică Ene, Gică Ene, Ion Stanciu, Aurel Ganea, Ninel Pogonaru, Călin Gheţu, (Nu l-aş aminti pe Mircea Rotaru, care a aruncat mărul discordiei între noi). Evoluţia culturală a acestor oameni este chiar foarte bine cunoscută la nivelul municipiului Buzău. D.I. Dincă: De cine şi de ce te simţi apropiat dintre scriitorii buzoieni ? Irimia Bălescu: De bunii mei prieteni: Ion Stanciu si D.I.Dincă, de care mă leagă şi amintiri pe care nu mai am puterea să le meţionez în aceste rânduri. D.I. Dincă: Premiul cu care ţi-a fost încununată prima ta carte te obligă . |i-ai asumat o mare responsabilitate faţă de critici şi faţă de cititori. La ce să ne aşteptăm din partea prozatorului Irimia Bălescu? La ce trudeşti acum? Proză eseu, istorie literară? Irimia Bălescu: Mă aflu pe cale să pun punct unui nou volum de proză. Mie greu, nu atât pentru că nu i-aşi găsi cheia, cât mai mult pentru faptul că sunt în situaţia de a trânti uşa în nas unei lumi imaginare în care mă simt liber, până aproape de delir. Ce mă fac dacă sunt evacuat din turbionările fabulatorii…

Renasterea , Buzoianã

********************************

109

Primele începuturi

  Grigore BUGA

ntram într-o vară chinuită. N-a plouat până la coasă, după care s-a pornit, zile-n şir, de n-au mai apucat oamenii să strângă fânul. Când se arăta puţin soarele, din palele de iarbă culcată, ieşea abur, semn că fânul putrezeşte. Mai norocoşi, au fost cei care au întârziat cositul. A mai îmbătrânit fânul, dar a rămas în picioare. Abia spre Sfânta Marie Mică, se terminase fânul de adunat, aşa că la târgul ce se ţinea pe poiana de lângă Părintele, oamenii au venit scăpaţi de-o grijă. De vânzări, ori de cumpărări, se ţineau puţini. Mulţi veniseră doar să vadă, să audă, ce mai e nou prin lume ; cine a mai venit şi cum a venit din război. Unii nu aveau un picior, alţii o mână; faţa strâmbă, ori alte beteşuguri, de care nu erau vinovaţi, ori care nu se vedeau sub haine. Erau însoţiţi de femei, copii, fraţi

I

(Fragment din romanul omonim)

ori alte rude, umblând grupuri-grupuri, de la unii la alţii. Comediile şi dulapurile, au început să se învârte ca în vremurile cele bune, în mirosul de pastramă ţinută în ţepele de zeadă, deasupra focului. Fotele şi iile femeilor, se mişcau mai cu uşurinţă, iar râsetele mai puţin reţinute. Fiecare adusese de acasă plosca de ţuică, sau măcar o sticlă din prună, nins-n floare şi prinsă de altă zăpadă, înainte de a fi culeasă, dar fiartă abia spre primăvară şi pritocită la câteva luni, în butoaie închise, înainte de a fi consumată. Pâlcuri de oameni, s-au retras mai în marginea poienii, la umbra brazilor, mâncând, bând şi depănând amintiri, ori evocând pe cei dispăruţi departe de casă şi de ţară, cu o picătură de ţuică, căzută în ceti-

110 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

na uscată de anul trecut: „Să-l ierte Dumnezeu!“ „Să-l ierte !“ Dar nu peste tot discuţiile eru liniştite, şi nu peste tot se evocau morţii. Dintr-o parte a târgului, din tipsia de iarbă a poienii, înconjurată din trei părţi de brazi, s-a stârnit, ca un vârtej din senin, o bătaie între bărbaţi. Erau de la zece-cinsprezece, măturând poiana, ca o haită de câini întărâtaţi, căutând o cale de a ieşi la un loc mai larg. O parte s-au prăvălit prin pădure, spre Goideşti, lăsând pentru câteva clipe lumea să se întrebe, să afle, pentru ce şi unde a pornit, dar nu le-a fost dat mult timp. Târgul a fost tăiat de un cal, plecat ca din puşcă, spre drumul ce cobora pe lângă casa noastră, de la Părintele. – Ptiu ! Arde-i-ar focul de pârliţi ! ... Că nu le mai ajung muierile ! s-au auzit blesteme din mai multe părţi. – Da, de ce s-au luat, fă ? întreba câte una, mai curioasă, spre cele care veneau, speriate, din partea de unde pornise vârtejul, uitând să întrebe şi de cei scăpaţi, ca bolovanii, în pădurea dinspre Goideşti. – De ce nu le mai ajunge, şi de ce-o să le mai rămâie... trântea, cu năduf, câte o femeie în vârstă. Au venit talanii, stătuţi, de pe front, şi li se pare că-s toate ale lor! – Şi ăsta ...? Ăsta cu calul, cine-a fost? – Gheorghe! Gheorghe a lui Crăciun. Că dacă mai stătea, îl jugăneau ăştia ... Na putut să fugă cu ăia, în pădure... Pe lângă noi au trecut în fugă câţiva oameni, transpiraţi, cu beţe lungi în mâini, tăind pădurea să-i iasă înainte lui Gheorghe. Eram împreună cu prietenii mei, rozându-ne, în linişte, turta dulce, fără să fim prea atenţi la ce se întâmpla în jur. Bătaia dintre oameni, ne-a făcut, pentru un moment, să rămânem cu gura căscată.

Renasterea , Buzoianã

Dar, când am auzit că-i şi nea Gheorghe Crăciun în bătaie, am fugit după oamenii care-l urmăreau. Nu ştiam de ce, dar ne simţeam datori să-i sărim în ajutor. I-am ajuns din urmă, în partea cealaltă a pădurii, unde drmul făcea un cot, lângă gardul lui nea Constantin Crăciun, cel cu „Steluţa“ lui. Nea Gheorghe, transpirat, gâfâind, fără cal, sta rezemat de gardul din leaţuri, cu un par în mână. – Care se apropie primul, îi crăp capul urla el. Urmăritorii stăteau mai la distanţă, fără să zică nimic, ca lupii ce au încolţit prada, dar încă nu ştiu de unde să o înceapă, să le dea mai puţină bătaie de cap. Crăciun, era a lor. Gheorghe se mişca pe picior, într-o parte şi alta, când i se părea că ceilalţi s-au apropiat prea mult, agitând parul. – Vă crăp capul, mă! Nu mi-e frică de moarte că am văzut-o de atâtea ori, şi destul! – Tică, i-am şoptit prietenului. Să-l chemăm pe nea Costică! Am rupt-o la fugă prin gardul lui nea Costică Crăciun, prin fâneaţă, pe lângă grajdul de piatră, coborând prin pădure spre casa celor doi fraţi. Nea Costică, agăţase un ciob de oglindă, de-un cui, în peretele din afara al casei, şi se bărbierea, fluerând vesel o melodie de front. – Ce-i mă copiilor? ne întâmpină el vesel, neluând în seamă gâfâielile noastre. V-a alergat cineva? – Nea Costică ....! nea Gheorghe ... la nea Costică Crăciun! Îl bat nişte oameni! am reuşit noi să ne facem înţeleşi. Nea Costică s-a oprit, jumătate ras, jumătate săpunit, aplecându-se speriat, cu

********************************

111

bricul spre noi. – Cine-l bate, mă? Cine? – Nişte oameni! Lângă gardul lui nea ... – Paştele lor! înjură nea Costică, ştergându-şi faţa cu un ştergar. Hai la el! A luat un băţ găsit la îndemână şi, pe aceiaşi cale, ne-am întors la locul încăierării. Când ne-am apropiat, n-am mai văzut nimic. Abia după ce am ieşit în drum, l-am văzut pe nea Gheorghe. Stătea jos, rezemat de gard, cu hainele rupte pe el, zgâriat pe faţă. Plângea încet, ca un copil părăsit. – Ce-i mă, frate? a sărit nea Costică spre el, căutând să-i vadă faţa şi să-l ridice. Te-au bătut, mă? Cine, mă? – Mi-au luat piciorul ! arătă Gheorghe spre ciotul genunchiului, plângând în hohote. – Te-au bătut, mă? Cine? – Pă dracu! răcni nea Gheorghe. Miau luat piciorul ! Se îndârji el, săltându-se, agăţat de gâtul fratelui. Şi calul! Paştele mă-si, de viaţă !... Că tot îi omor eu! – Da, cine-s ăia, mă ? – Lasă-i dracului, că-i prind eu! se mai calmă nea Gheorghe. Noi, copiii, stăteam mai la distanţă, căutând tăcuţi, cei doi fraţi, cum se chinuiau, să stea pe trei picioare. Ăsta era războiul? – Şi cu băieţii ăştia, ce-i mă? se potoli nea Gheorghe din plâns. – Ei m-au chemat, îl lămuri Costică. Nea Gheorghe se cumpăni mai bine pe picior, agăţat cu o mână de gâtul fratelui. – Măi băieţi: Ia vedeţi, că trebuie să fie pe-aproape calul! Şi piciorul, ne rugă el. Am fugit în pădurea din vale. Calul, era acolo, liniştit, la umbra brazilor, dar fără şa şi frâu. Ne aşteptam să-i găsim şi

piciorul, dar oricât am căutat nu l-am găsit. Îl luaseră oamenii aceia, împreună cu şaua şi frâul. Am luat calul şi l-am dus la cei doi fraţi. Nea Costică, îl rezemase pe nea Gheorghe de gard, îl scutura de praf şi încerca să-i aşeze cămaşa ruptă. Ştiam că acasă tot el o să i-o acasă. De fapt el se ocupa de gospodărie. Părinţii le muriseră, iar două surori se măritaseră şi plecaseră la casele lor, în alt sat. – L-aţi găsit, mă? se bucură nea Gheorghe. Calul întinse gâtul, mirosind hainele lui Gheorghe, iar acesata-l bătu uşurel cu palma pe grumaz, peste bot, şi peste genunchii din faţă care sângerau puţin. – I-au aruncat o beldie peste picioare, că altfel nu mă prindeau ei ... ! Şi calul, săracu ... Bine că nu i-au rupt picioarele. Oftă. Cine dracu se aştepta să-mi iasă tocmai aici în faţă ! Mă, şi-am tras o căzătură ...! Noroc cu gardul lui nea Costică, încercă el să glumească. – Lasă-i dracului, nu te mai gândi la ei! se încruntă nea Costică. Hai acasă. Se uită la ciotul piciorului. O să-ţi fac eu altul, mai bun. Lemn este berechet ! Îl ajută să se urce pe cal, apoi cu mâna pe botul lui, o porni la vale. – Ţin-te bine. Noi am rămas în loc, uitându-ne cu milă la nea Gheorghe, care se bălăbănea pe spatele calului, cu mâinile înfipte în coama lui, ca o desagă rău agăţată. Au dispărut la o cotitură a drumului, dar mie numi piereau din memorie, figura lui, cu parul în mână, ameninţând, ca o statuie a disperării.

112 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Mihai MACOVEI N, motive un poet mărginaş într-un cartier de borfaşi îşi făcuse la locul de veci un gard de nuiele şi melci dorea să se apropie de cer dar într-o noapte de cartier acel poet „bursier“ singur se plângea de (ne)rămânerea sa

Cap Sec

p.s. să mă colinzi iubito fără moarte

eu temporalul eu temporar pe stradă un câine şchiop mânca de zor un poet.

Actorul, otrava şi pâinea

Un alt fel de urlet de mii de ani mă urlu şi te ţip numai ţipare şi urlet sunt tu adică eu ca râia ţip în mohorâta mea de vreme dus-întors de neîntors am venit şi de neîntors am plecat peri albi mi-a scos pădurea mea din lipsă de secure mă doare numai în gând venirea ta fără plecare tu cămaşă brodată din vremea când veneai ca un fulger rătăcitor pe gleznă şi te lăsai dusă să vezi unde ars de viu am să rămân - îi mai faci de bine lui tăiatului dintr-o secure – a ştiu mă urli pe scări

Renasterea , Buzoianã

cu uşa deschisă cu uşa închisă dar cine închide cine deschide

Dacă mi-aţi cere chiar şi azi cu oricare dintre voi aş scrie o carte o carte adevărată o carte despre poeţi buni despre poeţi răi despre poeţi care se iubesc sincer şi se urăsc la fel de sincer şi se urăsc la fel de sincer da sunt uscat ca o salcie verde şi înalt ca un pitic şi mare cât Marea la care n-ajung din lipsă de spaţiu şi la care nu voi ajunge din cauza voastră a fetelor din cauza Ta-tu cea care te uiţi la mine ca la un iubit (ghici, cine e?) sau altcum din cauza teilor din cauza duzilor din cauza plopilor nici ei n-au înţeles că nu fur nu blestem doar lumii îi cer să fie dreaptă cu mine am iubit-n-am furat. (Mihai M. Macovei – „Unu plus patru. Poeme“, volum în curs de apariţie)

********************************

113

 Valeriu NICOLESCU

Monumente istorice şi de arhitectură la RÂMNICU SĂRAT Din volumul „Contribuţii la monografia fostului judeţ Slam Râmnic“

âmnicu Sărat păstrează o serie de monumente istorice şi de arhitectură între care se detaşează Ansamblul monumental „Adormirea Maicii Domnului“, cu fostele chilii unde în prezent este sediul muzeului municipal cu Casa Domnească, care a fost restaurată după 1990 şi care este folosită ca muzeu

R

începând cu anul 2007, Palatul Administrativ şi de Justiţie, Gara, alte lăcaşuri de cult şi construcţii Realizat între anii 1895 – 1898, Palatul Administrativ şi de Justiţie unde funcţionează astăzi primăria municipiului a fost construit de către antreprenorul C. Keller (prefectul judeţului era G.Sion), lucrările fiind supra-

114 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

vegheate de conducătorul Servi-ciului Tehnic al primăriei, ing. A. Bernstein. Planurile au fost realizate de către arhitectul Filip Xenopol care însă a decedat la scurt timp de la începerea lucrărilor de construcţie, noul arhitect fiind Constantin Băicoianu, conform autorizării transmise de Ministerul de Interne. Amplasamentul terenului a fost stabilit întro şedinţă a consiliului comunal din anul 1894. În 1897 a fos elaborat şi un Regulament pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor din acest imobil În noul edificiu urma să funcţioneze primăria şi judecătoria locală de pace. În anul 1900 s-a prevăzut şi construirea unui local pentru judecătorie. În 1901, s-a contractat un împrumut de 489.000 lei pentru conversiunea împrumutului din 1895, folosit pentru construirea Palatului Administrativ şi de Justiţie. Alţi 120.000 lei au fost împrumutaţi în 1910 pentru construirea unui pod peste râul Buzău, 50.000 lei, în 1911, pentru localul judecătoriei şi 50.000, tot în 1911, pentru cazarma Regimentului 3 Obuziere. Fosta mănăstire din cadrul actualului Complex brâncovenesc a devenit proprietatea comunei potrivit decretului 372/1873, publicată în Monitorul Oficial nr. 44/1873. În 1875 se execută primele lucrări de amenajare, corpul principal fiind destinat spre a fi folosit de către judecătorie şi poliţie. În 1911 aici funcţionau primăria, poliţia, cele două judecătorii (urbană şi rurală) şi

Renasterea , Buzoianã

percepţia Legătura cu gara se făcea prin strada care a fost deschisă în 1895-1898, pentru realizarea acestei lucrări edilitare expropriindu-se, printr-o decizie din 1 decembrie 1894 a Tribunalului Râmnicu Sărat, proprietăţile a 49 de locuitori, urmate de alte terenuri ale încă 30 de locuitori. În 1899, Sandală Martin Hartam, reclama că nu i s-a achitat suma cuvenită ca despăgubire pentru casa sa, expropriată pentru lărgirea noului bulevard. A fost pavat în 1898 cu fonduri din împrumutul de 1.500.000 lei efectuat de primărie pentru rezolvarea unor probleme edilitare. La 28 ianuarie 1895 a fost executat terasamentul pentru accesul la clădirea noii gări, lucrare realizată de către antreprenorul Pavel Simon. Construcţia noului local al gării s-a făcut între 1 decembrie 1896 şi 3 ianuarie 1898 când s-a inaugurat. N. Mihăilescu a fost arhitectul care a întocmit planurile, iar G. Cerfeda, antreprenorul care a executat construcţia. Compartimentarea s-a realizat de către ing. şef secţie I. Pâslă şi ing.

********************************

115

Constantin Răileanu. Noua clădire s-a realizat în timpul când ministru de Finanţe a fost Menelas Ghermani, politician de origine râmniceană. Supravegherea lucrărilor noii variante a liniilor ferate a fost asigurată de către viitorul prim ministru, inginerul Ionel Brătianu. Prima gară a fost construită în 1881 după planurile celebrului arhitect Anghel Saligny, dar considerându-se prea departe de oraş prin adresa din 21 ianuarie 1895, Ministerul Lucrărilor Publice a aprobat planurile de construire a noii gări. Iar la 26 ianuarie, Direcţia Administraţiei Judeţene şi Comunale din Ministerul de Interne a comunicat aprobarea împrumutului de 1.082.000 lei necesar pentru plata terenurilor expropriate pentru construcţia gării celei noi. În acelaşi perimetru s-au ridicat, în 1898-1899, pe un teren cedat în 1890,

construcţiile temutului penitenciar, cu regim foarte sever, unde au fost închişi ţăranii arestaţi pentru participarea la răscoala din 1907, adversarii politici ai regimului, între care şi mai mulţi legionari în frunte cu şeful lor, Corneliu Zelea-Codreanu, iar după 1944, toţi cei socotiţi periculoşi pentru noul regim. Aici şi-a găsit moartea Ion Mihalache şi a suferit pentru convingerile sale, susţinute cu fermitate şi consecvenţă, Corneliu Coposu. Iată pentru ce ţărăniştii râmniceni au propus şi fac eforturi pentru transfor¬marea acestei clădiri în muzeu al martirajului intelectualităţii româneşti. În 1881, comuna urbană Râmnicu Sărat s-a împrumutat cu 80.000 franci pentru a realiza construcţia imobilului şcolii de fete şi alte lucrări edilitare, în 1886, cedează un teren pentru construirea unui spital judeţean, iar în 1888, un

116 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

alt teren, din moşia Jideni, pentru construcţia unor grajduri necesare regimentului din localitate, în 1889 fiind adoptat Regulamentul pentru clădiri, împrejmuiri şi alinieri de străzi. În anul 1891, Consiliul General al judeţului a cedat primăriei un teren pentru construirea localului Gimnaziului „V.Boerescu”, pe care aceasta, la rândul ei, îl va transmite Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Un rol important în realizarea unor proiecte edilitare l-a avut şi Hristache Panaitescu fost inginer şef al judeţului, născut la 30 ianuarie 1851 la Râmnicu Sărat. Absolvent al Seminarului Central şi al Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, obţine în 1885 titlul de inginer şi după câteva stagii în alte localităţi este angajat inginer ordinar clasa I al judeţului. Pentru activitatea şi meritele sale a fost decorat cu ordinul Coroana României în grad de ofiţer şi Medalia jubiliară Carol I Ca biserici mai importante amintim Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, zidită între anii 1691 - 1697 de către Constantin Brâncoveanu şi unchiul său, Mihail Cantacuzino; biserica „Piatra” sau „Domnească”, zidită în 1474 de către Ştefan cel Mare, refăcută în 1704 de Constantin Brâncoveanu de la ferestre în sus; reparată la mijlocul secolului XVIII; demolată în 1898 – pe fundaţia ei s-a construit în 1907, de către arhitectul C.G.Vernesco, actuala biserică „Cuvioasa Parascheva”; biserica Robeasca (Asănăcheasca) cu hramul „Naşterea Sfintei Fecioare, ridicată în 1781-1784 de către fostul mare pitar Asanache Nicolescu şi soţia sa, Maria (document 24 septembrie 1781 şi doc-

Renasterea , Buzoianã

ument de închinare la Sf. Mormânt – 7 martie 1784) – reparată în 1814 de serdarul Asanache Robescu şi apoi în 1864 şi 1884. Menţionată cu numele „Asănăchioaia” într-un document din 12 mai 1852. Dintr-un document din 24 septembrie 1781 reiese că fostul mare pitar Asanache Neculescu, fiul lui Iordache Neculescu şi soţia sa, Maria, fiica lui Ioniţă Chiric au hotărât să construiască o bisericuţă în Râmnic, în curtea caselor lor, metoh al Sf. Mormânt, spre pomenirea părinţilor. Ca venituri urma să primească casele de piatră, grajdul, grădina, moara, cârciumi, 7 prăvălii, 40 pogoane cu vie în Dealul Jidenilor, cu cramă şi case, 50 pogoane loc sterp, 60 stânjeni moşie la Jideni, 3000 stânjeni la Costeni, comuna Cochirleanca, judeţul Buzău, cu

********************************

117

podul umblător de peste apa Buzăului, 5 locuri de prăvălii la Galaţi, ţigani, vite şi stupi. Se preciza că în cazul în care nu vor putea ridica biserica să lase 1000 de taleri în contul construcţiei; biserica Bagdat, cu hramul „Sf. Dumitru”, „Sf. Toma” şi „Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, Sf. Maria” (fost metoh al schitului Poiana Mărului), zidită în 1707- 1708 de Dumitraşcu Bagdat (alte surse indică eronat anul 1753; se pare că văleatul 7216 a fost citit 7261), zugrăvită în 1853; reparată şi refăcută în 1870 – 1871 de Toma Bagdat când s-a pictat de către Gheorghe Tattarescu. Pictura a fost refăcută şi în anul 1928. La expoziţia naţională 2000 de ani de creştinism au fost expuse şi 12 icoane realizate de Tattarescu, tot el fiind şi autorul unui iconostas lucrat în foiţă de aur; biserica Câţa cu hramul „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril”, construită de slugerul Iordache Nicolescu la 1765; arsă în 1821; reparată şi zugrăvită de vornicul Constantin NeculescuCâţa; reparată în 1891 şi 1921 (se întreţinea din venitul moşiei Mărăcinii Grecului, comuna Obidiţi, lăsată prin testament pentru acest scop; biserica „Sf. Nicolae” şi „Izvorul Tămăduirii”, refăcută în 1858 şi 1876; biserica „Sf. Ion” şi „Sfinţii Trei Ierarhi”, zidită în 1842-1843, reclădită în 1873, reparată în 1877 – 1878 şi 1903; biserica „Sf. Apostoli” şi „Sf. Voievozi”, ridicată în 1866-1867, de preotul Isofache şi enoriaşi – reparată de V.Gherghescu în 1902. Sinagoga a fost ridicată în anii 1921 - 1922. Dintre aceste ctitorii, despre biserica ridicată de Ştefan cel Mare aflăm din pisania din 1704 care se păstrează şi

astăzi la biserica „Cuvioasa Parascheva” ce glăsuieşte astfel: Această sfântă şi dumnezeească biserică a căruia iaste hramul „Sfânta Prapadomni Parascheva” fosta-u făcută de Ştefan Vodă cel Bun den Moldova. Şi trecând mulţi ani sau stricat şi în zilele lui Io Constantin Basarab Brâncoveanu voevod, s-au îndemnat vecinătatea şi-au ajutat cine cu ce s-au îndurat şi au refăcut den ferestri în sus şi s-au şi făcut slon, căci n-au fost, fiind ispravnic Dumitraşco Bagdat vel agă şi el, cu a sa cheltuială, s-au îndemnat de a o au învelit şi i-au făcut şi stâlpii uşilor. Şi o au şi pardosit pentru a tuturor veşnică pomenire. Septembrie, leat 7212 (1704). Amintită ca biserica domnească în documente din 8 martie 1642, 12 august 1657, 2 ianuarie 1666, 1 iunie 1695. Potrivit unui document din 28 aprilie 1775, reiese că a mai fost reparată şi din iniţiativa lui Constantin Racoviţă. Istoricul Grigore Tocilescu şi arhitectul Nicolae Gabrielescu au efectuat cercetări şi au întocmit în 1896 un raport de expertiză cu propunerea de a fi dărâmată şi reconstruită datorită stării în care se găsea şi faptului că nu se mai păstra nici un element de interes arhitectonic şi istoric. Ca urmare, autorităţile au luat în discuţie în 1894 şi 1897 şi au dispus în 1898 dărâmarea, şi apoi reconstruirea actualei biserici cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, lucrare realizată în 1907 după planurile arhitectului Nicolae Gabrielescu de către arhitectul C.G.Vernesco, decedat în timpul lucrărilor. În timp a suferit modificări ca urmare a unor lucrări de consolidare, reparaţii, singurul element care se păstrează din vechea construcţie fiind pisania. A funcţionat multă vreme ca

118 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

biserică Catedrală. Despre vechea ctitorie a marelui voievod al Moldovei se crede că a fost ridicată din piatră, dovadă că s-a păstrat denumirea de „Piatra” sau „Domnească” şi că respecta planul simplu al bisericilor tipic moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare – corp lung, dreptunghiular, terminat cu o mică absidă la răsărit, pentru altar. Exteriorul era simplu, fără profil şi cornişe, iar interiorul era compartimentat conform tradiţiei – pronaos, naos şi altar. Pronaosul, cu intrarea în ax, era pătrat; naosul, despărţit de pronaos printr-un zid cu o uşă în ax era dreptunghiular, iar altarul era o simplă absidă. Fiecare dintre acestea avea câte două ferestre înguste, una spre nord şi alta spre sud. A fost ridicată după campania militară din 1473 împotriva lui Radu cel Frumos şi bătălia de la locul numit Cursul apei. Domnitorul Constantin Brâncoveanu, cel care ne-a lăsat una din cele mai mari şi mai însemnate moşteniri culturale, intenţionând să consolideze hotarul dinspre răsărit al Munteniei a ridicat un ansamblu (mănăstire – casă domnească) înconjurat de ziduri puternice. Pentru a se întreţine, ctitorii au înzestrat-o cu sate, moşii, mori, prăvălii, case, hanuri, venitul ocnelor de la Teişani şi alte bunuri. Cert este că istoria medievală a Râmnicului a fost marcată de acest aşezământ religios, mai ales în privinţa culturii şi civilizaţiei locale. Potrivit unui hrisov din 1700, două părţi din veniturile mănăstirii trebuia să fie trimise la mănăstirea de la muntele Sinai, restul urmând să se folosească pentru trebuinţele comunităţii mona-

Renasterea , Buzoianã

hale. Se mai cerea ca la praznicul hramului toţi cei prezenţi să fie hrăniţi, ori pământean ori străin, iar în cazul în care acestea nu se respectau, urmaşii ctitorilor să ia măsuri în consecinţă. Referitor la proprietăţile mănăstirii, un document din 1845 face trimitere la venitul moşiilor Herăşti, Fântâna Turcului, Bărăşti, Domireasca şi Orzăneasca. Investigaţiile făcute de către arheologul medievist Emil Lupu au stabilit că această construcţie a fost ridicată pe ruine datând din secolele XVI – XVII, opinându-se că tipologia incintei, cu turnuri de colţ, este mult mai veche, asemănătoare cu aceea folosită de meşterii din vremea lui Matei Basarab. Totodată, pe lângă nivele stratigrafice aparţinând culturilor Boian şi Sântana de Mureş – Cerneahov, a fost relevat şi un nivel de locuire de la sfârşitul secolului al XV-lea. S-a recoltat material ceramic din secolele XIV-XV, ceea ce presupune că la acea dată, ce poate fi considerată ca faza de început a târgului Râmnic, zona era locuită. De asemenea, cercetările au stabilit că şi biserica a fost ridicată pe fundaţia unei biserici de lemn cu hramul Sfintei Muceniţe Ecaterina. Textul din cronica lui Radu Greceanu este edificator: În al optulea an din domnia Măriei Sale s-au săvârşit mănăstirea care au făcut Măria Sa în târgul Râmnicului, care din pajişte şi din temelie o au zidit, împreună cu unchiul Măriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel spătar, însă monastire mare şi cuvioasă, cu chilii de piatră şi cetate împrejur, pentru că fiind şi în loc ca acela de este în calea oştilor şi mai mult a tătarilor.

