Travers-Mary Poppins [PDF]

Zitiervorschau

1|mary poppins

p.l.travers

MARY POPPINS P.L. TRAVERS P.L. TRAVERS s—a născut în Queensland, Australia. A crescut aici, în inima ţinutului, ducând o viaţă simplă, dar legată de vechile tradiţii. Cariera de scriitoare şi—a început—o în Australia, publicând mai întâi numeroase poezii; apoi s—a stabilit în Anglia, unde a colaborat la o serie de ziare irlandeze şi englezeşti. Un prieten a citit primele capitole şi le—a dus apoi unui editor, care imediat i—a oferit un contract pentru întreaga carte. Primul volum din seria Mary Poppins a fost publicat în 1934 şi a avut un succes instantaneu. Au mai urmat alte cinci cărţi.

Cuprins 1.VÂNT DINSPRE RĂSĂRIT ....................................................................................................... 2 2.ZI LIBERĂ ...................................................................................................................................... 6 3.GAZUL ILARIANT ....................................................................................................................... 10 4.ANDREW AL DOMNIŞOAREI CIOCÂRLIE ............................................................................... 16 5.VACA DANSATOARE ................................................................................................................. 20 6.MARȚEA CEA NEAGRA ............................................................................................................. 25 7.LA CATEDRALA ST.PAUL.......................................................................................................... 31 8.DOAMNA CORRY ....................................................................................................................... 34 9.POVESTEA LUI JOHN SI A BARBAREI ............................................................................... 40 10.LUNA PLINA .............................................................................................................................. 44 11.CUMPĂRĂTURI DE CRĂCIUN ................................................................................................. 52 12.VÂNT DINSPRE APUS............................................................................................................... 57

2|mary poppins

p.l.travers

1.VÂNT DINSPRE RĂSĂRIT Dacă vrei să te duci pe Aleea Cireşilor, n—ai decât să—l întrebi pe Poliţistul din colţ, care îşi va da casca uşor într—o parte, se va scărpina gânditor în cap, apoi îţi va spune, arătându—ţi direcţia cu degetul lui enorm, îmbrăcat într—o mănuşă albă: Prima la dreapta, a doua la stânga, iar la dreapta —ai ajuns. Bună dimineaţa. Dacă—i urmezi întocmai indicaţiile, ajungi cu siguranţă drept în mijlocul Aleii Cireşilor, alee mărginită pe o parte de case, iar pe cealaltă, de Parc, pe când cireşii îşi clatină crengile pe mijloc. Dacă ai să cauţi Numărul Şaptesprezece — şi este foarte probabil că ai să—l cauţi, deoarece în cartea de față se vorbeşte numai despre această casă — ai să—l găseşti numaidecât. Mai întâi, pentru că este casa cea mai mică. Pe lângă asta, este singura care arată cam dărăpănată şi care ar avea nevoie de o tencuială nouă. Dar proprietarul, domnul Banks, îi spusese doamnei Banks că poate avea fie o casă drăguţă, curată şi confortabilă, fie patru copii. Pe amândouă însă nu, în nici un caz, căci nu—şi poate permite aşa de mult. Doamna Banks, după ce cugetă câtva timp asupra propunerii, ajunse la concluzia că e mai bine să o aibă pe Jane, cea mai mare, pe Michael, al doilea la rând, şi pe John şi Barbara, care erau Gemeni şi care veniseră la urmă de tot. Aşa se puseră lucrurile la cale şi aşa veni familia Banks să locuiască la Numărul Şaptesprezece, cu doamna Brill, care gătea, cu Ellen, care să pună masa, şi cu Robertson Ay, ca să tundă iarba, să frece tacâmurile şi să lustruiască ghetele sau — după cum spunea totdeauna domnul Banks — „ca să piardă timpul lui şi banii mei". Negreşit, în afară de aceştia trei mai era şi Nana Kate, dar, de fapt, ea nici nu merită să fie amintită, pentru că, în momentul în care începe povestirea mea, tocmai părăsise Numărul Şaptesprezece. —Fără măcar să mă înştiinţeze. Acum ce să mă fac? zicea doamna Banks. —Dă un anunţ, dragă, zise domnul Banks, punându—şi pantofii. Eu aş dori să plece şi Robertson Ay, şi tot fără să ne anunţe, căci iar a lustruit un pantof, iar pe celălalt nici n—a pus mâna. Iar am să arăt aiurea. —Asta n—are nici o importanţă, zise doamna Banks. Dar nu mi—ai spus ce să fac cu Nana Kate. —Nu văd ce—ai putea face cu ea, de vreme ce—a dispărut, răspunse domnul Banks. Dac—ar fi după mine, adică... eu... aş căuta pe cineva care să publice în Jurnalul de dimineaţă ştirea că Jane, şi Michael, şi John şi Barbara Banks (ca să nu mai spunem nimic despre Mama lor) caută cea mai bună Nană posibilă, cu cel mai mic salariu posibil — şi asta imediat. Apoi aş aştepta să văd Nanele făcând coadă la poartă şi m—aş uita foarte urât la ele, căci ar întrerupe circulaţia şi—aş fi nevoit să—i dau Poliţistului un şiling, pentru că—i dau atâta bătaie de cap. Dar acum trebuie să plec. O, e aşa de frig afară, parcă am fi la Polul Nord. Dincotro bate vântul? Zicând acestea, domnul Banks scoase capul pe fereastră şi se uită în josul Aleii, spre casa din colţ a amiralului Boom. Era cea mai mare casă de pe Alee, iar Aleea se simţea foarte mândră de ea, deoarece fusese construită exact ca un vapor. În grădină avea un catarg, iar pe acoperiş, o roză a vânturilor aurită, ca un telescop.

3|mary poppins

p.l.travers

—Aha, zise domnul Banks, trăgându—şi repede capul înapoi. Telescopul amiralului spune Vânt dinspre Răsărit. Îmi închipuiam eu. Mi—a îngheţat şi măduva din oase. O să—mi pun două pardesie. Apoi îşi sărută distrat soţia pe o jumătate de nas, le făcu cu mâna copiilor şi plecă spre City. City era locul unde domnul Banks se ducea în fiecare zi — în afară, bineînţeles, de duminici şi de sărbători. Aici şedea tot timpul într—un fotoliu mare, în faţa unui birou mare, şi făcea bani. Muncea toată ziua, socotind la şilingi şi la jumătăţi de coroane, iar seara aducea banii acasă, într—o mică servietă neagră. Uneori le dădea lui Jane şi lui Michael bani pentru puşculiţă, iar când nu putea pune nimic deoparte, spunea: ”Banca a dat faliment", şi atunci ei ştiau că în ziua aceea nu făcuse mulţi bani. Aşadar, domnul Banks plecă cu servieta lui neagră, iar doamna Banks se duse în salon şi rămase toată ziua acolo, scriind scrisori pe la ziare şi rugându—le să—i trimită o Nană chiar acum, căci aştepta. Sus, în odaia copiilor, Jane şi Michael se uitau pe fereastră întrebându—se cine o să vină. Lor le părea bine că plecase Nana Kate, căci n—o iubiseră niciodată. Era bătrână şi grasă şi mirosea a zeamă de orz. „Oricine—ar veni, se gândeau ei, tot o să fie mai bine decât cu Nana Kate, dacă nu chiar cu mult mai bine." Când după—amiaza începu să dispară în spatele parcului, doamna Brill şi Ellen veniră să le aducă masa şi să le facă baie Gemenilor. După masă, Jane şi Michael se aşezară iar la geam, pândind întoarcerea domnului Banks şi ascultând vâjâitul vântului de la răsărit, care sufla printre ramurile goale ale cireşilor. Pomii, răsucindu—se şi încovoindu—se în lumina amurgului, păreau că au înnebunit şi că îşi învârtesc rădăcinile prin aer. — Uite—l! zise deodată Michael, arătând cu degetul o umbră care se izbi cu putere în poartă. Jane străbătu întunericul cu privirea. —Nu—i tăticu', zise ea. E altcineva. Luptându—se cu vântul, umbra apăsă pe clanţă. Atunci îşi dădură seama că era o femeie, care cu o mână îşi ţinea pălăria, iar în cealaltă ducea o valijoară. Uitându—se mai bine, Jane şi Michael văzură ceva curios. Îndată ce umbra fu de cealaltă parte a porţii, vântul păru că o ridică pe sus şi o duce în zbor spre casă. Ai fi zis că o adusese în zbor până la grilaj, aşteptase până deschisese poarta, apoi o ridicase iar şi o aruncase, cu bagaj cu tot, lângă uşă. Copiii, care urmăreau scena, auziră un zgomot teribil şi, când umbra ateriza, toată casa fu zguduită din temelii. —Ce ciudat! N—am mai văzut niciodată aşa ceva, recunoscu Michael. —Hai să ne ducem să vedem cine e, zise Jane şi, luându—l pe Michael de mână, îl trase de la fereastră, străbătură amândoi odaia copiilor şi ieşiră pe palierul scării, de unde se vedea bine tot ce se întâmpla jos, în hol. Astfel o văzură pe mama lor ieşind din salon, cu un musafir după dânsa. Jane şi Michael putură vedea că nou—sosita avea părul negru, lucios, „ca o păpuşă olandeză de lemn", şopti Jane. Era slabă, cu mâini şi picioare mari, cu ochii mici, albaştri, pătrunzători. —Sunt copii foarte drăguţi, o să vezi, zicea doamna Banks. Michael îi făcu semn cu cotul lui Jane. —Şi n—o să te necăjească deloc, spunea mai departe doamna Banks, nu tocmai convinsă, ca şi cum nici ea nu credea ce spunea. Copiii o auziră pe vizitatoare pufnind, ca si cum nu credea nici ea. —Cât despre referinţe... continuă doamna Banks. —Eu mi—am făcut o regulă din a nu da niciodată referinţe, zise cealaltă apăsat. Doamna Banks tresări. —Dar mi se pare că aşa se obişnuieşte, zise ea. Vreau să spun că... ştiam că aşa se face întotdeauna. —După părerea mea, este o idee de modă veche, auziră Jane şi Michael zicând vocea cea aspră. Foarte demodată, cu totul învechită, cum aţi zice dumneavoastră. Dacă exista un lucru pe care doamna Banks nu—l putea suporta, era acela de a fi socotită demodată. Nu putea suferi asta. De aceea zise repede: —Foarte bine, atunci fie şi aşa. N—o să ne facem griji pentru asta. Am întrebat numai aşa, în caz că ţi—ar fi fost de folos dumitale. Odaia copiilor este sus. Apoi o conduse pe vizitatoare spre scară, vorbind tot timpul, fără să se oprească măcar o clipă. Din această cauză nu băgă de seamă ce se întâmpla în spatele ei. Dar Jane şi Michael, care le pândeau de sus, putură vedea foarte bine ce lucru extraordinar făcea străina. Negreşit, o urmă pe doamna Banks pe scară, dar nu aşa cum face toată lumea. Ţinându—şi valijoara în mână, alunecă graţios pe balustradă şi ajunse sus odată cu doamna Banks. Un asemenea lucru nu—l mai făcuse nimeni până atunci, asta ştiau şi Jane, şi Michael. De sus în jos, da, desigur, o făcuseră şi ei de multe ori. Dar în sus! Niciodată! Şi se uitară curioşi la ciudata vizitatoare.

4|mary poppins

p.l.travers

—Atunci ne—am înţeles, zise mama oftând uşurată. —Aşa. Atâta timp cât eu am să fiu mulţumită, spuse cealaltă, ştergându—şi nasul cu o batistă de bumbac, roşu cu alb. —Ei, copii, zise doamna Banks, observându—i deodată, ce faceţi aici? Iat—o pe noua voastră bonă, Mary Poppins. Jane, Michael, daţi bună ziua! Iar aceştia, continuă ea arătând cu mâna spre copiii din pătuţuri, sunt Gemenii. Mary Poppins îi privi lung, uitându—se de la unul la altul, ca şi cum ar fi voit să—şi dea seama dacă îi convin sau nu. —Îţi suntem pe plac? întrebă Michael. —Michael, nu fi obraznic, sări mama. Mary Poppins continua să—i privească pătrunzător pe cei patru copii, apoi, cu o pufnitură care părea a arăta că s—a decis, zise: —Primesc postul. —Pe onoarea mea, povestea doamna Banks mai târziu soţului ei, parcă ne—ar fi făcut cine ştie ce favor. —Poate că ne şi face, zise domnul Banks, ascunzându—şi o clipă nasul în spatele ziarului. După plecarea mamei, Jane şi Michael se apropiară de Mary Poppins, care stătea ca un stâlp, cu mâinile încrucişate. —Cum ai venit? întrebă Jane. Parcă te—ar fi împins vântul. —Chiar m—a împins, zise Mary Poppins scurt, apoi începu să—şi desfacă fularul de la gât şi îşi scoase pălăria, pe care o atârnă de speteaza patului. Deoarece se părea că Mary Poppins nu avea de gând să mai adauge nimic — deşi pufni multă vreme pe nări Jane tăcu şi ea. Dar când o văzu aplecându—se să—şi desfacă bagajul, Michael nu se mai putu stăpâni. —Ce bagaj ciudat! zise el, apucând valijoara cu două degete. —Covoare, îl lămuri Mary Poppins, băgând cheia în broască. —Vrei să spui că este pentru cărat covoare? —Nu. E făcută din covoare. —O, zise Michael, înţeleg. Dar nu prea înţelegea. În acest timp valijoara fu deschisă, iar Jane şi Michael fură mai mult decât surprinşi, văzând că era goală complet. —Ce—i asta? se miră Jane. Nu—i nimic înăuntru. —Cum adică nimic? întrebă Mary Poppins, ridicându—se şi având aerul că se simte jignită. Ai spus că nu—i nimic înăuntru? Zicând acestea, scoase din valijoara goală un şorţ alb, scrobit, pe care şi—l legă în jurul taliei, apoi despacheta o bucată mare de săpun Sunlight, o periuţă de dinţi, o cutie de agrafe, o sticlă de parfum, un scăunel pliant şi o cutie cu pastile de tuse. Jane şi Michael priveau încremeniţi. —Doar am văzut bine, şopti Michael. Sunt sigur că era goală. —Sst! zise Jane, văzând—o pe Mary Poppins scoţând o sticlă mare, cu eticheta: „O lingură seara, la culcare". De gâtul sticlei era legată o lingură, în care Mary Poppins turnă un lichid roşu—închis. —Este medicamentul dumneavoastră? întrebă Michael, privind cu mult interes. —Nu, al vostru, zise Mary Poppins, întinzând lingura spre el. Michael se sperie, strâmbă din nas şi începu să protesteze. —Nu vreau doctorie... N—am nevoie. Nu vreau! Dar ochii lui Mary Poppins erau fixaţi asupra lui, şi Michael făcu deodată descoperirea că nu puteai să te uiţi la Mary Poppins şi să n—o asculţi. Avea ceva ciudat, ceva extraordinar, ceva care te înspăimânta şi care te captiva în acelaşi timp. Lingura se apropie. îşi ţinu răsuflarea, închise ochii şi sorbi. Imediat o aromă delicioasă îi umplu gura. Suci şi răsuci limba, apoi înghiţi, şi un surâs fericit îi lumină faţa. —Îngheţată de căpşune, zise el în extaz. Mai vreau, mai vreau! Dar Mary Poppins, cu faţa tot aşa de severă ca mai înainte, turnă o porţie pentru Jane. Lichidul curse în lingură argintiu, verzui, gălbui. Jane gustă. —Tonic din zeamă de lămâie, zise ea, lingându—şi încă o dată buzele. Dar când o văzu pe Mary Poppins îndreptându—se, cu sticla în mână, spre Gemeni, Jane se repezi la ea. —O, nu, te rog! Sunt prea mici. O să le facă rău. Te rog! Dar Mary Poppins nu o luă în seamă şi, aruncându—i o privire teribilă, ameninţătoare, apropie lingura de gura lui John. Acesta o lipăi repede, dar, din cele câteva picături risipite pe bavetă, Jane şi

5|mary poppins

p.l.travers

Michael putură vedea că de data aceasta substanţa din lingură era lapte. Apoi Barbara îşi căpătă şi ea porţia. O înghiţi cu zgomot şi linse lingura de două ori. Pe urmă Mary Poppins turnă încă o porţie, pe care o luă, solemn, ea însăşi. —Punci cu rom, zise, lingându—şi buzele şi astupând sticla cu dopul. Jane şi Michael deschiseră ochii mari de mirare, dar nu avură timp să se mire prea mult, căci Mary Poppins, punând sticla miraculoasă pe cămin, se întoarse spre ei. —Acum, ştergeţi—o în pat! Şi începu să—i dezbrace. Ei băgară de seamă că, în timp ce la Nana Kate nasturii şi copcile aveau nevoie de tot felul de rugăminţi, la Mary Poppins se desfăceau numai cât ea se uita la ei. În mai puţin de un minut, se pomeniră în pat. Apoi, la lumina scăzută a lămpiţei de noapte, văzură cum termina Mary Poppins de despachetat lucrurile. Ea mai scoase din valijoara făcută din covor şapte cămăşi de noapte de flanelă, patru de bumbac, o pereche de ghete, un joc de domino, două bonete de baie şi un album de cărţi poştale. La urmă de tot apăru un pat de campanie, cu cearşafuri şi plapumă, pe care îl puse jos, între pătuțul lui John şi al Barbarei. Jane şi Michael priveau, strânşi unul într—altul. Toate erau aşa de neaşteptate, încât nu ştiau ce să spună. Dar amândoi îşi dădeau seama că la Numărul Şaptesprezece din Aleea Cireşilor se întâmplase ceva straniu şi minunat. Mary Poppins, trăgându—şi peste cap o cămaşă de noapte de flanelă, începu să se dezbrace pe dedesubt, ca şi cum ar fi fost sub un cort. Michael, încântat de noua şi ciudata întâmplare, incapabil să se mai stăpânească, o întrebă: —Mary Poppins, n—ai să mai pleci niciodată de la noi, nu—i aşa? Nu se auzi nici un răspuns de sub cămaşa de noapte. Michael nu putu suporta asta. —N—ai să ne părăseşti, nu—i aşa? strigă el, îngrijorat. Capul lui Mary Poppins ieşi din cămaşa de noapte,privind fioros. —O singură vorbă să mai aud din partea aia, zise ea ameninţător, şi—l chem pe Poliţist. —Am spus numai, începu Michael cu blândeţe, că noi sperăm să nu pleci aşa de repede... Aici se opri sfios, simţind că se roşise. Mary Poppins se uită în tăcere de la el la Jane, apoi pufni pe nas. —Am să stau până o să se schimbe vântul, zise ea scurt, stinse lămpiţa şi se băgă în pat. —Atunci e bine, şopti Michael, jumătate pentru sine şi jumătate pentru Jane. Dar Jane nu asculta. Ea se gândea la toate câte se întâmplaseră şi se minuna... Aşa veni Mary Poppins să locuiască în Aleea Cireşilor, la Numărul Şaptesprezece. Şi, deşi uneori se trezeau ducând dorul zilelor mai liniştite şi normale, când Nana Kate conducea menajul, totuşi, în genere, toată lumea era mulţumită de venirea lui Mary Poppins. Domnul Banks era mulţumit pentru că sosise de la sine şi nu întrerupsese circulaţia, astfel că nu mai fusese nevoit să îi dea bacşiş Poliţistului. Doamna Banks era mulţumită pentru că putea povesti la toată lumea că bona copiilor ei era atât de stilată, încât nu punea preţ pe referinţe. Doamna Brill şi Ellen erau mulţumite pentru că puteau bea toată ziua ceşti întregi de ceai în bucătărie şi nu mai trebuiau să supravegheze masa în odaia copiilor. Robertson Ay era şi el mulţumit pentru că Mary Poppins avea o singură pereche de pantofi, pe care şi—i lustruia singură. Dar nimeni nu ştia cum se simţea Mary Poppins, pentru că ea nu povestea niciodată nimănui nimic...

6|mary poppins

p.l.travers

2.ZI LIBERĂ O dată la trei săptămâni, zise doamna Banks, joi, de la două la cinci. Mary Poppins o fixă apăsat. —Oamenii bine, zise ea, dau la fiecare două săptămâni, doamnă, de la unu la şase. Aşa o să am şi eu, sau.. Mary Poppins făcu o pauză, şi doamna Banks înţelese ce sens avea pauza. Însemna că, dacă nu capătă ce doreşte, Mary Poppins n—avea să mai stea. —Foarte bine, foarte bine, zise repede doamna Banks, deşi ar fi dorit ca Mary Poppins să nu ştie despre oamenii bine cu atât mai multe lucruri decât ştia ea. Aşadar, Mary Poppins îşi puse mănuşile albe şi îşi luă umbrela sub braţ — nu pentru că ar fi plouat, ci pentru că avea un mâner atât de frumos, încât nu se putea să o lase acasă. Cum poţi să—ţi laşi umbrela acasă, când are drept mâner un cap de papagal? Pe lângă asta, Mary Poppins era foarte vanitoasă şi îi plăcea să aibă o înfăţişare plăcută. Era chiar sigură că n—arată niciodată altfel decât bine. Jane îi făcu semn cu mâna de la fereastră. —Unde te duci? o întrebă ea. —Fii bună şi închide geamul, răspunse Mary Poppins, după care capul lui Jane dispăru repede în interiorul odăii. Marry Poppins merse pe aleea din grădină şi deschise portiţa. Odată ajunsă în stradă, începu să meargă foarte repede, ca şi cum s—ar fi temut că scapă după—amiaza din mână, dacă nu se ţine în pas cu ea. Când ajunse la colţ, o luă la dreapta şi apoi la stânga, răspunzând Poliţistului cu o mişcare semeaţă din cap, când acesta îi spuse că este o zi frumoasă. Numai în acest moment simţi că a început cu adevărat Ziua ei Liberă. Se opri apoi lângă un automobil gol, ca să—şi îndrepte pălăria în parbrizul care—i reflecta chipul, îşi netezi rochia şi îşi înfipse mai bine umbrela sub braţ, aşa ca mânerul, sau, mai bine zis, papagalul, să poată fi văzut de toată lumea. După aceste pregătiri porni mai departe, ca să îl întâlnească pe Omul—cu—Chibrituri. Omul—cu—Chibrituri avea două meserii. Nu numai că vindea chibrituri, ca orice Om—cu—Chibrituri, dar făcea şi desene pe trotuar. Aceste două meserii le făcea cu schimbul, după cum era vremea. Când stătea să plouă, vindea chibrituri, pentru că ploaia i—ar fi şters desenele — dacă le—ar fi pictat. Când era frumos, stătea toată ziua în genunchi pe trotuar şi făcea desene cu cretă colorată; le făcea aşa de repede, încât adesea te pomeneai că a umplut trotuarele de pe ambele părţi ale străzii, înainte ca tu să ai timp să dai colţul. În ziua aceea frumoasă, dar rece, el desena şi tocmai adăuga două banane, un măr şi un cap al Reginei Elisabeta la un şir lung de alte desene, când se apropie de dânsul Mary Poppins, păşind în vârful picioarelor, ca să—i facă o surpriză.

7|mary poppins

p.l.travers

—Ei, i se adresă ea blând. El continuă să adauge câteva linii cafenii la o banană şi câţiva cârlionţi castanii la capul Reginei Elisabeta. Hei! zise Mary Poppins, tuşind uşor. Atunci el întoarse repede capul şi o văzu. Mary! strigă şi, după felul în care strigase, puteai vedea că Mary Poppins era un personaj foarte important în viaţa lui. Mary Poppins privi în jos, la picioare, şi îşi frecă vârful unui pantof, de două sau de trei ori, de pavaj. Apoi îi surâse pantofului în aşa chip, încât pantoful ştia foarte bine că surâsul nu era pentru dânsul. —Este Ziua mea Liberă, Bert, zise ea. Ai uitat? Bert era numele Omului—cu—Chibrituri. Duminicile îl chema Herbert Alfred. —Ba n—am uitat, Mary, zise el, dar... Se opri şi se uită trist în şapcă. Şapca era pe jos, lângă ultimul desen, şi înăuntru erau doar doi bănuţi. O luă în mână, zăngănind bănuţii. —Asta—i tot ce—ai căpătat, Bert? zise Mary Poppins, pe un ton atât de voios, încât cu greu ai fi putut spune că era câtuşi de puţin dezamăgită. —Tot, încuviinţă el. Afacerile mi—au mers prost azi. Ai crede că oricine ar plăti bucuros să vadă aşa ceva, nu? Şi arătă cu capul spre Regina Elisabeta. Ei, ce să—i faci, Mary! Şi oftă. Mi—e teamă că astăzi n—o să te pot invita la ceai. Mary Poppins se gândi la prăjiturile cu dulceaţă de zmeură pe care le mâncau totdeauna în Ziua ei Liberă şi fu cât pe ce să ofteze. Dar când văzu chipul Omului—cu—Chibrituri, schimbă cu multă dibăcie suspinul într—un zâmbet — un zâmbet bun şi larg — şi zise: —Nu—i nimic, Bert, nu te necăji pentru asta. Mai bucuroasă aş fi să nu mergem la ceai. E o gustare anostă, zău! Ştiind cât de mult îi plăceau lui Mary Poppins prăjiturile cu dulceaţă de zmeură, trebuia să recunoşti că e foarte frumos din partea ei să spună aşa ceva. Omul—cu—Chibrituri socotea şi el tot astfel, probabil, căci îi apucă mâna înmănuşată în alb şi i—o strânse cu putere. Apoi porniră împreună de—a lungul şirului de desene. —Este şi unul pe care nu l—ai mai văzut până acum, zise Omul—cu—Chibrituri mândru, arătând spre un desen care reprezenta un munte acoperit de zăpadă şi cu povârnişurile invadate de lăcuste, aşezate pe nişte trandafiri gigantici. De data asta Mary Poppins îşi putu îngădui un suspin, fără să—i jignească sentimentele. —O, Bert, zise ea, este splendid! Şi felul cum spuse asta îl făcu să simtă că de drept desenul ar fi trebuit să se afle la Academia Regală, care este o încăpere mare, unde oamenii agaţă tablourile pe care le—au pictat şi unde toată lumea vine să le vadă, iar după ce le—au privit multă vreme, fiecare spune către celălalt: —Ce idee, dragă! Desenul următor la care ajunseră Mary Poppins şi Omul—cu—Chibrituri era şi mai frumos: un peisaj de ţară — numai copaci şi iarbă şi un crâmpei de mare albastră în depărtare, iar în fund, ceva care semăna cu Margate1 . —Straşnic! zise Mary Poppins cu admiraţie, aplecându—se ca să poată vedea mai bine. Dar ce e, Bert, ce s—a întâmplat? Căci Omul—cu—Chibrituri îi apucase şi cealaltă mână şi părea foarte mişcat. —Mary, zise el, am o idee! O idee adevărată. De ce nu ne—am duce şi noi acolo, chiar astăzi, chiar acum? Amândoi împreună, în desen. Ce zici, Mary? Şi, ţinând—o de mâini, o scoase de pe stradă, departe de şinele de fier şi de stâlpii de felinar, ducând—o chiar în interiorul desenului. Aşa! Acum erau chiar în mijlocul lui! Ce verde era aici, şi ce linişte, şi ce iarbă moale şi ondulată sub picioare! Abia le venea să creadă că este adevărat, dar simţeau ramurile verzi atingându—le cu un zgomot surd pălăriile, când se aplecau sub ele, şi floricelele colorate încolăcindu—li—se în jurul picioarelor. Uitându—se unul la altul, fiecare băgă de seamă că celălalt se schimbase. Lui Mary Poppins i se părea că Omul—cu—Chibrituri îşi cumpărase un rând de haine noi, căci acum purta o haină cu dungi strălucitoare, roşii şi verzi, pantaloni albi de flanelă şi —mai presus de toate — o pălărie de paie nouă. Părea neobişnuit de curat, ca şi cum ar fi fost lustruit. —Ce frumos eşti, Bert! exclamă ea cu un glas plin de admiraţie. O clipă, Bert nu putu spune nimic, căci rămăsese cu gura căscată, uitându—se cu ochii mari la ea. Apoi înghiţi în sec şi zise: —Măi să fie...!

1

Staţiune litorală în sud—estul Angliei (n.tr.).

8|mary poppins

p.l.travers

Asta fu tot. Dar rosti cuvântul cu un asemenea ton şi se uită la dânsa atât de fix şi de încântat, încât ea scoase o oglindă din poşetă şi, privindu—se, descoperi că şi ea se schimbase. Purta pe umeri o manta de mătase drăguţă, moarată, iar senzaţia de gâdilare la ceafă îi venea, după cum îi spuse oglinda, de la o pană lungă, şerpuitoare, care îi atârna de marginea pălăriei. Cei mai buni pantofi ai ei dispăruseră, şi în locul lor erau alţii, mult mai frumoşi, cu catarame mari de diamant sclipitor. Mănuşile albe şi umbrela le avea încă. —Doamne! zise Mary Poppins. Într—adevăr, asta mai zic şi eu Zi Liberă! Şi aşa, admirându—se unul pe altul, înaintară împreună prin pădurice, până ce ajunseră într—un luminiş scăldat în soare. Iar aici, pe o masă verde, îi aştepta Ceaiul. În mijloc, o piramidă de prăjituri cu dulceaţă de zmeură, care îi ajungea lui Mary Poppins până la talie. Alături fierbea ceaiul, într—un ceainic mare de aramă. Dar mai frumoase decât toate erau două farfurii cu melci, în care erau înfipte scobitori, ca să aibă cu ce să—i apuce. —Bată—te norocul! zise Mary Poppins. Asta era vorba ei, când se bucura de ceva. —Măi să fie! exclamă Omul—cu—Chibrituri. Asta era vorba lui. —Nu vreţi să luaţi loc, Doamnă? întrebă o voce din spatele lor. Întorcând capul, văzură ieşind din pădure un bărbat înalt, îmbrăcat în negru şi ţinând un şervet pe braţ. Mary Poppins, deşi surprinsă, se aşeză brusc pe unul dintre scaunele scunde, de culoare verde, care se aflau în jurul mesei. Omul—cu—Chibrituri se prăbuşi, uimit, pe alt scaun. —Eu sunt Chelnerul! explică omul în negru. —Bine, dar pe dumneata nu te—am văzut în desen, zise Mary Poppins. —Eram în dosul copacului, explică mai departe Chelnerul. —Nu vrei să iei loc şi dumneata? întrebă, politicos, Mary Poppins. —Chelnerii nu şed niciodată, Doamnă, răspunse omul, părând însă bucuros de invitaţie. Poftiţi melci, Domnule, mai zise el apoi, împingând o farfurie plină spre Omul—cu—Chibrituri. Poftiţi şi o scobitoare, mai zise el, ştergând de praf cu şervetul scobitoarea şi întinzându—i—o Omului—cu—Chibrituri. Începură să mănânce, iar Chelnerul stătea lângă dânşii, ca să vadă dacă au tot ce le trebuie. —Până la urmă, tot avem prăjituri cu dulceaţă de zmeură, zise Mary Poppins în şoaptă, muşcând dintr—una. —Fain! spuse Omul—cu—Chibrituri, luând şi el din grămadă două dintre cele mai mari. —Doriţi ceai? întrebă Chelnerul, turnând din ceainic câte o ceaşcă mare pentru fiecare. Băură ceaiul şi mai căpătară câte două ceşti fiecare, apoi terminară grămada de prăjituri cu dulceaţă de zmeură. După aceea se ridicară de la masă şi se scuturară de firimituri. —Nu aveţi nimic de plată, zise Chelnerul, înainte ca ei să fi avut timp să ceară nota. V—am servit cu plăcere. Acolo sunt Căluşeii, mai zise el şi arătă cu mâna spre un luminiş între copaci, unde Mary Poppins şi Omul—cu—Chibrituri văzură învârtindu—se într—o arenă mai mulţi căluţi de lemn. —Ce curios, zise ea. Nici pe—asta nu—mi aduc aminte să o fi văzut în desen. —Ah, zise Omul—cu—Chibrituri, care nici el nu—şi aducea aminte, era în planul al doilea, ştii? Căluşeii tocmai se opreau când se apropiară ei, astfel că săriră amândoi, Mary Poppins pe un cal negru, iar Omul—cu—Chibrituri pe unul cenuşiu. Când muzica începu iar, porniră şi ei şi călăriră astfel tot drumul până la Yarmouth şi înapoi, căci acela era locul pe care doreau cel mai mult să—l vadă. Când se întoarseră, era aproape întuneric, şi Chelnerul îi aştepta cu nerăbdare. —Îmi pare foarte rău, Doamnă şi Domnule, zise el politicos, dar la şapte închidem. Aşa e regula. Să vă arăt pe unde este Ieşirea? Ei făcură semn cu capul că da, şi el porni înaintea lor prin pădure, fluturând şervetul. —De data asta ai desenat un tablou straşnic, Bert, zise Mary Poppins, luându—l de braţ pe Omul—cu—Chibrituri şi strângându—şi mantaua în jurul ei. —Mi—am dat toată osteneala, zise modest Omul—cu—Chibrituri, dar se vedea bine că era foarte încântat de sine însuşi. Tocmai atunci Chelnerul se opri lângă o poartă mare, albă, care părea a fi făcută din dungi groase de cretă. —Pe aici, îi îndemnă el. Aici este Ieşirea. —La revedere şi îţi mulţumesc, zise Mary Poppins, strângându—i mâna. —La revedere, Doamnă, spuse Chelnerul, înclinându—se atât de adânc, încât se ciocni cu capul de genunchi. Apoi făcu un semn către Omul—cu—Chibrituri. Acesta îşi lăsă capul într—o parte şi—i făcu semn cu ochiul Chelnerului; era modul lui de a—şi lua rămas—bun de la cineva. După aceea, Mary Poppins

9|mary poppins

p.l.travers

ieşi pe poarta albă, iar Omul—cu—Chibrituri o urmă. Îndată ce ieşiră, lui Mary Poppins îi căzură pana de la pălărie, mantaua de mătase de pe umeri şi diamantele de la pantofi. Hainele strălucitoare ale Omului—cu—Chibrituri îşi pierdură strălucirea, iar pălăria de paie se transformă în vechea lui şapcă zdrenţuită. Mary Poppins se uită la el şi înţelese îndată ce se întâmplase. În picioare, pe trotuar, ea îl privi multă vreme, apoi cercetă cu privirea pădurea din spatele lui, în căutarea Chelnerului. Dar Chelnerul nu era nicăieri. Nu era nimeni în desen. Nu se mişca nimic. Până şi Căluşeii dispăruseră. Nu rămăseseră decât copacii nemişcaţi, iarba şi peticul de mare încremenită. Dar Mary Poppins şi Omul—cu—Chibrituri îşi zâmbeau unul altuia, căci ştiau ce se afla în dosul copacilor. Când Mary Poppins se întoarse acasă, la sfârşitul Zilei Libere, Jane şi Michael i se repeziră înainte. —Unde—ai fost? o întrebară ei. —În Ţara Zânelor, răspunse Mary Poppins. —Ai văzut—o pe Cenuşăreasa? vru să ştie Jane. —Cum adică pe Cenuşăreasă? N—am văzut—o, zise Mary Poppins cu dispreţ. Pe Cenuşăreasă, hm! —Sau pe Robinson Crusoe? întrebă Michael. —Pe Robinson Crusoe? Aş! se răsti Mary Poppins. —Atunci cum poţi să spui c—ai fost acolo? Atunci n—a fost Ţara Zânelor noastre! Mary Poppins pufăi pe nări cu superioritate. —Nu ştiţi că fiecare om are o Ţară a Zânelor proprie? zise ea, privindu—i cu milă, apoi, pufăind încă o dată, porni pe scară în sus, ca să—şi scoată mănuşile albe şi să—şi lase umbrela.

