06 Formele de Vinovatie [PDF]

Zitiervorschau

6. Formele de vinovăţie Potrivit art. 19, Cod penal, vinovăţia prezintă două forme: 1. Intenţia 2. Culpa 3. Praeterintenţia (recunoscută doar de doctrină) 1) Intenţia Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când infractorul prevede rezultatul acţiunii sale, rezultat pe care îl doreşte sau îl acceptă. Felurile intenţiei: A. Intenţia directă B. Intenţia indirectă (eventuală) a. Intenţia directă Suntem în prezenţa acesteia atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea acestui rezultat. Ex: Lovitura cu un topor în cap Elementele laturii subiective se deduc, întotdeauna, pe baza elementelor care caracterizează latura obiectivă. Existenţa intenţiei de a ucide se stabileşte, având în vedere instrumentul folosit pentru aplicarea loviturilor, ţinând cont de zona vizată de lovitură, de numărul şi intensitatea loviturilor, de starea fizică şi raportul de forţe dintre infractor şi victimă. Astfel, se are în vedere nu zona lezată, ci zona vizată de lovitură. Intenţia directă prezintă şi două forme speciale: a) Intenţia premeditată Se caracterizează prin două elemente: - Luarea hotărârii infracţionale într-o stare de relativ calm. - Trecerea unui interval de timp din momentul adoptării hotărârii şi până la punerea ei în executare. Unii consideră că există şi un al treilea element: - Efectuarea unor acte de pregătire. În realitate, actul de pregătire nu este de esenţa premeditării, ci doar probează existenţa ei. Premeditarea apare ca circumstanţă agravantă. E posibil reţinerea ca o agravantă judiciară la alte acţiuni potrivit art. 75 (2), cod penal. b) Intenţia repentină (spontană) Se caracterizează prin luarea hotărârii sub imperiul unei stări de tulburare sau emoţie şi punerea ei imediată în executare. În codul penal este reglementată în trei situaţii: - Circumstanţă atenuantă a stării de provocare (art. 73, lit. b) - Infracţiunea de pruncucidere (art. 177) - Infracţiunea de încăierare (art. 322) Intenţia repentină este o cauză de atenuare a răspunderii penale (faţă de cea premeditată care e o cauză agravantă). Totuşi, intenţia repentină nu exclude existenţa unor acte de pregătire.

20

B. Intenţia indirectă (eventuală) Ne aflăm în prezenţa acesteia atunci când infractorul nu urmăreşte producerea rezultatului, dar îl acceptă. În cazul intenţiei eventuale avem două urmări: - Prima pe care infractorul o doreşte şi în considerarea căreia el efectuează acţiunea. - Cea de-a doua, pe care o prevede, dar nu o doreşte, ci doar o acceptă, fiindu-i indiferent dacă ea se produce sau nu. - Prima urmare poate sau nu poate fi prevăzută de legea penală. Cea de-a doua trebuie să fie prevăzută de legea penală. Există intenţie indirectă atunci când, după ce infractorul îi aplică victimei mai multe lovituri nesusceptibile să-i producă moartea, lasă victima căzută în zăpadă în timp ce temperatura de afară este scăzută. S-a reţinut tot intenţie eventuală situaţia în care o persoană îşi împrejmuieşte un teren cultivat cu un gard de sârmă care îl alimentează cu curent electric. Fapta nu este prevăzută de legea penală. Însă există eventualitatea ca o persoană să se electrocuteze, faptă care nu e dorită, dar acceptată de către proprietarul terenului. 2) Culpa a) Culpa cu prevedere În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu îl acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce. În această situaţie, faţă de intenţie, făptuitorul nu acceptă producerea rezultatului. Autorul îşi fundamentează convingerea că rezultatul nu se va produce pe anumite împrejurări obiective pe care însă, el le apreciază în mod eronat. Ex: Persoana care, aflată la vânat, încearcă să ucidă animalul vânat, dar vede o altă persoană care se află tot la vânat. Convingerea că nu va trage în acesta se bazează pe calitatea sa de bun trăgător. Şi în cazul culpei cu prevedere infractorul prevede două urmări: - O urmare pe care o doreşte şi care poate să fie sau să nu fie prevăzută de legea penală. - O urmare pe care o prevede, dar nu o acceptă şi care este întotdeauna prevăzută de legea penală. b) Culpa fără prevedere În cazul acesteia, infractorul nu prevede rezultatul, deşi putea şi trebuia să-l prevadă. În acest caz, spre deosebire de toate celelalte feluri ale vinovăţiei, infractorul nu prevede urmarea faptei. Ex: O persoană care are un copil mic uită un recipient ce conţine o substanţă toxică întrun loc aflat la îndemâna copilului. În acest caz, persoana nu prevede rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Posibilitatea şi obligaţia de prevedere Obligaţia şi posibilitatea obiectivă, care se apreciază în raport de situaţia omului (persoanei) sau subiectivă, care ţine de o situaţie concretă. Cazul fortuit – Imposibilitatea fortuită de prevedere (art. 47, cod penal) 3) Praeterintenţia Formă mixtă de vinovăţie ce constă în suprapunerea unei culpe peste o intenţie directă.

