Afectivitatea - Referat Psihologie! [PDF]

Zitiervorschau

Disciplina: Tema

Introducere în Psihologie II Afectivitatea – Referat

AFECTIVITATEA Între stimulii interni (care formează motivația persoanei) și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror efecte sunt procesele afective. Astfel, aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează plăcere, mulțumire, entuziasm, bucurie, în timp ce contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulțumire, indignare, tristețe etc.

Stările afective nu sunt doar simple “umbre” ale trebuințelor, proiecții în conștiința ale unor stări organice, sau “dublete” gratuite ale unor dezechilibre fiziologice. După Paul Popescu – Neveanu “afectivitatea este fenomenul de rezonanță a lumii în subiect și care se produce în măsură și pe măsura dispozitivelor rezonante ale subiectului și este totodată vibrația expresivă a subiectului social în lumea sa, o launtrică melodie existentială care erupe în acțiune și reorganizează lumea. Emoția este nu numai trăire subiectivă dar și comunicare evaluativă, este nu numai o funcție dinamico-energetică subiectivă, vectorială, dar și o conduită afectivă” ( P. Popescu – Neveanu, Curs de psihologie, 1976, 1977). În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea și semnificația pe care o are acesta pentru subiect, relația dintre obiect și subiect, în care obiectul capătă semnificație în funcție de gradul și durata satisfacerii trebuințelor. Aceasta ne ajuta să înțelegem de ce același obiect poate produce stări afective diferite unor persoane diferite, sau chiar aceleiași persoane, atunci când el a satisfăcut integral trebuințele acesteia, doar parțial sau deloc. Relaționarea unică sau repetată a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente etc. se soldeză cu construirea treptată, în plan subiectiv, a unor trăiri și atitudini, care reprezintă poziții față de acestea și care pot fi oricând redeclanșate. Procesele psihice care sunt generate de relațiile dintre obiect și subiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective. Deși strâns legate de toate celelalte fenomene psihice, procesele afective au anumite proprietăți specifice, care țin de relațiile între afectivitate și cognitie, afectivitate și motivație, afectivitate și alte funcții psihice. Afectivitate și cogniție Mulți autori au demonstrat legatura între afectiv și cognitiv. Herbert a arătat încă din 1825 că emoțiile nu pot exista în afara actelor intelectuale, ele fiind produsul ciocnirii reprezentărilor. Astfel, emoțiile sunt declanșate de informațiile care vin din mediul extern, însă prin natura lor sunt trăiri tensionale generate direct de motivație. Piaget considera că inteligența și afectivitatea sunt inseparabile. Dupa opinia lui, afectivitatea joacă rol de sursă energetică de care depinde funcționarea inteligenței; energetica conduitei relevă afectivitatea, în timp ce structurile ei relevă funcțiile cognitive. Interesantă este și comparația care s-a făcut între “stadiile dezvoltării intelectuale” ale lui Piaget și “stadiile dezvoltării afective” a copilului, creionate de Freud. Între cele două teorii există o serie de deosebiri, care pot fi analizate dupa următoarele criterii: - după gradul de organizare: la Freud stadiile se află în permanentă stare de organizare și dezorganizare, interferează, lăsând în urma lor sedimente, puncte de fixație, pe când la Piaget acestea sunt paliere de echilibru dinamic între structurile cognitive formate, care nu lasă urme după ce au fost depășite; - după reversibilitatea proceselor : la Piaget evolutia este ireversibila, copii nu revin la stadiile intelectuale deja parcurse, în timp ce la Freud există nenumarate mișcări regresive, tranzitorii sau permanente; se pare însă că în aceste stadii copilul regresează și în plan intelectual; - după cronologia stadiilor : în timp ce la Piaget exista o cronologie logica a stadiilor, la Freud, chiar daca exista o anumita cronologie, ea nu este obligatorie. Pe lângă aceste deosebiri, există și asemănări între cele două teorii, ca de exemplu: - mecanismele de percepție, încorporare și introecție ale lui Freud sunt vecine și complementare cu asimilarea lui Piaget; - mecanismul “identificării” presupune în esență o transformare, și de aceea se apropie de mecanismul acomodării. În esență, cele două modele sunt dinamice, fundamentate pe interacțiunea permanentă dintre subiectul în formare și mediul său. De fiecare dată când un fapt (cognitiv sau afectiv) este interiorizat, el va modifica subiectul care il receptioneză și din această cauză el se va afla într-o dispoziție fucțională diferită pentru interiorizările ulterioare.