10 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

3.GAZUL ILARIANT —Da' eşti sigură că—l găsim acasă? întrebă Jane, când ea, Michael şi Mary Poppins coborâră din autobuz. —Oare mi—ar fi spus Unchiul să vă aduc la ceai dac—ar fi avut de gând să plece în oraş? Asta aş vrea să ştiu, zise Mary Poppins, evident foarte jignită de întrebare. Mary Poppins purta pardesiul ei albastru cu nasturi de argint şi o pălărie tot albastră, asortată, iar în zilele în care se îmbrăca aşa, era cel mai uşor lucru din lume să o jigneşti. Plecaseră toţi trei să facă o vizită domnului Wigg unchiul lui Mary Poppins. Jane şi Michael aşteptau de atâta timp această escapadă, încât mureau de teamă că s—ar putea ca până la urmă domnul Perucă2 să nu fie acasă. —De ce—l cheamă domnul Perucă? întrebă Michael, abia putându—se ţine după Mary Poppins. Poartă perucă? —Îl cheamă așa pentru că, aşa îl cheamă. Şi nu poartă nici o perucă. E chel, zise Mary Poppins. Şi, dacă mă mai întrebaţi mult, ne întoarcem acasă. Apoi pufai pe nări, cu pufăitul ei obişnuit, când era supărată. Jane şi Michael se uitară unul la altul cu o privire care însemna: „Să n—o mai întrebăm nimic, că de nu, n—o să mai ajungem niciodată la Unchiu' ”. Mary Poppins îşi îndreptă pălăria în faţa Tutungeriei din colţ, unde era o vitrină ciudată, în care te vedeai triplu, iar dacă te uitai mai mult, începea să ţi se pară că nu mai eşti tu, ci o mulţime întreagă de alţii. Mary Poppins scoase totuşi un oftat de plăcere când se văzu de trei ori, fiecare dintre cele trei chipuri purtând un pardesiu albastru cu nasturi de argint şi o pălărie albastră asortată. Imaginea i se păru atât de drăgălaşă, încât ar fi dorit să fie vreo douăsprezece Mary Poppins sau chiar treizeci. Cu cât mai multe Mary Poppins, cu atât mai bine. —Să mergem, zise ea ţâfnoasă, ca şi cum ei ar fi fost aceia care o făceau pe ea să aştepte. Apoi dăduseră colţul şi traseră de cordonul soneriei din Bulevardul Robertson, Numărul Trei. Jane şi Michael auziră ecoul slab şi depărtat al clopoţelului şi înţeleseră că peste un minut sau cel mult două vor bea ceai, pentru prima dată în viaţa lor, cu domnul Perucă, unchiul lui Mary Poppins. —Bineînţeles, dacă—l găsim acasă, îi spuse Jane în şoaptă lui Michael. 2

Copiii, nevăzând numele scris, confundă Wigg cu Wig, care în engleză înseamnă „perucă", (n.tr.)

11 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

În acelaşi moment uşa se dădu de perete şi în prag apăru o femeie slabă, spălăcită. —E acasă? întrebă Michael repede. —Ţi—aş fi recunoscătoare dacă m—ai lăsa pe mine să vorbesc, zise Mary Poppins, aruncându—i o privire îngrozitoare. —Bună ziua, doamnă Perucă, zise Jane, politicos. —Doamna Perucă! zise femeia cea slabă, cu o voce şi mai slabă decât dânsa. Cum îndrăzneşti să—mi spui doamna Perucă? Îţi foarte mulţumesc! Eu sunt domnişoara Prună şi sunt mândră de numele meu. Doamna Perucă! Ce idee! Părea cu totul scoasă din fire, de aceea copiii se gândiră că domnul Perucă trebuie să fie o persoană foarte ciudată, dacă domnişoara Prună era aşa de bucuroasă că nu este doamna Perucă. —Prima uşă sus pe scară, zise domnişoara Prună şi se întoarse repede înapoi în coridor, repetând, cu o voce ascuţită, subţire, ofensată: Doamna Perucă! Ce idee! Jane şi Michael porniră pe scară în urma lui Mary Poppins. Mary Poppins bătu la uşă. —Intraţi! Intraţi! Şi fiţi bine—veniţi! strigă dinăuntru o voce voioasă, răsunătoare. Lui Jane îi bătea inima de emoţie. —E acasă! îi făcu ea semn lui Michael. Mary Poppins deschise uşa şi—i împinse pe copii înaintea ei. În faţa lor era o cameră mare, prietenoasă, într—un colţ ardea un foc vesel, iar în mijloc se afla o masă enormă, pregătită pentru ceai: patru ceşti şi patru farfurioare, o grămadă de felii de pâine cu unt, brioşe, prăjituri cu nucă de cocos, precum şi un tort cu glazură roz. —Ce plăcere! Îi salută o voce groasă, pe când Jane şi Michael îşi roteau privirile de jur—împrejur, căutându—l pe proprietarul vocii, care însă nu se vedea nicăieri. Camera părea absolut goală. Apoi o auziră pe Mary Poppins zicând, contrariată: —Vai, Unchiule Albert, iar ai început? Doar nu e ziua dumitale de naştere? Spunând acestea, îşi ridică ochii în tavan. Jane şi Michael se uitară şi ei în tavan şi, spre marea lor mirare, văzură un om gras, rotunjor, chel, care stătea în aer, fără să se sprijine pe nimic. Ai fi zis că şedea pe aer, căci îşi ţinea picioarele încrucişate şi tocmai lăsase din mână jurnalul pe care îl citea când intraseră ei. —Draga mea, zise domnul Perucă, zâmbind în jos spre copii şi uitându—se rugător la Mary Poppins, îmi pare foarte rău, dar mi—e teamă că este într—adevăr ziua mea de naştere. —Ţţ, ţţ, ţţ! făcu Mary Poppins. —Mi—am adus aminte abia aseară, şi nu mai era timp să vă trimit o carte poştală, ca să vă invit în altă zi. Foarte neplăcut, zise el, uitându—se în jos, la Jane şi la Michael, nu—i aşa? Îmi dau seama că sunteţi miraţi, mai zise. Într—adevăr, de mirare, copiii deschiseseră nişte guri atât de mari, încât domnul Perucă, dacă ar fi fost puţin mai mic, aproape c—ar fi putut cădea într—una din ele. —Aş face mai bine să vă explic, cred, continuă liniştit domnul Perucă. Vedeţi, aşa este obiceiul meu. Sunt un om vesel şi gata oricând să râd. Nici unul din voi n—ar crede câte lucruri găsesc eu că sunt de râs. Pot să râd aproape de orice. Şi domnul Perucă începu să se legene încoace şi încolo, izbucnind în râs la amintirea propriei veselii. —Unchiule Albert! zise Mary Poppins, iar domnul Perucă se opri brusc din râs. —Iartă—mă, te rog, dragă. Ce spuneam? A, da. Cel mai caraghios lucru este că — bine, bine, Mary, n—o să mai râd, dac—o să mă pot stăpâni — ,ori de câte ori ziua mea de naştere cade într—o vineri, s—a isprăvit cu mine. —Bine, dar de ce? începu Jane. —Dar cum?... începu şi Michael. —Vedeţi, dacă râd în ziua aceasta anumită, mă umplu până într—atâta cu Gaz Ilariant, încât pur şi simplu nu mă mai pot ţine pe pământ. Chiar dacă doar zâmbesc, tot mi se întâmplă. La primul gând caraghios, mă pomenesc zburând pe sus, ca un balon. Şi, până nu reuşesc să mă gândesc la ceva serios, nu pot să cobor. La acest gând, domnul Perucă începu să chicotească, dar deodată, zărind chipul lui Mary Poppins, încetă din chicoteală, apoi continuă: —E neobişnuit, se înţelege, dar nu neplăcut. Cred că nici unuia din voi nu i s—a întâmplat niciodată aşa ceva. Jane şi Michael dădură din cap că nu. —Cred şi eu că nu. Se pare că este numai obiceiul meu special. Odată, după ce cu o seară înainte fusesem la Circ, am râs aşa de tare, încât — mă credeţi? — am rămas spânzurat aici douăsprezece ore şi nu

12 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

m—am putut da jos până la miezul nopţii. Atunci m—am prăbuşit deodată la pământ, pentru că acum era sâmbătă şi nu mai era ziua mea. Curios, nu? Ca să nu spun caraghios. Şi acum este tot vineri, şi tot ziua mea, şi voi aţi venit amândoi cu Mary P. să mă vizitaţi. O, Doamne, Doamne, nu mă mai faceţi să râd, vă rog... Dar, deşi Jane şi Michael nu făcuseră nimic deosebit de amuzant, decât că se uitau uimiţi la el, domnul Perucă începu iarăşi să râdă, cu hohote şi, de atâta râs, dansa şi se clătina în aer, cu jurnalul foşnindu—i în mână şi cu ochelarii pe jumătate căzuţi de pe nas. Părea atât de comic, mişcându—se în aer ca o băşică imensă şi ţinându—se ba de tavan, ba de ţeava de gaz, când trecea pe lângă ea, încât Jane şi Michael, deşi se sileau din răsputeri să fie politicoşi, nu se putură stăpâni să nu râdă. Râdeau, râdeau întruna. Degeaba îşi strângeau buzele ca să—şi oprească râsul, căci se tăvăleau pe jos, hohotind şi chicotind. —Frumos! zise Mary Poppins. Frumos, frumoasă purtare! —Nu mă pot stăpâni, nu mă pot stăpâni! urla Michael, rostogolindu—se până la sobă. E—aşa de caraghios! Spune, Jane, nu—i caraghios? Jane nu răspunse, căci i se întâmplase ceva curios, în timp ce râdea, se simţi devenind tot mai uşoară, ca şi cum cineva ar fi pompat într—însa aer. Era un sentiment ciudat, dar delicios, care o făcea să dorească să râdă şi mai tare. Apoi simţi deodată cum se ridică, cu o săritură ca de dans. Spre mirarea lui, Michael o văzu zburând prin cameră, izbindu—se uşor de tavan şi dansând de—a lungul acestuia, până ce ajunse la domnul Perucă. —Ei, zise domnul Perucă, foarte surprins. Doar n—o fi şi ziua ta astăzi? Jane dădu din cap că nu. —Nu? Atunci se vede că Gazul Ilariant este molipsitor. Ia, ia uitaţi—vă la cămin! Era vorba despre Michael, care se ridicase deodată de jos şi plutea şi el prin aer, înecându—se de râs şi apucând în trecere ornamentele de porţelan de pe cămin. Apoi ateriza, ţopăind, pe genunchii domnului Perucă. —Bună ziua, spuse domnul Perucă, strângându—i voios mâna lui Michael. Pot să spun că este frumos din partea dumitale, zău că da. Te—ai urcat la mine, de vreme ce eu nu pot coborî la dumneata, nu—i aşa? Apoi el şi Michael, uitându—se unul la altul, îşi dădură capul pe spate şi pur şi simplu urlau amândoi de râs. —Ascultă, îi spuse domnul Perucă lui Jane, ştergându—şi ochii, te gândeşti, desigur, că sunt cel mai prost crescut om din lume. Te las să stai în picioare, când ar trebui să şezi — o domnişoară aşa de drăguţă ca dumneata! Dar mă tem că nu—ţi pot oferi un scaun aici sus; cred însă că ai să găseşti aerul destul de confortabil ca să şezi pe el. Eu aşa fac. Jane încercă şi văzu că se poate şedea destul de comod pe aer. Îşi scoase pălăria şi o puse alături. Pălăria rămase atârnată în aer, fără să se sprijine pe nimic. —Foarte bine, zise domnul Perucă, apoi îşi întoarse privirea în jos, spre Mary Poppins. —Aşa, Mary, ne—am aranjat. Acum pot să mă ocup şi de dumneata, draga mea. Trebuie să—ţi spun că—mi pare bine c—aţi venit astăzi aici, dumneata şi cei doi mici prieteni. Dar de ce te încrunţi, Mary? Hm, mi—e teamă că nu aprobi toate astea. Apoi, arătând cu mâna spre Jane şi Michael, zise repede: —Te rog să mă ierţi, Mary dragă. Dar ştii cum sunt eu. Trebuie să—ţi spun că nu mi—am închipuit niciodată că micii mei prieteni o să se molipsească de la mine, zău că nu mi—am închipuit! Acum cred că ar trebui să—i invit pentru altă zi sau să încerc să mă gândesc la ceva trist sau la ceva... —Şi eu trebuie să spun că n—am văzut în viaţa mea aşa ceva, zise Mary Poppins supărată. La vârsta dumitale, Unchiule... —Mary Poppins, Mary Poppins, hai, vino şi dumneata sus! o întrerupse Michael. Gândeşte—te la ceva caraghios şi—ai să vezi că e foarte uşor. —Hai, Mary, vino, zise şi domnul Perucă stăruitor. —Ne e urât fără dumneata, strigă Jane, întinzând braţele spre Mary Poppins. Hai, gândeşte—te la ceva caraghios! —Ea n—are nevoie de asta. Ştie foarte bine că poate veni sus dacă vrea, chiar fără să râdă, zise domnul Perucă şi se uită pe ascuns, misterios, la Mary Poppins, care stătea jos, pe covoraşul din faţa căminului. —Bine, încuviinţă Mary Poppins, e ceva foarte urât şi nedemn, dar, pentru că sunteţi cu toţii acolo şi păreţi incapabili să coborâţi, cred şi eu că aş face mai bine să urc la voi. Apoi, spre surprinderea lui Jane şi a lui Michael, cu braţele strâns lipite de corp şi fără să râdă deloc, fără nici cea mai mică urmă de zâmbet, străbătu aerul şi se aşeză lângă Jane. —Aş vrea să ştiu, i se adresă ea răstit lui Jane, de câte ori ţi—am spus să—ţi scoţi haina când intri într—o

13 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

cameră unde este foarte cald? Şi, zicând acestea, îi descheie pardesiul şi i—l puse binişor pe aer, lângă pălărie. —Ei, lasă, Mary, lasă, zise Domnul Perucă satisfăcut, aplecându—se în jos şi punându—şi ochelarii pe cămin. Acum stăm cu toţii foarte comod... —Depinde ce înţelegi prin comod, pufai Mary Poppins. —Am putea bea şi ceaiul, continuă domnul Perucă, părând că n—a remarcat observaţia ei, dar deodată i se zugrăvi spaima pe figură. —Doamne, Doamne! zise el. Ce grozăvie! Abia acum îmi dau seama că masa este jos, iar noi suntem sus. Ce—i de făcut? Noi suntem aici şi masa e acolo. E o tragedie groaznică, groaznică! Dar e şi foarte comic! Zicând aşa, îşi ascunse faţa în batistă şi începu să râdă cu hohote. Jane şi Michael, deşi n—ar fi vrut să piardă brioşele şi prăjiturile, nu se putură stăpâni să nu izbucnească şi ei în râs, căci veselia domnului Perucă era molipsitoare. Domnul Perucă se şterse la ochi. —Nu există decât o singură soluţie, zise el. Trebuie să ne gândim la ceva serios. Ceva trist, foarte trist. Atunci o să fim în stare să coborâm. Haideţi — un, doi, trei! Ceva foarte trist, pricepeţi? Începură cu toţii să se gândească adânc, sprijinindu—şi bărbia în palmă. Michael se gândi la şcoală şi la faptul că odată şi odată va trebui să se ducă acolo. Dar chiar şi asta îi părea atât de caraghios astăzi, încât începu să râdă. Jane se gândi: „Peste paisprezece ani am să fiu mare!" Dar nu—i părea deloc rău, ci socotea că este un lucru foarte drăguţ, ba chiar amuzant. Nu se putu stăpâni să nu zâmbească la gândul că va fi mare, cu rochie lungă şi cu poşetă. —Sărmana mea mătuşă Emily, era atât de bătrână, gândi domnul Perucă cu glas tare. A călcat—o autobuzul. Trist. Foarte trist. Neînchipuit de trist. Săraca mătuşă Emily! Dar i s—a salvat umbrela. Caraghios, nu? Şi, înainte de a—şi da seama, începu să se cutremure de râs, aducându—şi aminte de umbrela mătuşii Emily. —Nu foloseşte la nimic, zise el, suflându—şi nasul. Renunţ. Iar micii mei prieteni par să nu fie mai buni decât mine când e vorba de tristeţe. Mary, nu poţi tu să faci ceva? Am vrea să ne bem totuşi ceaiul! Nici până astăzi Jane şi Michael nu sunt siguri de ceea ce s—a întâmplat atunci. Tot ce ştiu sigur este că, de îndată ce domnul Perucă apelă la Mary Poppins, masa începu să se clatine pe picioare şi porni să se legene în chip primejdios. Pe urmă, cu un zăngănit de porţelan şi cu prăjiturile alunecând din farfurii pe faţa de masă, îşi luă zborul prin cameră, se răsuci o dată graţios şi, în cele din urmă, ateriza lângă dânşii, în aşa fel încât domnul Perucă să fie în capul ei. —Ce fată bună eşti! i se adresă domnul Perucă lui Mary Poppins, surâzându—i cu mândrie. Ştiam c—ai să aranjezi lucrurile. Acum te rog să te aşezi la celălalt capăt al mesei şi să torni ceaiul. Vrei, Mary? Iar musafirii să stea lângă mine, de o parte şi de alta. Asta—i o idee bună, mai zise el, văzându—l pe Michael alergând prin aer şi aşezându—se în dreapta lui. Jane se afla la stânga lui. Şi aşa şedeau toţi patru în aer, iar masa — între ei. Nici o singură felie de pâine cu unt, nici o singură bucăţică de zahăr nu rămăsese jos. Domnul Perucă zâmbea, mulţumit. —Cred că se obişnuieşte să se înceapă cu pâine cu unt, le spuse el lui Jane şi lui Michael. Dar, deoarece este ziua mea, o să începem cu sfârşitul — pe care eu întotdeauna l—am considerat drept început —, adică cu Tortul! Şi tăie câte o felie mare pentru fiecare. —Mai vrei ceai? o întrebă apoi pe Jane, dar, înainte ca ea să—i răspundă, se auzi la uşă o bătaie grăbită, răsunătoare. —Intră! spuse domnul Perucă. Uşa se deschise şi apăru domnişoara Prună, aducând pe tavă o cană cu apă fierbinte. —M—am gândit, domnule Wigg, începu ea, privind cercetător înjur, că mai doriţi apă fier... Ce... ce... ce—i asta? strigă ea, când îi zări pe toţi şezând în aer, în jurul mesei. Aşa ceva n—am mai văzut în viaţa mea! De când sunt pe lume n—am mai văzut una ca asta! Domnule Wigg, am ştiut întotdeauna că eşti un om ciudat. Totuşi, am închis ochii până acum, deoarece îţi plăteşti regulat chiria. Dar o astfel de purtare — să bei ceai în aer cu musafirii domnule Wigg, mă uimeşti! Este nedemn pentru un om de vârsta dumitale — în viaţa mea n—am pomenit... —Vezi să nu te molipseşti şi dumneata, domnişoară Prună! o avertiză Michael. —Ce să fac...? zise domnişoara Prună cu trufie.

14 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Să nu te molipseşti de Gazul Ilariant, cum am păţit şi noi, o lămuri Michael. Domnişoara Prună îşi dădu capul pe spate, cu dispreţ. —Nădăjduiesc, tinere, răspunse ea, că am prea mult respect pentru mine însămi ca să mă apuc să ţopăi prin aer, ca o minge de gumă în vârful unei rachete. Am să rămân pe picioarele mele, aşa să ştii, sau numele meu nu mai este Amy Prună şi... a! a! vai de mine şi de mine! Ce—i asta? Nu mai pot umbla, încep să... o! AJUTOR! Căci domnişoara Prună, absolut fără voia ei, se desprinsese de pe duşumea şi se împleticea prin aer, rostogolindu—se de colo până colo ca un butoiaș, balansând tava în mână. Aproape că plângea de deznădejde, când ajunse la masă şi putu pune jos cana cu apă fierbinte. —Mulţumesc, zise Mary Poppins cu o voce calmă, foarte politicoasă. Apoi domnişoara Prună făcu stânga—mprejur şi porni plutind în jos, murmurând pe drum: —Este nedemn pentru mine, care sunt o femeie serioasă, binecrescută. Trebuie să mă duc la doctor... Când ajunse cu picioarele pe duşumea, ieşi repede din cameră, Mângâindu—şi mâinile, fără să mai arunce nici o privire în urmă. —E atât de nedemn! o mai auziră jelindu—se, pe când închidea uşa pe dinafară. —N—o mai cheamă Amy Prună, deoarece n—a stat pe picioarele ei, îi şopti Jane lui Michael. Dar domnul Perucă se uita la Mary Poppins cu o privire curioasă, jumătate amuzată, jumătate dojenitoare. —Mary, Mary, n—ar fi trebuit, zău aşa, n—ar fi trebuit, Mary. Biata bătrână n—o să poată suporta aşa ceva. Dar, o, Doamne, ce caraghioasă era când se bălăbănea prin aer! O, Sfinte Doamne, nu—i aşa? Şi el, şi Jane, şi Michael se puseră iar pe râs, ţinându—se de burtă. Se rostogoleau prin aer şi abia îşi mai puteau trage sufletul când îşi aduceau aminte ce caraghioasă fusese domnişoara Prună. —Nu mă mai face să râd, te rog, zicea Michael. Nu mai pot! Mor! —O, o! striga şi Jane, ţinându—se cu mâna de inimă. —Sfinte Doamne, Sfântă Născătoare de Dumnezeu! răcnea domnul Perucă, ştergându—şi ochii cu marginea hainei, deoarece nu—şi putea găsi batista. —E TIMPUL SĂ PLECĂM ACASĂ, răsună deodată, ca o trompetă, glasul lui Mary Poppins, mai tare decât hohotele de râs. Imediat Jane, Michael şi domnul Perucă coborâră rapid. Aterizară pe duşumea toţi împreună, cu o bufnitură puternică. Faptul că trebuiau să se ducă acasă fusese primul gând trist din după—amiaza aceea şi, în clipa când le venise în minte, Gazul Ilariant ieşise din ei. Jane şi Michael oftară, văzând—o pe Mary Poppins cum cobora lin, prin aer, cu pardesiul şi pălăria lui Jane în mână. Domnul Perucă oftă şi el din adâncul sufletului. —Ei, nu—i păcat? zise el foarte serios. E aşa de trist că trebuie să vă duceţi acasă. Niciodată n—am petrecut o după—amiază atât de frumoasă. Dar voi? —Niciodată, recunoscu Michael cu tristeţe, dându—şi seama ce nesuferit lucru era să te afli iarăşi jos, pe pământ, fără să mai ai în tine Gazul Ilariant. —Niciodată, niciodată, zise şi Jane, ridicându—se în vârful picioarelor şi sărutându—l pe domnul Perucă pe obrajii lui îmbătrâniţi. Niciodată, niciodată, niciodată!... În drum spre casă, în autobuz, se aşezară de o parte şi de alta a lui Mary Poppins. Amândoi erau foarte cuminţi şi se gândeau la plăcuta după—amiază. Deodată, Michael, moţăind, i se adresă lui Mary Poppins: —Face des Unchiul dumitale din astea? —De care din astea? zise Mary Poppins tăios, ca şi cum Michael ar fi spus înadins ceva care s—o jignească. —Aşa, să sară şi să ţopăie, şi să râdă, şi să se înalţe în aer. —Să se înalţe în aer? Glasul lui Mary Poppins era mânios. —Ce vrei să spui, te rog? Cum în aer? Jane încercă să explice: —Michael vrea să spună... Unchiul dumitale se umflă des de Gaz Ilariant? Şi se ridică adeseori în tavan, rostogolindu—se şi legănându—se când... —Rostogolindu—se şi legănându—se! Ce idee! Să se rostogolească şi să se legene pe tavan! Mi—e ruşine de voi că puteţi spune una ca asta! Se vedea bine că Mary Poppins era foarte jignită. —Dar aşa a făcut! zise Michael. L—am văzut noi. —Cum rostogolindu—se şi legănându—se? Cum îndrăzniţi să spuneţi aşa ceva? Vă poftesc să nu uitaţi

15 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

că Unchiul meu este un om cumsecade, cumpătat, harnic şi să faceţi bine și vorbiţi cu respect despre el. Şi nu vă mai muşcaţi biletele de autobuz!... Rostogolindu—se şi Legănându—se! Ce idee! Michael şi Jane îşi încrucişară privirile pe deasupra lui Mary Poppins, dar nu spuseră nimic, căci învăţaseră că era mai bine să nu discute cu Mary Poppins, oricât de ciudate li s—ar fi părut unele lucruri. Privirea pe care şi—o aruncară însă unul altuia însemna: „Este adevărat sau nu ce am zis despre domnul Perucă? Cine are dreptate? Mary Poppins sau noi?" Dar nu era nimeni care să le dea răspunsul adevărat. Autobuzul îşi continua drumul, hurducându—se îngrozitor. Mary Poppins şedea între ei tăcută, jignită. Apoi, pentru că erau obosiţi, copiii se lipiră mai tare de ea şi adormiră, mirându—se încă...