********************************

119

Drept aceia Măria Sa au pus nevoinţă împreună cu unchiul Măriei Sale de o au făcut cu tărie (subl. n.) ca multora scăpare şi apărare să fie, care cu milă întărind-o şi cu toate cum se cade împodobind-o, la Sf. şi Dumnezeeasca mănăstire de la muntele Sinai o au închinat spre veşnică pomenire. Iată şi textul pisaniei ce se află deasupra uşii de la intrare: Io Mihail Cantacuzino vel spătar, Această sfântă şi dumnezeească mănăstire, căreia hramul se prăznueşte Adormirea Născătoarei de Dumnezeu şi stăpânei noastre fecioarei Maria. Prea înălţatul şi blagocestivul Domn Io Constantin B.B. (Basarab Brâncoveanu) voevod, mişcându-se din râvna şi multă evlavie, care către sfântul de dumnezeeşti

minuni arătător muntele Sinai, din temelie în locul acesta, unde mai înainte o mică biserică de lemn era şi închinată acelui sfânt munte Sinai, o au ridicat şi o au înfrumuseţat şi o au înzestrat cu cele ce s-au crezut nouă, ctitor făcându-se. Începându-se a se lucra în anul Domnului Hristos 1691 şi s-au isprăvit la leatul 1697. La cheltuiala facerii acestei sfinte mănăstiri şi Mihail Cantacuzino spătar, ca şi el ctitor se cheamă. Aceasta dar s-au făcut în slava şi lauda numelui Domnului şi vrednicului Dumnezeu şi buna pomenire şi iertarea păcatelor lor şi a părinţilor lor, 7205 (1697). Textul pisaniei a fost transcris prima dată de către Chesarie Arnoteanu, egumenul mănăstirii Râmnic, text transmis la 29

120 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

iulie 1869 Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Pictura a fost executată de cunoscutul zugrav al epocii brâncoveneşti, Pârvu Mutu, care s-a făcut cunoscut ca pictor realist ce a dat interpretări proprii repertoriului iconoclastic şi votiv tradiţional. În nartex au fost zugrăviţi Constantin Bârncoveanu ş unchiul său, Mihail Cantacuzino vel spătar, soţia acestuia, Marga, fiii lui C. Brâncoveanu – Matei, Radu, Ştefan, Constantin, fiicele Bălaşa, Maria, Stanca, Ilinca, Safta şi Ancuţa (lipseşte Smaranda) şi mama lor, Maria. Alte chipuri prezintă pe Mihail, Safta, Păuna, Maria, Ancuţa şi Ilinca, copii lui M.Cantacuzino. Pe peretele de sud apar tatăl lui C.Brâncoveanu, Papa, fiul vornicului Preda Brâncoveanu, Stanca Cantacuzino, mama lui C. Brâncoveanu, bunicii acestuia Preda mare vornic şi Păuna, Barbu, fratele lui C.Brâncoveanu şi Matei Basarab. Pe peretele nordic au fost zugrăviţi Şerban Cantacuzino, jupâniţa Ilinca şi postelnicul Constantin Cantacuzino. Ancadramentele de uşi şi ferestre şi coloanele de susţinere din piatră, sunt realizate cu minunate sculpturi şi dantelării datorate meşterilor conduşi de Lupu Sărăţean. Lui îi aparţine singura cariatidă din istoria artei feudale româneşti – stâlpul atlant din trapeza mănăstirii, cunoscut ca Samson călărind un leu. A fost mutat cu ocazia lucrărilor de amenajare a spaţiilor mănăstirii pentru uzul unor instituţii publice, în grădina oraşului şi apoi, la insistenţele câtorva intelectuali îngrijoraţi de stricăciunile suferite, în lapidariul de la Mogoşoaia. Pe peretele sudic al

Renasterea , Buzoianã

bisericii este un ceas solar. Dar vremurile nu au fost prea blânde cu sfântul locaş, ochii sfinţilor fiind scoşi de păgâni, iar pe pereţi au apărut iscălituri ale soldaţilor ruşi făcute la 1830, 1848, 1850, 1854. Menţionată în documente din 23 martie 1692, 26 noiembrie 1693, 23 noiembrie 1698, 20 iunie şi 4 iulie 1700 (se specifică că a fost începută în al doilea an de domnie şi terminată în ce de al optulea). Precizăm că un document din 12 februarie 1688 se referă la mănăstirea din Râmnic a dumisale Mihai spătar, fiind vorba, după părerea noastră, de biserica zisă a grecilor căreia i-a făcut însemnate danii, biserică menţionată şi la 13 şi 20 iunie 1690 când i s-a închinat schitul din Fundul Cocorăştilor. A fost reparată între anii 17841793, reparată şi zugrăvită în 1814.În noaptea de 5/6 mai 1868 o furtună puternică a distrus acoperişul bisericii şi celorlalte construcţii ale mănăstirii, stareţul Chesarie Arnoteanu preocupân-du-se apoi de efectuarea reparaţiilor necesare. După secularizarea averilor mănăstireşti se execută ample lucrări de reparaţii în 1871octombrie 1872, sub conducerea arhitectului C. Rieter, în scopul de a se transforma unele din încăperile fostei mănăstiri pentru a fi puse la dispoziţia unor instituţii publice (judecătoria şi poliţia), în paralel efectuându-se lucrări de restaurare la biserică şi alte construcţii. S-a făcut o nouă turlă şi s-a demolat calota din naos, de sub turlă, pentru mai multă lumină, iar în 1873 sau efectuat reparaţii la chilii. În 1875, sau executat lucrări la corpul principal al

********************************

121

ansamblului (casa domnească, fostă egumenie), iar în 1900, ing. A. Vlad a întocmit planurile de amenajare a spaţiului ocupat din 1874 de Şcoala primară nr. 1 de băieţi – fosta sală „Samson”, numită astfel după celebra cariatidă ce susţinea bolţile vechii trapeze. La subsol urma să se amenajeze arestul poliţiei, la parter birourile acestei instituţii, iar la etaj judecătoria de ocol. În alte spaţii funcţionau cazarma, grajdurile şi remizele serviciului de pompieri. Deoarece în 1905 şcoala s-a mutat în localul propriu, spaţiul a fost atribuit judecătoriei. În 1909 s-a încheiat un contract pentru repararea capitală a întregului ansamblu, astfel că în 1911 aici îşi desfăşurau activitatea primăria, poliţia, judecătoriile de ocol urban şi rural, cât şi o prăvălie care plătea chirie pentru spaţiul ocupat. Clădirile au suferit degradări în anii ocupaţiei (1916-1918), aici funcţionând un lagăr de prizonieri, pagubele fiind evaluate la peste 90.000 lei. De aceea, la 1 iunie 1919, s-a încheiat un contract între primărie şi antreprenorul Samuel Goldstein care trebuia să execute lucrări de reparaţii şi amenajări la Ospelul Comunal (fosta mănăstire) cu următoarele dependinţe: cazarma, grajdurile şi remizele Serviciului de Pompieri, clădirile poliţiei, judecătoriilor, şcolilor 1 şi 3 de băieţi, 1 şi 2 de fete, cât şi la biserica „Bagdat”, la Hala de Carne, Peşte şi Zarzavat, la Teatrul Comunal şi cele două rezervoare de apă. Mai târziu, la insistenţele repetate ale autorităţilor şi la intervenţia lui Nicolae Iorga, în 1926 şi 1927 se alocă 160.000 lei, sumă ce urma să fie folosită pentru spălarea picturii bisericii. Din

păcate nu mai exista turnul – clopotniţă şi nici turnurile ce flancau incinta, cu excepţia celui de pe latura de sud unde era clopotniţa. În afară de spaţiile unde funcţionau instituţiile amintite, restul erau într-o avansată stare de degradare. Cutremurele din 9/10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977 i-au provocat stricăciuni serioase. În 1952-1954 şi apoi în 1963-1964, peste parterul construcţiei unde funcţiona primăria s-a adăugat etajul, iar în 1968 s-au făcut demersuri pentru realizarea documentaţiei de restaurare a ansamblului. Menţionăm că până la acea dată, progresiv, o parte din instituţiile care funcţionau aici au fost mutate, iar după ce tot spaţiul a rămas liber s-a trecut la executarea lucrărilor de consolidare şi restaurare în intenţia de a se amena-ja aici sălile de expoziţie ale muzeului (înfiinţat în 1960). Iniţial s-a obţinut suma de 300.000 lei pentru consolidarea şi repararea pridvorului bisericii unde, deasupra intrării, se află pisania brâncovenească. Alte fonduri s-au alocat în 1977, 1981-1984 şi după 1990 urmărindu-se restaurarea acestui valoros ansamblu de arhitectură şi artă medievală de stil brâncovenesc, pe bună dreptate catalogat de Alexandru Vlahuţă ca un adevărat muzeu cu forme, motive şi decoraţiuni ce conferă particularitate şi personalitate stilului specific epocii. Sfidând anii, acest monument ce rememorează trecute vremi este o preţioasă moştenire care astăzi, după restaurare, reprezintă cel mai valoros ansamblu medieval, pus deopotrivă la îndemâna cercetărilor şi a publicului interesat să cunoască o veche ctitorie.

122 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Referitor la biserica „Sf. Dumitru – Bagdat” aceasta, potrivit textului pisaniei originale păstrat pe unul din zidurile clopotniţei care, în timp. a suferit doar unele modificări, a fost ridicată de la 10 septembrie 1707, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu de către Dumitraşcu căpitan Bagdat vel agă, în acelaşi timp şi ispravnic al judeţului Slam Râmnic. Iată, spre edificare textul pisaniei iniţiale: Această sfântă şi dumnezeească biserică unde se prăznuieşte hramul sfântului şi marelui mucenic Dimitrie, din temelia ei o au zidit ş-i au făcut dumnealui Dumitraşco cp. (căpitan) Bagdad (corect, Bagdat) în zilele prealuminatului şi înălţatului Domn Io Constantin BB voevod, pentru a lui şi a părinţilor veşnică pomenire. Sep. 10, leat 7216. A fost ridicată în apropierea reşedinţei familiei, în partea de miazăzi a oraşului, unde erau concentrare locuinţele boierilor vremii, în secolul XIX una din mahalalele aşezării. Incinta era protejată de un zid gros de 70 cm. cu firide unde se aprindeau lumânări şi candele. Clopotniţa este zidită de ctitorul Dumitraşco Bagdat. Biserica a fost renovată de unul dintre urmaşi, Toma Bagdat, fiul adoptiv al marelui filantrop Alecu Bagdat (decedat la 31 martie 1844), în 1870-1871, moment în care se reface pisania iniţială deoarece biserica a suferit transformări importante. Pe placa de marmură s-a trecut atunci data de 7261 în loc de 7216 pe care o indică pisania de pe zidul clopotniţei, menţionându-se clar că data a fost preluată după textul pisaniei din clopotniţă, biserica prefăcându-se radicalmente. Sunt menţionaţi drept ctitori Toma, soţia sa, Maria cu fiul lor,

Renasterea , Buzoianã

Alexandru, părinţii Alexandru (Alecu n.n.) şi Păuna. Trebuie precizat că poate şi numele domnitorului a fost confundat, un Constantin domnind între anii 1753-1756 dar este vorba de Constantin Racoviţă. Neplăcut este că eroarea a fost preluată şi de către Grigore Dănescu în dicţionarul său, şi de către Octavian Moşescu în lucrările sale monografice, în anuarele Episcopiei apoi şi de către alţi cercetători ai trecutului aşezării. Cert este că atunci când a ctitorit biserica căpitanul Dumitraşcu Bagdat (decedat în jurul anului 1735) era ispravnic al judeţului, dintr-un document din 13 iunie 1712, emis în cancelaria domnitorului Constantin Brâncoveanu, reieşind că acesta, împreună cu episcopul Buzăului, Ioasaf au fost împuterniciţi să cerceteze pricina lui Neagoe Bădeanul pentru o moşie cumpărată cu 22 ani înainte de către tatăl său, Barbu Bădeanu, unul din boierii însemnaţi ai Buzăului. De altfel, în testamentul din 1833, prin care lasă o avere însemnată pentru întreţinerea bisericii şi a spitalului din casele special construite pentru slujitorii bisericii şi pentru îngrijirea bolnavilor, se precizează că ...în târgul Râmnicului din judeţul Slam Râmnic este din vechi întemeiată de neamul meu biserica. Se menţionează că pe această biserică am preînoit-o şi am împodobit-o cu toate acelea câte se cuvin. Precizează că a făcut toate acestea deoarece ajunsese în prădăciune (părăsită şi devastată) ceea ce înseamnă că a fost o perioadă când nu a mai fost folosită. Menţionăm că a fost o reparaţie capitală fără a se face modificări, acestea fiind făcute de către Toma Bagdat. Împreju-

********************************

123

rul bisericii a ridicat încăperi din zid atât pentru personalul deservent cât şi pen-tru acordarea asistenţei medicale pentru cei sărmani şi neajutoraţi. Potrivit testamentului, Alecu Bagdat este şi ctitorul schitului Recea cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Alecu Bagdat (născut în anul 1782), fost mare medelnicer şi apoi mare agă, fiul lui Ianache, locuia în 1829 în târgul Râmnicului fiind proprietarul a 1820 stânjeni de moşie în 6 trupuri, 25 pogoane vie, două prăvălii şi o moară cu două roţi la Râmnic, pe lângă exploatarea moşiilor ocupându-se şi cu negoţul. Catagrafia din 1831 îl înregistrează cu un venit anual de 12.000 lei. În 1833, cugetând şi pururea îngrijindu-mă de mântuirea sufletului meu a hotărât, ca după moartea sa şi a soţiei sale, Păuna, sub administrarea fiului său adoptiv, Toma (născut în anul 1824, nepot de frate vitreg – decedat la 10 martie 1887), averea sa să fie în stăpânirea şi spre folosul bisericii şi spitalului, adică: ecareturi, moşii, vii şi altele, după cum urmează; 600 stânjeni (2300 pogoane) din moşia Bărasca de lângă târgul Râmnicului, pentru arătură şi fâneaţă, moşia Ezna (2200 pogoane) din plasa Grădiştea, judeţul Slam Râmnic; partea sa de 500 stânjeni din moşia Amara-Plăsoiu (2110 pogoane), cu satul, moştenire de la părinţi; partea sa de 800 stânjeni din moşia ŞeineascaSăgeata (2700 pogoane) din judeţul Buzău, cu satul (restul îl deţinea cumnata sa, Safta Săseanu); 659 stânjeni din moşia Blăjani (2400 pogoane), judeţul Buzău, cu satul (locuri de arătură şi pădure); o moară cu 2 roţi în târgul Râmnic cu 50 stânjeni teren împre-

jur (211 pogoane), moştenire de la părinţi; un han în Râmnic cu brutărie şi două prăvălii, 25 pogoane de vie cu crama şi toate cele de trebuinţă, în dealul Toplicenilor. Parte însemnată din averea sa a fost lăsată şi fiului adoptiv, Toma. Întreaga avere se administra de Alecu şi Păuna pe timpul vieţii lor şi apoi urma să treacă în stăpânirea bisericii, în administrarea stareţului de la schitul Poiana Mărului sau a unui om al său, căruia urma să i se dea anual câte 600 lei din veniturile epitropiei. Administrarea se făcea împreună cu Toma Bagdat. Testatorul cerea ca biserica să aibă doi preoţi, un diacon, doi cântăreţi-psalţi şi un eclesiastic, biserică să fie aprovizionată după trebuinţă cu lumânări, tămâie, untdelemn, făină de grâu şi vinul necesar, odoare şi veştminte, iar la ziua hramului să fie pomeniţi ctitorii şi să se facă praznic cu mulţime de norod din starea de jos şi săraci. Însumate, cele 5 moşii cumulau 11.719 pogoane teren arabil, fâneaţă şi pădure, unele cu sate pe ele, în afară de restul bunurilor menţionate. O evaluare la nivelul anului 1938 a valorii acestor proprietăţi însumează 144.152.000 lei în administrarea stareţului schitului Poiana Mărului, şi economului bisericii, sub supravegherea lui Toma Bagdat. Reamintim că din testament reiese că Alecu Bagdat a reparat biserica, fără a face modi-ficări, a înzestrat-o cu odoare şi veştminte şi a zidit de jur împrejur locuinţele necesare personalului deservent. În 1842, Alecu Bagdat face un al doilea testament în favoarea fiului său, Toma, fără a se atinge de averea bis-

124 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

ericii, cu un codicil în 1844 prin care întăreşte pe primele două şi hotărăşte ca moşia Bărasca să aparţină soţiei sale, Păuna pe timpul vieţii, urmând apoi să revină bisericii. Se cerea soţiei şi fiului să aibă grijă cu toată dragostea de biserică şi de spital. De asemenea, s-a arătat nemulţumit şi mâhnit că stareţul de la Poiana Mărului nu şi-a luat în grijă administrarea averii bisericii şi spitalului, de aceea, a făcut el acest lucru până la moartea sa, la 31 martie 1844. După ce a decedat şi Păuna Bagdat, Toma a rămas unicul moştenitor, operând primul abuz – şi-a oprit pentru el moşia Bărasca. Totuşi s-a apucat cu o râvnă deosebită să execute celelalte dorinţe testamentare, astfel că biserica a fost refăcută şi zugrăvită din nou de Gh. Tattarescu. Candelele şi toate celelalte odoare din argint au fost comandate la un atelier din Rusia, astfel că despre realizarea sa s-a spus că este o capodoperă de frumoasă măiestrie, formând o podoabă a urbei noastre. Lucrările de reconstrucţie a bisericii şi spitalului s-au realizat în 1870-1871 Biserica a fost lungită cu 7 m. iar zidurile înălţate şi prin adăugarea absidelor a devenit în formă de cruce (anterior era în formă de corabie, lungă de 12 m. şi lată de 7 m., cu o singură turlă). S-au adăugat turlei existente, care a fost modificată, alte două mai mici, duşumeaua a fost înlocuită cu mozaic şi s-a înălţat Sf. Altar cu două trepte. Catapeteasma a fost schimbată, înlocuindu-se toate icoanele, odoarele şi veştmintele. La clopotniţă s-a refăcut numai turla. Târnosirea s-a făcut de către episcopul Dionisie Romano, totodată, adăugându-i-se hramul Sf. Apostol Toma şi

Renasterea , Buzoianã

Naşterea Maicii Domnului. Într-o încăpere aparte din partea dreaptă, este pomelnicul cu numele ctitorilor, soţ şi soţie; Dumitraşco şi Arghira, Ion şi Smaranda, Alexandru (Alecu) şi Profira-Păuna, Naedin şi Ecaterina. Naum şi Elena, Toma şi Safta, Constantin şi Efrosina, Neagu şi Tiţa, Nicolae şi Maria, Manole şi Elena, Şerban şi Safta, Galactim şi Zoe, Gheorghe şi Elena, Manole şi Zenovia, Toma (la acea dată era divorţat de prima soţie, iar cea de a doua trăia). În pronaos, în partea dreaptă, este mormântul lui Alecu Bagdat (1844 martie 31, 63 ani): Aici odihneşte Alecu Bagdat/ Ci prin fapte bune/Trăind s-a însemnat/El lăcaşuri sfinte în oraş clădi/cu fontâni, cişmele/Îl înavuţi... Sculptor, Barbici. În pronaos sunt pictaţi Toma Bagdat cu

********************************

125

mama sa, Păuna şi soţia lui Toma cu fiul lor, Alexandru. Catapeteasma ca şi întreaga biserică au fost pictate de Gh. Tattarescu. Ca epitrop al averii a rămas fiul său, Alexandru, din prima căsătorie dar, prevăzător, a făcut un codicil la testamentul său cu dispoziţii precise pentru copii săi, Alexandru, Nicolae şi Sofia (ultimii doi, minori), menţionându-se ca în cazul în care aceştia nu vor respecta testamentul lui Alecu Bagdat, averea testată să fie preluată de primărie. Se menţiona că pentru copii săi am lăsat deosebit pe cât am socotit şi imobile şi bani pentru întreţinerea lor. Ca administrator al averii, primăria avea obligaţia să asigure funcţionarea bisericii şi spitalului fiind obligată a le face întotdeauna îmbunătăţiri.. pentru binele şi interesul societăţii râmnicene. Testamentul lui Toma Bagdat a fost ascuns sau distrus de moştenitori, dar s-a găsit exemplarul păstrat în arhiva bisericii, astfel că primăria a cerut socoteală moştenitorilor care vânduseră o parte din terenuri iar veniturile le-au păstrat pentru ei. Primarul I. C. Zamfirescu a fost nevoit să solicite ajutorul justiţiei, în mai multe procese cu moştenitorii. S-a ajuns la o înţelegere concretizată printrun act de tranzacţie, într-o primă formă semnat de primarul I.C.Zamfirescu şi apoi definitivată şi autentificată la 4 martie 1895 cu primarul Vasile Cristoforeanu. Primăria primea în administrare doar moşiile AmaraPlăsoiul din judeţul Râmnicu Sărat şi Blăjani din judeţul Buzău (în total 4510 pogoane), cu pădurile, acareturile şi toate îmbunătăţirile. Se preciza că deoarece pădurea de pe moşia Blăjani

era deja concesionată spre exploatare, veniturile îi reveneau, iar primăria trebuia să respecte aceste contracte de concesiune până la data expirării lor. Şi moşiile erau arendate, venitul de 30.000 lei revenind primăriei pentru întreţinerea bisericii şi spitalului. Se mai stipula ca aceste donaţii să poarte numele pentru totdeauna de „Fundaţia Bagdat”. A intrat în vigoare în 1896, după autentificare. Moştenitorii au rămas cu restul de 7410 pogoane şi toate celelalte bunuri menţionate în testament. Primăria şi-a respectat obligaţiile, în timpul primarului dr. Dobreanu înregistrându-se chiar un excedent bugetar de 75.000 lei. Primarul I. Iamandi a făcut o inginerie financiară şi a contopit bugetul spitalului, până atunci aparte, cu cel al primăriei astfel că în scurt timp nu s-a mai ştiut nimic de excedentul amintit. Conform decretului lege de expropriere din 1918, la 13 februarie 1919 s-au expropriat 837 ha. teren arabil, 160 ha. islaz şi 160 ha. din Balta Amara, obţinându-se titluri de rentă în valoare de 770.000 lei. Din moşia Blăjani s-au expropriat 329 ha. şi 584 m.p. (titluri de rentă în valoare de 454.350 lei), rente depuse la C.D.C Primăria a rămas cu 200 ha. din prima moşie, 32 ha,. grădini de zarzavat, plantaţie, mărăcini şi cătină situate în cotul Buzăului, comuna Câineni, arendat ca islaz Obştii „Plugarul“ din satul Plăsoiu cu 50.000 lei anual (contract început în 1919). Parte din pădurile de pe moşia Blăjani numite, Vârful Mare, Degaciul, Baba Maria, vândute, în prima tranşă de 85 ha. cu 20.000 lei şi viile Corneasca, (75 ha.) cu 592.240 lei, sumele respective fiind depuse de primarul Aristide

126 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Hartular la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni Bucureşti ca fond inalienabil. Împreună cu sumele din rentele de expropriere şi veniturile din suprafeţele rămase după expropriere, totalizau 3.446.590 lei. În 1924, cu fonduri de la primărie sa reparat exteriorul şi acoperişul, iar în 1937 s-au efectuat reparaţii la interior. Dintre slujitorii bisericii documentele reţin pe Manea preotul (17601820), Gheorghe Dicescu, preot şi grămătic (1818-1872), Manea, fiul popii Zainea, Dobre, fiul lui Crăciun, preotul Panaite Crăciunescu (18531893), preotul Ştefan zis şi Şerban Dicescu (1867-1921) Gheorghe Ţârulescu (1921-1938), şi Dumitru Georgescu (din 1935). Biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi” a fostei mănăstiri Băbeni, singurul monument care se mai păstrează din întreg ansamblul monastic, a fost ctitorită de Negoiţă Dedulescu. Un document din 1670 pomeneşte pe logofătul Negoiţă, soţul Predei, fiica marelui vornic Stroe Leurdeanu. Negoiţă era vărul lui Radu Dedulescu şi al spătăresei Maria. La 28 martie 1682, egumenul mănăstirii, arhimandritul Nectarie, împreună cu Matei Bagdat şi căpitanul Negoiţă Dedulescu au cumpărat o ocină la Drăghieşti, sat atestat documentar la 1593. Mănăstirea este menţionată şi în documente din 7 iunie 1797, 1698-1699, 7 octombrie 1706. Deţinea o moară cu un venit anual de 800 lei. A fost reparată în sec. XIX şi XX. Arheologul medievist Emil Lupu a emis ipoteza că biserica lui Negoiţă ar suprapune alta mai veche, actuala ctito-

Renasterea , Buzoianã

rie diferind de construcţia din secolul al XVII-lea. Se formulează concluzia că este cea mai frumoasă realizare arhitecturală din timpul domniei lui Matei Basarab, cu decoraţiuni specifice artei brâncoveneşti ceea ce presupune o refacere a primei biserici cu ajutorul lui Mihail Cantacuzino şi a soţiei sale, Maria Dedulescu. Pictura datează din 1703 şi a fost executată de Iachim zugravul cu cheltuiala lui Ioniţă Deduleşteanu şi ajutorul arhimandritului Nectarie, pridvorul, adăugat la puţin timp după ce s-a terminat construcţia bisericii, fiind pictat în 1718. Tâmpla din lemn este decorată cu trafouri împodobite cu sculpturi în formă de viţă de vie şi struguri. Deteriorările cauzate de cutremurul din 1802 au impus executarea de reparaţii la chilii şi acoperiş, realizate în 1829 de către egumenul Dositei. Alte reparaţii se fac după 1864, atât la biserică cât şi la celelalte construcţii şi amenajări. Deoarece în 1890 biserica a fost lovită de un fulger, se fac alte reparaţii, intervenţii serioase executându-se în 1942 ca urmare a pagubelor datorate cutremurului din 9/10 noiembrie 1940 – consolidarea zidurilor şi înlocuirea acoperişului. Materialul arheologic recoltat a fost determinat ca aparţinând culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, elemente de locuire post romană şi alte materiale ce ar putea aparţine unor construcţii medievale dispărute. Din fostul schit cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” de la Deduleşti, comuna Topliceni, unde sau efectuat cercetări arheologice în lunile octombrie – decembrie 2000, de

********************************

127

către Emil Lupu, se mai păstrează doar biserica. Pisania din 1834 indică ca ani de construcţie 1619 – 1620, ctitor fiind Dedu Deducu (Dediul postelnic din Gura Babei). Şi după vreme s-au dărâmat. Apoi aceasta cum se vede este zidită de răposatul arhimandrit Iacob, glăsuieşte pisania. Biserica a funcţionat multă vreme ca fortăreaţă de apărare, aici adăpostindu-se familia ctitorului cu întreaga agoniseală. Potrivit tradiţiei, o scară secretă ducea în turla bisericii, locul de unde se observa orice mişcare în împrejurimi, iar printr-un tunel se ajungea în pădurea din apropiere. Actuala tâmplă datează din 1853 şi a fost pictată de Eroftei zugravul. Închinat mănăstirii Caţichi din Ianina (Epir – Grecia), schitul a fost înzestrat de către ctitor cu moşii, sate, mori de apă şi robi ţigani. Emil Lupu emite ipoteza existenţei în apropiere a unei reşedinţe a familiei Dedulescu, iar biserica s-ar putea să fie mai veche deoarece s-au găsit urmele unei alte construcţii. Nu este exclus să fi avut şi o fortificaţie exterioară ce proteja chiliile. Turnul clopotniţă a fost ridicat în 1834 de către Stratonie Deduleşteanu, pe ruinele unei biserici mai vechi. În 1792, Talasii zugrav a pictat 4 icoane pentru biserică, pictura interioară fiind executată în 1813 de către Eroftei zugravul. Uşile împărăteşti au fost sculptate în 1898. Biserica este deteriorată la cutremurul din 1802, fiind refăcută în 1813 – zidăria şi pictura. Alte intervenţii se fac la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Mănăstirea îşi încetează activitatea după secularizarea averilor mănăstireşti (1863), în 1867 fostele chilii fiind amenajate pentru a

funcţiona şcoala, în activitate până în 1918, după care construcţiile sunt demolate. Cercetările au relevat un nivel de locuire umană preistorică. În martie 2000 şi aprilie 2001, arheologul Emil Lupu a efectuat cercetări şi la biserica parohială de la Drăghieşti

cu hramul „Sfântul Nicolae” şi „Adormirea Maicii Domnului”, iniţial biserică de curte boierească. A fost construită în 1747 de Maria vistiereasa, soţia răposatului mare ban Ion Dedulescu şi fiul acesteia, Nicolae, fost ceauş de aprozi; zugrăvită (pictură cu foiţă de aur) în 1761 de Barbu zugrav şi popa Stoica zugrav. A fost reparată de Iordache şi Pavel Dedulescu în 1828, dată la care se adaugă tâmpla şi contraforturile. În 1861 a fost învelită cu şindrilă de către Ilinca Lahovari, fiica lui Iordache Dedulescu, în 1892 s-a pus duşumea

128 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

din scândură, în 1930 s-a refăcut turla şi s-au consolidat bolţile, iar în 1961 s-a învelit din nou, au fost ridicate contraforturile de la pridvor şi s-au refăcut tencuielile exterioare. S-a stabilit că biserica a fost ridicată pe locul unei alte construcţii dispărute. Este demolată după ce a fost distrusă de un incendiu, ridicată alta dar şi aceasta a fost distrusă, ceea ce a impus ridicarea, în 1747, a actualei biserici care a preluat

şi hramul celei vechi. Alte intervenţii se fac după cutremurele din 1802 şi 1828, când i se adaugă contraforturile şi se realizează tâmpla. În timpul săpăturilor s-au recoltat fragmente ceramice datând din secolele XVIII-XIX şi elemente de construcţii ce pot fi atribuite unei reşedinţe, probabil a familiei Dedulescu. În 1923 se semnalează Ruinele de la Domireşti, ctitoria lui Dragomir, fiul lui Grama şi a soţiei sale Stanca. 