21

În cazul praeterintenţiei, infractorul urmăreşte producerea unui rezultat prevăzut de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav, pe care făptuitorul nu-l prevede, dar putea şi trebuia să-l prevadă, sau îl prevede, dar nu-l acceptă. Cel mai adesea, la praeterintenţie se întâlneşte culpa fără prevedere. Avem două urmări: - Urmarea pe care infractorul o dorea. - Urmarea pe care infractorul nu a prevăzut-o, deşi putea şi trebuia. Ex: O persoană, care urmăreşte rănirea alteia cu un cuţit, aruncă spre aceasta, în direcţia picioarelor, un cuţit. Cuţitul răneşte, însă, victima în abdomen şi aceasta decedează. Praeterintenţia se deosebeşte de culpa cu prevedere prin aceea că, deşi avem două urmări, în cazul culpei cu prevedere urmarea dorită poate să fie sau să nu fie prevăzută de legea penală. În cazul praeterintenţiei, urmarea dorită este întotdeauna prevăzută de legea penală. Situaţia în care acţiunea de bază este săvârşită cu titlu de glumă este tot o praeterintenţie. Sancţiunea acţiunii şi inacţiunii: Potrivit art. 19, aln. Final, cod penal, acţiunea se sancţionează doar atunci când este săvârşită cu intenţie, afară de cazul în care legea prevede în mod expres şi sancţiunea acţiunii comise din culpă. Ex: Fapta de a ucide o persoană se sancţionează ca omor, atunci când este săvârşită cu intenţie, însă este sancţionată şi uciderea din culpă. Distrugerea în formă simplă se sancţionează doar atunci când este săvârşită cu intenţie; distrugerea din culpă nu este sancţionată. Inacţiunea se sancţionează fie că este comisă cu intenţie, fie că este comisă din culpă, afară de cazul în care legea prevede doar sancţiunea ei în ipoteza în care fapta este comisă cu intenţie. Inacţiunea se sancţionează în acelaşi fel, fie că este comisă cu intenţie, fie că este comisă din culpă. Mobilul şi scopul infracţiunii Mobilul infracţiunii – Motivul care îl determină pe autor să comită infracţiunea. Orice acţiune umană este determinată de un anumit mobil. În norma de incriminare mobilul poate să apară fie ca un element constitutiv al infracţiunii în forma ei de bază, fie ca o cauză de agravare. Mobilul apare ca element constitutiv în cazul infracţiunii prevăzută de art. 247, cod penal, abuzul în serviciu. Alteori, mobilul apare ca o cauză de agravare. Dacă omorul este săvârşit în interes material, acesta devine omor calificat (art. 175, lit. b, cod penal). Scopul infracţiunii – Ceea ce infractorul urmăreşte să realizeze prin comiterea faptei. Scopul prezintă relevanţă din punct de vedere penal atunci când e cerut de norma de incriminare. Scopul poate să apară ca un element constitutiv al infracţiunii sau ca o cauză de agravare. Ca element constitutiv – În cazul art. 208, cod penal – furt Ca element agravant – În cazul art. 176, lit. d, cod penal – omorul deosebit de grav Ori de câte ori în norma de incriminare se cere un mobil sau un scop special, fapta nu se poate comite decât cu intenţie directă.

22