Psihologia modernă a evidențiat o serie de diferențe între procesele afective și procesele cognitive. De exemplu:  dacă în procesele cognitive omul operează cu instrumente specializate (în gândire cu instrumentele analizei și sintezei, al abstractizării și generalizării, în imaginație cu cel al aglutizării și tipizării, diminuării și divizării etc.);  în procesele afective el reacționează cu întreaga ființă. Afectivitatea este o vibrație concomitent organică, psihică și comportamentală, ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracție sau respingere, cautare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului cu lumea și cu sine, cu ambianța exterioară dar și cu ceea ce se produce în propriul lui organism, cu evenimente prezente dar și cu cele reamintite sau imaginate. Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, pe care încearcă să îl epuizeze cognitiv, în procesele afective subiectul se subordonează relației, într-un fel chiar sieși, pentru că el este cel care “introduce” o anumită valoare sau semnificație emoțională în obiectul reflectat. Apoi, deși procesele afective sunt declanșate prin fapte cognitive (ca vederea unei cărți, audiția unei bucăți muzicale, reamintirea unei întâmplări), ele nu sunt reductibile la acestea. Ceea ce conteză nu sunt potențele și organizarea cognitivă a indivizilor, ci organizarea lor motivațională, raportul obiectului (perceput, gândit sau imaginat) cu trebuințele, cu gradul lor de satisfacere. Deși procesele afective sunt diferite de procesele cognitive, ele sunt în strânsă interacțiune cu ele. Astfel, atunci când conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emoții, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul cognitiv produs de ciocnirea ideilor, a concepțiilor și modalităților de rezolvare se obține un randament al activității intelectuale mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferență, se va reduce și capacitatea individului de a soluționa probleme noi. Dezacordul dintre rațional și afectiv duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci când un nivel intelectual superior se asociază cu emoții primare, violențe. Afectivitate și motivație O prezentare sugestivă a relației dintre cele două procese îi aparține lui Vasile Pavelcu. El arată că afectivitatea nu este un simplu însoțitor al motivului, deși el are proprietăți motivaționale (de exemplu, sentimentul poate avea o mare valoare propulsatoare pentru conduita umană); pe de altă parte, motivul devine afectiv și tensional în procesul realizării scopului. “Afectul se naște în momentul în care impulsul este frânat sau suspendat de o altă forță externă sau internă. Astfel se creează câmpul afectiv și dinamic, tensiunea afectiva” ( V. Pavelcu, “Din viata sentimentelor”, 1969). Alți psihologi, inspirându-se din concepția lui Pavelcu, încearcă să stabilească o distincție între afectivitate și motivație și demonstrează că motivul are caracter de “vector”, iar procesul afectiv are aspect de “câmp” ; astfel, emoția nu este derivată din motive, ci este și cauza, și efect al motivației. Aceasta contrazice teoria emoției ca “dezorganizatoare” a conduitei, care reduce afectivitatea la “excesul de motivație”, pierzând din vedere emoțiile pozitive, stenice, care însoțesc ramura ascendentă a curbei performanței. Paul Popescu – Neveanu arată că procesele afective sunt motive activate și desfășurate într-o situație dată, iar motivele sunt procese afective cristalizate, “solidificate”. Relația dintre afectivitate și motivație poate fi demonstrată printr-un experiment foarte simplu: Exemplu: Împărțind un grup de copii care au, timp de câteva zile, câteva sarcini simple de rezolvat în trei grupe cărora li se aplică pe parcursul experimentului tratamente diferite: unii sunt lăudați, alții