George Băiculescu

Istor liter ii are

ând vine vorba despre acest scriitor am mustrări de conştiinţă. Nu sunt singurul care ar trebui să simtă treaba asta. Încercaţi să scrieţi un roman de câteva sute de pagini, ca să vedeţi „cum e“. Pe George Băiculescu îl dezavantajează modestia nativă. Nu e de ajuns să scrii cărţi bune, trebuie să le „bagi pe gât“ criticilor literari, să dai autografe „umilitoare“, să faci „totul“ pentru a fi luat în seamă. I-am citit toate cărţile. M-a convins că are talent, nu lectura mea, ci unul dintre prozatorii buzoieni garantaţi, Corneliu Ştefan. E de ajuns chiar şi pentru un cinic de profesie. Om al muntelui, vieţuind în „glastrele“ albastre ale Nehoiului, George Băiculescu îşi iubeşte meleagurile mai mult şi mai cum trebuie decât toţi primarii pe care i-a avut această aşezare de la prima atestare documentară şi până acum. Câteodată îmi trece prin cap ideea că, dacă ar fi după bunul meu plac, musai aş comanda nişte statui în anumite locuri ale judeţului. Nu ştim să ne mai închinăm în faţa lui Dumnezeu, darămite în faţa unor muritori de rând, care, totuşi, ne-au înfrumuseţat viaţa, care sunt adevărate repere morale ale unor timpuri destul de complicate. La Nehoiu, „la intrare şi la ieşire“, aş amplasa două statui, una a lui Alex Oproescu şi una a lui George Băiculescu. Are Nehoiul ceva mai interesant? Proza lui George Băiculescu are acurateţea răbdării, credibilitatea omului venit în scris dinspre reportaj (chiar şi textele scrise „înainte de ‘89“), precizia şi atmosfera locului bine ştiut. Micile mele sărbători literare vin şi dinspre Nehoiu, atunci când primesc „câteva rânduri“ de la George Băiculescu sau de la Constantin Deneş, doi „străjeri“ ai literaturii „de curbură“, ca să folosesc o sintagmă tare dragă lui Gheorghe Ene. Marin IFRIM

C

Renasterea , Buzoianã

********************************

129

T Prof. Stelian GRIGORE

xistă în viaţa fiecăruia dintre noi momente deosebite – întâlnirea cu colegii şi foştii noştri profesori, după absolvirea Şcolii Pedagogice din Buzău (promoţia 1957) fiind pentru mine unul dintre acestea, de neuitat. Întâlnirea de promoţie, din data de 17 noiembrie 2007, în localul şcolii unde ne-am pregătit să devenim învăţători (azi, Şcoala Normală) a fost un minunat prilej de a ne revedea şi de a ne cunoaşte şi mai bine, acum când suntem deja la pensie şi în afara presiunii timpului. Revederea noastră a fost marcată de marea bucurie de a-l fi avut în mijlocul nostru pe distinsul profesor şi dirigintele nostru de excepţie de altădată, dl. George Beldescu.

E

Nu mă refer, acum, la cercetătorul ştiinţific, lingvistul şi autorul de studii, volume şi manuale şcolare, ci la unele aspecte legate de activitatea de profesor şi de diriginte a domnului George Beldescu. Pentru noi, domnul George Beldescu a fost dascălul ideal. Ca profesor de limba şi literatura română înţelegea că este necesar ca fiecare dintre noi să ne însuşim temeinic bazele limbii româneşti, pentru că urma să fim noi înşine modelatori de suflete şi buni lampadofori ai regulilor şi frumuseţii limbii materne. Astfel, încă din anul III de şcoală (1955/1956), venerabilul profesor ne-a oferit un bogat material didactic, necesar predării foneticii, ortografiei, punctuaţiei şi gramaticii în şcoală, pe care l-am transcris într-un caiet, fiecare dintre elevii clasei noastre, astfel că la terminarea şcolii, toţi absol-

130 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

venţii aveam un adevărat îndrumar în activitatea de predare a limbii române, viitorilor noştri elevi. Majoritatea ştiam că materialul didactic conspectat în caietele noastre era rodul îmbinării activităţii didactice a distinsului profesor cu o laborioasă activitate de cercetare ştiinţifică. Nu a trecut mult timp, după ce am ajuns la catedră, şi multe din lecţiile pe care ni le-a predat în şcoală au fost dezvoltate, treptat, în lucrări de specialitate de referinţă – Îndrumări metodice pentru studierea limbii şi literaturii române, Gramatica limbii române – licee pedagogice, Ortografia în şcoală, Ortografie, ortoepie şi punctuaţie, Ortografia actuală a limbii române, Punctuaţia în limba română etc. –, lucrări care ne-au călăuzit în activitatea de predare a limbii româneşti. De caietul meu de notiţe, pe care dl. Beldescu mi-l solicitase în mod expres să-l revadă, uitasem de mult timp, când, la începutul anului 2001, domnia sa mi-a făcut surpriza sa mi-l restituie prin poştă, împreună cu o scrisoare extrem de emoţionantă din conţintul căreia nu pot să nu împărtăşesc şi altora, în sprijiul afirmaţiei despre apostolatul său ideal. Ca un adevărat diriginte, şi după 50 de ani, domnul Beldescu ne-a prezentat la întâlnirea din 2007 şi Caietul de observaţii al dirigintelui (1954-1957), din care am aflat, cu uimire, de menţiunile făcute atunci la adresa fiecăruia dintre noi, multe valabile şi în prezent. Şi-a dorit mult să ne revadă, să afle cât mai multe despre noi, să ştie cum ne-am realizat, să ne afle gândurile de viitor, să se bucure de succesele noastre, dar şi să se solidarizeze inerentelor noastre tris-

Renasterea , Buzoianã

teţi sau dezamăgiri didactice. Nu am ştiut că în chiar momentul întâlnirii, domnul profesor şi diriginte împlinea 87 de ani, dar noi, foştii elevi, în acea zi, l-am înconjurat cu dragoste, cu respect, cu admiraţie şi recunoştinţă, întocmai ca la o mare aniversare ce i se cuvenea.

********************************

131

G h e o r g h e To m o z e i -am cunoscut pe unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Nicolae Labiş, cel care şi-a dedicat o bună parte din activitatea scriitoricească cinstirii operei şi memoriei marelui dispărut. Este vorba despre Gheorghe Tomozei, un prinţ al poeziei române, un levantin în toate cele, un publicist rafinat şi un om de toată isprava. Prin anul 1987, m-am dus la Editura „Cartea Românească”, să predau manuscrisul cărţii „Cu mâinile întoarse”, carte care nu a apărut niciodată. Şi astăzi sunt convins că, dacă Marin Preda, directorul editurii, ar mai fi trăit atunci, mi-ar fi apărut volumul. Ar fi fost o discuţie şi o înţelegere ca între doi ţărani nativi. N-a fost să fie. În fine, am trecut pe la editură, am lăsat manuscrisul şi am plecat la redacţia revistei „Viaţa Românească”, unde aveam un prieten, pe regretatul critic literar Mircea Scarlat, mort la doar 38 de ani, a cărui soţie, Dora, după dispariţia sa, a făcut casă bună cu romancierul Constantin Ţoiu. Atât Scarlat, cât şi Ţoiu erau cunoştinţe bune ale prof. Mircea Costache. Acesta, la plecare, mi-a dat două sticle de vin alb pentru Mircea Scarlat. Am pus în geanta „Diplomat” şi două sticle cu vin din via părinţilor mei, de la Bălăceanu. La „Viaţa Românească” l-am căutat pe Scarlat. Lam găsit şi i-am oferit cele patru sticle cu vin. I-a chemat în birou, asta a fost uriaşa surpriză, pe nişte scriitori care îmi luau respiraţia numai când le auzeam numele pronunţate: Petru Creţia, Gheorghe Tomozei, Cristian Moraru, Vasile Andru.

L

Istor liter ii are Am desfăcut sticlele. Mircea Scarlat a turnat în pahare. Tomozei şi-a clătit gura cu câteva picături de vin. A mirosit paharul, l-a întors pe toate părţile, s-a uitat la culoarea vinului, a băut şi a mirosit din nou, pentru ca, în final, sămi declare categoric: „Acesta e vin din două soiuri şi două terenuri diferite”. Am rămas mut. Acesta era adevărul. Vinul de la Bălăceanu, negru şi foarte încărcat cu tanin, era de două soiuri şi din două terenuri diferite, un teren în jurul casei şi unul „la câmp“. Constant cititor al lui Tomozei, după versurile căruia am făcut paşii în lumea literară, eram în al zecelea cer. În cerul lui Tomozei. I-am devenit simpatic imediat. Citise prima mea carte, îi plăcuse, era „în stilul” său. Dincolo de toate cărţile sale mi-a rămas în minte şi în suflet „analiza” de laborator a vinului de la Bălăceanu. Când am aflat că a murit uitat de toţi, sărac şi derutat, agresat moral, am simţit că se scufundă o lume. O generaţie… Marin IFRIM

132 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Lucian MĂNĂILESCU şi purtăm stingheri alte chipuri, mereu ne trezim în mâini cu fotografia banală a copilului încheiat strâmb la cămaşă din ochii căruia se cojesc lacrimile infinit de căprui ale fericirii.

Amintirea mării Amintirea mării şi timpul în care făceai negoţ cu mărgele de sticlă pe o plajă de la capătul lumii… Timpul acela întors din adâncuri născând perle în cochilia orgoliului tău neînvăţat cu umilinţa şi cu moartea… Mai ai ceva de vândut, prietene corăbier? Pentru că mările vor seca în curând, pentru că în curând mâinile tale nu vor mai pipăi decât lespezile foşnitoare ale valurilor…

Fotografie veche Chiar dacă ne rătăcim în amurgul oraşului, chiar dacă viaţa evadează dincolo de zidurile amăgitoare, sau poate înţelepte, chiar dacă trimitem scrisori zadarnice către mâine

Renasterea , Buzoianã

Vânătoarea S-au îndepărtat munţii, spune vânătorul bătrân… Între un copac şi altul sunt milioane de foşnete, între un gând şi altul se face toamnă, drumurile au orbit şi nu mai duc nicăieri, paşii pipăie pământul şi se scufundă în locuri străine. S-au îndepărtat văile, spune vânătorul bătrân… Până mâine sunt o mie de nopţi, copilăria îmi stă pe umărul stâng şi pe cel drept se gudură ţipătul cucuvelei. S-au îndepărtat zările, spune vânătorul bătrân, şi paşii fiarei se aud tot mai îndepărtate prin foşnetul de toamnă al inimii.

********************************

133

NICOLAE VASCHIDE T Marcela CHIRIŢĂ

A

(1874-1907))

trăit 33 de ani: îndeajuns pentru a se afirma, insuficient pentu a se împlini… Opera lui a rămas tinerească, nepârguită: remarcabilă mai mult prin ceea ce sugerează decât prin ceea ce dă – îşi începea un articol Traian Herseni, în anul 1957, la semicentenarul morţii savantului. Psihologul, filozoful, logicianul şi literatul Nicolae Vaschide s-a născut la Buzău, după vechiul calendar, în ziua Sfântului Ierarh Nicolae, 6 decembrie 1874, al cărui nume îl poartă, devenită, după reforma calendarului din 1924, ziua de 19 decembrie. Tatăl său, State Vaschide, era comerciant iar locuinţa familiei se afla pe strada Carol I (actuala Independenţei) la numărul 32, în apropierea Cercului Militar. A făcut clasele primare şi gimnaziul în oraşul natal, apoi liceul la Sf. Sava din Bucureşti. Plecarea la Bucureşti i-o datorează marelui cărturar care a fost Basil Iorgulescu, directorul de atunci al gim-

134 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

naziului. Om cultivat, inteligent şi devotat învăţământului, Basil Iorgulescu descoperă aptitudinile excepţionale ale tânărului Vaschide şi-l trimite ca bursier la Liceul Sf. Sava. La Bucureşti urmează şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie, având ca profesori, între alţii, pe Titu Maiorescu şi C. DimitrescuIaşi, iar printre colegi pe M.C. Tomulescu şi M.P. Popescu, viitori profesori la Liceul Al. Hasdeu din Buzău. Animat de idei liberale şi sub influenţa scriitorului francez Henry Murger, Vaschide îşi formează un cerc intim, intitulat chiar Cercul din care făceau parte prietenii săi: Radu D. Rosetti, fraţii Oramo-lu, Mihai şi Constantin, precum şi avocatul Ion Staicovici. În anul 1932, când Vaschide era comemorat în oraşul său natal, după un sfert de veac de la dispariţie, profesorul francez Daniel Cluzel spunea: Pasionat de literatura franceză, N. Vaschide avea printre autorii preferaţi la acel moment pe Verlaine şi Baudelaire, Murger şi Musset. El purta serios sombrero, lavaliera şi jiletca de catifea încheiată până sus. Lecturile sale literare, completate de Victor Hugo, Byron, Goethe, Schiller şi Longfellow treziră romantismul în această natură generoasă şi înflăcărată. Astfel era văzut la Buzău, seara sau noaptea, sub clar de lună, un tânăr de 19 ani, ducându-se ori venind, plimbându-se singuratic pe aleile înflorite ale Crângului, recitându-şi sieşi, cu voce tare, versurile citite ori recitite în timpul zilei, ascultând, în acelaşi timp, privighetoarea cântând. Era Nicolae Vaschide. Adeseori, venerabila sa mamă plângea căci binevoitori din oraş veneau să-i povestească despre aceste inofensive reverii ca despre un veritabil

Renasterea , Buzoianã

scandal public. Pe când era student la Bucureşti, în viaţa lui Vaschide are loc un eveniment deosebit care-i influenţă viitorul. În anul 1894, Take Ionescu, ministru al Instrucţiunii pubice, l-a invitat pe profesorul francez Alfred Binet să ţină cursuri la Universitate. Reputat psiholog, director al Laboratorului de psihologie experimentală de la Sorbona, Binet ţinea cursuri în fiecare seară, în franceză, la Facultatea de Litere. Tânărul Vaschide nu numai că frecventa cu asiduitate aceste cursuri, dar, entuziasmat, a scris dări de seamă despre aceste lecţii pe care le publica în diverse jurnale bucureştene. Pe măsura apariţiei lor, tânărul le prezenta şi profesorului, astfel că între cei doi se leagă o veritabilă prietenie. Mai mult chiar, Binet îl convinge să vină să-şi termine studiile la Paris, oferindu-i un loc în laboratorul său. La 10 iunie 1895 tânărul îşi dă examenul de licenţă cu o teză despre Senzaţiile vizuale şi îl trece cu toate bilele albe. Pentru teza sa N. Vaschide primeşte un premiu de 700 lei dintr-unul din fondurile puse la dispoziţia Universităţii, Fondul Hilel. Cu aceşti bani, în toamna aceluiaşi an, el pleacă la Paris, unde va rămâne tot restul scurtei sale vieţi. Înaintea plecării se căsătoreşte cu Victoria Zamfirescu, licenţiată în istorie, fiica profesorului de chirurgie de la Universitatea din Iaşi. Odată ajuns la Paris, Vaschide este numit ataşat în laboratorului lui Binet de la Sorbona. Va fi apoi şef de lucrări la Laboratorul de psihologie experimentală, director adjunct al Laboratorului de psihologie în cadrul Şcolii de înalte studii de pe lângă Sorbona de sub conducerea lui Ed.

********************************

135

Toulouse. În acelaşi timp, se pregăteşte, sub îndrumarea profesorului Soury, obţinând diploma de Înalte studii, secţia Ştiinţe. Urmează şi cursurile Facultăţii de Medicină şi lucrările practice la spitalele Salpetriere şi Bicetre, fiind apreciat de profesorii doctori Raymond şi Pierre Marie. Mai târziu va fi creat un laborator de psihologie la azilul Villejuif sub conducerea doctorului Toulouse, iar Vaschide va fi numit şef de lucrări. Totodată ocupă şi postul de conferenţiar la Sorbona, post pe care-l va deţine pînă în preajma numirii sale ca profesor titular, adică până la moarte. Vaschide desfăşoară o prodigioasă activitate ştiinţifică, efectuând un mare număr de cercetări, atât singur cât şi în colaborare cu A. Binet, Ed. Toulouse, H. Piéron, Cl. Vurpas, R. Meunier etc. Rezultatele cercetărilor întreprinse sunt publicate în periodice din România, Franţa, Anglia, Spania, Italia, Olanda. Participă la numeroase congrese ştiinţifice la Dresda, Műnchen, Roma, Torino, Milano, Cambridge, unde susţine comunicări pe diverse subiecte. Biograful francez al lui N. Vaschide, profesorul Daniel Cluzel, relata: La Paris, marele savant Berthelot citea întotdeauna comunicările lui Nicolae Vaschide la Academia de Ştiinţe. Era obiceiul în această doctă adunare, ca numai comunicările membrilor titulari să se citească cu voce tare. Celelalte erau inserate, simplu, în Buletinul Academiei de Ştiinţei. Lectura cu voce tare a dărilor de seamă asupra lucrărilor lui Vaschide constituia, prin consecintă, o onoare şi dovedea stima în care Berthelot îl ţinea pe autorul lor. Acelaşi biograf arată că

Vaschide a susţinut peste 150 de comunicări la Academia de Ştiinţe şi de Medicină. Dar opera savantului nostru nu constă numai în articole de reviste. Lui i se datorează introducerea unei terminologii ştiinţifice specifice pentru delimitarea tipurilor de senzaţii, formelor atenţiei, memoriei şi inteligenţei. A imaginat şi construit o gamă largă de aparate de laborator pentru măsurarea diferitelor modalităţi de sensibiltate: hafiestezimetru, termestesimetru, mioestesimetru (pentru măsurarea simţului tactil şi muscular), osmiestesimetru (pentru miros), guesiestesimetru (pentru gust), acusimetru (pentru auz), cromatometru (pentru senzaţia de culoare) etc. Pentru aceste invenţii oraşul Paris i-a decernat un premiu. Bibliografia lucrărilor lui Vaschide cuprinde aproximativ 170 de titluri, dintre care 12 cărţi de specialitate de mare întindere, unele scrise în colaborare cu profesorii francezi Binet, Vurpas, Pieron, Toulouse, Meunier – cvasitotalitatea lor în limba franceză – aflăm din Revista de filosofie, nr. 3, 1934, unde I.F. Buricescu se ocupă de Opera lui N. Vaschide. Era tot un articol aniversar. Savantul ar fi împlinit 60 de ani! Dintre aceste lucrări vom enumera şi noi câteva, de referinţă şi azi: Cercetări experimentale asupra viselor – 1899 (Recherches experimentales sur les reves); Psihologia visului (Psychologie du reve) – 1902, în colaborare cu H. Pieron; Psihologia delirului (Psychologie cu delire) – 1902, cu A. Vurpas; Analiza mentală (L’analyse mentale) – 1903, cu A. Vurpas; Eseu asupra psihopatologiei monştrilor

136 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

umani (Essais sur la psychopatologie des monstres humain) - 1903, în colaborare cu A. Vurpas: Tehnica psihologiei experimentale (Technique de la psychologie experimentale) - 1904, în colaborare cu E. Toulouse şi H. Piéron etc. Printre descoperirile interesante, rod al cercetărilor sale experimentale, pe subiecţi diferiţi ca vârstă, sex şi stare de normalitate merită amintite câteva : femeile au un miros mai dezvoltat decât bărbaţii, nara stângă fiind mai sensibilă la miros decât cea drepată; memoria vizuală este mai dezvoltată la copii decât la adulţi; calităţile atenţiei corelează pozitiv cu nivelul inteligenţei generale; oboseala musculară scade mai puţin atenţia decât cea senzorială. O interesantă contribuţie a adus N. Vaschide la studiul itneligenţei. În viziunea sa, inteligenţa nu constă atât în capacitatea de a dobândi cunoştinţe, cât în capacitatea de a percepe şi stabili raporturi între informaţii sau fenomene. O altă constatare interesantă a lui Vaschide este aceea că indivizii cu inteligenţă superioară au capul mai mare decât cei cu inteligenţă inferioară, indiferent de talie sau dezvoltarea corpului. În problema somnului, a făcut de asemenea descoperiri care au îmbogăţit cunoştinţele vremii. Astfel el susţine că somnul diurn este mai puţni odihnitor, oricare ar fi durata lui, decât cel nocturn ; toate funcţiile organismului : bătăile inimii, presiunea sângelui, respiraţia, producerea de calorii sunt micşorate sau încetinite în mod automat în timpul somnului nocturn ; somnul diurn are visele mai logice, trezirea este mai rapidă şi începerea somnului mai bruscă decât în somnul nocturn. Despre vise, de ori-

Renasterea , Buzoianã

ce natură ar fi ele, Vaschide sublinia că au, din punct de vedere psihologic, un element comun, un fel de calitate primară... Această calitate primară este emotivitatea care însoţeşte totdeauna halucinaţiile hipnogonice, imaginale şi evoluţiile vieţii noastre onirice. Pe lângă activitatea de cercetare şi creaţie ştiinţifică, Vaschide a făcut şi o importantă operă de informaţie bibliografică. Între anii 1897-1900 a colaborat la cunoscuta bibliografie periodică mondială de psihologie de sub direcţia lui Waren şi Farrand, care apărea simultan în Anée psyhologique, Psychological Review şi Zeitschrift fűr Psychologie, a publicat două volume dintr-un impresionant Index phylosophique, conceput ca un anuar bibliografic analitic al cărţilor şi periodicelor referitoare la filozofie şi ştiinţele anexe, sa numărat printre colaboratorii lui Charles Richet la elaborarea Dicţionarului de psihologie. El a redactat articolul despre gust (Goût) din acest dicţionar. În aceeaşi direcţie de activitate trebuie amintită colaborarea lui N. Vaschide la Enciclopedia Română a lui C. Diaconovici cu definirea a peste 40 de termeni de psihofiziologie, între care: craniometrie, cranioscopie, dragoste, durere etc. N. Vaschide a desfăşurat şi o importantă activitate literară (originală şi traduceri), precum şi jurnalistică. A colaborat la Convorbiri literare, Adevărul ilustrat, supliment literar al ziarului Adevărul, unde susţinea Cronica ştiinţifică ; în revista politică, economică şi literară Democraţia, ce apărea la Craiova, publică fragmente traduse din

********************************

137

Principele de Machiavelli şi sonete din Vita nuova de Dante Alighieri. Mai colaborează la Doina: foaie pentru litere, ştiinţe şi arte ce apărea la Bucureşti în perioada 1892-1894; cu versuri colaborează la Ilustraţiunea – supliment literar al ziarului Ţara, ce apărea la Bucureşti între anii 1893-1897. De menţionat că în această publicaţie a mai publicat versuri un alt buzoian, N. Ţimiraş (18761950), nepot colateral al lui Ion Creangă. Cu versuri şi literatură populară este prezent în Revista Alexandri ce a apărut la Bucureşti o scurtă perioadă (15 ian. – 15 iun. 1891). Este prim-redactor al Revistei idealiste: literatură, artă, ştiinţă, sociologie care a apărut la Bucureşti şi Mogoşeşti de la 1 martie 1903 până în 1916, dar cu întreruperi. Este prezent şi în Scena de la Iaşi, cu articolul Publicul şi operele dramatice, iar în ziarul Sentinela ce apărea la Buzău, din 7 martie 1890 până la 1 martie 1892, îi apare nuvela Mărioara pe care o publicase mai întâi în Revista Alexandri. Ca gazetar, s-a remarcat prin Scrisorile din Paris, excelente cronici şi reportaje culturale, foarte gustate de cititorii din acea vreme. Ca gazetar şi literat a folosit frecvent pseudonimul Ion Măgură. Acelaşi profesor, Daniel Cluzel, îl prezintă pe N. Vaschide nu doar ca pe un om de ştiinţă, filosof, logician, doctor în medicină, ci şi ca un om de lume pasionat de artă şi muzică, frecventând saloanele de pictură, concertele şi sertarele muzicale şi artistice, spectacolele de teatru, dar şi pe artişti, muzicieni, li-

teraţi, oameni politici. Şi locuinţa sa pariziană era plină de personaje ilustre, dar şi de tineri români abia debarcaţi în Oraşul Lumină. Dintre cei enumeraţi de biograful francez amintim pe: Suzanne Després, Lucienne Breval, Antoine Bibescu şi fratele său Emmanuel, soţii Anna şi Nicolas de Noailles, marea artistă Aristitza Romanescu, François de Curel, Jean Steriade, Radu Rosetti, Maurice Barres, Albert Kahn, senatorul Pierre Baudin, deputatul Louis Barthou, ministrul Georges Boskoff, marele George Enescu, Isadora Duncan, dar şi Alfred Binet, Pieron, Pierre Marie, precum şi trei nume binecunoscute la Buzău: Constantin Garoflid, Iancu Stănculeanu, George Georgescu. Nicolae Vaschide fu răpit familiei şi prietenilor într-o duminică de 13 octombrie 1907, la amiază, pe când avea doar 33 de ani, în urma unei duble pneumonii contactată într-un tren, revenind de la Pau unde fusese să-i acorde îngrijiri unei cliente şi prietene, contesa du Bourg de Bozas. În prefaţa la ediţia în limba română a lucrării Somnul şi visele, Ctin. Rădulescu-Motru scria: Nicolae Vaschide a fost unul dintre cele mai frumoase exemplare ale intelectualităţii româneşti. Idealist, ca mai toţi colegii săi de la sfârşitul secolului trecut, el s-a dus la Paris cu un singur gând: să cucerească un loc de glorie în rândul marilor descoperitori ai ştiinţei. Socoteli de aranjarea carierei, nici una; izbânzi pe terenul cercetării ştiinţifice, singurele acestea contau pentru el. Şi izbânzi a avut destule.

138 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Strălucitoare şi repezi ca nici un altul. Este foarte probabil că, dacă moartea nu l-ar fi răpus, el ar fi trecut astăzi printre ilustraţiile ştiinţei psihologice. Mare român, fiu al Buzăului, prieten al Franţei, Nicolae Vaschide a făcut să strălucească cu o mare lumină numele României în ochii străinilor şi a umplut de onoare micul oraş care i-a dat naştere pentru a servi cultura şi umanitatea. Noi avem tot dreptul să fim mândri de el. Şi el la rândul lui are dreptul la recunoştinţa noastră călduroasă şi nemuritoare – scria profesorul Daniel Cluzel. Din nefericire nici până azi nu există un bust, o stradă care să amintească de concitadinul nostru, chiar dacă în perioada interbelică au existat idei în acest sens. Prietenii savantului, Radu D. Rosetti, Iancu Stănculeanu şi Alexandru Orescu au avut iniţiativa să-i comande sculptorului Fritz Stork un bust care să fie ridicat în oraşul natal. Din păcate totul a rămas în stadiul de intenţie chiar dacă pentru această întreprindere şi-au oferit sprijinul şi profesorul Daniel Cluzel, Victoria Vaschide, soţia savantului, pecum şi Dan Vaschide, fiul celui dispărut, mare mutilat de război. Până azi singurul monument care există este cel din cimitirul Montparnasse din Paris, operă a sculptorului Fritz Stork.

Samarineanu. Tabel cronologic, studiu introductiv, note marginale de Ion Biberi. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1977. CLUZEL, DANIEL. Nicolas Vaschide: sa personalité, son oeuvre. Discours prononcé à Buzău, le 1er octobre 1932 par Daniel Cluzel, professeur de la Mission Universitaire Française en Roumanie, a l´occasion du 25e anniversaire de la mort de Nicolas Vaschide. Buzău : Imprimerie V. Mracek, 1932. 24 p. + 2 f. il. Contribuţia lui Nicolae Vaschide la constituirea psihologiei ca ştiinţă experimentală. În: BEJAT, MARIAN. Geneza psihologie ca ştiinţă experimentală în România. Bucureşti : Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, p. 197215. HERSENI, TRAIAN. Nicolae Vaschide: 1874-1907. În: Revista de psihologie, 3, nr. 3, 1957, p. 7-22. HERSENI, TRAIAN. Psihologia lui N. Vaschide. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, 184 p. (Psyche) NICOLESCU, VALERIU; PETCU, GHEORGHE. Buzău – Râmnicu Sărat : oameni de ieri, oameni de azi: Vol. 1. Buzău: Alpha MDN, 1999, p. 420-422.

BIBLIOGRAFIE

RALEA, MIHAI ; BOTEZ, CONST. I. Istoria psihologiei. Bucureşti: VASCHIDE, N. Somnul şi visele. Editura Academiei Republicii Populare Cu vechea prefaţă de prof. C. Române, 1958, p. 689-695. Rădulescu-Motru. În româneşte de Ion

Renasterea , Buzoianã

********************************

139

SS Alex. OPROESCU // Mărturii din Casa Cărţii

Cum l-am cunoscut pe Gheorghe Istrate

n luna septembrie 1959, am avut norocul să-l întâlnesc pe viitorul mare poet şi om Gheorghe Istrate, la aceeaşi şcoală Postliceală de activişti culturali (optase pentru „instructori“, pe care eu, ca viitor bibliotecar, îi poreclisem „ţambalagii“). Mi-aduc aminte că dormeam într-un salon, cam de 1012 persoane, la etajul III al Căminului din Dorobanţi 99 A şi, fiind în ultimul an (2), m-au numit „şef“ peste cei nou sosiţi, treabă temporară. Patul meu se afla la uşă, unde era întrerupătorul (stingeam şi aprindeam lumina la orele indicate: 22, respectiv 6 dimineaţa), iar

Î

lângă mine, poetul, un copil exact de vârsta mea, brunet, tuns la piele, de statură mică spre medie, cu vorbă elegantă, de duhovnic, care-ţi impunea respect. În colţul camerei, între geamuri, un ciudat personaj, puţin comunicativ, dar asiduu în a desena figuri numai de el înţelese, nimeni altul decât Epure Argeş, viitorul sculptor cu celebra statuie „Cântecul nădejdii“, de la „Tabăra Măgura“ a anului 1972. Ziua întreagă, când noi eram la şcoală, în Schitu Măgureanu, el rămânea să lucreze, să se pregătească pentru admiterea la Institutul de Arte Plastice. Cu Gheorghiţă, conjudeţeanul meu, stăteam de vorbă în şoaptă încă mult timp după

140 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

stingere. Aflasem că absolvise Liceul „B.P.Hasdeu“ (1957), fusese bibliotecar la Glodeanu Sărat, o comună apropiată Limpezişului natal, chiar parcursese şi „iniţierea“, de 3 luni, la Ploieşti. Aici îi plăceau profesorii Geo Saizescu, Augustin Z.N. Pop (care ne preda şi nouă) şi că, în definitiv, voia să-şi facă o meserie, ca şi mine, să câştige o pâine. Mi-a mai spus că la Buzău debutase în 1956, în ziarul local, cu o poezie semnată de alţi doi colegi şi intitulată „Ghiocelul“, că a fost membru al faimosului cenaclu „Al. Sahia“, condus de inginerul Gheorghe Ceauşu, unde s-au format scriitori despre care voi afla cu siguranţă, un Ion Gheorghe sau Ion Băieşu. I-am răspuns că-l cunosc deja pe autorul cărţii „Pâine şi sare“, anul trecut zilnic îşi aştepta logodnica, colega noastră mai mare.

