WWW - Referat.ro Comunicarea Nonverbal A [PDF]

Zitiervorschau

www.referat.ro

Comunicarea nonverbala În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezinta interes din cel putin doua motive: 1. rolul ei este adesea minimalizat; 2. într-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor ’70 de M. Weiner, care a considerat ca ponderea comunicarii nonverbale în cadrul comunicarii este mare, având un rol deosebit de important. Concluzia: limbajul nonverbal, concretizat în gesturi, mimica, postura, prezenta personala, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea eminentului si i se acorda atentia cea mai mare de catre interlocutor. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbala are o mai mare precocitate, bazându-se atât pe comportamente înnascute si expresive ale afectelor si emotiilor, cât si pe cele dobândite prin învatare sau imitatie. La fel ca si paraverbalul, nonverbalul este canalul predilect al comunicarii afective atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunii relationale a actului comunicativ. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar comunicam cu întregul nostru corp, fiecare parte a acestuia subliniind, întarind, afirmând sau negând ceea ce buzele noastre au rostit. Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizeaza instantaneu un raspuns vorbitorului, comunicându-i indirect cum se prezinta. Mesajele nonverbale tind sa dezvaluie, de exemplu, dorinta de sinceritate a celui ce comunica, convingerea, abilitatea, atitudinea si sentimentele, masura în care auditoriul îi accepta mesajul. Neconstientizarea sau ignorarea importantei acestor mesaje sau imposibilitatea de a citi si interpreta acest limbaj fac sa se piarda o parte din substanta comunicarii. GESTURILE Exprimarea verbala este facilitata îndeosebi de gestica si de miscare. Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de „a”, „a”, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc). Constatam ca mai ales gesturile sustin psihologic comunicarea verbala. Întrebarea este ce identitate au gesturile, ce ne obliga sa gesticulam, care sunt gesturile cel mai des folosite, cum se clasifica ele? Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvântul, clasificându-le în gesturi substitutive, completive si de însotire a discursului verbal (dupa Mihai Dinu). O alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W. Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele feluri: 1. gesturi mimice sau corporale (expresori) – însotesc o traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcând exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea, dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot în lume (încruntarea, dispretul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru

triumf). Faciliteaza relatia profesor-elev; adult-copil, deoarece comunic a starile sufletesti ale emitatorului. Ele sunt mai mult indicii decât semnale. 2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbaldintre interlocurori (regulatori), care dirijeaza, controleaza si întretin comunicarea verbala; exemple: apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în picioare, cresterea / încetinirea debitului verbal etc. Se apeleaza la ele atunci când:  se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc.  apar doar în prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este de fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. Au functie expresiva si fatica deoarece releveaza atitudinea participantilor fata de interactiune. 3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala (ilustratori):  sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobândesc prin învatare  indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi); forma (dreptunghi, spirala, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de actiune (încet/repede)  au rolul de a accentua/întari/explica cuvântul, îndeplinind functia de însotire si completare a comunicarii verbale. 4. gesturi cu semnificatie speciala (embleme) – înlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de substituit al cuvântului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tâmpla – pentru nebunie; palma pe obraz si tâmpla – pentru somn; degetul la buze – pentru liniste etc.) 5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri:  au rol de descarcare si de echilibrare psihica  sunt de doua feluri: - manipulari de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea în timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv – automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor nevoi intime) -sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de tensiune psihica, de singuratate etc. -sunt o „supapa” pentru detensionare -pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare. Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii specifice: • fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii) – ticuri, expresii cu încarcatura culturala;

