Activitatea Reformatoare A Lui Alexandru Ioan Cuza [PDF]

Zitiervorschau

ACTIVITATEA REFORMATOARE A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA Capitolul 1: Cadrul istoric din a doua jumătate a sec al XlX-lea. Unirea Principatelor Române Secţiunea 1: Organizarea de stat a Ţarii Româneşti şi Moldovei în perioada 1848-1856 ..............................................................................pag 1. Secţiunea 2: Semnificaţia Unirii Principatelor Române..............pag 6. Secţiunea 3: Desfăşurarea Unirii.................................................pag 8. Secţiunea 4: Politica lui Alexandru loan Cuza de apărare a suveranităţii naţionale şi de stat.....................................................................pag 11. Secţiunea 5: Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris.................................................... .................pag 13. Secţiunea 6: Principalele dispoziţii ale Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris............................................................................................pag 15. Capitolul 2: Reforma generală a lui Alexandru loan Cuza..........pag 17. Secţiunea 1: Reforma agrară.........................................................pag 17. Secţiunea 2: Reforma electorală.......................................pag 19. Secţiunea 3: Alte forme democratice............................................pag 20.

Capitolul 3: Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza ...........pag 34. Secţiunea l:Codul civil...............................................................pag 34. Secţiunea 2: Codul penal..............................................pag 47. Secţiunea 3: Codul de procedură civilă..............................pag 52. Secţiunea 4: Codul de procedură penală......................................pag 56. Secţiunea 5: Importanţa acestei opere.........................................pag 65. Bibliografia.................................................................................pag 67.

CAPITOLUL I Secţiunea I Organizarea de stat a Ţarii Româneşti şi a Moldovei în perioada 1845-1856 După înfrângerea vremelnică a revoluţiei de la 1848, reacţiunea internă, cu sprijin politic şi militar al Turciei, şi Rusiei, a încercat să reintroducă vechile rânduieli şi, în aparenţă, a reuşit să realizeze acest obiectiv. În realitate, idealurile revoluţiei de la 1848 erau încă vii în mintea tuturor elementelor progresive, care, i-au continuat lupta în forme noi, adaptate la noile realităţi interne şi externe. Ca urmare, în ciuda organizării politice, întemeiată, în principal, pe elemente feudale, forţele progresiste, puternic sprijinite de popor, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional român modern.1 Imediat după revoluţie, prin Convenţia de la Balta-Liman, Rusia şi Turcia au impus Ţării Româneşti şi Moldovei un sistem politic puternic marcat de elemente tipice pentru sistemele feudale. Totuşi, prin felul în care au fost formulate, şi mai ales prin felul în care au fost interpretate, aceste dispoziţii, care introduceau reglementări vechi, cu caracter feudal, ofereau posibilitatea unor transformări viitoare. Astfel, convenţia prevedea reintroducerea Regulamentelor organice, dar cu o serie de schimbări, oferind totodată posibilitatea modificărilor în viitor. Prin urmare, Regulamentele organice rămâneau, în aparenţă, legea fundamentală a celor două ţari româneşti, dar, în fapt, nu s-a revenit la regimul 1

V. Georgescu, Ideile şi iluminismul în Principatele Române, Bucureşti 1972

regulamentar anterior. Cu privire la instituţia domniei, spre pildă, s-a modificat vechiul sistem, domnii fiind numiţi de către puterea suzerană şi de către cea protectoare pe timp de şapte ani. Aşadar, potrivit convenţiei, domnia nu mai era nici viageră, nici electivă. Ea şi-a păstrat numai caracterul nobiliar, cu precizarea că domnul urma să fie numit dintre boierii credincioşi puterilor străine. Este de menţionat faptul că în această perioadă s-au adus şi modificări cu privire la componenţa caimacamiei. Conform Regulamentelor organice, caimacamia trebuia să fie formată din trei persoane, pe când în anul 1856, la expirarea domniilor lui Gr. Al. Ghica şi Barbu Ştribey, în ambele ţări române a fost numită în această calitate o singură persoană. Cele două adunări obşteşti, introduse prin Regulamentele organice au fost şi ele desfiinţate. Adunarea obştească extraordinară nu mai era necesară, câtă vreme domnul era numit de cele doua puteri, iar Adunarea obştească obişnuită a fost

înlocuită prin Adunările ad-hoc. În perioada 1850-1856 au funcţionat

Divanuri obşteşti, fiind compuse din reprezentanţi ai boierilor şi clerului şi hotărând asupra bugetului, controlului gestiunii statului şi a municipalităţilor, controlului asupra finanţelor publice, adoptării proiectelor de legi. lată deci că prin crearea acestui organ s-a mai făcut un pas în direcţia limitării puterilor domnului, precum şi în direcţia separării puterilor în stat. Vechea armată, aşa cum fusese organizată în sistemul regulamentar, a fost şi ea desfiinţată, deoarece se alăturase revoluţiei. S-a prevăzut ca pe viitor să fie cercetată atitudinea fiecărui ofiţer pentru a nu se permite angajarea a celor ce împărtăşeau idei revoluţionare.2 În ce priveşte administraţia centrală, deşi principalele ramuri administrative au rămas aceleaşi, s-a introdus o terminologie nouă, vechile

² Documentele privind Unirea Principatelor, I, Documente interne (1854-1857 ) Bucureşti 1961

dregătorii numindu-se departamente sau Ministere. Cel mai important organism administrativ era Ministerul de Interne, care se ocupă nu numai de asigurarea s\

ordinei publice, dar şi de agricultură, sănătate sau lucrări publice. În perioada la care ne referim, poliţia a fost reorganizată radical, creându-se o reţea complicată, cu o întinsă competenţă, mai ales în capitală şi în oraşele dezvoltate. Organizarea administraţiei locale s-a menţinut, dar conducătorii judeţelor şi ţinuturilor sunt numiţi pârcălabi sau ocârmuitori. Toate aceste transformări, decurgând din prevederile Convenţiei de la Balta-Liman, au fost urmate de altele, înfăptuite fie pe baza unor hotărâri interne, fie pe baza unor acte Internaţionale. De altfel, articolul trei al Convenţiei de la Balta-Liman prevedea necesitatea revizuirii Regulamentelor organice în scopul perfecţionării organizării statului. A fost adoptată apoi Convenţia de la Paris, pe baza tratatului de la Paris şi a propunerilor făcute de către Adunările ad-hoc din ţara Românească şi Moldova. Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Paris, în Ţara Românească şi Moldova urmau a fi convocate Adunările ad-hoc, formate din reprezentanţii tuturor categoriilor sociale, pentru a exprima dorinţele tuturor locuitorilor cu privire la organizarea de stat3. Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost precedate de confruntări politice extrem de tăioase, deoarece de orientarea ideologică a celor aleşi depindea şi viitorul politic al ţarilor române. Întrucât în ambele principate, unioniştii, bucurându-se de un larg sprijin popular, au ieşit învingători. Lucrările Adunărilor ad-hoc s-au deschis (septembrie 1857 ) într-o atmosferă de entuziasm patriotic. Principalele hotărâri ale acestor adunări, în care pentru prima dată au participat şi reprezentanţi ai ţărănimii, au fost privitoare la: recunoaşterea autonomiei şi neutralităţii celor două ţări române, unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui principe dintro familie domnitoare străină, formarea unui guvern reprezentativ şi constituţional. 3

1944

T. W. Riker. Cum S-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale. 1856-1866. Bucureşti

După cum se poate constata, aceste adunări reprezentative au adoptat hotărâri ce aveau să influenţeze în mod decisiv viitorul lor politic. Aşadar, cu toate că Adunările ad-hoc au fost prilejuite de un anumit context internaţional hotărârile lor aparţin celor mai vajnici patrioţi şi constituie expresia voinţei poporului român. În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desfiinţate, iar hotărârile lor, împreună cu un raport al Comisiei europene, au fost trimise reprezentanţilor puterilor garante, care s-au întrunit la Paris în mai 1858. În urma dezbaterilor care au durat până în august, Conferinţa de la Paris a elaborat o convenţie în care se înfăţişau statutul internaţional şi viitoarea organizare internă a principatelor4. Formula adoptată la Paris a fost plină de ezitări şi contradicţii, reflectând divergenţele dintre cele şapte puteri. Astfel, cele două ţări româneşti urmau a purta numele de ,, Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti" dar, în fapt, ele aveau să capete o organizare separată, cu domni distincţi, cu adunările legiuitoare şi capitale distincte. Elementele de apropiere între Principate erau puţine şi nesemnificative: Comisia Centrală de la Focşani, care avea să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de Casaţie unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotaţie dintre cele două ţări, aplicarea unei banderole albastre la drapelele de stat care continuau să rămână deosebite. Convenţia mai cuprindea şi o serie de principii specifice democraţiei burgheze, ca şi recomandarea de a se pune baze noi, prin modificarea legislaţiei,

relaţiilor dintre boieri şi ţărani. Legea electorală, anexată Convenţiei de la Paris, introducea un sistem cenzitar prin care moşierimea era în mod vădit favorizată. Deşi Convenţia nu a răspuns aşteptărilor îndreptăţite ale forţelor progresiste, ale poporului, ea a constituit totuşi un punct de plecare, o

4

I. Vîntu, G. G. Florescu, Unirea Principatelor în lumina actelor fundamentale şi constituţionale. Bucureşti 1965.

recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a trăi uniţi în cadrul statului lor naţional.

Secţiunea II - Semnificaţia Unirii Principatelor Române Realizată sub semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin formarea statului naţional modern. Unirea Principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza a constituit, prin ea însăşi, un act de curaj şi de demnitate naţională, dar pentru ca acest act să fie valorificat până la capăt au fost necesare eforturi uriaşe de consolidare pe plan intern şi internaţional. Lupta pentru desăvârşirea Unirii a durat mai mulţi ani, la capătul acestora, prin voinţa poporului condus de marele reformator care a fost Cuza, statul naţional român modern era de acum constituit. Domnitorul Cuza şi colaboratorii săi apropiaţi au avut de înfruntat opoziţia din interior, care se opunea nu atât desăvârşirii Unirii, cât mai ales înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care statul român modern nu era conceput. Pe plan extern situaţia era, de asemenea, extrem de dificilă, deoarece puterile garante stăruiau asupra rămânerii la formula uniunii personale, ceea ce nu dădea satisfacţie intereselor naţiunii române. Mai mult chiar, puterile garante înţelegeau să se prevaleze şi pe mai departe de regimul capitulaţiilor, susţinând în alianţa cu Poarta, un regim anacronic, ce le oferea posibilitatea intervenţiei în treburile interne ale Principatelor, precum şi obţinerea unor importante beneficii. Faţă de aceasta situaţie, Cuza a trebuit să ducă o luptă extrem de dificilă, în cursul căreia, cu hotărâre şi demnitate, a folosit cele mai variate mijloace: tratative, fermitate, o bună informare a puterilor garante mai cu seamă, politica faptului împlinit.

Secţiunea III- Desăvârşirea Unirii Se ştie că dubla alegere a lui Cuza nu a fost recunoscută imediat. Dintre puterile garante erau favorabile acestei recunoaşteri Franţa, din raţiuni privitoare la echilibrul de forţe, Prusia şi Sardinia deoarece erau interesate în promovarea principiului unităţii naţionale, Rusia pentru a slăbi imperiul otoman, Anglia a avut o atitudine în consecinţă, iar Austria şi Turcia s-au opus, Austria se temea că statul naţional român se va întregi prin unirea cu Transilvania, iar Turcia îşi vedea ameninţată dominaţia asupra ţărilor române. În acest context, Cuza şi forţele progresiste, sprijinindu-se pe popor, au adoptat o atitudine îndrăzneaţă, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aştepta recunoaşterea dublei alegeri, Cuza i-a înlăturat pe caimacami si a început să guverneze cu toată autoritatea.5 Domnul a avut de înfruntat şi opoziţia internă care îi opunea lui Cuza lipsa de recunoaştere a dublei alegeri şi înainta necontenit reclamaţii şi memorii puterilor străine. Cu toate acestea, adoptând o atitudine demnă, Cuza nu a solicitat grăbirea confirmării. După multe retractări la Conferinţa din august 1859, Turcia şi Austria au recunoscut îndoita alegere. Ceremonia de investitură s-a desfăşurat discret, într-un cadru restrâns, pentru a se sublinia caracterul ei auxiliar.6 Aşa cum se ştie, conform Convenţiei de la Paris, Principatele române aveau ca organe comune nu numai Comisia Centrală de la Focşani şi Curtea de Casaţie de la Focşani. Organele administrative, adunările elective şi guvernele urmau a fi organizate distinct şi a desfăşura o activitate separată.7

5

C. Vitcu, Diplomaţia Unirii, 1979

6

Documentele externe - România la 1859.Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, I, II, Bucureşti 1983.

7

Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960.