Renasterea , Buzoianã

Într-o zi de decembrie, prietenul din Limpeziş, îmi spune în şoaptă că are o veste tristă, primită de la temuta conducere a şcolii, o adresă „stas“, despre care aflasem că o primea unul şi altul, cu textul inchizitor: „Sunteţi exmatriculat definitiv pentru nesinceritatea în completarea dosarului de cadre’’. În fond, era o răfuială împotriva unui copil nevinovat. Ne-am revăzut, în alţi termeni, după zece ani, când – la Pârscov – puneam temelii mişcării Voiculesciene. Şi apoi, mi-a fost aproape în demersul de a moderniza biblioteca publică buzoiană, animând zeci de saloane literare, conducând Cenaclul „V. Voiculescu“, prezentând colecţia de debuturi poetice în editura Bibliotecii Judeţene de după revoluţie. Numeroasele epistole pe care mi le-a adresat sunt mărturii despre o istorie culturală pentru ştiinţă. I

********************************

141

Istor liter ii are

Dumitru DĂNĂILĂ -am văzut pentru prima dată în sala de întruniri a Cenaclului literar „Viaţa Buzăului“. Puiu Cristea, şeful cenaclului, era plecat undeva în Polonia. Îi ţinea locul, dacă se poate spune aşa, Dumitru Dănăilă, angajat al publicaţiei care tutela cenaclul. Din prima clipă mi-a făcut impresia unui om foarte echilibrat, deschis dialogului. Aşa a rămas până în ziua de azi. Spun acest lucru pentru că, între timp, mi-a fost coleg la mai multe publicaţii. Un om de la care am învăţat „vechile“ secrete ale gazetăriei profesioniste, un intelectual cu care am colaborat fiind mai mult decât onorat de prezenţa mea în jurul său. De la el am învăţat să fiu cât de cât tolerant. Discreţia sa este proverbială. Puţini ştiu că Dumitru Dănăilă este un prozator bine aşezat în fraze. Ştiu

L

că încă nu vrea să-şi tipărească lucrările, deşi, uneori, a scăpat tiparului câte ceva. În ziua în care l-am văzut întâia oară, a avut o dispută mai puţin amicală cu un poet buzoian proaspăt laureat. Era ceva mai vechi, mocnea. Am asistat la o lecţie de calm şi înţelegere. Dumitru Dănăilă ar fi putut să reacţioneze şi altfel, era un om cu destulă influenţă, bineînţeles că a făcut tot posibilul să atenueze intempestivitatea interlocutorului său înfierbântat peste măsură. Mulţi dintre ziariştii valoroşi ai Buzăului au lucrat sub secretariatul său de redacţie şi nu mă îndoiesc că ar fi măcar unul care să nu fi câştigat de pe urma experienţei sale. Până nu demult, Dumitru Dănăilă a lucrat în administraţia culturală a judeţului. Printre altele, s-a ocupat şi de ultimele ediţii ale concursului naţional de creaţie literară „V. Voiculescu“, de apariţia unor volume cu creaţiile laureaţilor. Nota bene! S Marin IFRIM

142 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Întâmplări din viaţa literară Florentin POPESCU

SOARTA AUTOGRAFELOR, SAU CUM A DEBUTAT PASSIONARIA STOICESCU ÎN CASA SOCRILOR SĂI Ştie toată lumea ce mult umor are conjudeţeana noastră Passionaria. Ei nu-i cad „galoanele“ nici chiar atunci când povesteşte întâmplări autobiografice care o dezavantajează în ochii şi urechile celor care o ascultă. Iată una din ele: Era logodită cu viitorul ei soţ, Ivanov, şi a mersd cu el la socri, undeva în Delta Dunării. Tocmai urma să-i apară primul volum de versuri pentru copii şi cum nu avea decât pagini de corectură s-a gândit să le ia, totuşi, cu ea pentru a face impresie bună. Pasămite să le arate ea bătrânilor pe cine urmează să le intre în familie. Le-a scris chiar şi un autograf plin de înflăcărare şi măgulitor peste măsură. Ajunsă la casa cu pricina, în faţa celor doi lipoveni, a început să le vorbească despre vocaţia şi preocupările ei literare. Gazdele o aprobau, îi zâmbeau, se arătau bucuroşi, o felicitau şi totul depăşea până şi cele mai optimiste aşteptări ale poetei buzoiene. În noaptea aceea ea a dormit fericită şi a visat că i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Numai că a doua zi, lovind-o, ca pe tot omul, o nevoie firească, Passionaria a trebuit să meargă la WC-ul aflat în fundul curţii. Şi nu mică i-a fost mirarea când a găsit acolo, atârnate într-un cui, toate filele viitoarei sale cărţi. „Mai târziu, povestea ea, Ivanov mi-a spus că

Renasterea , Buzoianã

părinţii lui, oameni săraci, nici măcar nu ştiau să citească şi că de aceea…“.

CRONICĂ CINSTITĂ SAU CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE? Nu sunt deloc puţini cei care îmi oferă cărţi cu autograf şi apoi mă presează să scriu despre ele prin reviste. Nicolae Sineşti, un autor de care n-am scăpat până nu i-am tipărit o plachetă de versuri, pe vremea când eram redactor la Editura „Albatros“, nu mă slăbea nici după aceea. A venit 1989 şi numai el ştie cum a tot făcut rost de sponsorizări şi-a tot început să scoată volume de versuri, pe care, fireşte, nu întârzia să mi le ofere. Într-o vreme, eram la Muzeul Literaturii, m-a luat din scurt: „Ai scris despre toţi prin reviste, numai despre mine nu vrei să scrii!“. Enervat, i-am replicat: „Bine, d-le, uite, am să scriu. Şi cât de curând. Da’ să-mi spui cum vrei să fie cronica: una cinstită sau una de întâmpinare, de bunăvoinţă?“. „Cinstită!“, zice el foarte hotărât. Şi am scris „cinstit“, adică l-am cam făcut praf. La câteva zile numai cel văd că intră în birou, nemulţumit, zicând: „De ce n-ai spus că sunt mare cât Eminescu?“ Colegii au început să-şi dea coate. Dar el nu glumea. Vorbea cât se poate de serios. Atunci i-am amintit o replică a profesorului meu din facultate, Alexandru Piru: „D-le, poet a fost unul singur la români, Eminescu. Ceilalţi au fost şi sunt versificatori!“. Fireşte că profesorul exagera. Dar exagera cu bună intenţie, iar eu n-aveam, pe moment, altă ieşire din situaţia delicată în care mă pusese poetul cu nume de camping şi sat ilfovean.

********************************

143

B i s e r i c a ş i C i m i t i r u l E ro i l o r d i n B u z ă u

// Identitate naţională şi integrare europeană într-un spaţiu al recunoştinţei şi pietăţii pentru cei căzuţi pe câmpul de luptă

T Col. dr. Mircea TĂNASE Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii Speciale Buzău

upă cel de-al doilea război balcanic, deşi nu au luat parte la acţiuni militare decisive foarte mulţi militari români au murit din cauza epidemiei de holeră. Parte dintre aceştia au fost înmormântaţi şi la Buzău, în cimitirul Sfântul Gheorghe, situat la marginea de răsărit

D

a oraşului, lângă bariera Brăilei. În primăvara anului 1914, ofiţerii şi trupa Regimentului 8 Buzău au luat iniţiativa ridicării unui monument în memoria camarazilor lor morţi în acest război. Acest monument, în fapt o cruce mare din piatră, frumos ornamentată, pe un postament, a fost ridicat prin subscripţie publică, la acest efort financiar participând cu mult elan cetăţenii din oraşul şi judeţul Buzău. În timpul primului război mondial,

144 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

armata germană şi-a îngropat aici ostaşii morţi, în memoria cărora a ridicat, de asemenea, două monumente. Foarte mulţi ostaşi români morţi în acest război au fost înmormântaţi la Siriu, unde după a fost creat după război un cimitir al eroilor şi s-a ridicat şi un monument, prin strădania generalului Traian Epure, cel care comandase cu succes Regimentul 3 Vânători din Divizia 6 Infanterie pentru apărarea Văii Buzăului (motiv pentru care contemporanii l-au supranumit “Apărătorul Văii Buzăului“) şi care ulterior a comandat

Brigada 3 Infanterie din Divizia 2 Infanterie a Armatei 2 a generalului Averescu, cu care a participat la luptele din Moldova. Avansat general la 10 mai 1918, i s-a încredinţat comanda Diviziei 2 Infanterie, aflată în Basarabia, pe linia Nistrului, şi apoi, de la 8 septembrie 1920, comanda Diviziei 5 Buzău, până la 1 aprilie 1929, când a fost trecut la pensie, generalul Traian Epure s-a implicat activ, cum vom vedea în continuare, la ctitorirea Bisericii şi Cimitirului Eroilor din Buzău. Divizia 5 Infanterie a fost marea

Poarta de intrare la Biserica şi Cimitirul Eroilor Inscripţia din dreapta: Aici odihnesc ostaşii căzuţi în marele război pentru întregirea neamului 19161919. Inscripţia din stânga: Călătorule, descoperă-te. Fii patriei întregite se odihnesc aici fericiţi că şiau făcut datoria.

Renasterea , Buzoianã

********************************

145

unitate care şi-a avut garnizoana în oraşul Buzău după primul război mondial. După menţionează profesorul Constantin Dumitrescu în manuscrisele păstrate de Arhivele Statului Buzău, serviciul religios al diviziei a fost înfiinţat la 1 noiembrie 1924, soldaţii participând la slujbele religioase la bisericile din oraş. Din dorinţa de a participa în grupuri compacte la aceste slujbe, comanda unităţii a hotărât ca slujba religioasă să se facă iniţial în manejul Regimentului 7 Artilerie şi apoi în sala de mese a aceluiaşi regiment şi în cea a regimentului 8 Dorobanţi.1 După ce Domeniile Militare au refuzat să cedeze o magazie de scânduri pentru a fi amenajată în vederea oficierii serviciului religios, cadrele garnizoanei au luat hotărârea să-şi clădească propria biserică prin subscripţie publică, colecte şi alte acţiuni filantropice. Din comitetul de constituit în acest scop în seara zilei de 6 ianuarie 1926, au făcut parte soţiile unor ofiţeri cu funcţii

importante în garnizoană, printre care putem aminti: Masinca Anastasiu (general Benone Anastasiu) – preşedintă, Steluţa Gavriliu (general Gavriliu), Smaranda Epure (general Traian Epure), Valeria Şahim (colonel Şahim), Aurelia Vişeanu (colonel Vişeanu), precum şi preotul diviziei, căpitanul Matei Popescu. Primii bani care au intrat în acest fond au fost cei 25.000 lei din colecta făcută pe front de către ofiţerii şi soldaţii Regimentului 8 Dorobanţi, care intenţionaseră să ridice un monument eroilor din regiment căzuţi pe câmpul de luptă la Doaga-Mărăşeşti. Alţi 25.000 lei s-au strâns din donaţia făcută de cadrele şi ostaşii Diviziei 5, prin cedarea benevolă a soldei pe o zi. De asemenea, o importantă sumă de bani a fost strânsă prin liste de subscripţie publică în tot judeţul Buzău, tombola şi balul din seara de 2 februarie 1928 din localul Primăriei, alte donaţii făcute de diferiţi cetăţeni din oraş şi judeţ. La aceşti bani s-au adăugat şi cei 25.000 lei pe care i-a donat Ministerul de Război. Cei 800.000 lei care s-au strâns în total au fost suficienţi pentru ridicarea şi sfinţirea bisericii, celelalte lucrări urmând a fi făcute mai târziu. Piatra de temelie a acestui sfânt locaş a fost pusă pe data de 4 iulie 1927, pe terenul donat de Ministerul Placa de marmură cu ctitorii Bisericii Eroilor (fragment) de Război, la marginea de

146 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

vest a oraşului, în zona cazărmilor, lângă şoseaua spre Ploieşti. Lucrările au fost supravegheate îndeaproape de generalul Traian Epure, comandantul Diviziei 5 Infanterie. Catapeteasma a fost pictată gratuit de Elena Dobrovici, în memoria fratelui ei , căzut pe front. Sfinţirea bisericii a fost făcută în ziua de 25 martie 1929, de sărbătoarea Bunei Vestiri, de către episcopul Stroe al armatei şi episcopul Ghenadie al Buzăului, în prezenţa unui numeros public. După sfinţire şi cuvântul episcopului armatei, a vorbit comandantul Corpului 5 Armată de la Braşov. Cele două plăci de marmură din interiorul bisericii amintesc pe cei 220 ofiţeri eroi, alte 80 de tablouri amintind de cei 6.600 ostaşi eroi ai Diviziei 5. În memoria tuturor acestor eroi ai neamului, hramul bisericii a fost fixat pentru prima duminică după Rusalii, în “Duminica tuturor sfinţilor.“ În 1930 au fost terminate şi celelalte lucrări ale bisericii, iar în 1938 pictorul Titel Benea i-a făcut pictura. După cum spune autorul acestor însemnări, „vrednici de cea mai înaltă recunoştinţă sunt toţi cei care au ostenit pentru a se face acest sfânt locaş. Între toţi însă meritul cel mai mare îl are generalul Traian Epure care a făcut aceasta convins că pregătirea adevărată a ostaşului pentru jertfă nu e suficientă decât atunci când este pregătit şi sufleteşte. De aceea, toţi membrii comitetului au ales această zi care a concis cu ziua ieşirii la pensie a sufletului acestei opere, generalul

Renasterea , Buzoianã

Traian Epure. „2 În cea ce priveşte Cimitirul Eroilor, situat în curtea Bisericii Eroilor, trebuie arătat că iniţiativa constituirii lui au avut-o tot militarii. După primul război mondial, cimitirele eroilor din judeţul Buzău , la fel ca cele din toată ţara, au fost lăsate uitării, reabilitarea lor fiind începută după constituirea Societăţii “Cultul Eroilor“. Cel care a luat iniţiativa creării unui cimitir al eroilor în oraşul Buzău a fost generalul Nicolae Uică, succesorul generalului Traian Epure la comanda Diviziei 5 Infanterie, şi care era preşedintele filialei locale a Societăţii “Cultul Eroilor“. Fondurile necesare au fost strânse din contribuţia locuitorilor oraşului Buzău şi din fiecare comună a judeţului. Construcţia cimitirului s-a făcut după planul locotenent-colonelului Dumitru Vasiliu. Piatra fundamentală a criptei centrale a fost pusă la 15 martie 1930. Deasupra criptei a fost aşezat un sarcofag sugerând mormântul soldatului necunoscut şi s-a ridicat un dom, compus din două cupole goale suprapuse. În cupola mică se află clopotul bisericii. La 10 mai 1930, în cripta centrală au fost aşezaţi eroii neidentificaţi. În acest cimitir au fost aduse monumentele ridicate în cinstea ostaşilor căzuţi în campania din 1913, precum şi cele două monumente ridicate de germani în timpul primului război mondial şi au fost aşezate în cele patru părţi ale cimitirului. Aici odihnesc 9653 eroi, din care 1786 sunt necunoscuţi. Din aceştia, 753 sunt germani, 744 austrieci

********************************

147

Domul instalat în mijlocul cimitirului, închinat memoriei ostaşilor români căzuţi în război. Sub cupola domului se află clopotul bisericii.

Inscripţia de pe cripta cu sarcofagul Eroului necunoscut

şi unguri, 134 români, 136 bulgari şi ruşi, 14 turci şi 5 italieni.3 Împrejmuirea cimitirului, pe o distanţă de 200 m este făcută din plăci de beton pe care sunt reprezentate medaliile Crucea de Război şi Trecerea Dunării. La ceremonia de inaugurare a cimitirului, care a avut loc la 2 octombrie 1931, au participat, în afară de armata din garnizoană, un numeros public şi membri ai asociaţiei “Virtutea Militară de Război“, precum şi înalte oficialităţi ale vremii: Episcopul Ghenadie Niculescu al Buzăului, generalul Ştefănescu Amza, ministru de război, generalul Marcel Olteanu, inspector al Armatei. În cuvântul său, generalul Ştefănescu Amza a subliniat, printre altele: „…cu o pioasă reculegere şi plini de smerenie, asistăm astăzi la sfinţirea unuia dintre aceste cimitire ale eroilor. […] Ca ministru al Apărărei, felicit călduros pe domnii comandaţi care s-au perindat la comanda Diviziei a V-a din acest oraş şi ne-au dat acest frumos cimitir al eroilor, care este un monument al sentimentelor noastre de recunoştinţă şi pietate pentru cei care au căzut pentru ţară. […] Şi voi, ostaşi ai armatelor inamice, care şi voi aţi murit pentru patriile voastre, vărsânduvă sângele pe pământ străin, departe de ai voştri, şi pe care puterea neînfricată a morţii v-a strâns laolaltă, amici şi inamici, dormiţi-vă în linişte somnul de veci şi fiţi încredinţaţi că poporul român ştie să cinstească virtuţile, chiar când sunt ale inamicilor, şi primeşte cu pietate osemin-

148 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Slujba religioasă la Cimitirul Eroilor din Buzău, cu ocazia funerariilor generalului Traian Epure (arhiva Constantin Dumitrescu) tele voastre în pământul sfânt şi generos al României.“4 La rândul său, primarul oraşului Buzău a menţionat:“Populaţia oraşului Buzău mulţumeşte domnului general Traian Epure, domnului general Uică şi preotului căpitan Matei Popescu pentru lăudabila lor iniţiativă, stăruinţă şi faptă şi în acelaşi timp mulţumeşte şi tuturor celor care au contribuit la ridicarea în marginea oraşului nostru a acestui monument de o nepreţuită valoare morală şi de o rară frumuseţe.“5 După 1948, când instituţia clerului militar a fost desfiinţată, Biserica Eroilor a devenit biserică de parohie. Cu toate acestea, sentimentul că ea aparţine oştirii a dăinuit în permanenţă.

Renasterea , Buzoianã

Constituirea, în prelungirea Cimitirului Eroilor, a unui cimitir al ostaşilor sovietici căzuţi în timpul celui de-al doilea război mondial, nu a făcut decât să întărească această stare de spirit. După 1990, în curtea bisericii a fost înălţat un nou monument, dedicat victimelor regimului comunist. Astăzi, Biserica şi Cimitirul Eroilor străjuiesc în continuare ieşirea din partea de vest a oraşului şi împreună cu vechile cazărmi ale Regimentului 7 Artilerie Buzău în care în prezent se află Batalionul 47 Comunicaţii şi Informatică, dau măreţie acestui ansamblul arhitectonic şi istoric cu care oraşul nu poate decât să se mândrească. Rămâne ca acest colţ încărcat de istorie

********************************

149

să redevină ceea ce a fost în perioada interbelică, un spaţiu cu profunde semnificaţii spirituale pentru oştirea română în special şi pentru garnizoana Buzău în special. Faptul că aici odihnesc laolaltă eroi români, germani, austrieci, unguri, bulgari, turci, italieni şi ruşi nu poate decât confirma faptul că în faţa Celui de Sus toţi sunt egali şi au dreptul la acelaşi respect din partea noastră, a celor pentru care s-au jerfit, indiferent de care parte a baricadei au luptat. Începând cu anul 2000, sub egida Asociaţiei Germane pentru Îngrijirea Mormintelor de Război participă, un detaşament de militari din cadrul forţelor aeriene germane, comandat de locotenent-colonelul Jürgen Bindernagel, participă, alături de militarii buzoieni,

la un program de reabilitare a mormintelor eroilor de război din Cimitirul Eroilor de la Buzău. Această asociaţie guvernamentală germană are un program bine definit privind identificarea, reabilitarea şi îngrijirea mormintelor militarilor germani căzuţi pe câmpul de luptă în interiorul şi în afara graniţelor Germaniei. Desfăşurând această acţiune de regulă pe o perioadă de două săptămâni, în lunile august-septembrie, militarii germani au reuşit în decursul acestor ani să consolideze crucile existente şi să confecţioneze altele în locul celor distruse sau dispărute, să reamenajeze şi să alinie toate mormintele eroilor de război germani. În acelaşi timp, militarii germani au reabilitat şi mormintele celorlalţi eroi de război: ro-

Monumentul şi mormintele militarilor germani

150 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

mâni, austrieci, unguri, bulgari, turci, italieni, ruşi. Anul acesta au continuat reabilitarea aleilor (decopertarea asfaltului deteriorat şi înlocuirea lui cu pavele din beton), urmând să finalizeze acţiunea anul următor. Concomitent cu această acţiune de reabilitare a mormintelor de război, pe parcursul celor două săptămâni cât s-au aflat în România în fiecare an, militarii germani au vizitat diferite obiective turistice din ţară, în mod predilect dintre cele aflate pe

Valea Buzăului, Valea Prahovei şi în zona Braşov-Sibiu. Deşi acţiunea este derulată cu fonduri care aparţin exclusiv asociaţiei germane mai sus menţionate, ea este sprijinită semnificativ de Ministerul Apărării, prin structura specializată (Direcţia Tradiţii Militare şi Educaţie Civică), unităţile militare din garnizoana Buzău şi de către administraţia locală. Presa militară centrală şi mass-media buzoiană au promovat corespunzător această

Preotul Matei Popescu

A

fost primul paroh al Bisericii Eroilor din Buzău. Născut în 1891 în Buzău, ca fiu al preotului Tudosie Popescu, după terminarea Şcolii primare nr. 2 de băieţi din Buzău, a Seminarului Central şi a Facultăţii de Teologie în 1914, a fost repartizat ca preot în comuna Verneşti, judeţul Buzău. În 1916 a plecat pe front ca preot militar la Brigada 3 Cavalerie, apoi la Divizia 5 Infanterie. În 1919 a venit ca preot la Episcopia Buzăului, apoi din 1924 ca preot militar la Divizia 5 Infanterie. Împreună cu generalul Traian Epure a susţinut o intensă activitate pentru ridicarea Bisericii Eroilor. Tot prin strădania sa, din materialele care au rămas de la Biserica şi Cimitirul Eroilor, în 1933 a fost refăcută din temelii şi sfinţită biserica din comuna Doaga, distrusă de armata germană în anul 1917. Pe pereţii de la intrarea acestei biserici sunt înscrise numele eroilor căzuţi la Doaga, Cosmeşti şi Pădurea Strejescu. Începând cu 1934, preotul Matei Popescu a lucrat în Ministerul de Război, revenind la Divizia 5 în 1938, iar din 1940 la Corpul 5 Armată. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost ajutor al episcopului Partenie Ciopron, episcope al armatei. Din 1945 a fost subinspector al preoţilor militari din Ministerul Forţelor Armate, iar în 1948 a trecut la pensie cu gradul de colonel preot şi s-a stabilit în Bucureşti. A murit în 1977, la vârsta de 86 de ani. Pentru ridicarea sufletească în spirit religios a ostaşilor, preotul Matei Popescu a desfăşurat şi o bogată activitate publicistică, fiind autorul lucrării “Catehismul ostaşului creştin“, a mai multor broşuri şi articole cu caracter religios. 6

Renasterea , Buzoianã

********************************

151

vernamentală, nu dispune de fondurile aferente pentru a susţine pe cont propriu sau în parteneriat o astfel de acţiune. În schimb, este remarcabilă preocuparea pe care o manifestă membrii filialei locale a acestei asociaţii pentru întreţinerea mormintelor de război din garnizoana Buzău. Modul cum este îngrijit Cimitirul Eroilor din curtea Bisericii Eroilor, precum şi cimitirul ostaşilor sovietici căzuţi în al doilea război mondial, aflat în apropiere, stă mărturie în acest sens. Geneza, evoluţia şi patrimoniul spiritual şi arhitectural de care dispun Biserica şi Cimitirul Eroilor din Buzău, acest spaţiu al recunoştinţei pietăţii, precum şi acţiunile întreprinse aici pentru cinstirea memoriei eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă, indiferent de care parte a baricadei au luptat, contribuie, sperăm, la sublinierea vocaţiei de universalitate a poporului român, cu împletirea armonioasă a celor două valenţe: păstrarea identităţii naţionale în contextul integrării europene, ca imperativ al contemporaneităţii şi al dezideratului de apartenenţă la lumea civilizată. NOTE Monumentul ridicat în cinstea eroilor români din războiul din 1913 în Cimitirul Sfântu Gheorghe şi adus apoi în Cimitirul Eroilor acţiune. Mai puţin implicată se pare că a fost Asociaţia Naţională “Cultul Eroilor“, care, nefiind o organizaţie gu-

1. Arhivele Statului, Filiala Buzău, Colecţia de manuscrise Constantin Dumitrescu, pachetul IX, vol. VIII, p. 222 2. Ibidem, p. 223 3. Ibidem, p. 452 4. Ibidem, p. 454 5. Ibidem 6. Arhivele Statului, Filiala Buzău, Colecţia de manuscrise Constantin Dumitrescu, pachetul IX, vol. VIII, p. 225-226

152 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

„N U M A I B A T E Î N U ŞĂ, IN T R Ă P E L A B A L A M A L E …“ T Florentin POPESCU „În poezia de azi se-ntâmplă multe năzbâtii!“ (Eugen Barbu, într-un interviu pe care mi-l dădea acum douăzeci şi cinci de ani)

u cred că din multele blesteme care ne-au urmărit şi ne urmăresc de-a lungul istoriei noastre naţionale, cel al scrisului, al „autorlâcului“, cum îi zicea profesorul Ion Rotaru, e unul dintre cele mai grele şi mai păguboase. Şi totul ni se trage de la Heliade Rădulescu şi de la Alecsandri. V-amintiţi, desigur, că primul zicea: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi!“, iar cel de-al doilea susţinea ritos că „Românul s-a născut poet!“. Hei, şi-uite-aşa astăzi, cum zicea cineva, cel mai greu românului care a învăţat alfabetul îi este să nu scrie… Zilnic apar zeci şi sute de cărţi, iar la concurenţă cu ele sute de reviste îşi umplu paginile cu versuri, că te-ntrebi,

E

Renasterea , Buzoianã

până la urmă dacă mai stă cineva să citească de vreme ce toată lumea e ocupată cu scrisul… Între sutele şi miile de români mânuitori ai condeiului, participanţii la concursurile literare – indiferent dacă ele se desfăşoară la Baia Mare, la Cluj sau la Pocreaca, la Bucureşti sau la Mizil – sunt o specie aparte de creatori. Ei îşi multiplică „operele“ şi le trimit peste tot, doar-doar vor fi luaţi în seamă şi vor fi publicaţi de cineva. Uneori chiar sunt şi poate de aceea nu li se mai pot opri avântul literar şi dorinţa de a ajunge pe culmile cele mai înalte ale literelor. Poate că de-aceea se scrie azi aşa cum se scrie şi încă atât de mult. Nu degeaba, acum un sfert de veac, într-o discuţie Eugen Barbu era categoric: „În poezia noastră de azi se-ntâmplă multe năzbâtii!“. „Năzbâtiile“ de care zicea el se mai întâlnesc şi azi, după atâta amar de vreme. Ca să nu fiu acuzat de „lipsa antenelor“, ori să mi se