16 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

4.ANDREW AL DOMNIŞOAREI CIOCÂRLIE Domnişoara Ciocârlie locuia alături. Dar, înainte de a povesti mai departe, trebuie să vă spun cum era casa de alături. Era foarte mare, depăşea cu mult toate celelalte case de pe Aleea Cireşilor. Era bine ştiut că până şi amiralul Boom o invidiază pe domnişoara Ciocârlie pentru casa ei minunată, deşi a lui avea coşuri de vapor în loc de hornuri şi un catarg în grădina din faţă. De multe ori locuitorii de pe Alee îl auziseră spunând, când trecea legănându—se prin faţa locuinţei domnişoarei Ciocârlie: — La naiba! Ce—i trebuie ei o casă ca asta? Motivul care îl făcea gelos pe amiralul Boom era că domnişoara Ciocârlie avea două intrări. Una pentru prieteni şi rude, iar cealaltă pentru Măcelar, Brutar şi Lăptar. Odată, Brutarul greşise şi intrase pe poarta rezervată pentru prieteni şi rude, iar domnişoara Ciocârlie se supărase atât de tare, încât spusese că n—o să mai cumpere pâine în viaţa ei. Dar până la urmă trebuise să—l ierte pe Brutar, pentru că era singurul din apropiere care făcea, chifle mici,împletite pe deasupra. Din ziua aceea însă, nu mai ţinu prea mult la dânsul, şi, când venea la ea, omul îşi trăgea pălăria pe ochi, să creadă că poate e altcineva. Dar nu credea asta niciodată. Jane şi Michael ştiau totdeauna când ea era în gradină sau când trecea pe Alee, pentru că purta atât de multe broşe, coliere şi cercei, încât zăngăneau şi zornăiau ca o fanfară cu instrumente de alamă. Şi, de câte ori se întâlnea cu copiii, le spunea întotdeauna acelaşi lucru: —Bună dimineaţa! (Sau „Bună ziua!", dacă se întâmpla să fie după—masă.) Ce mai facem astăzi? Jane şi Michael nu erau niciodată tocmai siguri dacă domnişoara Ciocârlie îi întreba pe ei ce mai fac sau dacă vorbea despre ea şi despre Andrew. De aceea ei răspundeau numai: —Bună ziua! (Sau, desigur, „Bună dimineaţa!", dacă era înainte de masă.) Cât era ziua de lungă, oriunde s—ar fi aflat copiii, o auzeau pe domnişoara Ciocârlie spunând cu glas răsunător astfel de lucruri: —Andrew, unde eşti? Sau: —Andrew, să nu ieşi afară fără pardesiu! Sau: —Andrew, vin' la mama! Aşa încât, dacă n—ai fi ştiut, ai fi putut crede că Andrew era un băieţaş. Jane îşi închipuia că domnişoara Ciocârlie chiar crede că Andrew este un băieţaş. Dar nu era un băiat. Era un câine — un câine din aceia mici, mătăsoşi ca un puf, pe care i—ai fi putut lua drept un guler de blană, asta până când începeau să latre. Atunci se înţelege că îţi dădeai imediat seama că sunt câini, căci un guler de blană nu poate să facă niciodată atâta tărăboi. În fine, Andrew ducea o viaţă aşa de luxoasă, încât ai fi fost ispitit să crezi că era Şahul Persiei deghizat în câine. Dormea pe o perniţă de mătase în camera domnişoarei Ciocârlie. De două ori pe săptămână se ducea cu maşina la Coafor, ca să fie „şamponat". La fiecare masă i se dădea smântână, ba

17 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

uneori şi stridii, şi avea patru pardesie cu pătrăţele şi cu dungi de diferite culori. În zilele obişnuite, Andrew căpăta lucruri din acelea pe care cei mai mulţi oameni le capătă numai de ziua lor. Iar când chiar era ziua lui, i se făcea un tort cu câte două lumânări pentru fiecare an, în loc de una. Rezultatul tuturor acestora fu că nici unul dintre vecini nu—l mai putea suferi. Oamenii râdeau cu hohote când îl vedeau ducându—se la Coafor în trăsura domnişoarei Ciocârlie, instalat pe scăunaşul din fund, îmbrăcat cu cel mai bun pardesiu şi cu un pled îmblănit pe picioare. Iar în ziua când domnişoara Ciocârlie îi cumpără două perechi de ghetuţe de piele, ca să se poată duce la plimbare în parc nu numai când e vreme bună, ci şi când e noroi, toată lumea de pe Alee ieşi la poartă să privească, zâmbind pe furiş, cu mâna la gură. —Ptiu! zise într—o zi Michael, uitându—se la Andrew prin gardul care despărţea Numărul Şaptesprezece de casa de alături. E un găgăuţă. —De unde ştii? întrebă Jane cu interes. —Ştiu, pentru că l—am auzit pe tata spunând aşa azi—dimineaţă, răspunse Michael, râzând batjocoritor. —Nu este un găgăuţă, îl puse la punct Mary Poppins. Şi cu asta am terminat. Mary Poppins avea dreptate. Andrew nu era un găgăuţă, după cum o să vedeţi numaidecât. Să nu credeţi că nu o respecta pe domnişoara Ciocârlie. O respecta. Ba chiar era nebun după dânsa şi o iubea cu duioşie. Cum ar fi putut să nu ţină la ea, care fusese aşa de bună cu el, încă de pe când era un căţeluş, chiar dacă îl săruta cam des?! Dar nu încape nici o îndoială că viaţa pe care o ducea Andrew îl plictisea de moarte. Ar fi dat jumătate din avere — dacă ar fi avut vreo avere — pentru o bucată de carne crudă, roşie, în locul obişnuitului piept de pui sau al jumărilor cu sparanghel. Căci, în adâncul inimii, Andrew tânjea să fie un câine ca toţi câinii. Nu trecea niciodată prin faţa pedigriului — atârnat pe perete în salonul domnişoarei Ciocârlie — fără un fior de ruşine. Şi nu o dată se gândise că mai bine n—ar mai fi avut tată, bunic sau străbunic, dacă ar fi ştiut că domnişoara Ciocârlie o să facă atâta caz de asta. Tocmai dorinţa aceasta de a fi un câine obişnuit îl făcea pe Andrew să—şi aleagă prieteni dintre câinii de rând. Şi, ori de câte ori avea prilejul, alerga la poartă şi rămânea acolo, pândindu—i ca să poată schimba cu ei câteva banalităţi. Dar puteai fi sigur că domnişoara Ciocârlie, când îl va descoperi, îi va striga: —Andrew, Andrew, vino înăuntru, scumpule! Nu sta cu haimanalele alea groaznice! Iar Andrew trebuia să vină, căci altminteri domnişoara Ciocârlie l—ar fi făcut de ruşine, venind după el şi aducându—l înăuntru. Iar el s—ar fi roşit şi ar fi urcat repede treptele, pentru ca prietenii să nu o audă spunându—i că e Comoara ei, Bucuria ei, Bucăţica ei de Zahăr. Cel mai bun prieten al lui Andrew era mai rău decât un câine de rând, era bătaia de joc a mahalalei, jumătate fox şi jumătate câine de vânătoare, ba chiar cea mai proastă jumătate din fiecare. Ori de câte ori era o încăierare în mijlocul drumului, puteai fi sigur că este şi el acolo. Mereu avea de—a face cu Poştaşul sau cu Poliţistul şi nimic nu—i plăcea mai mult decât să scormonească în şanţurile de scurgere sau în lăzile de gunoi. Era de pomină de—a dreptul în toată mahalaua şi mai multe persoane fuseseră auzite spunând că sunt bucuroase că nu este câinele lor. Dar Andrew îl iubea şi era veşnic în căutarea lui. Uneori nu aveau timp decât să se adulmece în Parc, dar în unele ocazii mai fericite — deşi asemenea ocazii erau foarte rare — aveau lungi convorbiri la poartă. Andrew afla de la prietenul lui toate intrigile din oraş şi, din felul grosolan în care râdea câinele celălalt când povestea, se putea vedea că nu erau lucruri prea demne de laudă. Dar deodată răsuna vocea domnişoarei Ciocârlie, strigându—l de la vreo fereastră, Atunci câinele celălalt se ridica de jos, scotea limba la domnişoara Ciocârlie, îi făcea cu ochiul lui Andrew şi o lua din loc, clătinându—şi partea posterioară ca să arate că lui nu—i păsa. Se înţelege că Andrew nu avea niciodată voie să iasă pe poartă, afară de cazul când se ducea cu domnişoara Ciocârlie la plimbare în Parc sau cu una dintre servitoare, ca să—şi facă pedichiura. Închipuiţi—vă, aşadar, surpriza lui Jane şi a lui Michael când îl văzură pe Andrew singur—singurel, trecând în goană pe lângă dânşii prin Parc, cu urechile lăsate pe spate şi cu codiţa în sus, de parcă ar fi fost pe urmele unui tigru. Mary Poppins opri brusc căruciorul, pentru ca nu cumva Andrew, în goana lui sălbatică, să—l răstoarne cu Gemeni cu tot, iar Jane şi Michael se răstiră la el. —Ei, Andrew! Unde ţi—e pardesiul? strigă Michael, silindu—se să—şi facă glasul ascuţit şi vijelios ca al domnişoarei Ciocârlie. —Andrew, copil rău ce eşti! zise Jane şi, fiind fată, glasul ei semăna mult mai bine cu al domnişoarei Ciocârlie. Dar Andrew se uită foarte trufaş la amândoi şi începu să latre ascuţit spre Mary Poppins. —Ham—ham! repetă el foarte repede şi de mai multe ori.

18 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Stai să mă gândesc. Cred că este prima stradă la dreapta şi a doua casă pe stânga, zise Mary Poppins. —Ham? latră Andrew. —Nu, nu este nici o grădină. Numai o curte în dos. De obicei poarta e deschisă. Andrew mai latră o dată. —Nu sunt sigură, zise Mary Poppins. Dar cred că da. De obicei se duce acasă la ora ceaiului. Andrew îşi dădu capul pe spate şi porni mai departe, în goană. De mirare, Jane şi Michael deschiseră ochii mari, cât cepele. —Ce spunea? întrebară gâfâind amândoi deodată. —A întrebat cât e ceasul! le aruncă Mary Poppins, strângându—şi buzele mai tare, ca şi cum n—ar fi vrut să mai lase să—i iasă nici o vorbă. John şi Barbara gângureau în cărucior. —Ba n—a spus asta! zise Michael. —Nu se poate să fi spus asta! interveni şi Jane. —Se înţelege, voi ştiţi mai bine. Ca de obicei, comentă Mary Poppins cu trufie. —Te—a întrebat unde locuieşte cineva, sunt sigur... începu Michael. —Ei, dacă ştii, de ce mă mai întrebi? zise Mary Poppins, pufăind pe nări. Doar nu sunt dicţionar. —Vai, Michael, îl dojeni Jane, dacă faci aşa, n—o să ne mai spună în ruptul capului. Hai, Mary Poppins, spune—ne ce te—a întrebat Andrew! Te rog. —Întreabă—l pe el. El ştie tot. Domnul Ştie—Tot, zise Mary Poppins, arătând, cu o mişcare dispreţuitoare a capului, spre Michael. —N—am să mai fac, Mary Poppins, îţi promit că n—am să mai fac. Hai, spune! —Este trei şi jumătate. E ora ceaiului, zise Mary Poppins, întorcând căruţul şi strângându—şi iarăşi buzele, de parcă ar fi închis ușiţa unei capcane. Apoi tot drumul până acasă nu mai scoase nici o vorbă. Jane rămase în urmă cu Michael. —Tu eşti de vină! se supără ea. Acum n—o să mai aflăm niciodată. — Ce—mi pasă?! zise Michael şi începu să—şi împingă repede trotineta. Nici nu vreau să ştiu. Dar, de fapt, grozav dorea să ştie. Și, încă înainte de ora ceaiului, şi el, şi Jane, şi toată lumea aflară tot. Tocmai când să traverseze strada în dreptul casei lor, auziră vaiete puternice venind dinspre casa de alături, unde se întâmplau lucruri ciudate. Cele două servitoare ale domnişoarei Ciocârlie alergau nebuneşte prin grădină, căutând pe sub tufişuri şi pe sus, prin copaci, aşa cum fac oamenii care şi—au pierdut cel mai preţios lucru. Uite—l şi pe Robertson Ay, de la Numărul Şaptesprezece, ocupat să—şi piardă vremea, răscolind cu mătura prin pietrişul de pe aleea domnişoare Ciocârlie, ca şi cum s—ar fi aşteptat să dea de comoara pierdută sub una dintre pietricele. Domnişoara Ciocârlie alerga şi ea prin grădină, frângându—şi mâinile ş strigând: —Andrew, Andrew! L—am pierdut. Scumpul meu băieţel s—a pierdut! Trebuie să chemăm poliţia. Trebuie să ne ducem la Prim—Ministru. S—a pierdut Andrew .Vai! Vai! —Săraca domnişoară Ciocârlie! zise Jane traversând în goană strada. Ea nu putu să nu se întristeze, văzând—o atât de nenorocită. Dar cel care o linişti cu adevărat fu Michael. Tocmai când să intre pe poartă la Numărul Şaptesprezece, uitându—se în josul Aleii, îl văzu pe... —Uitaţi—vă, vine Andrew, domnişoară Ciocârlie .Vedeţi, tocmai face colţul pe la amiralul Boom! —Unde? Unde? Arată—mi! sări aceasta gâfâind uitându—se în direcţia în care îi arăta Michael. Era într—adevăr Andrew, care venea atât de încet şi de nepăsător, ca şi cum nu s—ar fi întâmplat nimic iar alături de el ţopăia un câine mare, care părea a fi jumătate fox şi jumătate câine de vânătoare, având jumătatea cea mai rea de la fiecare. —O, ce uşurare! zise domnişoara Ciocârlie, suspinând adânc. Ce piatră mi s—a luat de pe inimă! Mary Poppins şi copiii aşteptară pe Alee, lângă poarta domnişoarei Ciocârlie. Aceasta din urmă şi cele două servitoare stăteau aplecate peste gard, iar Robertson Ay, odihnindu—se de atâta trudă, se sprijinea în coada măturii, şi priveau cu toţii în tăcere întrecerea lui Andrew. Căţeluşul se apropia liniştit de grup, împreună cu prietenul lui, fluturându—şi coada şi ciulind urechile. Din privirile lui Andrew se putea vedea că avea de gând să facă ceva foarte serios. —Câinele ăla nenorocit! zise domnişoara Ciocârlie, văzându—l pe tovarăşul lui Andrew. Marş de aici!Îi strigă ea. Dar câinele se aşeză jos şi începu să caşte şi să se scarpine cu piciorul stâng la urechea dreaptă. —Pleacă. Marş, ţi—am spus! zise domnişoara Ciocârlie, făcându—i semn cu mâna să plece de—acolo. Iar tu, Andrew, continuă ea, intră imediat în casă! Să pleci aşa — singur—singurel şi fără pardesiu! Sunt foarte supărată pe tine!

19 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Andrew începu să latre leneş şi nu se clinti din loc. —Ce înseamnă asta, Andrew? Intră imediat în casă! zise domnişoara Ciocârlie. Andrew mai latră o dată. —Zice că nu vrea să intre, interveni Mary Poppins. Domnişoara Ciocârlie se întoarse spre ea şi o privi cu trufie. De unde ştii dumneata ce spune câinele meu, dacă—mi dai voie să te întreb? Eu spun c—o să intre în casă. Dar Andrew se mulţumi să protesteze dând din cap şi scoase un mârâit înfundat. —Nu vrea, o lămuri Mary Poppins. Numai dacă vine şi prietenul lui. —Aş! Prostii! zise domnişoara Ciocârlie cu ciudă. Nu se poate să spună aşa ceva. Ca şi cum aş putea ţine în casa mea o corcitură mare şi grosolană ca asta. Andrew mai latră de vreo trei, patru ori. —Spune că nu glumeşte, continuă Mary Poppins ,mai mult decât atâta, o să plece să stea cu prietenul lui, dacă nu i se dă voie prietenului să vină să stea cu el. —O, Andrew, nu se poate, nu se poate, te rog, după toate câte—am făcut pentru tine! Domnişoara Ciocârlie era gata să plângă. Andrew mai latră o dată şi dădu să plece. Celălalt câine se sculă şi el. —O, exclamă domnişoara Ciocârlie. E chiar serios! Văd că e serios. Pleacă... Domnişoara Ciocârlie îşi înăbuşi în batistă un hohot de plâns, apoi îşi suflă nasul şi zise: —Fie şi aşa, Andrew. Mă supun. Câinele, câinele ăsta de rând poate să rămână. Dar cu condiţia să doarmă în pivniţa de cărbuni, se înţelege. Andrew mai latră o dată. —Doamnă, zice că aşa nu se poate. Prietenul lui trebuie să aibă o pernă de mătase, întocmai ca a lui şi să doarmă şi el în odaia dumneavoastră. Altfel se va duce să doarmă şi el în pivniţa de cărbuni, cu prietenul lui, zise Mary Poppins. —Andrew, cum poţi face una ca asta? se jeli domnişoara Ciocârlie. N—am să consimt niciodată la aşa ceva. Andrew păru că se pregăteşte să plece. La fel şi celălalt câine. O, mă părăseşte! strigă domnişoara Ciocârlie. Ei fie, Andrew, fie. Facă—se cum doreşti! Să doarmă şi el în odaia mea. Dar n—o să mă obişnuiesc niciodată, niciodată. Ce câine vulgar! Apoi, ştergându—şi ochii din care curgeau şiroaie de lacrimi, continuă: N—aş fi crezut niciodată că poţi să—mi faci una ca asta. Dar de acum înainte n—am să mai scot o vorbă, orice—aş gândi. Iar... hm, jigodiei ăsteia o să—i spun Haimana, sau Pripăşilă, sau... Dar celălalt câine se uită indignat la domnişoara Ciocârlie, iar Andrew începu să latre tare. —Spune că trebuie să—l strigaţi Willoughby, şi nu altfel, zise Mary Poppins. Aşa îl cheamă, Willoughby. —Willoughby! Ce nume! Din ce în ce mai rău! zise domnişoara Ciocârlie disperată. Acum ce mai spune? Andrew începuse iar să latre. —Zice că, dacă vine înapoi, să nu—l mai puneţi niciodată să poarte pardesie sau să meargă la Coafor, acesta e ultimul lui cuvânt, traduse Mary Poppins. Urmă o pauză. Foarte bine, încuviinţă în cele din urmă domnişoara Ciocârlie. Dar te previn, Andrew, că, c—ai să răceşti şi—ai să mori, n—am să fiu eu de vină! Spunând acestea, porni cu trufie pe trepte în sus, înghiţindu—şi ultimele lacrimi. Andrew întoarse capul spre Willoughby, ca şi cum ar fi vrut să—i spună: „Hai!" Şi începură să ţopăie amândoi, unul lângă altul, pe aleea din grădină, fluturându—şi cozile ca nişte drapele şi urmând—o pe domnişoara Ciocârlie în casă. —Vezi că la urma urmelor nu e chiar un găgăuţă, zise Jane, pe când urcau şi ei scările spre odaia lor şi spre Ceai. —Nu, admise şi Michael. Dar de unde crezi că ştia Mary Poppins? —Nu ştiu, recunoscu Jane, şi sunt sigură că n—o să ne spună niciodată, niciodată...

20 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

5.VACA DANSATOARE Jane stătea în pat, cu o teribilă durere de urechi, şi era legată la cap cu baticul de bumbac al lui Mary Poppins. —Ce simţi? dori să ştie Michael. —Parcă mi—ar pocni nişte puşti în cap, zise Jane. —Tunuri? —Nu, puşti. —O, zise Michael şi mai c—ar fi vrut să—l doară şi pe el urechile. Părea tare interesant... —Vrei să—ţi citesc o poveste? întrebă el, îndreptându—se spre raftul de cărţi. —Nu, nu pot asculta, zise Jane, ţinându—se cu mâna de ureche. —Bine, atunci să stau la geam şi să—ţi povestesc ce se întâmplă afară? —Asta da, încuviinţă Jane. Şi aşa Michael stătu toată după—amiaza pe un scaun la fereastră şi—i povesti tot ce se întâmpla pe Alee. Uneori ceea ce—i spunea era plicticos, dar alteori era foarte interesant. —Trece amiralul Boom! zise el la un moment dat. A ieşit pe portiţă şi—a pornit repede pe Alee, Uite—l! Are nasul mai roşu decât oricând şi poartă joben. Acum a ajuns la casa de—alături... —Nu spune „la naiba"? întrebă Jane. —Nu se—aude pân—aici, dar cred că da. A doua servitoare a domnişoarei Ciocârlie a ieşit în grădină, iar Robertson Ay e la noi în grădină, mătură frunzele şi se uită la ea peste gard; acum stă jos să se odihnească. —Are probleme cu inima, zise Jane. —De unde ştii? —Mi—a spus el. Zice că l—a sfătuit doctorul să muncească cât mai puţin. Dar l—am auzit pe tata spunând că, dacă Robertson Ay o să facă ce i—a spus doctorul, o să—l dea afară. O, cum îmi pocneşte, cum îmi pocneşte, adăugă ea apoi, ţinându—se cu mâna de ureche. —Oooo! făcu Michael de la fereastră, foarte aprins. —Ce—i? întrebă Jane, ridicându—se în pat. Hai, spune! —Un lucru extraordinar. O vacă pe Alee, zise Michael, ţopăind pe bancheta de lângă fereastră. —O vacă? O vacă adevărată în mijlocul oraşului? Ce nostim! zise Jane. Mary Poppins, Michael zice că e—o vacă pe Alee.

21 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Da, este. Merge foarte încet şi se opreşte în dreptul fiecărei porţi să se uite în curţi, de parc—ar fi pierdut ceva. —Tare—aş vrea s—o văd şi eu, zise Jane întristându—se. —Uite—o! exclamă Michael, arătându—i—o lui Mary — Poppins, care se apropiase de geam. O vacă. Nu—i caraghios? Mary Poppins aruncă o privire scurtă, dar pătrunzătoare şi tresări, surprinsă. —Ba deloc, zise ea adresându—li—se lui Jane şi lui Michael, nu—i caraghios deloc. Eu o cunosc pe vaca asta. Era bună prietenă cu Mama mea, şi v—aş pofti să vorbiţi politicos despre ea. Apoi îşi netezi şorţul şi se uită la ei cu asprime. —O cunoşti de mult? întrebă Michael amabil, în speranţa că, dacă va fi deosebit de politicos, o să afle ceva mai mult despre vacă. —Chiar înainte ca ea să—l fi văzut pe Rege, zise ! Mary Poppins. —Şi când s—a întâmplat asta? întrebă Jane cu o voce blândă, încurajatoare. Mary Poppins se uită în gol, fixându—şi privirea asupra unui lucru pe care ei nu—l puteau vedea. Jane şi Michael aşteptau, ţinându—şi răsuflarea. —E mult de—atunci, zise Mary Poppins, cu glasul tărăgănat cu care începi o povestire. Apoi făcu o pauză, ca şi cum ar fi voit să—şi aducă aminte întâmplări care se petrecuseră cu sute de ani în urmă. După aceea continuă, visătoare, privind ţintă în mijlocul odăii, dar fără să vadă nimic. —Vaca Roşie — sub numele acesta era cunoscută era foarte importantă şi îi mergea foarte bine (aşa zicea Mama). Locuia în cea mai bună păşune din tot ţinutul — o păşune întinsă, plină de gălbenele, mari cât farfuriile şi de păpădii cu tulpinile drepte, ca nişte soldaţi. De fiecare dată când mânca un astfel de soldat, creştea în locul lui altul, cu tunică verde milităreasca şi căciulă galbenă. Trăia acolo de când se pomenise şi adesea îi povestea Mamei că nu—şi aduce aminte de vremea când nu trăise pe păşunea aceea. Lumea ei era mărginită de cer şi de garduri verzi şi nu ştia nimic despre ceea ce se afla dincolo de astea. Vaca Roşie era foarte respectabilă, se purta totdeauna ca o adevărată Doamnă, care ştie Ce se cuvine şi Ce nu. Pentru ea un lucru era sau alb, sau negru, între astea două nu era loc pentru nimic. Păpădiile erau sau dulci, sau acre — nu erau niciodată potrivite. Vaca ducea o viaţă foarte activă. Dimineţile şi le petrecea făcând lecţii cu fiica ei, Viţeluşa Roşie, iar după—amiaza o învăţa bunele maniere, şi mugitul, şi toate lucrurile pe care trebuie să le ştie o viţeluşă cu adevărat binecrescută. Apoi luau cina împreună, şi Vaca Roşie îi arăta Viţeluşei Roşii cum să deosebească un fir de iarbă bun de unul rău. Iar când copila se ducea să se culce, ea se retrăgea într—un colţ al pajiştii, îşi rumega mâncarea şi se lăsa în voia gândurilor ei liniştite. Zilele îi treceau toate exact la fel, iar când Viţeluşa Roşie creştea şi pleca de—acolo, venea în locul ei alta. Şi era firesc ca Vaca Roşie să—şi închipuie că viaţa ei o să fie întotdeauna la fel. Într—adevăr, simţea că nu—şi putea dori nimic mai bun decât să—i fie toate zilele la fel, până ce va ajunge la capătul lor. Dar chiar în clipa când avea aceste gânduri, o pândea — după cum îi povesti ea Mamei mai târziu piaza rea şi—o ajunse într—o noapte când până şi stelele păreau nişte păpădii înfipte pe cer, iar luna — o margaretă uriaşă printre stele. În noaptea aceea, multă vreme după ce Viţeluşa ei adormise, Vaca Roşie se ridică deodată de jos începu să danseze. Dansa sălbatic, dar frumos şi în ritm perfect, deşi nu avea nici o muzică după care să se ia. Dansa când o polcă, când o bătută, iar uneori un dans special, pe care îl făcea din capul ei. Iar între două dansuri făcea plecăciuni şi reverenţe adânci şi atingea păpădiile cu capul. Vai de mine! îşi zise Vaca Roşie, când începu un dans marinăresc. Ce lucru extraordinar! întotdeauna am socotit că dansul este ceva urât, dar nu se poate să fie aşa, de vreme ce dansez şi eu. Căci eu sunt o vacă model. Şi continuă să danseze, bucurându—se din toată inima. Totuşi, în cele din urmă obosi şi decise că a dansat destul şi că trebuie să se ducă la culcare. Dar, spre marea ei mirare, constată că nu se putea opri din dans. Când încercă să se ducă la culcare lângă Viţeluşa Roşie, picioarele nu voiau să meargă într—acolo, ci continuau să sară şi să ţopăie, purtând—o, bineînţeles, şi pe ea cu ele. Sărea, dansa şi mergea în vârful picioarelor pe pajişte. —Vai de mine! murmura din când în când, ca o cucoană. Ce ciudat! Dar nu se putea opri. Dimineaţa încă mai dansa, aşa încât Viţeluşa Roşie trebui să—şi ia singură micul dejun, alcătuit din

22 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

păpădii, pentru că Vaca Roşie nu putea sta locului destul timp ca să mănânce. Şi dansă aşa ziua întreagă, de la un capăt la altul al pajiştii, cu Viţeluşa Roşie mugind jalnic în urma ei. Seara, văzând că tot mai dansa şi nu putea sta locului, începu să fie foarte îngrijorată. Iar la sfârşitul unei săptămâni întregi de dans, fu cât pe ce să—şi piardă minţile, —Trebuie să mă duc să mă plâng Regelui, hotărî ea, clătinând din cap. Şi aşa, o sărută pe Viţeluşa Roşie şi îi spuse să fie cuminte, apoi făcu stânga—împrejur şi plecă de pe pajişte. Se ducea să vorbească Regelui. Dansă tot drumul, apucând din mers câte un firicel de mlădiţă verde de prin gardurile pe lângă care trecea, şi oricine o vedea o privea încremenit. Dar nimeni nu era mai uimit decât Vaca Roşie însăşi, în cele din urmă ajunse la Palatul unde locuia Regele. Aici trase cu gura de frânghia clopotului, şi, când se deschise poarta, intră dansând şi străbătu, tot dansând, aleea largă din grădină, până ajunse la şirul de trepte care duceau la tronul Regelui. Regele stătea pe tron, foarte ocupat cu crearea de noi Legi. Pe măsură ce Regele le inventa, Secretarul le scria, una după alta, într—un carnețel roşu. Pretutindeni erau Curteni şi Doamne de onoare, toţi îmbrăcaţi foarte pompos şi vorbind toţi deodată. —Câte—am făcut astăzi? întrebă regele, întorcându—se spre Secretar. Secretarul numără Legile pe care le scrisese în carneţelul roşu. —Şaptezeci şi două, Maiestate, zise el înclinându—se foarte adânc, dar cu băgare de seamă să nu se lovească de pana de gâscă, care era foarte mare. —Hm! Nu—i rău pentru o oră de lucru, zise Regele, părând foarte mulţumit de sine. Aşadar, destul pentru azi. Apoi se ridică şi îşi aranja cu mult gust mantaua de hermină. Porunciţi să—mi vină trăsura. Trebuie să mă duc la Bărbier, zise el cu măreție. În acel moment zări apropiindu—se Vaca Roşie. Numaidecât se aşeză iar pe tron şi îşi luă sceptrul în mână. —Ce—i asta? întrebă el, văzând Vaca Roşie dansând la picioarele treptelor. —O vacă, Maiestate! răspunse ea cu simplitate. —Asta văd şi eu, zise Regele. Doar am ochi. Şi ce doreşti? Spune repede, că trebuie să fiu la Bărbier la ora zece. Vreau neapărat să mă tund, şi n—o să mă aştepte dacă întârzii. Dar, pentru Dumnezeu, nu mai ţopăi şi nu mai sări aşa, adăugă el mânios. Mă apucă ameţeala! —Ameţeala! repetară ca un ecou toţi Curtenii, privind miraţi vaca. —Tocmai ăsta—i necazul meu, Maiestate. Nu pot să mă opresc, zise Vaca Roşie cu glas jalnic. —Nu poţi să te opreşti? Prostii! izbucni Regele furios. Opreşte—te imediat! Eu, Regele, îţi poruncesc! —Opreşte—te imediat! îţi porunceşte regele! strigară toţi Curtenii. Vaca Roşie făcu o sforţare teribilă. Se sili aşa de tare să se oprească din dans, încât toţi muşchii şi toate coastele îi ieşiră în afară, ca nişte şiruri de munţi. Dar degeaba, căci continuă să danseze la picioarele tronul lui regal. —Am încercat, Maiestate, dar nu pot. Sunt şapte zile de când dansez şi de când n—am închis ochii. Abia dac—am mâncat câte ceva. Câte—o mlădiţă, două de spin, asta—i tot. De—aceea am venit să cer povaţă de la Maiestatea Voastră. —Hm! Foarte ciudat, murmură Regele, dându—şi coroana într—o parte şi scărpinându—se în cap. —Foarte ciudat, ziseră şi Curtenii, scărpinându—se şi ei în cap. —Şi ce simţi? întrebă Regele. —E ciudat, zise Vaca Roşie, şi totuşi — aici făcu o pauză, de parcă şi—ar fi căutat cuvintele — şi totuşi este un sentiment plăcut. Parcă m—ar furnica un fel de râsete prin tot corpul. —Extraordinar, zise regele, sprijinindu—şi bărbia în palmă şi uitându—se fix la Vaca Roşie, pe când cumpănea ce ar fi de făcut. Deodată sări drept în picioare şi exclamă: Doamne Sfinte! —Ce s—a întâmplat? întrebară toţi Curtenii. Nu vedeţi? zise Regele aprinzându—se din ce în mai mult şi scăpând sceptrul din mână. Ce tâmpit am fost că n—am văzut de la început! Şi ce tâmpiţi sunteţi şi voi! adăugă el, întorcându—se furios spre curteni. Nu vedeţi că i s—a prins într—un corn o stea căzătoare? —Aşa e! strigară Curtenii, observând şi ei steaua. Şi, cum se uitau la stea, li se părea că se face tot mai strălucitoare. Asta—i cauza! zise Regele. Acum, Curteni, aţi face bine să i—o scoateţi, pentru ca această... hm... Doamnă să se poată opri din dans şi să mănânce şi ea ceva. Steaua te face să dansezi, Doamnă, îi spuse el Vacii Roşii. Ei, dumneata, haide! mai zise el, arătând spre Curteanul—Şef, care se apropie cu îndemânare de Vaca Roşie şi începu să tragă de stea. Dar steaua nu voia să se desprindă. Curteanul—Şef fu urmat de ceilalţi Curteni, care se apropiară unul câte unul, până ce la urmă formară un lanţ, fiecare ţinându—l de mijloc pe cel din faţa lui. Începu acum o

23 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

adevărată încleştare războinică între Curteni şi stea. —Capul meu! implora Vaca Roşie. —Trageţi mai tare! răcnea Regele. Şi traseră mai tare. Traseră până când li se făcură obrajii roşii ca zmeura. Traseră până ce nu mai putură şi căzură pe spate, unul peste altul. Dar steaua nu se urnise din loc, ci rămăsese înţepenită pe corn. —Ţţ, ţţ, ţţ! făcu Regele. Secretarule, ia uită—te în Enciclopedie şi vezi ce scrie despre vacile cu stele în coame. Secretarul se aşeză în genunchi, începu să scotocească pe sub tron şi ieşi imediat afară, aducând o carte mare, verde, pe care o ţineau totdeauna acolo, în caz că regele ar fi dorit să ştie ceva. Secretarul începu să întoarcă foile. —Nu scrie nimic, Maiestate, în afară de povestea cu Vaca Aceea Care a Sărit Peste Lună, dar pe asta o ştiţi. Regele începu să—şi frece bărbia, pentru că asta îl ajuta să cugete, apoi oftă mânios şi se uită la Vaca Roşie. —Tot ce pot să—ţi spun, zise el, este c—ar fi bine s—o încerci şi pe asta. —Ce să încerc? întrebă Vaca Roşie. —Să sari peste Lună. S—ar putea să aibă efect. În orice caz, merită să încerci. —Eu? se miră Vaca Roşie jignită. —Da, dumneata — cine altcineva? zise Regele nerăbdător, căci se grăbea să se ducă la Bărbier. —Sire, reluă Vaca Roşie, vă rog să nu uitaţi că sunt un animal decent, respectabil şi am fost învăţată din copilărie că o Doamnă nu sare. Regele se ridică şi o ameninţă cu sceptrul. —Doamnă, ai venit aici să—mi ceri un sfat — ţi l—am dat. Vrei să dansezi în vecii vecilor? Vrei să umbli în veci de veci flămândă şi nedormită? Vaca Roşie se gândi la gustul dulce şi zemos al păpădiilor. Se gândi la iarba de pe pajişte — şi cât de plăcut era să te tolăneşti în ea. Se gândi la picioarele ei obosite de atâta ţopăială şi ce plăcut ar fi fost să şi le odihnească. De aceea îşi zise: „Poate că o singură dată n—o să fie nimic, şi apoi nimeni — în afară de Rege — n—o să ştie". —Şi cât de sus credeţi că este? întrebă ea cu glas tare, continuând să danseze. Regele se uită în sus, la Lună. —Cel puţin o milă, cred, zise el. Vaca Roşie dădu din cap, aprobativ. Căci şi ea credea tot aşa. Mai chibzui un moment, apoi se hotărî. —Niciodată n—aş fi crezut c—o s—ajung aici, Maiestate. Să sar — şi încă peste Lună. Dar am să încerc, mai zise ea şi făcu o reverenţă graţioasă spre tron. —Bine, zise Regele bucuros, dându—şi seama că o să ajungă totuşi la timp la Bărbier. Vino cu mine. Şi ieşi în grădină, iar Vaca Roşie şi Curtenii îl urmară. —Ei, zise Regele ajungând în câmp deschis, când am să fluier, să sari! Şi scoase din buzunarul vestei un fluier mare de aur şi suflă încet într—însul, ca să se asigure că nu era înfundat cu praf. Vaca Roşie dansa cu atenţia încordată. —Acum! zise regele. Unu! Doi! Trei! Şi fluieră. Vaca Roşie, trăgând aer în piept, făcu o săritură înfricoşătoare, şi pământul rămase departe în urma ei. Vaca putu să vadă cum chipurile Regelui şi ale Curtenilor se făceau din ce în ce mai mici, până ce dispărură de tot. Ea se repezi spre cer, iar stelele se roteau în jurul ei ca nişte enorme farfurii de aur. Apoi deodată, într—o lumină orbitoare, simţi că o ating razele reci ale Lunii. Când trecu pe acolo, închise ochii, iar când văpaia orbitoare trecu dincolo de ea şi îşi aplecă iarăşi capul spre pământ, simţi cum îi alunecă steaua de pe corn. Apoi o văzu căzând cu mare zgomot şi rostogolindu—se pe cer. Dar, pe când dispărea în întuneric, vacii i se părea că ieşeau dintr—însa valuri de armonie care răsunau în văzduh. După o clipă, Vaca Roşie ateriza iarăşi pe pământ. Spre marea ei surpriză, văzu că nu se afla în grădina Regelui, ci în câmpul ei de păpădii. Şi acum nu mai dansa! Picioarele îi erau tari, de parcă ar fi fost de piatră. Acum mergea liniştită, ca orice vacă respectabilă. Calmă şi senină, străbătu pajiştea, decapitându—i pe soldaţii de aur, pe când se ducea să o salute pe Viţeluşa Roşie. —Ce bine—mi pare că te—ai întors! zise Viţeluşa Roşie. Mi—a fost aşa de urât. Vaca Roşie o sărută şi începu să înfulece de pe pajişte. Era prima masă cumsecade de o săptămână. Și nu—şi potoli foamea decât după ce mânca mai multe regimente. După aceea se simţi mai bine.

