Actorii Si Sistemul International de Securitate [PDF]

Zitiervorschau

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE ,,NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENŢĂ

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC Asist.univ. METEA ILEANA

AUTOR Sd.Sg. STOIAN ADRIAN

-Sibiu2013

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE ,,NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENŢĂ TEMA: ,,ACTORII ȘI SISTEMUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE” CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC Lect.univ. METEA ILEANA

AUTOR Sd.Sg. STOIAN ADRIAN -Sibiu2013

REFERAT DE APRECIERE a lucrării de licenţă 1. Numele şi prenumele absolventului: 2. Domeniul de studii: 3. Programul de studii universitare de licenţă: 4. Tema lucrării de licenţă: 5. Aprecieri asupra conţinutului teoretic al lucrării de licenţă: Criterii Identificarea stadiului actual al cercetării în domeniu Capacitatea de sinteză şi construcţia logică a argumentaţiei teoretice Gradul de relevanţă a conţinutului teoretic în raport cu tema lucrării Capacitatea de operare cu concepte şi teorii specifice Gradul de relevanţă şi actualitatea bibliografiei Citarea corectă a ideilor şi a conceptelor preluate din alţi autori, evitarea plagiatului

Nivel de îndeplinire a criteriului minim mediu ridicat excelent

Conform declaraţiei pe propria răspundere a autorului lucrării

6. Aprecieri asupra părţii practic-aplicative a lucrării de licenţă: Criterii

Nivel de îndeplinire a criteriului minim mediu ridicat excelent

Caracterul logic al organizării demersului practic-aplicativ Formularea corectă a obiectivelor Calitatea metodelor şi instrumentelor de lucru, corectitudinea utilizării acestora Pertinenţa concluziilor şi a propunerilor formulate de autor, derivarea logică a acestora din studiul realizat Originalitatea abordării, contribuţii personale ale autorului 7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licenţă Criterii

Nivel de îndeplinire a criteriului minim mediu ridicat excelent

Corectitudinea şi claritatea exprimării, utilizarea limbajului de specialitate Calitatea grafică a lucrării Respectarea exigenţelor de redactare conform Ghidului metodologic 8. Cosideraţii finale ……………….................................................................................................. .................................................................................................................................. .................................................................................................................................. .................................................................................................................................. Apreciez lucrarea de licenţă cu nota şi o recomand pentru a fi susţinută în prezenţa comisiei examenului de licenţă. Data

Conducător ştiinţific

CUPRINS Introducere........................................................................................................8 Capitolul 1 : Delimitări conceptuale privind securitatea după 1989.............10 1.1. Accepțiuni ale termenului de securitate.....................................................10 1.1.1. Conceptualizarea securității.................................................................12 1.2. Stat și națiune în sistemul internațional.....................................................14 1.2.1. Apariția conceptului de securitate națională........................................15 1.2.2. Securitatea umană în relațiile internaționale........................................17 1.3. NATO și Uniunea Europeană - principalii furnizori de securitate la nivel global.................................................................................................................19 Capitolul 2 : Corelația dintre globalizare și securitate națională..................26 2.1. Determinări globale și regionale asupra securității naționale....................26 2.2. Dinamica relațiilor dintre state, organizații și organisme internaționale în relațiile internaționale.......................................................................................31 2.3. Implicațiile securității de tip statal asupra securității globale....................38 CAPITOLUL 3 : Studiu de caz : Conflictul din Libia – o amenințare la adresa securității regionale și internaționale...................................................46 3.1. Introducere.................................................................................................49 3.2. Contextul izbucnirii conflictului................................................................49 3.3. Principalii actori ai conflictului.................................................................51 3.3.1. Actorii naționali și locali......................................................................51 3.3.2. Actori externi.......................................................................................53 3.4. Implicarea mass-media în conflictul din Libia..........................................55 3.5. Influențele conflictului din Libia asupra mediului de securitate...............57 3.6. Concluzii privind conflictul din Libia........................................................60 Concluzii.............................................................................................................61

Bibliografie.........................................................................................................63 Anexe...................................................................................................................65 Anexa nr. 1.......................................................................................................65 Anexa nr. 2........................................................................................................66 Anexa nr. 3........................................................................................................67

Introducere „Este mai importantă liniștea decât fericirea.” (proverb indian) Lucrarea de față tratează complexitatea sistemului internațional de securitate și prezentarea importanței deosebite pe care actorii acestui sistem îl dețin în cadrul asigurării păcii și stabilității globale. Astfel, conceptul de securitate internațională a căpătat noi dimensiuni, având implicații în momentul de față în majoritatea domeniilor publice, în special în domeniul politico-militar. Odată cu trecerea timpului, harta geopolitică a lumii cunoaște mari transformări. Relațiile internaționale sunt într-o dinamică complexă, în care puterile lumii își tot schimbă locurile, iar lumea urmează până la urmă tot o cale binară : pace și război, securitate și insecuritate, ordine și dezordine. Actorii politici internaționali rămân în continuare prezenți pe tabla de șah a lumii, însă odată cu apariția conflictelor, aceștia nu mai dispun de o libertate de acțiune, fuga după atingerea intereselor fiind redusă și reglementată de normele și principiile dreptului internațional, gestionat de organizații la scara internațională precum ONU, dar și de o serie de organisme și organizații regionale cum ar fi Uniunea Europeană, OSCE, NATO, dar și de diverse organizații nonguvernamentale cu influență globală. Consider că aspectele cu privire la conceptul de securitate internațională reprezintă un factor important ce influențează fenomenele contemporane și trebuie să ne asigurăm că deșii actorii sistemului sunt mul ți, ace știa nu urmăresc decât scopurile comunității internaționale, și nu pe cele proprii. Să nu uităm de acțiunile recente ale acestor actori globali, care deșii pare că ace știa au acționat rapid și eficient împotriva unor conflicte ce puteau deveni un pericol global, aceștia sunt suspectați că ar urmări doar interesele politico-economice proprii. Am încercat prin intermediul acestei lucrări să subliniez câteva aspecte privind relațiile internaționale în momentul de față, interacțiunile dintre statele din cadrul organizațiilor de menținere a securității regionale și globale , cât și influențele pe care le au diverse evenimente asupra mediului de securitate internațional. Astfel, am structurat conținutul lucrării pe trei capitole, prin care am încercat să-mi ating obiectivele enumerate anterior. Primul capitol al lucrării surprinde aspectele teoretice al conceptului de securitate, referitoare la nivelele de securitate, la domeniile care pot influența securitatea, fenomenele care pot atenta la securitatea umană, precum și prezentarea principalelor organizații de asigurarea a securității la nivel regional 8

și global. Astfel, am prezentat succint câteva definiții ale conceptului, defini ții date de specialiști în domeniu, care surprind diferite aspecte ale acestuia, studiind termenul din diferite perspective, din cauza multitudinii semantice nici nu s-a putut ajunge până în momentil de față la un consens cu privire la o definiție clară și concisă asupra conceptului. În capitolul doi, am încercat să reiau bazele teoretice prezentate în primul capitol, și să încerc să fac anumite corelații privind diferitele aspecte și implica ții pe care le are statul în cadrul contextului securității globale, precum și implicațiile dinamicii securității internaționale asupra securității na ționale a statelor. Stabilind aceste corelații am ajuns la concluzia că nu se poate vorbi despre conexiunea între securitatea globală și cea regională decât dacă discutăm și despre organele și organismele care asigură acest fenomen. Astfel, am discutat despre relațiile complexe care sunt stabilite între organizațiile, fie regionale, fie internaționale, și statele care nu participă deschis la acest fenomen, implicațiile acestui fapt și viitoarele demersuri care se vor face pentru a ajunge la un consens. Capitolul trei reprezintă de fapt un studiu aplicativ, prin care am încercat potrivit teoriei prezentate în primele două capitole, să fac o analiză asupra unuia din conflictele desfășurate pe teritoriul african, războiul civil din Libia. Am ales acest studiu de caz deoarece mi s-a părut a fi un conflict destul de complex, destul de recent, și care a avut, și probabil va avea în continuare, implicații destul de serioase asupra securității la toate nivelele sale : securitatea umană, securitatea națională, securitatea regională, și poate pe viitor și securitatea internațională. Am încercat prin intermediul acestui studiu de caz să subliniez atât părțile pozitive, cât și părțile negative ale conflictului, actorii care au delimitat și inflențat acest război intern de pe teritoriul african. Nu în ultimul rând, prin concluziile trase, consider că am subliniat principalele aspecte, atât teoretice, cât şi de natura aplicabilităţii acestora, cu privire la exercitarea influențelor asupra securității, al fenomenelor apărute recent, cât și a principalelor caracteristici care pe viitor, comunitatea internațională va încerca să le adopte cu privire la strategiile de securitate ale statelor și ale organizațiilor de menținere și asigurare a securității regionale sau internaționale.

9

Capitolul 1 : Delimitări conceptuale privind securitatea după 1989 1.1. Accepțiuni ale termenului de securitate Securitatea internațională a reprezentat dintotdeauna una din problemele majore cu care s-a confruntat omenirea. De-a lungul timpului, conceptul de securitate a prezentat o evoluție firească, factorul militar dovedindu-se a fi departe de a reprezenta unicul element definitoriu al acestui termen. Potrivit domeniului sociologiei, individul nu poate trăi fără a avea sentimentul siguran ței si al stabilității, astfel că privind piramida trebuințelor enunțată de psihologul american Abraham Maslow, observăm faptul că nevoia de securitate este plasată pe cea de-a doua treaptă a nivelului de importanță a individului, după nevoile fiziologice. Conceptul de securitate este foarte utilizat în limbajul de specialitate, fiind folosit într-o multitudine de contexte determinate de marea varietate de interese, astfel că acest concept a devenit destul de greu de definit1. Din analiza definițiilor date de-a lungul timpului securității, se pot deduce diferite moduri de înțelegere a acestui concept. Walter Lippman afirma in cadrul studiului publicat in anul 1962 sub denumirea de „Discord and Collaboration. Essays on International Politics2” că „O națiune are securitatea asigurată în momentul în care nu trebuie să-și sacrifice intersele sale pentru a evita războiul, și, poate, dacă este provocată, să le apere prin război” , în timp ce Ian Bellany scrie că „securitatea, în sine, este o relativă absență a războiului”. Astfel, termenul de securitate ne duce cu gândul către liniște și sentimentul de a fi in afara pericolelor, în timp ce termenul de insecuritate redă termenul opus securității, și evocă sentimenul de pericol și risc, impresia de a fi amenințat, dar și libertatea asuprită.

1 M.Neag, Securitatea umană în conflictele si crizele internaționale, București, Editura

Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010,p. 19. 2 B.Buzan, Popoarele,statele si teama.O agendă pentru studii de securitate internațională in

epoca de după Războiul Rece, Chișinău, Editura Cartier, 2000. 10

Laurence Martin incearcă și el o definire a conceptului de securitate, particularizând dimensiunea economică: „securitatea este asigurarea bunăstării viitoare”3. În anii ’60, bunăstarea era considerată ca fiind rezultatul direct şi neproblematic al creşterii economice, însă teoriile sociale şi economice ulterioare au infirmat această ipoteză, considerând că la fel de importanţi sunt şi factorii culturali şi psihologici.Ilustrând explozia numărului studiilor lingvistice din anii ’80-’90, Ole Waever defineşte securitatea „drept ceea ce se numeşte în teoria limbajului un act de vorbire ... afirmarea însăşi constituie actul ... Pronunţând , un reprezentant al statului deplasează cazul dinspre particular spre o zonă specifică, pretinzând un drept special de a folosi toate mijloacele necesare pentru a bloca această evoluţie”4. În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securităţii se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelaţie între teoria complexităţii, a haosului, şi conceptul de securitate5. Teoria complexităţii reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sisteme nonlineare au următoarele caracteristici:  intrările (inputs) şi ieşirile (outputs) nu sunt proporţionale;  întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părţilor sale şi, din punct de vedere calitativ, nu este identificabil prin caracteristicile elementelor componente;  înlănţuirea cauză - efect nu este evidentă;  fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile, dar, în interiorul graniţelor proprii, se auto-organizează. 3 Martin, Laurence, Poate exista securitate naţională într-o epocă nesigură?, 1983, apud A.

Sarchinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 8. 4O. Waever, Securitatea ca act de vorbire: analiza politică a unui cuvânt, 1989,apud A.

Sarchinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 9.

5 Rosenau, James N., Many Damn Things Simultaneously: ComplexityTheory and World

Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996, A.Sarchinschi, op.cit, p. 11.

11

Alvin M. Saperstein scria, în studiul „Complexitate, haos şi politica de securitate naţională: metafore sau instrumente?”6, că interacţiunile dintre statele-naţiune, inclusiv războiul, sunt similare interacţiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică. Din această perspectivă, el analizează succint cele două războaie mondiale. În Europa premergătoare Primului Război Mondial, asasinarea a doi oameni, în Balcani, a fost de ajuns pentru a declanşa un carnagiu, care a implicat un întreg continent, a dus la pierderi uriaşe de vieţi omeneşti, a modificat naţiuni şi guverne. În Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, uciderea a sute, chiar mii de oameni, tot în Balcani, nu a influenţat restul lumii la acelaşi nivel, consideră autorul. În primul caz, o schimbare redusă a parametrilor sistemului a condus la transformarea majoră a acestuia (dacă sistemul ar fi fost unul matematic sau fizic, ar fi putut fi aplicată definiţia haosului). În cel de-al doilea caz, perturbaţiile s-au diminuat, pe măsură ce s-au disipat în sistem (indicator al existenţei unui sistem matematic sau fizic stabil). În acelaşi timp, James Rosenau studiază evoluţia mediului internaţional de securitate, înainte şi după Războiul Rece, prin prisma aceleiaşi teorii a complexităţii. Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naşte o nouă epocă, o epocă a multiplelor contradicţii: sistemul internaţional este mai puţin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; graniţele nu permit trecerea intruşilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Definițiile prezentate încearcă o definire cat mai precisă a conceptului de securitate,însă acestea practic evidențiază cateva din caracteristicile securității, nici una dintre ele nefiind completă. Astfel, diferitele curente și scoli de gândire sugerează definiții diverse ale securității naționale și internaționale , dezacordurile și dezbaterile aprinse devenind firești, fiecare considerând teoria proprie ca fiind cea mai bună. 1.1.1. Conceptualizarea securității Deși este un concept des utilizat, specialiștii îl apreciază ca fiind încă în curs de definire. Acest lucru se datorează și utilizării lui intr-o multitudine de contexte, determinate de marea varietate de interese, care, sunt prezentate ca interese de securitate, sau legate de conceptul în discuție. De aici și o anumita stare de confuzie. 6 Saperstein, Alvin M., Complexity, Chaos, and National Security Policy: Metaphors or

Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996, apud A.Sarchinschi, op.cit., p. 12. 12

Nu este însă, mai puțin adevărat că și conceptul în sine, pe fundalul multiplicării și adâncirii interdependențelor mondiale, și-a multiplicat înțelesurile,devenind ceea ce se numeste un "concept stratificat" 7. Excluzând cazurile de confuzie voită, aceasta este rațiunea pentru care întalnim formulări ca, de exemplu"securitate alimentară", "securitate ecologică" sau "securitate culturală" s.a.În esență, însă, în rândul specialiștilor există un anumit consens, potrivit căruia "securitatea" se circumscrie asigurării integrității teritoriale si bunăstării materiale. Astfel, primul termen ne conduce la aspectul fizic al securității, iar al doilea la supraviețuirea pe termen mediu și lung a actorului în cauză. Căci, în fond și la urma urmei, "securitatea" unui actor reprezintă capacitatea sa de a supraviețui ca atare în sistemul internațional. Securitatea s-a dezvoltat pe parcurs la toate nivelurile de organizare socială,începând de la cel mai mic nivel, cel al individului, și continuând cu grupul, statul, zona, continentul, și ajungând în prezent pînă la stagiul de alianță , manifestându-se astfel în majoritatea domeniilor sociale : politic, militar, economic, social, demografic, cultural etc. Astfel, în componența conceptului categorial specific securității intră termeni precum amenințare, risc, stare de securitate, agresiune, conflict, interese naționale, sistem de securitate, mediu de securitate, obiective de securitate etc. În ziua de azi,conceptul de securitate este analizat la trei niveluri : global, regional si statal8. Securitatea globală, strâns legată de termenul de securitate intenațională se referă la modul de organizare a relațiilor internaționale, caracterizat prin faptul că toate statele lumii sunt ferite de orice agresiune, de orice act de folosire a forței sau amenințare cu folosire a forței împotriva lor, precum și prin faptul ca fiecare națiune se simte protejată în acest fel prin acest tip de apărare colectivă 9. Astfel,această stare de securitate se bazează pe relațiile de echilibru între toate statele lumii, o relație ce are drept scop asigurarea păcii și a stabilită ții la nivelul comunității globale. Securitatea regională se referă la un anumit angajament semnat de statele incluse intr-o anumită zonă, prin care acestea se angajează sa nu ofenseze interesele altui stat si de a asigura intependența, integritatea și suveranitatea 7 Conceptul de securitate în relațiile internaționale ,

http://www.scribd.com/doc/42821474/Conceptul-de-Securitate-in-Relaţiile-Internaţionale. 8 M.Neag, M. Pricopi, Dimensiunea militară a securității - Curs , Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2009, p. 9. 9 Ibidem, p. 10. 13

acestora,dar și de a rezolva prin modalități pașnice a problemelor si diferendelor apărute intre ele. În privința elementelor care să definească structura securității regionale, Barry Buzan subliniază existența a doi factori principali10 : 1. echilibrele de putere locală/regională (relațiile de putere); 2. modelul amicției si inimiciției. Buzan insistă asupra importanței celui de-al doilea factor, întrucât in privința echilibrelor de putere locale, penetrarea complexului de securitate de către un hegemon sau de o mare putere extraregională poate distorsiona și afecta distribuția puterii între statele respectivului complex de securitate. Securitatea națională actuală a evoluat de-a lungul timpului însă punctul important al definirii acestui termen l-a reprezentat Războiul Rece, atât dimensiunile cât și caracteristicile acestui tip de securitate adaptatându-se mediului internațional. Acest fapt a dus, odată cu trecerea timpului, la o interdependență între securitatea statală si securitatea regională și chiar globală, astfel crearea unei securități a statutului a devenit o condiție esențială în realizarea securității internaționale, securitatea națională reprezentând de fapt nucleul securității mondiale. Incercând o definire și mai explicită a acestui concept am apelat la dicționarul de politologie care definește securitatea națională ca fiind o „stare în care trebuie să se găsească statul pentru a putea să se dezvolte liber si să acționeze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale statului, atât timp cât respectă normele și interesele generale stabilite și recunoscute pe plan internațional”11.