********************************

153

reproşeze de către cutare sau cutare autor tânăr că habar n-am de poezie şi că sunt şi eu un „expirat“, cum s-a zis despre alţii, iată mai la vale câteva mostre primite în anul 2007 la concursurile literare din juriile cărora am făcut şi eu parte. Aşadar, ce „cântă“ poeţii de azi? Care e universul lor? Întrebări retorice, fiindcă se ştie. Păi, ei „cântă“ iubirea, că doar de-aia sunt tineri, să-şi trăiască vârsta în plenitudine şi frumos. Zice un poet: „nu mai bate în uşă, intră pe la Balamale…/ dar Tu eşti acasă? / Zadarnic încerc să-ţi desluşesc/ chipul mototolit în hârtie A4/ cu buze, cu ochi,/ cu barba nerasă, cu gura…“. Iată, aşadar, până unde poate duce disperarea din dragoste: ajunge omul celulozofag. Nu, nu râdeţi, ar putea fi şi mai rău. De pildă, altcineva s-a metamorfozat ca-n romanul lui Kafka: „Priveşte-mi mâinile/ În curgerea lor nesfârşită printre fiinţe şi lucruri…/ Cu eleam adunat bucăţile de timp/ din ele îmi croiesc pielea.“ Şi încă n-ar fi nimic dacă bardul n-ar ajunge, pe parcursul aceluiaşi poem nici mai mult nici mai puţin decât… cub: „Te-aştept să pătrunzi/ în cubul fiinţei mele –/ leagă-mi capetele/ şi în segmentul dintre umbrele noastre/ să ne multiplicăm agonic/ dorinţele.“ Ce Eminescu, ce „Vino-n codru, la izvorul…“, ce Blaga, ce Voiculescu? Ei sunt mofturi pe lângă o astfel de creaţie. Probabil nici în cultura universală un Petrarca, un Victor Hugo, un Shakespeare n-ar fi fost în stare de aşa performanţe lirice! Dar hai să mai vedem o mostră – tot „de dragoste“. Fireşte, a altui poet, ca să nu se spună că ne-am limitat doar la doi: „cât trebuie să

stai în cap/ până să poţi coborî/ în camera mea plină cu/ suflete de pânză//…/ eu te iubesc spasmodic/ cu fiecare criză mai mult/ sau mai puţin/ mă ascund în golurile de pâine/ şi aştept să mă găseşti/ în fiecare dimineaţă/ cu altă culoare în palme“. Ia uite, d-le, miam zis. Werther cu suferinţele lui era un dulce copil. Aci suferinţă, aici durere. Şi-apoi, Doamne fereşte! Dimineaţa, la micul dejun să fim mai atenţi. Dacă nimereşte pâinea aia la noi şi dăm de poet?! Că dăm n-ar fi nimic, dar dacă se-apucă să ne citească? Ne strică ziua? Ne strică. Şi ce mai scriu aspiranţii la gloria muzelor? Păi, pe ei îi frământă nenorocita de stradă, aducătoare de fel de fel de necazuri, cum zice un autor: „…strada simte privirea care ucide/ strada arde/ strada nu mă mai vrea/ în somn burţile se umplu cu acizi graşi ribonucleici/ salteaua bate morţii în creiere/ strânge lipsa de presiune/ strada e altfel/ lasă pe vene urme care înţeapă/ zimi când să sting lumina/ strada simte privirea care se scarpină/ de strada care arde/ strada care nu mă mai vrea/…/ strada arde/ strada-i răscolită/ strada nu mă mai vrea“. Bine că n-a ajuns poemul în cine ştie ce mâini că străzile s-ar fi putut umple de salvări şi de maşini ale pompierilor… Să nu se creadă, însă, că la noi nu se scriu texte şi pe alte teme. Nu, diversitatea tematică e în afara oricărei discuţii. Avem şi poezii de meditaţie, de reflecţie, scrise într-un ton adecvat, în stil rece, distant, filosofic chiar. Iată un poem intitulat Proces: „Durerea frontală / Întunecă lumina raţională,/ Iar piatra unghiulară,/ Stă să se

154 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

prăbuşească./ Motorul sistemului/ Devine rugină amară,/ Imaginaţia anticipativă/ Expune vestita soartă,/ Voluntar şi involuntar/ Se adânceşte pierduta epavă/ Şi supramotivat/ Şi atent/ Aluneci/ În necunoscutul neant.“ Să fie vorba de sistemul social? Să fie vorba şi de vânzarea flotei, de care au făcut caz ziarele? Aţi priceput ceva, stimaţii mei cititori? Nici eu. La un alt bard sonda introspecţiei este îndreptată spre interiorul… fiinţei, cugetul e adânc şi conduce la versuri precum acestea: „O noapte frivolă de stearpă luna/ Evansecentă în zorii zilei/ Plăsmuirea nocturnă de iele şi spuma/ Mă-ntoarce pe străzi ameţit şi livid./ Infatuarea stranie îmi încreţeşte pielea/ Simt cum presiunea, nonconexiunea/ căutarea mă consumă spre vid.“ Să fie „presiunea gândurilor“ care nu-i dau linişte poetului? Să fie „ameţeala“ raţiunii, sau cea provocată de alcool? Cine ştie?! S-ar putea să fie aceasta din urmă de vreme ce un alt confrate, întrebându-se cu cine se bea vinul îşi răspunde tot el: „Nu cu prietenii,/ nu cu mine,/ nici cu ziua de azi./ Să-l iau de mâine ca pe o pastilă/ împotriva depresiei.“ Scriam mai la începutul acestui articol că Heliade şi Alecsandri sunt vinovaţi de „autorlâcul“ românilor, adevăr indiscutabil şi mărturisit cu sinceritate de o altă aspirantă la gloria literelor: „Am scris toată dimineaţa,/ după-amiaza, noaptea,/ înainte şi după, mai târziu, mai devreme, o zi după alta, câteva vieţi,/ pân-am ajuns la Urgenţă,/ m-au arătat şi la televizor,/ îmbrăcată într-o pijama veche şi transpirată.“ Noroc că noi, ăştia care facem parte din diverse jurii literare nu

Renasterea , Buzoianã

trebuie să citim „o zi după alta“ şi nici „câţiva ani, câteva vieâi“ că ne-ar lua şi pe noi la Urgenţă. Şi-ar fi vai şi-amar. Nu pentru că ne-ar administra analgezice şi că ne-ar putea prezenta la televizor, ci pentru că acolo am putea-o întâlni pe autoarea versurilor citate. Şi ceam face dacă ne-ar da să-i citim tot ce-a scris „câteva vieţi“? Aud? 20 Brumărel, 2007

* – Bună ziua! Dumneavoastră aţi promis un mare premiu celui care va găsi câinele? – Da, l-aţi găsit? – Încă nu, dar am venit pentru avans! * Anunţ într-o croitorie de damă: „Fustele se ridică zilnic începând cu ora opt“. * Directorul către adjunct: – Eşti venit abia de un an şi ai reuşit să parcurgi toate treptele ierarhice de la simplu muncitor, până mi-ai devenit adjunct. Felicitări! – Mulţumesc, tată! * Un domn se plimbă impacientat prin faţa unei maternităţi. O asistentă îl întreabă: – Aşteptaţi un copil, domnule? – Nu, aşa sunt eu, gras.

********************************

155

T Valeriu NICOLESCU

Ecouri din presa vremii ale celebrei afaceri judiciare care a zguduit Primăria Buzăului la 1938

oate-s vechi ºi nouã toate, spunea poetul clasat pe podiumul celor mai mari români, adagiu cum nu se poate mai sugestiv dacã vom privi în oglindã o afacere judiciarã veche din 1938, când o serie de funcþionari publici ai Primãriei Buzãu, în frunte cu edilul Stan Sãraru, ajungea în Justiþie pentru diverse abuzuri, ºi recentul scandal al unor concesionãri dubioase ºi falsificãri de proiecte edilitare. Curios lucru, amintind un alt adagiu legat de mãrire ºi decãdere (sic transit gloria mundi), presa, consideratã ºi atunci „a patra putere în stat“, a jucat un rol decisiv în amorsarea dosarului care l-a adus pe Stan Sãraru la un pas de arestare, dupã ce aceiaºi ziariºti îl trataserã elogios ºi-i adresaserã cele mai sincere urãri de succes în momentul instalãrii la cârma oraºului. Politician de vazã al PNL, intrat în partid simultan cu înscrierea sa ca avocat în Baroul Buzãu, cãsãtorit cu fiica unuia dintre faimoºii medici ai urbei, de numele primarului Stan Sãra-

T

156 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

ru se leagã organizarea de cantine pentru elevii sãraci, electrificarea cartierului Poºta ºi aprovizionarea cu lemne a celor nevoiaºi, înfiinþarea unui birou de asistenþã socialã, în scopul de a-i îngriji de „obidiþii soartei, bãtrâni, suferinzi“. Mãsuri populiste, demagogice, dupã cum le-au taxat adversarii sãi, care n-au pregetat sã arate cu degetul acuzator spre presupuse matrapazlâcuri ºi deturnãri de fonduri publice. S-au trecut sub tãcere lucrãrile sale edilitare de excepþie, campania denigratoare detonatã de ziariºti în 1938, martie, încheindu-se reparator abia în decembrie 1944, tot printr-un articol de presã, coincidenþã, semnat de I. Holder, nimeni altul decât viitorul ginere al lui Stan Sãraru, prin diligenþele cãruia memoria unuia dintre marii edili ai urbei buzoiene a fost reactualizatã în zilele noastre, numele sãu fiind atribuit Pieþei Centrale a municipiului, edificatã în timpul controversatului sãu mandat.

STAN SÃRARU sau SÃRARIADA Sub acest generic, începând cu 6 martie 1938, sãptãmânalul „Acþiunea Buzãului“, condus de George Pâslaru, a inserat un serial de articole denigratoare la adresa fostului primar liberal Stan Sãraru. Interesant este cã în unul din primele numere, apãrut în 1934, tonul ºi conþinutul articolului sunau cam aºa: „Acţiunea Buzăului“, sept. 1934 Primarul „cetăţenilor“ (...) Nu mă poate acuza nimeni că în momentul în care am scris aceste rânduri am fost liberal (...) pentru că, după cum astăzi o să-i spun d-lui primar, meritele necontestate, tot aşa, mâine, când o vrea să facă o „prostie“ (...), o să îndrept spre turnul Primăriei toată artileria grea a ziarului (...). Eu sunt un simplu membru al „partidului cetăţenilor români din România Mare (...). Să-şi facă d-l Săraru şi 24.000 lei leafă, cum arăta un fost primar mai săptămânile trecute, care a avut numai 12.000 lei lunar. Să-şi facă 48.000 şi să-şi facă 7 ajutori de primari

Renasterea , Buzoianã

cu câte 20.000 lei, pentru că aşa merită. Decât 12.000 lei pe lună şi să nu faci nimic, mai bine 24.000 şi să faci ceva. Acest om, pentru ceasurile de muncă în plus şi pentru „dreptul de autor“ asupra ideilor ce le înfăptuieşte merită nu dispreţul tovarăşilor vindicativi şi injuriile celorlalţi înfometaţi după locul de primar, ci merită toată stima şi onoarea cetăţenească, căci numai aşa poate rămâne ceva în nenorocitul acesta de Buzău. Politicienii se înjură între ei şi nu fac nimic, iar cetăţenii stau cu băltoacele de pişălăul în nas şi-şi rup gâtul prin gropile străzilor. Astăzi, însă, mi se pare că a sosit şi primarul „cetăţenilor“, nu al liberalilor, pe care l-am vrea cel puţin vreo zece ani acolo unde este, să muncească şi să ne facă Buzăul un oraş

********************************

157

model şi pe urmă să-i acordăm titlul de Între primele ocupaţii ale fostului Cetăţean de Onoare al Buzăului. edil (preşedinte al Comisiei interimare n.n.), d-l avocat C.B.Teodorescu a fost „Vocea Buzăului“, septembrie 1936 aceea de a se interesa îndeaproape de gestiunea trecută. În scurtul timp cât a Stan Săraru, fostul primar, din nou stat la conducerea Primăriei, a putut calomniat de oficiosul PNŢ „Brazda“ verifica în mod superficial numai actividin septembrie 1936, că a încasat lunar tatea pe 1936 - 1937 a d-lui Stan Săraru. un salariu de 30.000 lei, plus diurne, Sprijinit pe actele ce le-a ridicat şi când în realitate salariul său era de care astăzi formează un dosar de 32 file, 19.300 plus diurnele. Fostul primar d-l C.B.Teodorescu a redactat un ţărănist încasa cu tot cu diurne 23.000 amplu memoriu care cuprinde 18 punclei. te de acuzaţie şi pe care l-a înaintat forurilor superioare cerând o severă „Acţiunea Buzăului“, martie 1938 anchetă şi pedepsirea vinovaţilor. Faţă de abaterile specificate în „Fostul primar Stan Săraru, acu- memoriu, îşi încheie d-l C.B.Teodoreszat de abuzuri, ilegalităţi şi afaceri. S- cu reclamaţia sa, cer să se insiste a face a cerut facerea unei severe anchete. S-a o verificare amănunţită asupra gestiunii întocmit un memoriu acuzator ce Primăriei de la 1934 la 1936. Această cuprinde documente şi acte oficiale“ verificare să fie făcută de o comisie de

158 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

anchetă formată dintr-un inspector administrativ, un inspector financiar şi un inspector tehnic, pentru a se aprecia exact daunele pe care comuna le-a înregistrat în aceşti 4 ani de pe urma unei administraţii abuzive şi în sarcina cui cad răspunderile. Cele arătate în memoriul meu se bazează pe rapoartele serviciilor respective, menţionate la fiecare punct în parte şi care sunt ataşate la dosarul nr. 76. Iată, în sfârşit, ridicându-se vălul deasupra „formidabilei“ activităţii edilitare a d-lui Stan Săraru şi dându-se la iveală toată gama de „abuzuri“, cum bine le defineşte d-l C.B.Teodorescu, pe care acest domn le-a săvârşit şi patronat în cei 4 ani de gospodărie a Buzăului. De azi înainte, în numerele viitoare vom avea ocazia să înfăţişăm cititorilor noştri toate samavolniciile, ilegalităţile şi afacerile pe care d-l Stan Săraru le-a făptuit câtă vreme a fost primar al Buzăului, bazaţi pe documente şi acte oficiale.

Renasterea , Buzoianã

„Acţiunea Buzăului“, martie 1938 Dansul milioanelor de la Primărie; În ce hal a lăsat comuna d-l Săraru 33 milioane lei datorie. Icre negre, şampanie, muzică.....Sfidarea mizeriei generale..... Începem să redăm în numărul de faţă pasagii din memoriul acuzator întocmit de d-l avocat C.B.Teodorescu, fost primar, contra d-lui Stan Săraru privitor la modul cum acesta a condus Primăria Buzău. Tot ceea ce vom publica aparţine numai anului 1936-1937, deoarece timpul a permis furnizarea de acte şi dovezi numai pentru acest an. Ceea ce s-a înfăptuit în ceilalţi ani 19331936 urmează a se publica pe măsură ce organele anchetatoare vor face verificarea gestiunii oraşului în această perioadă. Iată câteva exemple: Datoriile comunei la 10 ianuarie 1938, după raportul Serviciului contabilitate pe 1936-1937 şi ianuarie 1938 şi cel al casieriei, nr. 31/11 ianuarie 1938 sunt de 20.121.169 lei; Datoria comunei la Societatea Comunală de Electricitate, după referatul acestei societăţi nr. 749/11 ianuarie 1938, este de 4.272.538 lei; Veniturile comunei sunt sechestrate de administraţia Financiară prin două procese verbale de poprire - nr. 1200/23 decembrie 1937, pentru acoperirea debitului până la concurenţa sumei de 7.721.937 şi al doilea, nr. 34/11 ianua-

********************************

159

rie 1938, pentru datoria de 775.212 lei, rămăşiţă din impozite pe clădiri agricole; În casa comunală s-au găsit 3 lei, conform procesului-verbal de predare gestiune din 9 ianuarie 1938; La 9 ianuarie 1938, conform referatului Serviciului Salubrităţii nr. 2895/1938, Primăria nu era aprovizionată cu niciun fel de combustibil, astfel că şcolile s-au închis; În 1936-1937, la art. bugetar nr. 25 s-a plătit cu Ordonanţele nr. 760, 770, 1570/1936 şi 159/1937 pentru o masă la restaurantul „Calapod“ 33.600 lei şi alţi 6.220 pentru 10,750 kg icre negre, cât şi alţi 2.500 la muzicanţi şi 35,46 lei şampania, în total 45.866 lei, în timp ce lefurile funcţionarilor nu se plăteau la timp, iar comuna nu putea face faţă nevoilor sale urgente.

nistrativ Dimitrie Ieşianu ca să facă o severă anchetă şi să verifice gestiunea Primăriei din 1933 până în prezent. Pe noi, cu cât ne bucură dictarea anchetei, pe atât ne dezamăgeşte însă atitudinea d-lui Stan Săraru, acest „sfinx“ al Buzăului, ros de ploi şi bătut în permanenţă de vântul propriilor sale fapte. Atât prietenii domniei sale, cât şi oamenii de bună credinţă au căutat întotdeauna să-l prezinte pe acest om drept ceva extraordinar, un semizeu edilitar, „al doilea Nicu Constantinescu“, cum din scrânteală are obiceiul să zică, din când în când, un biet pensionăraş al cugetului şi bunului simţ, sfârşit acum în condiţiuni mizere şi dezgustă„Acţiunea Buzăului“, martie 1938 toare. Prima dovadă a abdicării „sfinxuÎn sfârşit, ancheta Ministerul de Interne, în urma lui“ de la linia demnităţii, curajului şi reclamaţiei d-lui C.Barbu Teodorescu, caracterului a fost odată cu înlocuirea a delegat pe d-l inspector general admi- regimului din care domnia sa făcea parte. Toată lumea ştie cum, neavând cura-

160 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

jul să se întâlnească cu lumea nouă ce urca treptele Primăriei, acest domn Săraru şi-a dat demisia cu câteva zile înainte de schimbare, lăsând să predea Primăria pe bietul Fănică Teodorescu (ajutorul de primar n.n.). Oricât de legaţi ar fi fot unul de altul, nu era cavalereşte, nu era demn ca tu stăpân să fugi ca un laş, iar pe biata slugă utilizată atâta în vremuri bune s-o obligi să te acopere cu naivitatea ei în darea socotelilor trecutului şi să se ciocnească în numele acestuia cu credinţe noi şi gânduri cinstite. A doua abdicare. Dacă în adevăr tot ce s-a scris şi s-a vorbit contra domniei sale atâta timp nu erau adevărate, de ce n-a fost d-l Săraru acela care, ştiindu-se cu faţa curată, să fi cerut domnia sa o anchetă şi o verificare a gestiunii pe care a girat-o. Să fi probat opiniei publice că toate acuzaţiile sunt simple invenţii şi că a lăsat în urmă o situaţie clară şi limpede. Da! În cazul în care ar fi procedat aşa, cu drept cuvânt d-l Stan Săraru ar fi plecat de la Primărie cu fruntea sus, rămânând pentru totdeauna un om care şi-a creat o aureolă de muncă cinstită şi merite. Dar d-sa nu a procedat aşa. Vreme de 4 ani a tăcut şi făcut, înghiţind oprobiul unui oraş întreg, pentru ca încolţit de acte şi dovezi, acum să ţipe şi să se „apere“. Noi nu facem caz de modul cum înţelege d-sa aceste lucruri. Singurul lucru pe care i-l spunem este acesta: prea târziu d-le Săraru. Nu apărări de suprafaţă, nu râgâieli de dubiozităţi. Să vedem cum o să te

Renasterea , Buzoianã

aperi acolo unde te-o trimite ancheta şi constatările d-lui inspector general Ieşianu. Iată cele două abdicări ale caracterului care este d-l Stan Săraru. Omul de curaj de totdeauna, de data aceasta începe să aibă frică de răspunderea propriilor sale fapte. Pe noi nu ne-au speriat nici alţii şi nu ne va intimida nici fostul edil buzoian cu reclamaţii făcute la Parchet. Întocmai naufragiaţilor care, în dorinţa de salvare, se agaţă şi de un pai d-l Săraru îşi îndreaptă ultimele nădejdi către Parchet, uitând că această instituţie a avut şi va avea întotdeauna mai mulţi şi mai buni clienţi dintre conducătorii instituţiilor publice decât mânuitorii de condei. Nouă ne convine de minune reclamaţia pripită a d-sale. Pentru că, în primul rând, în sprijinul celor scrise posedăm acte oficiale şi dovezi cu grămada, iar în al doilea rând, pentru că a dat Dumnezeu să aibă şi justiţia ocazia să se ocupe de toată verificarea gestiunii dlui Săraru. Nu va rămânea act nevăzut şi registru neverificat. Vom afla de abia acum totul, în special ordonanţele de plată pentru toate cheltuielile Primăriei. Şi vor defila prin faţa cititorilor toate numele celor ce s-au înfruptat din banii cetăţenilor, precum şi sumele luate. Atunci să vezi d-le Săraru bucurie pe d-ta şi pe cei ce te-au secondat. Ordonanţele de plată ! Atâta cerem dlui inspector general Ieşianu să ne pună la dispoziţie, atât cerem justiţiei să veri-

********************************

161

fice. Vrem să vedem adevărul, vrem să triumfe dreptatea. Vrem să se ştie de toată lumea cine a încasat diurne, ajutoare, subvenţii şi cât au costat toate lucrările făcute. 45.846 lei, chef cu icre negre şi şampanie Unii consideră campania noastră contra lui Săraru drept meschină, nesinceră şi interesată sau prilej de răzbunări personale. Fiul lui Neagu şi Dobriţa, aceştia l-au crescut cu banii de pe capra birjei sau de la tejgheaua cu rachiu. Oare cum s-ar simţi ei aflând de ce a făcut fiul lor ? Defilează abuzurile La 9 ianuarie 1938 s-au găsit pe piaţă 575 bucăţi timbre de pâine pe la diverşi negustori care nu aveau nici o legătură cu brutăria, în valoare de 290.000 lei. S-au găsit în plus pe piaţă 19.500 timbre peste cele care fuseseră înregistrate şi predate de către casieria comunei, ceea ce presupune că s-au mai tipărit pe ascuns în plus de către cei interesaţi o cantitate anumită, ce a fost lipită pe pâini, fără a mai fi cumpărate şi plătite de Primărie. Iar cele 575.000 timbre, neavând bani, d-l Săraru a achitat datoriile diferiţilor prieteni cu timbre de pâine, aceştia urmând să le vândă unor brutari cu 30 - 49 la sută mai ieftin. Din referatul Comisiei financiare nr. 3067/10 februarie 1938, care a veri-

ficat contul de gestiune al administraţiei comunale pe 1936/1937, reiese că anumite cheltuieli nu sunt sprijinite pe acte justificative, iar altele sunt contrar Legii administrative şi Legii contabilităţii publice. Cu Ordonanţa nr. 716/1936 s-au plătit 37.000 lei chiria pentru o vilă la Techirghiol, de care nu a profitat nici un funcţionar comunal (nu o mai fi avut loc de dl. Săraru). Cu toate că consiliul comunal s-a opus plata s-a făcut. S-a constatat că toate lucrările au fost fracţionate sub 50.000 lei, evitându-se licitaţiile, chiar şi când erau mai mari de 50.000 lei. Exemplu: vitrinele plătite cu ordonanţele 289, 489 şi 814/1936, art. bugetar 42, lui S.Niculescu - 64.995 lei; zidărie - 137.866 lui Ştefan Paior, cu ordonanţele 594 şi 1181/1936, art. 42; curăţenie camere Palatul Comunal, lui Alexandru Dumitrescu, cu ordonanţele de plată nr. 1616 şi 1617/1936 - 71.517 lei; pavaje, lui V. Şerbănescu, cu ordonanţele 754, 919, 1136 şi 1854/1936, art. 96 - 64.052. Cele peste 50.000 lei se angajau prin licitaţie publică, cele sub, prin bună învoială. Astfel s-au exclus concurenţii, s-a privat comuna de garanţiile necesare, cerute de lege pentru garantarea fiecărei lucrări şi nu s-au putut obţine preţurile cele mai avantajoase pe care le oferea concurenţa. S-au dat cui s-a vrut cu preţul care s-a vrut. În 1936/1937, la art. 65, s-au plătit ajutoare de cca. 250.000 lei la „studenţi“, oameni valizi şi la 2 ziarişti (se spune că unii au făcut cereri de ajutor pentru 5-8 operaţii chirurgicale pe an).

162 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

„Acţiunea Buzăului“, aprilie 1938 Câteva întrebări D-lui inspector administrativ Miloteanu, însărcinat să verifice gestiunea din 1933 până în 1937 şi cele 30 de zile ale lui C.B.Teodorescu. Este adevărat că în 1937 s-au plătit diurne consilierilor comunali în valoare de 400.000 lei? Că în afară de controlorul plătit cu 6.000 lei lunar mai încasau diurne alţi 4 consilieri ca să verifice preţurile maximale din pieţe ? Ce diurne s-au plătit unor domni pentru inspectarea grădinilor de zarzavat arendate sârbilor şi pentru controlul biletelor de cinematograf? Este adevărat că Ştefan Teodorescu, fost ajutor de primar, pe lângă leafă încasa 50-60.000 lei pentru deplasări, având şi abonament CFR? Cum a justificat deplasările? Cui s-au dat ajutoare de 250.000 lei în 1937 ? S-au făcut inventare şi procese-verbale de recepţie pentru materialele de la clădirile expropriate. Unde sunt aceste materiale? Unde este grilajul de fier de 300 m.l. şi piatra de la clopotniţa Bisericii „Sf. Îngeri“? Suma de 37.000 s-a folosit pentru închirierea unei vile la Carmen Sylva pentru un demnitar de la Bucureşti? Pentru cine? De ce s-au dărâmat prăvăliile Netezeanu şi Caloenescu, pierzându-se o chirie de 140.000 lei anual? Cât costă piaţa? „Suplimentele“ executate prin bună învoială nu au fost mai mari de 20 la

Renasterea , Buzoianã

sută din valoarea lucrării, călcându-se astfel dispoziţiile Legii contabilităţii? Este adevărat că pentru lucrările la străzi licitaţia s-a organizat într-o zi, iar a doua zi s-a făcut recepţia lucrării? De ce s-au găsit pe piaţă timbre de pâine, mai multe decât cele ieşite de la casierie? De ce s-au fracţionat lucrările dându-se preţuri mai mari prin „bună învoială“? De ce Cooperativa „Unirea“ din Cernăuţi a fost scoasă de la licitaţia pentru Pădurea „Schităreanca“ dată lui Ştefan Manolescu? Sunt adevărate acuzaţiile din memoriul fostului primar C.B.Teodorescu? Marea potlogărie cu Casa Sibiceanu Pentru o casă demolată, Primăria plăteşte 1.300.000 lei şi o vinde cu 500.000 lei. Marele „creştin“ Stan Săraru dă banii bisericilor ortodoxe, templului israelit. În memoriul lui C.B. Teodorescu, la punctul 13, se afirmă că imobilul proprietatea comunei din Bd-ul Elisabeta Doamna, Casa Sibiceanu, evaluat la 3.070.000 lei, s-a vândut fără licitaţie publică Cercului Subofiţerilor pentru 500.000 lei. Iată istoricul casei: înainte de 1916, Maria Sibiceanu a donat Primăriei casa de pe Bd-ul Elisabeta Doamna pentru a se înfiinţa un azil de orbi, care a şi funcţionat o vreme. În 1927, moştenitorii au deschis acţiune la Tribunal şi cer anularea actului de donaţie, pe motiv că nu a

********************************

163

fost corect întocmit. De problemă s-a ocupat Stan Săraru, avocatul comunei. S-a dispus evaluarea imobilului şi s-a stabilit suma de 3.070.000 lei. În şedinţa Consiliului comunal din septembrie 1928, s-a pus în discuţie problema imobilului Sibiceanu, jumătate din consilieri în frunte cu d-l Diaconescu opunânduse unei tranzacţii cu moştenitorii. La vot s-a votat pentru, cu 2 voturi mai mult decât cei care au votat împotrivă şi s-a stabilit ca Primăria să plătească 1.240.000 - 1.300.000, astfel că primarul Pretor Georgescu a dispus plata sumei de 1.300.000 lei. Când s-a pus problema vânzării, deşi s-au făcut oferte de 700.000 - 900.000 lei, imobilul s-a vândut cu 500.000 lei. Se aminteşte că în bugetul anului, la art. 48, s-a prevăzut şi suma de 95.000 lei subvenţii pentru biserici, care s-a alocat sinagogii israelite. „Acţiunea Buzăului“, mai 1938 Pe urmele activităţii d-lui Stan Săraru În timpul primariatului său s-a înregistrat un deficit de 13 milioane lei, jumătate din sumă trecută în bugetul pe 1938 - 1939, restul eşalonat pe 5 ani, astfel că bugetul pe 1938- 1939 are pecetea economiei dusă la extrem şi a imposibilităţii de realizări efective (cca. 6 milioane lei). Totodată, din

cele 22 milioane stabilite iniţial, Ministerul de Interne a redus cu 4-5 milioane veniturile bugetului pe 1938 - 1939, deci şi la cheltuieli cu 4 - 5 milioane, astfel că bruma de lucrări ce se proiectaseră şi a căror realizare era imperios cerută de necesităţile imediate a rămas o simplă iluzie pentru primarul Amedeu Lăcusteanu. Datoria comunei este de 40 milioane lei, în cea mai mare parte realizată sub Stan Săraru. (...) Ani de ani, bugetele vor fi grevate de pe urma isprăvilor edilitare ale d-lui Stan Săraru. Ani de ani, conducerea comunei va fi obligată să muncească pentru a plăti datoriile lăsate de domnia sa. Ani de ani, orice posibilitate de lucrări serioase este exclusă. (...), iar populaţia contribuabilă va fi mai departe torturată de aceleaşi lipsuri, căci prin politica dusă de domnia sa, d-l Stan Săraru a dat o dublă lovitură. A realizat – în ce condiţiuni vom vedea – pe de o parte, o seamă de lucrări care să-l plaseze mare edil în faţa publicului şi să-i definitiveze platforma

164 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

politică, rodnică în viitor, iar pe de altă parte, a îngropat comuna în datorii, astfel ca cei ce urmau (...) să fie obligaţi să muncească numai ca să-i plătească datoriile, fără a avea posibilitatea să se remarce prin realizări de seamă din lipsă de fonduri şi deci a rămâne inferiori primului. Şi trebuie să recunoaştem, politica d-lui Stan Săraru a fost cât se poate de bună pentru domnia sa. Nu se poate spune că: „bine, dar Săraru a lăsat ceva în urmă, a realizat câteva lucruri“. Incontestabil, realitatea imediată ne pledează acelaşi lucru. Noi am fi preferat un drum mai încet de realizări, cu lucrări mai lesne de controlat şi făcute la lumina zilei, fără bănuieli şi greşeli imense. Atunci nu ar fi fost datoare comuna cu 40 milioane, la care se plătesc dobânzi, nu s-ar fi anchilozat activitatea viitorilor primari, nu s-ar fi lăsat Buzăul fără lucrări urgente şi necesare şi n-am fi avut ocazia să vedem o întreagă conducere comunală intrând pe uşa Parchetului.