dojeniți iar alții ignorați ( E. B. Hurlock). Rezultatele demonstrează că lauda este cea mai eficace, deoarece se asociază cu stări afective pozitive, tonifiante; utilitatea dojanei scade pe masură ce ea este utilizată continuu, deoarece genereaza stări afective neplăcute, negative, iar ignorarea este cea mai neeficientă, deoarece în cazul ei lipsesc stările afective. Deși între afectivitate și motivație există o strânsă interacțiune, ele nu trebuiesc confundate. Astfel, există stări de motivație fără emoție (atunci când subiectul cunoaște mijloacele de atingere a scopului sau când îndeplinirea scopului presupune o perioadă lungă de timp), dar și emoții care nu se asociază cu stări motivaționale (de exemplu, atunci când un individ este spectatorul unei acțiuni în care nu este implicat). Afectivitatea și alte funcții psihice Practic nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relații de interacțiune și interdependență. Astfel, - afectivitatea se regăsește în faza “ciocnirii motivelor” sau în “faza deliberării” din actul voluntar; - ea este transfigurată în temperament, unele dintre trăsăturile acestuia fiind chiar de natură afectivă (cum ar fi gradul de impresionabilitate), altele având o mare încărcătură afectivă (impulsivitatea, calmul, destinderea); - ea declanșează și potențiază permanent actele creative. De asemenea, afectivitatea este prezentă începând cu pulsațiile inconștientului și terminând cu realizările ultimative ale conștiinței. De aceea, ea este considerata componenta bazală, infrastructurală a psihicului, dar și nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferențiază profund de roboți și calculatoare, ca forme de inteligență artificială (dacă rațiunea omului poate fi reprodusă pe calculator, stările și trăirile lui afective vor rămâne apanajul lui specific). Dat fiind că afectivitatea se implică în toate celelalte procese și structuri psihice, fiind determinată la rândul ei de acestea, în psihologia cea mai recentă există tendința elaborării unor teorii generale ale afectivității. R. Plutchik (1980) propune o teorie a emoției care se bazează pe urmatoarele postulate: - în orice emoție pot fi identificate câteva elemente comune sau paternuri specifice; - fiecare emoție poate varia în intensitate, de la nivelul cel mai slab până la nivelul cel mai înalt; - există un numar mic de emoții de bază din combinarea cărora apare multitudinea celorlalte. În analiza emoțiilor, autorul ia în considerare următorii parametri: situațiile universale; emoțiile primare; stimulul care le declanșează; cogniția inferată; comportamentul produs; efectul de supraviețuire (de exemplu, în ordinea parametrilor de mai sus: acceptarea, încrederea, membrii grupului, prietenia, reciprocitatea, afilierea). Această teorie tinde, după părerea autorului, la un mare grad de generalitate, fiind valabilă și pentru oameni, dar și pentru animale, pentru situațiile universale. PROPRIETĂȚILE PROCESELOR AFECTIVE Aceste proprietăți sunt: polaritatea, intensitatea, durata, mobilitatea și expresivitatea. 1. Polaritatea proceselor afective Constă în tendința acestora de a gravita când în jurul polului pozitiv, când în jurul celui negativ, și apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferențiate a trebuințelor, a aspirațiilor (totală sau parțială, de lungă sau de scurtă durată). De obicei, procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi cu elemente contrare : bucurie – tristețe, simpatie–antipatie, entuziasm–deprimare, iubire–ură etc. Polaritatea se exprimă