1.2. Stat și națiune în sistemul internațional Statul reprezintă probabil cel mai des întâlnit obiect,ca și unitate de analiză, atât in sfera relațiilor internaționale, cât și în cea a securită ții și, implicit apărării. În ultimele cinci decenii, în cadrul discuțiilor ce au avut parte, a intervenit un element ce aduce o nouă dimensiune existenței statului, și anume globalizarea. Încă de la început, globalizarea a reprezentat o amenințare la adresa statelor suverane, care posedă monopolul forței in teritoriile proprii. Pe de-o parte, 10 D.A. Bănescu, Complexele de securitate - unități de analiză a dinamicii de securitate în

Cadran Politic, nr 35/2006. 11 Dicționar de politologie, București, Editura Didactică și pedagogică,1997, p. 286 apud

M.Neag,M.Pricopi, op. cit. , p. 11. 14

globalizarea poate influența negativ statul național, reducându-i funțiile si rolul, iar pe de altă parte, unii specialiști în domeniu afirmă că statul na țional statul național se poate adapta provocărilor globalizării, dimensiunea sa instituțională transformându-se, dar păstrându-și eficiența12. Potrivit Dicționarului Explicativ, termenul de națiune se definește ca fiind „o comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale”. În mod curent, statul este definit printr-un set de caracteristici cum ar fi: teritorialitatea, popula ția, independența și guvernarea. Existența națiunii prin populație si teritoriu asigură un anumit grad de coeziune în cadrul ei, precum și existența unei limbi comune tuturor celor care sunt parte a națiunii respective, acestea fiind trăsături esen țiale pentru existenta unui stat, în timp ce independența și guvernarea au devenit cu timpul adiacente. În analiza unui stat se se urmăresc cinci trepte ale construcției unui stat,din care se pot observa și anumite ipoteze referitoare la slăbiciunile acestuia, cauzele eșecului și poate chiar colapsul respectivei națiuni, dupa cum urmează13 :  identitatea - capacitatea unui grup de a se gândi despre sine că aparțin unei națiuni ;  legitimitatea - caracterul de conformitate a puterii,atât ca sursă ,dar și ca natură și organizare,cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzător unor norme juridice, morale sau unor tradiții consacrate în respectiva populație;  penetrarea - capacitatea unei națiuni de a cuprinde toată populația și respectarea de către populație a guvernului național ;  participarea - reprezentarea tuturor categoriilor de populație la activitatea de guvernare.Categoriile nereprezentate se pot manifesta dezobedient și neloial ;  distribuirea - distribuirea avuției naționale între toate categoriile de populație. Neglijarea unor zone sau categorii de populație provoacă crize socialiale și instabilitate politică. De-a lungul timpului, toate statele s-au confruntat cu crize în cel puțin una din aceste cinci dimensiuni, însă situația este cu adevărat dramatică apare în statele din Lumea a Treia care nu reușesc să facă fa ță concomitent acestor crize, 12 A. Sarchinschi, Rolul actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 10. 13 Ibidem. 15

deșii chiar și unele state europene cu o stabilitate desăvârșită precum Belgia si Spania se confruntă și ele cu aceste crize. 1.2.1. Apariția conceptului de securitate națională În teoria relaţiilor internaţionale un concept foarte des folosit este cel de securitate naţională. Literatura de specialitate în domeniu îi consacră o bogată gamă de definiţii şi evidenţiază, totodată, conotaţiile sale principale, precum şi măsurile şi acţiunile necesare pentru realizarea ei. În opiniile politologilor americani, ruşi şi europeni, securitatea naţională este definită prin perspectiva intereselor şi a poziţiei pe care le ocupă în raportul de forţe internaţional şi al mijloacelor folosite14. Politologul american Walter Lippnann consideră că o naţiune şi-a realizat securitatea numai în măsura în care „nu este în pericol să trebuiască să-şi sacrifice valorile esenţiale dacă doreşte să evite războiul şi poate, dacă este ameninţată să menţină aceste valori prin victorie într-un astfel de război”. Cu alte cuvinte, securitate înseamnă: capacitatea unei naţiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu se reuşeşte, de a câştiga un război pentru a nu-şi pierde integritatea şi independenţa naţională. În viziunea lui Arnold Wolfers, securitatea naţională are o dimensiune obiectivă şi una subiectivă. Dimensiunea obiectivă denotă o absenţă a ameninţărilor pentru câştigarea valorilor cum ar fi independenţa naţională, păstrarea „modului de viaţă (american)” şi alte valori. În sens subiectiv, securitatea naţională înseamnă „absenţa temerilor că astfel de valori vor fi atacate”. Alţi autori, precum Michael H.H.Louw, consideră că securitatea cuprinde „politica de apărare tradiţională a unei naţiuni precum şi acţiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura supravieţuirea întregii sale capacităţi ca entitate politică în vederea exercitării influenţei şi îndeplinirii obiectivelor sale interne şi internaţionale”. În concepţia lui Traeger şi Simonie, securitatea naţională este „acea parte a politicii guvernamentale care are ca obiectiv crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile protejării sau măririi valorilor naţionale vitale împotriva adversarilor existenţi şi potenţiali.

14 I. Irimia, E. Ion, M.D. Chiriac, Curs de doctrine politico militară, București, Editura

Universitatății Naționale de Apărare, 2004, p. 7. 16

În proiectarea şi realizarea securităţii naţionale este necesar să se identifice factorii mediului de securitate 15(politici, economici, sociali, demografici, militari, ecologici etc.) care generează conflicte, violenţe, război. Statele trebuie să fie pregătite să răspundă la pericole iminente existenţei lor cum ar fi: atac cu forţe militare declanşat prin surprindere, interzicerea accesului la materii prime vitale şi informaţionale. Unii psihologi americani, cum ar fi Melvin Snall, concep provocările la adresa securităţii naţionale ca având originea în trei surse generale:  ameninţări militare directe;  tendinţe din domeniul economic care intră în contradicţie cu bunăstarea omului;  provocări la „onoarea naţională”. Fostul secretar de stat al apărării SUA, Robert Mc.Nanara a lărgit conceptul de securitate „naţională” care era privită ca „problemă militară”. Timp de mai mulţi ani, scopul principal al politicii de securitate naţională a fost văzut ca o apărare a naţiunii de ameninţările la adresa independenţei sale. Pentru statele lumii a treia „securitatea înseamnă dezvoltare”. Astăzi conceptul de securitate naţională în literatura politologică americană, dar şi în discursul politic, are în centru provocările şi ameninţările de natură militară şi nemilitară care vizează interesele naţionale în lume ale SUA16. Din perspectiva teoriei organizaţionale, securitatea desemnează „starea de echilibru dinamic macrostructural, intră şi inter-socio-organizări de acelaşi nivel (stat-stat; structură suprastatală) şi cu sfere diferite de cuprindere realizate prin corelarea proceselor organizate şi dezorganizate şi managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existenţa lor ca entităţi şi posibilitatea lor de reproducere” (Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, București, Editura Amco-Press, 1995, p.13). Globalizarea şi mondializarea problemelor cu care se confruntă omenirea accentuează corelaţia ce se stabileşte între diferite paliere (sfere) de realizare a securităţii: pe de o parte între securitatea individului (cetăţeanului) şi securitatea naţiunii, iar pe de altă parte între securitatea naţională şi sistemele de securitate regională, continentală şi globală. Astăzi, mai ales în Europa, controversele stârnite între naţional şi internaţional, înclină balanţa către ideea federalistă (integrarea într-o structură de 15 Ibidem, p. 8. 16 Ibidem, p. 9. 17

securitate colectivă în care statele îşi pierd, în mod treptat, rolul de actori în relaţiile internaţionale). Securitatea naţională a României presupune realizarea unei stări de echilibru relativ stabil a sistemului social în care individul, grupurile de persoane organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezvolte liber şi îşi pot promova propriile interese în condiţiile respectării unui sistem de norme aflat în evoluţie. 1.2.2. Securitatea umană în relațiile internaționale După cum am amintit anterior, securitatea națională își are rădăcinile în ideea conform căreia statul este principalul actor al relațiilor internațional de securitate, însă specialiști în domeniul securității sunt de părere că securitatea, la orice nivel , are ca subiect omul, care transcinde toate grani țele 17. Astfel, deșii nu este foarte răspândit, conceptul de securitatea individului ar trebui subliniat în toate studiile de securitate. Acesta include o varietate de drepturi și libertă ți prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului: drepturi individuale (dreptul la viață; recunoașterea în fața legii; protecția fața de discriminarea rasială, etnică, sexuală, religioasă etc.), drepturi legale (accesul la mijloacele legale de prevenire a violării drepturilor fundamentale ; protecția față de arestul arbitrar,exil etc.), libertăți civile (libertatea de gândire,conștiință și religie etc.), drepturile de subzistență (dreptul la hrană și la standardele fundamentale de sănătate etc.), drepturile economice (dreptul la muncă,odihnă și recreere; securitatea socială etc.) și drepturile politice (dreptul de a participa la alegeri, dar și la guvernare etc.). În funcție de natura drepturilor și libertăților individului, acestea pot fi sistematizate pe tipuri de amenințari la adresa securită ții umane astfel 18: individuale (violență fizică, crimă, accidente etc.), politice (represiune, tortură, violarea drepturilor fundamentale etc.), comunitare (opresiune, dezintegrare, discriminare etc.) economice (sărăcie, foamete, lipsa condițiilor de locuire și de viață etc.), sanitare (boli, condiții insalubre de trai etc.) și ecologice (degradare mediului, poluare, dezastre naturale etc.). 17 A.Sarcinshi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București,

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005, p. 21. 18 F.O. Hampson,F.Olsen, Madness in the multitude - Human Security and World Disorder,

Ontario, Oxford University Press, 2002, apud A.Sarcinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005, p. 21. 18

Pornind de la premisa că la baza tuturor acțiunilor stau interesele, la nivelul individului acestea sunt de ordin axiologic și ontologic19, astfel că la nivelul axiologic individul își promoveaza și apără valorile precum limba maternă, cultura, tradițiile, obiceiurile, simbolurile și mentalitățile; în timp ce interesele sale sunt legate de viață, sănătate, statut social, avere etc. În acest sens, în anul 1994, „Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare” a publicat Raportul anual asupra dezvoltării umane , document considerat actul de naștere al noțiunii de securitate umană, model conceptual ce a cunoscut ulterior ample dezvoltări definitorii pentru o nouă paradigmă a securității20. Acest concept de securitate umană a suferit două dezvoltări semnificative ca urmare a contribuției curentelor canadian și japonez - absența fricii (freedom from fear) și absența nevoilor (freedom from wants) 21. Mai concret, absența fricii se referă la protejarea indivizilor de conflicte violente,asociate cu sărăcia, lipsa capacităților statale de suport și a altor forme de inechitate, pe când absența nevoilor reprezintă o abordare a rezolvării necesităților umane legate de foamete, boli, dezastre naturale, care afectează mult mai mul ți oameni decât conflictele violente(și vede ca rezolvare a acestor surse de insecuritate focalizarea pe dezvoltare)22. Cel mai important aspect al securității umane îl reprezintă însă calitatea vieții. Înțelegerea acestuia este foarte imporantă,datorită implicațiilor deosebite pe care acest concept și dezvoltările sale le pot avea în relațiile internaționale și starea de securitate regională și chiar globală, revoluționând practic modalitatatea în care crizele de securitate ar putea fi rezolvate 23. După cum rezultă din analizele specialiștilor,o calitate scăzută a vieții influențează negativ realizarea securității la toate nivelurile și domeniile sale,de unde și concluzia că sistemele de securitate națională, zonală, regională ți chiar globală nu se pot construi în medii in care individul nu se simte protejat. Dacă un individ se simte 19 I.Irimia, E.Ion, M.D.Chiriac, op. cit. , p. 12. 20 A.Kiș, NATO&Securitatea Umană, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012, p. 6. 21 United Nations Development Program, Human Development Report, 1994, cap 2, p.24 în

http://hdr.undp.org/en/media/hdr_1994_en_chap2.pdf. 22 M.Neag,Securitatea umană în conflictele si crizele internaționale, București, Editura

Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 24. 23 A.Kiș, op.cit , p. 3. 19

amenințat, atunci atât securitatea grupului din care face parte, cât și a altor comunități relaționate este amenințată, astfel că dacă grupurile de interese doresc să realizeze și să conserve starea de securitate,atunci ele trebuie sa pornească de la asigurarea siguranței individuale, pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanității24. Concluzionând, analiza de securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, și nu a statelor sau a grupărilor de state,întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială, iar neasigurarea drepturilor și libertăților de bază ale omului ,cât și calitatea scăzută a vieții poate influen ța negativ realizarea securității la toate nivelurile și domeniile sale .

1.3. NATO și Uniunea Europeană - principalii furnizori de securitate la nivel global În ultimul timp, în domeniul securității sunt folosite din ce in ce mai frecvent concepte precum politica de securitate și strategia de securitate. Politica de securitate se regăsește materializată în strategia de securitate , care reprezintă organizarea și conducerea activităților pentru realizarea intereselor și obiectivelor puterii politice prin folosirea rațională a resurselor, asigurarea stabilității militare, economice și sociale, asigurarea schimbării și inovării cu privire la siguranța și securitatea sistemului social 25. Aceasta se realizeaza în principalele domenii de activitate : politic, social, economic, militar, demografic, cultural etc. Politica de securitate a unui stat are ca principal obiectiv îmbunătă țirea siguranței poporului în principal,dar și a instituțiilor politice,economice și sociale împotriva amenințărilor provenite de la alte state independente. Politica de securitate națională este concepută în trei forme 26:  politica de securitate militară - programul activităților destinate să reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior ; 24 A. Sarchinschi, op.cit. , p. 10. 25 I.Irimia, E.Ion, M.D Chiriac, Curs de doctrine politico-militare, București, Editura

Universității de Apărare, 2004, p. 10. 26 Ibidem. 20

 politica de securitate internă - se ocupă cu acțiunile subversive ale for țelor interne la adresa statului.  politica se securitate situațională - aceasta are ca obiectiv riscul unei eroziuni survenite din schimbările pe termen lung la nivelul condițiilor sociale, economice sau politice cu efecte puternice asupra statului. De-a lungul timpului, strategiile de securitate au fost preponderent construite pe dimensiunea militară, pe forță ca instrument politic. Astfel,marile puteri ale lumii au fundamentat teoria echilibrului de forțe, care însă nu a eliminat rivalitate, dorința de hegemonie, apariția războaielor și a crizelor. În momentul de față,dimensiunea militară a securității predomină la nivelul strategiilor moderne, strategii care cu timpul au cunoscut modificări importante datorită evoluției în timp a tehnologiei, ajungându-se astfel că statele au adoptat strategii precum 27:  descurajarea nucleară ;  integrarea în alianțe politico-militare (NATO) ;  statutul de neutralitate ;  suficiență defensivă ;  intrarea sub tutela unei mari puteri ;  integrarea în structurile de securitate ;  impunerea de sancțiuni, suspendarea din structurile de securitate și amenințarea cu folosirea forței. Securitatea rămâne , totuşi, o problemă esenţială a existenţei societăţii umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important şi în documentele oficiale ale unor organizaţii internaţionale. De exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite, în Carta Naţiunilor Unite, afirmă28: „Capitolul I, art. 2: Toţi membrii trebuie să îşi rezolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia internaţionale nu sunt puse în pericol. Toţi membrii trebuie să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravine scopurilor ONU. Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină în probleme ce ţin în esenţă de jurisdicţia internă a oricărui stat, nici nu trebuie să iniţieze asemenea pretenţii de acord întemeiate pe prezenta Cartă; 27 Ibidem, p. 11. 28 Carta Națiunilor Unite, http://www.un.org.en/aboutun/charter/index.html. 21

acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea măsurilor de impunere din Capitolul VII.” „Capitolul VII, art. 51: Nimic din conţinutul acestei Carți nu trebuie să prejudicieze dreptul inalienabil la autoapărarea individuală sau colectivă în condiţiile în care un atac armat are loc împotriva unuia dintre membrii ONU, până când Consiliul de Securitate ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. ” Ultimii ani sunt marcaţi de dorinţa ONU de a reanaliza şi reformula conceptul de securitate. În acest sens, Secretarul General a organizat, în 2003, un panel format din 16 specialişti din diverse ţări, a cărui principală sarcină a fost de a formula şi recomanda măsuri clare şi eficiente pentru acţiunile colective, pe baza unei analize riguroase a viitoarelor ameninţări la adresa păcii şi securităţii29. Este evident că evoluţia mediului de securitate la începutul secolului XXI a evidenţiat un anumit grad de diviziune între membrii ONU în ceea ce priveşte principiile fundamentale ale păcii şi securităţii internaţionale: prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, combaterea terorismului internaţional, criteriile pentru folosirea forţei şi rolul Consiliului de Securitate, conceptul de „război preventiv”, rolul şi statutul ONU într-o lume cu o singură superputere etc. În acest context, experţii ONU optează pentru o definiţie a securităţii ce include două categorii de riscuri, pericole şi ameninţări la adresa sa30:  de tip „hard”, precum terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra şi inter-statale etc.;  de tip „soft”: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios,violarea drepturilor omului etc. Nici această definiţie nu întruneşte consensul specialiştilor,principalul dezacord vizând importanţa ce trebuie dată fiecărui tip de risc, pericol, ameninţare. Totuşi, ONU a decis ca acestor două categorii să li se acorde prioritate egală. Dorinţa ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi propria structură organizaţională, derivă din schimbarea radicală a sistemului relaţiilor internaţionale, ceea ce a „zguduit” însăşi fundaţia securităţii colective şi a subminat încrederea în răspunsurile colective la problemele şi provocările comune. Acelaşi proces de transformare a mediului de securitate a influenţat şi evoluţia celorlalte organizaţii internaţionale de securitate. 29 Secretarul General al ONU, Letter to the President of the UN General Assembly, 4 nov.

