1.3. Genurile Și Speciile Retoricii [PDF]

Zitiervorschau

1.3.

Genurile și speciile retoricii Primii retori și, mai cu seamă, Aristotel, dorind a sistematiza retorica, au

împărțit-o în trei domenii: genul demonstrativ (epidictic), genul deliberativ și genul judiciar. Ei au procedat astfel, pentru că subiectele de care se ocupă retorica se pot grupa în trei categorii pe care le-au numit „genuri de cauze”. Primul are ca obiect mai mult prezentul, al doilea viitorul, al treilea trecutul. Deși a fost atacată în mai multe rânduri, ca nedesăvârșită, această împărțire rămâne cea mai reușită și mai potrivită cu natura și cerințele artei oratorice. Genul demonstrativ. Expunerea retorică făcută în fața unui auditoriu spre a-l determina să aibă aceeași convingere ca și oratorul se numește discurs. Spre deosebire de alte genuri de discursuri cel demonstrativ este rostit cu scopul de a demonstra pur și simplu un adevăr oarecare, științific sau filosofic. Discursul demonstrativ nu presupune nici luarea unei hotărâri, ca în cel deliberativ, nici condamnarea sau achitarea pentru o adevărată sau pretinsă încălcare a legii. El se pronunță numai pentru a se stabili un adevăr oarecare. Discursul demonstrativ se mai numește și academic. Numele de „academic”vine de la „Academie”. Academia la noi, ca și în celelalte țări culte ale Europei, este o societate formată din cei mai învățați oameni cu scopul de a promova și a încuraja științele, literatura, arta. Numărul membrilor Academiei este limitat și un nou membru nu este ales decât la încetarea din viață a unuia din cei existenți. Când un scaun de academician a devenit vacant, cei rămași aleg un membru nou dintre învățații de aceeași specialitate cu cel încetat din viață. Noul ales, la intrarea în Academie, ține un discurs numit discurs de recepție în care face elogiu sau laudă pe acela al cărui loc îl ocupă. De aceea acest discurs se numește elogiu academic. Genul deliberativ include discursurile care își propun să obțină adeziunea auditoriului pentru proiectele avansate sau votul acestuia pentru dobândirea anumitor funcții publice. Aceste discursuri se numesc deliberative, deoarece publicul ascultător urmează să delibereze, respectiv să decidă în concordanță sau în

opoziție cu solicitarea oratorului. Discursurile deliberative se practică în viața politică, îndeosebi în Parlament, și în campaniile electorale, precum și în cadrul tuturor forurilor de decizie. Genul judiciar se folosește în justiție și rostul acestui tip de discurs este să convingă asupra vinovăției sau nevinovăției persoanelor acuzate de săvârșirea unor fapte ce cad sub incidența legii penale sau asupra faptului că dreptatea este de partea uneia sau genul judiciar include două distincte: - Rechizitoriul, care își propune să demonstreze vinovăția persoanei acuzate de încălcarea legii, iar acesta este discursul rostit de către reprezentanții Ministerului Public. - Pledoaria, care are ca scop apărarea persoanei acuzate de comiterea diverselor fapte ilegale sau de a convinge că dreptatea este de partea celui în favoarea căruia este rostită această specie de discurs. Deși, în linii mari, clasificarea operată de Aristotel în legătură cu genurile retoricii își păstrează valabilitatea, cercetările contemporane în domeniu vor aduce în discuție și alte criterii de identificare și diferențiere a tipurilor de discurs. Astfel, la criteriul scopului și cel al timpului se vor adăuga: - Natura limbajului, în funcție de care se vor deosebi discursul poetic, discursul categorial și cel conceptual și discursul cotidian; - Publicul pe care îl vizează autorul discursului, criteriu pe baza căruia se va deosebi discursul care se adresează unui public bine determinat sau virtual, ca în cazul textelor publicitare; - Forma de prezentare, în funcție de care se va deosebi discursul oral de discursul citit; - Intenția practică a utilizatorului, care va imprima discursului un caracter persuasiv, seductiv sau incitativ. Se practică, de asemenea, procedeul distingerii genurilor după domeniul pe care îl abordează discursul, apreciindu-se că există:  genul judiciar (cuvântare a judecătorului, de apărare publică, a avocatului, a procurorului, acuzație publică);

 academic (comunicare științifică, rezumat științific, prelegere universitară, referat științific, dare de seamă științifică);  social-politic (conferință, discurs politic, discurs diplomatic, alocuțiune militaro-patriotică, rezumat politic, alocuțiune la miting, referat, dare de seamă, lecție publică, cuvântare de propagandă);  religios (predică, cuvântare la sinod);  cotidian (alocuțiune de elogiere, funerară, toast). Gama criteriilor de clasificare a discursurilor poate fi întregită, în continuare, și în funcție de mijloacele stilistice, de relația dintre conținutul și forma discursului, de împrejurările în care se rostesc discursurile etc. Dar, indiferent de numărul și felul criteriilor ce pot fi luate în considerare, se va constata că esențiale sunt, totuși, criteriile folosite de Aristotel, celelalte nefăcând altceva decât să detalieze modul de operare a criteriilor aristotelice.