prin caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizează, împing spre acțiune, altele dimpotrivă, întârzie sau inhibă activitatea) sau caracterul lor încordat sau destins (unele fiind tensionale, altele relaxante). Se consideră, în general, că stările afective plăcute sunt întotdeauna stenice, cele neplăcute astenice. Acest fapt nu este întotdeauna exact; succesul, de exemplu, ca stare afectivă placută poate fi stenică pentru unii oameni, împingându-i spre activitate, dar astenică pentru alții, făcându-i să se mulțumească cu ceea ce au obținut. De asemenea, este eronat să credem că trăirile sunt perfect, exclusiv sau absolut polare. În realitate, o trăire afectivă este predominant placută, dar poate genera o ușoară undă de tristețe, regret la gândul că trebuie să se termine. De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este plăcut pentru o persoană să fie plăcut și pentru alții. Polaritatea proceselor afective se manifesta in functie de particularitatile situatiei si ale persoanei. 2. Intensitatea proceselor afective Intensitatea indică forța, tăria, profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea afectivă; astfel, din această perspectivă, există stări afective intense și chiar foarte intense, și altele mai puțin intense. Ea este în funcție atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificația lui în raport cu trebuințele individului, cât și de capacitatea afectivă a subiectului (sunt indivizi care vibrează afectiv mai intens, chiar și la evenimente comune, lipsite de importanță, în timp ce alții rămân reci, impasibili sub raport afectiv chiar și în fața unor evenimente dramatice). Creșterea intensității stărilor afective se obține nu prin repetarea stimulului (ca în cazul memoriei), care ar duce la tocirea afectivității, ci prin modificarea, amplificarea semnificațiilor afectogene ale obiectului sau persoanei în relație. Această creștere a intensității trăirilor afective trebuie însă să se producă în anumite limite optime, depășirea acestora soldându-se cu perturbarea activității. Prin urmare, așa cum există un optimum motivațional, există și un optimum afectiv. 3. Durata proceselor afective Durata proceselor afective constă în întinderea, persistența în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-au provocat sunt sau nu sunt prezente. Un sentiment poate dura un an, doi ani sau toata viața, o emoție poate dura cateva ore sau cateva clipe; frica și groaza în fața unui accident persistă și după ce pericolul a trecut; dragostea se păstreaza chiar dacă ființa iubită nu mai este. Această proprietate are o foarte mare importanță deoarece alimentând permanent semnificația afectogenă a unui stimul (obiect sau persoană) putem menține mereu trează starea afectivă față de el. 4. Mobilitatea proceselor afective Exprimă fie trecerea rapidă de la o fază la alta în interiorul aceleiași trăiri emoționale, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. În primul caz este vorba de trecerea de la stadiul primar, care exprimă o trăire nespecifică de incertitudine, bazat îndeosebi pe deficitul de informație, la stadiul secundar, care presupune o trăire specifică, adecvată deznodământului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanța informației. În cel de-al doilea caz, avem de-a face cu trecerea de la emoție la un sentiment, sau de la un sentiment de un anumit tip la un sentiment de alt tip (de la dragoste la ură și invers, etc.). Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta, numai în condiții de necesitate, deci atunci când situația și solicitările o cer. Din acest motiv, ea trebuie deosebită de fluctuația trăirilor afective, care presupune trecerea de la o stare la alta fără nici un motiv, fără o solicitare obiectivă sau o necesitate subiectivă. Fluctuația trăirilor afective este un indiciu al slăbiciunii, imaturității sau chiar patologiei proceselor afective. 5. Expresivitatea proceselor afective Constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a fi “văzute”, “citite”, “simțite”. Exteriorizarea, manifestarea exterioară, se realizează prin intermediul unor semne din afară care