Trecând peste dispoziţiile acestei convenţii, Cuza a procedat, mai întâ la unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În acest scop, în fiecare guvern a numit persoane originare din ambele principate, iar Ministerele de la Iaşi au fost transformate în directorate ale Ministerelor corespunzătoare din Bucureşti. Tot aşa, în Adunările Elective ale fiecărui principat erau aleşi deputaţi din ambele principate. În privinţa organizării armatei, s-a decis ca regulamentele de instrucţie să fie comune, armamentul să fie acelaşi, iar ministrul armatei să fie unic pentru ambele principate ca şi Statul Major. La fel ca şi în alte domenii, în unităţile militare dintr-un principat se aflau ostaşi şi ofiţeri din ambele principate. De altfel, Cuza a dat o mare importanţă înarmării şi pregătirii de luptă a armatei, căci aveau în vedere o eventuală intervenţie externă, sub pretextul încălcării Convenţiei de la Paris, după cum avea în vedere sprijinirea revoluţiei din Transilvania în cazul în care aceasta ar fi reizbucnit, ceea ce ar fi făcut posibilă desăvârşirea unităţii naţionale a românilor în cadrul unui singur stat. Unificarea administrativă s-a realizat, în fapt , şi prin alte măsuri, cum ar fi crearea unei reţele comune, de poştă , de telegraf, sanitară şi de transport. Cât priveşte corespondenţa dintre organele administraţiei centrale, ea se făcea direct şi nu prin intermediul Ministerelor de externe. Pentru a se pune capăt amestecului din afară în treburile bisericii române, s-au adus modificări în organizarea şi conducerea acesteia, au fost înlăturaţi egumenii greci şi s-a trecut la secularizarea averilor mânăstireşti. Pe plan extern, Principatele Unite au unificat reprezentanţele diplomatice de la Constantinopol, iar celelalte ţări trimiteau reprezentanţe diplomatice unice . Aceste măsuri, adoptate fără recunoaşterea puterilor străine, au fost oficializate la Conferinţa de la Constantinopol din septembrie 1861 dar numai pe timpul domniei lui Cuza. În baza acestor înfăptuiri, domnul a proclamat constituirea României şi a anunţat unificarea guvernelor şi a Adunărilor Elective. Contopirea efectivă a guvernelor s-a înfăptuit încă din decembrie 1861, iar cea a Adunărilor Elective în

ianuarie 1862.8

8

D.Berindei,Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii (24 ianuarie 1859-24 ianuarie

1862),Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960; A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă,I,II,Iaşi 1903;

Secţiunea IV- Politica lui Alexandru loan Cuza de apărare a suveranităţii naţionale şi de stat A. I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la politica

faptului

împlinit

pentru

asigurarea

autonomiei

legislative,

judecătoreşti şi administrative a statului. Autonomia legislativă a fost recunoscută, mai întâi, prin Convenţia de la Paris, care cerea Principatelor române să revizuiască întreaga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui Cuza ; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative. Sub aspect judecătoresc, autonomia României a fost afectată de regimul capitulaţiilor. Capitulaţiile erau tratate încheiate între Turcia şi statele occidentale prin care acestea din urmă aveau dreptul să soluţioneze litigiile cetăţenilor aflatori în Turcia. Unele state europene au pretins ca regimul capitulaţiilor să fie aplicat şi în Principate, fapt de natură să le afecteze suveranitatea de stat. Juriştii români au arătat că asemenea pretenţii sunt lipsite de temei, deoarece ţările române nu au făcut niciodată parte din Imperiul otoman şi ca fiind ţări creştine nu se judecă după Coran, ci au legi similare altor state europene. Mai mult decât atât, statul a luat măsura interzicerii activităţii judiciare a consulatelor străine şi a trecut la punerea în executare a sentinţelor date de către instanţele româneşti. Tot în apărarea suveranităţii de stat, Principatele nu au mai recunoscut valabilitatea paşapoartelor pe care Turcia le elibera pentru Principate, nici

valabilitatea în Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia. În consecinţă, Principatele au început să elibereze paşapoarte proprii şi le-au acceptat pe cele străine numai dacă erau eliberate pentru Principate. O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în încheierea unor convenţii cu alte state, fără a recurge la serviciile Ministerului de

Externe al Turciei (comunicaţii poştale, de telegraf,extrădarea infractorilor). Încheierea şi recunoaşterea unor asemenea convenţii echivalează cu o recunoaştere a autonomiei din partea altor state.9 O altă problemă care atingea profund suveranitatea statului nostru şi care afecta numeroase interese, a fost aceea a şcolarizării averilor mânăstireşti. 10 Problema averilor mânăstireşti era cercetată de către o conferinţă a marilor puteri, care urma a stabili regimul juridic al acestor bunuri şi modul de lichidare a pretenţiilor Patriarhiei de la Constantinopol. Fără a aştepta hotărârea conferinţei Adunarea Electiva a procedat în 1863 la exproprierea acestor averi, readucând în patrimoniul statului un sfert din suprafaţa arabilă a ţării. În acelaşi timp, s-a pus capăt încercărilor de amestec în treburile interne ale statului prin intermediul Patriarhiei de la Constantinopol, sub pretextul protejării bisericii ortodoxe. Iniţial, exproprierea trebuia să fie însoţită de o despăgubire ce urma a fi plătită călugărilor străini. Conferinţa europeană a recunoscut exproprierea averilor mânăstireşti ca si despăgubirile oferite de către statul român. Însă pretenţiile Patriarhiei de la Constantinopol s-au dovedit exagerate, aşa încât problema plaţii despăgubirilor nu a mai fost luată în considerare de către statul român.

9

N. Corivan, Relaţiile Diplomatice ale României de la 1959-1877 Bucureşti, 1984,"

10

C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă , Bucureşti, 1966,200;Suprafaţa moşiilor mânăstireşti secularizate la

1863, Studii, XII, 1959, 2p 119;

Secţiunea V - Adoptarea Statutului dezvoltător al convenţiei de la Paris

Pe drept cuvânt, observatorii politici ai epocii afirmau că Alexandru Ioan Cuza nu se putea exercita domniei efective în condiţiile fixate prin Convenţia de la Paris. Cât despre realizarea efectivă a unui program îndrăzneţ de reforme democratice nici nu putea fi vorba în noile condiţii. Iată de ce, credincios idealurilor revoluţiei de la 1848, Cuza şi colaboratorii săi, în frunte cu Mihail Kogalniceanu, au procedat mai întâi la reorganizarea statului într-o formă în care să asigure o autentică unitate politică a naţiunii ( uniunea reală ) şi care, în acelaşi timp, să facă posibilă aplicarea programului de reforme democratice . Prima etapă a acestei reorganizări a putut fi realizată fără dificultăţi majore în interior, dar înfăptuirea reformelor programate şi, în primul rând, reforma agrară şi cea electorală, s-a lovit de împotrivirea reacţiunii. Profitând de majoritatea pe care o deţinea în Adunarea Electivă, în condiţiile sistemului electoral de atunci moşierimea s-a constatat, până la 1864, o instabilitate excesivă a guvernelor, care se schimbau la 2-3 luni, deoarece Adunarea le opunea, în mod sistematic, votul de blam.11 Constatând că în forma de organizare existentă reformele nu vor putea fi înfăptuite, s-au făcut pregătirile necesare pentru înfăptuirea loviturii de stat, în vederea introducerii unui regim de putere personală. Constatând că în forma de organizare existentă reformele nu vor putea fi înfăptuite, s-au făcut pregătirile necesare pentru înfăptuirea loviturii de stat, în vederea introducerii unui regim de putere personală.

11

Al Zub, Mihail Kogălniceanu, bibliografie Bucureşti 1971.

Astfel, la 2 mai 1864 când Adunarea a refuzat să voteze proiectul de lege electorală, M. Kogalniceanu a prezentat decretul de dizolvare a acesteia. A fost adresată apoi o proclamaţie către popor, cu care ocazie a prezentat şi textul proiectului Statutului dezvoltător şi al noii legi electorale, care urmau a fi aprobate prin plebiscit. Plebiscitul, desfăşurat între 10 şi 14 mai 1864, a confirmat pe deplin adeziunea poporului la actul săvârşit şi de către domn: 68221 voturi au fost pentru, iar împotriva numai 1307. Cu toate că statutul era prezentat drept un act constituţional, al Convenţiei de la Paris, în realitate Convenţia a fost încălcată în mod vădit. Şi de data aceasta puterile garante au fost nevoite să accepte politica faptului împlinit, singura care în situaţia data era în măsură să promoveze interesele naţiunii.

14

Secţiunea VI - Principalele dispoziţii ale Statutului Dezvoltător al Convenţiei Potrivit Statutului, domnul cumula atribuţii excesive şi legislative, putând emite decrete fără consultarea Parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea măsuri deosebite 13. Totodată, Parlamentul unicameral a fost înlocuit cu unul bilateral, format din Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatică sau Corpul Ponderator. În concret, Senatul prevedea că puterea politică publică este încredinţată domnului, Adunării Ponderatice şi Adunării Elective. Puterea legislativă urma a se exercita de către domn împreună cu Parlamentul14 Iniţiativa legislativă o avea numai domnul, care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau susţinute în Adunarea Electivă de către miniştri sau de către membrii Consiliului de Stat. Membrii Adunării Elective erau aleşi conform dispoziţiilor noii legi electorale, care a adus o serie de modificări censului şi a pus accent pe veniturile provenite din alte surse, în fără de proprietatea funciară, dând posibilitatea burgheziei de a trimite un număr mai mare de deputaţi în Parlament. Corpul Ponderator era compus din mitropolitul ţarii, episcopii perhiilor, întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi din 64 de membrii numiţi de domn. Conform procedurii de legiferare, Corpul Ponderator sau adopta proiectul sau îi aducea amendamente sau îl respingea. Dacă proiectul era amendat de către Corpul Ponderator, el era retrimis Adunării Elective şi, dacă aceasta aproba amendamentele, urma sancţiunea

13

1 Muraru, Constituţiile romane (culegere), Bucureşti, 1980, p 5; Publicat şi în C Hamangiu, Codul

general al României, Legi Uzuale, VOL II

14

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, art I

domnului. Dacă Adunarea respingea amendamentele, proiectul era retrimis Consiliului de Stat pentru a fi reformulat. În fine dacă Corpul Ponderator respingea proiectul, acesta era retrimis Consiliului de Stat spre a fi restudiat.

CAPITOLUL 2 : Reforma generală a lui Alexandru loan Cuza Secţiunea I - Reforma Agrară

Conform revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată în timpul şi după realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime, cereau ca împroprietărirea să se facă pe loturile aflate în folosinţa sătenilor. Moşierimea s-a opus, însa, acestei formule şi a propus variante care să nu aducă atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma agrară s-a înfăptuit, aşa cum a fost cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul Barbu Catargiu, conform căruia reforma agrară urma să se realizeze prin împroprietărirea ţăranilor pe pământul comunal. Cu toate că Adunarea a adoptat legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la începutul anului 1864 Mihail Kogalniceanu a propus un nou proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii, care,însa, nu a putut fi adoptat. Abia după adoptare, prin plebiscit, a Statutului s-a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, prin legea promulgată la 14 august 1864. În baza acestei legi, sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe locurile supuse posesiunilor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă16.Suprafaţa pământului asupra căreia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani , prin sume repartizate anual.

" N Adamiloaie, D Bermidei, Reforma Agrară din 1864, Bucureşti 1967

16

Legea rurală, art 1

17

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin

care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră17. Din punct de vedere juridic, înfăptuirea reformei agrare prezintă unele particularităţi: Formal, legea nu a operat nici o expropriere a boierilor şi nici o împroprietărire a ţăranilor în concepţia legiuitorului, ţăranii erau consideraţi proprietari asupra a 2/3 din moşie, iar legea nu face altceva decât să le recunoască un drept preexistent. Ca atare singura problemă care se punea era aceea a delimitării drepturilor de proprietate a ţăranilor faţă de cele ale boierilor, prin operarea ieşirii din indiviziune. Burghezia a recurs la această formulă pentru a crea aparenţa că nu s-a adus vreo atingere dreptului de proprietate, dovada că nicăieri nu se vorbeşte despre expropriere, nici despre împroprietărire. Plecându-se de la ideea recunoaşterii unui drept preexistent al ţăranilor, prin asimilarea dreptului lor de folosinţă cu dreptul de proprietate indiviza, s-au realizat două obiective majore: în primul rând împroprietărirea este sacră şi deci, nu poate suferi vreo atingere. Cu toate acestea , legea a prevăzut plata unor despăgubiri către moşieri, dar ea urma să fie efectuată în compensarea desfiinţării clăcii. Pe viitor, relaţiile dintre moşieri şi ţărani, în măsura în care se formau, urmau să fie stabilite numai pe baze contractuale, ca orice altă relaţie dintre două categorii de persoane.

17

N. Adaniloaie, D Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti 1967

18

Secţiunea II - Reforma electorală 9

Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să îl dezbată

a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 prevedea ca alegătorii sunt fie primari, fie direcţi . Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 de legi în comunele urbane ( în funcţie de numărul acestora), precum şi patentării, până în clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegatori direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plată a impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegatori direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii, arhitecţii, cei ce aveau diplome de guvern sau erau conducătorii unor instituţii. Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani. Puteau fi aleşi în Adunare cetăţeni români care aveau 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni. S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegatori îşi exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).

