Zodia Cancerului Mihail Sadoveanu (Referat) - Comentariu [PDF]

Zitiervorschau

Prezentare generală Romanul "Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă" a apărut în anul 1929 şi constituie culmea prozei sadoveniene ce evocă perioada istorică de suferinţă şi de decădere a Moldovei, urmând volumelor "Neamul Şoimăreştilor" şi "Vremuri de bejenie".

Surse de inspiraţie: Mihail Sadoveanu porneşte în crearea romanului de la documentele cronicarilor, dar şi din literatura populară care reţine în creaţiile folclorice cele mai importante evenimente ale neamului românesc. "Letopiseţul Moldovei de la Dabija-vodă până la loan-vodă Mavrocordat" de Ion Neculce menţionează dezastrul economic şi taxele nemiloase din timpul celei de a treia domnii a Iui Duca-Vodă: "Şi au dus pe Duca-Vodă în Ţara Leşească şi acolo au murit. Când îl ducea pe drum, îl pusâse într-o sanie cu doi cai, unul alb şi unul murg, şi cu hamuri de tei, ca vai de dânsul. Ocări şi sudălmi, de auzea cu urechile. Şi ajungând spre Suceava la un sat, au poftit lapte să mănânce, iar femeia gazdă i-au răspuns: «N-avem lapte să-ţi dăm, că au mâncat Duca-Vodă vacile din ţară. De l-ar mânca viermii iadului cei nedormiţi!". Cântecul popular exprimă suferinţele moldovenilor, provocate de un domn hain: "Frunză verde foi uscate,/ în Moldova nu-i dreptate,/ Foc şi pară-n lung şi-n lat/ Pentr-un câne blestemat,/ Pentru vodă cel hain,/ Duca-vodă cel fieros,/ Cu cei mari prietenos,/ Cu cei mititei cânos" ori cântecul, sub forma blestemului popular, confirmă starea jalnică în care fusese adusă ţara de acest domnilor cumplit: "Doamne, du-1 şi-1 du departe,/ S-aibă dracul de el poarte;/ Doamne du-1 şi-1 du mereu,/ Să pot răsufla şi eu!".

Tema romanului evocă imaginea Moldovei, aflată în decădere economică şi sărăcie cruntă în care se zbate poporul în vremea domniei Iui Duca-Vodă, precum şi lupta acestuia pentru a-şi păstra tronul la cea ce a treia domnie, prin lăcomia de "dăjdii" puse în spatele moldovenilor, pentru ca ci să-şi poată plăti birurile care-l ţineau domn. Semnificaţia titlului: Cuvântul "cancer" înseamnă în limbajul popular "rac" şi sugerează aici o întreagă epocă ("zodie"), văzută ca o predestinare, de regres, decădere şi suferinţe de nesuportat de către moldoveni, împovăraţi de năvălirile turcilor, de agitatele şi nesfârşitele lupte pentru putere, ceea ce a dus la o sărăcie fără precedent, a ţarii. Titlul este completat cu identificarea exactă a acelor timpuri nefaste, "Vremea Ducai-Vodă", ca adevărate mărturii ale unei istorii vitregite de conducători haini.

Structura romanului: Romanul "Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă" este structurat în XXXIII de capitole, fiecare dintre

ele purtând titluri explicative ori sugestive pentru conţinutul evenimentelor relatate. Romanul începe cu un titlu explicativ pentru conţinutul primului capitol: "în care se vede cum intra în Moldova un călător dintr-o ţară depărtată şi cum Ilie Turculeţ nu-i numai căpitan de steag, ci şi cetitor de stele", unde accentul cade asupra calităţilor deosebite ale personajului Ilie Turculeţ. Alte capitole au titluri sinteză, aşa cum este capitolul IX, "Drum spre Iaşi" ori capitolul XI, intitulat "Popas la Iaşi". Capitolul XXXIII sugerează sentimentele sfâşietoare ale iubirii neîmplinite: "Cei din urmă, în care domniţa Catrina mai vede o dată pe beizade Alecu". Romanul are ca principală modalitate literară de creaţie motivul străinului, care era frecvent în secolul al XVIII-lea, mai ales în literatura-franceză. Montesquieu în "Scrisorile persane" şi Voltaire în "Naivul" folosesc drept pretext, pentru a realiza o imagine mai sugestivă a societăţii franceze a timpului, vizita unor străini; care observă mult mai profund şi mai adevărat aspectele sociale şi istorice decât oamenii locului, obişnuiţi deja cu imaginile respective, devenite banale pentru ei. în literatura română, întâlnim motivul străinului în proza "Balta Albă" a lui Vasile Alecsandri, unde, prin ochii unui francez, este prezentată Moldova secolului al XlX-lea, printr-o scrie de elemente primitive şi altele de civilizaţie avansată, imagine năucitoare pentru vizitatorul european. In "Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă" motivul străinului este ilustrat de abatele de Marenne, care călătorea "din Apus spre Răsărit", cu o misiune secretă, ce-i fusese încredinţată de marchizul de Croissy, secretar şi ministru de externe "al Regelui Soare" din Franţa.

Subiectul romanului nu are un fir epic, o acţiune narativă, ci este numai o ilustrare monografică a Moldovei din secolul al XVII-lea, în care străinul este impresionat de frumuseţea plaiurilor, de obiceiurile şi credinţele strămoşeşti, de locuitorii ce-1 surprind prin ştiinţa "cetirii" semnelor vremii şi ale naturii. Mihail Sadoveanu precizează încă de la începutul romanului timpul şi locul începerii acţiunii, "la sfârşitul lunii septemvrie, care, în Moldova, se chiamă brumarel, (...) de la Hristos, 1679. Abatele de Marenne este însoţit, în trecerea sa prin Moldova, de beizade Alecu Ruset, fiul fostului domnitor Antonie Ruset, care fusese înlăturat de la domnie prin intrigile lui Duca, actualul vodă al ţării. Călăuza era un oştean moldovean, care se alia acum în slujba leşilor şi care cunoştea bine meleagurile şi potecile sigure pentru ca străinul să ajungă cu bine la Istanbul, vestit şi pentru priceperea lui de a dezlega tainele naturii,Ilie Turculeţ.

Alecu Ruset, care vizitase Franţa studiase în Polonia şi trăise o vreme la Isambul, "între urmaşi ai Bizanţului", era îndrăgostit de domniţa Catrina, fiica duşmanului său, vodă Georgie Duca, dar prigonit de acesta pentru că deţinea secretul unor scrisori compromiţătoare pentru domnitor, pe care le păstra în siguranţă la nişte prieteni în Polonia. Deci şi beizade Ruset avea interes sa fie ocrotit de abatele de Marenne, caruia-i fusese recomandat de un prieten comun, polonezul Vladislav; pentru ca Alecu sa se poată întoarce la laşi, apoi să-l însoţească până la lstanbul, unde avea, de asemenea, prieteni printre demnitarii turci. Domnitorul Duca vrea sa o căsătorească pe fiica sa, Catrina, cu Ştefan beizade, din

considerente politice. Alecu Ruset îl răpeşte pe mire chiar în ziua nunţii, dar este prins de oamenii lui vodă şi ucis de acesta cu buzduganul "în frunte, între ochi". Catrina, îmbrăcată mireasă, cutremurata de imaginea însângerată a iubitului ei, "îşi încovoie fruntea pe genunchi, lăsându-şi mâinile albe să atârne într-o parte, ca şi cura ar fi fost străine de dânsa". Povestea de dragoste tragică se află sub semnul "zodiei racului", dar constituie totuşi numai un pretext pentru realizarea unui tablou impresionant de epocă, în care accentul cade pe aspectele sociale şi istorice ale Ţării Moldovei.

Interesul lui Mihail Sadoveanu nu este, aşadar, să prezinte o naraţiune complexa, ci se manifestă în direcţia evocării unui moment din istoria Moldovei secolului al XVII-lea. Abatele de Marenne, pe măsura ce înaintează dinspre Ţara Leşeasca spre răsărit, observă cu interes că "oamenii sunt mai aproape de natură şi de Dumnezeu", referindu-se la ţăranii neştiutori de carte, dar care puteau prezice cu exactitate schimbarea vremii, după seninele naturii. Francezul este încântat de frumuseţile unei naturi feerice, care-l extazia: "Era o fantasmagorie de vis de nespusa frumuseţe, ca un pământ feciorelnic descoperit întâi". Aceeaşi impresie puternică o au străinii la vederea imaginii de o sălbăticie dumnezeiască a poienii cu zimbri, care-i trezeşte abatelui "un simţământ de evlavie". Ţara Moldovei este blagoslovita de Dumnezeu, minunea divina existând mai ales în chipurile naturii, decât în lăcaşurile sfinte: "Dumnezeu se vădeşte acolo mai mult în podgorii decât în biserici", constată Alecu Ruset despre Cotnari.

Ca şi în "Balta Albă" a lui Vasile Alecsandri, în care francezul era uimit de primitivismul naturii, de câinii vagabonzi şi de condiţiile sărăcăcioase ale locuinţelor în contrast cu oamenii pe care-i întâlneşte întâmplător, vorbind o francezii impecabilă, tot aşa esle abatele Marenne de surprins de contrastul dintre Alecu Ruset, care vorbea limba franceză şi faptul că starea naturală primitivă se răsfrânge puternic în viaţa aceloraşi oamenii prin absenţa podurilor, prin neştiinţa de carte etc. Dar cea mai mare nedumerire a străinilor este contradicţia dintre natura feerică şi soarta nefericita a moldovenilor, care sunt mereu alungaţi din casele lor, hăituiţi de-năvălirile tătare sau de oamenii domnitorului veniţi să încaseze biruri, exodul populaţiei spre munţi, nesiguranţa drumurilor şi a sufletelor, într-o epocă de comploturi, de uri hrănite din nemulţumiri străvechi între domni şi boieri, creează cu o sugestivă putere evocatoare sinteza unei epoci istorice. Păduri nesfârşite, vegetaţie sălbatică, bogăţia vânatului formează o imagine contrastantă izbitoare cu sărăcia aşezărilor. Impresionat de toate acestea, abatele de Marenne crede că numai

Dumnezeu putea pune aici ''un paradis", iar beizade Alecu îi , răspunde cu durere: "E adevărat; un paradis devastat", întrucât chiar şi curtea sa era o înjghebare provizorie. . In privirile oamenilor se citeşte amărăciune şi nesiguranţă, dar şi-au păstrat bunătatea şi omenia, fiind totuşi deosebiţi fie prin forţa lor fizică, fie prin cea sufleteasca, având o credinţă nestrămutată în ceea ce ei numesc datorie a vieţii. Lăzarel Griga este un simbol al ospeţiei moldoveneşti, el punând mai întâi pe masă bucate reci şi proaste şi vin "acruţ", pentru ca bucatele adevărate, ca "zama de găină", sarmalele şi vinul bun (care are povestea lui), să producă asupra musafirilor o plăcere şi mai mare. Sadoveanu dă şi reţeta borşului moldovenesc de potroace, care vindecă pe orice petrecăreţ, după o noapte de chef. Luând exemplu de la stânci şi de la arbori,vine rezistenţa moldovenilor în faţa tuturor vicisitudinilor, ei învingând până la-urmă cu multă răbdare, explica Alecu abatelui. Străinul este puternic impresionat de priceperea oamenilor în interpretarea semnelor vremii, a ştiinţei meşteşugului vânătorii şi mai ales de căpitanul llie Turculeţ, pentru talentele lui de călăreţ şi cunoscător al tainelor naturii. Natura este "istorizantă", pentru că a văzul şi "a înghiţit multe suflete" (M. Ralea). Ajunşi la laşi, străinii constată că sunt într-un decor oriental, dat de bisericile vechi, de uliţele negustorilor, dar şi de comportamentul lui vodă, care, după ospăţul oferit la curte în cinstea abatelui, îi judecă pe duşmanii domniei, iar pedepsele sunt crunte. Alecu Ruset explică trist şi cu amărăciune: "La noi bănuiala stă totdeauna ca o fantomă nevăzută lângă Vodă", un exemplu fiind acela al răzeşilor orheieni care, pentru că se ridicaseră împotriva domniei, ajunseseră robi. Printre cei-care sunt aduşi ia judecata domnească se află şi bătrânul Tudor Şoimaru, care este neputincios şi orb.

Opera lui Sadoveanu, spune G.Calinescu, este "o arhivă a unui popor". Lumea lui trăieşte "într-un decor sublim şi aspru, măreţ şi fabulos, dotat cu instituţii geto-scitice", oamenii lui acţionează din "porniri instinctive, tăcute şi rituale".

Caracterizarea personajelor.

Abatele de Marenne este personajul care slujeşte drept procedeu literar, călătorul străin prin ochii căruia Sadoveanu evocă un moment din istoria Moldovei, modalitate cunoscută în literatură ca motivul Străinului. El este în acelaşi timp observator şi comentator al aspectelor sociale şi istorice din Moldova secolului al XVII-lea . Abatele de Marenne apare în roman chiar de la început, când prozatorul prezintă faptul că de curând trecuse hotarul din Ţara Leşească "un străin", care venea de departe şi urma, împreună cu însoţitorii săi,

"drumul cel mare din valea Siretului". Sadoveanu îi face încă din prima pagina portretul: "Sub mantaua-i largă de postav întunecos se gasea un trup, deşi scund, încă destul de voinic şi destul de sprinten; iar de sub glugă privea o faţa blânda cu trăsături fine şi spirituale". Haina umilă ascundea o înaltă faţa bisericeasca şi nu un călugăr de rând, pentru că el "purta pinteni şi se ţinea ca un vechi călăreţ". Paul de Marenne, abate de Juvigny, provenea "dintr-o familie veche franţuzească, scăpătată şi dăruită de Dumnezeu cu prea mulţi copii", însă ci ajunsese un "cuvios personagiu ecleziastic din ordinul Sfântului Augustin, care călătorea cu pretextul de a propovădui "lumina cea adevărat din Apus spre Răsărit, "la necredincioşi". Adevărata sa misiune era însă secretă, îi fusese încredinţată de marchizul de Croissy, "secretar al Regelui Soare la Afacerile Străine", iar abatele, venind din Franţa, se îndrepta spre Istanbul pentru a încerca o posibilă alianţa cu turcii împotrivii nemţilor, care-i atacaseră. Om învăţat şi umblat prin lume, obişnuit cu eleganţa de la curtea lui Ludovic al XlV-lea, solul străin descoperă cu mirare viaţa simplă a moldovenilor şi constata cu încântare că aici "oamenii suni mai aproape de natură şi de Dumnezeu". Inzestrat cu o curiozitate vie, observator atent, abatele de Marenne, însoţit de doi oameni ai săi, "de credinţa şi de casă" şi de o strajă condusă de căpitanul Ilie Turculeţ, este fermecat de natura sălbatică, de pădurile nesfârşite, de măreţia munţilor şi de bogăţia vânatului şi constată cu surprindere: "La antipodul civilizaţiei se găsesc uneori asemnea lucruri rămase neschimbate dintru începutul creaţiei, pastrându-şi frumuseţea lor misterioasa.Toate aceste frumuseţi impresionante le observa străinul în contrast izbitor cu sărăcia aşezărilor, cu nefericirea oamenilor: "Dumnezeu a pus aici un paradis". Abatele este întâmpinat de beizade Alecu Ruset, care îi fusese recomandat de un prieten comun, polonezul Vladislav şi care-1 însoţeşte îndeaproape, vorbind o bună limbă franceză, având la rândul său interes să fie ocrotit şi ajutat de înaltul prelat, deoarece era urmărit de oamenii lui vodă pentru că o iubea pe fiica acestuia, Catrina. Ajunşi la Iaşi, abatele de Marenne îl cunoaşte pe vodă Duca, pe cronicarul Miron Costin şi pe mitropolitul Dosoftei. Străinul îşi exprimă admiraţia pentru Ţara Moldovei, pentru fumuseţile naturii sălbatice, "pe care amicii săi rămaşi în Franţa nici n-o puteau bănui, ori de câta imaginaţie ar fi fost înzestraţi", precum şi de bogăţia locurilor, de "dealurile cu podgorii şi păduri, revărsări de ape, stoluri de gâşte sălbatice, stuhării şi păpurişuri". Abatele de Marenne este bonom, simpatic, instruit şi fin, cu gesturi cumpătate şi mate amator de mâncare şi băutură bună, deoarece deşi călugăr închis în mantie şi rânduieli aspre la mănăstirea sa, abatele era un om de lume şi, neuitând de Dumnezeu şi jurământul, ţinea socoteală de oameni. Ţinea socoteală şi de plăcerea sa”. în călătoria lor, străinii poposesc la gospodăria ţăranului Griga Lazărel, care pregătise un ospăţ specific românesc, cu lăutari, sarmale şi ciorbă de potroace, de care musafirul este extrem de încântat. Ajunşi la Constantinopol, abatele, rafinat în arta conversaţiei, este de mare ajutor tânărului Alecu Ruset şi, cu abilitate diplomatică, inteligenţa şi generozitate, joaca şah cu sultanul, se lasă bătut de acesta, pentru a-l binedispune, creând astfel atmosfera propice obţinerii de favoruri. Fin diplomat, el expune

necazul prietenului său, Alecu Ruset, apelând la o poveste alegorica de vânătoare, dovedind astfel loialitate şi nobleţe sufletească pentru tânărul beizade. Inclinat spre meditaţie, abatele îl încurajează cu delicateţe şi-i urează sa depăşească necazurile: "îţi doresc sa-ajungi cu bine, prietene, în anii liniştii mele. Viaţa e un mare medic." Om trecut prin multe, abatele este un fin cunoscător al psihologiei umane, are o blândeţe şi o înţelepciune părintească pe care o revarsă asupra tânărului Ruset: "între ceasurile de febră să laşi însă şi judecăţii loc; judecata e mama înţelepciunii", după care îi mângâie "tâmpla înfierbântată". Altă dată îl linişteşte cu simpatie şi cu o înţelegere superioară a vieţii, îmbiindu-l cu mâncare bună: "Aceste lacrimi sunt bune, zise blând de Marenne. După ce le vei înghiţi, ai să cugeti mai liniştit ce ai de făcut, îndrăzneşte a încerca acest piept de fazan, pe care 1-a fript destul de bine bucătarul nostru". Abalele de Marenne este conştient de superioritatea sa, de valoarea sa spirituala: "Puţini europeni au avut şi au favoarea de care ma bucur eu,putând sta singur de vorbă cu maiestatea sa, spunându-i anecdote şi făcându-l să zâmbească", mărturiseşte el privind statutul de care se bucură la curtea franceză. Perpessicius considera fericită inspiraţia lui Mihail Sadoveanu "de a fi implicat, în textura aceasta orientală, silueta de aur a elegantului abate Paul de Marenne".