Renasterea , Buzoianã

D-l Săraru va fi cercetat curând de Parchet D-l ministru Armand Călinescu a încredinţat d-lui inspector general administrativ Ilie Gănescu raportul de anchetă făcut de inspectorul Milotineanu asupra situaţiei de la Primărie. Peste 30 acuzaţii în raportul de anchetă, dosar încredinţat Curţii de Conturi, Curţii Superioare Administrative şi Parchetului pentru continuarea cercetărilor. „Acţiunea Buzăului“, august 1938 Parchetul a deschis acţiune publică contra foştilor consilieri comunali liberali din anii 1933-1937 cu concluzii pentru arestarea d-lor Stan Săraru, fost primar; Fănică Teodorescu, Nae Iordache, Vasile Gh. Dumitrescu, Petrache N.Oprescu, foşti ajutori de primar; Nicolae Smeianu, contabilul Petre Pleşoianu şi alţii, în total 39 persoane.

********************************

165

„Acţiunea Buzăului“, sept. 1938

zaţilor. Cercetările au fost demarate luni, 28 noiembrie 1938.

Foştii conducători ai Primăriei vor „Acţiunea Buzăului“, aprilie 1939 fi judecaţi de Curtea Criminală? Neregulile de la Primărie Noua Constituţie califică delapidaA trecut un an de la prima anchetă rea de bani publici drept crimă ce urmează să fie judecată de Curţile Cri- şi punerea sub acuzare a fostului primar minale recent înfiinţate pe lângă Curţi- Stan Săraru şi a prietenilor săi. S-au le de Apel. La Buzău, Tribunalul a sem- început cercetări de către procurorul nat Ordonanţa de trimitere în judecată Radulian şi s-a întocmit rechizitoriu la 12 septembrie, deci cu 3 zile înainte contra a 36 consilieri, cu propunerea de de înfiinţarea Curţii. Primăria a făcut arestare a 7 dintre aceştia. S-au depus apel la Camera de punere sub acuzare expertize de către inspectorul adminisdin Bucureşti, cerând agravarea califica- trativ Milotineanu, inspectorul special Nicolau şi ing. Mareş. tivelor. Ordonanţa de urmărire şi trimitere în jude cată a fost apelată de către acu„Acţiunea Buzăului“, noiembrie 1938 zaţi la camera de punere sub acuzare din Bucureşti, cerând supliment de Stadiul cercetărilor în afacerea instrucţie şi contraexpertize. Cercetărineregulilor de la Primărie le s-au efectuat de către judele Postelnicu de la Cabinetul I Instrucţie, iar conSuntem în măsură să informăm traexpertizele de arhitect Flavian Baldespre stadiul cercetărilor care diferă dovin, C. Rădulescu şi N. Drăgănescude zvonurile lansate de fostul primar Brateş. Rezultatele au fost trimise la Stan Săraru şi prieteni după ce Camera Bucureşti în aprilie 1938. de punere sub acuzare din Bucureşti ar fi admis apelul acuzaţilor, ordonând o „Acţiunea Buzăului“, mai 1939 nouă cercetare. (...) Nu s-a discutat nici unul din apelurile inculpaţilor, PrimăPronunţarea în afacerea Săraru riei şi Ministerului Sănătăţii. Camera, considerând cercetările neclare şi Dosarul a fost înaintat de judecătoincomplete a dispus Cabinetului I de rul Postelnicu, şeful Cabinetului I instrucţie de pe lângă Tribunalul Instrucţie, Camerei de punere sub acuBuzău, un supliment de anchetă, pe zare din Bucureşti, ca să se stabilească baza rapoartelor de expertiză financiară dacă se menţine ordonanţa de trimitere şi tehnică ce urmează să fie întocmite de în judecată, parţial sau total. Pronunţaexperţi numiţi de instanţă, pe banii acu- rea, luni, 15 mai 1939.

166 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

„Vocea Buzăului“, mai 1939 Camera de punere sub acuzare şi cazul fostului primar Stan Săraru se va pronunţa sâmbătă, 19 mai. După câte suntem informaţi, toate rapoartele de contraexpertiză, atât din punct de vedere tehnic, cât şi contabil, sunt favorabile fostului edil. Hotărârea Camerei de punere sub acuzare este aşteptată cu viu interes la Buzău. „Vocea Buzăului“, mai 1939 Fostul primar Stan Săraru şi foştii săi consilieri au fost găsiţi nevinovaţi Un mare scriitor, mărturisindu-şi credinţa despre profesiunea de ziarist, spunea că în momentul când gazetarul se aşează la masa de scris trebuie să fie în acele clipe desbrăcat de orice patimă şi să îmbrace o altă haină, cea a sufletului său. (...) La ordinea zilei avem cazul fostului primar Stan Săraru şi a foştilor săi consilieri comunali, care au fost găsiţi complet nevinovaţi cu toate murdăriile şi campaniile pătimaşe care s-au dus contra lor. Ziarul nostru a fost singurul care a privit chestia cu toată rezerva şi a afirmat, totuşi, că fostul primar Stan Săraru este nevinovat şi că toată campania de ponegrire şi insultă pornită împotriva sa nu este decât răutatea şi invidia adversarilor politici. Am mai afirmat chiar că dacă cea mai mică neregulă s-ar fi dovedit ca făcută de domnia sa justiţia era obligată să nu-l lase liber nici măcar o clipă. Cercetările justiţiei şi-au urmat însă cursul până când, dova-

Renasterea , Buzoianã

dă cu dovadă fiind coroborată, a trebuit să se rostească „sentinţa“ de nevinovăţie. Mândria unor oameni care n-au ştiut să facă nimic bun în viaţă nu putea să triumfe până la urmă. Toţi aceştia îşi vor primi însă sancţiunea pentru că ceasul răspunderilor a sunat. Un om de talia fostului primar Stan Săraru, care a ştiut să dea oraşului opere de o reală însemnătate edilitară, merită cu totul altă recunoştinţă şi dreptatea sfântă pe care Dumnezeu nu o nesocoteşte niciodată i-a dat-o, deşi i se cuvenea de la început. Numele fostului primar Stan Săraru este definitiv legat de viaţa acestui oraş prin operele săvârşite de el şi opinia publică, vorbim de acea opinie publică conştientă, aşteaptă ocazia să-şi arate cu adevărat recunoştinţa, pentru că o merită cu adevărat. Epilogul pretinselor nereguli de la Primărie După cum se ştie, Parchetul Tribunalului Buzău a deschis anul trecut acţiune publică pentru o serie de pretinse fraude în dauna comunei împotriva întregului consiliu comunal al oraşului Buzău şi a dispus punerea inculpaţilor sub rigorile legii penale. Au fost trimişi astfel în judecată nu numai primarul Stan Săraru, fruntaş al Baroului local, dar şi toţi consilierii comunali (V.Gh. Dumitrescu, Petre Oprescu, Şt. Teodorescu, N. Smeianu, P. Pleşoianu, Iancu Policarp, N. Gavrilescu, I. Petruţ, Traian Mihalea, T. Luncă, Al. Rădulescu, Stoian Badea şi Stelian Matei) dimpreună cu furnizorii şi antreprenorii de lucrări publice.

********************************

167

Reveniţi în faţa magistratului instructor care efectuase ancheta preliminară, inculpaţii au cerut diverse probatorii – expertize, martori, prezentarea de acte – spre a-şi dovedi nevinovăţia. Li s-a obiectat că procedura rapidă a legii patrimoniului public interzice orice temporizare a investigaţiilor. Şi probatoriile li s-au respins. Acelaşi tratament li s-a aplicat şi cu ocazia dezbaterii contradictorii. Aşa că la sfârşitul instrucţiei au fost trimişi toţi în judecată şi, fiind vorba de delapidare, calificată drept crimă potrivit legiurii noi (noul Cod Penal n.n.), urmau să ajungă în faţa instanţei criminale. Ordonanţa definitivă a fost atacată cu apel de inculpaţi (şi de Primărie, ca parte civilă, care cerea ca urmărirea penală să mai cuprindă şi alte persoane scăpate de rechizitoriile anterioare). (...) Apelanţii inculpaţi au cerut să se refacă instrucţia de-a dreptul în instanţa de apel (...), iar pe fond au cerut să se reformeze ordonanţa atacată. Primul capăt al apelului s-a admis, ancheta s-a reluat, s-au efectuat expertizele tehnice şi s-au adus acte în apărare, s-au audiat martori. Instrucţia suplimentară încheindu-se, afacerea a fost judecată pe fond de Camera de punere sub acuzare a Curţii de Apel Bucureşti (preşedinte Cătuneanu; consilieri Longhin şi Udrea; procuror I. Sim. Anastasiu). S-a respins apelul Primăriei ca neîntemeiat şi s-a reformat în totul Ordonanţa definitivă a Cabinetului 2 Instrucţie de pe lângă Tribunalul Buzău, decizându-se că nu este caz de urmărire pentru niciun fapt penal contra foştilor edili ai Buzăului.

„Acţiunea Buzăului“, iulie 1939 O „bombă“ în afacerea Săraru Paralel cu cercetările, Primăria a făcut acţiuni la Curtea Administrativă din Bucureşti pentru anularea actelor juridice ale foştilor edili. Curtea Administrativă a hotărât: Să anuleze toate deciziile de arendare şi închiriere a diferitelor bunuri imobile ale comunei (5060 contracte) aprobate de fosta conducere cu încălcarea legilor. Să anuleze decizia de arendare a lui Şt. Manolescu pentru exploatare şi tăiere pe timp de 15 ani a Pădurii „Schităreanca“ de la Cernăteşti; Să anuleze decizia de arendare a islazului comunal către Teodor Antonescu. „Vocea Buzăului“, noiembrie 1939 În jurul pretinselor nereguli de la Primărie Pretinsele nereguli de la Primăria oraşului, care au făcut atâta vâlvă în opinia publică, au luat sfârşit prin respingerea de către Curtea de Casaţie Secţia III-a Bucureşti a apelului actualei administraţii comunale, care a hotărât că nu este cazul ca Stan Săraru şi foştii consilieri comunali să fie trimişi în judecată. Se ştie că după plecarea d-lui Stan Săraru de la Primărie a urmat o lungă anchetă administrativă a d-lui inspector Miloteanu în urma căreia fostul consiliu comunal şi d-l Stan Săraru au fost deferiţi Justiţiei. Cercetările Cabinetului I Instrucţie de pe lângă Tribunalul Buzău, care a

168 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

deschis ancheta publică, s-au finalizat cu o ordonanţă de urmărire apelată de cei încriminaţi. Aceştia au prezentat Camerei de punere sub acuzare Bucureşti motivări şi acte doveditoare, astfel că apelul a fost admis şi Ordonanţa de urmărire reformată. Administraţia comunală a declarat recurs, judecat la 14 octombrie 1939 de către Înalta Curte de casaţie şi Justiţie Secţia III-a Bucureşti, care l-a respins ca neîntemeiat. Iată, prin urmare, că demnitatea fostului primar Stan Săraru, care a fost atât de mult discutată şi calomniată, a fost reabilitată de însăşi justiţia ţării.

dăriile urbane şi rurale distruse de „foştii aliaţi“. (...) Cei aleşi să fie lăsaţi să lucreze mână în mână cu cetăţenii. Edililor li se cere să nu facă politică, ci numai aceea de gospodari cinstiţi. Slavă Domnului, judeţul şi oraşul nostru au avut gospodari destoinici. Sau făcut acte gospodăreşti destul de frumoase. Dar politica şi-a băgat mereu coada! Cum se schimba Guvernul şi veneau „ai noştri“, fostul primar, deşi cu activitate urbanistică destul de frumoasă, a fost răsplătit cu „trimiterea în judecată“. Numai că judecătorii nu au dat curs unor acte fabricate din răzbunare sau invidie.

„Acţiunea Buzăului“, noiembrie 1939 Pentru ce a fost trimis în judecată fostul primar Stan Săraru Pentru nereguli săvârşite în gestiunea financiară a comunei Buzău. Cu rechizitoriul 1243 de trimitere în judecată s-a menţionat că: S-a depăşit cu 3 la sută cota legală din salarii; S - a u încasat diurne exagerate şi jetoane peste prevederile legale; În curând, vor fi numiţi noi conducători temporari desemnaţi de reprezentanţii partidelor democratice. Ei trebuie să fie demni de misiunile ce li se încredinţează. Greutatea sau aportul politic din trecut nu interesează, ci aportul gospodăresc din trecut (...) să lucreze numai pentru binele şi nevoile judeţului şi niciodată pentru foştii sau viitorii partizani politici. Azi, alegerile cu bâte şi urne n-au ce căuta. Prefectul şi primarii trebuie să fie adevăraţi părinţi în serviciul binelui public. Ei au misiunea să refacă gospo-

Renasterea , Buzoianã

(...) La timpuri noi, oameni noi nteresant este că autorul articolului, cu referiri voalate la fostul primar Stan Săraru, era tatăl lui Tonel Holder, care nu peste mulţi ani va deveni ginerele lui Stan Săraru, actualmente cu domiciliul în Düsseldorf - Germania. Prin grija acestuia, municipalitatea a atribuit numele fostului primar, pieţei centrale, construite în timpul primariatului său, iar urna cu cenuşa sa şi-a găsit lăcaşul de odihnă în curtea Cimitirului „Dumbrava“, lângă capelă. Iată că vorbele, fără patimă, din 1934, ale ziaristului George Pâslaru, care propunea să i se acorde titlul de Cetăţean de Onoare lui Stan Săraru, dacă bineînţeles o va merita spunea el, s-au materializat mulţi ani după sfârşitul său. Şi iată, aşadar, cum presa, obiectivă sau subiectivă, subordonată sau nu politic, poate mări sau decădea un om.

I

********************************

169

Dorin BOCU în zgomotele lumii, înfăşurăm distanţe şi teama de luceferi a căror cugetare ne-a sfâşiat mândria. Printre gorgane mute şi hăuri austere în miez de zi se-aude curgând alegoria.

Adulmecând Adulmecând, pe dealuri şi-n văgăuni primare, eternă, entropia. A prins contur portalul timizilor, din fumul cântărilor pe care flăcăii le respiră tânjind după structura şi simplitatea lumii descrisă de Mesia. Portalul, conducta înspre care sfiala lumii curge topindu-se în magma fierbinte a dorinţei de-a-şi odrăsli tăria. Portalul, întinderea pe care,

Reverberând, surâsul şi tensiunea clipei, aşteaptă duhul semne la care să se-nchine făţarnic şi smerit. Nici un cuvânt, în teascul entropic n-o să fie de murmure strivit. Tărâm uitat de paznici, portalul va rămâne un loc în care duhul va respira de-a pururi esenţele, mocnit.

Extremele gândirii Extremele gândirii, cenuşa învierii şi bucuria clipei de-a se-ntrupa, semeaţă,

în prag de răsărit. Prin mărăcini şi ape îşi taie duhul cale sfinţindu-şi, singur, umbra cuvântului zidit. Un sens, ar vrea-nţeleptul să dea privirii-n sine. Dar, porţile naturii sunt tot mai larg deschise şi, astfel, gândul doarme, mereu în alte straie, înfăşurat de ritmuri bing-bang-ului străine. Privind cu-n ochi spre stele, cu celălalt, deriva surâsului pe luciul încărunţit de ape, se rupe-n două duhul şi părţile produse îşi scaldă în uitare distanţa dintre ele. Savante isarlîkuri, răzbind prin fumul serii, extremelor gândirii le sunt superbe ţinte, culcuş şi mangealâcuri.

170 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Iubiri buzoiene

ANA lui Spir u Haret  Nicolae PENEŞ ât de repede trec anii, îşi repeta în gând, umblând insingurat pe aleile umbroase ale Crângului din Buzău, un bărbat chipeş, între două vârste. Iată, ajunsese la treizeci şi doi de ani şi încă nu cunoscuse „marea iubire“. Îl acaparaseră cu totul studiile în matematici. Se întoarse de la Paris cu diploma de doctor în matematici. Avea de ce să fie mândru. Era primul român ce obţinuse acest titlu la Sorbona. Revenit acasă, fusese numit profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, instituţie cu grad universitar. Ca să-şi poata ajuta fraţii, dupa moartea părinţilor, în fiecare vară, pe timpul vacanţei, o facea pe inginerul hotarnic şi câştiga un ban în plus. Astăzi, în zi de duminică, îşi luase libertatea de a evada în Crângul

C

Renasterea , Buzoianã

Buzăului, pe aleile căruia, cu doar câţiva ani în urmă, îşi purtase paşii pictorul Ion Andreescu. Recunoscu, dupa tabloul văzut într-o expoziţie, stejarul multisecular de o stranie măreţie şi frumuseţe, imortalizat de acesta. „Stejar din vechiul Codru al Vlăsiei“, gândi tânarul matematician. „Doamne, cât de nedreaptă e viaţa cu unii oameni“, îsi mai zise el, rememorând tragicul sfârsit al pictorului. Murise la vârsta pe care o avea el acum, treizeci si doi de ani! Se opri o clipă sub stejarul ale cărui ramuri se întindeau maiestuos spre cerul de un albastru intens. Razele soarelui, căzute pieziş, se strecurau timide prîntre frunzele răsfirate, ca într-un adevărat evantai. O gărgăriţă îşi deschisese larg aripile, luându-si zborul spre una dîntre aleile de curând pietruite. Îi reveni în minte zicala pe care o ştia de când era copil: „Gărgăriţă, riţă/ unde oi zbura/acolo m-oi însura“. Îi veni să zâmbească.

********************************

171

Urmări, totuşi, cu privirea zborul minusculei zburătoare, când ochii îi căzură pe o femeie elegant îmbrăcată, la stânga şi la dreapta căreia sporovăiau, gureşe, două tinere... domnişoare! Privirea-i o cercetă, cu insistenţă, pe cea aflată în dreapta femeii. Doamne, ce intruchipare, ce zveltă si ce mers are! I se părea că visează. Fusese student la Bucureşti, trăise atâţia ani la Paris şi, totusi, o asemenea faptură nu mai văzuse. Simţindu-i parcă privirea aţintită asupra ei, îşi întoarse instinctiv capul spre el, timp în care, împiedicându-se de o piatra, se auzi admonestată: – Dar ce faci, Ana, nu vezi pe unde mergi? – Te rog să mă ierţi, mamă, dar urmăream cu privirea zborul unei gărgăriţe... Privirea ei se întâlni, nu mai mult de o clipă, cu cea a tânărului bărbat. Simţi cum inima îi sta să iasă din piept, când văzu că acesta se îndrepta spre ele, cerându-si scuze pentru micul incident la care fusese martor fără voia sa. Apoi se prezentă: – Mă numesc Spiru Haret, profesor la Şcoala Superioara de Poduri si

Şosele din Bucureşti. – Şi cu ce ocazie la Buzău, domnule profesor? – întrebă distinsa doamnă. – Am fost chemat să ridic planul moşiei „Verguleasa“ de dincolo de bariera oraşului.. – Şi cine vă găzduieşte în oraş, dacă nu vă este cu supărare... – Familia domnului Tudorică Leu, o cunoştinţă mai veche de-a părinţilor mei, de pe strada Cătuneanu, mai preciză acesta. – A, fostul ajutor de primar al oraşului, sublinie tânara doamnă. Dar aceasta înseamnă că treceţi şi pe uliţa noastra când mergeţi spre Verguleasa. Noi locuim pe strada Mihai Bravu, aflată în drumul dumneavoastră. Dacă vă face plăcere, ne puteţi face o vizită. Nu a fost nevoie să i se spună de două ori. Duminica urmatoare, tânărul Haret se afla deja în casa „pităresei“ Ecaterina. Aşa află „hotarnicul“ matematician că dumneaei era văduva pitarului Ghiţă Popescu din Lipia Buzăului, boier straşnic, cu mare trecere la oameni si autorităţi, dar pe care, din păcate, Dumnezeu îl chemase la el în anul 1878. Ea, pităreasa, mama a noua fete, a trebuit să se mute în oraş pentru a da o educaţie aleasă tinerelor sale vlăstare. E adevărat că cinci, din cele nouă, erau deja la casele lor. Cea mare, Eugenia, se căsătorise cu Nae Iorgulescu, cea de-a doua, Elena, cu Grigore C. Monteoru, ginere de mare ispravă si priceput în afaceri. Smaranda, Maria şi

172 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Paulina erau si ele căsătorite tot cu oameni destoinici. Acum era rândul Anei să-şi aştepte sorocul. Poate o vrea Dumnezeu şi cu ea, că tare-i bună şi ascultătoare. Celelalte trei, Elisa, Irina şi Caterina, sunt încă mici. Poate s-o milostivi Domnul şi de ele...că, fără voia lui nimic nu e posibil pe lume, mai zise pităreasa, facându-şi cu smerenie semnul crucii. – Dar ce vârsta are domnişoara Ana? întrebă tânarul profesor, a cărui voce trăda o emoţie greu de stăpânit. – Va împlini în curând 17 ani, răspunse pităreasa, simţind tremurul din glasul bărbatului cu chipul grav şi gestul cumpătat. Peste câteva luni, coana Zoe, cumnata fostului ajutor de primar, merse în peţit, cerând mâna domnişoarei Ana Popescu pentru domnul profesor Spiru Haret! Nunta, nunta boierească, avu loc la 22 ianuarie 1883 la Buzău, pe str. Serdarul Sărăţeanu, în casele lui Grigore C. Monteoru. Actul de căsătorie cu nr. 22/1883, întocmit de ofiţerul Stării Civile din Buzău, precizează urmatoarele referitoare la cel care va deveni „omul şcoalei“, marele reformator al învăţământului românesc. Numele de botez: Spiridon Data naşterii: 15 februarie 1851 Locul naşterii: Iaşi Părinţii săi: Constantin şi Smaranda Haret, de naţionalitate româna şi religie ortodoxă - decedaţi Profesiune: profesor Domiciliul: Bucureşti. Despre zestrea doamnei Ana

Renasterea , Buzoianã

Haret, este menţionata suma de 125.577,15 lei, în imobile şi numerar cu act dotal. În afara celor doi soţi, actul de căsătorie mai este semnat de Ecaterina Gh. Popescu, mama doamnei Haret, Sandu Dudescu, unchiul lui Haret, domiciliat în Iaşi, Nicolae Ştefanov, Bucureşti, Nae Iorgulescu, ginerele cel mare al „Pitarului“, şi Tudorică Leu, din Buzău. Naşii tinerilor căsătoriţi au fost Grigore C. Monteoru şi soţia sa, Elena, al doilea ginere cu a două fiică a „Pitarului“. De altfel, Dumnezeu a vrut ca, în anul 1898, dr. C. Angelescu, al doilea mare „om al şcolii“ din ţara noastră, să se căsătoreasca tot cu o buzoiancă. Este vorba de Virginia Monteoru, una dintre fiicele lui Grigore C. Monteoru şi a Elenei, fiica pitarului Ghişa din Lipia Buzăului. Întâlnire binecuvântată de Dumnezeu pentru neamul nostru şi şcoala românească. Astăzi, când treceţi pe str. Gheorghe Manu (fosta Lemnea) din Bucureşti, la nr. 7, să vă opriţi o clipă paşii şi să vă imaginaţi marea durere ce cuprinse lumea şcoalei când, în decembrie 1912, Dumnezeu i-a răpit Anei pe bunul ei Spiridon! Când paşii vă poartă prin Cimitirul „Bellu“, depuneţi o floare şi pe mormântul celor doi îndrăgostiţi, Ana şi Spiru Haret, nedespărţiţi în viaţă, nedespărţiţi în moarte. Fie-le somnul netulburat, aşa cum le-a fost şi iubirea. 

********************************

173

SURPRIZA  Valentin COJOCARU

andu este, ceea ce se spune, un băiat bun. Bun la toate. Chiar se şi laudă uneori că lui rar îi intră meseriaş în curte. Azi, de exemplu, vrea să repare un dulap rămas moştenire de la bunica lui. Era o piesă veche dinainte de război cu ceva înflorituri care-i plăceau foarte mult. S-a tot gândit în ultimele săptămâni cum să-l abordeze în aşa fel, ca fără să-i ştirbească din aerul de lucru vechi, să-l consolideze. Şi-a adus de la fabrică o daltă specială de lemn, cuişoare, holzşuruburi, scândurele, ciocan, patent, pe care meticulos şi le-a rânduit la îndemână pe cimentul aleii ce porneşte din porta grădinii, trece prin faţa bucătăriei şi a casei pe sub bolta de vie şi se termină la poartă. Azi e sâmbătă şi de obicei făcea o miuţă pe uliţa din spatele casei cu tovarăşii lui de navetă şi de muncă de pe platforma industrială a oraşului reşedinţă de judeţ. Parcă nu ar fi fost destul de obosiţi, dar mai beau şi ei o bere sau un litru de vin. Ei erau deja acolo, vocile lor auzindu-se prin frunzişul vişinilor din grădiniţa din faţa casei. Când a venit să mai ia o sticlă cu

S

apă de la bazinul din curte, vărul său Titi la grăbit ca să aibă şi el timp să dea de două-trei ori cu piciorul în minge, dar nu la putut urni de la munca lui. Într-un timp l-a strigat Lia să meargă să dea drumul la poartă că trebuia să vină capra de la stână. Ei aveau o fetiţă în clasa a VII-a, care era într-o tabăra de pionieri, aşa că misiunea cu primirea şi legatul caprei era acum a lui. S-a ridicat, şi-a pus mâinile în şale, s-a îndoit spre spate ca să se mai dezmorţească puţin, a făcut doi-trei paşi înapoi şi s-a uitat la dulap, după care, mulţumit, s-a dus şi a dat drumul la poartă. Dinspre uliţă nu se mai auzeau glasurile fotbaliatorilor, cum îşi spuneau ei. Curios, s-a întins puţin peste gard şi i-a văzut stând pe marginea şanţului discutând între ei aproape în şoaptă. S-a întors şi şi-a continuat munca. Peste un sfert de oră dinspre şosea s-a auzit clopoţelul de la gâtul ţapului din fruntea turmei. În curte a intrat o capră complet neagră, la care Sandu a strigat să iasă afară, aruncând şi o bucată de scândură spre ea. Capra a ieşit speriată, dar a revenit după un timp. Nervos de data asta Sandu s-a ridicat şi s-a luat după ea s-o alunge, dar să şi vadă ce-i cu capra lui care nu mai venea. Ieşit în drum s-a uitat în susul şi în josul drumului contrariat fiind că din cârd nu a rămas decât capra aia neagră, care nu era a lui. Băieţii, întinşi pe marginea şanţului, comentau

174 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

rezultatele din ultima etapă la fotbal. – Mă, voi nu aţi văzut unde a intrat capra mea? – Care, nea Sandu, aia cu pata albă pe spate? l-a întrebat un puştan de vreo 17 ani. – Da, mă Gheorghiţă, unde s-o fi dus, că n-am timp acum să umblu după ea. – Mai caut-o măi vere, l-a îndemnat şi Titi. Între timp capra neagră a terminat de ronţăit un smoc de iarbă din şanţ şi a căutat să intre iar în curte. Sandu a aruncat cu o piatră după ea. Când s-a întors cu spatele i-a auzit chicotind pe cei de pe marginea şanţului şi atunci şi-a dat seama că ceva nu e în regulă. – Mă urâţilor, ce-aţi făcut cu capra mea. – Sandule, vezi că asta e capra ta. Ce nu o mai recunoşti? – Mă faci prost acum. Nu vezi că nu-i bălţată? Pentru că altcineva nu îndrăznea, Titi s-a ridicat, a rupt câteva frunze de vişin şi s-a dus spre capră. A frecat-o de câteva ori pe spate lăsând să se vadă un smoc de păr alb. În momentul acela toţi au izbucnit în râs, unul cerându-i chiar să-i cinstească că i-au găsit capra. – Mari nebuni. Ce făceam dacămi schilodeam capra? Uite că la asta nu s-au gândit. Era  doar capra vecinului!