18

I Muraru, Constituţiile române, Bucureşti 1980

Secţiunea III - Alte reforme democratice 5

Dubla alegere a însemnat nu numai începutul procesului de unificare a statului naţional, dar şi punctul de plecare pentru un întreg ansamblu de reforme menite să asigure lichidarea principalelor vestigii feudale din toate sferele vieţii social, economice şi politice. y\

Între acestea, pe primul plan se situa reforma agrară, îndelung aşteptată de masele ţărăneşti, care doreau liberarea de servituţile feudale şi înzestrarea lor cu pământ. Cadrul legal pentru realizarea acestui proces era prevăzut de însăşi Convenţia de la Paris care, în ceea ce priveşte organizarea internă a celor două ţări, proclamase o serie întreagă de principii înaintate: responsabilitatea miniştrilor, inamovibilitatea magistraţilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a impozitelor, accesul egal la funcţiile publice, desfiinţarea privilegiilor, a scutirilor şi monopolurilor. De asemenea, Convenţia recomandase prin art. 46 să se treacă ,,fără întârziere" la revizuirea legii "care reglementează" raporturile dintre proprietarii pământului şi cultivatori"19. În primii trei ani ai domniei lui Cuza , din cauza nedesăvârşirii Unirii şi a opoziţiei elementelor retrograde, multe din problemele vitale ale reorganizării interne au rămas nerezolvate. S-au realizat în schimb unele înnoiri pe linie burghezo-democratică, care avea drept scop modernizarea aparatului de stat şi înzestrarea ţării cu instituţiile corespunzătoare epocii. Astfel, în 1859 s-au înfiinţat în ambele ţări oficii centrale statistice, s-a căutat să se îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, făcându-se să înceteze 19

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

sancţiunea domnitorului asupra hotărârilor definitive ale curţii de apel; a fost desfiinţată bătaia la sate; s-a hotărât numirea directă a subadministratorilor de plăşi şi ocoale; fără a se mai respecta dispoziţia regulamentară prin care aceştia erau aleşi de proprietarii de moşii; au fost luate măsuri pentru mai buna organizare administrativă a satelor. În domeniul învăţământului s-a prevăzut prin bugetul pe anul 1860 o creştere a numărului şcolilor săteşti cu 234 în Ţara Românească şi cu 52 în

Moldova,

a sporit numărul gimnaziilor şi

s-au înfiinţat Universitatea şi

Conservatorul din Iaşi. Tot acum a fost adoptat alfabetul latin, care a înlocuit vechea scriere cu caractere chirilice. Reforma sistemului fiscal a fost înfăptuită printr-o serie de măsuri legislative care au generalizat contribuţiile directe, extinzându-le şi asupra claselor privilegiate. Astfel, toţi locuitorii ţării capi de familie, indiferent de condiţia socială, au fost supuşi la plata impozitului personal (capitaţia) şi a contribuţiei pentru drumuri. Totodată, s-au înfiinţat noi impozite, între care impozitul funciar, pus în aplicare începând din 1860, care au asigurat fondurile necesare operei de reorganizare a statului naţional. Reorganizarea sistemului fiscal a fost însoţită însa de o creştere considerabilă a impozitelor şi taxelor. Acestea apăsau cu precădere asupra maselor populare orăşeneşti şi ţărăneşti, moşierimea şi burghezia reuşind, în bună măsura, să se eschiveze de la obligaţiile fiscale pe care le impunea procesul de formare a statului naţional. Obligaţiile sporite pentru meseriaşi şi negustori, prevăzute în legea patentelor din 1860, veneau într-o perioada în care asupra Principatelor se răsfrângeau efectele crizei economice din anii 18571858, la care se adăuga o acută criză comercială caracterizată prin scăderea cererii de cereale româneşti pe piaţa europeană. Rezultatul acestei situaţii a fost izbucnirea unor frământări şi agitaţii orăşeneşti, care s-au 21

transformat chiar în mişcări de stradă, aşa cum s-a întâmplat la Craiova şi Ploieşti în noiembrie 1860. Tulburările au putut fi reprimate numai în urma intervenţiei armatei şi a unor concentrări masive de trupe. Acţiunile întreprinse pe plan intern în vederea integrării administrative şi legislative a celor două ţări au continuat şi după proclamarea unirii depline la sfârşitul anului 1861. În timpul guvernării conservatoare a lui Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862) a fost înfiinţată Curtea de Casaţie şi Justiţie, a cărei lege de organizare

fusese adoptată încă din perioada anterioară; instituţia procurorilor a fost extinsă şi în Moldova şi s-a desfiinţat dintre cele două provincii deşi actul internaţional de recunoaştere a unirii depline din decembrie 1861 prevedea menţinerea ei în continuare. O dată cu numirea la conducerea ţarii a guvernului liberal condus de N Kretulescu ( 24 iunie/6 iulie 1862), procesul de unificare administrativă a intrat în faza finală . Poştele au fost unificate, înfiinţându-se o direcţie centrală pe întreaga ţară; s-au numit membrii comisiei pentru unificarea legilor; s-a desfiinţat Directoratul statistic din Iaşi ; sarcinile acestuia fiind preluate de cel din Bucureşti; s-au unificat serviciile sanitare ale celor două ţări şi s-a creat la Bucureşti, Direcţia generală a arhivelor statului. Totodată, municipalităţile din Focşani, oraş situat chiar pe graniţa dintre cele două provincii, au fost unificate şi s-a dispus contopirea şcolii militare din Iaşi cu cea din Bucureşti; măsură decisă de asemenea în perioada anterioară. Prin legi speciale s-a realizat unificarea şi în domeniul fiscal. Astfel impozitul funciar a fost stabilit în ambele provincii la 4% din venitul proprietăţilor imobile, s-a unificat contribuţia pentru poduri şi şosele, ridicată la 12 lei pe an, precum şi taxa de transmitere a proprietarilor de mână moartă,

22

fixată la 10% din venitul net al acestora . Tot în acest domeniu a mai fost unificată contribuţia personală (capitaţia), fixându-se cuantumul acesteia la 36 de lei pe an, şi s-au extins şi în Moldova legile muntene referitoare la taxele de judecată şi la taxele asupra vânzărilor de bună voie sau prin licitaţie. De asemenea, a fost adoptată o nouă lege a patentelor, care a înlocuit pe aceea votată în 1860 în Ţara Românească şi prin care s-a dat o nouă reglementare modului de exercitare a diferitelor activităţi industriale şi comerciale. Prevederile legii au fost aplicate şi supuşilor străini aflaţi în

Principate, ceea ce a întărit autoritatea şi autonomia ţării. Ca urmare a acestor măsuri, la sfârşitul anului 1862, procesul de unificare deplină a celor două ţări a fost încheiat. Ca şi în etapa anterioară, măsurile de unificare s-au îmbinat cu dezvoltarea operei de reorganizare a ţării. Astfel, în urma desfiinţării Ministerelor moldovene, au fost reorganizate departamentele , precizându-se mai bine atribuţiile şi structura acestora. De asemenea, s-a instituit consiliul superior al intrucţiunii publice; s-a adoptat un regulament de navigaţie ; s-au promulgat primele legi pentru construirea căilor ferate, care nu au putut fi însă puse în aplicare; s-a organizat corpul inginerilor civili şi s-au luat măsuri pentru protejarea pădurilor - între care amintim reorganizarea şcolii de agricultură şi înfiinţarea de pepiniere pe domeniile statului. Desăvârşirea unirii pe plan politico-administrativ a creat condiţiile necesare pentru a se trece la înfăptuirea reformelor fundamentale, în primul rând a celei agrare. Datorită opoziţiei moşierimii conservatoare, stăpână pe adunarea legislativă, rezolvarea problemei agrare, în sensul satisfacerii legitimelor interese ale ţărănimii clăcaşe, precum şi a problemei electorale, nu a fost posibilă până la lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, s-au continuat, în Legea Rurală din 1864

23

schimb, pe cale legislativă , cu concursul Adunării, seria reformelor pe linia modernizării şi consolidării statului naţional, între care se detaşează, prin însemnătatea ei, aceea privitoare la secularizarea averilor mânăstireşti. Votată de Adunare la 13/25 decembrie 1863, la propunerea noului guvern condus de liberalul democrat M Kogalniceanu, legea secularizării averilor mânăstireşti prevedea trecerea în proprietatea statului, atât a bunurilor mânăstireşti pământene, cât şi a acelora aparţinând mânăstirilor închinate până atunci

aşa numitelor Locuri sfinte21.Era o măsură de însemnătate majoră, în termenul căreia au intrat în patrimoniul statului moşii reprezentând peste un sfert din suprafaţa rurală a ţării ( mai exact 25.26%)! Primită cu satisfacţie de masele largi populare, secularizarea averilor mânăstireşti a realizat o creştere însemnată a avuţiei naţionale, eliberând totodată ţara de influenţa unor forţe străine retrograde. Veniturile acestor mânăstiri, care se ridicau anual la jumătate din bugetul ţării, au încetat să se mai scurgă peste hotare, fiind folosite în interior. Secularizarea a facilitat de asemenea înfăptuirea reformei agrare, o parte din pământurile intrate acum în stăpânirea statului fiind împărţite ulterior ţăranilor prin legea rurală. Deşi negocierile cu ierarhii greci, care administrau averile mânăstirilor închinate, s-au prelungit pe plan diplomatic timp de câţiva ani, până la urmă moşiile au rămas în proprietatea statului român, iar despăgubirea ce trebuia acordată locurilor sfinte, în valoare de 51 de milioane lei, prevăzută prin lege nu a mai fost plătită. O altă măsură deosebit de importantă, menită să modernizeze societatea românească, a constituit-o votarea, în martie 1864, a legii comunale şi a legii pentru înfiinţarea Consiliilor judeţene, prin care administraţia locală primea o

21

C C Giurgescu-,, Suprafaţa moşiilor mânăstireşti secularizate la 1863", Studii, XII, 1959.

24

nouă organizare, corespunzătoare stadiului de evoluţie social economică a ţării. Legea comunală fixa cadrul juridic de organizare a fiecărei aşezări . Conform prevederilor ei, toate oraşele, târgurile şi satele cu cel puţin 500 de locuitori erau organizate în comune-urbane şi rurale - recunoscute ca persoane juridice şi având drept de a exercita anumite atribuţii de putere publică şi cu caracter patrimonial. Conducerea comunei era încredinţată unor organe

deliberative, consiliile comunale, compuse din membrii desemnaţi prin vot, şi primarilor, agenţi ai puterii executive, aleşi în comunele rurale o dată cu consiliul comunal respectiv si numiţi de domnitor în comunele urbane dintre primii trei consilieri care întruneau la alegeri cel mai mare număr de voturi. Alegerile pentru consiliile comunale aveau loc odată la patru ani, ele efectuându-se prin vot direct în cadrul unui colegiu electoral unic la care luau parte atât cetăţenii români cât şi străinii care dobândiseră mica împământenire. Cu acest prilej s-a hotărât să fie admişi la exercitarea drepturilor comunale şi evreii pământeni dacă - potrivit prevederilor legii - ,, vor dobândi în armată rangul de subofiţer şi acei ce vor fi făcut studii universitare sau vor întemeia mari stabilimente industriale" 22 . Era un prim pas spre integrarea comunităţii evreieşti în societatea românească. Administraţia judeţeană era de asemenea încredinţată unor organe deliberative, consiliile judeţene, care se ocupau de interesele locale colective şi economice ale judeţului. Consiliul era ales pe plăşi (9 ocoale)- fiecare plasă având drept la doi consilieri - de către toţi cetăţenii cu drept de vot pentru Adunarea legislativă. El se întrunea la 15/27 octombrie în fiecare an într-o

~ T. W. Riker - „ Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme Internaţionale 1856-1866", Bucureşti 1944.

25

sesiune ordinară de trei săptămâni. Consiliul judeţean era ales tot pe o perioadă de patru ani. La baza legilor privind organizarea teritorială a ţarii au stat legile similare ale Franţei şi Belgiei, adaptate însă la realităţile româneşti . Reforma administraţiei locale înfăptuită prin aceste legi a constituit una din cele mai de seamă realizări pe plan social şi politic al domniei lui Cuza. Vechiul sistem

administrativ de esenţă feudală a fost înlocuit cu unul modern, comparabil cu acela al statelor capitaliste avansate din apusul Europei, şi s-au creat pentru prima dată - graţie personalităţii juridice a comunelor şi judeţelor - instituţii locale în organizarea de stat a României, care au deschis posibilităţi noi de dezvoltare economică şi socială. Tot în cursul sesiunii Parlamentare 1863-1864 au mai fost adoptate „ Legea contabilităţii ", prin care se reglementa întocmirea şi executarea bugetului de stat şi se statorniceau norme referitoare la venituri şi cheltuieli, precum şi la încheierea conturilor; „ Legea Curţii de conturi", organ superior de control al gestiunii financiare şi al încheierii conturilor administraţiei publice de stat , judeţene şi comunale şi ,,Legea pentru înfiinţarea unui consiliu de stat", instituţie care avea să joace un rol important după lovitura de stat. Deşi votate de Adunare, alte proiecte de legi de mare însemnătate, cum au fost: proiectul de lege a pensiilor, proiectul de lege pentru organizarea armatei şi cel al instrucţiunii publice, codul penal şi de procedură penală, legea privind organizarea judecătorească şi altele, nu au primit sancţiunea domnească până la lovitura de stat. Motivul nesancţionării acestor legi se datora în principal modificărilor pe care ele le suferiseră în cursul dezbaterilor din Adunare, modificări cu care domnitorul şi guvernul nu erau de acord.

26

Astfel, cu prilejul dezbaterii legii privitoare la organizarea armatei, deputaţii liberali radicali au propus un amendament privitor la organizarea în principalele oraşe ale ţării a unei gărzi civice, care trebuia să constituie un nou element al puterii armate. Prin modelul de organizare şi atribuţiile ei, noua instituţie urma să aibă un caracter mai mult politic decât militar. Ea trebuie să constituie o forţă armată la dispoziţia Adunării, pe care aceasta să se poată sprijini în caz de conflict cu puterea executivă. Cu toată opoziţia guvernului,

amendamentul radical a fost votat de adunare şi inclus în textul legii. Evident, date fiind intenţiile Adunării, ieşite la iveală în cursul dezbaterilor, domnitorul Cuza a refuzat să sancţioneze şi să promulge această lege. Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, înlăturând preponderenţa politică a conservatorilor asupra majoritarii Adunării şi sporind prerogativele puterii executive, a oferit domnitorului A. I. Cuza posibilitatea de a realiza marile reforme ale domniei sale şi de a desăvârşi organizarea modernă a statului. Prima dintre reformele înfăptuite în această perioadă a fost cea electorală. Noua lege electorală - aprobată prin plebiscitul din mai 1864, dar promulgată după recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante deşi păstra caracterul cenzitar, lărgea mult numărul alegătorilor, cât şi al eligibililor, realizând astfel un progres faţă de prevederile electorale restrictive ale Convenţiei de la Paris şi totodată o întărire importantă a puterii politice a burgheziei. Câteva luni mai târziu, la 14/26 august, era decretată şi legea rurală, care avea la bază proiectul lui M. Kogalniceanu prezentat Adunării încă din luna martie, dar respins de aceasta. Anunţând înfăptuirea reformei, Cuza s-a adresat sătenilor printr-o proclamaţie, în care sublinia: ,, De astăzi înainte voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre, voi aveţi o părticică de pământ proprietate şi moşie a voastră, de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat".