2003, http://www.un.org. 30 A. Sarchinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 16. 22

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic, defineşte conceptul de securitate astfel31: „Art. 2: Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării.Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.” „Art. 3: Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, părţile, separat sau împreună, prin intermediul autoajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. „Art. 8: Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat.32” Începutul de secol XXI a determinat NATO să reevalueze definiţia securităţii. Apărarea colectivă rămâne principala misiune a Alianţei, însă riscurile, pericolele şi ameninţările cu care se confruntă NATO s-au schimbat substanţial, vorbindu-se, în prezent, despre: cooperare cu alte organizaţii de securitate, extindere, întărire a legăturilor transatlantice,gestionare a crizelor, 31 Carta Națiunilor Unite, http://www.un.org.en/aboutun/charter/index.html. 32 Carta Națiunilor Unite, http://www.un.org.en/aboutun/charter/index.html. 23

misiuni non-Articolul 5, lupta împotriva terorismului, întărirea securităţii şi stabilităţii în diverse regiuni ale lumii, specializare de rol etc. În acest context, NATO subliniază indivizibilitatea securităţii internaţionale: evoluţia unei regiuni afectează evoluţia altora, iar vechiul concept de securitate (capacitatea de apărare a teritoriului) este insuficient pentru a ilustra complexitatea lumii. Sfera de definire a conceptului de securitate al NATO a fost actualizată în cadrul lucrărilor Summit-ul de la Istanbul (iunie 2004), fiind subliniate următoarele obiective ale organizaţiei: apărarea colectivă; aplicarea principiului indivizibilităţii securităţii aliate; crearea unui „pod multilateral” peste Atlantic; şi contracararea ameninţărilor la adresa teritoriului aliaţilor, oricare ar fi sursa acestora33. În concluzie, considerând că provocările la adresa securităţii sunt globale, NATO optează pentru cooperare globală, ca unic răspuns eficient.Unul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent, Uniunea Europeană. În ultimul deceniu, UE s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht.Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică unele ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le enumeră, fără a le explica.Acestea derivă din dezvoltările politice, economice,demografice, ecologice, ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt neapărat exploatate împotriva unei ţări sau actor internaţional anume34. Astfel, strategia identifică drept vulnerabilităţi probleme precum încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.). În ceea ce priveşte ameninţările, acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau reconstrucţie a păcii etc.Dezbaterea asupra ordinii importanţei acestor elemente este valabilă şi în cazul Uniunii Europene. Unele vulnerabilităţi şi ameninţări pot afecta întregul sistem internaţional, însă, altele 33 A. Sarchinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 15. 34 Ibidem, p. 16. 24

vizează doar nivelurile zonal şi regional. O altă problemă nerezolvată este aceea a riscurilor şi provocărilor ce pot deveni ameninţări. Cu toate că nediferenţierea poate duce la o abordare strategică complet diferită, documentul nu face delimitări conceptuale evidente. Strategia îşi defineşte clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, conflictelor violente şi instabilităţii din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, foametei şi bolilor endemice; crearea unui „cerc de bună guvernare” în perimetrul Mediteranei şi al frontierelor estice (din Orientul Mijlociu până în Caucaz, prin Balcanii Vestici). Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004), ce subliniază rolul cooperării şi consensului în realizarea şi conservarea securităţii (realizarea consensului asupra rolurilor şi responsabilităţilor din cadrul structurilor NATO şi UE şi a unor planuri comune de dezvoltare a capabilităţilor necesare implementării Forţei de Răspuns a NATO şi a grupărilor de luptă interarme ale UE). Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai important în noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi dezarmarea; sporirea încrederii şi a securităţii; cooperarea în plan economic, cultural,umanitar şi ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate. Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană35: „8. Fiecare stat participant are drept egal la securitate.Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui stat participant şi al tuturor statelor participante la libertatea de alegere a propriilor aranjamente de securitate, incluzând tratatele de alianţă, aşa cum sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe. Ele nu îşi vor întări securitatea în detrimentul securităţii altor state. 9. Ne vom construi relaţiile în conformitate cu conceptul de securitate comună şi comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă. Securitatea fiecărui stat participant este inseparabil legată de securitatea celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale securităţii ca la un întreg.” Toate aceste exemple oglindesc un construct alternativ de securitate. Întrucât intervenţia militară a statelor-naţiune puternice nu mai este suficientă 35 Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-

19997summits/istachart99e.htm. 25

sau necesară pentru menţinerea păcii şi stabilităţii, s-a considerat că este nevoie de o reţea de aranjamente regionale de securitate colectivă. Atât ONU, cât şi NATO, UE şi OSCE sunt instituţii partizane unui astfel de tip de securitate. Securitatea colectivă are la bază premisa conform căreia ameninţările pot apare din interior, nu neapărat din exterior, iar evitarea pericolului este cel puţin la fel de critică precum răspunsul la ameninţări cu capacităţile proprii.Aranjamentele de securitate colectivă includ, nu exclud, sursele potenţiale de pace, stabilitate şi bunăstare a participanţilor. Conluzionând, statele cu forţele lor armate şi alianţele pentru apărare comună pot coexista cu variantele de securitate colectivă. Opiniile majorităţii sunt centrate pe ideea că investirea în mecanisme colective non-statale de restabilire şi menţinere a securităţii va crea parteneri puternici pentru state şi alianţe, în această perioadă de căutări pentru securitatea post-hegemonică36.

36 A.

Sarchinschi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 20.

26

Capitolul 2 : Corelația dintre globalizare și securitate națională 2.1. Determinări globale și regionale asupra securității naționale Tematica securității mondiale, continentale si regionale s-a aflat printre problemele principale cu care s-a confruntat umanitatea în ultima parte a mileniului doi, în care statul național a ocupat un loc central în organizarea vie ții sociale. Același loc îl ocupă și în prezent, când se încearcă găsirea unei noi abordari a teoriei națiunilor, care să satisfacă exigențele progresului impus de fenomenul globalizării. Conceptul de „securitate mondială” (numit și „securitate globală” sau „securitate internațională”), în lucrarile de specialitate, definește acea stare a sistemului de relații internaționale „în care toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de forță sau de amenințare cu forța în raporturile dintre ele, de orice atentat la adresa independenței și suveranității lor naționale sau a integrității lor teritoriale”37, sau „care presupune eliminarea războiului ca mijloc de reglementare a disputelor”38, iar exemplele, ar putea continua. Ideea centrală este relația de echilibru dintre toate țările, de asigurare a păcii, la care concură mecanisme și instituții internaționale menite să conserve valorile fundamentale ale statelor – independența, suveranitatea și integritatea teritorială. Prin urmare, atunci când se vorbește de securitate globală, cel mai adesea se fac referiri la unitatea de bază a sistemului organizării vieții sociale din prezent – statul. Așa cum civilizația occidentală a început a gândi la o nouă viziune asupra teoriei națiunilor, nu trebuie oare încercat să se lucreze și la o nouă viziune asupra securității mondiale, în care temele majore să le ocupe securitatea evolu ției omului, iar cele legate de securitatea actorilor relațiilor internaționale din prezent să treacă în plan secund? Important este că, în prezent, teoreticienii încearcă o abordare mult mai largă a problematicii securității mondiale față de cum aceasta era gândită în trecut, în care viitorul celei mai inteligente crea ții de pe Pământ – omul – , capătă valențe sporite.

37 Culegere de termeni, concepte si noțiuni de referință din domeniile politicii militare,

securității naționale și apărării armate, București, Editura Militară, 2000, p. 245. 38 Mică enciclopedie de politologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, p.

402. 27

În acelasi context, găsim „securitatea regională” a fi definită drept starea de siguranță a statelor, situate într-o arie geografică relativ restrânsă, conferită de relațiile bi și multilaterale mutuale ce se stabilesc între ele. Din punct de vedere tehnico-diplomatic, aceste relații sunt concretizate printr-un sistem de angajamente din partea statelor din regiune, de a nu folosi for ța în rezolvarea problemelor litigioase și de a-și garanta reciproc integritatea teritorială, independența și suveranitatea. Din nou, atenția este focalizată pe actorul-stat și prea puțin pe om, păstrându-se în actualitate cugetarea lui Napoleon Bonaparte: „În ochii întemeietorilor de imperii, oamenii nu sunt oameni, ci numai ni ște unelte”39. Cele două aspecte referitoare la securitatea statului, cel al factorilor care o afectează și cel al protecției sistemului, fac parte, de asemenea, și din problematica studiului conceptelor „securitate mondială – europeană – regională”, extrapolate bineînteles la dimensiunile spatiale la care se raportează40. Complexitatea studiului acestor concepte derivă din necesitatea revenirii repetate la punctul de plecare inițial – interesul statului național, care, de fapt, este sursa de energie ce generează o strânsă corelație între securitatea mondială, europeană și cea regională. În sens larg, securitatea națională desemnează ansamblul coerent format din concepția, organizarea și desfășurarea acțiunilor și activităților destinate să asigure și să garanteze siguranța cetățenilor unui stat, a întregii societăți prin răspunsuri adecvate la provocările interne și externe de securitate. Statul este în același timp o structură organizațională complexă, o colectivitate și un instrument politic. În acest sens, statul este mai întâi un instrument de promovare a securității înainte de a fi un subiect. El este organul care asigură medierea între interesul național, definit de o manieră unitară, și interesele comunită ții în cadrul său. Prin urmare, interesul national poate să se regăsească - și adesea se regăsește - în competiție cu nevoile membrilor unei entități statale41. Ajungând la problema interesului național - vizavi de sistemul de acorduri, tratate și alianțe care se stabilesc în relațiile dintre state, la nivel mondial, continental sau regional, în scopul asigurării securității - cercetarea teoretică intră într-un cerc vicios,după cum se și afirmă „Tratatele sunt respectate atâta vreme 39 A. Castelot, Napoleon Bonaparte, Bucuresti, Editura Politică, 1970, Vol. 2, p. 73. 40 A.Tatu, Stabilitate și securitate regională , București, Editura Universității Naționale de

Apărare „Carol I”, 2009, p. 633. 41 L. Ispas, I. Tătaru, Relația dintre securitatea națională și securitatea mediului, București,

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011, p. 410. 28

cât sunt în armonie cu interesele” (Napoleon Bonaparte). Pentru a ne orienta în acest labirint al corelației existente între conceptele securitate mondială europeană - regională, suntem nevoiți să privim tabloul din punct de vedere temporal. Astfel, imaginea devine „tridimensională” și se poate observa că cele trei concepte sunt diferențiate de modul propriu de a ordona prioritățile. Statul național devine o simplă piesă pe tabla de șah regională, continentală sau mondială, de importanță variabilă, în funcție de inteligența celor care o pun în mișcare. Istoria ne dovedește că echilibrele de putere care stau la baza unei arhitecturi de securitate sunt efemere (Pacea de la Westfalia, din 1648, a durat 150 de ani; sistemul de relații internaționale adoptat la Congresul de la Viena, din 1814, a functionat 100 de ani; ordinea celor doua blocuri militare din timpul „războiului rece” a încetat după 40 de ani42. Astfel, ajungem să discutăm despre un fenomen destul de controvers în momentul de față, și anume globalizarea. Globalizarea, ca și fenomen multidimensional, complex și omniprezent, generează atât efecte pozitive, cât și negative. Se pare că integrarea regională este vazută ca și process premergator globalizării, contribuind la minimizarea efectelor negative ale celei din urmă și la amplificarea celor favorabile. Pe de altă parte, integrarea regională o dată realizată, permite statelor o implicare activa, responsabilă și, practic, avantajoasă în procesul globalizării. Dacă se are în vedere ca interesul national este finalitatea urmarită de orice actor statal, atunci este evident că statele lumii vor face tot ce le sta în putin ță pentru atingerea sa în condiții avantajoase, inclusiv acceptarea conștientă și voluntară a consecințelor integrării și globalizării. Într-un fel și într-o anumită masură, interesul national impune ca statele să accepte și să ac ționeze în direc ția integrării regionale și a globalizării, în calitatea lor de fenomene ce definesc evoluția omenirii. Astăzi, izolarea unui stat nu mai reprezintă o cale de protecție eficace a cetățenilor săi, dimpotrivă generează insecuritate, în toate domeniile existen ței și activității umane.Interesul național este factorul fundamental ce mobilizează statele la actiuni multiple și pe toate planurile. Globalizarea și integrarea regională sunt fenomene corelative și definitorii pentru evoluția omenirii. Ele au un impact semnificativ asupra interesului național. De aceea statele sunt motivate să actioneze concertat în direcția înfăptuirii integrării regionale și implicării active în procesul globalizării.