Renasterea , Buzoianã

Gheo şi Micu  Nicolae TUDOR – Ce ai? îl întreb pe Micu. – Da’ ce n-am!? (Scoate din buzunarul cămăşii un ardei verdenegru) Ia-l, să vezi ce zice? Nu mi să stă singur. Pă zădufu ăsta mai mişc airu. Fac cu mini ce vreau, doar ie libertati, nu? Mă odihnesc acia oleacî şi-un pic, şi-aştept şi ploaia. Era vorba să plouî şi nu mai plouî. Ce batjocurî să faci di mini! Pământu nu mai primeşti sapa. E un an cu aşa buruianî nenorocitî, nu poţi s-o scoţi din pământ di ce tari ie! Am nişti roşii, da’ cred că nu mai înviazî. Le-am plantat mai… răsfăţati şi leam dat şi cu toati… documentili! Asearî să făcusi miezu nopţii pă câmp şi pă Toma, vecinu meu, îl apucasi… vrednicia! Toma atunci! „Mă, strângi sculili şi haidi! Nu ţi-a ajuns?“ După iel, am fi venit acasî în… praşilî! Agricultura e dobitocie curatî... Pe terasă Gheo-şi udă batista prin tamponarea frunţii şi-o întinde tacticos peste pălăria sa veche de paie. Stă singur sub mijlocul umbrelei, cu capul între umeri, într-o poziţie de fericire. Se uită mereu spre cer. Eu privesc grămada lui de chiştoace şi cum scoate fum pe nări într-o concentrare profundă: „Când te loveşti la un deşti, zici: „Uf, mamî!“ Şi pă urmî: „Doamni!“ Nu mi-e fricî di Dumnezeu. El e şi cu ăla, şi cu mini. Cu toatî lumea. Şi… cari

********************************

175

ie prost, ie prost! Dinaintea Lui n-ai und’ să te mai duci!“ La câteva case un bărbat de vârsta mea a fost doborât de arşiţă şi e durere mare, îndeosebi pentru mama ce-şi îngroapă fiul. De trei zile îl strigă şi el încă nu a răspuns. – E zece şi niţel – se frământă Micu –, ar trebui să vină popa… Am ajuns să nu mai sufăr florili. Am casa plinî cu flori. Am unili cu frunza aşa di mari. Şi mai mă duc şi io colu, colu… „Hâu, frunza, de-abia s-a prins şi-ai rupt-o tu. Di cand o aştept!“ „Fă, pi dacî s-a agăţat di mini? Ia-li draculi din calea mea, că am şi io drumurli meli şi… mai mă clatin şi io!“ C-o am di la mama şi vreau s-apuc s-o văz înfloritî. A pus flori şi pă stradî, când să uitî, cicî să vazî frumos! Pă de o parti, Anicuţa mea, ari un cuvânt cumsecadi, pă di alta, nu! E… viespoasî! Măi, ş-avea un spic di păr ondulat… Şi-aşa-i făcea cu mâna! E femee muncitoare, dacî n-a călcat la pământ… Acu nici doi scuipaţi nu dai pă ia. Toatî ziua să vaitâ, e văicăriţî! Da-mi vin şi mie dracii c-am găsit-o… greşitî! Nu poci să uit diloc, ci-oi avea? Românu-i făcut din tatî hoţ şi mamî curvî, ducim un blestem genetic. Ştiu şi ce-i aceea dragusti, da’, de-acuma, gata, cu dragustea las di dorit. I-am zis di lanceput: „Fă, nu te iubesc! Ce, noi sîntem Romeo şi Giulieta? Nu-ţi tolerez nimic, da’ să ştii că nu te omor. Să-ţi scoţi singură chiloţii!“ Puterea-i numa la mini, da’ cât o să mai trăiesc? Mai am doi şi fac şai. Asta-i viaţa, te duci eanainti, înapoi nu mai ai cum! Imi pari rău că nu sînt stăpân pă casî, stau ca cioara pă cracî. Să-ţi spui adevăru’: băutura mai mă ţini şi pă mini. Dă-mi un

pahar cu... curaj, vreau să petrec mortu pânî la bisericî! Dac-apari Anicuţa şi ceri ceva, să n-o treci la mini, trece-o la separeu. Că i-am zis: „Am o seti nebuneascî, dă-mi să iau o litroaşcî, s-o sting!“ Şi-am… luguduit-o, ce, crezi căţi dă femia repidi banii? Şi digeaba! Îmi ardi gura di-un pahar şi nu-mi dă. – M-a somat să nu vă mai dau pe datorie. – Da? Face cu pricea?! Azi mam certat cu ea din cauza unui viţel. Ca fatat vaca. Ce-a mai păzit-o! Că fată, că fată! Marţi, când ne-am întors di la grădinî, viţelu să zbenguia pân curti. Bâşt! L-a aruncat afarî, nici nu s-a sinchisit. E alb cu negru, zici că-i pozî. I-a pus numili Ciprian, c-a mai avut unu tot floriu şi Ciprian îl chema. „Nu vezi ce periculos ie? Puni-i Pardalian!“ Şi, uitiaşa, mă fierbi di-o viaţî. Dacî femia nu-i di acord cu tini, e-n greu’ vieţii, nimica nu realizezi… Dă-mi douî ţigări. – De care? – Di-alea mai păcătoasi. Gheo fumeazî di-alea buni, cu filtru… Pollmoace! – În Dumnezeu credeţi? – Cred, da’ nu vezi că nici El nu faci nimica? Ioti-l! Gheo a işit pă stradî şi-a luat şi paharu, şi stă cu el pă bordurî... Nu a căutat umbrî, a fugit di gura mea. „Vino înapoi, mă!“ A fugit ca di tămaie. „Dar, ce, tu n-ai vorba să vorbeşti? Di câti ori să ai puteri să ţii cuvântu’ în gurî?“ – Lasă-mă-n liniştea mea, sănghit şi io gălbenuşu! Mă-nconjori prea mult cu vorbili... – Săracu Gheo, când am vinit aici-şa, mi-a zis: „Micule (aşa-mi zici di când eram mic), ai soţie, bine că-ţi trăieşte!“ Ce hăisit e, zici c-a lucrat douî zili cu Toma! (…) Am fost la fi-miu-n America. E babisiter, adicî vedi di-o

176 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

babî. În Canada ziua treci altfel, aci zici că stă pă loc. Era acolu o cantinî şi iera cinci dolari burta di mâncari (e mic dolaru canadian…) Am stat io oleacî şi m-am uitat. Nişti fripturi mari, aranjati. Şi fasoli iera! Halal di viaţa voastrî, aici ie di mini! Le întindeam mâna, că nu ştiam să vorbesc. Măi, şi nu-ţi lua un cent în plus! „C’est beau?“ mă-ntrebau. „Se bo!“ Ziceam şi io ca iei. „Ca va ?“ „Sa… va f-t muma-n c-r!“ gata, le încheiam citatu. Era unu negru şi mari cu ditamai polonicu. Şi dădea să-mi punî oleacî. „Mă, puni, mă, ca lumea!“ Şi-a-nceput să mă boscoro-deascî-n limba lui, probabil zicea că di ce mănânc aşa di mult? Am luat şi două suti di bitter, am arătat cu degitu. Scria ieftin. Când a văzut negru-ăla paharu plin, a belit nişti ochi la mini!… Mi-a dat fi-miu un telefon tari di tot. Şi mi-a spus: „Ai grijî, poati-l scapi şi p-ăsta-n oala cu ciorbî! „ Lui Gheo i-a venit un gând nou, aşa, din chiar doamne: „Oaminii greşesc comportându-se cu Dumnezeu, ca şi cum ar fi un nenorocit di şef di ţarî. Au imaginat o ierahie a puterii şi au făcut reguli pentru supuşi…“ Iat-o pe Baba Leana. Şi la nuntă, şi la-nmormantare, ea-i ! Face mâncarea, organizează, tămâie, duce apa… Ea ştie tot, e ceas. „Ah, mi se plânge, ah, ce-mi vine să mor când văd proşti!“ Merge-n baston şi nu-i exclus să primeşti o vargă dacă nu respecţi datina : unde trebuie să stea mortu, popa, la ce oră, minut şi secundă se pune orezul la fiert - să fie fript când se pune în farfurie... Şi asta depinde de cât de repede face popa slujba, de câte opriri sunt, câţi morţi sunt sau cât de repede merge cel cu steagul… Data tre-

Renasterea , Buzoianã

cută popa a făcut scandal: „Tu… primu! a strigat. Dă steagu altuia mai zvoltos, eşti prea… caricatură!“ – S-audi c-o să trebuiascî autorizaţie pentru marşul mortuar şi n-o să mai avem voie să oprim mortu în intersecţii că să blocheazî circulaţia! – Sunt în stare, după câte legi strâmbe-au dat… îi răspund lui Micu. – Nu strâmbe, ci-ncovoiati rău! Gata, a vinit popa. Plec. Săptămâna trecutî am plimbat-o pă mama ce-am plimbat-o, şi i-am zis s-o mai plimbăm. Şi na vrut. M-a chemat în altar di-am semnat pă caietu lui. In altar îl ţini! Nu i-a convenit cât i-am dat, cicî să mai aduc. (…) Nea Nicule, te-ajut din umbrî, să ştii. Undi–o să calci, acolu o să calc şi io. Ah, tinereţe, ai plecat di lângă mini ca o hoaţî… Micu intră în mulţimea îndoliată. Pe la porţi apar oamenii şi-l salută pe cel ce nu mai e. Gheo a devenit stană de piatră. Gândul acela l-a făcut să se concentreze într-un dialog cu divinitatea. Şi a rămas uimit că nu l-a oprit nici un gardian la vreo uşă, că nu l-a întrebat nimeni ce vrea ori să-l trimită acasă că Dumnezeu nu există… A ţinut-o numa drept. L-a rugat să facă ceva cu arşiţa asta, că moare porumbu pă câmp, i s-a răsucit frunza… Şi oaminii… oaminii mor prea repidi! Acum vrea să-L roage să-l lase lângă… măr. Nu ştie prea clar de ce, i-a venit dintr-odată. Aduce el un pietroi, că pietre sunt peste tot. Dar… ar vrea să-l lase să vină şi cu… paharul acesta, măcar pă jumati.! Să-I… zică, să nu-I zică…?! 

********************************

177

PARATRĂSNETUL  Gheorghe ONCIOIU

ărintele adunase banii necesari învelirii bisericii cu tablă. Bani mulţi, mai ales pentru unele suflete amărâte ale parohiei, în special pentru unele bătrâne, care dacă aveau câţiva lei pe care îi înnodau cu două-trei noduri în batistă, cum apucaseră ele de la părinţi sau de la bunici şi din care îţi făceau rarele şi micile cumpărături, de cele mai multe ori acestea constând în câteva lumânări pe care le aprindeau fie în biserică, la slujbă, fie în cimitir, la căpătâiul morţilor. Iar când s-a executat lucrarea, părintele, ca să închidă gura cârcotaşilor, gospodărise în aşa fel banii încât îşi permisese să monteze şi un paratrăsnet deasupra Sfântului locaş, pentru ca acesta să fie apărat de furiile naturii. În ultimul timp, vremea devenise destul de capricioasă, cu furtuni tot mai dese şi mai puternice şi cu tunete şi fulgere din ce în ce mai mari. Aşa că părintele pusese răul înainte. În duminica de după încheierea lucrărilor, biserica gemea de credincioşi, cărora preotul le aducea elogii pentru înţelegerea pe care o manifestaseră faţă de de Casa Domnului, dezvăluindu-le, în premieră, şi taina paratrăsnetului. Baba Ileana, care dădea un pic mai rar pe la biserică, fiind destul de bătrână şi deplasându-se mai greu, ba pe deasupra fiind şi puţin cam surdă şi care în ziua aceea venise cu totul şi cu totul în mod special, întrucât vruse să vadă ea cu ochii ei cum cheltuise părintele

P

banii enoriaşilor, la care contribuise şi ea, ce-i drept, cu puţini, dar erau banii ei, nu prea înţelesese ce şi cum e cu trăsnăile alea din vârful bisericii. Nu de alta, da’ auzise ea că popa n-ar fi taman curat. C-ar umbla cu strâmbe. Că cică nu de mult dispăruse din altar Sfânta Evanghelie, cea cu coperte de argint. Cine o furase? A venit procuratura şi-a făcut anchetă… Şi?... Păi, cică în altar nu s-au găsit decât amprentele popii. După ce a încheiat slujba şi predica urmată de anunţ şi de mulţumiri, părintele a scos-o afară pe baba Ileana ca să-i explice. Iar ca s-o facă să înţeleagă mai bine, a metaforizat lucrurile spunându-i că dacă Satan, întruchipat într-un fulger, ar avea necuviinţa să se abată asupra bisericii, apoi el ar fi atras de una din spăngile alea din vârful turlelor, s-ar înfige în ea, ar muri şi mort ar rămâne acolo pe vecie. – Eh, a conchis părintele, spăngile alea alcătuise paratrăsnetul. Baba Ileana, căreia îi rămăsese întipărită în minte imaginea lui Scaraoţchi năpustindu-se vijelios înspre biserică, indignată de obrăznicia lui fără margini de a o spurca fie şi numai prin atingere, şi-a ridicat încruntat ochii către cer, fixând paratrăsnetul. Şi aşteptând parcă să-l vadă pe Ucigă-l toaca înfipt într-una din spăngi şi-a făcut trei cruci şi a zis: – Ptiu, trăsni-l-ar!

178 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Un umorist la înălţime – CONSTANTIN DENEŞ GOOD DAY ! ână nu de mult, amicii de la noi se despărţeau ori se revedeau, după caz, cu câte un „Noroc, frate!”, „Pa, Virgile!”, Te salut, Costele!”, „Ciao, Minuţa!”, „Baftă, Nuţi!”, „Servus, Ady!”, „Să fii iubit, Nelule!”, „Ce naiba mai faci, Aurele?!”, „Gelule, nu te-am mai văzut de-un an!”, „Te-am pupat, banditule!”, „Sandule, te credeam mort!”, fantezia şi inspiraţia spontanee fiind inepuizabile, stârnind ele bucuria revederii, regretul despărţirii sau chiar invers, ca în prezent, fie că intri ori ieşi pe uşa unei instituţii străjuite de câte un paznic obez în tunică de general, fie că ieşi sau intri la cumpărături în roni, valută, card ori pe caiet dictando, fie că te cârâi cu o precupeaţă pe un kil de roşii mănate, fie că-ţi iei bilet la meci, la gară, la băi, la operă, fie că intri la dentist şi ieşi cu maxilarele tot pline de stafilococi, să te foloseşti de acelaşi salut rece şi globalizat…. „O zi bună!“, nu două zile, nu trei zile, nu mai multe zile, ci numai una, în rest, Dumnezeu cu mila, ceea ce denotă vizibil cât de rău am ajuns, după părerea mea, în materie de bineţe, cel puţin, renunţând a mai comenta alte

P

Renasterea , Buzoianã

impasuri naţionale, de care, tot după părerea mea, nu ducem lipsă, dar să revenim la saluturile noastre, spunând că românul neglobalizat şi-ar dori toate zilele identic de bune, fie ele lucrătoare, sărbătoreşti sau de acelea tip week-end, adică de sfârşit de săptămână cum ar veni în graiul nostru letopiseţic, iertată să-mi fie forţarea lexicală, eu chiar în recentul week-end trăind o dezlegare aproximativă a misterului respectivului salut, vizionând, la televizorul color, un film american doldora de scene violente, ca la final să aud un pistolar feroce împuşcând alt pistolar feroce, nu numai cu sânge rece, dar şi cu dezarmanta urare… „Good day!”, nuanţată ca pentru Oscar, lăsându-mă cu o banală perplexitate de cinefil,

********************************

179

adică, fratele meu, dacă americanii nu-şi permit mai mult de o zi, ca optimism, românii ar trebui să reanalizeze speţa, netrecând de un „Half good day!”, „O juma de zi bună!”.

Şi berile se duc, nu-i aşa? -am împrietenit binişor în barul acesta cu aer condiţionat, încă, hăt!, de aseară, când am intrat cu doi amici, a mai picat unul, apo unul a şters-o precipitat, monitorizat de oră şi stress de rezonanţe conjugale, în fine, toţi patru…., ba nu toţi patru, scuze!, toţi…, mă rog, toţi câţi ne-am perindat vreme de peste şase ceasauri, am onorat masa cu câte (cel puţin!) un rând, una peste alta prestaţia fluidă curgând super de plăcut, pantagruelic, iar clipele trecând insensibile, ca între bărbaţi din ce în ce mai greu de alimentat cu luciditate, punctul culminant al deznodământului nocturn, dacă mă pot exprima astfel, consumându-se într-o fulgerare dramatică de regret, prin aceea că m-am pomenit singur singular în parcul de distracţii, terasa inclusiv, ceea ce m-a încurajat, melalcoolic, pardon! melancolic vorbind, să o convoc telefonic pe Letiţia, iniţial ea negrăbindu-se a răspunde, fiind, presupun, pe budă, după cum se exprimă fără perdea, la emisiunea INTERZIS, un VIP feminin consacrat la lejerităţi vestimentare şi de limbaj, drept consecinţă tulbure, i-am plasat Letiţiei invi-

M

taţia pe robot, acesta descărcându-se cu fidelitate, întrucât la fix patru dimineaţa s-a arătat, ca un fior angelic, extrăgându-mă dintre halbele golite şi repezindu-se, cu ine la braţ şi cu nota de plată neachitată în poşetă, până pe întâia bancă din Crâng, să inhalez aer primenit, parcul tocmai începând să lanseze încă o dimineaţă sută la sută buzoiană, mustind de ozon citadin, eu absorbindu-l cu lăcomia redusului de simţiri, ea cuibărindu-se pe umărul meu greu încercat de ridicături ca dintr-o fântână plină cu hamei lichid, scumpica de Letiţia plonjând într-un nănic silvestru, până când orologiu din Palatul municipal răspândea prin toate cartierele urarea sinulesciană „Duminică plăcută, dragi băutori de credit!”…., era, pare-mi-se, ora şase a.m.

Happy-end mioritic Mai am, din viaţa asta, Să zburd câteva zile Şi-n timp ce iau, în carne, Să zic, vreo două kile, Priveşte către mine ciobanul, Şi-un cuţit Îi iese de sub brâul Din piele aurit Cu bumbi lucioşi, de fală, Când turma cea domoală Un haos primenit Acoperă-n mişcare, Cu miei de sacrificiu Iar eu, suav menit Serbărilor pascale, Sunt viul făr-de viciu, Alături de-un cârlan Dedat firesc la rele,

180 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

O foaie dură De clivaj Şi-un pix.

Cu oile rebele Drapate în scaieţi. E-o lipsă de profeţi, De nu ştim care-i mielul Sortit s-ajungă drob, Dar se-mplineşte jertfa Spre-amiază, bob cu bob, Mă-ntind sătul la umbră Şi în triumf mă-nec: La naiba cu teroarea, Voi deveni berbec!

La Titilău

Bizarerie Eu mi-s un tânăr furios Şi imposibil de sedus, Filozofez în rit hindus, Spălându-mă de sus în jos, Pleiada noastră n-a apus, Ce vi se pare curios? Eu mi-s un tânăr furios Şi imposibil de sedus.

Parcurg miresme, Frunzele-s pe-aproape; În jurul sacru, Târg valah de ape Iar crugul dă, În jumătăţi, O zi; E-o luptă Între clar şi întuneric Şi nicio rază Nu s-ar converti În risipită boare De penumbră, Dar asta-i calea Dreptei veşnicii, Să facă bătrâneţe Din pruncie, Un vin tăios Din fructele de vie, Din însorit Cădere de furtună, Din vara-n treacăt Ora cea mai bună Torentului setos De frenezie…., Vă depărtaţi, Sătui de poezie, Eu rămânând La restul meu prolix:

Renasterea , Buzoianã

Declară unii, prea ritos, Cum c-aş avea un şic în plus De m-aş spăla de jos în sus, Dar mi se pare caraghios, Eu mi-s un tânăr furios.

Mărturisire În dimineaţa astaaaa…., chiar mă constat minor, Din creştet, poezia se lasă pe picior Şi intră în străfunduri, direct, căci sunt desculţ, Iar muza, ofuscată, mă-ndeamnă să renunţ Măcar pentru o viaţă, la lirica precară, Plecând nemângâiată spre altă călimară Mai densă, mai absconsă, umplută cu absint; O las să mă ignore, decât în van s-o mint… Rămâneţi toţi cu bine, voi cugete alese, Purtate-n lumea clipei de varii interese, Sfârşindu-mi pledoaria cu-ndemnul cel mai frust; Vă-ntoarceţi demni la clasici, rămân ce-am fost, îngust.

********************************

181

 Marin IFRIM

Istor liter ii are

Constantin FIERARU

Fulgul Antonia-Elena N. MOŞOG (Şc. nr. 12 – Buzău, clasa a III-a)

Un copil de dimineaţă, Lunecând uşor pe gheaţă, Prinde-n zbor un fulguşor Şi îl ţine-n pumnişor. Fulgule, nu ai văzut, Că din cer tu ai căzut? Acum stai în palma mea, Parcă eşti o mică stea! Zice fulgul zâmbitor: – Norii m-au trimis în zbor Şi au să trimită ei În zbor şi pe fraţii mei. Vor veni cu toţi grămadă Şi vor cerne iar zăpadă Să se-aştearnă-n toată ţara Să vă daţi cu sănioara.

ste născut în comuna Bălăceanu, judeţul Buzău. A absolvit Liceul „Mihai Eminescu”, fiind coleg de clasă cu Denisa Comănescu şi Emil Niculescu. A practicat diverse meserii. Prin anii 1980 am insistat la regretatul avocat şi mai apoi deputat Alexandru Dumitrescu, fost director al Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău, să-i găsească o slujbă. L-a angajat recepţioner la Hotelul „Pietroasa” unde nu a stat decât vreo săptămână şi a întins-o pentru că i-ar fi creat probleme un lucrător de la Securitate. Un timp a lucrat ca morar. Vorba lui Nistor Tănăsescu: „Poetul Fieraru e morar”. Apoi a lucrat pe diferite şantiere ca salahor, prin Bucureşti sau aiurea. A publicat o carte de versuri. Categoric, este unul din cei mai rafinaţi poeţi pe care i-a dat vreodată Buzăul. În prezent, Emil Niculescu şi Viorel Frîncu îi pregătesc încă o carte pentru tipar. Dacă ar fi după el… E un ins cult, foarte citit. A avut acces la cărţi deosebite, o vreme a fost client statornic al Cinematecii din Bucureşti, de unde mai „julea” câte un caiet cine-

E

182 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

matografic, aşa, ca pentru colecţionari. În prezent, o duce mai rău ca niciodată. N-are nici muncă, nimic. L-am cunoscut târziu, deşi eram născuţi în aceeaşi localitate. De la el am primit zeci de cărţi de excepţie, pot spune cu mâna pe inimă că şi cu ajutorul său mi-am format anumite gusturi estetice. E ruşinos pentru societatea actuală că asemenea oameni duc o viaţă de iad, nu au nici după ce bea apă. Poezia lui Constantin Fieraru onorează literatura buzoiană, e performantă oriunde în lume De ce n-o fi existând pe pământul acesta trist şi o Olimpiadă a scriitorilor? Devorator de reviste literare şi de cărţi, Constantin Fieraru îşi târăşte „anonimatul” cu demnitate, refuză să cerşească. În plus, absolut toţi optzeciştii buzoieni îl iubesc şi îi preţuiesc scrisul. Fireşte, asta nu-i ţine loc de foame şi nici de cald. În prezent, Constantin Fieraru vieţuieşte prin Rm.Sărat. A fost ajutat, cât de cât, de editorul Constantin Marafet. În urmă cu aproape doi ani, domnul primar Constantin Ghinioiu ne-a promis, la rugămintea profesorului Gabriel Baciu, că îi va găsi un loc de muncă. Nu s-a întâmplat nimic. Între timp, poetul îşi continuă agonia existenţială. Un miliardar al cuvintelor, într-o ţară în care valoarea este prima care şomează. Constantin Fieraru este autorul unor versuri pe cale să intre în folclorul naţional: „Stau degeaba, stau degeaba/Căra-mi-aş moartea cu roaba”. Notă: A publicat şi al doilea volum de versuri, are şi slujbă. Foarte bine!

Renasterea , Buzoianã

Milea PREDA (postume) Vânător Nu pot uita o scenă-n care Râvnind un cerb pentru trofeu Încrâncenarea arzătoare Trosnea ca focu-n pieptul meu! De-odată dintr-un pâlc de pini Ţâşni imaginea nebună Un cerb superb cu ochi senini, Sculptaţi parcă-n argint de lună! La ochi pun iute carabina Însă de-odată mă opresc Şi nu-nţeleg care-i pricina De nu-mi mai vine să ochesc?!

Cina Boii iau în coarne înserarea Rumegând amurgul jucăuş Mai măsoară înc-o dată zarea Ca pe ţărmul mării un pescăruş. Aţipesc, întoarse de pe plaiuri Vrăbiile-n şură una după alta Un concert de harfe şi de naiuri Seară după seară cântă balta. Mama, în bucătăria scundă Face ţărăneasca mămăligă Pune-n ea iubirea ei profundă Şi la masă pe copii îi strigă. Eu consum iubirea ei de mamă Şi-i simt gustul până în adânc. Tot aud la masă cum ne cheamă Şi candoarea ei o mai mănânc.

********************************

183

LA 60 DE ANI

Poeme de Aurelian MAREŞ

CÎND TRECE PE BULEVARD N-are bijuuri, n-are boarfe de lux Îi stă bine şi cu-n prosop petrecut după coapse Se scoală în fiecare dimineaţă devreme Fiindcă şeful îi taie din ore dacă întîrzie. Are o retribuţie sub cea medie, colegi invidioşi Şi mănîncă numai legume Să nu se îngraşe. E împrumutată la ce-a-re Şi îi plac filmele de groază grozav.

Cînd am ieşit de la starea civilă mi-a spus răspicat: – Dacă vrei copii n-ai decît să ţi-i faci. Voi, bărbaţii, prea aşteptaţi totul de la noi! Şi cu toate acestea vă spun Cînd trece pe bulevard Castanii înfloresc. CHESTIA ASTA E vinovată de toate iubirile Care mai există pe

184 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Planeta noastră obosită De atîta albastru. Băieţi, vă are pe toţi La degetul mic Al cărui buric Arată ca un ochi de muscă Format din creştetele voastre. A pozat goală pentru statuia libertăţii În timp ce juraţii năduşesc în robe Bîiguind citate din codurile civile. La urmă s-a îmbrăcat într-un ocean ecosez, Cu mîneci largi şi-un cordon de uscat Pe care eu păşeam ca pe bîrnă. Atunci era să cad în hohotele voastre satisfăcute. M-am dezechilibrat un pic. Atîta tot. Dar la un poet face bine chestia asta.

MI-AM DORIT

PIETON Miliţienii opresc circulaţia Cînd trece ea, aerodinamica. Formele ei prăbuşesc emoţii peste oraş. Eu profit, traversez autostrada Prin loc nemarcat. Peste drum este eternitatea, băieţi.

PARALELIPIPED Draga mea, vă spun, draga mea Are picioare grozave, băieţi: Un iamb şi-un troheu. E femeia perfectă, etalonul. 37 – 22 – 35 Imaginaţi-vă un paralelipiped cu Dimensiunile sînilor ei pe lungime, Ale mijlocului ei pe lăţime, Ale şoldurilor pe înălţime.

Mi-am dorit o femeie treişapte, doăjdoi, treişcinci Şi o pană la pălărie. O puşcă mi-am dorit. Goală-puşcă adică, băieţi, mă-nţelegeţi.

Ce ziceţi? Ar fi o besactea încăpătoare Pentru iubirile voastre trădate?

Am avut un noroc absurd M-am născut fără baftă şi n-am ce să zic Viaţa mi-a oferit de toate. Ocazii peste ocazii, zâmbete, lacrimi, Un loc la coada eternităţii.

Sunt sigur, cu ea V-aţi înşela cu toţii nevestele. Are gât lung, ochi de pisică, Arămii coapse. Se mişcă într-un fel cum nu se poate, băieţi. Din cauza ei anotimpurile Se perindă Este disproporţia de aur A dragostei.

Sunt, cum se spune, la mîna voastră Sunt degetul arătător.

Renasterea , Buzoianã

CAUZE

********************************

185

Clasicul UMITRU PRICOP arţi, 31 iulie 2007, în Vrancea a avut loc cel mai grav cutremur literar: a intrat în pământ, între plăcile tectonice ale singurului loc din ţară de unde ne vine din când în când câte o zguduială zdravănă, cutremurătorul poet Dumitru Pricop. Au participat la înmormântare scriitori din Buzău (în primul rând), Bucureşti, Iaşi, Bacău, Galaţi, Ploieşti, Mărăşeşti, Adjud, Tecuci, Focşani etc. Un număr impresionant de scriitori, prieteni şi localnici. Slujbă magnifică asigurată de 11 preoţi. Discursuri hiperemoţionante susţinute de Gheorghe Istrate şi de Puiu Siru, ultimul fiind directorul Culturii din Vrancea. Peste 50 de coroane de flori. De la Buzău, din partea Casei de Cultură a Sindicatelor, Cenaclului „Al. Sahia“, a scriitorilor buzoieni (practic plătită de Editura „Rafet“) şi încă una din partea „prietenilor buzoieni“. Puiu Siru a esenţializat aspectul tragicei dispariţii: „A dispărut cel mai important scriitor vrâncean de la Duiliu Zamfirescu încoace“. Dumnezeu să-l ierte şi să-i odihnească sufletul uriaş, de scriitor clasic autentic! Marin IFRIM

M

186 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Vrancea-i mai săracă

* *

-a secat un râu de munte. Nu i-am cunoscut izvorul şi mare parte din cursul său printre brazi, printre tufişuri, săpându-şi albia în granit sau în nisip. Albia se sfârşeşte brusc la gura unei peşteri în care zilele acestea s-a scurs ultima picătură de apă. Mi-am răcorit doar câteva clipe din viaţă lângă vuietul său şi câteva aproape de susurul său. Râul s-a numit „Dumitru Pricop”. Albia săpată se va numi „Marele Poet Dumitru Pricop“. Valentin COJOCARU

I

*

ort doliul rămas din ultima ţărână a turnului Poetului Dumitru Pricop, rămas în urma sa ca o apă searbădă de salcie din „paharul său însângerat“. Golul său din Vrancea se reverberează pentru mine mai grav, mai dureros în Buzăul Cislăului meu dragul şi împăratul de el, acest împătimit şi trudnic în lumina literei româneşti, Dumitru Pricop = Muntele Patimii. Nicolae GÂLMEANU

P

Amintiri cu poetul * a 16 iunie 2007, la Biblioteca Sindicatelor din Buzău, poetul Dumitru Pricop m-a întrebat dacă am o carte de la domnia sa. Cum nu aveam, mi-a dăruit cu dedicaţie „Scrisori din temniţa libertăţii“, apărută în 2006. Credea în cuvinte ca în acele fiinţe vii ale spiritului său, veşnic călătorindu-le spre Marea Poartă a Întrebărilor şi spera că „în altă parte moartea-şi bate coasa“, dar n-a fost să fie. Ştia că va muri încet, cu fiecare cuvânt rostit în poezie. O spu-sese de altfel sublim: „Trăim puţin – iar viaţa-i o secundă/ de suflet care merită mai mult“. Inima poetului s-a stins. A rămas să ardă veşnic poezia sa nemuritoare. Ne va ajuta Dumnezeu să-i ducem Cuvântul mai departe. Tudor CICU

L

*

*

oborât din legendele munţilor Vrancei, Dumitru Pricop a poposit puţin lângă Milcov, apoi ca o pasăre măiastră s-a înălţat pe o rază de lumină în veşnicia cerurilor unde l-a invitat Dumnezeu să toarne îngerilor în cupe de îndulcit cu metafore. Nicolae POGONARU

C

Lui Dumitru Pricop oetul cu umbrela albă a tot umblat prin mine, prin tine. Mi-a şi scris din „temniţa libertăţii“! O dată m-a întrebat precum Bădia: ce nu-i mai înalt, bradul sau păpădia???