Deşi nu a desfiinţat marea proprietate funciară şi nici moşierimea ca clasă socială - după reformă proprietatea ţărăneasca reprezintă aproximativ 30% din suprafaţa ţării, iar proprietatea moşierească şi a statului aproximativ 70%reforma agrară din 1864 a avut urmări însemnate pentru dezvoltarea socioeconomică a României23. Cu toate limitele ei, legiuirea, a cărei existenţă era burgheză, a pus capăt relaţiilor feudale în agricultură şi a creat posibilităţi mai largi penetraţiei şi

dominaţiei noilor relaţii capitaliste. În urma reformei, regimul clăcii privind ţărănimea, precum şi servituţile feudale ale proprietăţii moşiereşti au fost înlăturate, prevederile burgheze ale Codului civil înlocuind pe cele feudale ale legiuirilor agrare din 1851. Ţăranii au devenit deci cetăţeni liberi, conştienţi nu numai de drepturile lor, dar şi de îndatoririle faţă de ţară, de care se simţeau mai legaţi prin părticica de pământ primită prin împroprietărire. O parte din foştii clăcaşi fiind deposedaţi, total sau parţial, de pământ cu prilejul aplicării reformei agrare, s-a creat o masă de oameni liberi siliţi să-şi vândă forţa de muncă pentru a-şi asigura subzistenţa, ceea ce a dus la creşterea numărului proletarului. De asemenea, reforma din 1864 a creat premisa lărgirii pieţei interne, producţia de mărfuri luând o tot mai mare extindere. Datorită apariţiei unui număr de braţe de muncă libere, a lărgirii interne, precum şi folosirii unei părţi a sumelor băneşti obţinute prin despăgubire în procesul acumulării primitive a capitalului, industria capitalistă a avut, după 1864, condiţii de dezvoltare mai favorabile decât înainte. Înfăptuirea reformei agrare a reprezentat, totodată, o măsură de prevedere din partea domnitorului şi a lui M. Kogalniceanu,

1

N. Adaniloaie, D. Berindei - „ Reforma agrară din 1864", Bucureşti 1967.

28

istoricul Radu Rosetii, apreciind pe drept cuvânt, că prin legea rurală „ Cuza a ferit toată ţara de catastrofa unei complete răscoale ţărăneşti"24. După reforma agrară, considerată cea mai însemnata reformă socialeconomică din România pe toată durata secolului al XlX-lea, au fost decretate noi legi care au desăvârşit organizarea de stat burgheză a ţarii. Astfel, a fost adoptat sistemul metric de măsuri si greutăţi, aplicarea lui urmând sa înceapă la 1/13 ianuarie 1866 si s-au creat noi instituţii, printre care Camerele de comerţ şi Casa

de depuneri si Consemnaţiuni. Învăţământul a fost organizat prin legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie/7 decembrie 1864, care nu era de fapt decât legea votată de Cameră în martie acelaşi an, din care a fost scos principiul inamovibilităţii pentru invadatorii şi profesorii secundari, el fiind prevăzut numai pentru profesorii de facultăţi. Legea care a rămas în vigoare până la sfârşitul secolului, proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, principiu democratic care nu figura în legislaţia şcolară a unor ţări avansate, cum era de exemplu Franţa. Tot în această perioadă prin decretul-lege din 4/16 iunie 1864 a fost înfiinţată Universitatea din Bucureşti, care s-a adăugat aceleia din laşi inaugurată încă din 1860. O reformă importantă a constituit-o si reorganizarea justiţiei. în decembrie 1864 erau decretate ,,Legea privind admisibilitatea şi înaintarea în funcţii judecătoreşti" şi „ Legea privind constituirea corpului de avocaţi", completate ulterior cu „ Legea pentru organizarea judecătorească" votată de noile corpuri legiuitoare în iunie 1865. Potrivit acestei din urmă legi, justiţia devenea independentă faţă de celelalte puteri din stat, ea exercitându-se în numele domnului.

24

Al Zub. M. Kogalniceanu - Bibliografii, Bucureşti 1971.

29

Instanţele judecătoreşti erau: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, de apel, curţile de juraţi în materie criminală şi Curtea de Casaţie, care funcţiona în anumite cazuri si ca Înalta Curte de Justiţie. Membrii Curţii de Casaţie şi ai curţilor de apel se bucurau de inamovibilitate, aceasta urmând să fie extinsă

treptat, prin legi speciale, asupra întregii magistraturi. O mare însemnătate în vederea unificării legislaţiei şi statornicirii lor juridice corespunzătoare unui stat modern a avut-o elaborarea şi punerea în aplicare a Codului Civil, aparător al familiei şi proprietăţii burgheze. Inspirate după legiuirile similare franceze şi italiene. Completate cu unele norme juridice autohtone, codurile au intrat în vigoare în 1865. Întărirea autonomiei ţării prin crearea unei legislaţii adecvate s-a extins domeniul bisericesc. ,,Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi de centrale pentru afacerile române"din 3/15 decembrie 1864, hotăra autocefalia bisericii ortodoxe române în privinţa organizării şi disciplinei, legătura cu Patriarhia din Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei. Opera de reformare multilaterală a avut în vedere şi domeniul militar. Alexandru loan Cuza şi colaboratorii săi pe plan militar - între care se remarcă generalul I Em Florescu - au depus însemnate eforturi pentru a crea în România o armată modernă, capabilă să răspundă intereselor şi idealurilor naţionale. În ciuda precarităţii resurselor financiare de care dispunea statul naţional şi a temerilor manifestate de majoritatea puterilor, în special de marile imperii limitrofe, acest obiectiv a fost atins. După unificarea ei în primii ani ai domniei, armata a fost înzestrată cu armament

modern, la nivelul epocii, procurat în parte cu ajutorul sumelor

obţinute prin subscripţie publică; obligaţia recrutării a fost extinsă şi asupra

30

claselor privilegiate; instituţia dorobanţilor şi a grănicerilor a fost extinsă şi în Moldova; au alcătuit noi regulamente militare, iar efectivele tuturor categoriilor de arme - infanterie, artilerie, cavalerie - au fost simţitor sporite, ridicându-se în total la peste 40000 de oameni. Tot din timpul domniei lui Cuza datează şi atelierele pirotehnice din Bucureşti şi Arsenalul armatei. Un rol important în opera de modernizare a armatei 1-a avut misiunea militară franceză condusă de locotenentul Eugene Lamy, care a venit în

Principate în 1860, la invitaţia guvernului român. Acordând un sprijin efectiv în cadrul procesului de reorganizare, misiunea militară franceză a pus ordine în administraţia militară, a contribuit la înfiinţarea intendenţei armatei, a participat la organizarea taberelor de instrucţie şi a stabilimentelor de artilerie, conducătorul misiunii ocupându-se şi de şcoala militară unica organizată la Bucureşti. Prefacerile cunoscute de armată în această perioadă si-au găsit reflectarea intr-o serie de măsuri legislative, care au culminat cu ,,Legea pentru organizarea puterii armate din România" din 27 noiembrie / 9 decembrie 1864. În baza noii legi, puterea armată a Principatelor Unite era formată din armata permanentă cu rezerva ei şi din miliţie, formaţiuni teritoriale compuse din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor. Serviciul militar, devenit obligatoriu pentru toţi cetăţenii între 20 si 50 de ani, ţinea 4 ani în activitate si 2 ani în rezervă, completarea efectivelor făcându-se prin tragere la sorţi. Legea din 1864 a fost urmată de noi reglementări, cum au fost: legea de recrutare ( dec 1864 ), Regulamentul pentru chemările periodice ale rezervelor şi regulamentul pentru chemarea şi instituirea gloatelor, care, deşi nu au putut fi transpuse în întregime în practică, au evidenţiat intenţia domnitorului de a

31

crea o armată puternică capabilă să lupte, la momentul oportun, pentru cucerirea independenţei naţionale a României. Alexandru loan Cuza s-a preocupat intens şi de multiplele aspecte ale activităţii economice a statului naţional român. În mesajul adresat Adunărilor elective la 16/18 decembrie 1859 domnul arăta că, ,,avem totul de

creat - a întemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi a însănătoşi oraşele, a lărgi porturile, a înflori comerţul, a încuraja industria,..., a săpa canale, a întinde drumuri de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicatelor şi intr-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice"25. Cu toată lipsa capitalului intern ca şi a rezervelor manifestate de capitalul străin de a participa activ la opera de înzestrare tehnică a României singurul împrumut extern din această perioadă se realiza abia în 1864 - o parte din proiectele anunţate în mesaj au fost totuşi îndeplinite. În domeniul mijloacelor de comunicaţie, dacă problema construirii căilor ferate nu s-a putut realiza în timpul domniei lui Cuza , s-a înregistrat, în schimb un progres evident în ceea ce priveşte navigaţia pe Dunăre, iar reţeaua de telegraf a crescut de la 12 staţii şi 840 km în 1859, la 46 staţii şi 2879 km în 1893, asigurându-se şi legăturile internaţionale. Pe plan financiar, de un real succes s-a bucurat în acest timp înfiinţarea societarilor de asigurare, atât reprezentante ale marilor societăţi europene de acest fel, cât şi societăţi româneşti, dintre care cea mai importantă a fost Societatea ,,Providenţa" din Bucureşti, cu un capital de 200000 de galbeni. A crescut şi numărul stabilimentelor industriale, dar în cea mai mare parte acestea au rămas la stadiul atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă

25

Emil Cernea, Emil Molcuţ -,, Istoria statului si dreptului românesc", Casa de Editură şi Presă

,,Şansa"SRL, Bucureşti, 1992.

32

sau al manufacturierilor, numărul fabricilor care foloseau forţa aburului fiind destul de redus. În ceea ce priveşte agricultura, ramura economică dominantă a României, Cuza a acordat o atenţie deosebită introducerii maşinilor agricole şi a

încurajat dezvoltarea economică a Principatelor în epoca Unirii a reflectat realizarea unor progrese de necontestat, care au permis consolidarea tânărului stat naţional român. În ansamblu, domnia lui Cuza se înscrie ca o epocă de profunde schimbări pe plan economic, social, politic şi cultural. Reformele realizate în timpul „domnului Unirii" au pus bazele organizatorice ale statului român modern şi au deschis drum larg evoluţiei naţiunii române pe cale spre progres. În perspectiva istorică, el apare astfel ca principalul executor al programului revoluţiei burghezo-democratice de la 1848.

33

CAPITOLUL 3 - Opera legislativă, a lui Alexandru loan

Cuza Secţiunea I - Codul civil

La baza reglementării instituţiilor juridice ale dreptului civil au stat dispoziţiile Codului civil român din 1864 ( intrat în vigoare la 1 decembrie 1865), care s-a aplicat, completat şi uneori modificat de o serie de legi ulterioare - în tot timpul României burgheze. Redactorii Codului civil român din 1864 s-au inspirat din Codul civil francez din 1804, au luat în seamă şi Legea belgiană din 16 decembrie 1851 în materia ipotecilor şi au avut în vedere si proiectul de cod civil al lui Pissanelli, precum şi unele dispoziţii ale legislaţiei civile existente anterior în ţările române. Codul civil român din 1864 a fost un cod burghez prin concepţia care i-a stat la bază, prin normele pe care le-a cuprins, prin felul cum a reglementat instituţiile juridice ale acestei ramuri a dreptului. A fost o lege individuală, formalistă şi cu pronunţat caracter de clasă. S-a spus, şi pe bună dreptate, că acest cod a fost expresia tipică a egoismului burgez, codul individualismului economic. Codul civil român de la 1864 a fost codul proprietarilor, al patronilor şi al creditorilor. Proprietatea şi drepturile de proprietate. Art 480 Cod civil român a statuat că „ proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însa în limitele determinate de

lege"26, de unde rezultă că proprietatea a fost considerată un raport între o persoană şi un fum, când în realitate este un raport social, între persoane cu privire la bunuri. Printr-o astfel de concepţie s-a căutat să se demonstreze că în capitalism nu poate exista nici o legatură între proprietatea capitalistă şi situaţia

clasei muncitoare, între starea exploatatorilor - deţinători ai mijloacelor de producţie - şi cei lipsiţi de aceste mijloace de producţie - cei exploataţi. De asemenea, ceea ce a fost specific dreptului burghez român a fost faptul că nu s-a căutat să se definească proprietatea şi dreptul de proprietate după diferite criterii şi mai ales după criteriul obiectului proprietăţii, or, în realitate, în cadrul proprietăţii din statul capitalist se cunoaşte: proprietatea asupra mijloacelor de producţie şi proprietatea mijloacelor de consum. Diminuarea acestei împărţiri a urmărit ascunderea naturii de clasă a proprietaţii şi a dreptului de proprietate şi plasarea pe aceşi traptă a tuturor proprietarilor: fabricanţi, bancheri, moşieri, ţărani, salariaţi, adică a tuturor celor care au o anumită proprietate, fără a ţine seama de elementul esenţial care-şi separa - natura şi întinderea proprietăţii, modul ei de valorificare. Statul român a luat multiple măsuri nu numai pentru apărarea şi consolidarea, dar şi pentru dezvoltarea marii proprietăţi, contribuind astfel la grăbirea ruinării micilor producători în favoarea exploatatorilor. În fine, Codul civil român din 1864 nu a facut nici distincţia între diferitele forme ale proprietăţii în funcţie de obiectul supus regulamentării, şi anume: proprietatea funciară, industrială, minieră, banco-financiară, comercială. Ulterior, în procesul dezvoltării capitalismului au fost elaborate norme de drept care au creat şi reglementat aceste diferite forme ale proprietăţii capitaliste.

26

Articolul 480 Codul civil.

35

Situaţia Juridică a persoanei .Egalitatea proclamată şi decretată în

România s-a caracterizat printr-o evidentă inegalitate, consecinţă firească a dominaţiei proprietăţii bazate pe explorare. Când ne referim la capacitatea juridică a persoanei, trebuie să ne referim la întreaga gamă de drepturi şi libertăţi pe care le reclama personalitatea umană, parte din ele proclamate şi de constituţiile burgheze. Cu toate că s-a proclamat egalitatea tuturor în faţa legii, în România nau avut capacitate deplină: femeile, lipsindu-le complet capacitatea politică, iar cea civilă din momentul căsătoriei; minorii, problema interesând datorită vârstei ridicate a majoratului -21 de ani, cei ce nu aveau cetăţenie română. În legatură cu statutul juridic al persoanei, sunt necesare câteva referiri27: a) Începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă; începutul capacităţii de folosinţă a fost fixat odată cu naşterea vie a copilului ( s-a facut şi aplicaţia principiului român: „ infans conceptus pro nato habetur quoties de comodis ejus agitur" ) iar regula sfârşitului capacităţii de folosinţă a fost moartea. În privinţa mult discutatei şi controversatei probleme a incertitudinii asupra existenţei unei persoane s-a adoptat de Codul nostru civil sistemul absenţei, sistem extrem de complicat, convenabil însă pentru garantarea mai bine a proprietăţii exploatatoare. b) Numele, puţin reglementat de Codul civil român, reglementarea de ansamblu făcându-se pentru prima dată de legea din 18 martie 1895, dreptul la nume fiind considerat ca un drept de proprietate.

27

A. D. Xenopol - „ Domnia lui Cuza Vodă”, vil I-IF, Iaşi 1903.

36

Legiuitorul burghez obliga femeia să poarte numele barbatului ei ,,capul asociaţiei conjugale", iar pe copii să poarte numele tatalui lor - ,,titularul puterii părinteşti" c) Domiciliul.Concepţia legiuitorului burghez s-a caracterizat, mai întâi, prin aceea că, deşi stabilea că domiciliul era determinat în mod voluntar, anumitor persoane li

se impunea domiciliul: minorii neemancipaţi aveau

domiciliul legal la părinţi sau tutorii lor; femeia maritată era obligată să domicilieze la soţul ei; majorii care aveau servicii sau lucrau la alţii aveau acelaşi domiciliu cu stăpânul lor. De asemenea , au fost reglementate alte două categorii de domiciliu: domiciliu special ( sau ales ), în folosul proprietarilor, dându-li-se posibilitatea să aibă atâtea domicilii câte întrprinderi industriale, comerciale sau aşezari agricole ori profesionale aveau; aceasta duce la frustrarea statului în materie de impozite. În penal de la un moment a apărut ca sancţiune interdicţia de domiciliu. d) în legatură cu starea civilă, mijloacele prin care s-a dovedit aceasta în România, Codul civil din 1864 a secularizat actele de stare civilă. Strâns legată de problema capacităţii juridice a persoanei este şi problema obligaţiilor

cu

caracter patrimonial

drepturilor

şi

şi nepatrimonial, juriştii si legiuitorul

burghez acordând o atenţie prea mică drepturilor personale nepatrimoniale, intim legate de persoana umană, o expresie a faptului că omul conta mai puţin pentru această societate. În afară de situaţia juridică a persoanei fizice, dreptul burghez din România a reglementat şi persoanele juridice care erau: -

persoane juridice de drept public ( statul, judeţul, comuna,

instituţii creditate cu îndeplinirea unui serviciu public );

37

- persoane juridice de drept privat ( asociaţii, fundaţii şi sindicate ). Familia. În privinţa căsătoriei, legiuitorul burghez i-a pus la bază:

principiul monogamiei, principiul liberului consimţămînt, pretinzăndu-se că ea se încheia pe acordul de voinţă al celor ce se căsătoreau, principiu al căror caracter fals şi formal rezulta din însăşi textele legilor în materie. Codul civil din 1864 a cerut chiar şi bărbaţilor până la 25 de ani consimţământul părinţilor pentru a se putea căsători, iar fetelor pana la 21 de ani. Cele trei somaţii respectuase impuse celor ce se căsătoreau până la varsta de 30 de ani au fost la fel limitări substantiate ale libertăţii consimţământului la căsătorie. De asemenea, atunci când s-a ocupat de viciile de consimţământ, Codul civil din 1864 a enumerat numai eroarea şi violenţa ( mai puţin temerea reverenţioasă ) ca vicii de consimţământ în materie de căsătorie, nevorbind nimic de dol. De fapt, dreptul burghez a aplicat în practica adagiul,, în căsătorie înşeală cine poate". Pe aceeaşi linie se situează şi multe impedimente la căsătorie, unele dintre ele fără nici un fel de justificare ( de ex, alianţa, care avea aceleaşi efecte ca şi rudenia propriu zisă, rudenia spirituală, interzicerea recăsătoriei soţilor care au divorţat). În privinţa efectelor căsătoriei, trebuie amintită puterea maritală, definită ca totalitatea drepturilor pe care le-a avut soţul în calitatea sa de „ cap al familiei" , ,,cap al asociaţiaţiunilor conjugale", dispoziţie considerată de ordine publică, pe baza căreia s-a atribuit soţului o putere aparte în familie, concretizată, printre altele, şi în : dobândirea de către femeie a cetăţeniei soţului; dreptul bărbatului de a controla conduita, relaţiile şi corespondenţa soţiei; obligaţia de a cere autorizaţia soţului pentru toate acele acte pe care, fiind incapabilă, nu le putea face singură; dreptul bărbatului de a avea direcţia bănească a menajului, care implica obligaţia femeii de a vărsa în mâna soţului

38

contribuţia ei la sarcinile menajului; preponderenţa bărbatului în exerciţiul puterii părinteşti; reglementarea căsătoriei de legea personală a barbatului,în masura în care nu era atinsă ordinea publică a ţării, atunci când soţii

erau de cetăţenii diferite. În al doilea rând, amintim incapacitatea femeii măritate.Din capabilă anterior căsătoriei, după ce a trecut pragul ofiţerului de stare civilă şi s-a căsătorit, femeia a devenit incapabilă din punct de vedere civil şi, ca atare, femeia maritată nu putea încheia nici un fel de convenţie fără autorizaţia soţului, nici chiar pentru administrarea bunurilor ei proprii, cu excepţia când regimul matrimonial era cel al separaţiei de bunuri; femeia maritată nu putea porni judecata şi nici nu putea sta, în orice calitate, în justiţie, fără autorizaţia soţului, afară de cazul în care era inculpată într-o cauză penală, femeia maritată nu avea dreptul să exercite o profesie si nici să încheie un contract de muncă fără autorizaţia soţului. Regula Codului civil român din 1864 a fost incapacitatea femeii măritate. În privinţa filiaţiunii, o altă instituţie pe care se formulează familia,cele mai nedrepte dispoziţii ale legislaţiei au fost cele referitoare la copilul natural, art 307 al Codului civil român stabilind că „ cercetarea paternităţii este oprită" , admiţând-o doar atunci când mama a fost rapită şi epoca de zămislire a copilului a coincis cu cea a răpirii, dar şi în acest caz, cercetarea paternităţii se putea face numai dacă se făcea, alături de dovada existenţei răpirii şi dovada sechestrării femeii în timpul concepţiei, lucru aproape imposibil de dovedit. În al doilea rând, amintim că dispoziţii retrogradate pe cele referitoare la admiterea tăgadei paternitaţii, în cazuri expres stabilite de Codul civil, care au avut menirea să nu tulbure liniştea familiilor burgheze, preferându-se Articolul 307 Codul civil.

39

acoperirea fructului adulterului cu voalul minciunii decât să se îngăduie descoperirea adevărului. Obligaţiile. În sens juridic, materia obligaţiilor s-a dezvoltat atât pe planul teoriei, al legislaţiei cât şi al practicii, ca o consecinţă firească a faptului că economia capitalistă este o economie de marfă. Deşi este un produs social marfa este proprietatea particulară, iar schimbul reprezintă unul din elementele esenţiale ale existenţei societăţii capitaliste. Dreptul burghez a proclamat ca principii fundamentale în materia obligaţiilor:

autonomia de voinţă,

egalitatea în faţa legii, egalitatea în

libertatea părţilor în contract, respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. Reglementarea juridică a obligaţiilor în România burghezo-moşierească a fost, alături de proprietatea capitalistă şi de reglementarea ei juridică, un element important în asigurarea dominaţiei economice şi politice a burgheziei şi în exploatarea maselor. Codul civil român din 1864, după modelul francez din 1804, a statuat că izvoarele obligaţiilor sunt: contractul, delictul, cvasicontractul şi cvasidelictul, clasificare criticabilă şi criticată ca fiind o grupare formală a unor izvoare ale obligaţiilor, care nu le cuprinde nici pe toate, dar cuprinde şi categoriile neştiintifice de cvasicontracte şi cvasidelicte. Cel mai important izvor al obligaţiilor a fost considerat contractul „ acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui, sau stinge între dânşii un raport juridic", definiţie care omite posibilitatea modificării unui raport juridic referitor la un contract. În privinţa elementelor contractului s-a stabilit că părţile contractante să fie capabile de a contracta, voinţa lor să fie liberă şi netulburată ( „ consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă,

40

sau surprins prin dol"art 953 Codul civil român)²9. Cât priveşte viciile de consimţământ, dispoziţiile Codului civil român n-au cunoscut leziunea ca viciu de consimţământ, când avea loc între majori violenţa era viciu de consimţământ şi atunci când venea de la o terţă persoană, iar dolul producea şi efecte penale, constituind delictul de înşelaciune. În legătură cu obiectul contractului, s-a stabilit că a fost obiectul cu privire la „ care părţile sau numai una din părţi se obliga "30 ( art 962 Codul român), el trebuind să fie : determinant sau cel puţin determinabil;posibil , stimularea unor prestaţii imposibile ducând la nulitatea contractului, să nu fi violat ordinea publică şi bunele moravuri şi să fi aparţinut celui ce se obliga. În fine în al patrulea element al contractului a fost cauza licită, înţelegându-se prin cauză scopul obligaţiei, care consta din asigurarea obţinerii de către proprietarii mijloacelor de producţie a plusvalorii. În teorie sau cunoscut diferite explicaţii şi interpretări în legătură cu cauza, de fapt construcţii artificiale. Referindu-se la tăria contractului, la forţa lui obligatorie, Codul civil din 1864 ( art 696, alin 1) a înscris regula: ,,convenţiunile legal făcute au putere de lege între părţile contractante"31 cu toate că a fost reglementată posibilitatea revocării contractului prin consimţământ mutual sau din cauza autorizată de lege. Prin această regulă s-a dat exploatatorilor un foarte eficace mijloc de jefuire a maselor. Încheiat în condiţiile inegalităţii economice, contractul urma a fi excecutat fără şovăire, chiar dacă pentru oamenii muncii aceasta însemna prea mult, uneori chiar anumite sacrificii. Articolul 953 Codul civil. Articolul 962 Codul civil. Articolul 696, alineatul 1, Codul civil.

41

Ţinând seama de precederile legislaţiei civile, doctrina burgheză a făcut multe clasificări contractelor, amintind ca mai importante clasificarea contractelor în : sinalagmatice şi unilaterale;cu titlu gratuit şi cu titlu oneros ; reale, consensuale şi solemne; principale şi accesorii; numite şi nenumite. Câteva aspecte principale pentru cele mai caracteristice contracte cunoscute în societatea capitalistă din România . 1)

Contractul de vânzare - cumpărare. În producţia de mărfuri

capitalistă, acest contract reprezintă unul din mijloacele cele mai folosite pentru realizarea plusvalorii, un instrument de exploatare a omului de către om, pentru ca însuşirea supramuncii depusă de muncitor - supramunca încorporată în marfă - se realizează tocmai prin vânzarea mărfii. Este un contract sinalagmatic, oneros, consensual şi translativ de drepturi, acest din urmă aspect fiind consacrat de lege ca unul din procedeele înlesnirii circulaţiei mărfurilor, trăsătura esenţială a economiei. Fiind un contract sinalagmatic, contractul de vânzare cumpărare dă naştere la obligaţii reciproce. Vânzătorul era obligat să predea lucrul şi să raspundă pentru lucrul vândut, răspundere cu dublu aspect: obligatia garanţiei de evicţiune şi garantarea pentru viciile ascunse. Cumpărătorul a trebuit să dea preţul stipulat,având şi obligaţia de a prelua lucrul cumpărat şi de a achita spesele vânzării. 2)

Contractul de locaţiune. După modelul său francez, Codul

civil din 1864 a înglobat în această categorie juridică trei tipuri de contracte, cunoscute înca din dreptul român : locaţiunea lucrurilor, locaţiunea serviciilor şi contractul de întreprindere. Pe parcurs, două dintre acestea au părăsit dreptul civil : contractul de muncă, căruia Codul civil nu i-a consacrat decât

A. D. Xenopol - „ Domnia lui Cuza Vodă", vil I-II, laji 1903

42

art 1471-1472, a format obiectul unei vaste legislaţii, mai ales în dreptul bancar, în dreptul civil rămânând numai locatio rei - încheierea. În legătură cu delictul şi cvasidelictul - ca izvoare ale obligaţiilor, regula Codului civil român pentru aceste fapte cauzatoare de prejudicii a fost ca oricine cauza altuia un prejudiciu, era dator a-l repara, această răspundere îmbrăcând urmatoarele forme : a) răspunderea pentru fapta proprie ; cel care comitea o faptă ilicită, având discernământul faptelor sale, răspundea pentru judiciul cauzat; b) răspunderea pentru fapta altora, tatăl, în lipsa lui mama pentru copiii minori, care locuiau cu ei; institutorii şi maiştrii - pentru judiciile cauzate de elevi şi ucenici în timpul cât se găseau sub supravegherea lor; stăpânii şi comitenţii- pentru prejudiciile cauzate de servitori şi prepuşi în funcţiile ce leau fost încredinţate, temeiul răspunderii constituindu-1 o prezumţie de greşită alegere a acestora; c) răspunderea pentru daune cauzate de animale şi lucruri. Obligaţiile se nasc şi din anumite fapte a căror caracteristică consta în producerea unei îmbogăţiri unilaterale. Cum nimeni nu poate aduce altuia un prejudiciu, fără obligaţia de a-1 repara, tot aşa nimeni nu se poate îmbogăţi în dauna altuia, în cazul îmbogăţirii injuste născându-se obligaţia de reconstituire. Cel mai de seamă efect al obligaţiilor constă în obţinerea din partea creditorului a executării prestaţiei, iar în caz de neexecutare, în pretenţia păgubirii lui de către debitor. Executarea obligaţiilor s-a făcut în natură - atunci când creditorul a obţinut folosul pe care 1-a urmărit la încheierea contractului şi prin echivalent. Efectul executării prestaţiei a constat în eliberarea debitorului de obligaţia care a avut-o.