poartă denumirea de expresii emoționale. Cele mai cunoscute expresii emoționale sunt: - mimica ( ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feței: deschiderea ochilor, direcția privirii, pozițiile succesive ale sprâncenelor, mișcările buzelor etc., prin intermediul cărora exteriorizăm bucuria, suferința, mâhnirea, descurajarea, indignarea, surpriza, sfidarea etc.); - pantomimica (ansamblul reacțiilor la care participă tot corpul: ținuta, mersul, gesturile ; mersul sprințar, săltăreț trădează bucuria, buna dispoziție, pe când mersul încet, agale trădează supărarea, tristețea); - modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului respirației, vasocontracția, vasodilatația, creșterea conductibilității electrice a părului, hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compoziției chimice a sângelui sau a hormonilor etc., soldate cu paloare, înroșire, tremurături, lacrimi, transpirație, gol în stomac); - schimbarea vocii (a intensității, ritmului vorbirii, intonației, timbrului vocii etc.; după intonație, un “da “ poate fi mult mai negativ decat un “nu”). Expresiile emoționale nu sunt izolate unele de altele, ci se corelează și se subordonează stărilor afective, dând naștere la ceea ce se numește conduita emoțional- expresivă. De exemplu, conduita expresivă a tristeții (cu atârnarea brațelor, aplecarea capului, pleoapele și colțurile gurii lăsate în jos, mișcări fără vigoare, ochi “stinși” și fața “pământie”) se deosebește de conduita expresivă a bucuriei (cu ținuta dreaptă, ochi deschiși, strălucitori, mobilitate a brațelor și a mușchilor în general). Trebuie reținut faptul că expresiile și conduitele emoționale se învață, se însușesc în timpul vieții, prin imitație sau prin efort voluntar (ca dovadă, de exemplu, în cazul orbilor din naștere, expresivitatea emoțională este foarte sărăcăcioasă, fața este crispată, rigidă, etc.). Pe lângă capacitatea de învățare a expresiilor emoționale, omul o are și pe aceea de a le provoca și dirija voluntar, de a le simula și folosi convențional pentru a transmite o anumită stare afectivă, chiar dacă aceasta nu există (un actor nu întotdeauna trăiește afectiv stările emoționale pe care le exteriorizează). De aici posibilitatea apariției unor discrepanțe între trăirile afective și expresiile emoționale. Convenționalizarea socială a expresiilor și conduitelor emoționale, codificarea lor în obiceiuri, ritualuri în funcție de particularitățile contextului social în care se manifestă are o mare valoare adaptativă, în sensul că facilitează comportarea individului așa cum trebuie sau cum i se solicită. Semnificativ este faptul că sub influența condițiilor sociale au aparut expresii emoționale noi, specific umane, cum ar fi zâmbetul cu diferitele sale varietăți; binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, disprețuitor, răutăcios etc. Expresiile emoționale îndeplinesc roluri importante în comportamentul omului, dintre care cele mai semnificative sunt :  rol de comunicare, de a face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoana pe care ea dorește ca ceilalți să o perceapă ( profesorul poate să își dea seama dacă elevii au înțeles sau nu după expresiile emoționale imprimate pe chipurile lor ; prin propriile expresii emoționale profesorul poate întări forța de sugestie a cunoștințelor);  rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte (o persoană poate plânge pentru a impresiona, a obține mângâierea, acordul sau pentru a obține ceea ce și-a propus; o alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva); în acest sens, vorbim despre utilizarea socială a expresiilor emoționale cu scop, pentru a obține ceva;  rol de autoreglare în vederea adaptării la situații (plângem în situații triste, râdem în cele vesele; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv-emoțională);  rol de contagiune (de a transmite și de a trezi reacții similare și la alte persoane, de a da naștere la stări afective colective –pozitive sau negative, prin acesta întărindu-se forța de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor);  rol de accentuare sau de diminuare a stării afective (plângând ne putem “descărca”, elibera sau, dimpotrivă, “încărca” afectiv).

