Tudor Arghezi [PDF]

Zitiervorschau

Tudor Arghezi este un poet modern ce impune un nou model de poeticitate întemeiat pe logică artistică voit paradoxală și pe diversitatea registrelor stilistice trecând de la sublim la abject. Testament este o poezie modernistă ce deschide volumul de versuri “cuvinte potrivite” (1927) fiind o artă poetică modernă ce sintetizează crezul artistic arghezian, concepția despre creație și truda creatorului supus unui destin singular ce presupune renunțarea la propria viață și dedicare operei. Testament este o artă poetică modernă, un monolog liric confesiv prin care eul liric lasă moștenire posterității zestrea sa culturală. Estetica urâtului oferă poeziei argheziene caracter modern pentru că poetul este un artizan cu puteri demiurgice ce transformă urâtul existențial în frumos artistic. Pentru Arghezi orice cuvânt poate constitui poezie, violențele verbale, cuvintele „mușcătoare”, apoetice sunt transformate prin puterea altchimistului în poezie. Tema poeziei este modernă şi exprimă concepţia lui Arghezi despre artă, definind programatic întreaga sa operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, un stăpân absolut al Universului, iar creaţia literară este rodul harului divin şi al trudei. Incipitul poeziei atestă lirismul subiectiv și cuprinde primele două versuri în care se concentrează ideile de bază a întregii poezii, și anume, importanța operei, truda creatorului, poetul sfidând limitele timpului prin creație. Adverbele de negație (“nu”) sugerează importanța moștenirii.

În ultimele trei versuri, eul liric se exprimă simbolic prin metafora robului, a truditorului care își încredințează întreaga opera Domnului, adică cititorului. Modestia artistică evidențiază o exprimare ceremonioasă deoarece relația dintre cei doi presupune un gest de prietenie reciprocă și un act nobil de încredere. Simetria incipit-final iese în evidență prin preluarea pronumelui “ți”, marcă a adresării directe, prin formularea ceremonioasă “Domnul”, sugerând respectul arătat cititorului. Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi „brazda”, omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Inovaţia stilistică se este punctată prin valorificarea estetică a cuvintelor, cărora le dă o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune argheziană, atotputernic: „Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Versurile definesc totodată şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice: „zdrenţe / muguri şi coroane”, „venin / miere”. Menirea poetului este de a ilustra în poezia sa durerile neamului românesc, imaginea grotească a stăpânului. Modernismul poeziei Testament este argumentat prin structura compoziţională, cele şase strofe inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în mod direct concepţia despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia artistului în lume, idei ce înscriu poezia în specia artă poetică.