42 A. Tatu, op. cit. , p. 633. 29

În actualul context al relațiilor internaționale se pune cu tot mai multă fermitate problema protejării securității în globalizare. Complexitatea și specificul ei constau în desemnarea actorului/actorilor care, cu posibilități reale, să facă acest fapt geostrategic. Așa se face că, în momentul de față, caracteristica definitorie a globalizării este mișcarea permanentă și ireversibilă spre integrare a proceselor economice, a piețelor, statelor și popoarelor, a tehnologiilor, activităților și acțiunilor majore politice, culturale, juridice, militare etc. Modul de realizare a integrării în următorii ani este opțional, dintre urmatoarele posibilități43: contact permanent, extins și intensificabil între actorii mondializării; identitate separată, dar nu separabilă pentru participanții la mondializare; comunitate pluralistă democratică, în care se respectă normele comune recunoscute, acceptate și validate în practica relațiilor internaționale. Securitatea în globalizare este dependentă și determinată de strategia globalizării, bazată pe gândirea holistică a actorilor mondiali, și nu numai, dar și pe o analiza mai cuprinzătoare și interdisciplinară a proceselor pe care ea le presupune. În felul acesta, vor fi aduse într-un singur mecanism toate problemele și aspectele actuale ale globalizării, dar mai ales cele de perspectivă, cum ar fi cele culturale, etnicoreligioase, psihologice, educaționale, istorice etc. Scopul unei astfel de strategii este acela de a modela noua ordine mondială într-o manieră care sa protejeze și să armonizeze mai bine și mai mult obiectivele deja constatate ale globalizării și care trebuie pe deplin implementate44:  normele generale ale globalizării pentru adaptarea pașnică la schimbare/integrare;  dezvoltarea instituțiilor, sistemelor și modelelor globale/globalizante;  protejarea autonomiei de la individ/grup până la suprastatal, bazată pe diversitate și liberă alegere;  modernizarea/transformarea instituțiilor și instrumentelor de securitate colectivă. Potrivit teoriilor formulate de Teodor Frunzeti, acesta relatează faptul că „globalizarea este cea mai semnificativă transformare şi subiect al epocii contemporane şi, în acelaşi timp, o teorie socială apărută odată cu decăderea sistemului marxist”. Acesta continuă ideea cu privire la actorii sistemului de 43 C.Onișor, Securitatea în globalizare - provocări la adresa securității și strategiei la

începutul secolului XXI, București. Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2011, p. 45. 44 Ibidem, p. 45. 30

securitate afirmând că „globalizarea este gândită des ca fiind o formă extremă de interdependenţă. Aceasta este privită, în mare parte, ca fiind o schimbare a mediului înconjurător extern în care există statele, iar rezultatul acestor implicaţii denotă faptul că statele sunt acum mult mai slabe ca actori, decât în perioada precedentă45”, astfel că succesul garantat al determinării strategiei de globalizare asupra securitatii poate fi dat de46:  compromisurile între actorii mondiali, zonali si regionali privind armonizarea intereselor tot mai globale;  coalițiile între state și înțelegerile acestora cu organizațiile neguvernamentale și de afaceri private transfrontaliere, supranaționale, multinaționale etc.;  diversificarea instrumentelor non-militare adecvate politicii externe;  accelerarea, coordonarea și flexibilitatea proceselor info-decizionale naționale și multinaționale (de alianță și coaliție), care să raspundă rapid si ferm la situații și cazuri de criză. Se poate concluziona că, din perspectiva politicilor și strategiilor de securitate ale statelor, globalizarea este și va putea fi o cauză/catalizator a ceea ce se întâmplă acum în lume, de care beneficiază din plin tările democratice și pe care nimeni, cu nimic nu o mai poate opri, doar că, prin eforturi colective susținute, trebuie canalizată în direcții mai productive și cu finalitate catre eliminarea lumii slab dezvoltate47. Actorii relațiilor internaționale simt tot mai mult implicațiile globalizării asupra securității, sub forma unor efecte multiple, exigențe majore și etape/faze ale realizării ei. Din multitudinea efectelor globalizării, cele contradictorii sunt mai relevante pentru securitatea individuală și colectivă, și le enumerăm48:  izolarea regimurilor totalitare, prin dezvoltarea clubului statelor democratice, ce ar putea crea o reacție/rezistență suprastatală sau supranațională;

45 T. Frunzeti, Globalizarea și ordinea mondială post Războiul rece, București , Editura

Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005, p. 25. 46 C. Onișor, op. cit. , p. 44. 47 L. Ispas, I. Tătaru, op. cit. , p. 411. 48 C. Onișor, op. cit. , p. 45. 31

 dezvoltarea legăturilor între state, națiuni, comunități etc. ce ar putea slăbi în perspectiva poziția statului-națiune ca actor principal în relațiile internaționale și, astfel, ar spori naționalismul individual și colectiv;  nerealizarea în toate statele a dezvoltării durabile creează aspecte contrastante, prin persistența în alte locuri a sărăciei și subdezvoltării, ceea ce generează provocări și sfidări atipice, asimetrice la adresa securității naționale și colective. În contextul globalizării și al integrării regionale, securitatea națională nu poate să existe și să se afirme independent de ceea ce se întâmplă în afara frontierelor unui stat. De aceea, securitatea națională, într-o bună masură, poate fi reprezentată ca o componentă a securității regionale, și prin intermediul acesteia ca element al securității internaționale. Tradițional, în relațiile internaționale, conceptul de securitate semnifică protecția unui stat, și deci a populației sale, împotriva unei amenințări, în mod normal militare.49 Din toate aceste teorii și corelații rezultă că, pentru conținutul și fizionomia securității la început de secol XXI, sunt evidente câteva elemente definitorii, cum ar fi, de exemplu : simularea de alternative, socializarea frontierelor, trasnaționalismul, ascendentul factorului economic față de cel politic, cooperarea constructivă etc. În aceste condiții, este lesne de înteles că paradigma securității în globalizare devine o realitate și o necesitate dinamică și într-o permanentă modelare și remodelare, adică tot mai flexibilă și prospectivă într-o variantă multipolară.

2.2. Dinamica relațiilor dintre state, organizații și organisme internaționale în relațiile internaționale Natura și dinamica evenimentelor cu impact internațional au determinat transformarea arhitecturii și strategiilor de securitate la nivel regional si global cu implicații directe asupra sistemului de raporturi internaționale. Situația actuală în care unul sau mai mulți actori internaționali, exercită diferite tipuri de putere, la nivele diferite, în interiorul unor alianțe diferite a căror interese se întrepătrund este în opinia noastră mult mai volatilă și mai periculoasă pentru securitatea mondială decât cea determinată de sistemul bipolar existent înainte de încheierea războiului rece. Dintre evenimentele importante care au influențat major dinamica mediului de securitate contemporan ne putem opri pentru o analiză succintă la colapsul sistemului comunist european, dezvoltarea terorismului și 49 L. Ispas, I. Tătaru, op. cit. , p. 410. 32

declanșarea războiului antiterorist, deschiderea către noi membri a Alianței Tratatului Atlanticului de Nord și continuarea procesului de lărgire a Uniunii Europene. Evenimentele politice majore recente, declanșarea „războiului împotriva terorismului” constituirea Consiliului NATO - Rusia, lărgirea organizațiilor internaționale de securitate, reconfirmarea opțiunilor Ucrainei de aderare la Alianța Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană, după alegerile din 2005, demonstrează dinamismul fără precedent al mediului actual de securitate50. Este începutul unei noi ere, în care Europa se unifică, renaște de la Vest la Est, devenind mai stabilă și prosperă, își consolideaza pozitia de pilon al stabilită ții și securității regionale, iar relațiile acesteia cu organizatiile internaționale de securitate devin esențiale pentru stabilitatea mediului de securitate51. Mediul de securitate din această parte a Europei poartă amprenta tensiunilor acumulate de secole, fiind marcat de prejudecăți, traume și dorințe de revan șă, care, în ultimul deceniu, au generat un sângeros război - cel din fostul spa țiu exiugoslav. Criza din Kosovo, Macedonia și evoluția evenimentelor din spațiul ex-iugoslav au pus în evidență divergențele politice, economice, culturale, etnice sau de altă natură din această zonă și au impus, ca o necesitate, lansarea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Încă se mai men țin focare de criză în aceasta zonă încercată de tensiuni și reminiscențe de natură politică, culturală și etnice. Gestionarea situației din această zonă a fost mediată pe cale politică, economică și militară sub control NATO, UE si OSCE. De câteva decenii, Occidentul Europei a dezvoltat o construcție suprastatală, Uniunea Europeană, care a adus prosperitate economică, stabilitate socială, democrație consolidată, drepturi și libertăți cetățenești extinse. Explicația succesului – această construcție s-a bazat cel mai mult, inițial, pe valori comune și, ulterior, pe interese colective. Acest model a constituit o alternativă pentru statele din centrul, estul și sud-estul Europei. Transpunerea lui în practică a generat un efort comun de unificare a Europei bazat pe realizarea, consolidarea si conștientizarea unei identități europene comune. Acum, în fața Europei viitoare se află un proiect viabil și constituțional, care se dorește și consensual, de transformare a UE, pentru a putea să-și asume un nou rol politic, economic și militar și mai important, într-o lume în care procesul de globalizare este dinamic 50 V. Nicuț, Implicații ale mediului de securitate asupra stabilității europene.Contribuții la

dezvoltarea securității regionale și mondiale , București, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2009, p. 264. 51 V. Nicuț , op. cit. , p. 264. 33

și produce mutații semnificative. Una dintre acestea, care exprimă esența concepției revăzute a globalizării, vizează trecerea de la globalizarea cu statele naționale ca actori principali la cea cu actori constituiți din mari grupări compacte (într-o uniune sau comunitate de state), ca adevărate blocuri economico-politico-militare52. În evoluția de realizare a securității europene se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a procesului de stabilitate la nivel global. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente și pun în evidență preocupările instituțiilor internaționale de securitate. Aceste organisme trebuie să facă uz de instrumentele avute la dispoziție (politice, economice și militare), pentru realizarea și dezvoltarea stabilității europene, pentru dezvoltarea relațiilor interstatale, conlucrarea și cooperarea în cadrul acestora și, nu în ultimul rând, în impunerea unor decizii si hotărâri la nivel global. Din aceasta perspectivă, alianțele și întelegerile regionale vor ramâne trăsături ale politicii internaționale viitoare, chiar dacă ele se vor adapta noilor circumstanțe și vor contribui la dezamorsarea situațiilor de criză. Pe baza acestor tendințe pot fi evidențiate o serie de evolu ții și reconfigurări posibile ale mediului actual de securitate53:  Națiunile, chiar și marile puteri, nu pot contracara singure amenințările transnaționale. Alături de coalițiile instituționale – NATO sau UE, coalițiile ad-hoc de tip zonal sau regional vor fi, în continuare, posibile și de actualitate;  Marile puteri vor deține permanent dreptul de a decide în problemele majore ale lumii contemporane, fie ele politice, economice sau militare;  Creșterea și diversificarea rolului structurilor de securitate (ONU, OSCE, NATO, UE), în prevenirea și gestionarea situațiilor de instabilitate implică noi orientări privind: realizarea coalițiilor militare, folosirea mijloacelor de intervenție în forță în diferite teatre de operații, strategia opera țiilor și modalitatea de realizare a acestora (impunere, menținere, stabilitate post conflict);  Migrația, cu efecte destabilizatoare, poate constitui o adevărată amenințare în condițiile liberalizării circulației persoanelor, amplificării stărilor

52

C.Onișor, op. cit. , p. 45.

53 V. Nicuț , op. cit. , p. 265. 34

conflictuale și perpetuării crizelor economice în țările din centrul și sudestul Europei; Lumea se schimbă, supusă modificărilor impuse de fenomenul general al mediului de securitate,căpătând astfel un caracter global, de altfel apar și noi provocări și amenințări, generate de noi forme de violență motivate de neînțelegeri etnice și religioase și, nu în ultimul rând, modifică sistemul actual al mediului de securitate. Se evidențiază tendința factorilor de putere de a spori importanța structurilor în care dețin rolul principal, în scopul asigurării unei poziții cât mai avantajoase în noua arhitectură de securitate54. Riscurile și amenințările asimetrice se amplifică în intensitate și ca arie de manifestare, iar prevenirea și contracararea acestora va constitui în continuare o prioritate absolută, atât pentru statele democratice, cât și pentru organizațiile internaționale de securitate. Este de așteptat ca organismele internaționale de securitate, în mod deosebit ONU si OSCE, să se adapteze structural și conceptual la noile cerințe ale mediului actual. În acest context, NATO și UE vor continua amplul și complexul proces de transformare și modernizare, concomitent cu amplificarea demersurilor pentru realizarea de noi capacități necesare gestionării situațiilor de criză, prevenirii și combaterii amenințărilor și provocărilor asimetrice. Corporațiile multinaționale sunt societăți de afaceri care au activități în companii subsidiare, și utilizează investiții directe în alte țări. După cel de-al doilea război mondial numărul corporațiilor multinaționale a crescut extrem de mult și de rapid. Ca o expresie a doctrinei liberale a libertă ții comer țului și ca un element foarte activ al globalizării, nu numai al economiei, dar și a politicii internaționale, corporațiile multinaționale sunt pe de o parte apreciate pentru aspectele ce țin de liberalizarea pieței și de globalizare, iar pe de altă parte sunt acuzate de costurile sociale ale acestora. Expansiunea corporatiilor multinaționale a fost facilitată de băncile transnaționale ale căror profituri și capitaluri sunt generate de tranzacțiile care au loc în mediul internațional. Aceste bănci au devenit una din principalele for țe ce acționează în economia și politica mondială, contribuind la procesul de globalizare și la integrarea financiară. Principalele argumente pro și contra corporațiilor multinaționale 55: 1. Aspecte pozitive : F. Pericle, Globalizarea și influența sa asupra securității internaționale , București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 151. 54

55 F. Pericle, op. cit. , p. 152. 35

       

Crește volumul comerțului mondial; Finanțează împrumuturile internaționale; sprijină libertatea comerțului; sprijină cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică; introduc tehnologia avansată în țările mai puțin dezvoltate; reduc costurile bunurilor încurajând producția; diseminează experiența în marketing și publicitate în lumea întreagă; promovează relațiile pașnice între state spre a asigura un climat favorabil afacerilor;  accelerează globalizarea economiei și culturii. 2. Aspecte negative :  dau nastere unor conglomerate economice ce reduc competiția și libera initiațivă;  atrag capitalurile din țările gazdă dar exportă profiturile în țările de origine; creează celor săraci dependența față de împrumuturi ;  prin monopolul producției și controlul distribuției bunurilor se limitează accesul la unele marfuri;  se creează avantaje prin limitarea accesului competitorilor pe unele piețe rezervate;  exportă tehnologie uzată moral în țările subdezvoltate;  inhibă creșterea economică și competența tehnică în țările subdezvoltate menținând dependența țărilor sărace față de cele bogate;  conspiră pentru a crea carteluri, contribuind la creșterea inflației;  înlatură competiția în domeniul forței de muncă;  limitează cantitățile de materii prime pe piața mondială;  erodează civilizația tradițională, înlocuind-o cu cea orientată spre consum;  lărgesc și adâncesc diferențele dintre țările bogate și cele sărace;  încurajează cartelurile, cu participarea mai multor corporații multinaționale, împărțindu-și piețele și eliminând competiția. Deși proliferarea corporațiilor multinaționale este un fenomen global, statele dezvoltate sunt patria a 90% din companiile de origine. Din punct de vedere istoric, SUA este țara multora din cele mai mari companii din lume. În 1996 aici își aveau sediul 162 din primele 500 de asemenea companii, urmată de Japonia cu 126, Franța cu 42, Germania cu 41 și Marea Britanie cu 34.38 Aceste cinci țări, împreună, adăpostesc 80% din companiile de origine și tot aici se află

36

proprietarii unui procent similar de acțiuni56. Strategiile de piață utilizate de SUA, Uniunea Europeană și Japonia urmăresc controlul piețelor existente și expansiunea pe noi piețe regionale. În plus, ele au dezvoltat noi strategii, prin care încearcă să constituie rețele regionale pentru producția și distribuția mărfurilor, realizând întelegeri de tip cartel și cautând, prin metode subtile, să reducă competiția de pe piață. Drept rezultat al acestei strategii, investițiile directe în străinătate sunt acum preponderent regionale, statele din Europa de Est și cele în curs de dezvoltare în general, primind cea mai mare parte a investi țiilor străine dintr-o singură sursă, de regulă cea mai apropiată geografic. Efectul acestei situații este o mai accentuată regionalizare a economiei nu numai în investiții, dar de asemenea în comerț și utilizarea forței de muncă. În general, în țările subdezvoltate, corporațiile multinaționale au fost privite cu suspiciune un timp îndelungat, fiind considerate o formă de neo-colonialism, ce punea în pericol suveranitatea națională57. Rolul politic al corporațiilor multinaționale este însă dificil de caracterizat în prezent, el variind de la o țară la alta. Probabil, concluzia cea mai realistă este că de fapt corporațiile multinaționale nu sunt numai o amenin țare la adresa țărilor dar sunt în acelasi timp un stimulent pentru creșterea puterii statului în domeniul economic, căci numai statul poate apăra interesele corporațiilor multinaționale pe timpul negocierilor internaționale și le poate asigura accesul liber pe piață. Corporațiile solicită ajutorul statului național atunci când au nevoie de protecția sa ori doresc să se dezvolte. Pe lânga efectele pozitive în planul integrării economice și politice, a răspândirii fără precedent a tehnologiilor moderne și a facilitării accesului la cultură și civilizație, globalizarea are, așa cum am mai arătat și aspecte negative ce constau, în principal, în facilitarea răspândirii, proliferării în re țele transfrontaliere și mai nou chiar transcontinentale a activităților infrac ționale dintre cele mai virulente, cu efecte destabilizatoare atât la adresa securită ții și stabilității interne ale statelor, cât și ale a organizațiilor internaționale. Cele mai importante asemenea fenomene negative sunt: crima organizată, terorismul internațional, extremismul etnic și religios58. Transformările în economia globală și în politica internațională de după războiul rece au dat un impuls puternic activității criminale și au consolidat 56 F. Pericle, op. cit. , p. 153. 57 V. Nicuț , op. cit. , p. 265. 58 D. Danielescu, E. Mavris, Dinamica strategiilor de securitate în mediul internațional

contemporan, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 106. 37

organizațiile acesteia. Bazându-se pe creșterea traficului internațional ilegal de bunuri, bani și persoane, organizațiile crimei și-au extins influența și puterea, au devenit și mai bogate comparativ cu guvernele statelor cu care se confruntă. Acest curs de acțiune a devenit o amenințare reală la adresa securității naționale a multor state, inclusiv România, precum și la adresa securită ții internaționale în general. Mai mult chiar, în unele state precum Rusia și Ucraina organizațiile criminale ce utilizează în mod frecvent extorcarea de fonduri, traficul de arme, droguri și chiar de material nuclear potențial fisionabil sunt prin însăși existența lor o amenințare la siguranța și sănătatea publică. În multe state, precum Statele Unite ale Americii, Japonia, Italia și mai nou în Rusia, se manifestă îngrijorare în legatură cu amploarea crescândă a operațiilor ilegale ale grupurilor aparținând crimei organizate, lărgirea ariei geografice a influenței acestora și puterea crescândă ce o dețin, ceea ce constituie, din ce în ce mai mult, o amenințare la adresa ordinii internaționale. În prezent, organizațiile criminale sunt în proces de globalizare a activității lor ilicite59, de pătrundere pe noi piețe și de cucerire a noi zone de influență cât și de extindere a gamei activităților ilegale. Polonia, China, Rusia, Azerbaidjan și statele baltice pătrund pe piața drogurilor ca producători puternici și exportatori ai unor droguri violente, de tipul amfetaminelor, ce se pot gasi și la noi în țară. Consumul de cocaină și heroină este de asemenea în creștere nu numai în Europa de Vest, dar și în cea Centrală și Estică. Instituționalizarea globalizării creează forme organizate de tip „axa răului”. Aceste efecte de tip antiteză ale globalizării își au originea în paradigma și concepția globalizării și, poate, cel mai mult în modalitățile și sensul de realizare ale acesteia, care sunt tratate de câteva exigențe: regionalizarea și zonarea după criterii de geopolitică a globalizării și descentralizarea pentru o puternică coeziune a construcției noii ordini pe care actualele entități politicoadministrative (state, federații, uniuni, comunități statale, confederații etc.) cu greu trebuie să le suporte. Ca atare, așa cum rezultă ori transpare din geopoliticile și geostrategiile lumii actuale, globalizarea se realizează succesiv, pe patru paliere60:  cel al indivizilor, localităților mari și actorilor non-statali (organizațiile non-guvernamentale), care sunt grupați într-o sub-globalizare, ca suport pentru mobilizarea de resurse, cu sau fără accepțiunea autorităților naționale și locale; 59 F. Pericle, op. cit. , p. 155. 60