În viața socială, unele expresii și conduite emoționale sunt întărite și valorificate, altele inhibate și respinse, având loc un fel de “dresaj” al emoțiilor. În cultura noastră occidentală, de exemplu, plânsul este rezervat femeilor și refuzat bărbaților, în timp ce în alte culturi el este încurajat tocmai la barbați. Apoi, unele expresii emoționale se standardizează, se generalizează și se asociază cu o serie de semne afectogene dând naștere, astfel, unui adevarat “limbaj afectiv”. De exemplu, tristețea provocată de pierderea unei persoane dragi este simbolizată prin doliu – negru la anumite popoare, alb la altele. Sărutul s-a standardizat sub diferite specii: părintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic. În concluzie, expresiile emoționale au nu doar o semnificatie individuală, ci si una socială. ROLUL AFECTIVITĂȚII Componenta afectivă a personalității nu se epuizează în emoțiile de moment, ci are o consistentă și o durabilitate în timp care permit constituirea unor adevarate profiluri emoționale: echilibrat, hiperemotiv, sau hipoemotiv. Aceste profiluri, mai ales ultimele două, au ridicat problema rolului afectivității în viața individului. Unii autori au considerat că emoțiile, prin starea de agitație difuză, prin intensitatea și desfășurarea lor tumultoasă, dezorganizează conduita umană. Psihopatologia insistă asupra caracterului generalizat al conduitelor dezadaptative care apar în emoții (idee valabilă doar pentru stările afective primare, primitive, nu și pentru cele superioare). Reprezentanții psihologiei funcționaliste consideră că emoția constă într-o descărcare anormală de energie nervoasă, descărcare ce depășește cantitatea de energie care poate fi utilizată de către individ pentru reacțiile normale și care se poate produce chiar și atunci când nu există ocazie de reacție. Psihologia și psihiatria infantilă arată că emoțiile apar în urma acumulării unei cantități de tonus muscular care, dacă nu se consumă în cantități adecvate pentru a se epuiza gradual, degenerează în spasme, râs, plâns. „Alti autori, din contra, consideră că emoția, prin mobilizarea energetică a întregului organism organizează conduita. Primul care a sesizat valoarea adaptativă a emoțiilor a fost Darwin care, încă din 1872, arată că originea emoțiilor se află în vechile tipare comportamentale desfășurate de-a lungul evoluției, tipare care s-au comprimat și s-au păstrat tocmai pentru că s-au dovedit a fi utile acțiunilor actuale. Chiar și expresiile emoționale nu sunt altceva decât reziduuri schematizate ale unor comportamente vechi, dar încă utile. Alți psihologi consideră că emoțiile sunt modalități de activare a organismului în vederea restabilirii echilibrului, cu un rol important al factorilor biochimici în sensibilizarea afectivă. O poziție contradictorie întâlnim la Vasile Pavelcu, care arată că : pe de o parte, emoția are rolul de a preveni psihicul de tulburări și dezagregare durabilă, de a restabili echilibrul prin derivare, prin risipirea forțelor pe căi vegetative, prin reacții inutile sub raportul conduitei, dar foarte utile prin efectul lor de liniștire, de lichidare a conflictului dintre tendințe, de rezolvare a unei înalte tensiuni psihice; pe de altă parte, emoția este un proces de degradare a psihicului spre fiziologie, de dezintegrare atât în planul de adaptare individ – mediu, cât și pe planul intrapsihic ( V. Pavelcu, “Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii”, 1982). După Mielu Zlate ( M. Zlate, “Fundamentele psihologiei”, 2000), afectivitatea îndeplinește ambele roluri, dar în condiții diferite. Astfel, emoția dezorganizează conduita atunci când este foarte intensă sau în situații noi, neobișnuite, pentru care organismul nu are încă elaborate modalități comportamentale adecvate. Stările de groază, de furie, de depresie, prin intensitatea lor crescută paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedică în calea rezolvării eficiente a