24 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Curând începu să ducă exact aceeaşi viața ca înainte. La început se bucură foarte mult de obiceiurile liniştite şi îi părea bine că e în stare să—şi mănânce micul dejun fară să danseze, că poate sta întinsă în iarbă şi că poate dormi noaptea, în loc să facă reverenţe la Lună până la ziuă. Dar după puţin timp începu simtă că—i lipseşte ceva şi că este nemulţumită. Câmpul de păpădii şi Viţeluşa Roşie erau, negreşit, lucruri foarte bune, dar mai dorea şi altceva şi nu—şi dădea seama ce anume. În cele din urmă înţelese că îi lipsea steaua. Se obişnuise atât de mult cu dansul şi cu sentimentul de fericire pe care i—l dăduse steaua, încât dorea s—o aibă iarăşi pe corn şi să joace dansul marinăresc. Deveni neliniştită, îşi pierdu pofta de mânare şi era într—o dispoziţie groaznică. Adesea izbucnea în lacrimi fără nici un motiv. Într—o zi se duse la Mama mea, îi povesti întreaga întâmplare şi îi ceru povaţă. —Doamne Sfinte! îi spuse Mama. Doar nu—ţi închipui că a căzut o singură stea din cer! Am auzit că—n fiecare noapte cad cu miliardele. Dar se înţelege că ele cad în locuri diferite. Nu te poți aştepta ca două stele să cadă în acelaşi câmp în decursul unei singure vieţi. —Atunci crezi că — dacă m—aş mişca puţin din loc...? începu Vaca Roşie, cu o lumină vie, fericită, în priviri. —Eu, în locul tău, zise Mama, aş porni să caut o stea. —Aşa am să fac, zise Vaca Roşie, bucuroasă. Aşa am să fac. Mary Poppins făcu o pauză. —Atunci, de—asta se plimbă pe Aleea Cireşilor, interveni Jane, cu glas blând. —Da, şopti şi Michael, îşi caută steaua. Mary Poppins se îndreptă deodată din şale cu o tresărire. Privirea depărtată i se stinse din ochi şi tot trupul i se încorda. —Dă—te imediat jos de la fereastră, domnule, zise ea cu asprime către Michael. Mă duc să aprind lumina. Şi ieşi pe palier, unde era comutatorul electric. —Michael, zise Jane în şoaptă, pe furiş. Mai uită—te o dată pe geam şi vezi dacă mai e acolo vaca. Michael se uită repede pe geam, în întunericul care cobora iute. —Repede! zise Jane, până nu vine Mary Poppins înapoi. Se mai vede? —N—u—u—u, zise Michael uitându—se cu atenţie. Nici urmă de vacă. A plecat. —Sper c—o s—o găsească, zise Jane, gândindu—se cum cutreieră Vaca Roşie lumea, în căutarea unei stele pe care să şi—o agaţe—n corn. —Şi eu sper, zise Michael. Apoi — auzind paşii lui Mary Poppins, care se întorcea — se grăbi să tragă perdeaua...

25 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

6.MARȚEA CEA NEAGRA Nu mult după aceea, într—o dimineaţă, Michael se sculă stăpânit de un sentiment ciudat. Din clipa are deschise ochii, îşi dădu seama că era ceva de—a—ndoaselea, dar nu prea ştia ce anume. —Ce zi e azi, Mary Poppins? întrebă el, dând plapuma la o parte. —Marţi, răspunse Mary Poppins. Du—te şi dă drumul la apă în baie. Grăbeşte—te! zise ea apoi, văzându—l că nu se mişcă. Michael se întoarse cu faţa la perete şi îşi trase pătura peste cap. Senzaţia ciudată pe care o simţea Michael deveni şi mai puternică. —Ce ţi—am spus eu să faci? zise Mary Poppins cu vocea ei rece, pătrunzătoare, care era întotdeauna o Ameninţare. Acum Michael înţelese ce i se întâmpla. Înţelese că în ziua aceea avea să fie nesuferit. —Nu vreau, zise el încet, cu glas înăbuşit, de sub pătură. Mary Poppins îi trase pătura din mână şi se uită la el. —NU VREAU, repetă Michael. Aşteptă să vadă ce zice şi se miră văzând—o că se duce la baie şi deschide robinetul, fără să mai spună o vorbă. Atunci îşi luă prosopul şi intră încet în baie, pe când ea ieşea. Pentru prima oară în viaţa lui, Michael făcu baie singur de tot. De aici deduse că e în dizgraţie şi tocmai de aceea neglija să se spele după urechi. —Să dau drumul la apă? întrebă el pe un ton obraznic. Nici un răspuns. —Atâta pagubă! zise Michael, iar senzaţia de greutate care—l apăsa crescu şi mai mult. Atâta pagubă, repetă el. Apoi se îmbrăcă singur, punându—şi cele mai bune haine, despre care ştia bine că sunt numai pentru duminică. După aceea coborî scările, izbind cu picioarele în rampă, lucru pe care ştia, de asemenea, că nu trebuie să—l facă, pentru că scula din somn toată casa. Pe trepte se întâlni cu Ellen, fata în casă, şi când trecu pe lângă ea, îi dădu un ghiont, făcând—o să scape cana cu apă fierbinte. —Ce neatent eşti, zise Ellen, aplecându—se să şteargă apa. I—o duceam tatălui tău să se bărbierească. —Am făcut—o înadins, răspunse Michael liniştit. Ellen, de obicei roşie, se făcu aproape albă de mirare. —Înadins? Vrei să spui că... ei bine, atunci eşti un băiat foarte rău şi am să te spun mamei. Da, am să te spun. —N—ai decât, zise el, coborând mai departe treptele.

26 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Dar ăsta fu numai începutul. În tot restul zilei, nu făcu nimic cumsecade. Greutatea care îi apăsa pieptul îl îndemna să săvârşească cele mai groaznice lucruri şi, de îndată ce le făcea, se simţea uşurat şi fericit, după care plănuia imediat altele. Doamna Brill, bucătăreasa, făcea în bucătărie pesmeţi pentru ceai. —Nu, domnişorule, îi spuse ea, nu poţi linge castronul, încă nu este gol. Auzind aceasta, Michael îşi făcu vânt şi o izbi pe doamna Brill cu atâta putere în fluierul piciorului, încât aceasta scăpă din mână facăleţul şi începu să se vaiete. —Ai lovit—o pe doamna Brill? Pe buna doamnă Brill? M—ai făcut de ruşine, îi zise maică—sa câteva minute după aceea, când doamna Brill îi povesti toată întâmplarea. Trebuie să—i ceri imediat iertare. Spune—i că—ţi pare rău, Michael. —Dar nu—mi pare rău, îmi pare bine. Are picioare prea groase, zise el şi, înainte ca ele să—l poată prinde, ajunsese la treptele care duceau în grădină. Aici se izbi intenţionat de Robertson Ay, care dormea dus pe una dintre cele mai bune plante agăţătoare. Robertson Ay se supără foarte tare. —Am să te spun tatălui tău, îl ameninţă el. —Iar eu am să—i spun că azi nu i—ai făcut ghetele, zise Michael mirându—se şi el de ceea ce spusese. Şi el, şi Jane îl ocroteau pe Robertson Ay, pentru că ţineau la el şi nu voiau să—l piardă. Dar nu se miră prea mult, căci imediat începu să se întrebe ce năzbâtie ar mai putea face. Şi nu—i trebui mult până să găsească altceva. Prin zăbrelele grilajului îl zări pe Andrew al domnişoarei Ciocârlie mirosind delicat pajiştea de alături şi alegând cele mai bune fire de iarbă. Îl chemă încetişor şi—i dădu un biscuit din buzunar. În timp ce Andrew plescăia, îi legă coada de gard cu o bucată de sfoară, apoi fugi repede, urmărit de glasul domnişoarei Ciocârlie, care îi răsuna în urechi mânios, jignit. Dar lui Michael aproape i se spărgea pieptul de povara acelui lucru greu pe care—l purta în sine. Uşa de la biroul tatălui său era deschisă, pentru că Ellen tocmai ştersese cărţile de praf. Atunci Michael făcu un lucru interzis. Intră, se aşeză la birou şi începu să mâzgălească sugătoarea cu tocul tatălui său. Deodată, lovind călimara cu cotul, o răsturnă, împroşcând cu stropi mari de cerneală albastră fotoliul, masa, tocul din pană de gâscă şi hainele lui cele mai bune. Era ceva groaznic, şi Michael se sperie teribil, gândindu—se la ce avea să urmeze. Dar, cu toate astea, nici acum nu—i păsa — nu era câtuşi de puţin necăjit. —Copilul ăsta e probabil bolnav, zise doamna Banks, când află de la Ellen ultima poznă — căci aceasta se întorsese pe neaşteptate în odaie şi dăduse cu ochii de el. Michael, ar trebui să iei un sirop de smochine. —Nu sunt bolnav. Sunt mai sănătos decât tine, îi zise el obraznic. —Atunci eşti obraznic, zise mama sa. Şi ai să fii pedepsit. Într—adevăr, după cinci minute, Michael, îmbrăcat cu hainele sale pătate, se pomeni stând la colţ, cu faţa la perete, în odaia copiilor. Jane încercă să îi vorbească, de câte ori Mary Poppins nu se uita la ei, dar el nu răspundea, ci îi scotea limba. Când John şi Barbara, târându—se de—a buşilea pe jos, îl apucară fiecare de câte o gheată, gângurind, el îi împinse cu asprime cât colo. Şi tot timpul se bucura de toate răutăţile pe care le făcea, ca şi cum le—ar fi făcut altul, nu el, şi nepăsându—i deloc. —Mi—e silă să fiu cuminte, îşi zicea el cu glas tare, mergând în urma lui Mary Poppins, a lui Jane şi a căruciorului, în timpul plimbării de după—amiază prin Parc. —Hai mai repede, îi zise Mary Poppins, întorcând capul spre el. Dar Michael continua să rămână în urmă, târându—şi picioarele pe trotuar, anume ca să—şi zgârie ghetele. Deodată Mary Poppins se întoarse spre el, ținând o mână pe mânerul căruciorului. —Azi, începu ea, te—ai dat jos din pat pe partea stângă. —Ba nu, zise Michael, patul meu nici nu are o parte stângă. —Orice pat are o parte stângă şi o parte dreaptă, zise Mary Poppins. —Ba al meu nu, că e lipit de perete. —Nu contează. Tot are o parte, îl luă în râs Mary Poppins. —Bine, dar de ce e rău să te dai jos prin stânga? Şi—n afară de asta, eu m—am dat jos prin dreapta. —Azi—dimineaţă a fost totuna, fie prin dreapta, fie prin stânga, Domnule Deştept! —Dar patul meu are o singură parte, şi dacă m—am dat jos pe acolo... mai argumentă el. —Dacă mai spui o singură vorbă... începu Mary Poppins, pe un ton atât de ameninţător, încât până şi Michael se nelinişti. Dacă mai spui o singură vorbă, am să te...

27 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Nu spuse ce avea să—i facă, dar el grăbi numaidecât pasul. —Potoleşte—te, Michael, îi şopti Jane. —Ţine—ţi gura, zise el, dar aşa de încet, încât Mary Poppins nu—l putu auzi. —Ei, zise Mary Poppins, te poftesc să mergi înaintea mea. N—am de gând să te mai las să tândăleşti în urmă. Ţi—aş rămâne foarte îndatorată dac—ai merge înainte. Şi îl împinse în faţa ei. —Ia vezi, continua ea, uite ceva care străluceşte acolo pe cărare. Fii drăguţ şi ridică obiectul şi adu—mi—l încoace. Poate şi—a pierdut cineva o agrafă, Împotriva voinţei sale, dar totuşi neîndrăznind să n—o asculte, Michael se uită în direcţia în care—i arăta ea. Da — era ceva care strălucea. De la depărtare, părea foarte interesant, iar sclipirile parcă îl ademeneau. Se îndreptă într—acolo, cam codindu—se, cam şovăind, dar nici să nu asculte nu îndrăznea. Se prefăcea însă că în realitate nu era curios să ştie ce este. În sfârşit, ajunse, se aplecă şi ridică obiectul strălucitor. Era un fel de cutie mică, rotundă, cu capac de sticlă, iar pe sticlă era marcată o săgeată. Când mişcă puţin cutia, înăuntru începu să tremure uşor un disc rotund, care părea acoperit cu litere. Jane alergă şi ea şi se uită peste umărul lui. —Ce—i asta, Michael? îl întrebă ea. —Nu vreau să—ţi spun, zise Michael, deşi nu ştia nici el. —Mary Poppins, ce—i asta? întrebă Jane, când căruțul ajunse lângă ei. Mary Poppins luă cutiuţa din mâinile lui Michael. —E—a mea, zise el cu ciudă. —Ba e—a mea, sări Mary Poppins. Eu am văzut—o întâi. —Dar eu am ridicat—o de jos, se împotrivi el şi încercă să i—o smulgă din mână, dar ea îi aruncă o asemenea privire, încât renunţă. Mary Poppins începu să încline obiectul rotund într—o parte şi—n alta, iar discul şi literele din el începură să salte nebuneşte în interiorul cutiei. —La ce serveşte asta? întrebă Jane. —Ca să umbli în jurul lumii, răspunse Mary Poppins. —Aş! făcu Michael. În jurul lumii se merge cu vaporul sau cu avionul. Ştiu foarte bine. Fleacul ăsta de cutie nu poate să te ducă în jurul lumii. —Aşa crezi? zise Mary Poppins cu o expresie curioasă pe figură, ca şi cum ar fi vrut să spună „ştiu eu mai bine." Atunci, uite aici! adăugă ea. Şi, ţinând busola în mână, se întoarse cu faţa spre intrarea în Parc şi pronunţă cuvântul: „Nord!" Literele începură să alunece de—a lungul săgeţii, dansând vertiginos. Deodată păru că începe să se facă foarte frig, iar vântul deveni atât de tăios, încât Jane şi Michael trebuiră să închidă ochii; iar când îi deschiseră, Parcul dispăruse cu totul, nu se mai vedea nici un copac, nici un scaun vopsit în verde, nici o alee asfaltată. În schimb, în jurul lor văzură blocuri mari de gheaţă albastră, iar pământul de sub picioare era acoperit cu un strat gros de zăpadă îngheţată. —O, o! strigă Jane, înfiorându—se şi de frig, şi de mirare, apoi alergă să învelească Gemenii cu cuvertura din cărucior. Ce s—a întâmplat? Mary Poppins pufni pe nas. Dar nu mai avu timp să—i răspundă, fiindcă în aceeaşi clipă apăru, de după un bolovan, un cap acoperit cu blană. Apoi apăru şi un Urs Polar imens care, ridicându—se pe labele din spate, o strânse pe Mary Poppins la piept. —Mi—era teamă c—aţi venit să puneţi capcane, spuse el. Bun venit la Polul Nord! Scoase o limbă mare şi roz, aspră şi caldă ca un prosop de baie, şi—i linse blând pe copii. Jane şi Michael tremurau. Or fi mâncând copii Urşii Polari? —Tremuraţi, le spuse Ursul blând. Cred că vă e foame. Vă rog să vă simţiţi ca acasă pe aisbergul ăsta, adăugă, arătând cu laba spre un bloc de gheaţă. Ce—aţi vrea să mâncaţi? Cod? Creveţi? O mică gustare. —Mă tem că nu putem sta, interveni Mary Poppins. Facem o călătorie în jurul lumii. —Daţi—mi voie să vă dau măcar un sendviş. E gata într—o clipă. Sări în apa verde—albăstruie şi se întoarse cu un hering. —Mi—ar fi făcut plăcere să stăm de vorbă, îi dădu peştele lui Mary Poppins. —Tare mi—e dor să stau la taclale! —Poate altă dată, spuse ea. Şi mulţumim pentru peşte! Se uită apoi la busolă şi spuse: —Sud! Jane şi Michael simţiră lumea învârtindu—se în jurul lor. Aerul se făcea tot mai cald, şi, în cele din

28 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

urmă, se treziră într—o junglă deasă de unde se auzeau nişte cârâituri. —Bun venit! le spuse un Papagal Macao, care stătea pe o creangă cu aripile întinse. Eşti exact persoana de care avem nevoie, Mary Poppins. Nevastă—mea umblă brambura şi m—a lăsat pe mine să stau pe ouă. Fii fată bună şi stai şi tu puţin în locul meu. Eu am obosit. Ridică grijuliu o aripă lăsând să se vadă un cuib cu două ouă albe. —Din păcate, suntem doar în trecere. Facem o călătorie înjurul lumii. —Dumnezeule, ce călătorie! Bine, atunci staţi măcar câteva minute, să dorm şi eu un pic. Dacă eşti în stare să ai grijă de creaturile astea, zise, arătând spre copii, o să poţi să ţii şi două ouă la căldură. Hai, Mary Poppins! Îți dau nişte banane în locul peştelui ăluia care ţi se zvârcoleşte—n mână. —L—am primit cadou, spuse Mary Poppins. —Bine, bine, păstrează—l dacă vrei. Da' ce ţicneală să umbli—n jurul lumii când ai putea sta aici să ne îngrijeşti cuibul! De ce să stăm noi să avem grijă de ouă, când ai putea foarte bine să stai tu? —Chiar mai bine, vrei să spui, pufni Mary Poppins. După care, spre marea dezamăgire a copiilor, cărora le—ar fi plăcut nişte fructe tropicale, dădu hotărâtă din cap şi spuse: —Est! Şi iar se învârti lumea în jurul lor — sau se învârteau ei în jurul lumii? În cele din urmă cineva — sau lumea, sau ei — se opri. Se treziră într—o poieniţă acoperită de iarbă şi înconjurată de bambuşi. Frunzele verzi, subţiri ca hârtia, foşneau în bătaia vântului. Pe lângă foşnet, se mai auzea un zgomot ritmic. Un sforăit? Un tors de pisică? Privind în jur, zăriră o formă mare, acoperită de blană. Era neagră cu pete albe sau poate albă cu pete negre... Nu—şi putură da seama prea bine. Jane şi Michael se uitară unul la altul. Era un vis din care aveau să se trezească? Sau chiar vedeau un Panda? Un Panda adevărat, la el acasă, nu în cuşcă la grădina zoologică. Visul, dacă era vis, respira adânc. —Oricine—aţi fi, plecaţi vă rog, după—amiaza mă odihnesc. Vocea părea la fel de blănoasă ca ursul. —Foarte bine,plecam. Da' poate c—o să... Aici vocea lui Mary Poppins deveni cât se poate de îngâmfată. —Poate c—o să—ţi para rău că nu ne—ai văzut. Ursul Panda deschise un ochi negru. —Ah, tu erai, draga mea, spuse el, somnoros. De ce nu mi—ai spus că vii? Oricât de greu mi—ar fi fost, pentru tine aş fi încercat să stau treaz. Ghemul de blană căscă şi se întinse. —Ah, trebuie să vă fac un loc unde să staţi. La mine nu e spaţiu destul. Şi arătă spre un adăpost îngrijit, făcut din frunze şi beţe de bambus. —Dar, mai spuse, zărind heringul, creatura aia de apă n—are ce căuta la mine—n casă. Peştii nu sunt deloc preferaţii mei... —Nu stăm, îl asigură Mary Poppins. Facem o călătorie în jurul lumii şi—am trecut doar pentru o clipă. —Ce prostie! spuse Ursul Panda căscând. Să hoinăriţi aiurea prin lume când aţi putea sta aici cu mine. Da' nu—i nimic, dragă Mary, ştiu că nu faci decât ce vrei tu, oricât ar fi de absurd sau de prostesc. Mâncaţi nişte muguri de bambus, au să vă ţină de foame până ajungeţi acasă. Iar voi, le spuse el lui Jane şi lui Michael, gâdilaţi—mă după urechi. Asta mă adoarme întotdeauna. Se aşezară bucuroşi lângă el şi începură să—i mângâie blana catifelată. Ştiau bine că n—au să mai aibă ocazia să mângâie un Panda. Ghemul de blană se întinse comod şi, în timp ce ei încă îl mai mângâiau, sforăitul — sau torsul — îşi reluă ritmul. —A adormit, spuse Mary Poppins încet. Să nu cumva să—l trezim din nou! Le făcu semn copiilor să vină şi, când ei se apropiară de ea în vârful picioarelor, îşi mişcă mâna. Şi busola păru să înţeleagă, căci începură iar să se învârtească. Dealuri şi lacuri, munţi şi păduri treceau în ritm de vals în jurul lor, dansând fără muzică. După care lumea se opri din nou, neclintită, de parcă nu s—ar fi mişcat niciodată. De data asta se treziră pe o plajă lungă şi albă, scăldată de valurile care clipoceau lovindu—se de ţărm. Şi chiar în faţa lor apăru un nor de nisip din care se—auzeau nişte zgomote. Apoi, încet—încet, norul se risipi şi apăru un Delfin mare, gri cu negru, cu un delfin micuţ. —Tu eşti, Amelia? întrebă Mary Poppins. Delfinul îşi suflă nişte nisip de pe nas şi tresări. —Ei, Mary Poppins, ce supriză! Ai venit la ţanc să faci o baie de nisip cu noi. Nimic nu e mai bun ca o baie de nisip când vrei să—ţi speli aripile şi coada. —Am făcut baie azi—dimineaţă, mulţumesc!

29 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Dar ăia mici? Lor nu le—ar face bine o baie de nisip? —N—au nici aripi, nici coadă, răspunse Mary Poppins. Copiii erau dezamăgiţi. Le—ar fi plăcut să se tăvălească în nisip. —Dar ce căutaţi aici? întrebă Amelia, vioaie. —Ah, facem o călătorie în jurul lumii, spuse Mary Poppins calmă, de parcă oamenii ar merge în călătorie în jurul lumii în fiecare zi. —E o mare plăcere pentru Broscuţă şi pentru tine, nu—i aşa, Broscuţă? Amelia îl înghionti uşor cu botul, şi puiul de delfin scoase nişte sunete prietenoase. —Îi spun Broscuţă fiindcă pleacă tot timpul de lângă mine, ca un broscoi care umblă după broscuţe chiar dacă nu—l lasă maică—sa. Nu—i aşa, Broscuţă? Puiul mârâi uşor. —Hai să mâncaţi ceva! Ce să vă dau? Amelia le zâmbi lui Jane şi lui Michael, arătându—şi dantura minunată. —Vă pot da scoici şi midii vii. Algele sunt foarte bune aici. —Mulţumim mult, Amelia, sunt sigură că sunt minunate, dar trebuie să fim acasă într—o jumătate de minut. Mary Poppins puse mâna pe bara de la cărucior. Amelia era evident dezamăgită. —Ce fel de vizită a fost asta? Bună ziua şi la revedere. Data viitoare trebuie să rămâneţi la ceai şi—o să stăm toţi pe—o stâncă şi—o să cântăm la lumina lunii. Ce zici, Broscuţă? Broscuţa mârâi. —Ar fi minunat, spuse Mary Poppins, iar Jane şi Michael repetară după ea. Nu stătuseră niciodată pe o stâncă, să cânte la lumina lunii! —Bine—atunci, au revoir tuturor. Apropo, vrei să iei heringul ăla acasă, Mary? Amelia privea peştele cu lăcomie, iar acesta, presimţind ce—l aşteaptă, se înmuie tot. —Nu. Vreau să—l arunc la loc în apă. Heringul răsuflă uşurat. —Foarte bine, Mary, zâmbi Amelia arătându—şi dinţii. Nu sunt prea mulţi heringi aici, şi sunt aşa de gustoşi! Eu şi Broscuţă am putea să facem concurs, cine—l prinde primul. Când spui tu „Start!", noi o pornim înot şi vedem cine—l prinde primul. Mary Poppins ridică mâna în care ţinea peştele. —Pe locuri! Fiţi gata! Start! strigă. Heringul se ridică în aer de parc—ar fi fost pasăre, nu peşte, şi căzu apoi în apă. Delfinii porniră după el într—o clipită. Jane şi Michael priveau cu răsuflarea tăiată. Cine o să câştige? Sau poate—o să reuşească să scape peştele? —Hai tu Broscuţă! Hai tu Broscuţă! striga Michael. Dacă tot trebuia să mănânce cineva heringul, atunci ar fi preferat ca acel cineva să fie Broscuţă. —Bros—cu—ță! Vântul şi apa repetară numele, dar vocea lui Michael era mai puternică decât ele. —Ce faci, Michael? îl întrebă Mary Poppins furioasă. Băiatul se uită la ea o clipă, după care privi din nou spre mare. Dar marea dispăruse. Nu mai rămăsese decât un gazon verde. Jane era lângă el, uimită. Gemenii erau în cărucior. Şi Mary Poppins împingea căruciorul prin Parc. —De ce sari şi ţipi în halul ăsta? Eşti nesuferit! Cred că—ţi ajunge pentru azi. Hai, ia—o înainte, te rog! —În jurul lumii într—un minut — ce cutiuţă minunată! spuse Jane. —E o busolă, nu o cutiuţă. Şi e—a mea, spuse Michael. Eu am găsit—o! Dă—mi—o înapoi! —E busola mea. Mulţumesc, zise Mary Poppins, urmându—şi busola în buzunar. Michael se uită la ea de parcă ar fi vrut s—o strângă de gât. Dar dădu din umeri şi porni înainte, fără să mai scoată nici o vorbă. Îl mai apăsa povara fierbinte. După întâmplarea cu busola părea chiar că se făcuse şi mai grea, şi spre seară Michael deveni din ce în ce mai năbădăios. Când nu—l vedea Mary Poppins, îi ciupea pe Gemeni, iar când aceştia începeau să plângă, zicea cu glas blând, ipocrit: —Ce—i cu voi, puişorilor? Dar Mary Poppins nu se lăsa păcălită. —Am să—ţi arăt eu ţie! zise ea cu înţeles. Dar lucrul acela care îl ardea în piept nu—l slăbea deloc. Michael ridică doar din umeri şi începu s—o tragă pe Jane de păr. După aceea se duse la masă, care era pregătită pentru cină, şi îşi răsturnă o cană cu lapte. —Ei, asta pune capac la toate, zise Mary Poppins. N—am văzut niciodată atâtea obrăznicii făcute

30 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

într—adins în viaţa mea, zău că nu. Pleacă de—aici! Drept la culcare şi să nu mai scoţi o vorbă! Nu o mai văzuse niciodată atât de furioasă. Dar nici acum nu—i păsa. Se duse în dormitor şi se dezbrăcă. Nu, nu—i păsa. Era rău şi, dacă n—au să aibă grijă, o să fie şi mai rău. Nu—i păsa. Îi ura pe toţi. Dacă nu—l păzeau, era în stare să fugă de acasă şi să intre la un circ. Aşa! S—a rupt un nasture. Bun — cu unul mai puţin de încheiat mâine—dimineaţă. Încă unul! Cu atât mai bine. Nimic pe lume nu l—ar fi putut face să—i pară rău. O să se bage în pat fără să se pieptene şi fără să se spele pe dinţi — şi, desigur, fără să—şi spună rugăciunile. Tocmai era gata să se urce în pat, ba chiar se urcase cu un picior, când zări busola sus pe scrin. Atunci îşi retrase încetişor piciorul şi străbătu odaia în vârful degetelor. Acum ştia ce avea de făcut! Să ia busola, s—o învârtească şi să meargă în jurul lumii. Și n—o să—l mai găsească niciodată. Aşa le trebuia. Încet, fără zgomot, luă un scaun şi îl rezemă de scrin. Apoi se urcă, luă busola, începu s—o învârtească şi zise repede de tot, de teamă să nu vină cineva înainte ca el să fi plecat de—a binelea: —Nord, Sud, Est, Vest! Un zgomot în spatele lui îl făcu să tresară şi se întoarse cu un aer vinovat, aşteptându—se să o vadă pe Mary Poppins. Dar în locul ei văzu aplecându—se spre el patru siluete uriaşe — Ursul arătându—şi colţii, Papagalul Macao dând din aripi, Ursul Panda şi Delfinul ridicându—şi botul. Se repeziră la el din cele patru colţuri ale odăii. Nu mai erau buni şi prietenoşi, ci răzbunători. Feţele lor mânioase se apropiau tot mai mult. Le simţea pe obraji răsuflarea fierbinte. Michael scoase un strigăt şi scăpă busola din mână. —Mary Poppins, Mary Poppins, ajutor, ajutor! ţipă el, închizându—şi ochii. Mary Poppins! se jeli el, simţindu—se purtat pe sus şi apoi pus jos, în ceva încă şi mai moale. Oh, draga mea Mary Poppins! —Bine, bine, nu sunt surdă — slavă Domnului —, nu—i nevoie să strigi atât de tare, o auzi el spunând, liniştită. Atunci deschise un ochi, dar nu văzu nici urmă de cele patru siluete uriaşe de pe busolă. Îl deschise şi pe celălalt, ca să fie sigur. Nu — nici urmă de nici unul dintre ei. Se ridică şi—şi roti ochii prin odaie. Nu era nimeni. Atunci descoperi că lucrul moale care îl acoperea era chiar pătura lui, iar lucrul moale pe care stătea era chiar patul lui. Şi, în fine, lucrul acela greu, care îl arsese în piept, toată ziua, se topise şi dispăruse. Se simţi fericit şi împăcat, ca şi cum ar fi vrut să dea tuturor celor pe care îi cunoştea câte un dar de ziua lor. —Ce, ce s—a întâmplat? o întrebă el pe Mary Poppins cu oarecare nelinişte. —Doar ţi—am spus că busola e a mea. Nu ţi—am zis Te rog să nu te mai atingi de lucrurile mele, asta fu tot ce—i spuse ea, şi se aplecă să ridice busola pe care—o puse în buzunar. Apoi începu să împăturească hainele pe care el le aruncase pe jos. —Nu vrei să le strâng eu? sări el. —Nu, mulţumesc. O urmări cu privirea cum se duse în odaia de alături, de unde se întoarse imediat şi—i puse ceva cald în mână: o ceaşcă plină cu lapte. Michael sorbi, gustând cu limba fiecare picătură de cât mai multe ori. Voia să facă laptele să dureze cât mai mult, pentru ca Mary Poppins să stea lângă el. Ea rămase alături fără să scoată o vorbă, privind cum se golea ceaşca. Îi simţea mirosul şorţului alb, scrobit, şi mirosul slab, atât de delicios, de pâine prăjită, pe care îl răspândea întotdeauna. Dar, oricât se căzni, nu putu face ca laptele să dureze veşnic, încât, până la urmă, cu un suspin de regret, trebui să—i întindă ceaşca goală şi se băgă în pat. Nu—şi mai dăduse niciodată seama ca este aşa de bine în pat. Ce cald îi era, şi ce fericit se simţea, şi ce bine era si fii viu! —Nu—i curios, Mary Poppins? zise el luptându—se cu somnul, am fost aşa de nesuferit, iar acum mă simt aşa de cuminte. —Hm! zise Mary Poppins, învelindu—l bine, apoi plecă să spele ceştile şi farfuriile.