Alecu Ruset este fiul fostului domnitor, Antonie Ruset, care fusese înlăturat de la tron prin intrigile lui Duca-Vodâ, care-i luase locul la conducerea Moldovei. Noul domnitorii alungă de la curte pe Alecu Ruset, însă îl ţine sub o stricta supraveghere, urmărindu-i toate mişcările. El este prigonit de vodă pentru că deţinea secretul unor scrisori compromiţătoare pentru Duca, pe care tânărul le avea în păstrare la nişte prieteni în Polonia. Fatalitatea sorţii făcuse ca el sa se.îndrăgostească puternic de Catrina, fiica despotului Duca. Alecu Ruset apare în capitolul al doilea al romanului ca sa-1 însoţească pe abatele de Marenne în călătoria sa prin Moldova până la lstanbul, fiindu-i recomandat de un prieten comun; polonezul Vladislav. El vine să-l întâmpine pe abate în fruntea unui pâlc de opt-zece călăreţi şi străinul vede "un boier tânăr moldovean pe-un arăbesc roib". Imbrăcămintea tânărului nu face o impresie bună asupra rafinatului abate, pentru ca "straiul nu-i era strălucit, aşa precum ar fi fost de aşteptat de la un fecior de Domn" şi nici faptul că "deşi avea nume de bun oştean, se înfăţişa cam palid şi subţiratic", călărea după "moda necredincioşilor ismailiteni", având "pe obraz un zâmbet nesilit". Tânărul beizade se confesează abatelui de Marenne, explicându-i duşmănia lui cu Duca-Voda, despre care crede că este "nebun şi cu puţină minte", ca-i plac peste masură petrecerile şi vinul şi care îi stă ca "un spin pe care cu greu îl sufere şi pe care ar dori să-l smulgă şi să-l calce-n picioare". Alecu Ruset este un tânăr instruit, poate prea evoluat pentru epocă, vizitase Franţa, studiase în Polonia, cunoştea cultura Bizanţului şi pe cea slavă, vorbeşte bine limba franceza, fiind un fin observator al lumii prin meditaţii subtile asupra realităţilor vremii, explipându-i

străinului firea moldovenilor, mentalitatea lor de viaţă, răbdarea şi echilibrul lor interior luate de la natură. Impetuos şi îndrăzneţ până la inconştienţă, el îl şantajează pe Duca-Voda cu scrisorile pe care le deţinea ca mărturie a trădării domnitorului. Ruset intuieşte cu inteligenţă psihologia oamenilor, reacţiile lor, dovedind curaj, abilitate şi stăpânire de sine în situaţii limită, cum este aceea a întâlnirii tânărului cu Duca-Voda: "Maria-ta, ştii bine că în privinţa asta sunt fără de nici o vină şi n-ai nici o dovadă. (...) Afară de asta, zâmbi el subţire, îndulcindu-şi glasul, socotinţa cea fără de greş a măriei tale înţelege că nu-i nevoie să mă mişc şi să uneltesc eu. Fac alţii asta. (...) lăcomia lor nimene şi nimie n-o poate istovi". Vodă se cutremură de cutezanţa tânărului de a-1 şantaja, "holbă ochii şi privi lung la feciorul cel nebun al lui Antonie. (...) Numele pe care 1-a purtat părintele tău,ţi s-ar potrivi mai bine ţie. Lui Antonie-Voda îi zicea înaintea domniei, Chiriţă Dracu". Ruset zâmbi cu satisfacţia victoriei, "se închină şi sărută mâna Domnului; apoi trecu mândru.la ieşire". Ca urmare, Duca-Vodă îl poate caracteriza pe duşmanul său, spunând: "îl cunosc îndrăzneţ şi în stare să săvârşească orice faptă smintită". Alecu Ruset se îndrăgostise de fiica lui Vodă, Catrina şi iubirea este reciprocă, dar domnitorul hotărăşte s-o mărite cu Ştefan-beizade, fiul lui Radu-Vodă, "un schilod pe care fata nu-l putea suferi" şi faţă de care "avea o respingere din fundul măruntaielor, ca pentru o mâncare rea". De aceea, nesăbuitul Alecu va înfrunta primejdii şi pericole mari pentru a-şi întâlni iubita. Cei doi îndrăgostiţi se întâlnesc cu complicitatea Măgdălinei, dădaca ţigancă a domniţei Catrina şi cu toţii erau cuprinşi de teama şi de grija de a nu fi descoperiţi de tiranicul vodă sau de slujitorii lui. Căsătoria pusă la cale de Duca-vodă avea la bază importante interese politice, el urmărind tronul Ţării Româneşti pentru fiul său, Constantin. Ruset se confesează abatelui, mărturisindu-i chinurile şi suferinţele pe care le îndură pentru că nu-şi poate împlini iubirea: "Am pe mine cămeaşa lui Nessus". Dar Marenne are pentru tânărul îndrăgostit, pe care-l vede "într-o sclavie iremediabilă", o simpatie deosebită şi o înţelegere blândă, voind cu toată puterea şi sinceritatea să-l ajute.Il prezintă Padişahului în cuvinte elogioase şi cu o căldură protectoare: "Acel prieten al meu e un bărbat din neam, şi, din câte am înţeles e un supus credincios al maiestăţii voastre, împotriva lui s-au ridicai duşmanii şi vor să-l sugruma". Refuzând să se mărite cu Ştefan-beizade, domniţa Catrina este trimsă la mănăstire, timp în care Duca-Vodă planuieşte nunta. Fără să asculte sfaturile înţelepte ale abatelui, Alecu Ruset pune la cale răpirea mirelui, chiar în ziua nunţii, dar este prins de oamenii domnitorului şi dus înaintea acestuia. Fiind zi de mare sărbătoare pentru Duca-Vodă, pentru câ-şi mărita fata, vel-hatmanul Sandu Buhuş, aducându-l în faţa domnului pe Alecu Ruset, care era acum o "rămăşiţă", "o fiinţă slabă, palidă, cu mustăţile încurcate de aţe de sânge", îşi exprimă nădejdea că "ar fi bine sa-l primeşti cu linişte, cum se cuvine într-o zi ca asta", mai ales că "mirele s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune". Dar Duca-Vodă "înălţă de la spate în sus buzduganul şi păli în frunte, între ochi, pe Ruset", iar tânărul, "sub năvala sângelui", "se abătu într-o parte; după aceea înainte; şi căzu cu faţa în jos, lovind cu fruntea lespezile". Asistând la scenă, doamnele de la curte fugiră înfricoşate, doar mireasa, "învăluită în hobotul ei strălucit", râmase încremenită, apoi "îşi încovoie fruntea pe genunchi, lăsându-şi manile albe să atârne într-o parte, ca şi cum ar fi fost străine de dânsa".