• fie structureaza comunicarea (regulatorii) – în functie de privire, pozitie, debit putem sa • comunicam cursiv, normal; • fie determina/întaresc continutul transmis (ilustratorii si embleme le) – întarind cuvântul cu un semn (clipim complice, miscam capul, ducem degetul la buze pentru liniste); • fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la situatia de comunicare (prin adaptori) – ajutându-ne sa ne echilibram emotional, sa ne detensionam, pentru a nu altera comunicarea. Daca vizam comunicarea didactica, atunci putem apela la o alta clasificare a gesturilor/miscarilor profesorului în procesul educational, facuta în anul 1977, de catre B.M. Grant si G.D. Hennings, care evidentiaza doua mari categorii de miscari, respectiv: A – miscari personale sau de autoreg lare – proprii fiecarui profesor si concretizate în gesturi sau ticuri specifice de natura personala: aranjarea cravatei, fixarea ochelarilor, aranjarea parului, închiderea/deschiderea hainei s.a.m.d.; B – miscari de instruire – care au statutul de parti componente ale actului de predare, comunicând semnificatii esentiale. Pentru exemplificare, redau mai jos câteva miscari de instruire ale profesorului:  indicarea tablei si fixarea privirii spre un anumit elev;  îndreptarea intentionata a privirii asupra clasei;  baterea palmelor, pocnirea degetelor;  aruncarea privirii spre o priza si înmânarea prelungitorului unui elev, în mod ostentativ;  miscarea capului în sens afirmativ/negativ, în timp ce un elev raspunde;  ridicarea sprâncenelor, strângerea buzelor, etc. La rândul lor, si elevii recurg la nonverbal (NV) în reactia lor la clasa. Aceste miscari de instruire ale elevilor au valoare de feed-back pentru profesor, dar numai în conditiile în care profesorul le interpreteaza corect. În cele ce urmeaza, exemplific cu o suita de miscari de instruire ce au frecventa deosebita în comportamentul elevilor la clasa: -ridicarea mâinii; -balansarea capului (fata -spate) în timpul predarii; - încretirea fruntii în timp ce profesorul explica; -privirea repros îndreptata spre un coleg; -privirea spre fereastra; agitatie în banca. Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa încercam sa vorbim cu mâinile la spate. Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strângerea pumnilor – denota ostilitate si mânie, sau, depinzând de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise – sinceritate, acceptare; mâna la gura – surpriza si acoperirea gurii cu mâna – ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Mâinile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau încercare de autocontrol. Atentie însa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus în jos spunem „da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta în Thailanda si absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa în multe tari, dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor de

popor pasional. Modul în care americanii îsi încruciseaza picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masa daca aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze controlul asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul în care fac acest gest si îl asociaza în moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bâtâitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres. EXPRESIA FETEI Comunicarea prin expresia fetei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încretirea nasului, tuguierea buzelor etc.) zâmbetul (prin caracteristici si momentul folosirii) si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În modnormal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens în timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca într-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decât ceea ce exprima cuvintele. 1. Mimica – este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea încruntata semnifica preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschisi – mirare, surpriza; nas încretit – neplacere; narile marite – mânie sau, în alt context, excitare senzuala; buze strânse – nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii. 2. Zâmbetul – este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zâmbetului variaza însa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strâns corelata cu presupunerile specifice care se fac în legatura cu relatiile inerumane în cadrul acelei culturi. 3. Privirea- Se presupune ca ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un înteles. Privind pe cineva confirmam ca îi recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate însemna onestitate si intimitate, dar în anumite situatii comunica amenintare. În general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor în sus exprima încrederea de a ne aminti ceva; în jos – tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii înseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, în general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate. Dupa Mark Knopp, functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt în numar de patru: a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant în realizarea feed-backului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; într-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea privirii. c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea , ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume. d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, într-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramânem departe unul de altul. În paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra în contradictie cu cea dintâi. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Într-o convorbire oficiala se vizeaza, în cea mai mare parte a timpului, un loc situat în mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva între ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa îl aduca mai jos, într-o regiune situata între barbie si zona coapselor. POSTURA CORPULUI Postura/pozitia comunica în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred ca îl au, sau vor sa îl aiba. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci când sunt împreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca. O persoana dominanta tinde sa tina capul înclinat în sus, iar cea supusa în jos. În general, aplecarea corpului în fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau autoîncredere excesiva si aparare la cei care considera ca au statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci când sunt împreuna se pot clasifica în trei categorii: 1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se întoarca/aplece spre centru, sa -si întinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicând prin toate acestea ca accesul la grup este limitat. 2. de orientare corporala – se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata -n fata (vis-avis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua – neutralitate. 3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o perosoana este implicata în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanseaza în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În cazul în care exista între comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o forma. Sunt pozitii foarte importante în actul didactic, ce trebuie cunoscute în primul rând de catre profesori. PREZENTA PERSONALA

Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a îmbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare, starea/conditia individului. Avem în cultura noastra anumite atitudini privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri: 1 - ectomorf (fragil, subtire si înalt); 2 - endomorf (gras, rotund, scurt); 3 - mezomorf (musculos, atletic, înalt). Datorita conditiilor sociale am „învatat” ce sa ne „asteptam” de la oamenii apartinând diferitelor categorii. Astfel, tindem sa-I percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi, suspiciosi, tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi îi percepem ca fiind batrâniciosi, demodati, mai putini rezistenti fizic, vorbareti, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încapatânati, puternici, aventurosi, maturi în comportare; în masura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a eului si, în acest context, comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol. Îmbracamintea si accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile care acced la o functie manageriala înalta vor tinde sa se îmbrace într-un mod particular (costum sobru din doua piese), purtând accesorii similare celor barbatesti (servieta diplomat). Îmbracamintea non-conformista comunica faptul ca purtatorul este un original, razvratit social, posibil creator de probleme sau artist. Pentru situatiile didactice este apreciata îmbracamintea decenta. În final, dupa ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj în parte, este bine sa cunoastem anumite aspecte ale limbajului nonverbal de care trebuie sa tinem cont în interpretarea lui: -pentru a evita interpretarea gresita a unui element de limbaj non-verbal este bine sa-l interpretam în contextul tuturor celorlalte elemente verbale si non-verbale -caracteristicile de personalitate individuale, de educatie, experienta de viata etc., sunt elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corecta a limbajelor nonverbale -modul de folosire si interpretare a limbajelor non-verbale difera sub multe as pecte: de la cultura la cultura, de la individ la individ, de la profesie la profesie etc. Concluzii 1. Vorbim apelând la coardele vocale, dar comunicam cu întregul corp pe care îl facem si mai expresiv cu ajutorul: -relatiilor stabilite cu partenerul; -îmbracamintii purtate; -spatiului pe care-l controlamsi cu ajutorul distantei la care ne plasam fata de auditoriu. Asadar, comunicarea para si nonverbala, constituie canalul predilect al comunicarii afective, atitudinale, contribuind la stabilirea dimensiunilor relationale ale actului comunicational si fiind esentiale în începerea, sustinerea si oprirea comunicarii. Ajutati de para si nonverbal oamenii se comporta ca si cum în permanenta ar avea de jucat un rol la