31 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

7.LA CATEDRALA ST.PAUL Dar poate că n—o să fie acolo, zise Michael. —Ba da, o să fie, îl asigură Jane. E întotdeauna acolo şi va fi până în vecii vecilor. Copiii urcau pe Ludgate Hill, ducându—se să—i facă o vizită domnului Banks în City. Căci în dimineaţa aceea domnul Banks îi spusese doamnei Banks: —Dragă, dacă n—o să plouă şi dacă n—ai nimic împotrivă, cred că Jane şi Michael ar putea veni azi să—mi facă o vizită la birou. Cred că mi—ar plăcea să fiu invitat la Ceai şi la Turtă Dulce, şi nu se întâmplă prea des să am parte de un asemenea Ospăţ. Doamna Banks spusese că o să se mai gândească. Dar toată ziua, deşi Jane şi Michael o pândeau cu nelinişte, părea că nu se gândeşte deloc la asta. Ba, din ce spunea, se vedea că se gândeşte la Nota de Plată de la Spălătorie, la pardesiul cel nou al lui Michael, la unde—o fi adresa mătuşii Flossie, de ce—o invitase nesuferita doamnă Jackson la ceai în a doua joi a lunii, deşi ştia că tocmai în ziua aceea doamna Banks trebuia să se ducă la Dentist. Deodată, tocmai când copiii erau convinşi că nici nu se mai gândea la invitaţia domnului Banks, le zise: —Ei, copii, nu vă mai holbaţi aşa la mine. Îmbrăcați—vă. Doar vă duceţi în City și luaţi ceaiul cu tata. Ați uitat? Ca şi cum ar fi putut să uite! Căci pe ei nu—i interesa numai ceaiul. Mai era şi Femeia cu Păsări, care însemna cea mai mare distracţie. Acesta era motivul pentru care mergeau acum atât de aprinşi pe Ludgate Hill. Mary Poppins mergea între dânşii, cu un aer foarte distins, cu pălăria ei cea nouă. Din când în când se uita în câte o vitrină, ca să se asigure că pălăria era tot acolo şi că trandafirii roz cu care şi—o garnisise nu se prefăcuseră în flori de rând, de exemplu în crăiţe. De câte ori se oprea ca să se asigure de asta, Jane și Michael oftau, dar nu îndrăzneau să spună nimic, de frică să nu stea şi mai mult, privindu—se în vitrine învârtindu—se în toate felurile, ca să vadă care ţinută dă mai bine. În cele din urmă ajunseră la Catedrala St. Paul, ea fost construită în timpurile vechi de un om cu nume de pasăre. Îl chema Pitulice3, şi aşa se explică de ce locuiau atât de multe păsări în apropiere de Catedrala lui Sir Christopher Pitulice, care era în acelaşi timp şi a Sfântului Pavel4 , şi tot de aceea locuia acolo și Femeia cu Păsări. —Uite—o! strigă deodată Michael şi începu să sară într—un picior de emoţie. —Nu arăta cu degetul, zise Mary Poppins, uitându—se încă o dată la trandafirii roz, în vitrina unui

3 4

Numele arhitectului care a proiectat Catedrala St. Paul este Sir Christopher Wren, wren însemnând în limba engleză şi „pitulice". (n.tr.) . În engleză, Saint Paul

32 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

magazin de covoare. —Auziţi—o! Auziţi—o! strigă Jane, reţinându—se că putea, de teamă să nu plesnească de bucurie. Într—adevăr, se auzea! Femeia cu Păsări era acolo şi striga: —Hrăniţi Păsările! Doi Gologani Punguţa! Hrăniţi Păsările! Doi Gologani Punguţa! Hrăniţi Păsările! Hrăniţi Păsările! Doi Gologani Punguţa! Doi Gologani Punguţa! Spunea mereu acelaşi lucru, cu aceeaşi voce melodioasă, răsunătoare, care făcea ca vorbele să semeni cu un cântec. Şi întindea trecătorilor punguliţe cu firimituri de pâine. Păsările zburau împrejurul ei, înconjurând—o, sărind, năpustindu—se şi luându—şi iarăşi zborul. Mary Poppins le numea întotdeauna „vrăbii", pentru că, zicea ea înfumurată, pentru dânsa toate păsările sunt la fel. Dar Jane şi Michael ştiau că nu sunt vrăbii, ci porumbei şi porumbiţe. Erau porumbiţe neastâmpărate şi limbute, cenuşii, ca nişte bunicuţe, apoi porumbei cafenii, cu glasul răguşit ca nişte unchiaşi, şi, în fine, nişte porumbei verzui, care parcă spuneau, asemenea unui tată, lăsaţi—mă copii că azi—n—am—bani. Iar porumbiţele nebunatice, neliniştite, de un albastru dulce, erau ca mamele. Cel puţin aşa li se părea lui Jane şi lui Michael. Când se apropiară copiii, păsările zburau în jurul capului Femeii, apoi, ca şi cum ar fi vrut s—o necăjească se ridicară repede în văzduh şi se aşezară în vârful catedralei râzând, întorcându—şi capetele în altă parte şi prefăcându—se că nici n—o cunosc. Era rândul lui Michael să cumpere o pungă. Data trecută cumpărase Jane. Se apropie de Femeia cu Păsări şi îi întinse bănuţii. —Hrăniţi Păsările! Doi Gologani Punguţa! striga ea, dându—i o pungă cu firimituri şi strecurând banii între faldurile largi ale fustei negre. —De ce n—ai pungi de un penny? întrebă Michael. Atunci aş putea cumpăra două. —Hrăniţi Păsările! Doi Gologani Punguţa! zise ea, dar Michael îşi dădu seama că nu folosea la nimic să—i mai pună vreo întrebare. El şi Jane încercaseră de multe ori, dar tot ce ştia Femeia cu Păsări să spună şi tot ce fusese vreodată în stare să spună era: —Hrăniţi Păsările! Doi Gologani Punguţa! Aşa cum Cucul ştie să spună numai „cucu", orice l—ai întreba. Jane, Michael şi Mary Poppins zvârliră firimiturile roată pe jos, şi imediat păsările, la început câte una, apoi câte două şi câte trei, coborâră de pe Catedrală. —Mofturoaso, zise Mary Poppins pufnind pe nas, văzând—o pe una dintre păsări ciugulind o firimitură şi scuipând—o din cioc. Dar celelalte se năpustiră asupra mâncării, împingându—se, încăierându—se şi certându—se. Până la urmă nu rămase pe jos nici o firimitură, căci nu—i deloc politicos ca un porumbel sau o porumbiţă să lase ceva în farfurie. Când fură convinse că masa s—a terminat, păsările se înălțară într—un cerc larg şi începură să zboare fâlfâind deasupra capului Femeii, imitând, pe limba lor, vorbele pe care le punea ea. Una dintre ele i se aşeza pe palane, având pretenţia că îi împodobea „coroana". Alta luă pălăria ca nouă a lui Mary Poppins drept grădină de trandafiri şi smulse o floare. —Ei, vrabie! strigă Mary Poppins, ameninţând—o cu umbrela. Porumbelul, foarte ofensat, zbură înapoi la Femeia cu Păsări şi, ca să se răzbune pe Mary Poppins, înfipse trandafirul în panglica de la pălăria acesteia. —Vedea—te—aş în frigare, aşa aş vrea să te văd, îi spuse Mary Poppins, foarte mânioasă. Apoi îi chemă pe Jane şi pe Michael. E timpul să mergem, zise ea, aruncând încă o privire furioasă porumbelului. Dar acesta râse şi îşi scutură coada, întorcându—i spatele. —La revedere, îi spuse Michael Femeii cu Păsări. —Hrăniţi Păsările, răspunse ea zâmbind. —La revedere, zise şi Jane. —Doi Gologani Punguţa! insistă Femeia cu Păsări, făcând cu mâna copiilor, care se depărtau, mergând de o parte şi de alta a lui Mary Poppins. —Ce se întâmplă după ce pleacă toată lumea, aşa ca noi? o întrebă Michael pe Jane. De fapt, el ştia foarte bine ce se întâmplă, dar îi plăcea s—o întrebe pe Jane, pentru că povestea era într—adevăr a ei. Şi Jane i—o povesti, iar el mai adăugă câte un crâmpei pe care ea îl uitase. —Noaptea, când toată lumea se duce la culcare.., începu Jane. —Şi când ies stelele, adăugă Michael. —Da, şi, chiar dacă nu ies, toate păsările se dau jos din vârful Catedralei St. Paul şi cercetează cu băgare de seamă, peste tot, ca să vadă dacă n—au mai rămas firimituri şi ca să cureţe locul pentru a doua zi dimineaţa. Şi după ce termină...

33 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Ai uitat scăldatul. —A, da, se scaldă şi îşi piaptănă aripile cu ghearele. Şi, după ce termină şi asta, zboară de trei ori în jurul capului Femeii cu Păsări, apoi se aşază. —I se aşază pe umeri? —Da, pe umeri şi pe pălărie. —Şi pe coşul cu pungi? —Da, şi acolo, iar unele i se aşază pe genunchi. Ea îi netezeşte fiecăreia pe rând penele de pe cap şi le spune tuturor să fie cuminţi... —În limba păsărilor? —Da, în limba păsărilor. Şi când li se face somn şi nu mai pot sta treze, ea îşi desface rochia, aşa cum îşi întinde o cloşcă aripile şi păsările se bagă dedesubt — fâş, fâş, fâş. Şi, după ce intră toate, ea se aşază peste ele, cu un zgomot uşor, ca o cloşcă pe cuibar, iar ele dorm acolo până dimineaţa. Michael suspină, fericit. Îi plăcea povestea şi nu se plictisea niciodată ascultând—o. —E adevărul adevărat, nu—i aşa? întrebă el, aşa îi făcea totdeauna. —Ba nu, zise Mary Poppins, care întotdeauna zicea nu. —Ba da, spuse Jane, care ştia totdeauna de toate...

34 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

8.DOAMNA CORRY —Un kilogram de cârnaţi de porc de cea mai bună calitate, zise Mary Poppins, şi repede vă rog. Ne grăbim. Măcelarul, cu un şorţ mare, cu dungi albe şi albastre, era un om gras, prietenos. Era şi el mare şi roşu, ca şi carnaţii pe care îi vindea. Aplecându—se peste tejghea, se uită cu admiraţie la Mary Poppins, apoi le făcu un semn prietenesc lui Jane şi lui Michael. —Sunteţi grăbiţi? zise el către Mary Poppins. Păcat. Credeam c—aţi venit să stăm puţin de vorbă. După cum se ştie, nouă, Măcelarilor, ne place să mai stăm de vorbă cu clienţii. Şi nu avem deseori norocul să vorbim cu o doamnă drăgălaşă şi frumoasă ca dumneata... Aici se opri brusc, văzând expresia fioroasă de pe chipul lui Mary Poppins. Ar fi dorit să fie un chepeng în duşumeaua prăvăliei, care să se deschidă şi să—l înghită. —Mă rog... zise el şi mai roşu decât de obicei. Dacă vă grăbiţi, se înţelege că... Un kilogram aţi spus? De porc, de cea mai bună calitate? Foarte bine! Şi dădu repede jos un şirag mare de cârnaţi, care erau spânzurați de jur împrejurul prăvăliei, ca o ghirlandă de flori, apoi tăie din şirag vreo trei sferturi de metru, aşeză carnaţii ca pe o ghirlandă şi îi împachetă, mai întâi într—o hârtie albă, apoi într—una cafenie, şi împinse pachetul pe tejghea. —Mai doriţi ceva? zise el plin de speranţă, dar roşindu—se iarăşi. —Nimic, răspunse Mary Poppins, pufnind pe nas cu trufie. După ce luă carnaţii, întoarse căruţul repede şi îl scoase din prăvălie în aşa chip, încât Măcelarul îşi dădu seama că a ofensat—o de moarte. Afară, ea se privi în vitrină ca să vadă cum se reflectau în geam pantofii cei noi de antilopă maro—deschis cu doi nasturi, foarte eleganţi. Jane şi Michael se ţineau după ea, întrebându—se ce mai avea de cumpărat, văzându—i expresia de pe faţă, nu îndrăzneau s—o întrebe. Mary Poppins cercetă strada în sus şi în jos, ca şi cum ar fi cugetat adânc, apoi, hotărându—se deodată, spuse scurt: —La pescărie! Şi îndreptă căruţul spre prăvălia de lângă măcelărie. Un calcan de Dover, trei sferturi de kilogram de peşte de mare, o litră de creveţi şi un homar, zise ea, vorbind atât de repede, încât numai cineva obişnuit să primească asemenea comenzi putea înţelege. Negustorul acesta, spre deosebire de Măcelar, era lung şi deşirat, atât de deşirat, încât părea o scândură turtită. Şi avea o înfăţişare atât de posomorâtă, încât ai fi zis că plânsese până atunci sau că era gata să înceapă să plângă. Jane se gândi că avea, desigur, vreo grijă ascunsă care îl rodea din copilărie, iar Michael îşi zise că, de bună seamă, maică—sa îl hrănise numai cu pâine şi cu apă când era mic şi că de atunci nu mai putea uita asta. —Mai doriţi ceva? întrebă Pescarul, fără speranţă, cu un glas care lăsa să se vadă că era absolut sigur că numai doreau nimic. —Astăzi nu, zise Mary Poppins. Negustorul de peşte dădu posomorât din cap, fără să pară câtuşi de puţin surprins. Ştia de la început că nu aveau să mai cumpere altceva. Pufnind uşor, el legă pachetul şi îi dădu drumul în cărucior.

35 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Urâtă vreme, observă apoi, ştergându—şi ochii cu mâna. Îţi vine—a crede că n—o să mai avem vară anul ăsta. De fapt, nici n—am avut vreodată. Nici dumneata nu arăţi prea înfloritor, zise el către Mary Poppins. Dar, ce să—i faci, nimeni n—arată bine... Mary Poppins îşi dădu capul pe spate. —Vorbeşte numai despre dumneata, zise ea supărată, întorcându—se repede spre uşă şi împingând căruciorul atât de furioasă, încât îl izbi de un coş cu stridii. —Ce idee! o auziră Jane şi Michael spunând, pe când îşi privea pantofii. Cică n—arată bine cu pantofii noi de antilopă maro cu doi nasturi — ce idee! Afară se opri puţin pe trotuar, verifică lista şi şterse ceea ce cumpărase. Michael se lăsa nerăbdător de pe un picior pe altul. —Mary Poppins, nu ne mai ducem niciodată acasă? întrebă el supărat. Mary Poppins se întoarse spre el şi îl privi oarecum dezgustată. —Asta e, zise ea scurt, şi Michael, uitându—se cum îşi împăturea lista, se gândi că mai bine ar fi tăcut. —Poţi să te duci acasă, dacă vrei, îi spuse ea înţepată. Noi ne ducem să cumpărăm turtă dulce. Michael făcu o mutră plouată. De ce n—o fi tăcut? Nu ştia că la sfârşitul listei era turtă dulce. —Pe aici ţi—e drumul! zise Mary Poppins scurt, arătând spre Aleea Cireşilor. Vezi să nu te rătăceşti, adăugă ea, după ce se mai gândi puţin. —O, nu, Mary Poppins, te rog, nu! N—am spus serios. Eu... îî.. Mary Poppins, te rog... strigă Michael. —Dă—i voie să vină cu noi, Mary Poppins! o rugă Jane. Am să împing eu căruciorul, numai să—l laşi să vină şi el. Mary Poppins gemu scurt. —Dacă n—ar fi vineri, zise ea îmbufnată către Michael, te—ai duce acasă într—o clipită, absolut într—o Clipită! Apoi porni mai departe, împingând căruciorul cu John şi Barbara. Jane şi Michael înţeleseră că s—a mai potolit şi o urmară, întrebându—se ce înseamnă „într—o Clipită". Deodată, Jane îşi dădu seama că mergeau în altă direcţie. —Mary Poppins, parc—ai spus turtă dulce — da' ăsta nu—i drumul la Green, Brown şi Johnson, de unde cumpărăm totdeauna... începu ea şi se opri brusc, văzând expresia de pe chipul ei. —Oare tu faci cumpărăturile sau eu? întrebă Mary Poppins. —Dumneata, zise Jane abia şoptind. —Adevărat? Credeam că e invers, comentă Mary Poppins, râzând ironic. Apoi răsuci puţin căruciorul şi coti după colţ, unde se opri brusc. Jane şi Michael, oprindu—se şi ei exact în spatele căruciorului, se pomeniră în faţa celei mai ciudate prăvălii pe care o văzuseră vreodată. Era o prăvălie foarte mică şi foarte întunecoasă. La ferestre atârnau fâşii vechi de hârtie colorată , iar pe rafturi erau rânduite borcănaşe sărăcăcioase de Şerbet, Zaharicale vechi şi Acadele pe băţ. Între geamuri era o uşă joasă, întunecoasă, prin care Mary Poppins se strecură cu căruciorul, iar Jane şi Michael o urmară. În interiorul prăvăliei de—abia se zărea tejgheaua acoperită cu sticlă, care ocupa trei părţi din încăpere, într—o despărţitură, sub sticlă, erau şiruri lungi de turtă dulce, uscată, negricioasă, dar fiecare bucată era atât de împodobită cu stele poleite, încât toată prăvălia părea oarecum luminată de ele. Jane şi Michael se uitară în jur, ca să vadă ce fel de persoană era aceea care avea să—i servească, şi se mirară grozav când o auziră pe Mary Poppins strigând: —Fannie, Armie! Unde sunteţi? Vocea părea însă că se întoarce ca un ecou înapoi la dânşii, de la fiecare dintre cei patru pereţi înnegriţi ai prăvăliei. La strigătul ei, din dosul tejghelei se ridicară două persoane, cele mai uriaşe din câte văzuseră vreodată copiii. Cele două matahale dădură mâna cu Mary Poppins, apoi se aplecară peste tejghea, dădură mâna cu Jane şi cu Michael şi ziseră: —Bună ziua, iar glasul lor era tot aşa de puternic ca ele. —Bună ziua, ce mai faceţi, domnişoară...? Michael se opri, neştiind care era una şi care era cealaltă. —Eu sunt Fannie, zise una din ele. Cu reumatismul îmi merge tot aşa, mulţumesc de întrebare. Vorbea cu un glas jalnic, ca şi cum n—ar fi fost obişnuită să fie salutată atât de politicos. —Ce zi frumoasă... începu Jane, amabil, către cealaltă soră, care îi ţinu mâna aproape un minut întreg prizonieră în strânsoarea ei puternică. —Eu sunt Armie, îi informă ea, miorlăindu—se. Asta sunt şi nimic mai mult. Jane şi Michael se gândiră că amândouă surorile aveau un fel foarte ciudat de a se exprima, dar nu avură timp să se mire prea mult, căci domnişoara Fannie şi domnişoara Armie îşi întinseră braţele lor lungi spre căruţ. Amândouă dădură mâna, solemn, cu câte unul din Gemeni, care fură atât de surprinşi, încât începură să plângă.

36 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Ei, ei! Ce—i asta? Ce—i asta? se auzi o voce subţire, spartă, din fundul prăvăliei. La auzul ei, expresia domnişoarei Fannie şi a domnişoarei Annie, tristă până atunci, se făcu şi mai tristă. Amândouă păreau speriate şi neliniştite, iar Jane şi Michael înţeleseră că aceste două surori atât de înalte ar fi dorit să fie mult mai mici şi mai puţin vizibile. —Ce—mi aud urechile? strigă vocea cea curioasă, subţire şi ascuţită, apropiindu—se. Imediat apăru şi proprietara vocii, de după vitrină. Era tot atât de puţintică şi tot atât de frântă ca voce. Copiilor li se păru că este mai bătrână decât orice pe lume, cu părul ca fuiorul, cu picioarele ca nişte beţe, cu faţa încreţită şi zbârcită. Cu toate acestea, alergă spre ei uşoară şi veselă, de parc—ar fi fost o fată tânără. —Ei, ei, ei — trebuie să spun că... Doamne Sfinte! Nu—i Mary Poppins cu John şi cu Barbara Banks? Cum — sunt şi Jane, şi Michael? Ce surpriză! Spun drept că n—am mai avut o surpriză aşa de mare de când a descoperit Cristofor Columb America, pe cuvântul meu! Apropiindu—se să—i salute, zâmbea încântată, făcând cu picioarele mişcări uşoare de dans în ghetele ei micuţe, cu elastic pe margini. Apoi alergă la cărucior şi începu să—l legene uşor, încovoindu—şi în joacă spre John şi Barbara degetele subţiri, uscate şi strâmbe,până ce aceştia încetară să mai plângă şi începură să râdă. —Aşa da! zise ea cotcodăcind vesel. Apoi făcu ceva foarte ciudat îşi rupse două degete și le dădu câte unul lui John şi Barbarei. Dar cel mai curios lucru fu că, în locul rămas după ce şi le rupse, crescură pe dată alte două degete. Jane şi Michael văzură bine asta. —Nu—i decât Zahăr—de—Orz, nu poate să le facă rău, îi spuse bătrâna lui Mary Poppins. —Orice le—ai da dumneata, doamnă Corry, nu le poate face decât bine, zise Mary Poppins surprinzător de politicoasă. —Ce păcat că nu sunt beţişoare de mentă, nu se putu stăpâni Michael. —Uneori sunt şi aşa, zise doamna Corry, veselă. Şi sunt foarte bune şi atunci. De multe ori le ronţăi chiar eu, când nu pot dormi noaptea. E minunat pentru digestie. —Data viitoare din ce—o să fie? întrebă Jane, uitându—se cu interes la degetele doamnei Corry. —Ei vezi! zise doamna Corry. Tocmai asta este întrebarea. Niciodată nu ştiu cu o zi înainte din ce—o să fie. Cum mi—o fi norocul, dragă, cum l—am auzit pe Wilhelm Cuceritorul spunându—i mamei sale, când îl sfătuia să nu se ducă să cucerească Anglia. —Trebuie să fiţi foarte bătrână! zise Jane, oftând cu invidie şi întrebându—se dacă ea o să fie vreodată în stare să—şi aducă aminte ce—şi aducea aminte doamna Corry. Aceasta îşi dădu pe spate capul micuţ, asemenea fuiorului de cânepă, şi zise, râzând cu hohote: —Bătrână! Eu sunt doar un puişor de găină în comparaţie cu Bunica mea. Ea este cu adevărat bătrână, dacă vreţi. Dar sunt şi eu destul de bătrână, îmi aduc aminte de timpul când se zidea lumea, căci trecusem binişor de zece ani pe vremea aceea. Ce tevatură mai era şi—atunci! Doamne, Doamne! Aici se opri deodată, surâzând copiilor. Dar ce tot stau eu şi vorbesc — şi voi nu sunteţi serviţi! Îmi închipui, dragă —se întoarse ea spre Mary Poppins, pe care părea că o cunoaşte foarte bine — , îmi închipui c—aţi venit după turtă dulce? —Aşa este, doamnă Corry, zise Mary Poppins, foarte politicos. —Bine, şi v—a dat Fannie sau Annie? Şi, zicând acestea, se uită la Jane şi la Michael. Jane clătină din cap. Din dosul tejghelei se auziră două voci stinse. —Nu, mamă, zise domnişoara Fannie cu teamă. —Tocmai voiam să... începu şi domnişoara Annie, speriată. Atunci, doamna Corry se înălţă în toată lungimea ei şi privi furioasă la fiicele sale uriaşe, apoi spuse cu o voce slabă, dar fioroasă, înspăimântătoare: —Tocmai voiaţi să... Da, într—adevăr. E foarte interesant. Dar cine ţi—a dat voie, Annie, dacă pot să te întreb, să dăruieşti din turta mea dulce?... —Nimeni, mamă. Şi noi n—am dăruit din ea. Dar mă gândeam că... —Te gândeai... Foarte drăguţ din partea ta. Dar ţi—aş fi recunoscătoare dacă nu te—ai mai gândi. Sunt în stare să gândesc eu singură tot ce este de gândit aici! zise doamna Corry cu vocea ei slabă, dar teribilă, apoi izbucni într—un hohot de ras,dur, spart. Ia uitaţi—vă la ea! Uitaţi—vă numai! Lasă, mămăligă ce eşti! Copilaş în scutece! strigă ea, arătând cu degetele—i noduroase spre fiică—sa. Întorcând capul, Jane şi Michael văzură o lacrimă curgând pe obrajii mohorâţi ai domnişoarei Armie, însă nu îndrăzniră să spună nimic, căci, cu toată puţinătatea trupului ei, doamna Corry îi făcea să se simtă oarecum mici şi speriaţi. De îndată ce doamna Corry se uită în altă parte, Jane profită de ocazie şi—i oferi domnişoarei Annie batista ei. Lacrima o udă leoarcă, încât domnişoara Annie trebui să o stoarcă înainte

37 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

de a i—o da înapoi, cu o privire recunoscătoare. —Poate că şi tu, Fannie, te—ai gândit la fel? Vocea cea subţire şi ascuţită i se adresă celeilalte fiice. —Nu, mamă, zise domnişoara Fannie, tremurând. —Hm! Cu atât mai bine pentru tine. Deschide vitrina! Domnişoara Fannie o deschise, cu degetele ei stângace, tremurătoare. —Ei, puişorilor, zise doamna Corry cu alt glas. Acum zâmbea şi li se adresa atât de dulce lui Jane şi lui Michael, încât lor le fu ruşine că se temuseră de ea şi se gândiră că, de fapt, trebuie să fie o femeie foarte cumsecade. —Nu vreţi să veniţi să alegeţi, mieluşeilor? Astăzi am făcut ceva special, după o reţetă pe care o am de la Alfred cel Mare, care era un bucătar excelent, după câte—mi aduc aminte, deşi odată a ars prăjiturile. Câte doriţi? Jane şi Michael se uitară la Mary Poppins. —Câte patru de fiecare, zise ea, adică douăsprezece cu totul. O duzină. —Să punem treisprezece la duzină, zise doamna Corry amabilă. Jane şi Michael aleseră treisprezece bucăţi de turtă dulce, fiecare cu steaua ei de hârtie poleită, şi îşi umplură braţele cu delicioasa prăjitură negricioasă. Michael nu se putu stăpâni să nu ciupească un colţişor. —E bun? chiţăi doamna Corry şi, văzându—l că dă din cap afirmativ, îşi apucă rochia cu amândouă mâinile şi de plăcere făcu câţiva paşi de dans. Ura! Ura! Splendid! Ura! strigă ea, cu vocea ei subţire, sfredelitoare, apoi se linişti şi se făcu serioasă. Dar să nu uitaţi că nu le dau degeaba. Trebuie să—mi plătiţi. Costă câte trei gologani pentru fiecare dintre voi. Mary Poppins îşi deschise portofelul şi scoase de trei ori câte trei gologani, pe care li—i dădu lui Jane şi lui Michael. —Bine, zise doamna Corry, puneţi—mi—i pe rochie! Toţi banii mei sunt acolo. Uitându—se mai bine la rochia lungă, neagră, pe care o purta doamna Corry, Jane şi Michael îşi dădură seama că într—adevăr era împodobită cu gologani. —Hai, puneţi—i! repetă doamna Corry, aşteptând şi frecându—şi mâinile de plăcere. O să vedeţi că nu cad. Mary Poppins făcu un pas înainte şi îşi lipi gologanul pe gulerul de la rochia doamnei Corry. Spre mirarea lui Jane şi a lui Michael, gologanul sclipi. Atunci puseră şi banii lor, Jane pe umărul drept, iar Michael pe tivul din faţă. Şi aceştia rămaseră Lipiţi. —Ce lucru extraordinar! exclamă Jane. —Ba nicidecum, dragă, zise doamna Corry chicotind. Sau, mai bine zis, nu atât de extraordinar ca alte lucruri despre care—aş putea pomeni — şi făcu semn cu ochiul spre Mary Poppins. —Mi—e teamă că acum trebuie să plecăm, doamnă Corry, zise Mary Poppins. Avem la masă budincă la cuptor, şi trebuie să ajung la timp ca s—o prepar. Doamna Brill asta... —E proastă bucătăreasa? întrebă doamna Corry, întrerupând—o. —Proastă, zise Mary Poppins dispreţuitor, nu—i cuvântul potrivit. —Aşa! Doamna Corry îşi duse degetul la nas, luându—şi un aer foarte înţelept, apoi zise: Dragă Miss Poppins, vizita asta mi—a făcut mare plăcere şi sunt sigură că şi fetele mele s—au bucurat tot atât de mult ca mine. Şi arătă spre cele două fete ale ei, voinice, dar atât de posomorâte. —O să mai vii, nu—i aşa, cu Jane şi cu Michael? Şi cu sugarii? Credeţi c—o să puteţi duce turta dulce? continuă ea, adresându—li—se lui Michael şi lui Jane. Copiii făcură semn din cap că da. Doamna Corry se apropie mai mult de ei, cu o expresie curioasă, importantă, iscoditoare. —Mă întreb ce—o să faceţi cu stelele de hârtie? zise ea visătoare. —O să le păstrăm, zise Jane. Totdeauna le păstrăm. —A, o să le păstraţi! Dar mă întreb unde o să le păstraţi! Doamna Corry închise ochii pe jumătate, părând mai iscoditoare decât oricând. —Ei, începu Jane, ale mele sunt toate în sertarul din stânga de sus, sub batiste şi... —Ale mele sunt într—o cutie de ghete, pe raftul de jos din şifonier, zise Michael. —Sertarul de sus din stânga şi cutia de ghete din şifonier, repetă doamna Corry gânditoare, ca şi cum ar fi vrut să—şi întipărească în minte aceste cuvinte. Apoi îi aruncă o privire lungă lui Mary Poppins şi dădu uşor din cap. Mary Poppins răspunse printr—un semn tot atât de uşor. Parcă şi—ar fi împărtăşit una alteia un secret.

38 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Aşa? zise doamna Corry veselă. E foarte interesant. Nici nu ştiţi cât sunt de fericită că vă păstraţi stelele. N—am să uit. Vedeţi, eu nu uit nimic, nici măcar ce—are la masă Guy Fawkes din două în două duminici. Acum vă spun la revedere. Să mai veniţi cât de cu—râ—â—nd! Glasul doamnei Corry păru că se face tot mai slab şi mai depărtat, şi apoi, fără să—şi poată da bine seama de ceea ce se întâmplase, Jane şi Michael se pomeniră pe trotuar, păşind în urma lui Mary Poppins, care îşi examina iarăşi lista. Întoarseră capul şi se uitară în urmă. —Jane, zise Michael mirat, uite că nu mai e... —Văd şi eu că nu, zise Jane, făcând ochii mari. Era adevărat. Prăvălia nu mai era acolo. Dispăruse cu totul. —Ce ciudat! zise Jane. —Nu—i aşa? spuse şi Michael. Da' turta dulce este foarte bună. Şi erau atât de ocupaţi să muşte din turta dulce de diferite forme— un om, o floare, un ceainic — încât aproape că uitară cât de nemaipomenit de ciudat era. Dar noaptea, după ce se stinseră luminile şi ai fi crezut că dormeau duşi amândoi, îşi aduseră aminte. —Jane! Jane! şopti Michael. Aud pe cineva urcând scara în vârful picioarelor. Ascultă! —Sst! făcu Jane din patul ei, căci şi ea auzise paşii. Numaidecât uşa se deschise cu un scârţâit uşor şi cineva intră în odaie. Era Mary Poppins, îmbrăcată cu haina şi cu pălăria pe cap, gata de plecare. Se mișcă prin odaie ușor,dar cu mișcări repezi tainice. Jane şi Michael o pândeau, cu ochii pe jumătate închişi, fără să facă nici o mişcare. Mary Poppins se duse întâi la scrin, deschise un sertar, şi după o clipă îl închise la loc. Apoi se apropie în vârful picioarelor de şifonier, îl deschise, se aplecă şi puse ceva înăuntru sau luă ceva (nu puteai spune care din două). Pac! Uşa şifonierului se închise repede ,şi Mary Poppins ieşi în grabă din cameră. Michael se ridică în capul oaselor. —Ce—a făcut? zise el către Jane, şoptind ceva mai tare. —Nu ştiu. Poate că şi—a luat mănuşile sau ghetele, sau... Jane se opri deodată. Michael, ia ascultă! Băiatul ascultă cu atenţie. Da — ai fi zis că din grădină se auzeau şoapte grăbite şi înfrigurate. Jane sări din pat şi—i făcu semn lui Michael. Amândoi se furişară cu picioarele goale spre fereastră şi se uitară afară. Pe Alee se aflau o făptură subţirică şi două figuri uriaşe. —Doamna Corry cu domnişoara Fannie şi domnişoara Annie, zise Jane în şoaptă. Într—adevăr, aşa era. Toate trei formau un grup ciudat Doamna Corry se uita printre zăbrelele porţii de la Numărul Şaptesprezece. Domnişoara Fannie căra două scări lungi pe umerii ei laţi, iar domnişoara Annie ţinea într—o mână o găleată mare, cu ceva ce semăna a fi un fel de clei, iar în cealaltă mână, o bidinea enormă. Ascunşi în dosul perdelei, Jane şi Michael puteau auzi distinct ce vorbeau. —A întârziat! zicea doamna Corry, supărată şi îngrijorată. —Poate că..., începu timid domnişoara Fannie, aşezându—şi scările mai bine pe umeri, poate că e bolnav unul dintre copii şi n—a putut... —Să plece la timp, completă domnişoara Annie, nervoasă, spusele surorii ei. —Tăcere! zise doamna Corry aspru, iar Jane şi Michael o auziră cum şoptea ceva despre nişte girafe deşirate şi înţeleseră că se referea la bietele ei fiice. —Sst! zise deodată doamna Corry, ascultând cu capul aplecat într—o parte, ca o pasăre micuţă. Numaidecât se auzi uşa din faţă deschizându—se şi închizându—se încet, apoi un scârţâit de paşi pe alee. Doamna Corry zâmbi şi începu să facă semn cu mâna, în timp ce Mary Poppins se apropia de ele, cu un coş de piaţă pe braţ, în care era ceva ce părea a răspândi o lumină slabă, misterioasă. —Hai mai repede, hai mai repede! N—avem mult timp, zise doamna Corry, luând—o de braţ pe Mary Poppins. Hai, grăbiţi—vă, voi două, treziţi—vă! Și porni, urmată de domnişoara Fannie și de domnişoara Annie, care se vedea bine că încercau să se mişte cât mai repede, dar nu prea reuşeau. Tropăiau şi ele greoi după mama lor şi după Mary Poppins, încovoindu—se sub povara pe care o duceau. Jane şi Michael le văzură pe toate patru mergând pe Aleea Cireşilor, după care cotiră puţin la stânga şi începură să urce pe deal. Când ajunseră în vârf, unde nu mai erau case, ci numai iarbă şi trifoi, se opriră. Domnişoara Annie puse jos căldarea cu clei, iar domnişoara Fannie îşi dădu scările de pe umeri şi le puse în poziţie verticală, una lângă alta, apoi începu să proptească una din scări, pe când domnişoara Annie o ţinea pe cealaltă. —Ce naiba or fi vrând să facă? zise Michael, căscând gura de mirare.