43

În privinţa stingerii obligaţiilor, aceasta s-a realizat printr-o serie de mijloace şi procedee ( de ex plata, navaţiunea, compensaţiunea, confuziunea). Succesiunea, ca mijloc mortis causa de dobândire a proprietăţii, s-a deschis la moartea titularului bunurilor, la ultimul său domiciliu. Categoriile de succesori legali au fost: 1) succesorii legitimi - toţi descendenţii, ascendenţii şi colateralii, descendenţii moştenind pe capete, în părţi egale, fără deosebire de sex, ascendenţii şi colateralii privilegiaţi moştenind după regula că ascendentul privilegiat avea un

drept fix, restul revenind colateralilor, iar calitatea de

colateral ordinar cuprindea toate rudele până la gradul al XII-lea, după prevederile Codului civil român, şi până la gradul al IV-lea, după legea asupra contribuţiilor directe din 1923; 2) succesorii neregulaţi - statul şi soţul supravieţuitor; 3) succesorii anormali, aici intrând raporturile succesoare dintre adoptat şi adoptatorul sau şi rudele lor. Adoptatul avea situaţia de succesor legitim faţă de adoptatorul său, dar nu avea nici un drept succesoral faţă de rudele acestuia. Pornind de la regula că cercetarea paternităţii nu era admisă, legiuitorul burghez, chiar pentru cazul când paternitatea era stabilită pe calea justiţiei, nu a acordat copilului nici un drept de succesiune la averea tatalui. Pentru a intra în stăpânirea unei moşteniri a trebuit exprimată voinţa de a succede. Acceptarea moştenirii era : pură şi simplă, atunci când succesorul nu lua nici o măsură pentru a separa patrimoniul succesoral de al său şi confuzia s-a făcut cu toate consecinţele; forţată, acceptarea fiind determinată de o serie de împrejurari şi nu printr-o manifestare expresă sau tacită; sub beneficiul de inventar, tocmai pentru a se face o apreciere a raportului dintre

44

activul şi pasivul ei, pentru ca moştenirea acceptată obliga la plata tuturor datoriilor defunctului, chiar dacă ele depăşeau activul succesoral, transmiterea succesiunii însemnand transmiterea atât a activului cât şi a pasivului succesoral, facută după regulile stabilite de lege. În fine, lichidarea succesiunii, în cazul mai multor succesori, s-a făcut prin împărţeală (partaj), convenţie voluntară sau un act juridic, fiind cunoscută ca excepţie şi împarţeală făcută de ascendenţi. În România, procesele de partaj au atins o anumită celebritate prin durata lor şi prin caracterul extrem de costisitor, soldate adesea cu crime de omor între fraţi şi cu mulţi ani de puşcărie. Referitor la succesiunea testamentară, amintim că testamentul a fost o dispoziţie mortis causa, revocabilă, solemnă, personală şi unilaterală, fiind un act ce a conţinut legate33. Testamentul a fost ordinar şi extraordinar. Testamentele ordinare au fost : a) testamentul olograf, scris în întregime, datat şi semnat de testator ; b) testamentul autentic, acela căruia autoritatea judecătorească competentă îi conferea autenticitatea, conform dispoziţiilor legale; c) testamentul mistic ( secret), o formă intermediară între cele două expuse mai sus, caracterizat prin aceea că era semnat de testator, strâns şi sigilat şi prezentat tribunalului, care punea el o supraapreciere autentică.Testamentul rămânea secret până la moartea testatorului. Dintre testamentele extraordinare amintim : testamentul militarilor în timpul unei campanii, cel făcut în timp de boală contagioasă, pe mare etc., toate acte autentice. Pentru toate au fost stabilite reguli precise, a căror nerespectare era sancţionată cu nulitate absolută.

Istoria statului şi dreptului românesc", Vladimir Hanga. 45

În privinţa legatelor, care au fost pure şi simple şi legate cu modalităţi, au fost reglementate: legatul universal34 ( art 888 Codul civil român ), adică dispoziţia prin care testatorul lasă după moartea lui, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale; legat cu titlu universal a constat în dispoziţia testatorului asupra unei fracţiuni din universalitatea bunurilor sale, indiferent care ar fi fost ea; legat particular, când dispoziţia testatorului avea ca obiect unul sau mai multe bunuri sau drepturi determinate. Beneficiarii primelor două forme de legate au avut situaţia succesorilor ab intestat şi erau obligaţi la plata datoriilor testatorului; legatarul particular nu avea această situaţie. Regula după care prin testament se putea dispune liber de bunurile proprii a suferit, firesc, o limitare prin instituţia rezervei, în favoarea descendenţilor, indiferent de gradul de rudenie, şi a ascendenţilor de gradul întai. S-a prevăzut că libertatea era de l/2 când era 1 copil, ¹/3 când erau 2 copii, % când erau 3 sau mai mulţi copii35 ( art 841 Codul civil român ) iar art 843 Codul civil român, a statuat că în lipsa copiilor şi faţă de rezervatarii ascendenţi, cotitatea disponibilă era de ½ din averea defunctului36. Au fost cunoscute şi donaţiile inter vivos, guvernate în multe privinţe de aceleaşi reguli ca şi testamentul, reglementarea lor făcându-se în vederea conservării proprietăţii şi în folosul exploatatorilor. Iată deci, în fnalul succintei analize a problemelor dreptului civil, o reglementare extrem de minuţioasă, cerută de necesitatea conservării şi apărării proprietăţii particulare bazată pe exploatare, de eludarea dispoziţiilor privitoare la anumite drepturi şi de traducere în viaţă a egalităţii - formal proclamată, printr-o inegalitate determinată de inegalitatea de avere. 34

Articolul 888, Codul civil. 35Articolul 841, Codul civil. 36Articolul 843, Codul civil.

Secţiunea II - Codul Penal În cadrul bogatei activităţi legislative desfăşurate în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, s-a elaborat şi Codul penal român, redactat în 1864 şi pus în aplicare la 1 mai 1865, la întocmirea căruia s-a luat în seamă Codul penal francez din 1810 şi în oarecare măsură Codul penal prusian din 1851 proiectul acestui cod a fost votat în bloc de Adunarea legislativă, dar n-a fost sancţionat şi nici promulgat imediat de Domnitor, ci a fost trimis Consiliului de Stat spre studiu şi modificare, cu următoarea menţiune pe nota însoţitoare „ Proiectul introduce pedepse mai aspre, decât cele din condica actuală fără să fie necesitate de acestea, după gradul de moralitate în care se găseşte naţiunea37. Burghezia s-a grăbit cu elaborarea Codului penal pentru a-şi putea asigura unul din cele mai importante instrumente juridice în lupta împotriva duşmanilor ei şi mai ales împotriva maselor populare. Cu toate acestea, Codul penal din 1864 a fost un pas înainte faţă de legislaţia feudală. Ulterior, acest cod a fost modificat, completat şi aplicat aşa cum le-a convenit mai bine claselor dominante din România. În legătură cu infracţiunea, Codul penal din 1864 s-a bazat pe concepţia formalistă, considerând infracţiunea o entitate juridică - faptă pe care legea o prevedea ca atare şi sancţiona cu pedeapsa, şi aceasta pentru a masca caracterul de clasă al reglementării acestei importante instituţii a dreptului penal.

Apud I Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol I, Bucureşti 1912 p 148

47

S-a adoptat diviziunea tripartită a infracţiunii, în crime, delicte şi contravenţii. Codul penal n-a definit aceste categorii prin conţinutul lor socialpolitic, ci le-a raportat la pedepsele ce s-au instituit pentru fiecare categorie în parte. Articolul 1 Codul penal român, de pildă, a prevăzut: ,,Infracţiunea ce se pedepseşte de lege cu pedepsele: munca zilnică, recluziune, detenţie, degradaţiune civică, se numeşte crimă" , după acelaşi criteriu definind şi determinând şi delictul şi contravenţia. Legislaţia penală din România a cerut, pentru existenţa infracţiunii: o acţiune sau inacţiune şi prevederea legii penale de sancţionare a respectivei acţiuni sau inacţiuni, mostră de concepţie formală într-o problemă fundamentală, ceva dealtfel, specific burghez. În legislaţia penală şi în doctrina penală românească s-a acordat atenţie intenţiei - element constitutiv al infracţiunii, cu mare valoare în stabilirea pedepsei ( infracţiunile intenţionate erau pedepsite mai grav decât cele neintenţionate ). Codul penal s-a ocupat şi de unele cauze care excludeau infracţiunea ( cauze care excludeau imputabilitatea şi cauze care excludeau culpabilitatea ), cauze care atenuau sau agravau infracţiunea, sau care o apărau de pedeapsă. Astfel, ca exemplu, în legatură cu etatea - una din cauzele care excludea imputabilitatea - s-a stabilit ca până la 8 ani era perioada iresponsabilităţii; de la 8 la 16 ani, perioada presupusei iresponsabilităţi, când după prevederile articolul 62 Codul penal român, nu se va pedepsi „ dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere"39; perioada răspunderii atenuante, de la 16 la 20 de ani, când, deşi s-a presupus că s-a acţionat cu discernământ, s-a stabilit o pedeapsă mai uşoară, majoratul penal de la 20 de ani în sus, ca

38

Articolul 1 Codul penal. Articolul 62 Codul penal.

48

răspundere totală. Problema vârstei a interesat şi din punct de vedere al competenţei instanţei de judecată. Crimele comise de minori erau judecate, de regulă, de tribunalele corecţionale; cele comise de majori erau judecate de Curtea cu juri. În privinţa vârstei înaintate, Codul penal român a stabilit ca pedeapsa muncii silnice pe viaţă sau pe timp mărginit nu se „ putea pronunţa în contra acelora care la pronunţarea sentinţei vor fi împlinit al 60-lea an, şi în locul acestei pedepse se vor osândi la recluziune pe acelaşi timp pe care ar fi trebuit a se osândi la muncă silnică" . Surdomutismul n-a fost reglementat de Codul penal român, dar a fost admis de practică ca şi circumstanţă atenuantă. Doctrina a completat lacunele legislaţiei în legatură cu cazurile denumite „ inconştienţă" şi a discutat măsura în care aceste cazuri ( somnul, somnambulismul, hipnotismul, beţia, morfinismul şa.) puteau să nu exonereze de răspundere penelă. /s

În legatură cu fazele infracţiunii, au fost cunoscute: Faza oratorică, denumită în doctrină „ întâia manifestare

1) exterioară,

cea

depărtată

de

ideea

chiar

victimei. în

simplă,

criminală

a

Regimul

această

a

ideii

acesteia"40,

realizarea

când chiar

mai

fost penal

fază:

criminale, şi

a

comunicată a

fost

complotul,

precum

existat la

alte

impunitatea. simpla

cea

numai

atunci

persoane S-au

mai

sau

pedepsit

ameninţare

şi

asociaţiile de rău făcători. 2)

Faza actelor operatorii,

faza în care ideea criminală s-a

materializat prin pregătirea, am zice materială, a infracţiunii,

4(1

Tr Pop, Drept penal comparat, op cit, p 675

49

fără a se începe executarea ei. Codul penal a consacrat principiul impunităţii actelor preparatorii cu anumite excepţii. Tentativa, era faza în care ,, se începe executarea infracţiunii

3) intenţionate, consumat

dar tentativa

obţinut

rezultatul

aspect

a

de

nu

fost

alţii

„

se

nu dorit

consumă

denumit

infracţiune

urmărit de

întotdeauna, specială

cea

stabilea

de

tentativa delict

aceasta,

infractor

doctrinari dar

sau

chiar

infracţiunea,

de

unii

săvârşită,

prevăzându-se:

punitatea,

consumat

s-a şi

41

"

de

acest

tentativa

neizbutită"

s-a

nu

s-a

adică

(

„

dacă

).

crimă

se

pedepsea

numai

pentru

tentativa

de

din

urmă

perfectă",

S-a

consacrat

se

pedepsea când

crimă,

legea sistemul

pedepsei atenuante, ceea ce a grăbit legea specială. 4) multiplele

În fine, infracţiunea consumată, în legatură cu care , din reglementate,

participaţiune

penală

şa.)

problema

infractorului

a

un

ocupat

loc

(

aparte

autor cu

unic,

importante

consecinţe pentru regimul pedepsei. În ceea ce priveşte pedeapsa, trăsătura caracteristică a dreptului penal burghez consta în lipsa de eficienţă a ameninţării cu pedeapsa şi aceasta îşi are explicaţia „ în condiţiile inumane în care funcţionează acţiunea de prevenţiune în orânduirea capitalistă", în faptul că în această societate „ aplicarea pedepselor nu este nici inevitabilă şi nici promptă, un număr important de fapte penale rămân nedescoperite, nereclamate, neurmărite, clasate sau suspect date uitării"42, pedeapsa fiind un instrument de care se serveşte minoritatea exploatatoare pentru a se menţine dominaţia, reprimând

41

Ibidem, p 694

42

V. Dongoroz, Principalele transformări ale dreptului penal al RPR în lumina concepţiei marxiste-

leniniste, în : „ Studii şi cercetări juridice" 1960, p401.

50

pe cei exploataţi. Pentru oamenii muncii pedeapsa este oprimare, pentru că ,,poporul vede pedeapsa, dar nu vede crima şi pentru că vede pedeapsa acolo unde nu există crimă, el nu mai vede crima acolo unde este pedeapsa"43. Ceea ce este totuşi pozitiv în legătură cu pedeapsa în dreptul burghez, raportat la dreptul feudal, este faptul că s-a înscris principiul legalităţii pedepsei: nu există pedeapsă în afara legii şi că nu se mai prevăd pedepse barbare, inumane. Codul penal din 1864 a adoptat sistemul tripartit, clasificând pedepsele în: pedepse pentru crime, pentru delict şi pentru contravenţii. Pedepsele au mai fost divizate în: principale, accesorii şi complementare. În partea a doua a Codului penal din 1864 au fost reglementate în detaliu, după criteriul obiectului, o serie de infracţiuni, ca cele împotriva securităţii statului, cele referitoare la proprietate, la persoane ş.a. În afară de cele două instituţii fundamentale, Codul penal român din 1864 a mai reglementat şi alte instituţii penale, şi anume: corecţionalizarea, recidiva, cumulul de infracţiuni - în legătură cu infracţiunea, graţierea, amnistiţia, reabilitatea - în legătură cu pedeapsa, s.a.

43

K. Marx, Dezbateri asupra legii cu privire la furtul din lenine in : K Marx, Fr Engels, Opere, vol I

Bucureşti, ESPLP, 1975, p 125.

51

Secţiunea III - Codul de procedură civilă Dreptul procesual civil. Prima lege de procedură civilă din România burghezo-moşierească a fost Codul de procedură civilă, decretat la 9 septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1 decembrie al aceluiaşi an. Acest cod a fost redactat folosindu-se Legea de procedură civilă a cantonului Geneva, din 29 septembrie 1819, care la rândul ei se inspira substanţial din Codul de procedura civilă al Franţei, din 1806. în acelaşi timp au mai fost folosite dispoziţii de procedură civilă existente anterior în ţara noastră. Norme ale dreptului procesului civil au mai fost cuprinse şi în alte legi, ca : legile Curţii de Casaţie ;Legea proprietarilor ;Legea pentru autentificarea actelor;Legea

şi

regulamentul

portăreilor

;Legea

contenciosului

administrativ;Codul civil ;Codul comercial, s.a. Procedura contencioasă a fost guvernată de principii, ca: -principiul conducerii procesului de către părţile în litigiu sau de către reprezentanţii lor, judecătorul având rolul de supraveghetor în mersul judecăţii; - publicitatea dezbaterilor; - contradictorialitatea dezbaterilor; - oralitatea dezbaterilor şi alte asemenea principii, cerându-se părţilor capacitatea de a sta în justiţie. Dintre instituţiile dreptului procesual civil, analiza făcându-se la proporţiile impuse de un atare curs, amintim: 1) dreptul

Competenţa, care putea fi competenţă absolută, când

de judecată îl avea o instanţă cu excluderea tuturor instanţelor de alt grad ( de exemplu, tribunalul era competent a judeca divorţul şi nu altă instanţă ), şi

52

competenţa relativă, când dreptul de judecată îl avea instanţa X, cu excluderea tuturor instanţelor de acelaşi grad. Competenţa absolută a avut importanţă, printre altele, în determinarea gradului instanţei de judecată, după natura cauzelor, şi în ierarhizarea instanţelor. În România, tribunalele judeţene au fost instanţe de prim grad - ca regulă - , dar legile speciale puteau dispune şi altfel, în anumite cazuri au stabilit ca instanţe de prim grad şi alte instanţe decât tribunalul. În privinţa competenţei relative s-a aplicat regula: „ actor sequitur forum rei", regula relativă, pentru că au existat şi excepţii. 2)

Acţiunea în justiţie. În doctrina burgheză s-a făcut

distincţie între dreptul la acţiune, care era considerat un drept privat şi cererea în justiţie. Dintre acţiunile civile mai importante ( doctrina a făcut o serie de clasificări ) amintim: acţiunea în revendicare, acţiunile posesorii şi acţiunile de statut personal. 3)

Organizarea dezbaterilor contencioase începea prin

sesizarea instanţei, iar pârâtul(ţii), în termen de 30 de zile de la primirea înştiinţării preşedintelui

instanţei,

trebuia

să

răspundă

prin

întâmpinare

scrisă,

pretenţiilor formulate în cerere de reclamant. În cadrul dezbaterilor în fond, un loc important l-a ocupat administrarea probelor,

iar incidentele

şi

excepţiile

de procedură au îngreuiat şi au

tergiversat mult procesul. 4)

Probele în procesul civil au fost guvernate de o serie de

reguli, mai semnificative fiind: nu erau admise probe decât în chestiuni de drept şi erau supuse aprecierii instanţei ( numai celei de fond, la Casaţie administrarea probelor fiind excepţie ), iar sarcina probei aparţinea, în principiu, celui care o invocase şi care trebuia să facă dovada completă şi absolută.

53

a)

Înscrisurile, folosite în primul rând ca mijloc de probă,

datorită importanţei care li s-a dat, şi în această categorie au intrat: actul autentic, actul redactat de către funcţionarul competent, cu putere erga omnes, constatarea lui putându-se face numai prin înscrierea în fals; actul sub semnătura privată, actul semnat cu mâna proprie de către părţile între care a intervenit, cu valoare relativă, fiind răsturnat prin proba contrarie; procedura înscrierii în fals putea fi folosită pentru semnătură; înscrisurile speciale ( de ex registrele de comerţ) b)

Probele orale: proba cu martori, admisă pentru

dovedirea unui fapt material, Codul civil român prevăzând că înscrisul a avut prioritate faţă de proba cu martori, ca dovadă cu martori se putea utiliza numai în cauze al căror obiect nu depăşea o valoare destul de mică, judecătorul fiind suveran în aprecierea ei;mărturisirea nu mai putea fi retrasă; jurământul, care a fost decizoriu, dat de o parte celeilalte, decisive în cauză, şi supletoriu, dat din oficiu de către judecător, completator la un început de dovadă. În legătură cu mărturisirea, Codul civil şi Codul de procedură civilă român au stabilit că regula ca mărturisire completă era proba desăvârşită pentru judecător, atunci când era vorba de tranzacţii între particulari, unul din aspectele negative ale sistemului probator din dreptul burghez, pentru ca, cel mai adesea, sub presiunea adversarului burghez şi a adversarului mai puternic din punct de vedere economic şi al poziţiei lui politice, pentru a evita un rău mai mare decât consecinţele unei mărturisiri chiar neadevărate, cealaltă parte spunea ceea ce îi

dicta adversarul. În mod cert, judecătorul nu şi-a putut face niciodată convingerea intimă pe baza simplei mărturisiri. În privinţa jurământului, el a fost dominat puternic de concepţii mistice. c)

Ca mijloace de probaţiune au mai fost

cunoscute: expertiza, cercetările la faţa locului, diferite probe preliminare şi prezumţiile. 54

5)

Hotărârea judecătorească trebuia să fie pronunţată în

prezenţa ambelor părţi, dar şi în lipsa uneia, şi comunicată părţilor, trebuia dată şi semnată de judecătorii stabiliţi pentru a judeca cauza; trebuia să conţină cuprinsul, fără de care nu ar fi putut exista. Hotărârea judecătorească se executa după investire cu formulă executorie. 6)

Căile de atac, extrem de complicate şi costisitoare, au

fost guvernate de următoarele reguli: a) nu se putea face uz decât o singură dată de aceeaşi cale de atac; b) nu se admitea cumularea a două căi de atac; c) nu se putea recurge la o cale extraordinară de atac dacă nu s-au epuizat toate căile ordinare; d) în cazul căilor ordinare de atac se suspenda executarea hotărârii, în timp ce la căile extraordinare suspendarea era excepţie. Căile ordinare de atac au fost: opoziţia, apelul şi recursul, instanţa de recurs era, ca regulă, Înalta Curte de Casaţie, excepţional erau curţile de apel şi tribunalele. 7)

Executarea silită a fost modul prin care s-au adus la

îndeplinire hotărârile judecătoreşti. Se făcea pe baza unui act public executabil, investit cu formula executorie. Execuţia silită se realiza, în principal, asupra proprietăţii şi era : o

execuţie silită imobiliară, concretizată în licitaţia bunurilor şi în adjudecarea lor, aceasta din urmă fiind un fel de vânzare silită pentru proprietarul urmărit şi o achiziţie reală pentru adjudecător, şi una mobiliară. Se constata, în legătură cu procesul civil, ca reglementarea minuţioasă, însoţită de o serie de formalităţi, cu un caracter extrem de costisitor, a avut menirea de a satisface interesele exploatatorilor.

55

Secţiunea IV - Codul de procedură penală Dreptul procesual penal. Tot în timpul lui Cuza a fost elaborat şi Codul de procedură penală, promulgat în 1864 şi pus în aplicare la 30 aprilie 1865, autorii lui inspirându-se şi în Code d'instruction criminelle al Franţei ( 1808 ). Două au fost modificările cele mai importante, suferite de acest cod până la primul război mondial. Prima a fost făcută printr-o lege din 15 martie 1902, privitoare la libertatea individuală, care a conferit inculpatului, între altele, dreptul de a avea apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el, ce-a de-a doua prin legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte ( Micul parchet), din 13 aprilie 191344. Legea s-a referit la instrucţia şi judecarea flagrantelor delicte săvârşite în oraşele reşedinţă de judeţ, în gări, porturi şi bâlciuri ce ţineau de aceste oraşe, „ chiar atunci când aceste gări, porturi şi bâlciuri ar fi situate în afară de raza oraşului". Elementul esenţial al acestei modificări îl constituie competenţa pe care o primeşte Ministerul public de a face instrucţia şi de a emite mandat de arestare, cu menţiunea ca atunci când procurorul va găsi cu cale, va trimite pe cel interogat

de îndată, potrivit competenţei, înaintea tribunalului sau a judecătoriei de ocol a oraşului de reşedinţă a tribunalului, spre a fi judecat chiar în aceiaşi zi. Este vorba, deci, de introducerea unei proceduri nu numai sumare, ci şi rapide. S-a prevăzut că „ la trebuinţă tribunalul sau judecătoria de ocol se

44

C. Hamangiu, Codul general al României, op cit vol III, p 33-35

56

puteau convoca dinadins", că martorii puteau fi chemaţi şi verbal prin orice ofiţer de poliţie judecătorească sau agent al forţei publice, că se putea acorda prevenitului timp de cel puţin trei zile libere spre a-şi pregăti apărarea „ instanţa de apel va judeca de urgenţă şi cu precădere, afacerile prevăzute prin legea de faţă în termen de cel mult 20 de zile de la data primirii apelului". În fine, trebuie să amintim dispoziţiile art. 10, care au statuat că ,,legea de faţă nu este aplicabilă delictelor de presă şi politice"45. Instituţii

mai

importante

ale

procesului

penal

au

fost:

Acţiunea. Codul de procedură penală român a pornit de la

1) principiul că

orice infracţiune dă naştere la acţiune publică, în înţelesul

articolului 2 aceasta însemnând că avea „ de obiect pedepsirea faptelor care vătăma ordinea socială", şi poate produce o acţiune privată, care avea de obiect „ repararea daunelor cauzate prin vreo infracţiune". În legătură cu titularul acestor acţiuni, problemă la care vom mai reveni atunci când vom prezenta subiecţii procesului penal, amintim că acţiunea publică se exercită de funcţionarii publici cărora legea le-a încredinţat acest drept, iar acţiunea privată se putea urmări de cei care au suferit acele daune sau de reprezentanţii lor. Acţiunea publică se putea intenta, în condiţiile bine stabilite de lege fie în urma unei denunţări, fie în urma unei plângeri sau din proprie iniţiativă a

funcţionarului competent. Este de subliniat că plângerea nu poate fi opera decât a persoanei care direct sau indirect a suferit o vătămare în urma unei infracţiuni. Acţiunea publică ( penală ) se stingea prin moartea prevenitului, în timp ce acţiunea privată se putea exercita, în caz de moarte a prevenitului, şi în contra reprezentanţilor săi.

4:>

Articolul 10, Codul de procedură penală.

57

Acţiunea penală lua sfârşit prin: achitare, când se recunoştea că fapta imputată nu avea fiinţă, sau că nu se putea face inculpatul răspunzător de ea; absoluţiune, când fapta imputată inculpatului nu cădea sub prevederile niciunui text de lege, şi condamnare, când ,,şi autorul şi fiinţa şi imputabilitatea legală a faptei sunt constante". 2)Specialiştii în dreptul procesual penal s-au referit la trei feluri de competenţă46: a) competenţa raţione loci, care era, atât pentru organele de urmărire şi de instrucţie, cât şi pentru cele de judecată, triplă. „ Oricine se va socoti vătămat prin vreo crimă sau delict va putea aduce plângerea şi a se constitui parte civilă, la judecătorul de instrucţiune, sau al locului unde s-a petrecut faptul, sau al locului reşedintei prevenitului sau al locului unde acesta s-ar putea afla", în cazul judecării infracţiunilor date în competenţa curţilor cu juraţi, putând fi investită curtea cu juraţi din circumscripţia unde s-a comis crima sau delictul respectiv, cea de la reşedinţa infractorului sau cea a locului unde a fost prins infractorul. b) competenţa raţione personae s-a referit la cercul personajelor ce puteau fi judecate, curţile cu juri, de exemplu, putând judeca orice persoane, cu excepţia copiilor minori, a unor funcţionari care au comis crime în exerciţiul

funcţiei lor, a militarilor cărora li s-a aplicat dispoziţiile stabilite de Codul justiţiei militare, etc. c) competenţa raţione materiae, după care s-a stabilit care infracţiuni se judecau de fiecare categorie de instanţe peanle. După codul de procedură penală la care ne referim, au existat: instanţe poliţieneşti şi corecţionale, cărora le cădeau în competenţă în principal contravenţiile poliţieneşti; tribunale corecţionale, în competenţa cărora au intrat o serie de delicte, şi

46

I Tanoviceanu, Curs de procedura penala romana, Bucuresti, 1913, Atelierele grafice SOCEC & Co, p

369370, 428-429

58

instanţe pentru crime şi delicte grave, până în 1938, aşa cum am mai arătat, curţile cu juri fiind constituţional investite cu judecarea crimelor, delictelor politice şi de presă A fost cunoscută strămutarea unui proces de la o instanţă la alta, operă a Curţii de casaţie, după rechizitoriul Ministerului public al acestei curţi, „ pentru cuvinte de siguranţă publică sau legitimă suspiciune". 3)Subiecţii procesului penal au fost, după concepţia doctrinei burgheze: judecătorul, persoana împotriva căreia s-a pornit acţiunea penală, Ministerul public, partea civilă şi partea civilmente responsabilă. Judecătorul a fost considerat parte a procesului penal, spre deosebire de procesul civil, pentru că infracţiunile sunt fapte ce privesc societatea în ansamblul ei şi nu fapte particulare, ca în procesul civil, şi după articolul 2 al Codului de procedură penală, acţiunea penală „ este a societăţii"47. Cel căzut sub o acţiune penală s-a numit: inculpat, pe timpul cât i s-a trimis doar o chemare de infăţişare; prevenit, din momentul în care autoritatea competentă a luat în contra sa unele măsuri asiguratoare; acuzat, când în materie

criminală camera de acuzare a pronunţat darea în judecată ; condamnat, după ce s-a pronunţat pedeapsa stabilită de lege ; certată de judecată, cel care a suferit cândva, mai înainte o condamnare criminală ; recidivist, în materie criminală şi corecţională, cel ce fiind condamnat pentru o crimă, a comis, în cei 10 ani de după împlinirea condamnării, o altă crimă sau alt delict. În această ultimă categoric legea a considerat şi pe cel ce, fiind condamnat pentru delict la închisoare mai mult de şase luni, a comis, în acelaşi termen de 10 ani, un alt delict. Ministerul public - parchetul, a fost format la noi din Procurer general şi cei trei procurori de secţii în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din 47

Articolul 2, Codul de procedura penala.

59

procurorul general şi atâţia procurori de secţie câte secţii erau la curţile de apel şi dintr-un prim-procuror şi câte un procuror de secţie la tribunalele cu mai multe secţii. Ministerul public a fost organul acuzării, la noi de la un moment dat organul de drept exclusiv din 29 octombrie 1877 având dreptul de a pune concluzii în orice cauză civilă, de la această dată numai în cauza în care erau minori şi interzişi. Ministerul public a fost obligat să exercite acţiunea penală în caz de crimă şi delict, cu anumite excepţii. Partea civilă, persoana(le) vătămată(e) direct sau indirect prin infracţiunea comisă, era subiect al procesului penal numai atunci când prin plângere a investit autoritatea legală, ea constituindu-se parte civilă. Dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, putea să-şi refacă prejudicial cauzat prin infracţiunea comisă urmând calea procesului civil.În cazul în care acţiunea civilă nu urma a se soluţiona la aceeasi instanţă şi în acelaşi timp cu cea penală,

legiuitorul nostru a pus în aplicare un principiu francez, care era astfel formulat: le criminel tient le civil en etat, acţiunea privată suspendându-se până la pronunţarea definitivă asupra acţiunii penale. Renunţarea la acţiunea privată nu putea nici să oprească şi nici să suspende acţiunea penală decat în cazuri în care legea dispunea expres de acest lucru, iar sfârşitul acţiunii penale prin achitare închidea orice drum părţii civile înaintea instanţelor civile. Stingerea acţiunii penale prin moartea prevenitului, nu însemna si încetarea acţiunii civile; ea se putea exercita şi în contra reprezentanţilor prevenitului decedat. Partea civilmente responsabilă, persoana(le) terţă introdusă silit, dar venită şi de bună voie, în instanţă, care putea fi osândită pecuniar împreună cu prevenitul. Ne găsim în situaţia în care este posibil ca o persoană sa fie autorul 60

infrac ţiunii şi, ca atare, condamnat penal, şi altă persoană să fie socotită de lege ca autor al pagubei şi, ca atare osândită civil la despăgubiri, datorită faptului că nu a avut grijă să preîntâmpine producerea pagubei. 4)Fazele procesului penal. Doctrinarii au împărţit procesul penal în două mari faze : a) instrucţia prealabilă, care la rândul ei a cuprins: primele cercetări, urmărirea şi instrucţia; b) judecata propriu-zisă, împărţită şi ea în: judecata în prima instanţă şi judecata cu folosirea cailor de atac. În privinţa fazelor instrucţiei prealabile, cele trei faze enunţate mai sus au fost proprii crimelor şi delictelor grave. Niciodată pentru contravenţii instrucţia nu s-a făcut prealabil, ci odată judecată, şi nici de persoane diferite, ci de către aceeaşi persoană. De aici o concluzie importantă, care ţine de trăsăturile procedurii acuzatoriale: fiecare fază a instrucţiei prealabile a fost opera unor organe proprii, separate, cu funcţionari proprii. Primele cercetări, faza de căutare şi descoperire a infracţiunii, au aparţinut poliţiei judiciare, dar nu numai comisarilor şi subcomisarilor de poliţie,

ci şi primarilor, ajutorilor de primari şi notarilor, ofiţerilor şi subofiţerilor de dorobanţi şi jandarmi, administratorilor de plasă, Ministerului public şi judecătorului de instrucţie, judecătorilor de ocol şi altor funcţionari administrativi. Ceea ce este de reţinut este problema competenţei acestora. În timp ce contravenţiile erau în competenţa ofiţerului de poliţie judiciară din raza judecătoriei comune unde s-a comis contravenţia, în cazul crimelor şi delictelor erau competenţi a face primele cercetări ofiţerii de poliţie judiciară de la locul unde s-a comis infracţiunea, ai locului reşedinţei prevenitului sau ai locului unde se afla prevenitul.

48

1 Tanoviceanu, Curs de procedura penala romana, Bucurejti, 1913, Atelierele grafice SOCEC & Co, p

369370, 428-429

61

Activitatea din această fază se consemna într-un proces verbal. „ Relativ la contravenţiuni, legea dispune ca procesele verbale făcute de primar, procuror, subprefect şi poliţie fac dovada completă şi nu pot fi atacate decât prin înscriere în fals, pe când procesele- verbale adresate de ceilalţi ofiţeri de poliţie judecătorească pot să fie combătute şi fără înscriere în fals. Relativ la delicte, numai procesele-verbale făcute de ofiţeri de poliţie, magistraţi, adică procurorul şi judecătorul de instrucţiune, se bucură de tăria până la înscrierea în fals, toate celelalte procese-verbale pot fi combătute de inculpat prin probe contrarii, sau scrise sau testimoniale". Urmărirea a aparţinut Ministerului public, când infractorul era dat în judecată, fie direct la instanţa de judecată (în cazurile în care legea permitea), fie trimiţându-1 la judecătorul de instrucţie, pentru a se înlesni judecata în urma instrucţiei. Judecătorul de instrucţie era investit prin rechizitoriul introductiv al

Ministerului public, data de la care rolul Ministerului public înceta propriu-zis şi începea cel al judecătorului de instrucţie, chiar dacă în timpul instrucţiei Ministerul public mai putea fi chemat pentru anumite acte sau să încuviinţeze anumite acţiuni ale judecătorului de instrucţie. După terminarea instrucţiei, Ministerul public era chemat să se pronunţe asupra cauzei, dacă trebuia să fie trimisă în faţa instanţei de judecată, şi făcea aceasta prin rechizitoriu definitiv. Instrucţia propriu-zisă a fost faza în care s-a pregătit dosarul pentru judecată şi a aparţinut unui judecător al tribunalului, special însărcinat cu această misiune, numit judecator de instrucţie, pus sub supravegherea procurorului general al Curţii de apel competente. Investirea judecătorului de instrucţie se face prin rechizitoriul introductiv al Ministerului public şi cea mai importantă activitate a acestui

62

organ a fost interogatoriul inculpatului - într-o procedură de tip inchizitorial-şi adunarea probelor. De la legea din 15 martie 1902, care a modificat o serie de articole ale codului de procedură penală, s-a permis ca îndată după interogatoriu, inculpatul să poată comunica cu apărătorul sau ,,conformându-se regulilor închisorii". Rezultatele instrucţiei s-au consemnat într-o ordonanţă definitivă, care putea fi de neurmărire sau de trimitere în judecată. Ordonanţa judecătorului de instrucţie a putut fi atacată, fiind considerată egală cu o hotărâre judecătorească, prin : opoziţie, şi competenţa de a judeca opoziţia a fost camera de punere sub acuzare, care a funcţional pe lângă curţile de apel, deciziile ei putând fi atacate cu recurs la secţia a doua a Casaţiei. O ordonanţă a judecătorului de instrucţie neatacată rămânea definitivă. Judecata. Înaintea autorităţilor de judecată, publicitatea a fost regula generală şi numai excepţional au fost şedinte secrete.

După investirea instanţei, care se făcea diferit, după cum era vorba de instanţe poliţieneşti , corecţionale sau pentru crime şi delicte grave, se trecea la dezbaterile cauzei. Hotărârea judecătorească, pentru a fi valabilă, trebuia să fie dată de o autoritate judecătorească competentă şi constituită conform legii; trebuia ca judecătorii să fi participat la toate şedintele de când s-au început dezbaterile să fie motivată, să conţină textul legii aplicate şi să fi fost odată cu majoritatea de voturi, la curţile cu juri paritatea fiind în favoarea acuzatului. Judecata cu folosirea căilor de atac49. Căile de atac în procesul penal au fost: ordinare - opoziţia şi apelul, şi extraordinare - recursul şi revizuirea.

49

1 Tanoviceanu, Curs de procedura penala romana, Bucure?ti, 1913, Atelierele grafice SOCEC & Co, p

369370, 428-429

63

Opoziţia a fost calea de atac folosită de cel ce a fost judecat în lipsă, admisă în materie corecţională, şi în fapte mai simple de poliţie. Apelul, cale ordinară de atacare a hotărârilor judecătoreşti, se adresa unei instanţe superioare şi a fost o cale de reformare. Instanţa competentă a fost atât tribunalul de judeţ, pentru hotărârile judecătorilor de ocol, cât şi curţile de apel, pentru hotărârile date de tribunale ca instanţe de prim grad. Puteau face apel: inculpatul, partea civilă şi Ministerul public. Apelul a fost suspensiv şi devolutiv. Hotărârea instanţei de apel, în principiu, a trebuit să fie în profitul aceluia sau acelora care au făcut apelul, în timp ce de apelul Ministerului public a putut profita şi prevenitul, dar numai sub aspect penal. In privinţa recursului în casaţie, el a fost, în principiu, de competenţa curţii de casaţie, secţia a Il-a. Se putea face de orice persoană interesată.

Condiţiile de fond pentru recurs au fost: existenţa unei hotărâri rămase definitivă, acuzatul, în caz de crimă, să fi fost condamnat, şi şă fi fost o violare a legii. Recursul era numai suspensiv de executare. Instanţa de recurs a putut: a) respinge recursul, şi în acest caz hotărârea atacată devenea irevocabilă şi nesusceptibilă de nici un fel de recurs; b) admite recursul, care a însemnat casarea lui, şi a fost casare fără a trimite şi casare cu trimitere. Executarea în materie penală a fost sarcina organelor statului, printre care Ministerul public, în principal; executarea pedepselor şi măsurilor de siguranţă, în cazul pedepselor privative de libertate, iar în cazul pedepselor peniculare au fost competente organele financiare ale statului.

64

Secţiunea V - Importanţa acestei opere legislative

În vremea lui Alexandru loan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înainată legislaţie. Nu întamplator, unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme dar fără fond, că ele nu corespund realităţilor economice,

tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru şi, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Această viziune fatalistă nu a fost, însa, confirmată de evoluţia istorică. Este adevarat că s-au întâmpinat unele dificultăţi în aplicarea acestor coduri şi, în special, a Codului civil, că s-au înregistrat chiar unele serioase dări înapoi prin legislaţia ordinară care s-a adoptat, dar în linii generale, ele au oferit un larg câmp de afirmare relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relaţiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încat, după câteva decenii s-a constatat realizarea unui deplin accord între forma de reglementare juridică şi conţinutul ei. s*.

În acelaşi timp, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la

65

afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.

66

BIBLIOGRAFIE

1. Emil Cernea, Emil Molcut - ,,Istoria statului şi dreptului românesc", Casa de Editură şi Presă „ Sansa" SRL, Bucureşti, 1992. 2. V. Georgescu -,, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române", Bucureşti 1972. 3. „ Documentele privind Unirea Principatelor, I, Documente interne (1854-1857)", Bucuresti, 1961. 4. T. W. Riker - „

Cum s-a infaptuit Romania. Studiul unei

probleme Internationale 1856-1866 "Bucureşti 1944. 5. I. Vantu, G. G. Florescu - „ Unirea Principatelor în lumina actelor

fundamentale

şi

constituţionale

"

Bucureşti

1965.

6.C. Vitcu - „ Diplomaţia Unirii", Bucureşti 1979. 7. „ Documente externe - România la 1859, unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană" vol I-II, Bucureşti 1983. 8 . „ Studii privind Unirea Principatelor" , Bucureşti 1960. 9. D. Berindei - „ Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii (24 ian 1859 - 24 ian 1862) ". 10. D. Berindei - „ Studii privind Unirea Principatelor", Bucureşti 1960. 11. A. D. Xenopol - „ Domnia lui Cuza Vodă ", vol I-II, lasi 1903. 12. N. Carivan -,, Relaţiile diplomatice ale României de la 18591877", Bucuresti 1984. 13.C. Giurgescu - ,, Viaţa şi opera lui Cuza Voda" Bucureşti 1966.

67

14. C.

C.

Giurgescu

-

,,Suprafaţa

moşiilor

mânăstireşti

secularizate la 1863 ", Studii, XII, 1959. 15. Al. Zub, M. Kogalniceanu - Bibliografii, Bucureşti, 1971.

16. I. Muraru - ,, Constituţiile române( culegere)", Bucureşti 1980. 17. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. 18. N. Adaniloaie, D Berindei - „ Reforma agrară din 1864", Bucureşti 1967. 19. Legea Rurală în 1864. 20. Legea electorală din 1864. 68