C. Onișor, op. cit , p. 46.

38

 unul superior, al statelor și națiunilor, care are ca rezultat producerea de noi forme de putere colectivă, printr-un transfer al puterii către institu ții internaționale;  altul mai înalt, prin care actorii relațiilor internaționale se integrează sub forma zonelor și regiunilor de dezvoltare, acestea dobândind multiple și extinse semnificații și valori geostrategice, cu propriile aranjamente și structuri de securitate;  nivelul cel mai înalt, al instituționalizării globalizării și armonizării dezvoltării relațiilor în interiorul și între zonele și regiunile de dezvoltare. Deciziile politice luate la Summit-urile de la Bucure ști și Lisabona, au determinat, în mod pregnant, fizionomia și evoluția mediului de securitate mondial și, implicit, ale celui european, la aceasta adaugându-se procesul de extindere a Uniunii Europene, care a căpătat noi dimensionări, prin primirea în 2009 a încă două state, Croația și Albania. Aceste evenimente au confirmat viabilitatea proceselor integratoare și trăinicia legăturilor trans-atlantice ce au dus mai aproape speranțele construirii unei noi arhitecturi de securitate pe bătrânul continent, în centrul căreia să se afle statele europene, cu problemele și speranțele lor, unite prin idealuri și valori comune. Un rol important în asigurarea și dezvoltarea securității europene revine și statelor puternic dezvoltate (Germania, Franța – cu rol de „motoare” ale „identității europene în domeniul securității” ), care vor genera acțiuni diplomatice sau de altă natură pentru realizarea visului de unificare și crearea instituțiilor și infrastructurii proprii organizații, UE, complementare NATO, necesare rezolvării problemelor europene. În condițiile actuale, de convergența accentuată a intereselor naționale cu cele acceptate și promovate de democrațiile occidentale, sunt create oportunități pentru dezvoltarea și amplificarea cooperării internaționale, în scopul întăririi securității, atât la nivel global, cât și regional și sub-regional. Redimensionarea mediului de securitate actual, prin reorganizarea organizațiilor internaționale de securitate, redefinirea conceptelor privind lupta colectivă împotriva terorismului internațional impun noi aspecte ale politicilor la nivel planetar. Pe baza evaluărilor situațiilor din mediul actual de securitate putem concluziona că:  Principalul flagel al securității și stabilității globale îl va reprezenta, în continuare, terorismul internaționat,combinat cu traficul de armament, droguri și persoane;  Campania împotriva terorismului va continua și va impune o implicare mai substanțiala a statelor democratice și a organismelor de securitate internațională; 39

 De-a lungul timpului, se vor amplifica și diversifica riscurile asimetrice neclasice și va crește incidența dintre fenomenul terorist și crima organizată.

2.3. Implicațiile securității de tip statal asupra securității globale Studiul securității naționale face obiectul evoluției, atât din punct de vedere teoretic cât și practic. În același timp, conceptul evoluează atât din perspectiva societății cât și a individului61. În centrul dezbaterilor stă o chestiune fundamentală: securitate pentru cine și cum. Iar după 11 septembrie 2001, cele mai multe concepții și strategii naționale de securitate se referă la drepturile omului în orice țară. Pentru a analiza rolul statelor moderne în configurarea mediului interna țional de securitate este necesar să analizăm puterea acestora de a determina atât sfera internă a politicii interne și externe, cât și sfera internațională. Puterea, în contextul relațiilor internaționale, poate fi definită drept capacitatea unui stat de a influența sau controla alte state, iar statele care au o astfel de abilitate sunt numite puteri, puteri zonale, puteri regionale, mari puteri, superputeri sau hiperputeri62.În toate aceste definiții este vorba despre îmbinarea dintre sfera internă, ce oferă resursele necesare acțiunii pe scena externă, și sfera internațională, ce oferă spațiul necesar jocului de interese dintre actorii implica ți. Așadar, aceste doua sfere sunt interrelaționate și, de aceea, performanțele interne ale statului se reflectă în statutul și rolul său internațional. Practic, securitatea natională este în legatură cu problema suveranității si a responsabilitații statului față de cetățenii săi. De aceea, acest aspect esențial al securității naționale ridică chestiunea urmatoare: cine detine suveranitatea și asupra cui se exercită aceasta. Legitimitatea, drepturile și îndatoririle nu pot fi disociate în materie de securitate, nici pentru state și nici pentru indivizi. Din punct de vedere structural, securitatea națională se compune dintr-un ansamblu de elemente inter-dependente, ce interacționează continuu afirmânduși statutul dominant sau dominat în îndeplinirea rolurilor asumate. În esen ță, securitatea națională are urmatoarele componente: economică; socială; militară; politică; de mediu. Toate aceste componente alcătuiesc un sistem, adică un ansamblu de elemente ce interacționeaza între ele potrivit unui numar de 61 L. Ispas, I. Tătaru, op. cit. , p. 410. 62 A. Sarchinschi, Rolul statelor moderne în configurarea mediului internațional de

securitate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 12. 40

principii și reguli. În opinia noastră, securitatea națională, în calitate de sistem, este definită prin complexitate, interdependență, caracter deschis si dinamic. Complexitatea sa rezidă în faptul că securitatea naţională, în calitate de construct conştient, voluntar şi responsabil, se realizează concomitent cu derularea întregii vieţi sociale, economice, politice, culturale, ştiinţifice, militare, informaţionale şi nu numai care îşi urmează drumul sau potrivit legităţilor obiective ale dezvoltării societăţilor umane. Pe de altă parte, securitatea naţională se înfăptuieşte în condiţii concrete de o mare diversitate intra şi interstatală, cu oameni şi prin oameni. În plus, caracterul complex al securităţii naţionale, ca sistem, este dat şi de contextul în care acestea acţionează şi anume de existenţa şi manifestarea omniprezenţa şi pluridimensională a globalizării şi a unui amplu şi dinamic proces de integrare regională63. Interdependența se referă la relaţia de influenţă reciprocă între componentele securităţii naţionale. Astfel, dacă un element al sistemului amintit cunoaşte schimbări radicale, sau chiar mutaţii profunde, acestea din urmă, la rândul lor, produc transformări semnificative în cadrul celorlalte elemente structurale. De exemplu, schimbări esenţiale produse în comerţul internaţional sunt generate de actuala criză economico-financiară. Dar, asupra conţinutului comerţului internaţional în care un stat sau altul se implică are un impact serios atât criminalitatea cât şi terorismul transfrontaliere. Acestea două pot, uneori, afecta calitatea şi volumul bunurilor şi serviciilor pe care ţara respectivă le oferă clienţilor săi, fie prin înăsprirea condiţiilor de trecere a frontierei sale, fie printr-o concurenţă neloială pentru anumite produse sau servicii puse în vânzare pe căi ilicite64. Caracterul deschis al securităţii naţionale, ca sistem, este dat de comunicarea şi accesul informaţiilor dintre acest sistem şi mediul în care acţionează. Practic, această trăsătură reflectă capacitatea sistemului analizat de a se adapta flexibil la transformările ce se produc în mediul înconjurător. Este vorba atât de mediul natural cât şi de cel social, care suportă toate schimbările impuse în şi de viaţă, dar şi de activitatea oamenilor concreţi, reali, cu personalitatea, sentimentele, motivaţia (nevoi, aspiraţii, idealuri, motive) şi voinţa lor. De altfel, adoptarea periodică, de către un stat sau altul, a unei strategii naţionale de securitate este o dovadă a caracterului deschis al securităţii naţionale. Aceasta recepţionează informaţiile necesare şi suficiente din mediul intern şi internaţional, le procesează şi, pe baza lor, se adaptează noilor realităţi. 63 L. Ispas, I. Tătaru, op. cit. , p. 410. 64 Ibidem, p. 411. 41

Dinamismul securităţii naţionale, în calitate de sistem, derivă din transformările rapide ce au loc atât în interiorul fiecărui element component al sistemului propriu-zis,cât şi în afara acestuia, în mediul în care acesta există şi funcţionează. Mai întâi, se asistă la schimbări alerte în cadrul globalizării, al comerţului internaţional, al relaţiilor dintre state, al evoluţiei crizei economicofinanciare actuale mondiale etc. Toate aceste modificări, de cele mai multe ori de substanţă, interacţionează potenţând evoluţia rapidă şi frecvent aleatorie a fiecărei componente a securităţii naţionale care se va reflecta în starea şi funcţionalitatea acesteia din urmă. Pe de altă parte, are loc o transformare continuă a mediului în care securitatea naţională există şi funcţionează.Cum acest sistem a fost considerat ca fiind deschis, atunci el va suporta direct toate schimbările intervenite în exteriorul său, căutând o adaptare continuă la nou, la mutaţiile intervenite65. Oricare ar fi punctul de vedere la care aderăm, este evident că puterea sau capacitatea statelor trebuie comparate pentru a putea stabili ierarhia acestora pe scenă internaţională. Unii experţi în relaţii internaţionale utilizează ierarhizarea în funcţie de puterea potenţială, ce derivă din mai multe surse: geografică, demografică, economică, militară etc. Alţi specialişti susţin că puterea are la baza următoarele surse66: naturale (dispunere pe glob, suprafaţă, ieşire la mare, natura graniţelor etc.), socio-psihologice (populaţie, imaginea de sine, nivelul de socializare a politicii, organizare politică etc.) şi sintetice (abilitatea statului de aşi folosi resursele industriale, financiare, tehnice, militare etc.). Puterea reală, în schimb, reprezintă exercitarea efectivă a coerciţiei şi depinde, alături de sursele de mai sus, de voinţa populară şi calitatea conducerii, de organizarea internă şi infrastructura statului, dar şi de strategiile create în acest scop. Ea poate fi cuantificată atunci când este efectiv folosită, în funcţie de efectele obţinute. În ultimii ani, au fost aduse în analiză două noi noțiuni ce par antagonice, dar nu se exclud una pe cealaltă, ci, dimpotrivă, combină mijloace diferite pentru atingerea scopului propus. Este vorba despre puterea soft (soft power) și puterea hard (hard power). Puterea soft se referă la puterea ce derivă în principal din surse culturale sau imagologice, influența exercitându-se mai mult prin persuasiunea sau atragerea celui mai slab către un anumit model şi mai puţin prin

65 Ibidem, p. 412. 66 A.

Sarchinschi, Rolul statelor moderne în configurarea mediului internațional de securitate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 13.

42

coerciţie. Puterea hard este constituită mai ales din mijloacele militare şi economice ce contribuie la impunerea voinţei unui actor asupra altui actor. Diversitatea acestor concepte nu exclude, însă, problematica rolului efectiv al statului modern în relațiile internaționale şi în configurarea mediului internaţional de securitate. Este vorba despre aşa-numita putere internaţională 67 a statului, ce nu trebuie confundată nici cu noţiunea de putere a statului, nici cu cea de capacitate a statului. Conform lui John M. Hobson, puterea internaţională a unui stat reprezintă capacitatea acestuia de a implementa politica externă şi de a configura sfera internaţională independent de cerinţele structurilor internaţionale sau de interesele actorilor non-statali internaționali. În mod similar, puterea internă reprezintă capacitatea statului de a determina politicile şi de a configura sfera internă independent de constrângerile structurale interne sau de interesele actorilor non-statali. Toate aceste noţiuni pot fi plasate de-a lungul unui continuum, de la puterea internaţională scăzută la cea moderată şi până la puterea ridicată a statelor, în corelaţie cu puterea internă 68. Aceasta îi permite statului să configureze şi să reconstituie sistemul internaţional şi să creeze o lume paşnică, caracterizată de cooperare. Liberalismul este una dintre teoriile care îi conferă statului o astfel de putere, afirmând că, dacă statele se conformează nevoilor sociale individuale interne, atunci ele sunt capabile să creeze o astfel de lume paşnică. Instituţionalismul liberal consideră că statele au suficientă putere pentru a reconfigura sistemul internaţional, rezolvând problema acţiunii colective şi creând o lume bazată pe cooperare. De asemenea, puterea internaţională ridicată este un atribut al statului şi în teoriile constructiviste şi realiste. La celălalt capăt al continuumului se afla teoriile international-sistemice (neorealism, teoria sistemelor sociale) ce neagă posibilitatea că statele să deţină puterea de a modela sistemul internaţional. În acest caz, conflictul statal reprezintă un rezultat inevitabil al structurii politice internaţionale. Astfel, un sistem internaţional paşnic nu este realizabil din cauza imposibilităţii ca statul să reconcilieze lupta internă de clasă. În aceeaşi manieră, postmoderniştii afirmă că statele, prin procesul de legitimare internă, creează o lume conflictuală. Aici, probabilitatea construită social a existenţei unei ameninţări din partea altui actor transforma

67 J. Hobson, The State and International Relations, Cambridge University Press, 2000, p. 7. 68 A.

Sarchinschi, Rolul statelor moderne în configurarea mediului internațional de securitate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 14.

43

conflictul interstatal în ceva nu doar inevitabil, ci chiar într-o condiţie pentru existența şi „reproducerea” acelui stat69. Datorită multitudinii competențelor de care dispune, statul se implică activ în controlarea fenomenului de globalizare şi chiar a actorilor globali. Astfel statul poate decide caracterul legal sau ilegal al actorilor globali, în acord cu normele de drept international pe care le-a creat şi care impun o anumită conduită în relaţiile internaţionale. Mai nou, se pare că statul poate transfera doar competențe, în mod liber, fără a fi constrâns la aceasta de factorii externi sau interni, ci în virtutea obiectivului general de a asigura buna funcţionare a întregii ordini internaţionale. Statul nu poate înstrăina suveranitatea, nici liber, nici constrâns, deoarece s-ar aliena ca stat. Cel mult este posibilă o cedare a exerciţiului suveranităţii, dar în anumite limite: către o entitate similară sau către un subiect de drept derivat, născut din voinţa statelor. Spre deosebire de suveranitate, care nu poate fi înstrăinată, deoarece este conferită simbolic de popor doar unui unic şi tradiţional deţinător - statul 70, acesta poate însa să renunţe la anumite competențe, dat fiind caracterul lor autonom, cât şi faptul că statul, şi nu altă entitate, se află la originea acestora. UE, însă, nu exercită pe teritoriul statelor membre competențe exclusive, dacă nu ar fi avut în prealabil acordul statelor membre de a-şi limita, în virtutea suveranităţii lor, caracterul exclusiv al competențelor. Statul îşi poate folosi teritoriul pentru a limita efectele negative ale globalizării sau presiunea actorilor globali asupra sa, prin formarea unor spaţii economice şi comerciale cu graniţe bine delimitate, care concentrează capitaluri trans-naţionale, fără a le permite să destabilizeze economiile naţionale ale statelor membre; prin controlul interdependenţelor economice la nivel de regiune, construind regiuni integrate economic,care reuşesc să administreze fluxurile transnaţionale din interiorul regiunii, fără a părăsi acest spaţiu, cât şi prin captarea fluxurilor din afară regiunii economice. Deasemenea, statul îşi poate folosi populaţia pentru a contracara efectul de uniformizare a culturilor, de pierdere a identităţii, adus de globalizare; prin crearea unor identităţi mai largi, regionale, subregionale, axate pe valori istorice comune, pe experienţe comune, pe dorinţa de a acţiona în comun.De altfel, statul îşi poate folosi dimensiunea politică, acea calitate de autoritate publică, pentru a construi voluntar identităţi politice regionale, pentru a acorda drepturi politice 69 J. Hobson, op. cit. , p. 8. 70 M. V. Antonescu, Relația dintre stat si Uniunea Europeană în contextul globalizării,