39 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Dar nu mai fu nevoie să—i răspundă Jane, căci putu vedea şi el ce se întâmplă. De îndată ce domnişoara Fannie şi domnişoara Annie fixară scările aşa încât păreau că stau cu un capăt înfipt în pământ şi cu celălalt rezemat de cer, doamna Corry îşi ridică rochia şi luă într—o mână bidineaua, iar în cealaltă găleata cu clei, apoi puse piciorul pe treapta cea mai de jos a uneia din scări şi începu să urce. Mary Poppins se urcă pe cealaltă scară, cu coşul în mână. Jane şi Michael avură acum parte de cea mai uluitoare privelişte. De îndată ce ajunse în vârful scării, doamna Corry îşi muie bidineaua în clei şi începu să întindă substanţa lipicioasă pe cer. Când termină, Mary Poppins luă din coş ceva strălucitor şi lipi lucrul acela pe clei. Iar când îşi dădu mâna la o parte, copiii văzură că lipea pe cer stelele de la turta dulce. După ce fură aşezate, fiecare la locul ei, stelele începură să scânteieze cu putere, răspândind în jurul lor raze de lumină aurie, sclipitoare. —Sunt stelele noastre! zise Michael gâfâind. Sunt ale noastre. Credea că dormim, şi—a intrat în cameră şi ni le—a luat! Jane tăcea. Ea o urmărea pe doamna Corry, care ungea cerul cu clei, pe Mary Poppins, care lipea stelele, şi pe domnişoara Fannie şi domnişoara Annie, care mutau scările când se umplea spaţiul de pe cer. În sfârşit, terminară. Mary Poppins scutură coşul, ca să—i arate doamnei Corry că nu mai era nimic înăuntru. Atunci se dădură amândouă jos, şi procesiunea porni la vale, domnişoara Fannie purtând scările pe umeri, iar domnişoara Annie hodorogind găleata goală. Ajungând la colţ, se mai opriră un moment să vorbească, după care Mary Poppins dădu mâna cu ele şi porni repede pe străduţă. Doamna Corry, dansând uşor în ghetele ei cu marginile de elastic şi ţinându—şi delicat rochia cu mâinile, dispăru în cealaltă direcţie, urmată de cele două fete uriaşe, care tropăiau zgomotos în urma ei. Portiţa grădinii scârţâi. Răsunară paşi pe alee. Uşa de la intrare se deschise şi se închise, cu un zgomot înăbuşit. Imediat o auziră pe Mary Poppins urcând liniştită scara. Ea trecu în vârful picioarelor prin odaia copiilor şi intră în camera unde dormea ea, cu John şi cu Barbara. Când zgomotul paşilor se stinse, Jane şi Michael se uitară unul la altul, apoi, fără o vorbă, se duseră amândoi la sertarul de sus, din stânga, şi se uitară înăuntru. Nu era nimic acolo în afară de un teanc de batiste de—ale lui Jane. —Ţi—am spus eu, zise Michael. Atunci se repeziră la şifonier şi se uitară în cutia de ghete. Era goală. —Dar cum? De ce? întrebă Michael, aşezându—se pe marginea patului şi uitându—se la Jane. Jane nu spuse nimic. Se aşeză şi ea lângă el, îşi cuprinse genunchii cu braţele şi începu să se gândească şi să se răzgândească. În cele din urmă îşi dădu la o parte părul de pe frunte, îşi destinse corpul şi se ridică în picioare. —Ceea ce—aş vrea să ştiu, zise ea, este dacă stelele sunt făcute din hârtie aurită sau hârtia aurită este făcută din stele. Nimeni nu—i răspunse la întrebare, şi ea nici nu aştepta vreun răspuns. Ştia că numai cineva mult mai deştept decât Michael putea să—i dea răspunsul corect...

40 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

9.POVESTEA LUI JOHN SI A BARBAREI Jane şi Michael, îmbrăcaţi cu hainele lor cele mai bune, plecaseră la o petrecere, arătând — cum spusese Ellen, fata din casă, când îi văzuse — ca scoşi din vitrină. Toată după—amiaza casa fu foarte tăcută şi liniştită, ca şi cum şi—ar fi urmat propriile gânduri sau poate că visa. Jos, în bucătărie, doamna Brill, cu ochelarii cocoţaţi pe nas, citea ziarul. Robertson Ay, în grădină, era foarte ocupat stând degeaba. Doamna Banks ședea pe sofaua,cu picioarele întinse. Casa îi împresura pe toţi cu liniştea ei, visându—şi visurile sau poate cugetând. Sus, în odaia copiilor, Mary Poppins aerisea rufele lângă cămin. Soarele îşi revărsa razele pe geam, aşternând pete de lumină pe albeaţa pereţilor şi jucându—se deasupra pătuțurilor în care stăteau sugarii. —Ţi—am spus să te dai la o parte! îmi intri în ochi, zise John cu glas tare. —Îmi pare rău, răspunse raza de soare, dar n—am ce—ţi face. Am ordin să merg de—a curmezişul camerei, cum oi putea. Şi ordinul e ordin. Trebuie să merg într—o singură zi de la răsărit la apus, şi drumul meu trece prin odaia asta a voastră. Îmi pare rău! Închide ochii şi n—ai să mă mai simţi. Săgeata aurie a razei de soare se întinse de—a curmezişul prin toată camera. Se vedea bine că se mişca repede, ca să—i facă pe plac lui John. —Ce blândă, ce dulce eşti! Te iubesc, zise Barbara, întinzând mâinile spre căldura strălucitoare. —Ce fetiţă cuminte eşti, zise raza încuviinţând, apoi îi alunecă peste obraji şi prin păr, cu o mişcare uşoară, dezmierdătoare. Îţi place când te—ating? întrebă ea, ca şi cum aştepta să fie lăudată. —Eşti mi—nu—na—tă, recunoscu Barbara, suspinând de fericire. —Ce mai pălăvrăgeală, ce mai pălăvrăgeală! Niciodată n—am văzut un loc mai bun decât ăsta pentru pălăvrăgeală. Totdeauna este cineva în odaia asta care vorbeşte, zise o voce piţigăiată de la geam. John şi Barbara se uitară într—acolo. Era Graurul, care locuia în vârful hornului. Ştii că—mi placi! sări Mary Poppins, întorcându—se spre el. Dumitale ce—ţi lipseşte oare? Cât e ziulica de mare — ba chiar şi jumătate din noapte — stai pe acoperişuri sau pe sârmele de telegraf şi ţipi, şi strigi, şi chiui mai rău decât o vrabie, de—ai scoate din răbdări şi un scaun, ăsta e adevărul adevărat. Graurul îşi plecă uşor capul într—o parte şi se uită la ea de pe pervazul ferestrei unde se cocoţase. —Bine, zise el, dar eu am tot felul de treburi: consultări, discuţii, litigii, tranzacţii. Ceea ce — se înţelege , face necesară o cantitate oarecare de... hm! convorbiri liniştite... —Liniştite! exclamă John, râzând cu poftă. —Mai întâi că n—am vorbit cu dumneata, tinere, zise Graurul, ţopăind pe pervazul ferestrei. Iar dumneata în nici un caz n—ai dreptul să vorbeşti. Te—am auzit sâmbăta trecută ceasuri de—a rândul. Doamne, Doamne, credeam că n—ai să te mai opreşti niciodată — toată noaptea n—am putut închide ochii.

41 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Aia n—a fost vorbărie, zise John. Am fost... Aici făcu o pauză. Vreau să spun că mă durea ceva. —Hm! făcu Graurul şi sări pe bara de la pătuțul Barbarei, apoi înainta de—a lungul ei până ce ajunse la capul patului şi zise cu o voce blândă, dezmierdătoare: —Ei, Barbara, astăzi n—ai nimic pentru bătrânul tău prieten? Barbara se săltă în sus, ţinându—se de o gratie a patului. —Uite jumătate din biscuitul meu, zise ea, şi—i întinse biscuitul în pumnişorul ei rotund, grăsuliu. Graurul sări jos, i—l smulse din mână şi zbură înapoi pe pervazul ferestrei. Aici începu să ciugulească lacom. —Mulţumesc! zise Mary Poppins cu înţeles, dar Graurul era prea ocupat cu mâncarea, ca să dea atenţie mustrării. —Am spus „Mulţumesc!", repetă Mary Poppins puţin mai tare. Graurul îşi ridică privirea. —Cum? A! Vezi—ţi de treabă, fetiţo, vezi—ţi de treabă. Eu n—am timp pentru asemenea fandoseli. Şi, zicând acestea, înghiţi ce mai rămăsese din biscuit. Odaia era foarte liniştită. John moţăia sub raza de soare; îşi băgă degetele de la piciorul drept în gură şi începu să le plimbe pe locul unde începeau să—i iasă dinţii. —De ce te osteneşti degeaba? zise Barbara, cu glasul ei dulce, amuzat, care părea totdeauna plin de hohote de râs. Nu—i nimeni să te vadă. —Ştiu, zise John, executând cu degetele o melodie. Dar îmi place să exersez. Îi amuză atâta pe oamenii mari! N—ai văzut că mătuşa Flossie era mai—mai să înnebunească ieri de plăcere când am făcut asta? „Scumpul, Deşteptul, Minunea, Făptura!" N—o auzeai cum spunea? John îşi scoase piciorul din gură, înecându—se de râs. —Şi figurile mele i—au plăcut, zise Barbara binevoitoare. Mi—am scos amândoi ciorapii, şi ea zicea că sunt atât de dulce, încât îi vine să mă mănânce. Nu—i caraghios? Eu, când spun c—aş vrea să mănânc ceva chiar aş mânca. Biscuiţi, sau pesmeţi, sau măciuliile de la pat şi aşa mai departe. Dar oamenii mari niciodată nu cred ceea ce spun, aşa mi se pare mie. Doar nu voia cu adevărat să mă mănânce,nu—i așa? —Sigur că nu. Dar aşa vorbesc ei, prosteşte, zise John. Cred că niciodată n—am să—i înţeleg pe oamenii mari. Toţi par aşa de stupizi. Chiar şi Jane şi Michael sunt uneori stupizi. —Mda! fu de acord şi Barbara, scoţându—şi gânditoare ciorapii şi punându—şi—i la loc. —De exemplu, continuă John, ei nu înţeleg o iotă din ce spunem noi. Şi nu înţeleg nici când spun alte lucruri. Aşa, lunea trecută am auzit—o pe Jane spunând c—ar dori să ştie ce limbă vorbeşte Vântul. —Ştiu, zise Barbara. E de mirare. Iar Michael susţine totdeauna — nu l—ai auzit? — că Graurul spune „To—to—to—o—o—o!" Parcă n—ar şti că Graurul nu spune nimic de felul ăsta, ci vorbeşte exact aceeaşi limbă ca noi. Se înţelege, nu ne putem aştepta ca mama şi tata să ştie asta, căci ei nu ştiu nimic, deşi sunt aşa de drăguţi, dar Jane şi Michael ai crede că... —Au ştiut şi ei odată, zise Mary Poppins, împăturind o cămaşă de noapte de—a lui Jane. —Ce? ziseră John şi Barbara într—un glas, foarte surprinşi amândoi. Adevărat? Vrei să spui că—i înţelegeau şi ei pe Graur, şi pe Vânt, şi pe... —Şi ce spun copacii şi limba razelor de soare şi a stelelor — da, sigur că ştiau! Odată, zise Mary Poppins. —Dar cum se face c—au uitat? se miră John, încreţindu—şi fruntea şi încercând să înţeleagă. —Aha! zise Graurul cu şiretenie, ridicând capul dintre rămăşiţele biscuitului. Nu—i aşa că v—ar plăcea să ştiţi? —Pentru că s—au făcut mari, explică Mary Poppins. Barbara, te rog să—ţi pui imediat ciorapii. —Ăsta—i un motiv prostesc, zise John, uitându—se cruntat la ea. —Şi totuşi, este motivul adevărat, insistă Mary Poppins, legând strâns ciorapii Barbarei la glezne. —Atunci Jane şi Michael sunt nişte neghiobi, continuă John... Sunt sigur că eu n—am să uit când am să mă fac mare. —Nici eu, zise Barbara, sugându—şi mulţumită degetele. —Ba da, o să uitaţi, zise Mary Poppins cu hotărâre. Gemenii se ridicară în pătuţuri, uitându—se la ea. —Ha! zise Graurul dispreţuitor. Ia uitaţi—vă la ei! Se cred Minunile Lumii, mici minuni — dar eu nu cred asta. Sigur c—o să uitaţi — ca Jane şi Michael. —Ba nu, ziseră Gemenii, uitându—se la Graur de parcă ar fi vrut să—l strângă de gât. Graurul rânji. —Ba o să uitaţi, stărui el. Dar se înţelege că nu—i vina voastră, adăugă el mai blând. O să uitaţi pentru că n—o să puteţi face altfel. Niciodată n—a existat o fiinţă omenească care să—şi mai aducă aminte, după ce a trecut de vârsta de un an — cel mai târziu —, bineînţeles, în afară de Ea, şi îşi răsuci capul peste umăr, spre Mary Poppins.

42 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Dar ea de ce poate să—şi aducă aminte, şi noi nu? zise John. —A—a—a! Cu ea este altceva. Ea este Marea Excepţie. Cu ea nu merge, zise Graurul, rânjind către copii. John şi Barbara tăcură. Graurul explică mai departe: —Ea este ceva deosebit, vedeţi. Nu ca înfăţişare, se înţelege. Un pui de—al meu, fie şi numai de—o zi, este mai frumos decât a fost vreodată Mary P... —Auzi, neruşinatul! zise Mary Poppins furioasă şi se repezi la el, încercând să—l lovească cu şorţul. Dar Graurul sări la o parte şi, fluierând cu neruşinare, zbură mai sus pe rama ferestrei, unde ea nu—l mai putea ajunge. —Credeai că de data asta ai pus mâna pe mine, hai? rânji el, bătând din aripi spre ea. Mary Poppins pufni pe nări. Raza de soare se mişcă mai departe prin odaie, târînd după ea săgeata ei lungă de aur. Afară se pornise vânt uşor, care şoptea gingaş cireşilor de pe Alee. —Ascultaţi, ascultaţi, vorbeşte vântul, zise John, înclinându—şi capul într—o parte. Şi tu crezi, Mary Poppins, că n—o să mai fim în stare să auzim astea când o să fim mari? —Ba o să auziţi, le răspunse Mary Poppins, dar n—o să înţelegeţi. Barbara începu să plângă încetişor. Şi în ochii lui John erau lacrimi. —Ei, nu—i nimic de făcut. Aşa e viaţa, zise Mary Poppins cu duioşie. —Ia uitaţi—vă la ei! Ia uitaţi—vă la ei! rânji Graurul. Ar fi în stare să se omoare plângând. Un graur în găoacea oului are mai multă minte. Ia uitaţi—vă la ei! Căci John şi Barbara plângeau acum amarnic amândoi, în pătuţurile lor, scoţând sughiţuri lungi de adâncă nefericire. Deodată se deschise uşa, şi în odaie intră doamna Banks. —Mi s—a părut că aud copiii plângând, zise ea, alergând spre Gemeni. Ce—i cu voi, puişorilor? O, Iubiţii mei, Scumpii mei, Porumbeii mei, ce—i cu voi? De ce plâng, Mary Poppins? Au fost aşa de cuminţi toată după—amiaza — nici nu li s—a auzit guriţa. Ce—o fi cu ei? —Da, doamnă. Nu, doamnă. Cred că le ies dinţii, doamnă, zise Mary Poppins, fără să se uite spre Graur. —A, da, asta trebuie să fie, zise doamna Banks, înseninându—se. —Nu vreau să am dinţi, dacă din cauza lor am să uit lucrurile care—mi plac mai mult, se jelea John, zvârcolindu—se în pătuțul lui. —Nici eu, plângea Barbara, ascunzându—şi faţa în pernă. —Sărmanii mei, puişorii mei, o să vă treacă de îndată ce—o să iasă afurisiţii ăştia de dinţi, zise doamna Banks, mângâindu—i şi trecând de la un pătuţ la altul. —Tu nu înţelegi nimic, răcnea John furios. Nu vreau să am dinţi. —N—o să ne treacă, o să ne fie şi mai rău! se jelea Barbara către pernă. —Da, da. Aşa, aşa. Mama ştie, mama înţelege. O să fie toate bune când o să vă iasă dinţii, şoptea doamna Banks cu duioşie. Dinspre geam se auzi un zgomot uşor. Era Graurul, care îşi înghiţi repede un hohot de râs. Mary Poppins îi aruncă o privire care îl potoli şi îl făcu să privească scena mai departe fără nici o umbră de zâmbet. Doamna Banks îi mângâia încetişor pe copii, întâi pe unul, apoi pe celălalt, şoptindu—le vorbe de încurajare. John se opri din plâns. Băiatul era bine—crescut, o iubea foarte mult pe maică—sa şi nu uita ce—i datora. Nu era vina ei, biata femeie, că întotdeauna vorbea de—a—ndoaselea. „E de înţeles, gândi el, că ea nu pricepe." Şi aşa, ca să—i arate că a iertat—o, se întoarse cu faţa în sus, îşi înghiţi suspinând lacrimile, îşi apucă cu amândouă mâinile piciorul drept şi îşi băgă degetele de la picior în gura larg deschisă. —O, ce Deştept e, ce Deştept, zise mama, cu admiraţie. Mai făcu o dată, şi ea fu foarte încântată. Atunci Barbara, ca să nu rămână în urmă cu amabilitatea, îşi scoase capul din pernă şi, cu faţa încă udă de lacrimi, se ridică şi îşi scoase amândoi ciorapii. —Ce Fetiţă Minunată, zise doamna Banks cu mândrie şi o sărută. — Ei, vezi, Mary Poppins! S—au potolit. Eu ştiu întotdeauna cum să—i mângâi. Sunt foarte cuminţi, foarte cuminţi, mai zise doamna Banks, ca şi cum ar fi cântat un cântec de leagăn, în curând o să le iasă dinţii. —Da, doamnă, zise Mary Poppins, calm, după care doamna Banks, zâmbindu—le Gemenilor, ieşi, închizând uşa în urma ei. Cum o văzu ieşind, Graurul izbucni într—o cascadă de râs grosolan. —Scuzaţi—mă că zâmbesc! strigă el, dar nu mă pot Stăpâni. Ce scenă! Ce scenă! John nu—l luă în seamă; îşi scoase capul printre zăbrelele pătuțului şi—i spuse Barbarei blând, dar apăsat:

43 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Eu n—am să fiu ca toţi ceilalţi. Îţi spun că nu. Pot ei să spună ce vor, şi arătă cu capul spre Graur şi spre Mary Poppins. Eu n—am să uit niciodată, niciodată! Mary Poppins zâmbi — un fel de zâmbet tainic, numai pentru sine, care însemna ştiu—eu—mai—bine—decât—voi. —Nici eu, răspunse Barbara. Niciodată. —Să n—am parte de penele de la coadă, ia ascultă—i ce vorbesc! strigă Graurul, punându—şi aripile în şolduri şi ţipând vesel. Ca şi cum ar putea împiedica uitarea! Într—o lună sau două — cel mult trei —, n—o să mai ştiţi nici cum mă cheamă, cuci afurisiţi ce sunteţi! Sunteţi nişte cuci afurisiţi, fără pene, abia ieşiţi din găoace! Ha! ha! ha! Şi, izbucnind într—un nou hohot de râs, îşi întinse aripile împestriţate şi zbură pe fereastră. Nu multă vreme după aceea dinţii reuşiră, după multă caznă, să străpungă gingia, aşa cum fac toţi dinţii, şi Gemenii avură prima aniversare a zilei de naştere. A doua zi după aniversare, Graurul, care fusese plecat în vacanţă la Bournemouth5 se întoarse pe Aleea Cireşilor, la Numărul Şaptesprezece. —Alo! Alo! Salut! M—am întors acasă! strigă el vesel, aterizând în salturi uşoare pe pervazul ferestrei. —Ei, ce mai face fetiţa? se interesă el cu obrăznicie, înclinându—şi capul într—o parte şi uitându—se la Mary Poppins cu ochii vii, amuzaţi, scânteietori. —Nu face mai bine pentru că ai întrebat tu, zise Mary Poppins, dând din cap. Graurul începu să râdă. —Nu te—ai schimbat, Mary Poppins, zise el. Eşti tot cea de altădată. Dar ce mai fac ceilalţi — cucii? întrebă el, uitându—se pieziş spre patul Barbarei. —Ei, Barbarina, începu el apoi cu glasul lui blând, linguşitor, astăzi n—ai nimic pentru bătrânul tău prieten? —Be—la—bela—bela—bela! zise Barbara, gângurind drăgălaş şi continuând să—şi mănânce biscuitul. Graurul, tresărind de mirare, veni mai aproape, ţopăind uşor. —Te—am întrebat, repetă el mai clar, dacă n—ai azi nimic pentru bătrânul tău prieten, Barbara dragă. —Ba—lor—ba—lor—ba—lor, îngână Barbara, uitându—se în tavan şi înghiţind ultima firimitură. Graurul o privi fix. —Cum? zise el deodată, întorcând capul şi uitându—se întrebător la Mary Poppins. Privirea ei calmă se încrucişa îndelung cu a lui. Apoi, cu o mişcare rapidă, Graurul zbură la patul lui John şi se aşeză pe bară. John ţinea strâns în braţe un miel uriaş de lână. —Cum mă cheamă? Cum mă cheamă? Cum mă cheamă? strigă Graurul, cu glasul ascuţit, neliniştit. —Er—ump! zise John, deschizând gura şi băgând înăuntru piciorul mielului de lână. Graurul se depărta, dând uşor din cap. —Aşadar... s—a sfârşit, spuse el liniştit către Mary Poppins, iar ea aprobă din cap. Graurul privi un moment cu descurajare la Gemeni, apoi dădu din umerii lui pestriţi. —Nu—i nimic... Ştiam eu c—aşa o să se întâmple. De—atâtea ori le—am spus! Dar ei nu voiau să mă creadă. Rămase câtva timp tăcut, privind ţintă la cele două pătuţuri, apoi se scutură cu putere. —Bine, bine, acum trebuie să plec. Înapoi la hornul meu. Trebuie să fac curăţenia de primăvară. Zbură până la pervazul ferestrei, şi acolo se opri, uitându—se înapoi peste umăr. —Totuşi, o să mi se pară ciudat fără ei. Îmi plăcea să vorbesc cu ei — spun drept. O să le simt lipsa. Şi se şterse repede cu aripa la ochi. —Plângi? îl luă în râs Mary Poppins. Graurul îşi ridică imediat capul cu mândrie. —Să plâng? De bună seamă că nu. Dar am — hm — sunt cam răcit, am răcit pe drum, în călătoria de întoarcere. Asta—i tot. Da, o uşoară răceală. Nimic serios. Apoi se repezi afară, îşi netezi cu ciocul penele de pe piept şi spuse cu îngâmfare: —Salutare! Îşi întinse aripile şi dispăru.

5

Localitate în sudul Angliei (n.tr.).

44 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

10.LUNA PLINA În ziua aceea Mary Poppins fu tot timpul foarte grăbită şi, când se grăbea, întotdeauna era îmbufnată. Tot ce făcea Jane era rău, tot ce făcea Michael era şi mai rău. Până şi pe Gemeni îi repezea. Jane şi Michael se fereau din calea ei cât puteau, căci ştiau că uneori era mai bine să nu te vadă şi să nu te audă Mary Poppins. —Aş vrea să fim invizibili, zise Michael, când Mary Poppins îi spuse că simpla lui prezenţă era mai mult decât putea suporta o persoană respectabilă. —Am putea fi invizibili, zise Jane, dacă ne—am ascunde după canapea. Am putea număra banii din puşculiţe, şi poate că după—masă o să se mai îmbuneze. Şi aşa şi făcură. —Şase gologani şi cu patru fac zece, zise Jane, socotind repede. —Patru gologani şi trei bănuţi, asta—i tot, oftă Michael, adunându—şi banii într—o grămăjoară. —Aveţi destul pentru puşculiţa săracilor, zise Mary Poppins, privind peste speteaza canapelei şi pufnind. —Ba nu, zise Michael cu reproş. Banii sunt pentru mine. Îi strâng. —Hm! Desigur că pentru un avion, zise Mary Poppins cu dispreţ. —Ba nu, pentru un elefant, unul numai pentru mine, ca Lizzie de la Grădina Zoologică. Atunci v—aş putea lua pe toţi călare, zise Michael, uitându—se la ea pe sub sprâncene, ca să vadă ce zice. —Hm! Ce idee! zise Mary Poppins. Dar se vedea că nu mai era atât de arţăgoasă ca înainte. —Mă întreb, zise Michael gânditor, ce se întâmplă în Grădina Zoologică noaptea, după ce pleacă toată lumea? —Altă grijă nu mai ai? îl repezi Mary Poppins. —Nu am grijă, ci sunt doar curios, o corectă Michael. Dumneata nu ştii? o întrebă apoi, pe când ea aduna firimiturile de pe masă. —Dacă—mi mai pui o singură întrebare, te trimit imediat la culcare, zise ea începând să măture în camera aşa de repede, încât ai fi zis că este un vârtej cu bonetă şi cu şorţ, şi nu o fiinţă omenească. —Degeaba o întrebi. Le ştie pe toate, dar nu vrea să spună niciodată, zise Jane. —La ce—ţi foloseşte să ştii, dacă nu spui nimănui? mormăi Michael printre dinţi, ca să nu—l audă Mary Poppins. Jane şi Michael nu—şi aduceau aminte să fi fost vreodată puşi la culcare atât de repede ca în seara aceea. Mary Poppins stinse foarte devreme lumina şi ieşi din cameră aşa de grăbită, de parc—ar fi suflat în urma ei toate vânturile din lume. Copiilor li se păru că nu trecuse nici o clipă, când auziră o voce înceată, şoptind la uşă. — Jane şi Michael! zise vocea. Repede! Puneţi ceva pe voi şi grăbiţi—vă! Săriră din pat, surprinşi şi speriaţi.

45 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Haide, zise Jane. Se întâmplă ceva, şi începu să dibuie prin întuneric după haine. —Repede! strigă iarăşi vocea. —O, Doamne, nu găsesc nimic decât pălăria de marinar şi o pereche de mănuşi! zise Michael, alergând prin toată camera, deschizând sertarele şi pipăind prin rafturi. —Ajunge şi—atât. Îmbracă—te cu astea. Nu—i frig. Haide! Nici Jane nu găsise decât o hăinuţă de—a lui John, dar o trase pe mâneci şi deschise repede uşa. Afară nu era nimeni; li se păru însă că aud pe cineva coborând scările în goana mare. Jane şi Michael îl urmară. Oricine sau orice era, mergea mereu înaintea lor. Nu—l vedeau deloc, dar aveau senzaţia clară că sunt conduşi mereu de cineva care le făcea întruna semn să vină. Într—o clipă se pomeniră pe Alee şi, cum alergau aşa, papucii făceau pe trotuar un zgomot uşor, şuierător. —Repede! îi zori iarăşi vocea, de după un colţ apropiat, dar, când cotiră şi ei, nu văzură nimic. Atunci începură să alerge ţinându—se de mână, urmând vocea de—a lungul străzilor, prin alei şi pe sub bolţi sau străbătând parcurile, până ce, gâfâind şi nemaiputându—şi trage sufletul, se opriră lângă un zid cu o barieră. —Aţi ajuns! zise vocea. —Unde? strigă Michael, dar nu primi nici un răspuns. Jane se apropie de barieră, trăgându—l şi pe Michael de mână. —Uite! zise ea. Nu vezi unde suntem? E Grădina Zoologică! Pe cer strălucea Luna plină în toată splendoarea şi, la lumina ei, Michael cercetă poarta de fier şi se uită printre zăbrele. Aşa era! Ce prost a fost că n—a recunoscut Grădina Zoologică! —Dar cum să intrăm? zise el. N—avem bani. —Nu—i nimic! zise dinăuntru o voce groasă. Vizitatorii speciali au intrarea gratis în noaptea asta. împingeţi bariera, vă rog! Jane şi Michael intrară într—o clipă. —Uite, poftim biletele, zise vocea cea răguşită şi, uitându—se într—acolo, văzură un Urs Brun enorm, care purta o haină cu nasturi de alamă şi o şapcă cu cozoroc. Ursul ţinea între labe două bilete trandafirii, pe care le întinse copiilor. —Da' de—obicei noi dăm biletele, zise Jane. —De—obicei este de—obicei. În noaptea asta primiţi bilete, zise Ursul, surâzând. Michael îl privi cu atenţie. —Îmi aduc aminte de dumneata, zise el către Urs. Ţi—am dat odată o cutie de tinichea cu sirop galben. —Aşa e, zise Ursul. Dar ai uitat să scoţi capacul. Ştii că m—am muncit mai bine de zece zile ca să—l scot? Pe viitor, te rog să fii mai grijuliu. —Dar de ce nu eşti în cuşcă? Totdeauna stai noaptea afară? îl întrebă Michael. —Nu, numai când cade Ziua de Naştere atunci când e Lună Plină. Acum te rog să mă ierţi — trebuie să stau la poartă. Apoi Ursul îi părăsi şi se întoarse la barieră. Jane şi Michael, cu biletele în mână, păşită în radina Zoologică. La lumina lunii pline se vedea fiecare copac, fiecare floare, fiecare copăcel, ba puteau vedea foarte bine şi casele, şi cuştile. —Se pare că e multă lume, observă Michael. Într—adevăr, aşa era. Pe toate aleile alergau animale unele singure, altele însoţite de păsări. Doi lupi trecură repede pe lângă copii, vorbind aprins cu un cocostârc foarte înalt, care păşea uşurel între ei, cu mişcări fine, delicate. Când se apropiară de ei, Jane şi Michael auziră lămurit vorbele „Ziua de Naştere" şi „Lună Plină". În depărtare se plimbau tacticos trei cămile, una lângă alta, iar nu departe de ele erau adânciţi în convorbire un castor şi un vultur american. Copiilor li se părea că toţi vorbeau despre acelaşi lucru. —A cui Zi de Naştere să fie oare? întrebă Michael, dar Jane mergea înainte, uitându—se la ceva foarte ciudat. Chiar lângă Standul Elefantului, un domn bătrân şi foarte gras umbla în patru labe, iar în spinarea lui, pe două scăunaşe aşezate unul lângă altul, călăreau opt maimuţe. —Toate sunt anapoda! exclamă Jane. Domnul cel bătrân îi aruncă o privire supărată , când trecu pe lângă ea. —Anapoda! mârâi el. Eu, anapoda! De bună seamă că nu. Ce insultă! Cele opt maimuţe râdeau cu poftă. —O, vă rog, nu vorbeam despre dumneavoastră — ci despre toate astea, explici Jane, alergând după el ca să se scuze. În zilele obişnuite animalele îi cară pe oameni, dar acum văd o fiinţă omenească purtând animalele. Asta am vrut să spun. Dar domnul cel bătrân insistă că l—a insultat şi o luă la fugă, gâfâind din greu, cu maimuţele chiuindu—i în spinare. Jane înţelese că degeaba fuge după el, aşa că îl luă pe Michael de mână şi merseră mai departe. Dar

46 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

deodată se speriară amândoi grozav; la picioarele lor se auzi o voce care spuse: —Ia veniţi încoace voi doi! Intraţi aici. Să vedem şi noi cum vă scufundaţi în apă după o coajă de portocală pe care nici măcar n—o vreţi. Vocea era amară şi mânioasă. Uitându—se în jos, văzură într—un ochi de apă luminat de lună o Focă mică, neagră, care se uita chiorâş la ei. —Veniţi încoace, să vedem dac—o să vă placă! zise ea. —Bine, dar... noi nu ştim să înotăm! se împotrivi Michael. —N—am ce vă face! zise Foca. Trebuia să vă fi gândit la asta mai înainte. Cui îi pasă dacă ştiu să înot sau nu?... Ce? Ce zici? Ultima întrebare se adresa altei Foci, care ieşise din apă şi îi şoptea ceva la ureche. —Cine? zise prima Focă. Cum ai spus? A doua Focă şopti iar. Jane prinse cuvintele: „Vizitatori speciali... Prieteni cu..." şi atât. Prima Focă păru dezamăgită, apoi li se adresă lui Jane şi lui Michael cât putu de politicos. —Vă cei iertare. Îmi pare bine de cunoştinţă. Vă rog să mă iertaţi. Apoi îşi întinse leneşă laba către cei doi. —Ai grijă pe unde mergi, strigă cineva deodată şi, în acelaşi moment, Jane simţi că o izbeşte ceva. Răsucindu—se repede, rămase încremenită de spaimă: era un Leu uriaş. Ochii Leului începură să scapere, când o zări. —Voiam să spun... începu el. Nu ştiam că eşti dumneata! Este atâta lume aici astă—seară şi mă grăbesc aşa de tare să văd cum îşi primesc oamenii hrana, încât mă tem că nu m—am uitat pe unde calc. Nu veniţi şi dumneavoastră? N—ar trebui să pierdeţi ocazia, ştiţi... —N—aţi vrea să ne—arătaţi drumul? zise Jane politicos, fără să fie tocmai liniştită în ceea ce—l priveşte pe Leu, deşi părea destul de blajin. „Dar, în definitiv, se gândi ea, toate sunt astă—seară anapoda." —Încântat! zise Leul cu o voce cam mieroasă şi îi oferi braţul. Îl luă de braţ, dar, ca să fie liniştită, îl ţinu pe Michael lângă ea. Era un băieţaş atât de durduliu şi de rotunjor, iar leii, se gândea ea, sunt lei... —Îţi place coama mea? o întrebă Leul după ce porniră. Mi—am ondulat—o special pentru această ocazie. Jane se uită la coamă. Se vedea că fusese unsă cu grijă şi pieptănată în inele. —Îmi place foarte mult, zise ea. Dar nu—i cam ciudat din partea unui leu să se ocupe de asemenea lucruri? Eu credeam că... —Cum aşa, scumpa mea domniţă? Leul, precum ştii, este Regele Animalelor şi nu trebuie să—şi uite rangul. În ceea ce mă priveşte pe mine, nu—i probabil să mi—l uit. Cred că un leu trebuie să se prezinte întotdeauna cât se poate de bine, indiferent de locul unde se află. Pe aici, vă rog, mai zise el şi, cu o mişcare graţioasă a labei din faţă, arătă spre Casa cea Mare a Pisicilor şi îi conduse înăuntru. Jane şi Michael îşi ţinură răsuflarea în faţa priveliştii care li se înfăţişa înaintea ochilor. Sala cea mare era ticsită de animale, unele rezemate de o bară lungă, care le despărţea de cuşti, altele şezând pe două rânduri de scaune, aliniate faţă în faţă. Erau pantere şi leoparzi, lupi, tigri şi antilope, maimuţe şi arici, canguri, capre sălbatice şi girafe, apoi un grup foarte mare compus numai din pescăruşi şi din vulturi. —Minunat, nu? zise Leul cu mândrie. Întocmai ca în frumoasele zile de demult, din junglă. Dar haideţi, să ocupăm locuri bune. Şi îşi făcu loc prin mulţime, strigând: „Loc, loc!" şi trăgându—i pe Jane şi pe Michael după el. Numaidecât, printr—un mic spaţiu gol din mijlocul sălii, reuşiră să zărească cuştile. —Aaa! făcu Michael, deschizând o gură cât o şură de mirare, sunt pline cu fiinţe omeneşti! Într—adevăr, aşa şi era. Într—o cuşcă se învârteau de colo până colo doi domni voinici, de vârstă mijlocie, cu jobenuri înalte şi cu pantaloni vărgaţi, privind neliniştiţi printre gratii, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Copii de toate felurile şi de toate mărimile, începând de la sugari în scutece, se târau pe brânci în altă cuşcă. Animalele de afară priveau cu mare interes, iar unele încercau să—i facă pe sugari să râdă, băgându—şi labele sau cozile printre gratii. O girafă îşi întinse gâtul lung peste capetele celorlalte animale şi lăsă un băieţaş îmbrăcat în marinar să—i gâdile nasul. În a treia cuşcă erau închise trei doamne în vârstă, îmbrăcate cu haine de ploaie şi încălţate cu galoşi. Una dintre ele împletea cu andrelele, dar celelalte două, în picioare lângă gratii, strigau la animale şi le ameninţau cu umbrelele: —Sunteţi nişte brute. Plecaţi de—aici. Vreau ceaiul! striga una din ele. —Nu—i aşa că—i caraghioasă? ziseră câteva dintre animale, râzând în hohote. —Jane, ia te uită! zise Michael, arătând spre cuşca din capătul şirului. Nu—i...?

47 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Amiralul Boom! zise Jane, uitându—se cu mirare, într—adevăr, era amiralul Boom, care se plimba de colo până colo prin cuşcă, tuşind, suflându—şi nasul şi înecându—se de mânie. —La naiba! Cu toţii la pompe! Pământ! Ridicaţi ancora! „La naiba!" striga amiralul şi, de câte ori ajungea la gratii, un tigru îl împingea cu un băţ, ceea ce îl făcea să înjure groaznic. —Dar cum au intrat toţi ăştia în cuşti? îl întrebă Jane pe Leu. —S—au rătăcit, zise Leul. Sau mai bine zis, au întârziat. Sunt oamenii care au tândălit prin Grădină şi au rămas aici după ce s—au închis porţile. Trebuia să stea şi ei pe undeva, aşa că îi ţinem aici. —Acela este primejdios — cel de colo! Adineauri era cât pe ce să—şi omoare paznicul. Nu vă apropiaţi de el! Şi arătă spre amiralul Boom. —Înapoi, vă rog, înapoi! Nu vă înghesuiţi! Faceţi loc, vă rog! Jane şi Michael auziră mai multe glasuri strigând aceste cuvinte. —Acum li se dă de mâncare! zise Leul, înghesuindu—se înfierbântat prin mulţime. Vin paznicii. Patru Ursi Bruni, toţi purtând şepci cu cozoroc, împingeau cărucioare cu mâncare prin coridorul îngust care separa animalele de cuşti. —Înapoi, înapoi! ziceau ei, ori de câte ori li se punea un animal în cale, apoi deschideau câte o uşiţă la fiecare cuşcă şi împingeau înăuntru mâncarea, înfiptă în vârful unor furci. Jane şi Michael vedeau foarte bine tot ce se întâmpla, prin spaţiul dintre panteră şi dingo. Sugarilor li se aruncau biberoane, iar ei le apucau cu mânuţele şi le strângeau cu Lăcomie. Copiii mai mari apucau din furci gogoşile şi cozonacii şi le înfulecau. Pentru doamnele cu galoşi se aduseră felii subţiri de pâine cu , unt şi fursecuri, iar domnii cu joben căpătară cotlete de miel şi cremă de ouă la pahar. Când îşi primiră mâncarea, şi—o luară într—un colţ, îşi puseră batistele pe pantalonii vărgaţi şi începură să mănânce. Deodată, pe când paznicii treceau pe lângă cuşti, se iscă zarvă. —Afurisiţilor! Asta numiţi voi mâncare? O bucăţică amărâtă de carne şi câteva foi de varză? Unde—i budinca de Yorkshire? Scandalos! Ridicaţi ancora! Unde—i vinul? Vinul, am spus! Ridicaţi ancora! Voi, de colo, de jos, unde—i vinul amiralului? —Ia ascultaţi ce spune! Şi—a pierdut minţile. Vă spun eu că nu—i teafăr, zise Leul. Jane şi Michael nu avură nevoie să li se spună despre cine vorbea. Cunoşteau prea bine limbajul amiralului Boom. —Ei, zise Leul, când zgomotul din sală se mai potoli. Se pare că acum s—a terminat. Şi mi—e teamă că trebuie să plec şi eu. Vă rog să mă scuzaţi. Sper să vă văd mai târziu, la Parada cea Mare. Am să vă caut. Apoi îi conduse spre ieşire, îşi luă rămas—bun şi se depărta, scuturându—şi coama cârlionţată, pe când corpul lui auriu se tărca cu pete de lumină şi de umbră, în bătaia lunii. —Te rog, strigă Jane în urma lui, dar el nu mai auzi. —Voiam să—l întreb dac—o să mai iasă vreodată de—aici. Săracii de ei! Gândeşte—te că asta putea să i se întâmple şi lui John, sau Barbarei, sau oricăruia dintre noi. Dar, întorcându—se spre Michael, Jane constată că nu mai era lângă ea, ci se depărtase pe o alee. Alergă după el şi îl găsi stând de vorbă cu un Pinguin, care poposise în mijlocul drumului, ţinând sub una din aripi o condică mare, iar sub cealaltă, un condei uriaş. Când se apropie Jane, Pinguinul muşca gânditor de capătul condeiului. —Nu—mi pot închipui, îl auzi ea zicând pe Michael, probabil ca răspuns la o întrebare. Pinguinul i se adresă lui Jane. —Poate poţi dumneata să—mi spui, zise el. Ce rimează cu Mary? Nu—mi convine „contrarii", pentru că s—a mai spus şi omul trebuie să fie original. Dacă vrei să spui: Mary, Mary, Tu eşti cântecul chitarei, nici asta nu merge. M—am gândit şi eu, dar nu se potriveşte câtuşi de puţin. —Ochelarii, zise Michael cu vioiciune. —Hm! Nu—i destul de poetic, observă Pinguinul. —Ce—ai spune despre ”hoinarii"? zise Jane. —Să vedem... Pinguinul păru ca se gândeşte. Nu—i prea reuşit, nu—i aşa? zise el dezolat. Mi—e teamă c—o să fiu nevoit să renunţ. Vedeţi, am încercat să scriu un poem pentru Ziua de Naştere, şi m—am

48 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

gândit c—ar fi foarte frumos dac—aş începe cu: O, Mary, Mary... Dar n—am putut merge mai departe. Sunt foarte necăjit. Toată lumea aşteaptă ceva savant de la un pinguin şi n—aş vrea să—i dezamăgesc pe oameni. Ei, dar nu mă mai ţineţi în loc. Trebuie să merg înainte. Şi se depărta repede, muşcându—şi condeiul şi aplecându—se peste condică. —Ce zăpăceală, zise Jane. A cui zi este azi? Asta aş vrea să ştiu. —Ei, voi doi, veniţi încoace. Presupun că vreţi s—o felicitaţi cu ocazia Zilei de Naştere şi aşa mai departe, zise o voce în spatele lor şi, întorcând capul, îl văzură pe Ursul Brun, care le dăduse bilete la poartă. —Se înţelege! zise Jane, gândindu—se că era lucrul cel mai înţelept pe care îl putea spune, deşi nu ştia câtuşi de puţin cui trebuiau să—i prezinte felicitări. Ursul Brun îşi petrecu câte un braţ pe după umerii lor şi îi trase pe alee. Îi simţeau blana moale şi caldă frecându—li—se de corp şi auzeau mârâiala pe care o făcea fără voia lui în stomac, când vorbea. —Am ajuns, am ajuns! zise Ursul Brun, oprindu—se în faţa unei căsuţe cu ferestrele atât de luminate, încât, dacă n—ar fi fost o noapte cu lună plină, ai fi crezut că strălucea soarele. Ursul deschise uşa şi—i împinse încetişor pe copii înăuntru. Lumina îi orbi la început, dar în curând ochii li se obişnuiră, şi atunci văzură că se aflau în Casa Şerpilor. Toate cuştile erau deschise şi şerpii ieşiseră afară: unii se încolăceau leneş, formând nişte ghemotoace mari, solzoase, alţii se târau uşor pe duşumea. În mijlocul şerpilor, pe o buturugă, şedea Mary Poppins. Jane şi Michael nu—şi puteau crede ochilor. —Oaspeţi pentru Ziua dumneavoastră, doamnă, anunţă cu respect Ursul Brun. Şerpii întoarseră capetele, întrebători, spre copii. Mary Poppins nu se mişcă din loc, dar vorbi: —Unde ţi—e pardesiul, dacă îmi dai voie să te întreb? zise ea, uitându—se urât, dar fără mirare, la Michael. Şi unde ţi—s mănuşile şi pălăria? mai mârâi ea, adresându—i—se lui Jane. Dar înainte ca vreunul dintre ei să fi putut răspunde, din Casa Şerpilor se auzi zarvă. —Sst! sst! Şerpii se ridicară în vârful cozilor, cu un zgomot uşor, şuierător, şi începură să se ploconească în faţa cuiva care se afla în spatele lui Jane şi al lui Michael. Ursul Brun îşi scoase şapca cu cozoroc. Încet, Mary Poppins se ridică şi ea. —Scumpul meu copil, adoratul meu copil! zise o voce subţirică, delicată, şuierătoare. Şi dintr—o cuşcă mare ieşi un Şarpe cu Ochelari, cu mişcări încete, molcome, feline. Se strecură cu ondulări graţioase pe lângă Ursul Brun şi pe lângă şerpii care se ploconeau şi se îndreptă spre Mary Poppins. Când ajunse lângă ea, îşi înălţă pe jumătate corpul lui lung de aur şi, ridicându—şi brusc gâtul auriu, solzos, o sărută delicat pe Mary Poppins, întâi pe un obraz, apoi pe celălalt. —Aşa! şuieră el uşor. Îmi pare foarte bine, foarte bine, draga mea. E mult de când n—a mai căzut Ziua dumitale de Naştere odată cu Luna Plină. Apoi întoarse capul în lături. Luaţi loc, prieteni, zise el, aplecându—se graţios spre ceilalţi şerpi care, la aceste cuvinte, alunecară iarăşi pe duşumele şi se făcură ghem, privind fix la Şarpele cu Ochelari şi la Mary Poppins. Se întoarse apoi spre Jane şi Michael. Aceştia simţiră un uşor fior când văzură faţa cea mai mică şi cea mai zbârcită din câte văzuseră vreodată. Totuşi, făcură un pas înainte, căci ochii lui ciudaţi, adânci, păreau că—i atrag spre el. Avea ochii lungi şi înguşti, cu o privire întunecoasă, somnoroasă, dar în mijlocul acestei întunecimi somnoroase sclipea o lumină vie, ca un giuvaier. —Ăştia cine mai sunt? zise el cu glasul lui blajin, dar totodată înspăimântător, uitându—se cercetător la copii. —Domnişoara Jane Banks şi domnişorul Michael Banks, înălţimea Voastră, zise Ursul Brun speriat, ca şi cum i—ar fi fost şi lui cam frică. Sunt prietenii ei. —Aha! Prietenii ei. Atunci sunt bine—veniţi. Va rog să şedeţi, scumpii mei. Jane şi Michael, înfiorându—se de parc—ar fi fost în faţa unui Rege — nici când se întâlniseră cu Leul nu avuseseră un astfel de sentiment — se desprinseră cu greu de sub vraja privirii lui şi se uitară în jur, ca să vadă pe ce ar putea şedea. Ursul Brun le veni în ajutor, ghemuindu—se el însuşi la pământ şi oferindu—le, fiecăruia, câte un genunchi îmblănit. Jane zise în şoaptă: —Vorbeşte de parc—ar fi un mare lord. —Chiar este. El e stăpânul lumii noastre, cel mai înţelept şi cel mai teribil dintre noi toţi, zise Ursul Brun, încet şi cu respect. Şarpele cu Ochelari zâmbi, un zâmbet prelung, încet, tainic, apoi se întoarse spre Mary Poppins. —Verişoară, începu el, şuierând uşor.

49 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Chiar este verişoară lui? şopti Michael. —Prima verişoară primară din partea mamei, răspunse Ursul Brun, vorbind în şoaptă, cu laba la gură. Dar acum fiţi atenţi. Tocmai îi oferă Darul de Ziua ei. —Verişoară, repetă Şarpele cu Ochelari, e multă vreme de când Ziua dumitale n—a mai căzut odată cu Luna Plină şi multă vreme de când n—am putut serba evenimentul aşa cum îl serbăm astă—seară. De aceea am avut timp să dau oarecare atenţie problemei Darului de Ziua dumitale. Şi am hotărât — aici făcu o pauză, şi în Casa Şerpilor încetă orice zgomot; se auzea numai zgomotul mai multor fiinţe care îşi ţineau cu toatele răsuflarea — că lucrul cel mai bun pe care l—aş putea face este să—ţi dăruiesc una dintre pieile mele. —E prea frumos din partea dumitale, vere... Începu Mary Poppins, dar Şarpele cu Ochelari îşi ridică gâtul ca să fie tăcere. —Nicidecum. Nicidecum. Ştii doar că eu îmi schimb din când în când pielea, aşa că o piele în plus sau în minus nu înseamnă mare lucru pentru mine. Nu sunt eu...? Aici se opri şi privi în jur. —Lordul Junglei, şuierară toţi şerpii deodată, ca şi cum întrebarea şi răspunsul ar fi fost o parte bine cunoscută din ceremonie. Şarpele cu Ochelari dădu din cap. —Aşa, zise el, ceea ce mi se pare mie bun o să ţi se pară şi dumitale. Este un dar destul de mic, Mary dragă, dar ţi—ai putea face o curea sau o pereche de pantofi sau chiar o panglică de pălărie — lucruri care sunt oricând necesare, după cum ştii. Zicând acestea, începu să se legene uşor încoace şi încolo, iar lui Jane şi lui Michael, care îl urmăreau cu privirea, li se păru că i se ridicau în jurul corpului vălurele mici, de la coadă spre cap. Deodată Şarpele cu Ochelari se răsuci ca un tirbuşon, sări în sus şi pielea aurie îi căzu; în locul ei purta acum un veşmânt nou, de argint strălucitor. —Stai! zise Şarpele cu Ochelari, văzând că Mary Poppins se apleacă să ridice pielea. Vreau să—ţi scriu o Dedicaţie. Şi începu să—şi mişte repede de tot coada pe pielea de care se despuiase, făcu apoi cu îndemânare un rotocol din învelişul auriu şi, băgându—şi capul prin acest colac, ca şi cum ar fi fost o coroană, i—l oferi cu graţie lui Mary Poppins. Ea îl luă, înclinându—se. —Nu ştiu cum să—ţi mulţumesc... începu ea şi se opri. Se vedea bine că era foarte bucuroasă, căci sucea şi răsucea pielea între degete, privind—o pe toate părţile cu admiraţie. —Nici să nu încerci să—mi mulţumeşti, zise Şarpele cu Ochelari. Sst! continuă el, lăţindu—şi şi mai mult gâtul, ca şi cum ar fi ascultat cu el. Parcă am auzit semnalul pentru Parada cea Mare? Toţi ciuliră urechile. Se auzea sunând un clopot şi o voce adâncă, groasă, care răsuna din ce în ce mai aproape: —Parada cea Mare, Parada cea Mare! Toată lumea la mijloc pentru Parada cea Mare şi Final. Haideţi, haideţi! Fiţi gata pentru Parada cea Mare! —Am avut dreptate, zise Şarpele cu Ochelari zâmbind. Trebuie să te duci, dragă, desigur că te aşteaptă să—ţi iei locul în mijloc. La revedere, până la viitoarea Aniversare. Apoi se ridică, aşa cum făcuse şi mai înainte, şi o sărută pe Mary Poppins pe amândoi obrajii. —Du—te repede! zise Şarpele cu Ochelari, iar eu am să mă ocup de micii dumitale prieteni. Jane şi Michael îl simţiră pe Ursul Brun mişcându—se sub ei, în timp ce se ridicau. Simţeau şi cum şerpii le alunecau repede peste picioare, în graba lor de a ieşi din Casa Şerpilor. Mary Poppins se înclină foarte ceremonios spre Şarpele cu Ochelari şi, fără să arunce o singură privire spre copii, alergă şi ea spre pajiştea cea mare, verde, din mijlocul Grădinii Zoologice. —Poţi să pleci, zise Şarpele cu Ochelari către Ursul Brun, care, după ce se înclină smerit, plecă şi el repede, cu şapca în labe, spre locul unde se adunaseră toate celelalte animale în jurul lui Mary Poppins. —Vreţi să veniţi cu mine? îi întrebă Şarpele cu Ochelari cu bunătate pe Jane şi pe Michael şi, fără să mai aştepte răspunsul, se strecură între ei şi îi aşeză, cu o mişcare a gâtului, de o parte şi de alta a lui. —A început, zise el, şuierând de plăcere. După strigătele puternice care răzbăteau dinspre Pajiştea Verde, copiii înţeleseră că vorbea despre Paradă. Când se mai apropiară, auziră animalele cântând şi ţipând, apoi văzură leoparzi, lei, castori, cămile, urşi, cocori, antilope şi multe altele, formând toate împreună un cerc în jurul lui Mary Poppins. Apoi animalele începură să se mişte, cântând cântecele lor din Junglă, sărind înăuntru şi afară din cerc, prinzându—se de mâini sau de aripi, aşa cum fac dansatorii în Marele Dans al Lăncierilor. Dar o voce piţigăiată se ridică deodată deasupra tuturor. O, Mary, Mary,

50 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Florile şi cu stejarii, Ursul, şerpii, căprioare, Veveriţe, rozătoare, Vulpi roşcate şi şirete, Şi girafele cochete, Chiar şi tigrii cei zbârliţi Îţi urăm ani fericiţi. Era Pinguinul, care se apropia în pas de dans, fluturând din aripile lui scurte şi cântând voios. Când îi zări pe copii, se înclină în faţa Şarpelui cu Ochelari şi strigă: —Am găsit — aţi auzit cum am cântat? Ştiu că nu e perfect. „Stejarii" nu rimează tocmai bine cu Mary, dar merge, merge! Şi pomi mai departe, oferind aripa unui leopard. Jane şi Michael priveau dansul iar Şarpele cu Ochelari stătea tăcut şi liniştit între ei. Când îl văzu trecând pe lângă ei pe prietenul lor, Leul, în paşi de dans şi aplecându—se să ia în labă aripa unui Fazan de Brazilia, Jane încercă sfioasă să—şi exprime simţirile în cuvinte. —Credeam, domnule... începu ea, dar se opri încurcată, neştiind dacă poate îndrăzni să continue. —Spune, dragă, zise Şarpele cu Ochelari. Ce credeai? Ăăă... că leii şi păsările, tigrii şi animalele mici... Şarpele cu Ochelari îi veni în ajutor. Credeai că sunt duşmani din fire, că leul nu poate vedea o pasăre fără s—o mănânce, la fel tigrul pe iepure, nu—i aşa? Jane se roşi şi făcu semn că da. —Se poate să ai dreptate. Se poate. Dar nu la Aniversarea Zilei de Naştere, zise Şarpele cu Ochelari. În noaptea asta cel mic nu se teme de cel mare, iar cei mari îi protejează pe cei mici. Chiar şi eu —, aici se opri, părând că se gândeşte adânc — chiar şi eu pot vedea o Gâscă Sălbatică fără să mă gândesc la ospăţ, în împrejurarea aceasta. În definitiv, continuă el scoţându—şi înspăimântătoarea limbuţă despicată şi băgându—şi—o la loc, se poate ca până la urmă a mânca şi a fi mâncat să fie acelaşi lucru. Înţelepciunea mea îmi spune că probabil aşa este. Suntem făcuţi cu toţii din acelaşi lut, nu uitaţi asta — noi, cei din Junglă, şi voi, cei din Oraş. Aceeaşi substanţă ne compune pe toţi — copacul de deasupra capului, piatra de sub noi, pasărea, fiara, steaua, una suntem cu toţii şi cu toţii ne îndreptăm spre aceeaşi ţintă. Să—ţi aduci aminte de asta când n—ai să—ţi mai aduci aminte de mine, copilă. —Dar cum se poate ca un copac să fie piatră? Eu nu sunt pasăre, şi Jane nu e tigru, ripostă Michael vehement. —Aşa crezi? zise vocea şuierătoare a Şarpelui cu Ochelari. Ia uită—te aici! Şi făcu semn cu capul spre masa mişcătoare a fiinţelor din faţa lor. Păsările şi animalele se legănau împreună, înconjurând—o de aproape pe Mary Poppins, care se legăna şi ea uşor, într—o parte şi în alta. Mulţimea se legăna înainte şi înapoi, în acelaşi ritm, clătinându—se ca pendula unui ceas. Chiar şi copacii se plecau şi se ridicau domol, iar luna părea şi ea că se leagănă pe cer, aşa cum se leagănă o corabie pe mare. —Păsări şi animale, pietre şi stele, toţi suntem una, toţi suntem una... murmură Şarpele cu Ochelari, strângându—şi liniştit gâtul umflat şi începând şi el să se clatine între copii. —Copii şi şerpi, stele şi pietre — toţi suntem una. Vocea şuierătoare se făcu mai domoală. Strigătele animalelor deveneau tot mai slabe. Ascultându—le, Jane şi Michael simţeau că şi ei se leagănă uşor sau că îi leagănă cineva... O lumină blândă, potolită le cădea pe obraji. —Dorm şi visează, amândoi, zise o voce în şoaptă. Era oare glasul Şarpelui cu Ochelari sau glasul mamei lor, care venise să—şi facă rondul obişnuit de noapte în Odaia Copiilor şi care îi învelea cu pătura? — E în regulă. Vorbise Ursul Brun, cu vocea lui groasă, sau domnul Banks? Jane şi Michael, clătinându—se şi legănându—se, nu puteau spune... nu puteau spune... —Am visat ceva aşa de ciudat astă—noapte, zise Jane în dimineaţa următoare, presărându—şi zahăr pe budincă. Am visat că ne—am dus la Grădina Zoologică şi că era ziua de naştere a lui Mary Poppins şi că în locul animalelor erau în cuşti oameni, iar animalele erau toate afară... —Cum? Ăsta e visul meu. Şi eu am visat la fel, o întrerupse Michael, foarte surprins. —Nu se poate să fi visat amândoi acelaşi lucru, zise Jane. Eşti sigur? Îţi aduci aminte de Leul care şi—a ondulat coama şi de Foca aceea care voia să... —Să ne afundăm în apă după coji de portocale? zise Michael. Sigur că—mi aduc aminte! Şi de sugarii din cuşcă, şi de Pinguinul care nu putea găsi o rimă, şi de Şarpele cu Ochelari. —Atunci nu se poate să fi fost vis, zise Jane cu emfază. Trebuie să fi fost adevărat. Şi dac—a fost...

51 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Şi se uită curioasă la Mary Poppins, care fierbea laptele. —Mary Poppins, o întrebă ea, se poate ca eu şi Michael să fi visat acelaşi vis? —Voi, cu visele voastre! zise Mary Poppins pufnind. Mâncaţi—vă budinca dacă vreţi să căpătaţi pâine cu unt. Dar Jane nu voia să fie tratată aşa. Trebuia să ştie. —Mary Poppins, zise ea, privind—o fix. Ai fost astă—noapte la Grădina Zoologică? Mary Poppins căscă o gură cât toate zilele. —La Grădina Zoologică? Eu la Grădina Zoologică —astă—noapte? Eu? O persoană liniştită, la locul ei, care ştie ce se cuvine şi ce nu... —Dar ai fost? insistă Jane. —Sigur că nu — ce idee! zise Mary Poppins. Vă poftesc să vă mâncaţi budinca şi să nu mai vorbiţi prostii. Jane îşi turnă laptele. —Atunci se vede că tot vis a fost, zise ea. Dar Michael se uita fix la Mary Poppins, care prăjea pâinea la foc. —Jane, spuse el apăsat, în şoaptă, Jane, uită—te! Şi—i arătă ceva, iar Jane văzu şi ea la ce se uita el. Mary Poppins purta un cordon făcut din piele de şarpe, cu solzi aurii, pe care scria cu litere rotunde, şerpuite: „Cadou de la Grădina Zoologică."

52 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

11.CUMPĂRĂTURI DE CRĂCIUN —Miroase a zăpadă, zise Jane, când coborâră din autobuz. —Mie îmi miroase a brazi de Crăciun, zise Michael. —Iar mie îmi miroase a peşte prăjit, zise Mary Poppins. Dar apoi nu mai fu timp de mirosit a nimic, căci autobuzul se oprise în faţa Celui mai Mare Magazin din Lume şi toţi trei se pregătiră să intre ca să facă cumpărături de Crăciun. —Ne laşi să ne uităm mai întâi în vitrine? întrebă Michael înfrigurat, ţopăind într—un picior. —N—am nimic împotrivă, răspunse Mary Poppins, cu o blândeţe surprinzătoare. Nu că Jane şi Michael ar fi fost prea surprinşi, căci ştiau că nimic nu—i plăcea lui Mary Poppins mai mult decât să se privească în vitrine. De asemenea, ştiau că, pe când ei se uitau la jucării, la cărţi, la ramurile de vâsc şi la prăjituri, Mary , Poppins nu se vedea decât pe sine însăşi, reflectată în geamuri. —Ia te uită, avioane! zise Michael, oprindu—se în faţa unei vitrine în care treceau în zbor mici avioane prinse pe sârme. —Uite şi dincoace! zise Jane. Doi negri mici de tot, într—un leagăn — ai crede că sunt de ciocolată sau de porţelan. „Mai bine uită—te la tine", îşi zise Mary Poppins, băgând de seamă cât de frumoase erau mănuşile ei cele noi, cu marginea îmblănită. Era prima pereche de acest fel pe care o purta şi i se părea că n—o să se sature niciodată să se uite în vitrine, să vadă cum îi vin pe mâini. După ce examina mănuşile, îşi cercetă cu de—amănuntul întreaga persoană — pardesiul, pălăria, şalul de la gât şi pantofii — şi se gândi că, luată în ansamblu, nu mai văzuse niciodată o fiinţă atât de elegantă şi de distinsă. Dar ştia că zilele de iarnă sunt scurte şi că trebuiau să fie acasă la ceai. De aceea se smulse oftând din glorioasa—i reflectare. —Să intrăm, zise ea. Îi plictisi însă grozav pe Jane şi pe Michael, căci zăbovi o grămadă la raionul de mercerie, străduindu—se să aleagă un mosoraş cu aţă neagră. Raionul de jucării este în partea aceea, îi aminti Michael. —Mulţumesc, ştiu. Nu arăta cu degetul, zise ea şi plăti la casă cu o încetineală nemaipomenită. În cele din urmă ajunseră totuşi în faţa lui Moş Crăciun, care îşi dădu toată osteneala să—i ajute să—şi aleagă darurile. —Ăsta e foarte frumos pentru tata, zise Michael, alegând un trenuleţ mecanic cu semnale speciale. Când tata e la serviciu, o să am eu grijă de tren. Cred c—o să iau asta pentru mama, zise Jane, împingând un cărucior de păpuşă, pe care mama — era sigură — şi—l dorea de mult. Poate c—o să mi—l

53 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

împrumute şi mie uneori. După aceea Michael mai alese câte un pacheţel cu agrafe pentru cei doi Gemeni, un joc Mecano pentru mama, un gândac mecanic pentru Robertson Ay, o pereche de ochelari pentru Ellen, care avea ochi foarte buni, şi nişte şireturi de ghete pentru doamna Brill, care nu purta decât papuci. Jane, după puţină şovăială, sfârşi prin a decide că un plastron ar fi lucrul cel mai potrivit pentru domnul Banks, apoi mai cumpără Robinson Crusoe pentru cei doi Gemeni, ca să aibă ce citi când o să fie mari. —Iar până atunci, pot s—o citesc eu, zise ea. Sunt siguri că o să mi—o împrumute. Mary Poppins avu apoi o importantă dezbatere cu Moş Crăciun, cu privire la un săpun. —De ce nu luaţi săpun Colac de Salvare? zise Moş Crăciun, încercând să o ajute, dar totodată uitându—se îngrijorat la Mary Poppins, care părea cam arţăgoasă. —Prefer Vinolia, spuse ea cu trufie şi cumpără un săpun marca Vinolia. Doamne, Doamne, mai zise ea, netezindu—şi blana de la mănuşa dreaptă. Ce—aş mai bea măcar o jumătate de ceaşcă de ceai. —Dar un sfert n—ar fi destul? întrebă Michael. —Nu—i nevoie să faci pe deşteptul, zise Mary Poppins cu un astfel de ton, încât Michael simţi că într—adevăr nu era nevoie. Trebuie să plecăm. Poftim! Spusese tocmai cuvintele pe care ei speraseră că n—o să le spună. Aşa era întotdeauna Mary Poppins. —Încă cinci minute, o rugă Jane. —Te rog, Mary Poppins! Îţi stă aşa de bine cu mănuşile cele noi, zise Michael cu şiretenie. Dar Mary Poppins, deşi aprecie remarca, nu căzu în cursă. —Nu se poate, zise ea pornind spre uşă. —O, Doamne! îşi zicea Michael, urmând—o gâfâind sub povara pachetelor. Dac—ar spune măcar o dată „Da"! Mary Poppins se grăbea, iar ei trebuiau să meargă după ea. Moş Crăciun le făcea semne cu mâna. Zâna din Pomul de Crăciun şi toate celelalte păpuşi zâmbeau cu tristeţe şi ziceau: „Luaţi—mă şi pe mine careva!", iar avioanele dădeau toate din aripi şi spuneau într—un limbaj păsăresc: „Lăsaţi—mă să zbor! O, lăsaţi—mă să zbor!" Jane şi Michael se grăbiră să se depărteze, astupându—şi urechile ca să nu mai audă aceste glasuri vrăjite şi zicându—şi că timpul petrecut în Raionul de Jucării fusese cumplit de scurt. Dar chiar la ieşire îi aştepta o nouă aventură. Tocmai voiau să deschidă uşa de sticlă ca să iasă, când văzură afară, alergând pe trotuar, un copil. —Ia te uită! ziseră Jane şi Michael într—un glas. —Sfântă Fecioară! exclamă Mary Poppins, înmărmurită. Şi avea şi de ce, căci copila nu purta nici un fel de îmbrăcăminte, ci avea numai o fâşie de stofă albastră, pe care ai fi zis că a rupt—o din cer şi pe care şi—o legase împrejurul corpului gol. Era evident că nu se prea pricepea la uşile turnante, căci începu să se învârtească înăuntrul uşii, împingând—o în aşa fel încât uşa se învârtea şi mai tare. Copila râdea când o împingea uşa şi o făcea să se învârtească de jur—împrejur. Deodată însă, cu o mişcare bruscă, reuşi să se elibereze, sări în lături şi ateriza drept în mijlocul magazinului. Aici se pironi în vârful picioarelor, întorcând capul când într—o parte, când în alta, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. Zărindu—i pe Jane şi pe Michael şi pe Mary Poppins, care erau pe jumătate ascunşi în dosul unui brad uriaş, tresări şi alergă voioasă spre ei. —Aici sunteţi! Mulţumesc că m—aţi aşteptat. Mi—e teamă că am cam întârziat, zise copila, întinzându—şi braţele strălucitoare spre Jane şi Michael. Ei, ciripi ea, ridicându—şi capul, nu vă bucuraţi că mă vedeţi? Spuneţi—mi că da, da! —Da, zise Jane zâmbind, căci nu putea să nu se bucure văzând pe cineva atât de fericit şi de radios. Dar cine eşti? o întrebă apoi, curioasă. —Cum te cheamă? întrebă şi Michael, privind—o cu ochi mari. —Cine sunt? Cum mă cheamă? Doar nu vreţi să spuneţi că nu mă recunoaşteţi? Se poate oare?... Copila păru foarte surprinsă şi cam dezamăgită. Deodată se întoarse şi arătă cu degetul spre Mary Poppins. —Ea mă cunoaşte. Nu—i aşa? Sunt sigură că mă cunoşti! Pe figura lui Mary Poppins apăru o expresie ciudată. Jane şi Michael putură vedea luciri albastre aprinzându—i—se în ochi, ca şi cum ar fi reflectat albastrul de pe haina copilei şi strălucirea ei. —Nu cumva... nu cumva începe cu M? şopti ea. Copila începu să sară într—un picior, încântată. —Sigur că da, doar ştii foarte bine că da. M—A—I—A. Eu sunt Maia. Şi se întoarse spre Jane şi Michael. Acum mă recunoaşteţi, nu—i aşa? Sunt a doua din Pleiade. Electra, care este cea mai mare,

54 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

n—a putut veni, pentru că trebuie s—o îngrijească pe Merope. Merope este bebeluşul. Mai suntem cinci între Electra şi bebeluş. Toate suntem fete. La început, Mama a fost foarte dezamăgită că n—are nici un băiat, dar acum s—a obişnuit. Copila făcu câţiva paşi de dans şi izbucni iar, cu glăsciorul ei tremurat: O, Jane! O, Michael, m—am uitat la voi de multe ori de sus, din cer, iar acum uite că vorbesc cu voi de—adevărat. Ştiu totul despre voi. Lui Michael nu—i place să i se dea cu peria pe păr, iar Jane are pe marmura căminului un ou de sturz, într—un borcan de marmeladă. Tatăl vostru a început să chelească în creştet. Îmi place de tatăl vostru. El ne—a prezentat mai întâi... nu vă aduceţi aminte? Vara trecută, într—o seară, v—a spus: „Uitaţi—vă, acolo sunt Pleiadele. Şapte stele laolaltă, care sunt cele mai mici de pe tot cerul. Pe una nici n—o puteţi vedea". Vorbea despre Merope, ştiţi. Ea e prea mică pentru ca să poată sta trează toată noaptea. Este un bebeluş, care trebuie să se culce foarte devreme. Acolo sus, unii ne numesc Surioarele, alteori ni se spune Cloşca cu Pui. Orion ne strigă: „Ei, fetelor!" şi ne ia cu el la vânătoare. —Dar ce faci aici? întrebă Michael, care nu—şi venise în fire. Maia începu să râdă. —Întreab—o pe Mary Poppins. Sunt sigură că ea ştie. —Spune—ne şi nouă, Mary Poppins, se rugă Jane. —Ei, zise Mary Poppins sec, presupun că nu sunteţi voi doi singurii pe lume care făceau târguieli de Crăciun... —Aşa e, zise Maia încântată. Are dreptate. Am coborât pe pământ ca să cumpăr jucării pentru noi toate. Nu putem pleca prea des, ştiţi, pentru că suntem atât de ocupate cu pregătirea şi cu strângerea Ploilor de Primăvară. Căci asta este treaba specială a Pleiadelor. Dar am tras la sorţi şi am câştigat eu. Ce noroc pe mine, nu? Şi se alinta, fericită. —Hai, veniţi cu mine! Nu pot să stau prea mult. Veniţi înapoi şi ajutaţi—mă să aleg. Şi, tot dansând în jurul lor, alunecând când spre un lucru, când spre altul, îi duse înapoi la Raionul de Jucării. Toţi clienţii se opreau locului şi se uitau înmărmuriţi la dânsa. De mirare, scăpau şi pachetele din mână. —Nu i—o fi frig? Oare ce păzesc părinţii ei? ziceau mamele, cu glasul muiat şi îmblânzit deodată. —Ia te uită... ziceau taţii, cu glasul neobişnuit de gros şi de aspru. N—ar trebui să se permită una ca asta. Ar trebui să scriem la The Times6 . Şefii de raioane se uitau şi ei curioşi când grupul trecu pe lângă dânşii şi se înclinau înaintea Maiei, ca şi cum ar fi fost Regină. Dar nici Jane, nici Michael, nici Mary Poppins, nici Maia nu vedeau şi nu auzeau nimic din toate astea. Ei erau prea ocupaţi cu propria aventură, atât de extraordinară. —Am ajuns! zise Maia, repezindu—se la Raionul de Jucării. Ei, ce s—alegem? Îndată ce o văzu, unul dintre vânzători tresări şi se înclină respectuos. —Doresc câte ceva pentru fiecare dintre surorile mele — sunt şase. Vă rog să mă ajutaţi, zise Maia, zâmbindu—i. — Desigur, domnişoară, răspunse Vânzătorul, îndatoritor. —Întâi pentru sora cea mai mare, zise Maia. Ea este foarte gospodină. Ce—aţi zice despre maşina asta de gătit, cu tigăile de argint? Da! Şi mătura asta pestriţă... Suntem cu toatele aşa de pline de praf de stele, încât i—ar plăcea să aibă cu ce mătura. Vânzătorul începu să împacheteze lucrurile în hârtie colorată. —Acum ceva pentru Taygeta. Ei îi place să danseze. Jane, nu crezi că i s—ar potrivi o coardă? Vă rog să le împachetaţi bine, se adresă apoi Vânzătorului. Am de făcut un drum lung. Şi nu putea sta o clipă locului, ci se strecura printre jucării şi umbla de colo până colo cu un pas uşor de argint viu, ca şi cum ar fi sclipit încă pe cer. Mary Poppins, Jane şi Michael nu—şi puteau lua ochii de la ea, văzând—o zburând de la unul la altul şi cerând sfatul când unuia, când celuilalt. —Acum pentru Alcyone. Ea e pretenţioasă. E atât de tăcută şi de gânditoare, încât ai zice că nu doreşte niciodată nimic. Crezi că ar fi potrivit să—i iau o carte, Mary Poppins? Ce e asta — Robinson Elveţianul? Cred c—o să—i placă. Iar dacă nu, o să se poată uita la poze. Împacheteaz—o! Şi—i întinse Vânzătorului cartea. —Celaeno ştiu ce—şi doreşte, urmă ea. Un cerc. Ziua ar putea să—l dea de—a dura pe cer, iar noaptea l—ar putea face să se rotească în jurul ei. Cred că i—ar plăcea ăsta, roşu cu albastru.

6

Cel mai important ziar din Anglia (n.tr.).

55 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

Vânzătorul se înclină iarăşi şi începu să împacheteze cercul. —Acum au mai rămas cele două mici. Michael, ce mă sfătuieşti să iau pentru Asterope? —Ce—ai zice de un titirez? propuse Michael, examinând problema cu toată seriozitatea. —Un titirez şuierător? Ce idee minunată! Cât o să se bucure când o să—l vadă dansând şi cântând pe cer! Dar pentru Merope, bebeluşul, ce crezi, Jane? —John şi Barbara, zise Jane sfioasă, au raţe de gumă. Maia scoase un strigăt de bucurie şi o felicită. —Ce deşteaptă eşti, Jane! Eu nu m—aş fi gândit niciodată la asta. O răţuşcă de gumă pentru Merope, te rog, una albastră cu ochi galbeni. Vânzătorul legă pachetele, pe când Maia se învârtea în jurul lui, trăgând de hârtie şi încercând sfoara, ca să se asigure că era bine legată. —Bun! zise ea. Ştii, n—aş vrea să—mi cadă ceva. Michael, care nu—şi luase ochii de la ea de când apăruse, se întoarse acum spre Mary Poppins şi îi şopti destul de tare: —Dar n—are portmoneu! Cine—o să plătească jucăriile? —Asta nu—i treaba ta, îi trânti Mary Poppins. Şi nu—i frumos să vorbeşti în şoaptă. În acelaşi timp însă, începu să se scotocească repede prin buzunare. —Ce—ai spus? întrebă Maia, făcând nişte ochi mari de mirare. Cine plăteşte? Nu plăteşte nimeni. Nu—i nimic de plată, nu—i aşa? spuse ea, îndreptându—şi privirea strălucitoare spre Vânzător. —Absolut nimic, domnişoară, o asigură acesta, punându—i pachetele în braţe şi înclinându—se iar. —Ştiam eu. Vezi, zise ea întorcându—se spre Michael, de Crăciun lucrurile se dăruiesc, nu—i aşa? Şi—n afară de asta, cu ce—aş putea plăti? Noi n—avem bani acolo sus, adăugă ea, începând să râdă numai la acest gând. Acum trebuie să plecăm, continuă ea, luându—l pe Michael de braţ. Trebuie să ne ducem cu toţii acasă. E foarte târziu, şi—am auzit—o pe mama voastră spunându—vă că trebuie să fiţi acasă la timp pentru ceai. De altfel, şi eu trebuie să mă întorc. Haideţi! Şi porni înainte, străbătând magazinul spre ieşire şi trăgându—i după ea pe Michael, pe Jane şi pe Mary Poppins, până ce ajunseră la uşa turnantă. Afară, în faţa uşii, Jane zise deodată: —Dar pentru ea n—a luat nici un cadou. A cumpărat câte ceva pentru toţi ceilalţi, dar pentru ea, nimic. Maia n—are nici un cadou de Crăciun. Şi începu să caute repede prin pachetele ei, ca să vadă ce ar putea lua de acolo pentru Maia. Mary Poppins aruncă o privire în vitrina de lângă ea şi se văzu pe sine, foarte îngrijită, foarte interesantă, cu pălăria bine pusă, cu pardesiul bine călcat, cu mănuşile cele noi completând efectul ansamblului. —Te poftesc să—ţi vezi de treabă, îi spuse ea lui Jane, cât putu de tăios. În acelaşi timp îşi scoase repede mănuşile cele noi şi le puse în mâinile Maiei. —Ţine! zise ea repezit. Astăzi e frig. O să—ţi fie de folos. Maia se uită la mănuşi, care erau atât de mari, încât îi atârnau pe mâini, de parcă n—ar fi fost nimic în ele. Nu spuse nimic, dar se apropie de Mary Poppins, întinse braţul pe care îl avea liber, o cuprinse pe după gât şi o sărută. Amândouă schimbară o privire lungă şi—şi surâseră, aşa cum îşi surâd oamenii care se înţeleg unii pe alţii. Apoi Maia se întoarse spre Jane şi Michael şi—i mângâie pe obraji cu mâna ei uşoară. O clipă făcură cu toţii cerc în colţul bătut de vânt, uitându—se încântaţi unul la altul. —Mi—a părut aşa de bine, zise Maia dulce, întrerupând tăcerea. Să nu mă uitaţi, da? Ei dădură din cap că n—o vor uita. —La revedere, zise Maia. —La revedere, ziseră şi ceilalţi, deşi era ultimul lucru pe care ar fi dorit să—l spună. Apoi Maia, ridicându—se în vârful picioarelor, îşi înălţă braţele, sări în aer şi începu să păşească, din ce în ce mai sus, de parc—ar fi urcat pe trepte invizibile tăiate în cerul cenuşiu. În timp ce urca aşa, le făcea cu mâna, iar ei îi răspundeau de jos. —Ce naiba s—a întâmplat? întrebă cineva lângă ei. —Imposibil.! zise altă voce. —E absurd! strigă un al treilea, căci începuse să se adune lumea, ca să privească extraordinarul, spectacol: Maia întorcându—se acasă. Un Poliţist îşi făcu drum prin mulţime, împrăştiind lumea cu bastonul. —Circulaţi, circulaţi. Ce înseamnă asta? Un accident sau ce? Dar, urmărind privirile celorlalţi, se uită şi el în sus. —Ei, strigă Poliţistul deodată furios, ameninţând—o e Maia cu pumnul. Dă—te jos! Ce faci acolo? Întrerupi circulaţia, şi aşa mai departe. Dă—te jos! Nu putem tolera asemenea lucruri într—un loc public. Nu e normal! O auziră de departe pe Maia râzând şi văzură ceva lucios atârnându—i pe braţ. Era coarda. Până la urmă, pachetul tot se desfăcuse. O mai văzură încă o clipă urcând treptele aerului, apoi o fâşie de nor o ascunse privirilor. Dar ei ştiau că este în spatele norului, din cauza strălucirii cu care era tivită marginea lui groasă, întunecată.

56 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

—Lua—m—ar dracu'! zise Poliţistul, privind ţintă în sus şi scărpinându—se în cap, pe sub cască. —Bine—ar face să te ia! zise Mary Poppins, cu un ton atât de feroce, încât oricine altul ar fi crezut că era într—adevăr foarte furioasă pe Poliţist. Dar Jane şi Michael nu se lăsară înşelaţi de tonul ei, căci vedeau în ochii lui Mary Poppins ceva care, dacă ar fi fost vorba de altcineva şi nu de Mary Poppins , ar fi putut trece drept lacrimi... —Se poate oare să fi fost o închipuire? întrebă Michael când ajunseră acasă şi—i povesti mamei întâmplarea. —Se poate, zise doamna Banks. Noi ne putem imagina lucruri ciudate şi minunate, dragă. —Dar cum rămâne cu mănuşile lui Mary Poppins? zise Jane. Am văzut cum i le—a dat Maiei. Şi acum nu le mai are. Aşa că trebuie să fie adevărat. —Ce—ai făcut, Mary Poppins! exclamă doamna Banks. Ai dăruit cele mai bune mănuşi ale dumitale, cu garnitură de blană! Mary Poppins pufni pe nas. —Mănuşile mele sunt ale mele şi pot să fac cu ele ce—mi place! zise ea cu trufie. Apoi îşi aranjă pălăria şi se duse la bucătărie să—şi bea ceaiul...

57 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

12.VÂNT DINSPRE APUS Era prima zi de primăvară. Jane şi Michael îşi dădură imediat seama, căci îl auziră pe domnul Banks cântând în baie, şi nu făcea acest lucru decât într—o singură zi pe an. Toată viaţa îşi aduseră aminte de acea dimineaţă ciudată. Mai întâi, i se dădu pentru prima dată voie să vină jos, în sufragerie, la cafea. Apoi domnul Banks nu—şi găsise servieta cea neagră. Aşa că ziua începu cu două întâmplări extraordinare. —Unde mi—e SERVIETA? tuna domnul Banks, învârtindu—se prin hol ca un câine care vrea să—şi muşte coada. Toţi ceilalţi începură şi ei să se învârtească în loc —Ellen şi doamna Brill şi copiii. Chiar şi Robertson Ay făcu un efort special şi se învârti de două ori. Până la urmă, domnul Banks descoperi servieta în birou, o luă şi se repezi în hol. —Ei, zise el pe un ton ca şi cum ar fi ţinut o predică, servieta mea stă totdeauna în acelaşi loc. Aici , pe cuierul de umbrele. Cine a dus—o în birou? —Chiar tu, dragă, aseară, când ai scos din servietă hârtiile referitoare la impozitul pe venit, zise doamna Banks. Domnul Banks se uită la ea atât de crunt, încât o făcu să regrete că n—a fost mai puţin lipsită de tact şi — a spus că a dus—o chiar ea în birou. —Hm! hm! zise el, suflându—şi nasul cu zgomot, apoi, luându—şi pardesiul din cui, păşi spre uşă. —Ei! zise apoi, ceva mai îmblânzit, au îmbobocit lalelele! Şi se duse în grădină, inspirând zgomotos aerul. Hm! Vânt! De la apus, cred, şi se uită spre casa amiralului Boom, ca să vadă cum se învârtea roza vânturilor. Nu m—am înşelat. E vremea care vine de la apus, luminoasă şi înmiresmată. Nu—mi trebuie pardesiu. Apoi îşi luă servieta şi melonul şi plecă repede spre City. —Ai auzit ce—a spus? Michael o apucă pe Jane de braţ. Ea dădu din cap că da şi zise cu glasul tărăgănat: —Bate vântul dinspre apus. Nici unul din ei nu mai spuse nimic, dar amândoi erau preocupaţi de un gând pe care ar fi dorit să

58 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

nu—l aibă. Totuşi, în curând uitară de asta, căci toate păreau ca de obicei, iar soarele de Primăvară lumina casa atât de frumos, încât nimeni nu se mai gândea că ar trebui tencuită sau c—ar trebui puse tapete noi. Dimpotrivă, cu toţii o socoteau cea mai frumoasă casă de pe Aleea Cireşilor. Dar după—amiaza începură necazurile. Jane coborâse în grădină, ca să sape cu Robertson Ay. Abia semănase un rând de ridichi, când auzi o tevatură mare în odaia Copiilor, şi apoi un zgomot de paşi grăbiţi pe scară. Numaidecât apăru Michael, foarte roşu la faţă şi respirând greu. —Ia te uită, Jane, strigă el, întinzând mâna. În palmă avea busola lui Mary Poppins; mâna lui Michael tremura atât de tare, încât discul se învârtea nebuneşte în jurul acului. —Busola? zise Jane, privindu—l întrebătoare. Michael izbucni deodată în plâns. —Ea mi—a dat—o, zise el plângând. A spus că acum pot s—o ţin pentru totdeauna. O, o! Ceva e în neregulă! Oare ce ne mai aşteaptă? E prima dată când îmi dă ceva. —Poate c—a vrut doar să fie drăguţă, zise Jane, ca să—l liniştească, dar în sufletul ei era la fel de îngrijorată ca Michael. Ştia prea bine că Mary Poppins nu—şi pierdea niciodată timpul cu amabilităţi. Dar în ziua aceea — curios — toată după—amiaza Mary Poppins nu le spusese nici un cuvânt aspru. De fapt, de—abia dacă scosese o vorbă. Stătea cufundată în gânduri, iar dacă o întrebau câte ceva, le răspundea cu o voce care părea că vine de departe. În cele din urmă, Michael nu se mai putu stăpâni. —Mary Poppins, te rog, fii rea! Fii rea ca mai înainte! Parcă nu eşti dumneata. O, sunt aşa de neliniştit! Într—adevăr, îşi simţea inima grea la gândul că pe Aleea Cireşilor, la Numărul Şaptesprezece, avea să se întâmple ceva, nu ştia nici el prea bine ce anume. —Necazuri, necazuri, lasă că ai să mai ai necazuri, răspunsese Mary Poppins, cu glasul ei aspru, obişnuit. Numaidecât băiatul se simţi ceva mai bine. —Poate că mi se pare, îi spuse el lui Jane. Poate că toate sunt în regulă şi numai îmi imaginez. Tu ce crezi, Jane? —Probabil, zise Jane cu glasul tărăgănat. Dar şi ea se gândea adânc şi inima i se strângea în piept. Spre seară vântul începu să sufle mai tare. Sufla în mici rafale în jurul casei, intra şuierând cu zgomot prin hornuri şi se furişa prin crăpăturile ferestrelor, ridicând colţurile covorului din Odaia Copiilor. Mary Poppins le dădu să mănânce, strânse masa şi puse vasele teanc, cu mare grijă. Apoi făcu ordine în cameră şi aşeză ceainicul pe grătarul căminului. —Aşa! zise ea, uitându—se în jurul ei, ca să vadă dacă toate sunt la locul lor. Tăcu o clipă, apoi puse uşor o mână pe capul lui Michael şi cealaltă pe umărul lui Jane. —Aşa, zise ea. Acum mă duc să—i dau pantofii lui Robertson Ay, ca să—i cureţe. Să fiţi cuminţi, vă rog, până mă întorc. Apoi ieşi şi închise uşa uşor în urma ei. Când o văzură ieşind, amândoi simţiră deodată că trebuiau să fugă după ea, dar parcă îi ţinea ceva pe loc. Rămaseră nemişcaţi, cu coatele pe masă, aşteptând—o să se întoarcă. Încercau să se liniştească unul pe altul, dar fără să spună o vorbă. —Ce proşti suntem, zise deodată Jane. Totul e în regulă. Dar ştia bine că spune aşa mai mult ca să—l liniştească pe Michael şi nu pentru că ar fi crezut că este chiar adevărat. Ceasornicul din Odaia Copiilor ticăia tare pe cămin. Focul tremura şi trosnea, apoi începu, încet, încet, să se stingă. Ei stăteau tot acolo la masă, aşteptând. În cele din urmă, Michael zise neliniştit: —E mult de când s—a dus, nu—i aşa? Vântul şuiera şi urla în jurul casei, ca şi cum i—ar fi răspuns la întrebare. Ceasornicul îşi urma mai departe tic—tacul lui solemn. Deodată tăcerea fu întreruptă de zgomotul uşii de la intrare, trântită cu putere. —Michael! exclamă Jane tresărind. —Jane! zise Michael speriat şi alb ca varul la faţă. Amândoi ascultară o clipă, apoi alergară la fereastră şi se uitară afară. Jos, tocmai în faţa uşii, stătea Mary Poppins îmbrăcată cu pardesiul şi purtând pălăria. Avea valijoara de covor într—o mână şi umbrela în cealaltă. Vântul sufla sălbatic în jurul ei, smucindu—i hainele şi aplecându—i pălăria în mod caraghios într—o parte. Dar lui Jane şi lui Michael li se părea că ei nici nu—i pasă, căci zâmbea, ca şi cum ea şi vântul s—ar fi înţeles foarte bine. După ce stă un moment pe trepte, uitându—se înapoi spre intrare, îşi deschise cu o

59 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

mişcare rapidă umbrela, deşi nu ploua, şi o ridică deasupra capului. Vântul se furişă imediat, cu un urlet sălbatic, sub umbrelă, împingând—o în sus, ca şi cum s—ar fi silit să i—o smulgă din mână. Dar ea o ţinea bine, şi se părea că tocmai asta voia şi vântul, căci numaidecât ridică umbrela mai sus în aer şi, odată cu ea, şi pe Mary Poppins, purtând—o uşor, aşa încât picioarele ei abia mai atingeau aleea grădinii. Apoi vântul o trecu peste portiţă şi o ridică şi mai sus, până la ramurile cireşilor de pe Alee. —A plecat, Jane, a plecat! strigă Michael plângând. —Repede! ţipă Jane. Să—i aducem pe Gemeni. S—o vadă şi ei pentru ultima oară. Acum nici ea, nici Michael nu mai aveau nici o îndoială că Mary Poppins plecase de—a binelea, pentru că se schimbase vântul. Fiecare din ei luă în braţe un Geamăn şi se repeziră înapoi la geam. Mary Poppins era acum sus de tot în aer, plutind departe deasupra cireşilor şi a acoperişurilor, ţinând bine umbrela într—o mână şi valijoara în cealaltă. Gemenii începură să plângă încetişor. Cu mâinile rămase libere, Jane şi Michael deschiseră fereastra şi făcură o ultimă încercare s—o oprească pe Mary Poppins. —Mary Poppins! strigară ei. Mary Poppins, vino înapoi! Dar ea, fie că nu auzi, fie că se făcu că nu aude, continuă să se urce în văzduhul noros, târâtă de vântul şuierător, până ce trecu peste deal, aşa încât copiii nu mai putură vedea nimic, decât copacii încovoindu—se şi jelindu—se sub vântul sălbatic dinspre apus. —A făcut ceea ce—a spus c—o să facă. A stat până s—a schimbat vântul, zise Jane oftând, apoi se depărtă, tristă, de la fereastră şi îl puse pe John în pătuţ. Michael nu zise nimic, dar, ducând—o pe Barbara înapoi şi punând—o în pat, respira greu. —Oare o s—o mai vedem vreodată? întrebă Jane. Deodată auziră voci pe scară. —Copii, copii! zise doamna Banks, deschizând uşa. Copii, sunt aşa de supărată! Mary Poppins ne—a părăsit... —Da, ziseră Jane şi Michael. —Cum? Voi ştiaţi? zise doamna Banks, destul de mirată. V—a spus că pleacă? Ei dădură din cap că nu, iar doamna Banks continuă: —Este revoltător. A dispărut într—o clipă. Nici măcar o scuză. A spus doar: „Plec" şi—a plecat. Ceva mai absurd, mai lipsit de judecată,mai nepoliticos... Dar ce—ai, Michael? Şi se întrerupse brusc, pentru că Michael o apucase de rochie şi o scutura cu putere, ce—ai, băiete? —N—a spus dac—o să vină înapoi? strigă el, aproape răsturnând—o pe maică—sa. Spune—mi, n—a zis? Te porţi ca un Sălbatic, zise ea desprinzându—se din strânsoare. Nu—mi aduc aminte ce a spus, afară de faptul că pleacă. Dar se înţelege că nici n—aş mai lua—o înapoi, chiar dac—ar vrea să vină. Să mă Lase baltă, fără să am pe nimeni care să mă ajute, fără nici să mă prevină! —O, mamă! zise Jane cu reproş. —Eşti o femeie foarte crudă, zise Michael, strângând—şi pumnii, ca şi cum ar fi fost gata să o lovească pe maică—sa. —Copii, mi—e ruşine de voi! Pe cuvântul meu! Doriţi să vină înapoi cineva care s—a purtat aşa de urât cu mama voastră? Sunt foarte jignită. Jane izbucni în plâns. —Mary Poppins este singura persoană din lume pe care o vreau! se jelea Michael, zvârcolindu—se pe jos. —Copii, ce—i asta? Nu vă înţeleg. Haide, fiţi cuminţi. Nu—i nimeni astă—seară ca să vadă de voi. Eu sunt invitată la masă, iar Ellen are Ziua ei Liberă. Trebuie s—o trimit pe doamna Brill sus. După ce îi sărută distrată, ieşi, cu o cută de îngrijorare pe frunte... —Încă n—am văzut una ca asta! Să plece şi să lase copiii baltă! zise doamna Brill o clipă mai târziu, năvălind în cameră şi apucându—se de treabă. Fata asta avea o inimă de piatră, zău aşa, nu încape nici o îndoială, să nu—mi spui mie pe nume dacă nu, se gândea numai la ea. N—a lăsat nici măcar o batistă cu dantelă sau un ac de pălărie ca amintire. Scoală, domnişorule! Şi doamna Brill continuă, suflând greu: Nu ştiu cum am răbdat—o atâta — cu aerele şi cu mofturile ei. Ce de nasturi, domnişoară Jane! Stai binişor, lasă—mă să te dezbrac, conaşule! Era şi urâtă, nici n—aveai la ce te uita. La urma—urmei, nu ştiu dacă n—o să fie mai bine fără ea. Hai, domnişoară Jane, unde ţi—e cămaşa de noapte? A! dar ce—i aici, sub pernă?... Doamna Brill scoase din aşternut un pacheţel. —Ce e? Dă—mi—l, dă—mi—l, zise Jane, tremurând înfrigurată şi luând repede pachetul din mâna

60 | m a r y p o p p i n s

p.l.travers

doamnei Brill. Michael se apropie şi el şi o urmări cu privirea, pe când ea desfăcea sfoara şi rupea hârtia cafenie. Doamna Brill, fără să mai aştepte să vadă ce o să scoată din pachet, plecă în Odaia Gemenilor. Jane desfăcu, în sfârşit, pachetul. —E portretul ei, zise ea în şoaptă, uitându—se de aproape. Într—adevăr, aşa era. În cadrul unei rame mici, pline de înflorituri, se afla portretul lui Mary Poppins, iar dedesubt era scris: „Mary Poppins de Bert". —Bert este Omul—cu—Chibrituri. El l—a făcut, zise Michael şi—i luă din mână portretul, ca să—l vadă mai bine. Jane simţi deodată că era şi o scrisoare prinsă de portret. O desfăcu cu băgare de seamă şi citi: Dragă Jane, Michael a căpătat busola, aşa încât portretul este pentru tine. Au revoir. Mary Poppins Jane citi cu glas tare, până ajunse la cuvintele pe care nu le putea înţelege. — Doamnă Brill! strigă ea, ce înseamnă au revoir? —Or voar, dragă? răspunse doamna Brill din odaia de alături. Nu înseamnă oare — stai să văd, nu prea mă pricep la limbile astea străine — nu înseamnă „Dumnezeu să te binecuvânteze"? Nu, nu, greşesc, domnişoară Jane, cred că înseamnă „La revedere". Jane şi Michael se uitară unul la altul. În ochii lor străluceau înţelegerea şi bucuria. Căci pricepeau ce voia să spună Mary Poppins. Michael scoase un lung suspin de uşurare. —Bine, zise el cu glasul tremurat. Întotdeauna face ceea ce zice că o să facă. Şi întoarse capul. —Michael, plângi? întrebă Jane. Michael întoarse capul şi se sili să—i zâmbească. —Nu, zise el, nu plâng. Numai ochii plâng. Ea îl împinse uşor spre pat şi, când îl văzu culcat, îi strecură în mână portretul lui Mary Poppins, repede, ca să nu aibă timp să—i pară rău. —În noaptea asta ține—l tu, îi şopti ea, învelindu—l bine, aşa cum făcea Mary Poppins...