P

Mihai M. MACOVEI

Renasterea , Buzoianã

********************************

187

„Adio,frate!“  Stan BREBENEL uminică, 29 iulie 2007, primesc la o oră nepotrivită un telefon straniu. Scriitorul Marin Ifrim mă anunţă, cu vădită emoţie, că a murit Dumitru Pricop. Şocul produs m-a lăsat fără replică. Cuvintele se opreau în cavitatea bucală. Doamne, de ce mor poeţii încă tineri? Avea numai 64 de ani. Tot acum aflu că s-a stins şi Victor Frunză, departe de ţară, în Danemarca, la numai 72 de ani. Mai aveau zile de trăit şi multe lucruri de făcut în literatură. Destinul a vrut altceva. Cu oamenii mari întotdeauna destinul are alt program. După ce închid telefonul iau din bibliotecă antologia de versuri a lui Dumitru Pricop, primită cu autograf, şi recitesc poemul „Adio, frate“, un poem

D

tulburător care m-a răvăşit de la prima lectură. Întâmplător sau nu, a doua zi se stinge din viaţă şi Patriarul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Teoctist. Lucrarea lui Dumnezeu se defăşoară după rânduieli numai de El ştiute. Dumitru Pricop a fost bolnav şi a suferit în tăcere. Bolnav i-a fost numai trupul. Mintea i-a rămas sănătoasă şi întreagă. Cu numai o lună înainte şi-a prevestit şi presimţit sfârşitul. Aflat la tratament, în staţiunea Covasna, scrie un ultim poem cutremurător pe care îl publicăm alăturat. Dumitru Pricop a urcat „Muntele patimii”, ca pe o Golgota personală. „În căutarea muntelui albastru” a evadat din „temniţa libertăţii” şi a ajuns la Cer după ce a băut „Paharul însângerat” cu prietenii, deşi unii dintre ei i-l umpleau

188 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

cu cucută. Chiar dacă izvoare şi râuri vor seca, lacrimile noastre vor şiroi continuu în amintirea sa. A fost un luptător. S-a luptat cu nedreptăţile şi cu nedrepţii. A fost un generos. Şi-a risipit dragostea de viaţă în dragostea pentru prieteni şi neprieteni. Numai cu el nu a fost îndeajuns de generos. A avut o memorie fantastică. Era în stare să recite ore în şir din Eminescu şi Esenin, piesa de rezistenţă fiind „Doina“ eminesciană. L-a iubit nespus de mult pe Vasile Voiculescu pe care l-a propus spre canonizare bisericii ortodoxe. Avea o voce minunată, iar atunci când recita şi cânta punea mult patos. Poezia lui era fermecătoare şi te cucerea. Harul cu care a fost înzestrat era de natură divină. Cu siguranţă era fiul Mioriţei şi a lui Pan A fost mereu cu zâmbetul pe buze, iar atunci când intra într-o încăpere aceasta se lumina, se înveselea. Era purtător de bunădispoziţie. Poeţii nu sunt oameni bogaţi. Nici Dumitru Pricop nu făcea excepţie. Totuşi, după deces a plecat să-şi ia în primire titlul de proprietate prin care era împroprietărit cu „un ogor de stele”. După două zile are loc înmormântarea sa. Ajuns la catafalc, la capela „Săpunari”, stau minute în şir, nemişcat, privind la sicriul în care era depus Dumitru Pricop, care, deşi era un munte de om, devenise mic. Priveam şi nu-mi venea să cred că tocmai lui i s-a întâmplat una ca asta. În colţul buzii parcă păstra acel surâs misterios cu care ne cucerise. Schimb priviri şi cuvinte

Renasterea , Buzoianã

monosilabice cu poetul Ion Panait – unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, cu poetul Viorel Dinescu, cu Constantin Ghiniţă, cu Puiu Siru – directorul Direcţiei pentru Cultură Vrancea, care s-a ocupat personal de tot ceremonialul de înhumare. La slujba de înmormântare, care a fost oficiată de un sobor de 11 preoţi, remarc prezenţa multor scriitori: Gheorghe Istrate, Dumitru M. Ion, Marin Codreanu (Bucureşti), Nicolae Dorel Trifu (Ploieşti), Viorel Dinescu, Apostol Gurău, Corneliu Antoniu (Galaţi), Dionisie Duma, Ionel Necula (Tecuci), Constantin Ghiniţă (Mărăşeşti), Constantin Marafet, Vasile Ghinea (Rm. Sărat), Ion Panait, Gheorghe Neagu, Ion Culiţă Uşurelu, Florinel Agafiţei, Ştefania Oproescu, Florin Paraschiv, Rodica Şoricău, Virgil Panait, Gheorghe Mocanu, Marin Moscu, Paul Spirescu (Focşani), Nicolae Gâlmeanu, George Lixandru (Cislău), Marin Ifrim, Nicolae Pogonaru, Mihai M. Macovei, Ştefan Dima, George Savu (Buzău). Din Buzău au mai participat prof. Mircea Costache, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor – gazda multor manifestări ce l-a avut ca invitat – şi editorul Marian Rădulescu. Toţi recunosc că a dispărut un mare poet român, o personalitate uriaşă, poate cel mai mare om pe care la dat Vrancea în ultimii 50 de ani. După slujbă cortegiul s-a pus în mişcare, către cimitirul „Nord”, acolo unde îşi va găsi liniştea şi somnul de veci. Observ că zâmbetul inconfund-

********************************

189

abil, din colţul gurii, dispăruse. Nu pot să închei aceste rânduri fără să amintesc, cu mâhnire, absenţa unor râmniceni care au fost nelipsiţi de la toate manifestările organizate în Vrancea, ce l-au exploatat la maximum pe Dumitru Pricop. Pe semne că acum nu le mai este de nici un folos, pentru că, deja, au pus ochii pe alţii. Acum, la despărţire, se cuvine să cităm câteva versuri din poemul Adio, frate!: „Adio, frate! Suntem nişte morţi / atât de vii încât am fi în stare / să le zidim ciolanele în porţi / numerotândule ca-n inventare... // Adio, frate! Totul ia sfârşit / ca-n comedii, ca-n tragedii, can farse / şi numai ei din cerul lor cernit / rămân spre noi cu sufletele-ntoarse // ... // Adio, frate! Suntem totuşi fraţi: / acelaşi chip şi sânge. Pe măsură / părinţii ne-au lăsat de lut legaţi / cu-acelaşi drept la dragoste şi ură.../ E frig la noi în sânge... Dar să ştii / Că-n trup părinţii sunt la fel de vii!“.

* * * mi pare rău că n-am ajuns lângă patul de suferinţă înainte ca poetul să treacă linia orizontului. Confraţii care îl vizitau îmi spuneau că nu începea o discuţie fără a pomeni de numele a doi buni prieteni: Aurel M. Buricea şi Dumitru Istrate Ruşeţeanu. Doamne, ce durere frumoasă: eram şi era prietenul meu fără a ne fi întâlnit vreodată faţă-n faţă. Dumitru Istrate RUŞEŢEANU

Î

* *

*

-a lăsat LINIŞTEA peste Vrancea. Fratele meu de silabă albastră din cerul cu stele sudice a plecat puţin, către zenitul în care în curând vom fi din nou împreună. Constantin MARAFET

S

190 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Te-aştept să vii din tăcere

* * * ând am venit eu în Vrancea (la In memoriam Mitică Pricop Focşani, în 1975, prin căsătoa urcat la cer pe-o scară de fier rie), Dumitru Pricop avea statua cioplit o stea în care să stea ie de poet – ocupa primul loc. Spuneai veşnic va tăcea de e vremea rea Pricop, spuneai poetul cu P mare, „năsse face mister din raze ce pier cut iar nu făcut“. Avea cultul muntelui nativ, i s-a părut normal să fie mereu la uneori plânge inima-mi frânge înălţime. Am stat în umbra gloriei lui, zâmbeşte din pomi chiar fără atomi care m-a ferit de puterea luminii pubărbaţi de protoni în văzduh bonomi blice orbitoare. N-am fost apropiaţi, dar atâta sânge prin toamne strânge sufleteşte am rezonat permanent, blestemul scrisului ne-a ţinut în viaţă – vino Mitică frunza lin pică dacă el a plecat primul, înseamnă că mie stai în nevăzut dezbrăcat de lut îmi va fi călăuză pe lumea cealaltă. iarba a crescut pe spirit tăcut Liviu Ioan STOICIU

C

ieşi din risipă nu-ţi fie frică să bem un pahar peste calendar Dumnezeu cu har te-a făcut stelar Aurel M. BURICEA (31 iulie 2007, ziua nefastă, Poiana Vărbilău)

Parcă mă cunoştea de când lumea... -am întâlnit la manifestările literare de la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, unde ne-am şi împrietenit. Încă de la început m-a tratat ca pe un prieten, de parcă mă cunoştea de când lumea. Cred că a fost cel mai iubit poet din zona Vrancei şi din sudul ţării. M-am întors de la înmormântarea sa cu sentimentul că şi cei buni şi puternici, în cele din urmă, sunt înfrânţi... Ştefan DIMA

L

Renasterea , Buzoianã

O lacrimă cât muntele -ai cum să-l uiţi dacă l-ai cunoscut vreodată, dacă l-ai ascultat mângâind umbra marii lacrimi care a fost. Dumitru Pricop, un fenomen natural, precum plânsul din senin al unui copil. Nu a avut şi nici nu va avea linişte niciodată, nici chiar dincolo de apele Styxului. Mult prea curat faţă de noi ceilalţi şi-a cheltuit energia, talentul şi spaimele în cărţi memorabile. Gestul lui e atât de mirific, încât uneori ai sentimentul că nu eşti altceva decât propria-ţi povară. Dumitru Pricop, un munte de patimi, un suflet cât nemărginirea, o mărturie a jertfei de sine, pentru şi întru poezie. Dumnezeu îl va avea la dreapta Lui, ca pe un sfetnic de taină. Dumitru Ion DINCĂ

N

********************************

191

* * * u cu mult timp în urmă, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău, se decernau premiile celei de-a VII-a ediţie a Concursului literar „Constantin Petcu“, poet dispărut, din păcate, prematur dintre noi. Au fost prezenţi la eveniment, ca de fiecare dată, şi prietenii noştri din Focşani. Printre ei şi DUMITRU PRICOP, poet din stirpea celor hărăziţi de Dumnezeu, prin opera lor, să rămână... nemuritori! Ne-am întreţinut atunci, ca doi vechi prieteni şi „combatanţi“ pe frontul literaturii preţ de câteva ceasuri. Am făcut şi multe fotografii împreună... de unde era să ştim noi doi, atunci, că

N

aceasta va fi ultima noastră întrevedere pământeană? Moartea şi eternitatea miau răpit prietenul şi boemul, poetul care era în stare să-ţi recite o noapte întreagă nu doar din creaţia proprie ci şi din Eminescu, Nichita, Bacovia şi Serghei Esenin. Doamne, dacă ai milă de poeţi, în grădina Raiului Tău fă-i şi prietenului meu Dumitru Pricop loc printre trubadurii slavei tale! Nu-ţi va înşela aşteptările, Doamne! Şi... iartă-i păcatele pământeşti de-a fi proslăvit, uneori, mai mult decât trebuia pe... Bachus! Noi, pământenii, toţi greşim, Doamne, numai Tu eşti fără de păcat. Adio, scump şi bun prieten! Nicolae PENEŞ

192 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Voi mai veni „Voi mai veni din roua căzută pe pleoape/ îndoliaţi copacii mă vor primi-n pridvor...“ a, sunt versurile lui Dumitru Pricop şi nu vreau să vorbesc foarte mult, ci să tac şi să plâng. Ne-am cunoscut la Casa de Cultură a Sindicatelor, la bibliotecă. Când mi-a întins volumul „Muntele patimii“ l-am deschis şi am fost extrem de emoţionată. „Unei principese a poeziei admiraţia unui «munte» prăbuşit în sine ca blestemul unui mir…“ Dumitru Pricop era un „munte“ (de altfel în poezia sa tradiţionalistă muntele este prezent foarte des), dar omul acesta plin de vervă spirituală, de frumuseţe poetică ascundea un tragism existenţial pe care numai un adevărat împătimit al cuvântului îl poate ascunde şi e conştient de el. Iubea scriitorii şi lupta pentru drepturile lor. ...Apoi a venit „frumoasa moarte“ şi „cel din urmă prinţ fără hotare“ a plecat dintre noi. Dar poeţii nu mor... ei înving prin cuvinte, prin scânteia de spiritualitate care dăinuie peste timp. Elena RADU

D

Renasterea , Buzoianã

********************************

193

MUNTELE ŞI MAREA Doctore Nemeş, mă întorc acasă Mult mai bolnav decât am fost să fiu Dar nu mă gândesc la groapă şi sicriu Iar de pedeapsa inimii nu-mi pasă Sunt fetele citind la aparat Şi tensiunea sângelui şi pulsul Dar cum să sperie în mine – smulsul Din peşteri, din tenebre şi păcat Aşa că, doctore, mai ai răbdare Tot o să plec în galaxii, curând Dar nu învins din sângele din vene... Sunt împrejur Ilene-Cosânzene Din veşnicia timpului bând Şi munţii mei în care cred, şi Marea... .............................................................. Dar la Covasna nu-i decât un iad Sublim, ca reîntoarcerea-n Itaca Iar însoţit de Rusu şi Semaca Sunt mai înalt cu cât în mine scad. E bine, foarte bine, la Covasna, E aer mult iar brazii lângă noi Ne-adulmecă-n cârnaţii de Pleşcoi Prin care am luat-o, totuşi, razna. Gândim cu frică numai la acordul Legat între blestem şi Dumnezeu La cine ştie care sfântă dată Şi totuşi respiraţia ni-i dată De nu ştiu care nestatornic zeu Ce-a încătuşat în veşnicie codrul .............................................................. Pe mine mama m-a născut pe câmp

Şi mi-a tăiat buricul cu securea Să fiu prin trecere, la fel de tâmp Ca aerul, ca apa, ca pădurea... Să mă scuzaţi că nu pot să explic Aceste stranii, simple sentimente Dar am lăsat, mofluz, evenimente! Un singur lucru, care nu-l indic Tot vine Moartea. Ea ştie că-i timpul Să rătăcesc, sălbatec, prin boscheţi Gândind la timpuri (clipe), sumbre, imperfecte De aceea mi-s antenele (simţurile) defecte Şi duc doar masca altei tinereţi Unde mi-au fost şi sângele şi nimbul (gândul).

Dumitru PRICOP

(16 iunie 2007, Covasna)

194 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

PER ASPERA AD ASTRA n veşnicia literaturii române s-a născut la data de 31 iulie 2007 o nouă stea numită prin har divin Dumitru Pricop. Oricând vei voi să priveşti cerul la Curbura Carpaţilor, această stea îţi va dărui cu generozitate şi multă dragoste strălucirea unui buchet de sonete aşa cum Dumitru Pricop ne-a dăruit în nenumărate rânduri buchetul de neuitat al bunătăţii sale sufleteşti alături de buchetul unui vin bun de Vrancea. Fie ca bunul Dumnezeu să dea odihnă veşnică sufletului său întru nemurire. Pioasă şi veşnică amintire prieten drag al literaturii buzoiene. Prof. dr. Valeriu BISTRICEANU

Î

VISUL FRUMOS n Ţara Vrancei, unde soarele apare şi apune odată cu @patima muntelui“, l-am întâlnit în plină tinereţe pe impozantul Dumitru Pricop, în carne şi oase, în verva spiritului de creaţie. De la prima noastră întâlnire şi până la „ipoteticul dor de moarte“, mam simţit lânga El ca un izvor atras de mare, ca un copil ce gângureşte versuri, bucurându-se de starea lui sufletească, intelectuală, de „Doina“ lui Eminescu pe care o recita dumnezeieşte chiar şi la orice manifestaţie comunistă publică, acolo, unde securiştii scrâşneau din dinţi, neputând ştirbi din demnitatea şi curajul ce-l prindeau atât de bine pe poet. Pentru mine, Dumitru Pricop, îşi „scălda sufletul“ în „undele izvoarelor“, acolo unde “răsturnat sub o cumpănă”

Î

Renasterea , Buzoianã

admira „atâtea oceane de patimi“, în acelaşi timp „strigătul“ lui „ducea spre zei“… Cum să nu te atragă un asemenea Om, „Acolo unde trec/ Nădejdi seduse grabnic/ Spre cinele de taină“. Îndemnul lui la prietenie era precum în „NEMONA – La jumătatea drumului spre iad“(Editura Rafet-2007): „Haide cu noi la cina cea de taină“. Şi, am fost de nenumărate ori la asemenea „cine de taină”, chiar am propus asemenea cine, asemenea taine, cu diferite ocazii, bineînţeles. O asemenea ocazie, prin amintiri, îmi frământă sufletul şi acum. Primisem permisul de conducere auto, în aprilie 1981, lucru ce m-a făcut să-l sun la telefon pe poet. Pe un ton grav, la insistenţele mele, îmi spune: – Zici că faci cinste? Da` spunemi câţi bani ai? Să ştiu dacă vin cu mâna goală sau nu! – Păi, am la mine exact cât capacitatea cilindrică a Daciei! N-a trecut mult timp, şi, ne-am şi întâlnit la restaurantul hotelului Unirea din Focşani. Poetul s-a ţinut de cuvânt, n-a venit cu mâna goală, a venit cu un şofer fercheş, pe cinste! Fripturile au fost stropite cu şampanie şi înecate în rotocoale de fum de kent. Ba, de la farmacia de vis-a- vis am luat şi câteva fiole de cafeină. Trebuia să ţin ritmul celor doi consumatori. Trecuse bine de miezul nopţii când chelnerii care-l cunoşteau pe poet, ne-au rugat politicos să părăsim localul. În acel moment , poetul, parcă ar fi vrut să spună: „Dar dacă izvoarele mor Ce vor face munţii?!“ sau „Îţi aminteşti, Nemona? Eram mai sfinţi ca ploaia

********************************

195

O secetă prin vârstă ne înalţă statui Râdem, visăm, păcătuim albastru Cum numai cerul poate în marea noaptea lui“ La ieşire, pe scările hotelului, Dumitru Pricop , spune râzând: – Noi nu plecăm acasă, noi plecăm la Bucureşti, luăm şi două bidoane cu vin roşu şi gata! Şi,… vinul îl luăm de la tine, doar ai obţinut permisul! Zis şi făcut. În scurt timp am ajuns la Ploscuţeni, am umplut bidoanele, am luat şi două sticle de rezervă şi, spre Bucureşti ni-e drumul. Ochii noştri aveau cearcăne, dar tinereţea îi ţinea deschişi. În apropiere de Buzău maşina s-a oprit. Am coborât toţi trei. Fiecare îşi dădea cu părerea. Şoferul, şoferul din Vidra, luă cu palmele apă dintr-un şanţ şi puse la baterie. Motorul începu din nou să funcţioneze. În jurul prânzului ne-am cazat la hotelul Amba-sador. După un telefon scurt a apărut şi cumătrul, omul de suflet al Buzăului şial Vrancei, poetul Gheorghe Istrate. După lungi discuţii şi îmbrăţişări am plecat cu tolba după noi la restaurantul scriitorilor. Acolo am făcut cunoştinţă cu mai mulţi meseni. La un moment dat, poetul Gheorghe Istrate şopteşte: – Uite-l pe maestrul Nichita Stănescu… N-ai vrea să-l servim cu un vin roşu, natural, care este mai bun de mii de ori decăt un vin din „ţăruşe“?!... Am încuviinţat şi eu şi poetul Dumitru Pricop. Cu zâmbetul pe buze, marele Nichita Stănescu, marele poet, ne-a invitat la masa lui. Din acea clipă şi până în noapte târziu m-am simţit în faţa „maestrului“ ca în faţa unui prinţ – prinţul poeziei româneşti. Poate, Dumitru Pricop, a avut inspiraţia târzie pornită din acele clipe: „Când ştii să dai din mâini

Şi din bolţi Când luceferii ţi se Aşază pe unghii Ca nişte porumbei Dacă am şti! O dacă Am şti Să jertfim sângelui clipa Când aceasta ne vrea pe noi…“ Atunci l-am ascultat cu inima la gură pe Nichita Stănescu, i-am ascultat ideile versuri, visele versuri, i-am ascultat inima de poet. „Se făcea, în vis se făcea, că Mişu mă împingea la margine, şi eu, mă împingeam să-i iau locul“ spunea marele Nichita Stănescu, care privindu-ne cu ochii lui lucitori, ne vorbea de mamă, de mama tuturor, România! Ce vis frumos a putut să-mi dăruiască prietenia mea cu Dumitru Pricop, clipa de miraj, seara unică, seara unică în care l-am cunoscut pe fascinantul, pe genialul Nichita Stănescu. Numai Dumitru Pricop ştia să treacă printre umbre şi-ntuneric, peste neputinţe şi mocirle, printre orizonturi şi genii, chiar dacă: „Nu rătăcesc prea des pe sub altare În tabloul votiv Un pictor beat m-a desenat Arhanghelul Şi de-atunci, nebun Îmi caut Steaua Rătăcirii mele cenzurate“ După nespusele prietenii din ţară şi din Vrancea, după multe întrepătrunderi de suflet pe care le-a pecetluit poetul, nu pot decât să-i recit versurile: „Trec oamenii mai singuri ca uitarea Şi, izbăvindu-şi crucea, pe umbră se sărută”… Marin MOSCU

196 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

Săgeţile lui Cupidon  epigrame  epigrame  Femeile de pe revistele sexy Pozate goale să ne-aţâţe În fiecare săptămână, Îmi amintesc: atâtea ţâţe N-am mai văzut decât la stână.

GIREL BARBU

CONSTANTIN DENEŞ

Familie de ofiţeri

Firea omului

După ce-a servit o duşcă Combinată cu tutun, Doarme el în pat beat TUN, Ea visează goală PUŞCĂ.

Nici o dragoste nu iartă, Nici o fibră nu tresare, Dacă n-o aprinzi c-o ceartă Şi n-o stingi c-o împăcare.

Doamna ICS Mult a suferit acasă, Dar de când s-a măritat, Pare mult mai sănătoasă, Chiar de cade des la pat.

Mister La nevastă, alintatul E curat metamorfoză, Plictiseală cu bărbatul, C-un vecin apoteoză.

VASILE TIL BLIDARU Dorinţă de iubită Căsătorie la mare Promite-n largul lui, ca mire, O insulă de fericire. Dar ea cu un picior în prag Pretinde un arhipelag.

Renasterea , Buzoianã

I-am dăruit iubirea toată Şi i-am cântat , cum face bardul, Dar ea, scumpetea mea de fată, A vrut din toate numai… cardul.

********************************

197

Unui aviator ghinionist Zbor cu ghinion avut-a, Fi’ndcă la contact cu solul, Soaţa-şi prinse mototolul Tăvălindu-şi „paraşuta“.

MITICĂ ION Unei automobiliste Ca scăpată de potop Face dragoste non-stop! Şi văzând că îi prieşte, Nici pe roşu nu opreşte. Prin protecţie de fuste Prin relaţii, o femeie Iar şi-a promovat bărbatul, Confirmându-mi o idee: Multe lucruri face patul!

LUCIAN MĂNĂILESCU Doctorul Casanova Dânsul a luat măsura La consult, de-o vreme-ncoace: Babele să caşte gura, Fetele să se dezbrace.

Second hand, papetărie Şi o vecină cu… non-stop. Legea caselor de toleranţă Legea de-o intra-n vigoare, Alt impozit e de muls: Punem fetelor contoare Şi o taxă „per impuls“.

ICA UNGUREANU Curtezanul şi frumoasa El în mână-i puse Fetei miliardul; Curte îi făcuse, Ea sărise gardul. Iubirea E un sentiment intens Pentru homo-sapiens Şi cu totul special Pentru homo-sexual.

Ecou de romanţă (Îţi mai aduci aminte, doamnă) – Iubită doamnă, câţiva ani, Mi-ai spus atâtea jurăminte… Dar a venit un tip cu bani Şi nu ţi-ai mai adus aminte.

MIHAI SĂLCUŢAN Privatizare Am în bloc o farmacie, Pati-bar, un mini shop,

198 * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Almanah 2008

E S T IV A L Ă

 Prof. Viorica C IORNEI

REBUS / REBUS / REBUS / REBUS / REBUS

ORIZONTAL: 1) Căldură mare – Autorul poeziei „Mai sunt câteva veri“ (Magda) – Crap fără cap! 3) Vară (pl.) – Nu o pătrunde razele. 4) Trage la edec – Nămol terapeutic. 5) La intrare şi la ieşire din Sovata! – Din vară în vară – Atracţie estivală. 6) La ieşirea din baie! – O pană la Slănic! 7) Incursiune rapidă de nave – O altă atracţie estivală. 8) Loc pentru o expunere la soare – Emil Oancea. 9) O pată pe cerul senin – Factor natural de călire. 10) de la Soare Răsare – Prieten. VERTICAL: 1) Numele popular al lunii iunie – La intrarea în Neptun! 2) A se deshidrata la soare – „…de soare“ de Barbu Ştefănescu Delavrancea. 3) Cursă de apă (pl.) – Conducătorul unei nave. 4) A intra la apă – Impozite. 5) La intrarea în Constanţa – O cursă de apă. 6) Lin – La iarbă verde. 7) Pronume posesiv – Rupte din soare! 8) Metaforă pentru o piele bronzată de soare – Vară. 9) Remedii estivale. 10) Răcoritoare naturale (2 cuv.) – Rece la inimă. DICŢIONAR: MOR, AIE

Renasterea , Buzoianã

M U ŞA T IS M E

ORIZONTAL: 1) Nu că zic, dar spun (pl.) – Una care te aşteaptă în prag. 2) Făt-Frumos cu cioareci – Una care intră pe unde ai poftito să iasă. 3) Luni de duzină – Pedepsite să stea la perete. 4) Se face atunci când vrei s-o repari – Băutură pentru recomandat altora. 5) Parte a corpului care te ridică fără să te înalţe (pl.) – Umor sec! 6) Dar bine – Om pe două roate, cu cal în faţă şi cu paporniţă în spate. 7) Indiscreţia gândului (presc.) Muşatescu la debut! – Abis! 8) Gânduri care au tras la fit. 9) Nu ca tine, nici ca mine, numai ca el. 10) Îndreptar… ilar! – Articol scurt! – Materie primă pentru ţesut intrigi. VERTICAL: 1) Pijama pentru lumina nudă – Birou de plasare al camerelor din casă. 2) Aur, la spic – Aparat care ridică moralul. 3) Fost uscat – Unul care te lasă rece (pl.). 4) Om de litere – Ceva precis că nu este aşa. 5) Glorie la zid – Piele luată de pe omul ajuns la os. 6) Coafură modernă, în care coada se poartă la cap – Femeie… la negru (masc.) 7) bebe! (sg.) – Camera de chibzuinţă a vinului. 8) Faşă pentru rănile morale – Găinar ordinar (reg.) 9) Recoltă intrată la apă – Peşte care trăieşte pe uscat. 10) Gură-cască! – Varietate de portocale româneşti. DICŢIONAR: CUV, ART, ULI

********************************

199

Almanahul „Renaşterea Buzoiană – 2008“ a apărut cu sprijinul nemijlocit al Primăriei Municipiului Buzău, gest pentru care redacţia îşi exprimă sincera recunoştinţă.

SPONSORI S.C. Vesta Investement SRL Otopeni S.C. Ductil Steel Buzău

Mulţumiri, domnilor: Radu SPIREA av. Valere BURLACU (Bucureşti) Iulian HANGANU

atnegaM

wolleY

kcalB

Almanah 2oo8 Renaşterea Buzoiană – Almanah 2oo8

nayC

atnegaM

Renast, erea Buzoianã

nayC

Editura OMEGA – Buzău, 2008

wolleY kcalB