București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 123 44

supranaţionale, pentru a crea cetăţenii suprastatale, de tipul celei europene, în scopul evitării ruperii liantului tradiţional de cetăţenie dintre individ şi stat. În momentul de față,se pare că statul controlează actorii globali de o manieră directă, vizibilă: nu le recunoaşte statutul legal, de actor având o dimensiune juridică pe plan internaţional; statul creează actori globali -organizaţii internaţionale interguvernamentale - şi le stabileşte statutul juridic, limitele competențelor şi momentul dispariţiei lor, fără ca acestea să se poată opune voinţei statelor, în ciuda personalităţii lor de drept autonome. Statul controlează alte tipuri de actori globali, precum companiile transnaţionale, individul sau ONG-urile71, prin calitatea lor de subiect de drept intern, în ciuda activităţii şi a influenţei transnaţionale a acestora; statul localizează aceşti actori globali, îi forţează să aibă un sediu central de activitate, supus legislaţiei statale, şi nu sustrăgându-se oricărei reguli de drept; statul controlează individul, prin calitatea sa de cetăţean, prin construirea încă de la naştere a unui liant de fidelitate, la care individul poate renunţa total, devenind apatrid, însă lipsindu-se de orice protecţie juridică şi diplomatică din partea unui stat. Statul controlează actorii globali clandestini, de exemplu reţelele teroriste internaţionale, prin refuzul recunoaşterii acestora ca entităţi legale - care respectă normele comunităţii internaţionale; nu actorii globali sunt, aici, cei care aleg calea contestării ordinii juridice internaţionale, ci statul este cel care le refuză calitatea de subiect de drept, deoarece aceşti actori refuza stabilirea unui liant juridic naţional şi internaţional cu statul, îi refuză, implicit, prin activitatea lor, recunoaşterea supremaţiei sale în ordinea juridică internaţională şi îi ameninţa direct suveranitatea, prin afectarea funcţiei de furnizor de securitate pentru cetăţenii săi72. Dacă amintim şi de ipoteza globalistă radicală, conform căreia piaţa gobală ar reprezenta în sine un actor distinct, există şi în această ipoteză mijloace prin care statul poate să o controleze: de exemplu, prin practicarea politicii conştiente a fragmentarii acestei pieţe; nu trebuie să confundăm acest tip de neopolitică cu penetrarea haotică a fluxurilor transnaţionale în toate regiunile planetei; fragmentarea nu reprezintă o împărţire arbitrara a acestor fluxuri, care nu poate fi controlată de stat şi care îl afectează iremediabil; din contră. Dacă vom privi statul din perspectiva realistă, ca actor raţional ce îşi foloseşte puterea pentru a elimina sau a micşora dependenţa sa de contextul anarhic. Mai bine spus, statul nu se îndreaptă spre un stadiu suprem, de integrare globală, aceasta fiind o utopie primejdioasă; marea strategie a statului este de a 71 Ibidem, p. 125. 72 Ibidem. 45

se folosi de globalizare pentru a crea niveluri intermediare, acestea fiind adevăratele etape finale ale transformării sale în epoca globalizării 73. Mai precis, nu etapa integrării globale contează, nu acesta este scopul oricărei integrări regionale, ci reuşita fragmentarii voluntar consimţite; statul împarte un concept abstract, o etapă încă neabordată, piaţa globală, ce nu există încă, în adevăratul sens al cuvântului. Însa integrările regionale sunt o certitudine; aceste integrări sunt însa instrumente de control ale statului spre a evita trecerea bruscă de la naţional la global - în cazul în care ar triumfa teza radicală a pieţei globale, sau de a ocroti identităţile naţionale, integrându-le în ansambluri suficient de delimitate spre a evita o disoluţie în globalitate. Se poate porni de la studierea relației dintre performanțele interne ale statelor și statutul deținut pe scena internațională, pentru ca, mai departe, să se poată verifica premisa de la care am pornit în acest demers, anume că există o corelație evidentă între performanțele interne ale actorilor statali și rolul lor în configurarea mediului internațional de securitate. Astfel, se poate analiza cele două categorii principale de roluri ale statelor pe scena internațională 74generator de securitate, respectiv generator de insecuritate - ce constituie premisele demersului nostru. Analiza corelaţiei dintre performanţele interne ale statelor şi statutul şi rolul lor internaţional va fi axată pe clasificarea de mai sus a marilor puteri, dar vor fi luate în considerare şi alte state, ca Germania şi Japonia, precum şi primele cinci state cu cele mai bune rezultate, analizând principalii indicatori economici, sociali şi militari ce definesc performanţele interne ale statelor respective. Astfel, ne vom opri asupra următorilor indicatori care reflectă cel mai bine performanţele interne ale statelor75: suprafaţa ţării, numărul populaţiei, cheltuielile pentru educaţie, produsul intern brut, rata şomajului, consumul intern de electricitate, consumul intern de petrol, consumul intern de gaze naturale, rezerva de valută şi aur, valoarea datoriei externe, numărul de telefoane mobile în folosinţă, numărul utilizatorilor de Internet, numărul aeroporturilor, lungimea totală a căilor ferate, a şoselelor, cheltuielile militare, efectivele armate, capabilităţile nucleare. Alături de aceşti indicatori, vom enumera şi principalele instituţii şi organizaţii internaţionale la care sunt parte actorii statali analizaţi . 73 V. Nicuț , op. cit. , p. 265. 74 F. Pericle, op. cit. , p. 154. 75 A.Sarcinshi, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București,

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005, p. 22. 46

Dintr-o analiză mai amănunțită se observă că statutul internaţional al actorilor statali analizaţi se corelează cu indicatori cu valori peste medie ai performanţelor interne ale respectivelor state, dar şi cu o poziţie spre partea finală a „Indexului statelor eşuate”76 (semnifică faptul că acele state nu îndeplinesc criteriile necesare pentru a fi considerate eşuate). Excepţii sunt China şi Rusia care, deşi se află în prima jumătate a Indexului, sunt considerate mari puteri şi sunt membri în Consiliul de Securitate al ONU în special datorită puterii militare semnificative pe care o deţin. Statutul internaţional important se reflectă şi în rolul pe care statele analizate îl deţin pe scena internaţională. Această afirmaţie se poate demonstra prin prezentarea unei statistici referitoare la participarea statelor de mai sus la operaţiile de pace sub egida ONU, NATO, UE, OSCE, cât şi în coaliţii internaţionale, dar şi a unei statistici cu prezenţa militară a aceloraşi state în alte teritorii, în perioada 2008-2009. Corelând rezultatele analizei77 cu aceşti doi indicatori, putem demonstra existenţa unei legături puternice între performanţele interne ale actorilor statali, pe de o parte, şi statutul şi rolul lor internaţional, pe de altă parte. Se poate observa că SUA, Marea Britanie şi Franţa, care deţin o poziţie de putere în sistemul relațiilor internaționale, sunt şi cei mai activi contributori la securitatea lumii, dar şi statele cu cele mai consistente desfăşurări de forţe pe teritoriile altor ţări. În acest context, putem afirma că un nivel ridicat al performanţelor interne ale unui stat îi poate asigura un statut internaţional importat, de mare putere, dar şi un rol complex de generator de securitate.

76 A. Sarchinschi, Rolul statelor moderne în configurarea mediului internațional de

securitate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010, p. 22-23. 77opera:speeddial Ibidem, p. 24 47

CAPITOLUL 3 : Studiu de caz : Conflictul din Libia – o amenințare la adresa securității regionale și internaționale 2011 was a dramatic year for Libya. A popular uprising and government crackdown led to an armed revolt, NATO intervention, and the death of a dictator who had amassed a deplorable human rights record over 42 years. At this writing Libya’s new interim leadership, the National Transitional Council, was struggling to rein in the many militias and local security forces across the country, secure unguarded weapons, and build a new Libya based on independent institutions and the rule of law. Cuvinte cheie : conflict, securitate, crime de război, intervenție, actori Cadrul conceptual al cercetării : Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri care să le facă operaționale în procesul de dezvoltare a unei cercetări. Prin analiza și descrierea conceptelor realizez de fapt trecerea de la teoria prezentată anterior la realitatea concretă, devenită obiect al analizei științifice într-o nouă etapă a dezvoltării sale. În continuare voi prezenta o expunere succintă a principalelor concepte pe care mi-am fundamentat analiza cu privire la conflictul din Libia : Concept Conflict Securitate Stat / Națiune Influență Intervenție Actori

Definiție / Explicație Interacțiune caracterizată prin stări de opoziție sau ciocniri (violente) de interese, idei, sentimente Sentiment de încredere, siguranță și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol Formă politică de organizare în care frontierele teritoriale și sociale ale unei populații coincid din punct de vedere cultural, lingvistic și religios Proces prin care un stat sau o organizație determină schimbări culturale, economice, militare sau politice semnificative Acțiune, efort sau demers făcut cu scopul de a obține scopul dorit Participanți la un eveniment politic, economic sau militar 48

Identitate

Ansamblu de date și trăsături prin care se individualizează o comunitate umană, instalată pe un teritoriu și caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, dar care să fie suverană

Tabelul nr. 1. Operaționalizarea principalelor concepte utilizate în cercetare

Formularea ipotezelor Cercetarea are la bază următoarele ipoteze , deduse din stadiul cunoa șterii teoretice a problematice : 1. Ipoteza generală : Conflictul din Libia a afectat sever atât securitate regională, cât și securitatea internațională. 2. Ipoteza de lucru (dedusă din ipoteza generală) : Drept urmare a conflictului din Libia, nivelul de securitate al populației libiene a scăzut semnificativ, acest conflict chiar o amenințare pentru comunitatea internațională. Prin verificarea acestor ipoteze voi incerca să demonstrez riscurile și amenințările la care este supusă securitatea umană, chiar dacă conflictul pare a fi stins. Astfel voi prezenta implicațiile desfășurării acestui conflict armat (atât în timpul războiului armat, cât și in etapa post conflict) asupra securită ții poporului libian,dar și cum influențeaza acest fapt securitatea în cadrul celor 3 nivele : național, regional și global. Formularea obiectivelor În acest studiu de caz voi încerca să evidențiez principalele efecte pe care conflictul din Libia le are in cadrul securității la toate nivelele : umane, naționale, regionale și globale. În vederea realizării acestui studiu trebuie realizată o analiză amănunțită cu privire la acțiunile desfă șurate în acest conflict, prin care să surprind implicațiile majore pe care acesta le are asupra mediul de securitate. Pentru atingerea scopului principal al acestui studiu de caz, mi-am propus să ating următoarele obiective :  prezentarea contextului în care a izbucnit conflictul din Libia;  indicarea principalilor actori în cadrul conflictului și scopul acestora;  explicarea rolului mass-media în cadrul acțiunilor armate desfășurate pe teritoriul libian;  determinarea influențelor pe care conflictul din Libia le-a avut și le va avea asupra mediului de securitate. Realizarea cercetării prin metoda studiului de caz 49

Studiul de caz reprezintă o metodă de analiză a unei situații cu scopul de a desprinde aspectele sale cele mai semnificative și de a determina cea mai bună soluție de rezolvare a problemei care formează substanța cazului. Expunerea faptelor și a datelor trebuie făcută cu maximă concizie, claritate și obiectivitate, care apoi să fie interpretate în amănunt, precizându-se referiri detaliate despre indivizi, grupuri sau organizații vizate.

Caracteristicile acestui studiu de caz sunt următoarele :  este axat în principal pe evenimente, roluri și relații ;  cercetarea realizată este necesar să fie empirică în sensul de a avea încredere în interviuri, mărurii, dovezi, documente studiate în legătură cu fenomenul cercetat;  presupune realizarea unei cercetări, ceea ce include și elemente de evaluare finală;  studiul de caz este particular, specific domeniului și depinde în mod direct de rezultatele cercetării și de modul în care pot fi generalizate concluziile;  studiul de caz necesită folosirea unor metode multiple de culegere a informațiilor;  se axează pe studierea unui fenomen în contextul în care acesta se produce, mai ales când granița dintre fenomen și context nu este clar definită. În vederea realizării acestui studiu de caz, mi-am propus ca acesta să îndeplinească următoarele calități :  să fie real - să surprindă în mod onest și echilibrat aspectele privind securitatea în cadrul conflictului de pe teritoriul libian;  să fie semnificativ - să abordeze numai acele lucruri cu adevărat importante și relevante pentru fenomenele studiate;  să fie instructiv - să reprezinte un intrument util pentru potențialii utilizatori : studenți, profesori, cercetători;  să fie complex - să includă un set de informații determinante care să facă utilă folosirea sa in diferite activități.  să fie incitantă – să stimuleze interesul cititorului cu privire la situa ția prezentată de-a lungul cercetării.

50

Analiza datelor și explicarea proceselor și fenomenelor studiate 3.1. Introducere Libia este una din cele mai importante țari din nordul Africii, cu o suprafa ță de aproximativ 1750 000 km2 (a patra din Africa, și pe locul 17 în lume) și cu o populație estimativă de 6 420 000 de locuitori, concentrată în principalele trei orașe ale țarii, Tripoli, Benghazi și Mistrata. Libia are ca frontiere Marea Mediterană la nord, vest cu Tunisia și Algeria, la sud cu Ciad, la sud-vest cu Niger, iar la sud-est cu Egipt și Sudan78. Aceasta este cunoscută ca fiind unul dintre cei mai mari producători și exportatori de petrol, ceea ce a dus la ridicarea nivelului de trai a locuitorilor săi. Această țară obișnuiește să exporte aproximativ 85% din producția proprie de petrol în Uniunea Europeană, în special în țări precum Franța, Germania și Italia. Din anul 1969 până în anul 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem „pseudo-democratic”79 condus de Muammar Gaddafi, o figură emblematică și lider al revoluției libiene. În perioada 1970-2000 Libia sub conducerea acestui conducător a jucat un rol important și activ în tranziția continentului african, fiind implicat în mișcări subterane și de gherilă, chiar și în lovituri de stat, în țări din regiuni diferite ale Africii : Uganda, în Cornul Africii, în Liberia și Sierra Leone, în Ciad și Burkina Faso, chiar și în Africa de sud, unde a sprijinit lupta contra regimului apartheid80.

78 Conform Anexei nr. 2. 79 Dicționar explicative al limbii române , București, Editura Univers Enciclopedic, 2009. 80 M. Lungu, Statele Lumii, București, Editura Steaua Nordului, 2008, p. 487. 51

3.2. Contextul izbucnirii conflictului Începând cu data de 17 februarie 2011, Libia a fost martora unui război civil violent între forțele rebele și forțele susținătoare ale conducătorului autoritar al statului, colonelul Gaddafi. Acest război civil, în care utilizarea necizelată a armelor împotriva populației civile de către armata comandată de Gaddafi, a șocat întreaga lume și a atras atenția opiniei publice internaționale. În cadrul fenomenului pe care lumea îl cunoaște drept „Arab Spring” (Primăvara Arabă, datorită perioadei desfășurării, sfărșitul anului 2010-începutul anului 2011), un val de demonstrații ale revoluționarilor și proteste pentru democrație au avut loc pe teritoriul libian, acest lucru determinând Comunitatea Internațională să intre în impas și să inceapă operațiunile sub doctrina acțiunilor umanitare a Națiunilor Unite, susținute de NATO. Populația libiană a devenit ținta regimului dictatorului libian Gaddafi în urma protestelor care s-au declanșat în Tripoli, cuprinzând încetul cu încetul întreaga țară. Pus sub presiune de poporul libanez, colonelul Gaddafi apelează la ajutorul forțelor loiale pentru a amortiza conflictele și revoltele apărute. Creșterea civililor morți în conflictele interne a determinat societatea internațională să adopte măsuri în vederea diminuării efectelor crizei și stingerii conflictului. Astfel, guvernul condus de colonelul Gaddafi este acuzat de organizațiile internaționale de utilizarea forței în mod excesiv asupra protestatarilor din marile orașe libiene: Misrata, Zawiya și Zintan 81. Acest lucru a determinat societatea internațională să acționeze în baza principiilor stabilite de doctrina „responsabilitatea de a proteja”, ca drept dovadă pentru faptul că conflictele apărute în Libia puteau evolua către o amenințare la adresa securită ții regionale, fapt care ar fi putut duce chiar și la afectarea securității internaționale. Reacția societății internaționale cu privire la evenimentele din Libia a fost una promptă și destul de răsunătoare. La 26 februarie 2011 Consiliul de Securitate al ONU adoptă în unanimitate Rezoluția 197082, prin care interzic exporturile și importurile de armament și sesizează în același timp Curtea Internațională de Justiție cu privire la crimele de război și crimele împotriva umanității comise de către sistemul Gaddaffi, dar și de alți membrii ai guvernului de la Tripoli. Dovezi ale încălcării regulilor războiului de către tabăra guvernamentală o reprezintă folosirea masivă a armelor capcană și a minelor 81 Conform Anexei nr. 3. 82 Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1970 din 2011, http://daccess-dds-

ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N11/245/58/PDF/N1124558.pdf. 52

anti-personal asupra populației civile în cadrul unui conflict intern, precum și folosirea altor tipuri de armament interzise prin convențiile internaționale actuale. Această acțiune este una multi-dimensională. Pe de-o parte, deoarece conflictul este foarte complex și obiectivele afirmate de către coali ție tind a nu fi nucleare. De cealaltă parte, deoarece actorii implicați concep conflictul și participarea proprie în diferite forme, și interpretează legea în moduri diferite, mai mult sau mai puțin . De altfel, putem spune că datorită motivelor prezentate anterior, conflictul a durat mai mult decât s-ar fi așteptat, punând alianța sub presiune și astfel lumea punând-și întrebări cu privire la eficiența, responsabilitatea și legitimatea acestor actori ai Comunității Internaționale, pe numele lor Statele Unite ale Americii, NATO și Uniunea Europeană. 3.3. Principalii actori ai conflictului 3.3.1. Actorii naționali și locali Libia este în prezent gazda unei game largi comunități de grupuri militare locale, precum și a unui număr de organisme naționale care sunt încă în stagiul de tranziție și de stabilire al legitimității. Acestea sunt în consecin ță sistemele de securitate și justiție apărute și dezvoltate după perioada de conducere a colonelului Gaddafi, care să poată controla și ține sub observație grupurile armate dezvoltate în perioada dinaintea desfăsurării ostilităților cât și în perioada conflictuală. Dat fiind faptul că revoluția,precum și conflictele apărute s-au desfă șurat în diferite părți ale țării,dar și faptului că interesele între comunitățile de actori din cadrul statului sunt de altfel diferite, autorităților de tranziție le este foarte dificil să dezvolte forțe de securitate capabile să acționeze la scară na țională. Astfel, principalii actori din cadrul statului sunt după cum urmează : Autoritățile de tranzație Consiliul Național de Tranziție (CNT) este alcătuit din reprezentanți din toate comunitățile din Libia, și s-a extins puțin câte puțin pe parcursul timpului atât în timpul conflictului cât și după acesta. În ciuda faptului că se bucură de titlul de legitimitate al revoluției, CNT a fost de multe ori criticat pentru faptul că încă are în componența sa membrii ai fostului regim Gaddafi, care favorizează părțile de est și vest ale Libiei, dar și pentru lipsa de transparen ță la nivelul luării deciziilor. În timpul alegerilor pentru Congresul Național din 7 iulie 2011, principalele forțe politice care au fost alese au fost: Alianța Forțelor Naționale, o coaliție între o mulțime de grupuri mici legate de o platformă islamică liberală și condusă de 53

un anumit Mahmoud Jabril; și Partidul de Justiție și Dezvoltare, care face parte din vasta Corporație Muslim.Alte părți care speră pentru o platformă ilamică cât mai austeră sunt Partidul Al-Watan, Partidul Reformei și Dezvoltării,Partidul Național Central. Grupuri militare locale În unele cazuri aceste grupuri armate locale care acționează pentru „protejarea revoluției” sunt partajați în afara comunității din care fac parte, de obicei pentru perioade lungi de timp. Acest lucru este notabil în cazul grupurilor armate din Misrata, Zintan și Ajdabijya / Benghazi, care au fost trimi și intependent ca brigade pentru a proteja granițele și infrastructura importantă, pentru a oprii conflictele apărute între cele 2 părți, sau pentru a aresta sau re ține persoanele dorite. De obicei aceste acțiuni au fost coordonate de autoritățile de tranziție, însă în timpul conflictului,acestea nu au fost acționat întotdeauna cum ar fi fost cazul. Scutul Libian / „Daraa” Acest organ al autorității libiene este conceput ca fiind anumite grupări armate care au experiență substanțială în luptă pe parcursul revoluțiilor / conflictelor, acestea putând fi considerate unități de elită. Scopul Scutului Libian este de a fi departajat în acele zone care suferă din cauza tensiunilor și violențelor inter-statale. Astfel, pe timpul conflictelor, aceste trupe au fost trimise în zone precum Kufrah, Sabha, lângă Bani Walid și între Zuwarah și Al Jamel, Raqdalin și Zaltan. Acest organism al autorității libiene operează sub comanda directă a Ministerului Apărării. Armata Națională Armata Naționă Libiană, care a înlocuit Armata Libiană din timpul conducerii lui Gaddafi, este încă sub construcție. Nucleul armatei este compus din dezertori care s-au alăturat Armatei Naționale de Eliberare sub influen ța Consiliului Național de Tranzlație din Est în timpul conflictelor. Cum în prezent are o capacitate maximă, preocesul de reintegrare propus de Comitetul de Recrutare al Armatei a inclus în plan să integreze doar 50.000 de luptători în această armată. Garda Națională Garda Națională a fost înființată de către autoritățile de tranzi ție pentru a asigura o alternativă pentru grupurile militare armate din locațiile sensibile. Au existat și ceva critici cu privire la acest fapt, cum că Garda Na țională ar fi o doar de fațadă pentru Consiliul Militar din Tripoli și chiar că ar promova o agendă islamică foarte severă. Există destul de puține informații cu privire la sarcinile Gărzii Naționale pînă acum. Deasemenea acest organ este sub auspiciul Ministerului Apărării. Comitetele Supreme de Securitate 54

Aceste organisme ale securității naționale au fost dezvoltate de către Ministerul de Interne pe tot teritoriul Libiei ca o măsură temporară pentru un număr de scopuri și obiective. În primul rând, acestea au fost înființate pentru a reține militarii înregistrați de către Ministerul de Interne în programul de reintegrare, care rula în paralel cu acela al Comitetului de Recrutare al Armatei. În al doilea rând, aceste comitete au asigurat o alternativă locală puternică pentru grupurile militare locale, cu scopul de a proteja comunitățile locale. În al treilea rând, în unele cazuri acestea au fost folosite să provoace autoritățile consiliilor militare ca punct de coordonare a grupurilor armate locale, prin urmare a devenit un actor politic extrem de important. Și cum inițial mandatul a fost de doar 6 luni, Comitetele Supreme de Securitate au fost reintroduse, în prisma faptului că puteau fi desființate. Armata Cyrenaica Un număr de grupuri armate din Estul Libiei au avut înaintea alegerilor pentru Congresul național acțiuni coordonate ca „Armata Cyrenaica”, și care a fost descrisă ca fiind o „aripă militară” a „Consiliului de Tranzi ție Cyrenaica”. Cea mai de succes acțiune dezvoltată de Armata Cyrenaica a fost închiderea drumului dintre Benghazi și Tripoli la Wadi Al-Ahmar. Scopul acestei armate, a fost destul de discutat, a fost pus sub presiune de către autoritățile de tranzi ție pentru a aloca un număr egal de locuri între Libia de Vest și Libia de Est. Din păcate nu sunt foarte multe informații disponibile cu privire la un poten țial rol al acestei armate în cadrul acțiunilor post-electorale pentru Consiliul Național Libian. 3.3.2. Actori externi Libienii sunt foarte conștienți de faptul că, în ciuda tranziției statului, vor trebui să evite influența venită din partea altor state și a intereselor acestora. Aceasta este doar o parte a reacției împotriva a ceea ce se poate descrie ca cei 42 de ani de propagandă anti-internaționalism, acest lucru datorându-se perceperii vulnerabilității pe timpul perioadei de tranziție și datorită faptului că anumi ți actori internaționali vor dori să exploateze acea vulnerabilitate pentru beneficiile politice și economice proprii. Actorii regionali Libia trece printr-o perioadă semnificativă de tranziție în relațiile sale internaționale precum și în cele interne. Realizând o mică analiză privind influența statelor din regiunea Libiei atât în timpul desfășurării ostilită ților, cât și în perioada post-conflict, au fost influențe majore asupra relațiilor externe ale 55

statului libian atât asupra relațiilor politice la nivel de stat, cât și asupra rela țiilor politice la nivel de comunitate regională. Astfel, relațiile politice la nivel de stat s-au modificat pe parcursul timpului după cum urmează : între autoritățile de tranziție și Algeria, Ciad, Niger și Mali relațiile s-au deteriorat; cu Algeria și Ciad, datorită suspiciunilor cu privire la suportul activ pentru regimul Gaddafi în timpul conflictului; cu Niger și Mali, datorită fluxului de mercenari proveniți din aceste țări pe timpul revolu ției. În același timp, sunt deasemenea suspiciuni cu privire la intențiile Tunisiei și Algeriei privind protecția dată unor membrii oficiali ai regimului ex-Gaddafi de guvernele acestor țări. Aceste suspiciuni sunt legate strict de frica de o contrarevoluție condusă de susținătorii expatriați ai regimului Gaddafi pe viitor. În contrast, relațiile cu Sudanul s-au îmbunătățit odată cu aprovizionarea cu armament de către acest stat a Consiliului Național de Tranziție, în special în apărarea orașului Kuffra. La nivel de comunitate, există relații destul de tensionate privind rela țiile cu Ciad și Niger la sud, datorită granițelor de deșert destul de vaste pe care libienii le concep că au devenit un risc de securitate semnificativ, în sensul în care contrabanda cu arme și trecerea grupurilor armate se realizează fără probleme, din cauza capacității slabe de asigurare a securității de către for țele statale. Fluxul de luptători și de armament anti-revoluție din Libia după înfrângerea lui Gaddafi este considerat a fi o îngrijorare regională. Actorii interaționali Motivele implicării actorilor internaționali în acest conflict pot include interesele atât umanitare și comerciale, cât și ideologice și geo-strategice. În afara adevăratului motiv de a evita începutul unei revoluții majore, un viitor stat prosper și democrat ca Libia este văzut ca fiind important pentru stabilitatea regională, cât și pentru un progres important în cadrul Primăverii Arabe. Securizarea depozitării petrolului și gazului a fost și va fi un factor de o importanță majoră pentru țările importatoare, de aici și interesul particular al țărilor din Uniunea Europeană (în special a Franței și Marii Britanii) în a asista Libia la un control adecvat al imigranților ilegali din alte părți ale Africii, care folosesc Libia ca rampă de intrare în Europa. Intervenţia în Libia a fost sub umbrela ONU şi astfel aceasta a fost o altă incursiune a unui NATO Global. Cu toate acestea, majoritatea membrilor NATO au înţeles motivele pentru energia lui Sarkozy. Dintre cei 28 de membri ai NATO, majoritatea au refuzat să participe la acest atac. Au fost doar opt membri (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Italia, Norvegia, Spania, Regatul Unit şi Statele Unite), care au participat la operaţia Unified Protector. Membrii nu au putut conveni asupra unei structuri de comandă, astfel încât SUA a stabilit frontul la Africa Command şi a numit operaţia „Odyssey Dawn”, francezii au 56

numit acţiunea „Opération Harmattan”, britanicii au numit implicarea lor „Operation Ellamy” , în timp ce canadienii au numit-o pe a lor, „Operation Mobile”83.

3.4. Implicarea mass-media în conflictul din Libia „From the cowardice which shrinks from new truth, from the laxness that is content with half-truth, from the arrogance that thinks it knows all truth, oh God of truth, deliver us!” Când vine vorba despre raportarea unui conflict armat, puțini se angajează în a realiza asta. Mai mult decât un simplu spectator, media a devenit, în vremurile actuale, un actor activ în conflictele moderne și chiar unul foarte important, dat fiind puterea pe care o are de a influența percepția publicului și de a seta agenda politică. În timp ce organismele controlate de stat au prezentat doar o parte a conflictului libian, presa intependentă a arătat adevărata față a analizei situației de pe continentul african. Au existat divergențe destul de acute privind analiza amănunțită cu referire la diverse chestiuni legate de conflict precum formarea forțelor rebeliunii, costurile reale economice ale războiului, dar și viitoarele profituri care se pot face în urma acestui război civil. În situația de față, cateva din reportajele care au venit din Libia lasă mult de interpretat cu privire la cât de multe informații se obțin de fapt din teren și cât provine de la alte organizații cu influențe politico-economice. Exemple de genul acesta pot fi uneori chiar ridicole, precum reportajul în care navele militare ar fi bombardat portul Mizda, când Mizda e de fapt la o mie de kilometrii depărtare de coasta libiană, și prin urmare nu are port. Oricum, ideea este că media a e șuat în a raporta cu adevărat situația reală din teren. Când a venit vorba de guvernul lui Gaddafi, media a schițat exclusiv o for ță militară, și nicidecum să vorbeascp despre masa civilă care încă susținea regimul condus de Gaddafi. Mai mult decât atât media a eșuat în a explora adevăratele motive din spatele acestui sprijin, și astfel a vorbit despre Libia ca fiind o altă 83 A.

Dobre, NATO în Libia – un nou model de intervenție, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011, p. 93.

57

țară din nordul Africii, acoperită de sărăcie și subdezvoltare.Aici, factori cruciali au fost ignorați precum :  Produsul Intern Brut al Libiei este unul dintre cele mai ridicate din Africa84;  Libia nu are datorii publice, în comparație cu vecinii săi Egipt sau Tunisia, ale căror datorii sunt de aproximativ 72-74 %85 ;  Populația care trăiește sub limita de sărăcie în Libia este de 7,4 %, în comparație cu Algeria (23 %), Egipt (20 %) și Maroc (15 %) ;  Libia are un sistem educațional impresionant, având cea mai ridicată rată a școlarizare din Africa de Nord – 82%, în timp ce Algeria are o rată de numai 69 %, Egipt 71 % și Maroc 52%86 ;  Libia are cote ridicate și când vine vorba de rata mortalitatății la naștere – 20/per 1000 de nașteri,dar și de ce mai mare speran ță de viață de pe continent – 78 de ani87. O gamă largă de presă străină a raportând din Libia a făcut o imagine a forței rebele libiene. La fel ca și în Irak, această construcție a tabloului a avut rezultate similare deoarece, ca de fiecare dată, presa a clădit minciuni despre forțele rebele, deoarece majoritatea jurnaliștilor nu au dorit să fie văzu ți ca și cum ar sprijinii revoluționarii. Privind asta, putem spune că ei creionează războiul doar în alb și negreu, binele împotriva răului, și totu și ignorând detaliile fine ale conflictului, cele care probabil, contează. De altfel, o idee a devenit acceptată și repetată de poate prea multe ori, aceea că media s-a concentrat pe concepte precum „situația din Libia”, „problemele din Libia” sau „conflictul din Libia”, și doar o mică parte a massmedia a categorisit conflictul pentru ceea ce este de fapt: un război civil. Astfel, jurnaliștii nu s-au adâncit în a prezenta adevărata natura internă a confictului, și, poate că dacă ar fi făcut asta, lumea ar fi obiectat mai mult la interven ția NATO în interiorul statului libian, prin faptul că potrivit legii interna ționale, for țele externe nu au nici o autoritate de a interveni în conflictele interne ale unor state suverane. 84 Index Mundi, http://www.indexmundi.com. 85 International Monetary Fund, http://www.imf.org. 86 Index Mundi, http://www.indexmundi.com. 87 Ibidem. 58

Concluzia este că, mass-media are puterea nu doar să influențeze milioane de oameni de-a lungul globului, ci și să determine agende politice, astfel că se așteaptă un grad mai mare de responsabilitate din partea acesteia. Analizând doar unele părți ale unor conflicte și eșuând să raporteze problemele fundamentale ale războiului, media a dezamăgit în a evidenția legitimitatea intervenției NATO în Libia și în schimb a promovat un război într-o țară prosperă, în curs de dezvoltare. Mass-media se pare că servește doar pentru a face marile puteri hegemonice mai îndrăznețe prin creșterea afacerilor, provocând în mod indirect la război. Continuând în aceași discrepanță, ne întrebăm dacă nu cumva am putea vedea din nou un război împotriva Iranului pe viitor, ca drept dovadă a ostilităților în continuă creștere.