activității. Funcția principală a proceselor afective este însă aceea de a pune organismul în acord cu situația, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea inițială va duce, în final, la o organizare superioară, în sensul că individul va ști, într-o altă situație, cum să reacționeze. De asemenea, procesele afective au rol în susținerea energetică a activității: dacă procesele cognitive furnizează imagini, concepte, idei, cele afective furnizează energia necesară formării și operării cu aceste produse psihice). Ele potențează și condiționează acțiunea, “regizează” schimburile cu ambianța, sau permite chiar stăpânirea ei. Chiar și situațiile stresante sau frustrante, dacă au o intensitate moderată, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianței și solicitarilor ei. Frustrarea se asociză nu doar cu conduitele agresive, represive sau autopugnitive, ci și cu conduitele orientate spre creație, performanță, autorealizare. CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent trăire și comunicare, stări de acțiune, concentrate interne, dar și șuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare, clasificarea lor se realizează după o multitudine de criterii. Printre acestea amintim:  proprietățile de care dispun (intensitate, durată, timp, mobilitate, expresivitate);  gradul lor de conștientizare (unele aflându-se sub controlul direct al conștiinței, altele scăpând acestui control);  nivelul calitativ al formelor motivaționale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea trebuințelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, concepției despre lume și viață). Luând în considerație aceste criterii, corelative în esența lor, procesele afective pot fi împărțite în trei categorii: primare complexe superioare, fiecare dintre ele dispunând de nenumarate subspecii. Procesele afective primare Au caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) și mai puțin abordate cultural, ele tind să scape controlului conștient, rațional. În categoria lor includem: a) tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacțiile emoționale care însoțesc și colorează afectiv orice act de cunoaștere: o senzație, o reprezentare, o amintire, un gând, etc. trezesc în noi stări afective de care nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile percepute genereaza nu doar acte cognitive, ci și afective (de plăcere, neplăcere, etc.). b) trăirile afective de proveniență organică, cauzate de buna sau proasta funcționare a organelor interne; ele sunt datorate, mai ales, “ciocnirilor” dintre organele interne în stare de boală; de exemplu, în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale apar stări de mohoreală, în hepatită predominantă este euforia, pentru ca in maladiile pulmonare să fie mult mai frecvente stările de iritare. c) afectele sunt forme afective simple, primitive și impulsive, puternice, foarte intense și violente, de scurtă durată, cu apariție bruscă și desfășurare impetuoasă. Groaza, mania, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, râsul în hohote etc. sunt astfel de afecte care, deși reorganizate cultural, se află foarte aproape de instincte. Stewart Agras (1985) consacră o monografie panicii. C.B. Wartman si E.F. Loftus (1985) descriu diverse aspecte apărute în stările de criză. Acestea sunt însoțite de o expresivitate bogată, se

manifestă direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate. Deși se supun mai greu controlului conștient, acesta nu este total exclus și tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de acțiunile efectuate sub controlul afectelor. Angajarea într-o altă activitate, efectuarea unor acțiuni preventive ar putea contribui la stăpânirea lor. Procesele afective complexe Sunt caracterizate printr-un grad mare de conștientizare și intelectualizare. Acestea cuprind: emoțiile curente, care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însușirile separate ale obiectelor; ele au un caracter situațional, o desfașurare tumultuoasă sau calmă, o orientare bine determinată spre un obiect sau o persoană anumită. Printre emoțiile curente enumerăm: bucuria, tristețea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admirația, disprețul, speranța, deznădejdea, plăcerea, dezgustul etc. Ele sunt mult mai variate și mai diferențiate decât afectele, manifestându-se în comportament mai nuanțat și mai rafinat, în principal după tipare și conveniente socio-culturale. Sartre, în monografia sa (J.P. Sartre, “Vedere generala asupra unei teorii a emotiilor”, 1965) introduce o anumită notă de irațional în interpretarea emoțiilor, pe care le considera “conduite critice de impas”. emoțiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfășoară individul. Ele pot să apară în activitățile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea comportamentului moral. De obicei, acestea presupun evaluări, acordări de semnificații valorice activităților desfășurate. Atunci când între ele și situațiile de viață există coincidente, asistăm la acumularea și sedimentarea lor treptată, fapt care generează stări emoționale concordante. Conflictul dintre asteptările și obișnuințele emoționale, pe de o parte, și caracterul inedit al situațiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte, produce șocul emoțional. Spre deosebire de