Iubirea scurtă şi nefericită dintre Alecu Ruset şi domniţa Catrina este menită a da romanului o însufleţire sentimentală, care să treacă dincolo de limitele descriptive ale unei epoci istorice.

Duca-Vodă, aflat la a treia domnie pe tronul Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea, întruchipează domnitorul hain, tiran, crud şi despot, care duce ţara într-o sărăcie jalnică, marcând una dintre cele mai neguroase perioade de decădere materială şi spirituală din istoria ei. Mihail Sadoveanu îl prezintă pe vodă Georgie Duca în anul de domnie "de la Hristos 1679", când în Moldova se instalase o atmosferă de suspiciune şi teroare din cauza lăcomiei sale, care mărea dăjdiile poporului pentru "a plăti mucaremeaua" (taxa pe care trebuia să o plătească turcilor pentru înnoirea domniei), confisca averile boierilor, îi chinuia şi "îi izbea cu buzduganul de moarte". Necruţător, rău, inuman, ducând o viaţă izolată din pricina firii sale închise, răutăcioase Duca -Vodă inspiră teamă tuturor, pentru că, suspicios şi ursuz, este neînduplecat faţă de slăbiciunile şi greşelile omeneşti. Reproşându-i greşelile pe care le făcuse cândva, Alecu Ruset îi răspunde că fusese judecai "la Stambul de vizir", că şi "Dumnezeu le iartă. E adevărat că oamenii cei proşti nu sunt atât de iertători...": Rămâne complet impasibil la suferinţele oamenilor, pe care i le semnalează sulgerul Lupu: "Duca-Vodă nu părea nici mişcat, nici mânios: îşi păstra stăpânirea de sine". Bătrânul Vasile Ghenca, "firav," slăbănog şi spânatic", adus la judecată în faţa divanului, are cutezanţa de a-i spune cu semeţie şi demnitate adevărul despre felul în care vodă conduce Moldova:'"Văzând că nu se pune în mâna cuţit ca să belesc ţara, l-am lepădat". Duca stăpâneşte arta disimulării, pe care o exercită cu măiestrie în perioada domniei, pentru a prinde şi pedepsi pe orice boier care ar încerca să iasă de sub tiranie: "Văzându-ma pe mine vesel şi nebănuind nimic, dacă sunt lângă noi, unii din vinovaţi nu vor scăpa", ori pentru a le confisca averile: "Nu mi-ar părea rău să fie acela amestecat, căci are atâtea prisăci, herghelii, cirezi şi hanuri şi mai ales atâtea pungi de aur, încât ar avea cu ce-şi plăti viclenia". Iute la mânie şi neiertător, Duca înfricoşează pe "boierii, slujitorii şi robii" care asistau la judecata lui moş Tudor nu prin izbucnirea lui vodă, cât prin "fapta pe care voia s-o săvârşească", atunci când ţăranul nu mai poate îndura suferinţa şi-i spune cu o adâncă amărăciune: "Mulţămeşte-te, măria ta, cu banii noştri, cu vitele şi cu rodurile pământului şi cu mierea ştiubeielor noastre; nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se suie până la cer plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei neînţelepţi şi orbi te blastămă să mori neiertat şi singur!". Domnitorul le cruţă viaţa celor aduşi la judecată, dar porunceşte cu cruzime, "să-i vârâţi în beciuri, să steie în obezi până ce satele lor vor plăti de două ori cât arătă tabelele vistieriei", lăcomia sa fiind fără limite. Dorinţa de a rămâne pe tronul Moldovei costă foarte mulţi bani, "acel Stambul blăstămat e ca o gură a Tartorului. Poţi să torni în el comorile lumii, nu se alină în veci". Duca-Vodă este nesătul de putere şi de stăpânire, ocupă, pe lângă tronul Moldovei şi pe cel al Ucrainei turceşti, "'al cărui tui (tron) îl dobândise-în ziua împăcării sale cu Ştefan beizade, faţă fiind Sultan Mehmet", Mihail Sadoveanu

ilustrând sugestiv lăcomia acestuia atunci când descrie curtea domnească de la laşi: "Aici stăpânea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie". Aşadar, acum că era "Voievod şi-n Moldova şi-n Ucraina", trebuia să organizeze o nuntă "cu mare strălucire (...), ca să se pomenească şi-n alte ţări şi la alte limbi de mărirea sa şi să rămâie însemnat şi-n letopiseţi", iar socotelile lui de a-şi achita cheltuielile se îndreaptă către grânele, vitele şi roadele pe care "nădăjduieşte" că le-au făcut ţăranii: "Nădăjduiesc de la Domnul Dumnezeu (...) că secerişurile s-au făcut cu bine în ţară şi holdele dau folos. Fânaţurile au fost bune pentru vite şi oi; (...) Om avea de unde strânge iar în vistierie". Tirania domnitorului, plăcerea lui de chinui oamenii se apropie sadism, atunci când îl judecă pe spătarul Milescu: "Se poate ca în noaptea asta să nu te găsesc vinovat (...) şi soarele de mâini să-ţi lumineze ziua cu pace. Dacă va fi aşa sâ te bucuri; dar să ştii că n-ai scăpat cu desăvârşire. Deasupra ta va urma să atârne sabie, până ce Dumnezeu va hotărî să numi fie de folos şi să te pot deplin ierta". Când hatmanul Sandu Buhuş îi aduce vestea prinderii lui Alecu Ruset, "Domnul avu un râs silnic (...) simţi înfiorarea bucuriei (...) rânjindu-şi din nou mânia pe care o avea în gâtlej ca pe o ragilă" şi, deşi era ziua nunţii domniţei Catrina, îşi pregăti cu satisfacţie "buzduganul cel mic, cu care bătuse în ajun pe vornicii de târg" pentru a-1 ucide pe tânărul beizade.

Criticul Nicolae Manolescu vede în Duca-Vodă "un despot de tip turcesc, machiavelic prin natură şi tradiţie".