3.5. Influențele conflictului din Libia asupra mediului de securitate „This is a new feeling for Libya: people look at their situation where there is no dignity for humans, no respect. The Libyan people are fed up, they are a patient, kind, quiet people, but now there's a feeling that to the outside world they aren't being respected as humans. There's a very strong feeling among young people: what do we have to live for? There's no life, no education, there's no jobs, no sport, no internet, no entertainment. What do we have? Nothing. ” Ali Zeidan, a member of the Libyan League of Human Rights Așa cum am arătat anterior, încă de la venirea la putere a colonelui Gaddafi, statul libian a fost văzut de către comunitatea internațională ca fiind un stat aflat în reale probleme cu legea internațională. Mulțumită însă raporturilor economice pe care aceast stat bogat în resurse le deține, comunitatea internațională a trecut cu vederea unele acțiuni în afara legii comise de guvernul libian. Suprimarea oricărei opoziții față de sistemul politic autoritar și practicarea unei politici de srijinire a terorismului pe plan internațional au fost elemente practicate destul de des de conducerea Gaddafi, lucruri cunoscute și de către comunitatea internațională. Transformarea acelor proteste pașnice în conflicte violente de natură în a pune în pericol atât stabilitatea internă, cât și securitatea regională a determinat în cele din urmp comunitatea internațională să intervină violent cu forțe cu scopul limitării numărului victimelor din rândul civililor. 59

Libia a fost marcată încă de la începutul conducerii de către colonelul Gaddafi de acel regim politic prin care se interzicea partidele politice și astfel suprimându-se drepturile fundamentale ale cetățenilor. De altfel, pe plan extern, doctrina statului libian a însemnat în special sprijinirea acțiunilor teroriste regionale, pe care liderul său le numea „sprijinirea luptătorilor pentru libertate”88. De-a lungul timpului, se știe că sprijinul acordat de statul libian terorismului internațional a pus de fiecare dată Libia pe lista principalelor amenințări la adresa securității regionale și globale. Un bun exemplu ar putea fi anchetarea autorilor atentatului de la Lokerbie care a permis autorului acțiunilor să se întoarcă în Libia, unde se spune că a fost primit ca un adevărat erou. În încercarea sa de a se proclama un lider regional, Gaddafi a arătat prin politica practicată că este capabil de orice formă de violență pentru atingerea obiectivelor și scopurilor propuse. Se poate spune că liderul statului libian a știut foarte bine să exploateze slăbiciunea comunității internaționale, evitând pe tot parcursul conducerii sale o intervenție militară pe teritoriul său, care să pună în pericol regimul său politic autoritar. Pe 17 martie, ca răspuns la o ameninţare iminentă cu care se confruntau civilii în Libia, Organizaţia Naţiunilor Unite a emis Rezoluţia 1973: „statele membre care au notificat Secretarul General, care acţionează la nivel naţional sau prin intermediul organizaţiilor sau aranjamentelor regionale, [...], să ia toate măsurile necesare [...] pentru a proteja civilii şi zonele populate de civili aflate sub ameninţarea unui atac în Jamahiriya Arabă Libia”, permiţând astfel unei coaliţii de state doritoare, alcătuită în principal din forţe NATO, să intervină89. Cea mai plauzibilă abordare pentru legitimitatea campaniei din Libia poate fi extrasă din prevederile articolului 20 care menţionează că „crizele şi conflictele de dincolo de graniţele NATO pot reprezenta o ameninţare directă la adresa securităţii teritoriului Alianţei şi a siguranţei populaţiilor. NATO se va angaja, prin urmare, în cazul în care este posibil şi atunci când este necesar, pentru a preveni crizele, pentru a le gestiona, pentru stabilizarea situaţiilor postconflict şi acordarea sprijinului pentru reconstrucţie”90. Acest război civil a ridicat trei mari seturi de contestații, care sunt comune la majoritatea intervențiilor Națiunilor Unite cu privire la acțiunile de menținere a păcii : legalitatea autorității Națiunilor Unite și a deciziilor sale, legitimitatea 88 D. Dumitru, Libia - o permanentă amenințare la adresa securității regionale și

internaționale, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/170/art13-Dumitru.php#_ftn12. 89 A. Dobre, op. cit. , p. 90. 90 Ibidem . 60

implementării politicilor post-conflict, și într-un final, comparația capacitatății militare a uneia din părțile participante, înscrise în legea internațională. În aceastp situație și avâmd în vedere istoria recentă a conflictelor globale, noțiunea de respnsabilitatea de a proteja, s-a dovedit a fi fără îndoială folositoare și bine intenționată, deșii este încă problematică când vine vorba de aplicare și implementare. Multe state au avut un rol crucial în acest conflict din Libia, în special cele care au participat în cadrul campaniei NATO. Quatar și Emiratele Arabe Unite au sprijinit simnificativ opoziția anti-Gaddafi, apoi și cele câteva grupări post-Gaddafi. Toate aceste țări, alături de Uniunea Europeană, au avut o influență majoră pentru viitorul guvernului libian, pentru asigurarea securității regionale și statale. Conflictul s-a stins în principiu, însă victimele și urmările acestui război civil încă afectează securitatea la 3 nivele : securitatea regională, securitatea națională și securitatea umană. Să nu uităm despre ultimul dintre cele trei. Poporul libian este unul care a suferit și este greu prea curând să uite evenimentele la care a luat parte. Comitetul de Securitate Suprem este organismul care ar trebui să genereze securitatea de care oamenii au nevoie, însă le este greu cetățenilor să aibă încredere deocamdată în acest organ. Acuzațiile de tortură, răpire și crimă sunt destul de răspândite. În continuă creștere, securitatea pare a revenii la normal, semne ale formalităților apar, precum standartizarea uniformelor, dar și faptul că consiliul are acum un site web,fapt ce sugerează că nu se va întâmpla nimic curând. În multe aspecte, comunitatea externă a limitat pârghiile asupra acestui eveniment. Există deja, un număr de eforturi multilaterale pentru a asista conducerea libiană cu planificarea strategică în ministerele de interne și de apărare, de a antrena poliția, dar și de a grăbi integrarea tinerilor luptători. Pentru modele de constituție, libienii ar putea beneficia de experiența altor state precum Statele Unite ale Americii, Emirate Arabe Unite, cât și Brazilia. Acum, în perioada post-Gaddafi, sunt destule motive de întrebare de ce atâția militari sunt încă indeciși cu privire la predatul armelor lor. Este evidentă lipsa de încredere pe care o are poporul libian cu privire la Comitetul Național de Tranziție, acest lucru datorându-se faptului că Libia nu a experimentat niciodată un alt guvern în afara celui absolutist care le asuprea nevoile în beneficiul conducătorului lor și al apropiaților săi. Astfel, pentru a repara fisurile apărite în cadrul încrederii în structura națională, libienii trebuie să accepte acest fapt de bunăvoie. Pentru asta, ei trebuie să aibă încredere în abilitățile lor de a supraviețui și de a-și asigura nevoile fundamentale. Armele și nu politicile civile, determină se pare în momentul de față viitorul Libiei, și se pare că lucrurile s-ar putea precipita din cauza certurilor pe baza resurselor bogate. Lucru deja îngrijorător, cucerirea zonei Tripoli a arătat deja 61

divergențe între miliția care a condus luptele din vest și civilii care s-au alăturat recent. În tripoli coeziunea care a marcat cucerirea orașului se poate destrăma. Complicații ale perspectivelor pentru controlul central pot apărea mai departe, odată ce poliția odată ce a instalat teroarea s-a risipit. În timp ce securitatea a fost preocuparea originală a Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est, ameninţările la adresa securităţii au venit din surse din ce în ce mai imprevizibile. Deşi un scenariu libian este puţin probabil să apară în această organizație, tensiunea fundamentală între suveranitate şi securitate umană vizează fiecare stat. Liga Arabă, contrar atitudinii politice interne, în mai multe state membre, împotriva regimurilor, a sprijinit în mod clar şi puternic intervenţia în Libia. Un aspect remarcabil al intervenţiei a fost viteza cu care s-a ajuns la un consens cu privire la responsabilitatea de a proteja civilii, în ciuda insistenţei Libiei asupra drepturilor sale suverane.Chiar dacă intervenţia directă poate să apară numai în cazurile cele mai extreme, principiul responsabilităţii de a proteja rămâne o normă internaţională.

3.6. Concluzii privind conflictul din Libia Revoltă inspirată din de cele din Egipt și Tunisia, la 15 februarie 2011 conflictul dintre revoluționarii libieni și Muammar Gaddafi a luat amploare și a evoluat până la stagiul de război civil. Răspunsul față de revoltele civile izbucnite a fost la rândul său disproporționat, arătând că regimul din capitala Tripoli devenise o amenințare nu numai pe plan regional sau și internațional, dar mai mult, pe plan intern față de proprii cetățeni, revoltele devenind un adevărat război civil între armata loialistă și forțele rebele. Folosirea forței excesive împotriva propriilor cetățeni a arătat că statul condus de Gaddafi nu este dispus să renunțe la putere politică, și că în orice moment situația poate degenera într-un conflict de proporții care să destabilizeze nu numai țara, ci și întreaga regiune. Libia a fost marcată încă de la începutul conducerii de către colonelul Gaddafi de acel regim politic prin care se interzicea partidele politice și astfel suprimându-se drepturile fundamentale ale cetățenilor. De altfel, pe plan extern, doctrina statului libian a însemnat în special sprijinirea acțiunilor teroriste regionale, ceea ce putea determina o destabilizării securității regionale, Gaddafi încercând să construiască o nouă organizație pe care să o conducă, pe numele ei Statele Unite ale Africii. Această încercare a conducătorului libanez a atras atenția comunității internaționale, care la cel mai mic semn al încălcării legilor și drepturilor umane, 62

au acționat cu prisosință stopând hegemonia guvernului libanez condus de unicul Gaddafi. Deși moartea acestuia nu știu cât de mult contează, important este următorul fapt : războaiele din Irak și Afganistan cred că ne-au arătat de ajuns – a distruge un regim cu bombardamente și folosirea armamentului este un lucru , important este să construiești pace într-o națiune ruinată care flutură steagul drepturilor omului. Până la urmă, ceea ce contează într-o comunitate este ca cetățenii săi să se simtă în siguranță, feriți de conflicte și războaie, securitatea umană să fie respectată, astfel lanțul ierarhic al securității să poată fi susținut de organele și organismele locale, statale și chiar internaționale.

Concluzii Securitatea internațională a reprezentat dintotdeauna una din problemele majore cu care s-a confruntat omenirea. De-a lungul timpului, conceptul de securitate a prezentat o evoluție firească, factorul militar dovedindu-se a fi departe de a reprezenta unicul element definitoriu al acestui termen. Potrivit domeniului sociologiei, individul nu poate trăi fără a avea sentimentul siguran ței si al stabilității, astfel că privind piramida trebuințelor enunțată de psihologul american Abraham Maslow, observăm faptul că nevoia de securitate este plasată pe cea de-a doua treaptă a nivelului de importanță a individului, după nevoile fiziologice. Securitatea s-a dezvoltat pe parcurs la toate nivelurile de organizare socială,începând de la cel mai mic nivel, cel al individului, și continuând cu grupul, statul, zona, continentul, și ajungând în prezent pînă la stagiul de alianță , manifestându-se astfel în majoritatea domeniilor sociale : politic, militar, economic, social, demografic, cultural. Considerând că provocările la adresa securităţii sunt globale, NATO optează pentru cooperare globală, ca unic răspuns eficient al riscurilor și amenințărilor apărute pe parcursul timpului.Unul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent, Uniunea Europeană, care asigură securitatea statelor pe teritoriul Europei. În ultimul deceniu, UE s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht.Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii europene trebuie 63

adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare comprehensivă. Un alt concept care ar trebui evidențiat este conceptul de securitatea individului (umană). Acesta ar trebui subliniat în toate studiile de securitate, acest nivel al securității incluzând o varietate de drepturi și libertă ți prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului: drepturi individuale (dreptul la viață; recunoașterea în fața legii; protecția fața de discriminarea rasială, etnică, sexuală, religioasă etc.), drepturi legale (accesul la mijloacele legale de prevenire a violării drepturilor fundamentale ; protecția față de arestul arbitrar,exil etc.), libertăți civile (libertatea de gândire,conștiință și religie etc.), drepturile de subzistență (dreptul la hrană și la standardele fundamentale de sănătate etc.), drepturile economice (dreptul la muncă,odihnă și recreere; securitatea socială etc.) și drepturile politice (dreptul de a participa la alegeri, dar și la guvernare etc.). Nerespectarea de către oricare organ, organism sau organizație a acestor drepturi și libertăți fundamentale, va duce pe parcurs la realizarea insecurită ții umane, și nu numai a individului, dar și a statului deaseamenea. Toate aceste caracteristici teoretice ale mediului de securitate internațional pot fi surprinse în cadrul conflictelor apărute de-a lungul timpului. Astfel, am încercat prin analiza războiului civil din Libia, să evidențiez aspecte cu privire la cum a afectat acest război securitatea la toate nivelurile sale, începând cu securitatea internațională și regională, și continuând cu securitatea statală și a populației libiene. Astfel, în această lucrare, am discutat atât despre ostilită țile desfășurate pe teritoriu libian în timpul revoltelor împotriva conducătorului Gaddafi, cât și despre perioada post-conflict în noul stat Libia. Acest caz prezintă un număr semnificativ de probleme cu privire la instabilitatea statului, insecuritatea la nivel național și la nivel de individ, dar și intervențiile Na țiunilor Unite, Uniunii Europene, Alianței Atlanticului de Nord, dar și a Uniunii Asiei, cu rolul de a calma spiritele și de a înlătura regimul condus de conducătorul Gaddafi. Aceste intervenții ale statelor au încercat să intervină folosind metode non-violente, însă s-au lovit de probleme majore în încercarea lor de a asigura pacea și securitatea națiunii. Armele și nu politicile civile, determină se pare în momentul de față viitorul Libiei, și se pare că lucrurile s-ar putea precipita din cauza certurilor pe baza resurselor bogate. Astfel, o serie de factori trebuiesc luați în considerare înainte ca conflictul să fie declarat încheiat, vom vedea pe viitor dacă rezultatul va fi cel dorit. În acest fel, cel mai important factor devine presiunea comunității internaționale. Presate de creșterea accentuată a prețului petrolului, dar și de abuzurile la adresa drepturilor omului și de amenințările la adresa securității, statele comunității internaționale se vor simti obligate sa ia atitudine. Iar asta înseamnă folosirea unei largi game de lucruri, de la presiune diplomatică intensă, 64

interzicerea exportului/importului de armament și amplasarea unor zone de interdicție aeriană.Astfel, se pare că conflictul din Libia este menit sa dureze încă mult timp de acum înainte. Într-un final, putem spune că atât timp cât există tensiuni etnice, provocări ale autorităților guvernamentale și chestiuni care să afecteze securitatea statelor, conflictele interne vor continua. Unele, precum cele din Egipt și Tunisia, pot fi non-violente, în timp ce altele, precum conflictele din Iugoslavia și Libia, vor prezenta dificultăți în rezolvarea problemelor interne, și vor desfă șura ostilită ți violente care să afecteze mediul de securitate național și internațional.

Bibliografie 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Autori români : Antonescu, M. V., Relația dintre stat si Uniunea Europeană în contextul globalizării, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010. Danielescu, D., Mavris, E., Dinamica strategiilor de securitate în mediul internațional contemporan, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009. Dobre, A., NATO în Libia – un nou model de intervenție, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011, p. 93. Frunzeti, T., Globalizarea și ordinea mondială post Războiul rece, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005. Irimia, I., Ion, E., Chiriac, M. D., Curs de doctrine politico-militare, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2004. Ispas, L., Tătaru, I., Relația dintre securitatea națională și securitatea mediului, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011. Kiș, A., NATO&Securitatea Umană, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2012. Neag, M., Implicații economice, politice și militare în etapa post-conflict , Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2011 Neag, M., Pricopi, M., Dimensiunea militară a securității - Curs , Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2009. 65

10.Neag, M., Securitatea umană în conflictele si crizele internaționale , București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010. 11. Nicuț, V., Implicații ale mediului de securitate asupra stabilității europene.Contribuții la dezvoltarea securității regionale și mondiale , București, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2009. 12.Onișor, C., Securitatea în globalizare - provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2011. 13. Pericle, F., Globalizarea și influența sa asupra securității internaționale , București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009. 14. Petrescu, S., Mediul de securitate global și euro-atlantic, București, Editura Militară, 2005. 15.Sarchinschi, A., Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010. 16.Sarchinschi, A., Rolul actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010. 17.Tatu,A., Stabilitate și securitate regională , București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009. 18. Lungu, M., Statele Lumii, București, Editura Steaua Nordului, 2008. Autori străini : 1. Buzan, B., Popoarele,statele si teama.O agendă pentru studii de securitate internațională in epoca de după Războiul Rece, Chișinău, Editura Cartier, 2000. 2. Hobson, J., The State and International Relations, Cambridge University Press, 2000. Dicționare : 1. Culegere de termeni, concepte si noțiuni de referință din domeniile politicii militare, securității naționale și apărării armate, București, Editura Militară, 2000. 2. Dicționar explicative al limbii române , București, Editura Univers Enciclopedic, 2009. 3. Mică enciclopedie de politologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică. Periodice : 66

1. Bănescu, D.A., Complexele de securitate - unități de analiză a dinamicii de securitate în Cadran Politic, nr 35/2006. 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Infografie : http://daccessddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N11/245/58/PDF/N1124558.pdf. http://www.imf.org. http://www.indexmundi.com. http://www.osce.org/docs/ http://www.sferapoliticii.ro/sfera http://www.un.org.

Anexe Anexa nr. 1 Concept Conflict Securitate Stat / Națiune Influență Intervenție Actori Identitate

Definiție / Explicație Interacțiune caracterizată prin stări de opoziție sau ciocniri (violente) de interese, idei, sentimente Sentiment de încredere, siguranță și liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol Formă politică de organizare în care frontierele teritoriale și sociale ale unei populații coincid din punct de vedere cultural, lingvistic și religios Proces prin care un stat sau o organizație determină schimbări culturale, economice, militare sau politice semnificative Acțiune, efort sau demers făcut cu scopul de a obține scopul dorit Participanți la un eveniment politic, economic sau militar Ansamblu de date și trăsături prin care se individualizează o comunitate umană, instalată pe un teritoriu și caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, dar care să fie suverană

67

Tabelul nr. 1: Operaționalizarea principalelor concepte utilizate în cercetare

Anexa nr. 2 Poziționarea geografică a statului Libia

68

Anexa nr. 3

69

Principalele orașe afectate de conflictele interne libiene

70