afecte, emoțiile superioare se supun în mare măsură învățării, existând chiar o formă de învățare numită “învățare afectivă”. dispozițiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă și durabilitate relativă. Spre deosebire de emoții, care au o orientare precisă, ele sunt mai vagi. Acesta nu înseamnă că nu au o cauză sau chiar mai multe, însă individul, cel puțin pentru moment, nu își dă seama de existența cauzelor. Un elev poate fi mai bine sau mai prost dispus fără să își dea seama de ce anume. În urma unei analize atente, cauza dispoziției poate fi depistată și înlăturată ( daca este vorba de o dispozitie afectivă negativă care de obicei creează un fond pesimist), sau reținută și amplificată (dacă este vorba de o dispoziție pozitivă care, de obicei, creează un fond optimist). Dacă dispozițiile se repetă se pot transforma în trăsături de caracter. Firile închise, taciturne, anxioase, mohorâte, blazate, ca și cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formează tocmai prin repetarea și prelungirea în timp în personalitatea individului a dispozițiilor afective trăite de acesta în existența personală. Procesele afective superioare Se caracterizează printr-o mare restructurare valorică, situată nu la nivel de obiect (ca cele primare) sau de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate, depășind prin conținutul și structura lor stările emoționale disparate și tranzitorii. Acestea sunt sentimentele și pasiunile. Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiționate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate și generalitate iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viața, chiar și atunci când situația provoacă noi sentimente. Datorită stabilității lor, putem anticipa conduita afectivă a individului. Sentimentele, cum ar fi dragostea, ura, gelozia, admirația, îndoiala, recunoștința, includ elemente de ordin intelectual, motivațional, voluntar, și caracterizează omul ca personalitate.

Sentimentele se nasc din emoții, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emoție repetată, oscilantă și abia apoi stabilizată și generalizată (putem lua ca exemplu certurile și împăcările tinerilor care se succed cu o mare repeziciune); el este o emoție care persistă în timp și rezistă la diverși factori perturbatori. Exista chiar o procesualitate a formării unui sentiment care cuprinde faza de cristalizare (numita de Vasile Pavelcu “cuplare într-o diadema a cristalelor afective”), faza de maturizare (de nivel înalt de funcționare), și faza de decristalizare ( dezorganizare prin sațietate și uzură asociate cu decepții, deziluzii, pesimism). Nici asocierea sentimentelor nu este total întâmplătoare, ci are loc după o serie de reguli și legi. Psihologul francez Theodule Ribot vorbea chiar de existența unei “logici a sentimentelor” (Th. Ribot, “Logica sentimentelor”, 1988). Ca generalizări ale emoțiilor, sentimentele pot fi:  intelectuale (curiozitatea, mirarea, indoiala, dragostea de adevar) care apar în procesul cunoașterii și reflectă relația față de ideile proprii sau ale altora;  estetice (admirația, extazul), apărute în procesul reflectării frumosului în viață, natură, societate;  morale (patriotismul, datoria), ce reflectă atitudinea față de bine și rău, față de conduitele personale sau ale semenilor. Încă din 1948, Jean Maisonneuve analiza și alte categorii: sentimentul propriei persoane (de inferioritate sau de superioritate); sentimentele psihosociale (vanitate, incredere, simpatie, sociabilitate) (J. Maisonneuve, “Sentimentele”, 1948). Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate și generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. “Fără pasiuni omul nu e decât o forță latentă” – scria scriitorul francez Amiel. Punându-și în funcțiune pasiunile nobile, cu orientare socială pentru adevăr, dreptate, progres, omul se revitalizează, își consumă energia creatoare, biruie greutățile. În același timp, el trebuie să lupte cu pasiunile negative, așa numitele patimi sau vicii, dirijate de scopuri egoiste, dăunătoare, care pun stăpânire pe personalitate și o domină, devitalizează și deviază comportamentul.

Bibliografie:  „Introducere în psihologie II” - suport de curs - lector universitar doctor Nechifor Constantin  „Psihologie generală” - Cosmovici A., editura Polirom, Iași, 1996  „Psihologie” - manual pentru clasa a X a , editura Carminis  „Fundamentele psihologiei” - Golu M., editura Fundației „România de mâine”, București, 2000  „Introducere în psihologie” - Zlate Mielu, editura Șansa București, 1996 (ediția a II a)  wikipedia.org  www.referategratuit.blogspot.ro  www.referate.com