scena deschisa, pentru care asteapta aplauze sau recompense. La modelarea comunicarii extraverbale sunt antrenati factori biologici (genetici si constitutionali), psihologici (îndeosebi cei emotionali), socioculturali (nivelurile de instruire, modele culturale), socioprofesionali (modele socioprofesionale). 2. Într-o comunicare didactica – care este preponderent verbala – comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala nu vin în completare, ci formeaza un întreg bine structurat, complex si convergent. Desi nu au aceleasi regimuri si ritmuri de codare, transmitere si decodare, lipsa uneia sau alteia saraceste si îngreuneaza comunicarea, cu atât mai mult cu cât comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala sunt de 4,5 ori mai rapid decodificate (interpretare, înteles) decât comunicarea verbala; de multe ori – mentionez – comunicarea nonverbala este cea care da sens mesajului (un gest, o clipire, o mimica etc.). De asemenea, un mesaj informational caruia i se adauga – voit – latura paraverbala, îsi schimba cu 180 grade semnificatia (un accent, o pauza/tacere, o anumita inflexiune a vocii, un anumit ritm – poate sa treaca mesajul de la seriozitate la persiflare/interogare/amenintare/indiferenta/stupoare/ angoasa/etc.). 3. Trairile afective si atitudinile – indispensabile pentru dimensiunea relationala a comunicarii – se transmit mult mai usor si mai bine prin comunicare paraverbala si comunicare nonverbala (55% prin comunicare nonverbala; 38% comunicare paraverbala). Exemplu: interziceti vorbitorului (profesor/scolar), gestica si mimica atunci când transmite mesajul informational si întreaga comunicare va suferi ca ritm, coerenta, intensitate, sugestivitate, spectaculozitate si chiar relevanta. -Daca profesorul doreste sa atraga atentia elevilor si actioneaza la maniera: Atentie, va rog! – spus ca atare, monoton, linear – nu obtine rezultate (elevii continua sa faca ceea ce faceau pâna atunci). -Daca spune, însa, Atentie, va rog! – cu un ton ridicat (nu tipat), hotarât, ferm, sprâncene îmbinate, saltând pe vârfuri – atunci cel putin pentru câteva secunde elevii tresar, se mobilizeaza, se uita la profesor si se pregatesc sa retina/sa se conformeze . 4. Tot în comunicarea didactica, când avem de prezentat continuturi implicite, comunicarea para si nonverbala trebuie sa fie concordante pentru a sustine comunicarea verbala si a-l ajuta pe scolar sa descopere si sa înteleaga (exemplu: nu poti sa faci o afirmatie dura cu o voce vesela, dar având o mina trista). În acelasi timp, între: comunicarea verbala si comunicarea paraverbala – pe de o parte, comunicarea verbala si comunicarea nonverbala – pe de alta parte, pot apare discordante, în functie de continutul mesajului si de intentia vorbitorului. Exemplu: o ironie ca o lauda, dar pe un ton dispretuitor, având o mimica zeflemista sau chiar dispretuitoare poate induce în eroare interlocutorul, care nu mai stie ce sa creada. Logic, ca sens, comportamentele paraverbale si nonverbale – luate împreuna sunt concordante pentru ca presupun constie nta, voluntarism si spontaneitate. Cuplarea comunicarii verbale cu comunicarea paraverbala si comunicarea nonverbala, interactiunea si interconditionarea acestora dau acuratete comunicarii umane, respectiv dau autenticitate si integritate, ale caror beneficii sunt multiple.

Acuratetea comunicarii implica întregul „EU” în comunicare: si mintea, si trupul, si spiritul si inima (sufletul) (si biologicul, si psihologicul, si socialul si culturalul); si constientul si subconstientul; si gândirea rationala, si adâncurile sufletului. Acuratetea comunicarii presupune ca ceea ce a fost spus „curge” de la vorbitor ca sincer si complet, iar ceea ce e auzit de ascultator e primit în întregime. Acuratetea comunicarii = echilibrul între minte, intelect (spirit) si inima. Acuratetea comunicarii genereaza si sustine autodesavârsirea. Între cele trei tipuri de comunicare, cu comportamentele corespunzatoare, se instituie relatii temporare si de sens. Simultaneitatea este obligatorie în cazul celei verbale si paraverbale, în timp ce comportamentul nonverbal poate fi simultan, anticipativ sau succesiv. De aceea Bourdieu a tinut cont în calcularea eficientei actului de comunicare educativa atât de caracteristicile schemei de comunicare, cât si de faptul ca la un moment dat sau chiar pe întreaga perioada a comunicarii, aceasta poate deveni lateralizata daca sensul sau este unidimensionat si unidirectionat, de la emitator la receptor, când receptorul nu devine niciodata emitator si deci actul comunicarii nu e o interactiune autentica pentru ca nu exista feed-back. Referinte bibliografice : Dinu, M. Comunicarea , Editura Algos, Bucuresti, 2000 Cucos, C. Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998 (coord.) Leroy, G. Dialogul în educatie , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti 1974 Paun, E. Socio pedagogie scolara, Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti,1982 Soitu, L. Pedagia comunicarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate