Ştiinţa Administraţiei Publice [PDF]

Zitiervorschau

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE - Suport de curs Lector univ. dr. Cezar MANDA

BUCUREŞTI

CUPRINS

MODULUL 1 : Obiectul şi principiile ştiinţei administraţiei:................................9 MODULUL 2 : Administraţia şi mediul său ...........................................................11 MODULUL 3 : Sarcinile administraţiei publice.....................................................14 MODULUL 4 : Structurile administraţiei publice .................................................16 MODULUL 5: Resursele administraţiei publice ....................................................22 MODULUL 6: Metodele ştiinţei administraţiei ......................................................25 MODULUL 7 : Decizia administrativă....................................................................27 MODULUL 8 : Controlul administraţiei publice ...................................................31 MODULUL 9 : Reforma administraţiei publice.....................................................42 Anexa 1........................................................................................................................45 Anexa 2........................................................................................................................47

2

I.

Informaţii generale

• Date de identificare a cursului Cursul „ Ştiinţa administraţiei publice” se adresează studenţilor din anul III ai Facultăţii de Administraţie Publică, SNSPA

Date de contact ale titularului de curs:

Date de identificare curs şi contact tutori: Nume: Lector univ.dr. Cezar Corneliu MANDA Curs : Ştiinţa administraţiei Telefon : 0214022063 publice E-mail : cezar @clr.ro Anul, Semestrul: anul III, sem 1 Consultaţii: vineri, 15,00-17,00, sediul Facultăţii Tipul cursului: obligatoriu

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite Pentru o mai bună înţelegere şi aprofundare a noţiunilor ce sunt prezentate în cursul de faţă se recomandă parcurgerea unei bibliografii minimale din domeniul sistemului administraţiei publice, disciplina reprezentând o continuare firească a cercetării fenomenului administrativ, abordate de materiile studiate in anii precedenţi. • Descrierea cursului Cursul de Ştiinţa Administraţiei Publice pentru anul III Administraţie Publică Învăţământ la Distanţă are drept obiectiv general :Prezentarea fenomenului administrativ printr-o abordare distinctă şi totodată, complementară, faţă de celelalte discipline juridice şi nonjuridice, studiate în anii precedenţi, şi relevarea unor concepte, noţiuni, instituţii şi mijloace specifice întrebuinţate de sistemul administraţiei publice. Demersul îşi propune aşadar însuşirea de către cursanţi, ca viitori funcţionari publici, a modalităţilor şi formelor ştiinţifice concrete ce pot concura la raţionalizarea, simplificarea, perfecţionarea şi eficientizarea organizării şi funcţionării sistemului administrativ.

3

•

Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat în două părţi esenţiale: una general –conceptuală ce facilitează înţelegerea din punct de vedere teoretic a noţiunilor de bază, a planurilor de analiză, ca de altfel şi a scopurilor cercetării, iar cealaltă, de ordin specificaplicativă, ce vizează prezentarea şi însuşirea acelor instrumente ştiinţifice concrete apte dă permită cursanţilor să perceapă corect realitatea administrativă, în complexitatea sa, oferindu-le posibilitatea de a găsi soluţiile efective menite să asigure raţionalizarea, eficientizarea şi simplificarea organizării şi funcţionării sistemului de administraţie publică. • Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Cursul de Ştiinţa Administraţiei Publice este unul interactiv bazat pe de-o parte pe prezentarea noţiunilor şi conceptelor în cadrul întâlnirilor curente prevăzute în calendarul activităţilor, iar pe de altă parte studenţii iau parte la procesul de învăţare activă, prin implicarea lor în alcătuirea unor eventuale proiecte de grup şi participarea la discuţii pe tematica specifică cursului.

• Materiale bibliografice obligatorii În continuare sunt prezentate, pe scurt materialele bibliografice obligatorii: 1) Corneliu Manda, Cezar Manda, Ştiinţa administraţiei – curs universitar, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită Editura Universul Juridic, 2008 2) Mihai T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei , Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, 1994 . 3) Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atheneum, 1993 • Calendar al cursului CURS 1 : MODULELE 1-4 / Sala RAPPS CURS 2 : MODULELE 5-9/ Sala RAPPS EXAMEN : SALA RAPPS

• Politica de evaluare şi notare

4

Nota finală se stabileşte pe baza evaluării studentului reieşită dintr-un examen scris care cuprinde un număr întrebări ( minim 5- maxim 10), extrem de clare şi concise ce vor fi puse succesiv, una câte una, şi la care răspunsurile trebuie formulate de către cei examinaţi într-un timp bine determinat. Fiecare răspuns corect se notează cu 1 punct.

• Elemente de deontologie academică Exigenţele cursului sunt firesc corelate poziţiei SNSPA, respectiv celei ale Facultăţii de Administraţie Publică în ceea ce priveşte combaterea şi sancţionarea drastică a furtului ori a susţinerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricăror forme de fraudare. De aceea, pe parcursul examinării, este

interzisă utilizarea oricăror

materiale ce conţin informaţii relevante pentru acest curs, după cum este interzisa consultarea colegilor asupra modalităţilor de răspuns la întrebările formulate în cadrul examenului. • Studenţi cu dizabilităţi În vederea acordării de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii prin intermediul poştei electronice, pe adresa de email menţionată la începutul suportului de curs, ori prin oricare alte căi facile, aflate la îndemâna studenţilor respectivi. • Strategii de studiu recomandate Pentru a obţine rezultante performante, studenţilor le este recomandat să participe la curs, înainte de fiecare seminar, să ţină cont de studiul individual bazat pe o bibliografie minimală, de activităţile colective realizate în cadrul cursului şi să participe activ în cadrul acestora pentru eliminarea neclarităţilor.

5

II. •

Suportul de curs propriu-zis:

Organizarea modulelor : Cursul este organizat pe nouă module distincte, după cum urmează: 1. Obiectul şi principiile ştiinţei administraţiei; 2. Administraţia şi mediul său 3. Sarcinile administraţiei publice 4. Structurile administraţiei publice 5. Resursele administraţiei publice 6. Metodele ştiinţei administraţiei 7. Decizia administrativă 8. Controlul administraţiei publice 9. Reforma administraţiei publice

Obiective specifice ale cursului: ™ cunoaşterea şi utilizarea corectă a noţiunilor specifice disciplinei (faptul administrativ), după cum şi aprofundarea principiilor sale speciale; ™ explicarea şi interpretarea proceselor şi conţinutului teoretic şi practic al disciplinei; ™ proiectarea şi utilizarea metodelor, a tehnicilor şi a altor instrumente de investigare; ™ valorificarea optimă şi creativă a potenţialului instrumentului ştiinţific implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea soluţiilor ştiinţifice;

Planurile de cercetare integrate studiului : ƒ

Analiza şi aprofundarea obiectului, conţinutului, caracteristicilor, după cum şi a principiilor generale, precum şi a principiilor specifice;

ƒ

Studierea relaţiilor dintre administraţie şi mediul social/politic/juridic;

ƒ

Prezentarea mijloacelor şi instrumentelor specifice

de investigaţie asupra

administraţiei publice : metodele ştiinţei administraţiei;

6

ƒ

Examinarea sarcinilor administraţiei publice, a resurselor utilizate, din perspectiva obţinerii de rezultate maxime cu mijloace reduse;

ƒ

Particularităţile deciziei administrative - exigenţele deciziei administrative, în contextul optimizării procesului decizional;

ƒ

Modalităţile de exercitare a controlului administrativ;

ƒ

Examinarea principalelor tipuri de reformă a administraţiei .

Conţinutul cursului : grupat pe competenţele specifice pe care le vor dobândi studenţii în urma aprofundării disciplinei

Ştiinţa administraţiei publice este

următorul:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) 1.1. Consideraţii generale. Obiectul cercetării. Conţinutul ştiinţei administraţiei. Definiţia şi caracteristicile ştiinţei. Evoluţia ştiinţei administraţiei. Rolul şi funcţiile administraţiei. 1.2. Principiile ştiinţei administraţiei. Principii generale şi principii specifice. 1.3. Administraţia publică şi mediul social/politic/juridic. 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei) 2.1. Sarcinile administraţiei publice. Noţiunea de sarcină. Clasificarea sarcinilor. Îndeplinirea sarcinilor administraţiei. Adaptarea administraţiei publice la sarcinile atribuite. 2.2. Structurile administraţiei publice. Structura teritorială şi funcţională. Principiile organizării

administrativ -teritoriale. Avantajele şi dezavantajele

centralizării şi descentralizării administrative. 2.3. Resursele administraţiei publice. Resursele umane, materiale şi financiare. 3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice: utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare) 3.1. Metodele ştiinţei administraţiei. 3.2. Decizia administrativă. Elementele, natura, caracteristicile, etapele, efectele şi executarea deciziei.

7

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională). 4.1.

Controlul

administraţiei

publice.

Necesitatea,

scopul,

formele

controlului/Controlul administrativ. 4.2. Reforma administraţiei publice. Necesitatea şi tipurile reformei. Reforma administraţiei româneşti.

Astfel în modulele prezentului suport de curs vor fi prezentate conceptele necesare unei cunoaşteri a domeniului, menite să formeze, să completeze şi să întregească pregătirea de specialitate a viitorilor specialişti în administraţia publică. Pentru o reală cunoaştere se recomandă consultarea bibliografiei. Evaluarea se va desfăşura pe baza unui examen scris.

8

MODULUL 1 : Obiectul şi principiile ştiinţei administraţiei: Ştiinţa administraţiei, în opinia celor mai mulţi autori, cercetează fenomenul administrativ în întreaga sa complexitate. 1 Ea este o ştiinţă nejuridică, de sinteză, autonomă, cu obiect, principii şi metode specifice de cercetare, recunoscută la nivel ştiinţific internaţional. 2 Administraţia, aşa după cum se ştie, reprezintă un vechi fapt social, fapt rezultat din apariţia unui aparat specializat de încadrare a activităţilor sociale. 3 Faptul (fenomenul) administrativ este, prin urmare, esenţa, elementul principal al cercetării administraţiei publice.În acest sens, faptul administrativ este caracterizat ca: a) un fapt social - el nu se realizează decât în cadrul unei activităţi sociale, al unei colectivităţi umane organizată (restrânse sau globale, locale sau naţionale); b) o activitate subordonată – se subordonează unor valori superioare şi exterioare administraţiei (valorilor politice, de pildă, fixate de puterea politică, ce sunt nu numai superioare, ci şi exterioare autorităţii administrative); c) situat între valoarea pe care trebuie să o înfăptuiască şi executarea materială a acestei valori (de exemplu, administraţia de stat supraordonându-se faptelor materiale cu ajutorul cărora va realiza valorile politice faţă de care se subordonează, se sprijină pe puterea de stat, putând să dea dispoziţii care pot fi

1

A se vedea, în acest sens, Pierre Bandet, Lucien Mehl, op. cit., p. 21 şi urm.; Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1972, p. 7 şi urm.; Mihai T. Oroveanu, Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în „Studii şi cercetări juridice”, 1971, nr. 2, p. 276; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Curs universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 237 şi p. 241, Ioan Alexandru, op. cit., p. 102. 2 Antonie Iorgovan, op. cit., pp. 168-195, p. 196, nota 1 de subsol, p. 230 şi p. 236; Paul Negulescu, Curs de politică administrativă, Bucureşti, 1938, fascicola I, p. 30 şi urm., pp. 37-40; Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 14; Jacques Chevallier, op. cit., p. 31 şi urm., p. 69; Charles Debbasch, Science administrative, Administration publique, 5e éd., Dalloz, Paris, 1989, p. 8 şi urm., pp. 29-35; R.A. Chapman, The developpement of the academic study of public administration in the United Kingdom, United States, Canada and Ireland în „Revue international des sciences administratives”, nr. 1-2, 1978, Bruxelles, p. 40 şi urm. 3 Idem. A se vedea şi E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. Cultura Naţională, 1924, pp. 41-45, p. 49, tradusă de C. Sudeteanu, citat de Ion Ungureanu, Ştefan Costea în Introducere în sociologia contemporană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 30-41.

9

asigurate, în caz de nerespectare, prin forţa de constrângere a statului); d) implică în mod necesar organizarea. Ideea de organizare este fundamentul oricărei activităţi administrative (de exemplu, în principal activitatea administrativă a statului şi a celei locale este de a organiza realizarea valorilor politice, organizarea executării legii). Ca în orice demers ştiinţific, legat de cunoaşterea unui domeniu sau altul de activitate, trebuie ca alături de determinarea obiectului ştiinţei administraţiei, să identificăm şi principiile care guvernează această ştiinţă şi o particularizează în raport cu celelalte ştiinţe sociale. Termenul de principiu provine din latinescul „principium”, care are înţelesul de început.4 Semnificaţia sa mai poate fi şi de element fundamental, cauză primară sau punct de plecare, ca şi cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârşit, totalitatea noţiunilor de bază ale unei discipline.5 Într-o altă viziune, noţiunea de principiu a fost intuită şi chiar enunţată încă din antichitate, cu înţelesul de sursă, esenţă sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate. 6 În cazul ştiinţei administraţei, se reţin două categorii de principii : -Principiile generale aplicabile oricărui domeniu de activitate, inclusive administraţiei publice ; -Principii speciale, ce particularizează doar sistemul administraţiei publice.

4

Dicţionar de filosofie, Ed. politică 1978, p. 556. A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei R.S.R., 1975, p. 744. 6 A se vedea Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 6. 5

10

MODULUL 2 : Administraţia şi mediul său Administraţia şi mediul social : Administraţia publică este o organizare socială şi din punct de vedere sociologic un sistem, „sistemul administraţiei publice, care există şi funcţionează în cadrul unui macrosistem de organizare socială a societăţilor globale”, 7 considerată fie la nivel naţional, fie la nivelul colectivităţilor locale. În cadrul societăţii, a acestui sistem macrosocial, precizează Alexandru Negoiţă, „există şi funcţionează diferite alte forme de organizare în afara sistemului administraţiei publice, constituind, pentru aceasta din urmă, mediul social în care există şi funcţionează” 8 şi, de aceea, „raporturile sociale” dintre acestea şi „societatea

globală”

dau

„dimensiuni

sociologice

specifice

şi

speciale

administraţiei publice”. 9 Drept urmare, între societatea globală cu structurile şi stratificările sale şi sistemul administraţiei publice vor exista legături, denumite de sociologi de socialitate şi sociabilitate administrativă. 10 În sfârşit, o altă problemă care s-a pus în doctrină 11 este de a şti dacă între administraţie şi societatea globală există o anumită legătură şi dacă la un tip de structură socială îi corespunde un anumit tip de organizare administrativă. Concluzionând, se poate spune că, sunt puse în evidenţă două modalităţi caracteristice de apreciere a unui sistem de administraţie, în funcţie de mediul social: pe de o parte, caracterele generale comune, iar pe de altă parte, caracterele specifice, proprii mediului social sau societăţii globale respective. Din această perspectivă, de altfel, Alexandru Negoiţă afirmă că nu se poate vorbi 7

A se vedea Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS LEX, 1993, p. 20 şi urm. 8 Idem. 9 Ibidem. 10 Claude Goyard, op. cit., p. 152. 11 Ibidem.

11

de un sistem abstract de administraţie publică, ci de un tip istoric, concret de administraţie publică, într-o ţară sau alta 12 .

Administraţia şi mediul politic: În orice societate există mai mulţi factori care stabilesc obiectivele şi sarcinile, organizarea internă şi competenţele administraţiei publice. Toţi aceşti factori depind, însă, de puterea politică, de organizarea politică a statului şi de structura forţelor politice, economice şi sociale, respectiv de partidele politice şi de grupurile de presiune. 13 Administraţia publică este, în opinia lui Charles Debbasch, prin însăşi natura sa, fără o filosofie proprie, care îşi trage legitimitatea, în mod evident, din sistemul de valori dominante, din puterea politică. Acest sistem este şi cel care fixează administraţiei publice, în general, scopurile şi mijloacele pe care ea trebuie să le utilizeze pentru a le atinge.De asemenea, administraţia publică nu are nici o finalitate proprie întrucât ea acţionează în interesul general, interes care este definit, la rândul său, de organele politice. 14 Administraţia public nu poate fi, de principiu, decât subordonată puterii politice, în acest fel exprimându-se, încă din 1845, şi Vivien, în lucrarea sa „Etudes administratives” unde preciza că „puterea politică este capul, administraţia este braţul”. 15 Administraţia şi mediul juridic : Ca fenomen social, administraţia publică corespunde, din punct de vedere politic, organizării societăţii în forma statală, fapt ce face deosebit de dificilă separarea sa de ideea de drept. 16 Drept urmare, administraţia publică, de la formele incipiente până la formele 12

Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 21. Claude Goyard, op. cit., p. 166 şi urm. A se vedea, pe larg, şi Maurice Duverger, Sociologie politique, coll. Themis, P.U.F., Paris 1966, p. 355 şi urm. şi p. 441 şi urm.; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, op. cit., pp. 103-111 unde se distinge, printre alte forţe sociale, grupurile de interese. 14 Charles Debbasch, Science administrative, op. cit., p. 1, 49 şi urm. 15 Charles Debbasch, Institutions at droit administratif, Tome I, Les structurea administratives, 5e éditions mise a jour, P.U.F., Paris, 1999, p. 8. 16 A se vedea Jean-Marie Auby, Mediul juridic, în Traite de science administrative, op. cit., p. 175 şi urm. În acelaşi sens, Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 35 şi urm.; Emil Bălan, Instituţii de drept public, Ed. All Beck, Bucureşti,, 2003, p. 27. 13

12

cele mai moderne, poate fi înţeleasă atât prin instituţiile sociale, cât şi prin determinările impuse membrilor societăţii, cu alte cuvinte, realizată prin normele care-i fixează structura şi mijloacele de acţiune, ea are ca sarcină esenţială punerea în executare a normelor legislative, precum şi a celor pe care administraţia însăşi le elaborează pentru organizarea executării acestora. Ca atare, administraţia publică din societatea modernă, pe de o parte, constituie, ea însăşi, un mediu juridic, ca expresie şi instrument al numeroaselor reguli de drept, 17 iar, pe de altă parte, se găseşte inserată într-o reglementare juridică, formulată de principiile puterii politice. 18

17 18

Idem. Charles Debbasch, Science administrative, op. cit., p. 62.

13

MODULUL 3 : Sarcinile administraţiei publice Administraţia este personificarea statului în vederea reglementării propriilor sale interese, putere totdeauna de veghe, ce suplineşte şi completează pe alţii şi le generează acţiunea, conduce problemele generale şi intervine, ca for tutelar, în gestiunea problemelor locale. 19 În epoca modernă şi contemporană, administraţia publică cunoaşte o creştere impresionantă a sarcinilor care i-au fost conferite.Această creştere a sarcinilor administraţiei publice se datorează, în principal, cerinţelor amplificate ale societăţii şi ale cetăţeanului, dar şi complexităţii vieţii sociale, mai ales după cel de-al doilea război mondial. Astfel, în perioada imediat următoare încheierii celui de al II-lea război mondial, în a doua jumătate a deceniului al cincilea al secolului al XX-lea, majoritatea statelor lumii, prin guvernele lor, stabilesc administraţiei publice noi misiuni, pe lângă cele devenite tradiţionale, politico-administrative, cum sunt cele economice, 20 sociale, culturale, ştiinţifice şi multe altele. De asemenea, condiţiile generale pe plan mondial au pus în faţa statelor şi a administraţiei acestora probleme majore care priveau „ocrotirea existenţei omului” 21 şi chiar „protecţia mediului înconjurător”. 22 Apoi, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului al XX-lea, dezvoltarea cerinţelor şi exigenţelor sociale au condus, în mod implicit, şi la creşterea sarcinilor care reveneau administraţiei publice. Ca urmare, în vederea îndeplinirii tuturor acestor sarcini, administraţia publică a trebuit „să se organizeze, pe criterii ştiinţifice, cu metode moderne şi mijloace eficiente de acţiune”. 23 În accepţiunea lui Alexandru Negoiţă, 24 noţiunea de sarcini ale sistemului 19

A se vedea Vivien, Etudes administratives, 1er edition, 1845, preface, citat de Roland Drago, Les mission de l’administration, în „Traite de science administrative”, op. cit., p. 227. 20 Pe larg, în acest sens, P. Dubois-Richard, L’organisation technique l’etat, recuiel Sirey, Paris, 1930, p. 3 şi urm. 21 Mihai T. Oroveanu, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 20 şi urm. 22 Salvator Brădeanu, Reflections sur les consequences facheuses de la degradation de l’environment et le role du drit dans l’etablissement de l’echilibre ecologique, în „Revue de l’Est”, vol 4, nr. 2, pp. 6782. 23 Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 21. 24 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS Lex, 1993, p. 45.

14

administraţiei publice” este definită ca „îndatoriri ce revin sistemului administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor politice şi transpunerea lor în realitate în cadrul sistemului global. Sarcinile sistemului administraţiei, continuă acelaşi autor, sunt îndatoriri faţă de societatea globală pe care trebuie să o slujească satisfăcându-i trebuinţele în ansamblu şi la nivelul indivizilor care o compun, din punct de vedere al interesului general”. De aceea, sarcinile sistemului administraţiei publice au o pronunţată derivaţie politică, prin aceste sarcini realizându-se politica statului. 25 În concepţia lui Antonie Iorgovan, 26 se arată că deşi ne aflăm într-un nou „sistem constituţional care consacră principiul separaţiei puterilor, într-o variantă modernă, 27 se poate, totuşi, vorbi „despre anumite sarcini generale ale statului la a căror realizare contribuie toate categoriile de autorităţi publice, inclusiv organele administraţiei publice”, întrucât ele sunt „elemente ce definesc regimul politic consacrat de Constituţie”. 28 În acest context, noţiunea de sarcini ale organelor (autorităţilor) administraţiei publice se defineşte ca fiind „ansamblul necesităţilor sociale, obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme juridice, fundamentând raţiunea de a fi a acestor organe”. 29 Analizând definiţia, constatăm că sarcinile autorităţilor administraţiei publice „sunt dependente de puterea politică” şi, ca atare, „caracterul, semnificaţiile şi implicaţiile” lor sunt „diferite de la un regim politic la altul şi chiar de la un stat la altul” deşi „se acreditează ideea, în unele lucrări de specialitate, a existenţei „unui model teoretic al sarcinilor (misiunilor) administraţiei, valabil pentru toate epocile şi în interiorul tuturor regimurilor politice”. 30 În vederea realizării în condiţii corespunzătoare, de eficienţă şi operativitate, a sarcinilor ce revin administraţiei publice, în literatura de specialitate franceză şi română, au fost determinate mai multe criterii, 31 reluate şi în demersul nostru , 25

Idem, p. 45, unde este citat M. Boujol, Droit administratif, vol. I, Paris, 1972, p. 11 şi urm. A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 269. 27 Constituţia României, republicată, în art. 1 alin. 4 se stabileşte că „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească ... în cadrul democraţiei constituţionale”. 28 Avem în vedere prevederile art. 1 alin. 3 din Constituţie şi altele asemenea. 29 Idem. 30 Ibidem, autorul face referire la Roland Drago, Science administrative, op. cit., p. 63. 31 A se vedea, în acest sens, Roland Drago, Claude Goyard, Etude critique des missions de l’administration, în: „Traite de science administrative” op. cit., p. 255 şi urm. În acelaşi sens, Mihai T. 26

15

abordându-se totodată şi necesitatea corelării şi adaptării administraţiei publice cu sarcinile atribuite. MODULUL 4 : Structurile administraţiei publice Termenul de structură, etimologic, provine din cuvântul latin struere, care înseamnă, a construi, a clădi. 32 El reprezintă o anumită modalitate de alcătuire, de construcţie, de organizare a unui corp sau a unui domeniu de activitate. 33 Prin structură, în literatura franceză de specialitate, se înţelege „dispunerea părţilor care formează un întreg (sau un tot)”, 34 adică aranjare a elementelor ce compun întregul sau a poziţiei lor faţă de ansamblu. De asemenea, există opinia, în doctrina noastră, conform căreia prin structură se poate înţelege „atât modul în care sunt ordonate elementele unui sistem cât şi relaţiile ce se stabilesc între acestea, în procesul realizării funcţiilor sistemului respectiv”. 35 Într-o altă opinie, prin noţiunea de „structură” se înţelege „ordinea şi poziţia elementelor care compun un organ al administraţiei”, 36 sau „felul în care se organizează realizarea administraţiei publice, ca activitate.” 37 Se poate observa, din cele prezentate, că trei termeni – structură, forme şi organizare, apar în mod frecvent ca fiind sinonimi sau echivalenţi. 38 Pentru ştiinţa administraţiei, aşa cum menţionam, noţiunea de structură este cel mai adesea echivalentă cu cea de organizare, desigur, în măsura în care prin organizare se are în vedere constituirea (înfiinţarea) unui organ (autoritate) al administraţiei publice din diferite elemente componente. Ca atare, uneori aceste două noţiuni, structură şi organizare, vor fi folosite împreună, pe când cea de structură organizatorică numai pentru a indica organizarea internă a unei autorităţi (organ) a administraţiei publice. Întregul ansamblu al autorităţilor administraţiei publice, cu multitudinea sa de diviziuni şi subdiviziuni, administraţie publică centrală şi administraţie publică Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 107 şi urm. 32 Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 59. 33 Ioan Alexandru, Administraţia publică. Teorii, Realităţi, Perspective, op. cit., p. 236. 34 A se vedea A. Lalande, Vocabulaire tehnoque et critique de la Philosophie, P.U.F., 1962, p. 1031. 35 Ioan Alexandru, op. cit., p. 236. 36 Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 116. 37 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Atlas Lex SRL, Bucureşti, 1993, p. 47. 38 Charles Eisenmann, op. cit., p. 262.

16

teritorială de stat, administraţia locală, a colectivităţilor locale, administraţia generală şi administraţia specializată, realizează, în final, o unitate a administraţiei publice româneşti. Unitatea este asigurată, mai întâi, prin forma statului român, de stat „unitar şi indivizibil” 39 şi apoi de conducerea sa generală de către o singură autoritate centrală, Guvernul României, conform art. 102 din Constituţia României. A. Structura funcţională Administraţia publică este definită, în mai toate statele lumii, ca o totalitate de agenţi administrativi 40 sau un corp profesional 41 ori un ansamblu de structuri sociale 42 însărcinat cu o serie de sarcini şi atribuţii dintre cele mai diverse. Ansamblul acestor sarcini, atribuţii şi activităţi nu se prezintă ca „un tot şi omogen”, ci dimpotrivă, ca un „multiplu şi eterogen”. 43 Drept urmare, în doctrina franceză problema „structurii funcţionale” s-a pus în felul următor: la câte aparate, organe, corpuri administrative se va conferi acest ansamblu de sarcini? Din această perspectivă s-au distins două tipuri de soluţii: „o soluţie unitară” şi alta, „pluralistă”. 44 Soluţia unitară constă în atribuirea în totalitatea sarcinilor administrative „unui corp de administraţie, unul şi unic”, fără a şine seama de diversitatea lor, de fapt. Soluţiile pluraliste sunt cele ce împart şi distribuie aceste sarcini multiple între „două sau mai multe corpuri sau aparate distincte”.45 Prima soluţie pune în evidenţă „un aparat administrativ de structură unitară”, considerat astfel sub aspectul sarcinilor sau al funcţiilor. Ea instituie „un corp de administraţie”, „unul şi unic” pentru realizarea sarcinilor administrative în totalitate, organismul respectiv nefiind divizat pe baza distincţiei funcţiilor.46 A doua soluţie sugerează „mai multe aparate administrative”şi împarte administraţia în mai multe „corpuri”, „însărcinate fiecare cu o parte determinată din 39

A se vedea art. 1 alin. 1 din Constituţia României, potrivit căruia, „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. 40 Charles Eisenmann, op. cit., p. 268. 41 Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, p. 127; Ion Popescu Slăniceanu s.a., Deontologia funcţionarului public, suport de curs, anul II masterat SNSPA, 2001-2002, p. 6, foloseşte termenul de „clasă profesională de manageri publici” care organizează executarea şi execută legile cât mai eficient. 42 A se vedea Claude Goyard, Mediul social, în „Traite de science administrative”, op. cit., p. 145. 43 Charles Eisenmann, op. cit., loc. cit. 44 Idem. 45 Ibidem. 46 Ibidem.

17

ansamblul sarcinilor administrative”, respectiv „o parte specializată”. În acest caz, structura administraţiei este „pluralistă” din perspectiva sarcinilor sau a funcţiilor, adică al determinării organelor lor. Cu alte cuvinte, această structură organizează „aparate (corpuri) de specialitate funcţionale”, ale căror sarcini administrative sunt definite material, prin obiectul sau fondul acţiunii”.47 Rezultă că suntem în prezenţa unei probleme ce priveşte repartizarea sarcinilor administrative care are două modalităţi de rezolvare: prima, prin „sistemul de unitate funcţională” iar a doua, prin „sistemul de divizare funcţională” a administraţiei. B. Structura teritorială Alături de structura funcţională a administraţiei publice există şi o a doua dimensiune a structurii acestora denumită de doctrina tradiţională „structură teritorială”. 48 Cunoaşterea aprofundată a acestei noţiuni impune cu necesitate anumite clarificări cu privire la structura sau la organizarea teritorială a administraţiei publice. Astfel, mai întâi va trebui să determinăm obiectul acţiunii organelor şi funcţionarilor administrativi şi, respectiv, locul acţiunii acestora sau al exercitării competenţelor lor. În acest sens, după cum bine se cunoaşte, acţiunea administraţiei publice constă în realizarea de acte juridice şi de fapte materiale 49 sau, într-o altă opinie, în „realizarea unor activităţi de organizare a executării şi de executare a legii 50 pe întreg teritoriul statului, dar şi în „circumscripţiile teritoriale” 51 sau în „eşaloane teritoriale”. 52 În acest context, în primul rând, structura teritorială este văzută ca acţiunea administraţiei publice realizată într-o succesiune de „subdiviziuni” sau de „unităţi parţiale” din ce în ce mai restrânse. Unitatea sau comunitatea unui organ suprem administrativ devine, în acest caz, suficientă pentru garantarea unităţii organice a tuturor acestor „părţi”, adică

47

Idem. A se vedea Charles Eisenmann, op. cit., p. 269. 49 Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, pp. 258-261, 273, Corneliu Manda, Drept administrativ, vol. I, op. cit., p. 240 şi urm. 50 Alexandru Negoiţă, Drept administratit şi ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 47. 51 Charles Eisenmann, op. cit., p. 278. 52 André de Laubadére, Traite elementaire de droit administratif, Paris, L.G.D.J., 1963, p. 65. 48

18

garantează faptul că ele constituie ansamblul unui corp administrativ unic. Altfel spus, „părţile interne nu exclud unitatea ansamblului”. 53 Administraţia publică, în concepţia lui Charles Eisenmann, reprezintă un corp complex compus dintr-un număr de părţi individualizate care constituie structura administraţiei. Această structură, spune Eisenmann, nu este „un dat natural”, ci reprezintă un „fapt uman”, este o creaţie a gândirii şi a voinţei umane, stabilită pe calea reglementării juridice, deci este opera dreptului. 54 Părţile sau diviziunile corpului administrativ sunt, prin însăşi componenţa lor, „unităţi colective”, ele grupând o pluralitate, mai mare sau mai mică, de cetăţeni. Aceştia constituie elementul primar, „celule administrative” sau „materialul de bază” ce caracterizează orice construcţie administrativă grupate şi organizate în „unităţile parţiale”. 55 În al doilea rând, noţiunea de structură teritorială a administraţiei publice poate fi privită şi prin prisma competenţei „circumscripţiale” asociată cu o „distribuţie geografică” a organelor administraţiei publice (centrale şi locale) 56 sau „implantarea” acestora la nivel central sau teritorial. 57 Principiile fundamentale ale organizării administrativ-teritoriale Administraţia publică, atât teoretic cât şi practic, nu va putea să-şi realizeze sarcinile care îi sunt stabilite de la nivelul unor organe administrative amplasate numai în capitala unui stat ci, în mod raţional, structurile acestora vor trebui dispuse şi la nivelul întregului său teritoriu. Centralizarea şi descentralizarea reprezintă cele două tipuri de soluţii ale problemei organizării administrative 58 de la nivelul oricărui stat, deci, implicit şi al României. Există, desigur, trăsături şi aspecte specifice diferenţiate în funcţie de structura sa, dacă este un stat federal sau unitar; de forma de guvernământ, monarhie sau republică; de regimul politic, dacă este totalitar sau democratic.

53

Charles Eisenmann, op. cit., p. 266. Idem. 55 Ibidem. 56 Ibidem, p. 278 şi urm.; Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 59. 57 A se vedea Ioan Vida, op. cit., p. 127. 58 A se vedea Charles Debbasch, Science administrative, cinquième édition, Dalloz, Paris, 1989, p. 22 şi urm.; Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 1998, Dalloz, Paris, p. 299 şi urm.; Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 48 şi urm. 54

19

În ştiinţa administraţiei centralizarea şi descentralizarea sunt noţiuni care, iniţial, exprimau tendinţele politicii administrative, legate de evoluţia istorică, de regimul constituţional, de cerinţele practicii. Ulterior, centralizarea şi descentralizarea au luat forme prin care se concretizează. Centralizarea concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional la nivelul statului, sarcini a căror îndeplinire şi-o asumă printr-o structură administrativă ierarhizată şi unificată. Prin descentralizare se renunţă la această unitate, rezervându-se, în special colectivităţilor locale sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice. Trăsăturile caracteristice ale unui stat unitar impun, printre altele, existenţa unui singur rând de autorităţi publice centrale, o singură autoritate legislativă, un singur guvern, un singur for judecătoresc suprem, dar şi autorităţi publice organizate în unităţile administrativ-teritoriale care să fie subordonate uniform faţă de cele centrale.59 Autorităţile publice locale se pot însă afla şi în alte raporturi faţă de autorităţile centrale, raporturi care se caracterizează printr-un grad diferit de dependenţă faţă de centru. Astfel, este cunoscut regimul administrativ de centralizare, regimul de deconcentrare, cât şi cel de descentralizare administrativă; acestea se pot constitui concomitent şi în principii care stau la baza organizării administraţiei publice. În acest context, regimul administrativ 60 care oglindeşte modul cum sunt reglementate raporturile dintre autoritatea centrală (executivă) şi cea locală (administraţia publică locală), în general, oscilează între principiile de autoritate şi libertate. 61 Prin aceste principii se încearcă a se rezolva cele două tendinţe care se manifestă în guvernarea şi administrarea unei ţări: tendinţa de unitate 62 şi tendinţa de diversitate. 63 59

A se vedea Ioan Muraru, op. cit., p. 137. Maurice Hauriou, Droit administratif, Precis elmentaire, 4e edition, Recueil Sirey, 1938, p. 3 şi urm., are în vedere regimul administrativ din perspectiva controlului puterii executive asupra administraţiei public sau a asumării funcţiei administrative de către puterea executivă. 61 A se vedea Jean H. Vermeulen, Evoluţia descentralizării administrative în România, Institutul de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 3. 62 Charles Debbasch, Institutions et droit administratif, Dalloz, 1971, p. 179, afirmă că tendinţa de unitate este o tendinţă naţională, determinată de necesitatea de a trăi în colectiv, care, sub aspect 60

20

Cu alte cuvinte, este vorba de tendinţa centralizatoare şi tendinţa descentralizatoare;

organizarea

administrativă,

nu

exprimă

niciodată

numai

centralizare sau numai descentralizare, existând întotdeauna un dozaj între una şi alta, diferenţa dintre o ţară sau alta constând în partea recunoscută descentralizării, ceea ce determină originalitatea administraţiei din fiecare ţară. 64 În toate cazurile, însă, raporturile dintre autorităţile centrale şi cele teritoriale se caracterizează prin grade diferite de dependenţă faţă de centru, respectiv, fie prin centralizare (concentrare), fie prin deconcentrare sau descentralizare administrativă, principii care domină organizarea administraţiei publice. 65 Potrivit principiilor care guvernează statul unitar, soluţionarea problemelor administraţiei de stat, pe întreg teritoriul, este dependentă de existenţa unei administraţii centrale şi a unei administraţii locale, organizate în toate unităţile administrativ-teritoriale. Gradul de dependenţă a administraţiei locale de administraţia centrală reprezintă criteriul care separă sistemele centralizate de cele descentralizate. 66 Pe aceste coordonate se cristalizează, de altfel, şi cele două mari sisteme care pot sta la baza unor asemenea raporturi: centralizarea şi descentralizarea administrativă, studiate însă de ştiinţa administraţiei din perspectiva evidenţierii soluţiilor optime in organizarea şi funcţionarea sisetmului administrativ, ca premise ale obţinerii unei autentice eficientizări a actului adminstrativ. De aceea sondarea avantajelor, şi respectiv a dezavantajelor fiecărui regim administrativ în parte, dincolo de trasăturile caracteristice ale acestora, constituie preocuparea centrală a ştiinţei administraţiei.

administrativ, se exprimă prin voinţa unităţii de conducere şi a uniformizării măsurilor edictate la ansamblul teritoriului. 63 Idem, aceasta corespunde diversităţii grupurilor sociale, diversitate comandată de consideraţii de ordin geografic şi istoric, iar respectarea acestei diversităţi, sub aspect administrativ, implică adoptarea de măsuri particulare pentru fiecare grup social. 64 A se vedea Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, curs universitar, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, vol. II, p. 528. 65 A se vedea Ioan Vida, op. cit., p. 16. 66 Idem, p. 17.

21

MODULUL 5: Resursele administraţiei publice Administraţia publică, ca şi cea privată, de altfel, poate să desfăşoare o activitate normală, „raţională şi eficientă”, numai dacă întruneşte şi utilizează concomitent trei elemente 67 (resurse): umane (personalul), materiale şi financiare.

1. Resursele umane Orice domeniu de activitate al vieţii politice, economice, sociale, ca şi al celui administrativ din oricare ţară, cum este şi firesc, este compus din oameni organizaţi în colectivităţi, mai mari sau mai mici, în funcţie de importanţa activităţii respective. Din această perspectivă, în literatura de specialitate, străină şi românească, se subliniază că „administraţia publică nu este altceva decât o colectivitate umană care organizează acţiuni în favoarea altor oameni”. 68 Acest fapt explică şi „creşterea importanţei elementului uman” care, pentru a putea aplica legile trebuie să fie compusă din oameni „competenţi, activi şi devotaţi binelui comun”, 69 adică cauzei publice şi interesului general. Altfel spus, se impune să constatăm că „eficacitatea administraţiei publice depinde de calitatea umană şi capacitatea tehnică a oamenilor” ce acţionează în cadrul administraţiei publice, „aceasta valorând exact cât oamenii care o compun”. 70 În acest context este evident că însăşi realizarea deciziilor politice, ca şi obţinerea unor rezultate cât mai bune în domeniul economic şi social „devin dependente, într-o mare măsură, de calitatea administraţiei”. 71 Aceasta, însă, nu se va putea obţine decât numai ca urmare a unei bune formări şi apoi a unei continue perfecţionări a pregătirii profesionale a întregului personalul din administraţia publică. 67

Ioan Alexandru, op. cit., p. 476; M. T. Oroveanu, op. cit., p. 259. A se vedea Pierre Esconbe, Les hommes dans l’administration în „Traite de science administrative”, op. cit., p. 323. În acelaşi sens, Alexandru Negoiţă, drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 76. 69 Idem. 70 Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 71. 71 Ioan Alexandru, Administraţia publică, op. cit., p. 426. 68

22

Tocmai din aceste considerente printre obiectivele, stabilite de guvernanţi în ultimi ani, în domeniul reformei administraţiei publice, funcţia publică se regăseşte abordată în mod distinct în cadrul măsurilor privind întărirea capacităţii instituţionale. Dincolo de condiţiile exterioare pe care trebuie să le îndeplinească o persoană fizică pentru a deveni funcţionar public, conform Statutului funcţionarului public, ştiinţa administraţiei îşi propune să

analizeze multitudinea factorilor care

influenţează activitatea funcţionarului, desfăşurată ulterior numirii sale. Astfel, comportamentul şi atitudinile funcţionarului public sunt, de multe ori, cauzate şi de influenţa grupului din care face parte fie în interiorul autorităţii sau instituţiei, fie în exteriorul acestora ori aparţine unor organizaţii. 72 De pildă, formal, un funcţionar public poate aparţin atât unui alt grup legal constituit: structura compartimentală, birou, servicii, direcţii sau departamentele, cât şi neformală, din cadrul grupurilor din interiorul autorităţii, sau instituţiei formate în jurul unui coleg sau în afara acestora ori poate face parte din alte grupuri formate din personalul altor autorităţi sau instituţii decât cea în care îşi desfăşoară activitatea. 2. Resursele materiale După cum s-a putut constata mai înainte, resursele umane sunt deosebit de importante, însă, ele nu sunt şi suficiente. Adică, administraţia publică, pe lângă personal (funcţionari publici, în principal), temeinic pregătit profesional, trebuie să dispună şi de „un ansamblu de mijloace materiale”, inseparabil legate de funcţionarea

acesteia,

denumite,

în

literatura

de

specialitate,

echipament

administrativ. 73 Ele constau, pe de o parte, în: bunuri imobile, terenuri şi clădiri, unele aflate în proprietatea administraţiei, altele în administrare, bunuri care împreună cu cele mobile, formează infrastructura administrativă şi sunt direct utilizate de autorităţile administraţiei publice în îndeplinirea sarcinilor lor.Alături de mijloacele materiale imobiliare, pentru activitatea administraţiei publice, pe de altă parte, sunt necesare o gamă largă de bunuri mobile, începând cu birourile, rechizitele (hârtii, imprimate etc.), maşini, materiale de lucru, tehnice şi utilitare, precum şi cele mai diverse tipuri de aparate: telefon, fax, copiatoare, calculatoare, internet etc. 72

A se vedea M. T. Oroveanu, op. cit., p. 156; Mihaela Vlăsceanu, Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. PAIDEIA, Bucureşti, 1993, p. 21 şi urm. 73 Yves Chapel, L’echipement administratif, în: Traite de science administrative, op. cit., p. 645 şi urm.

23

Ştiinţa administraţiei studiază mijloacele materiale ale administraţiei publice pentru a pune în evidenţă necesitatea folosirii lor eficiente şi a gestionării lor raţionale astfel încât, costul lor, într-o creştere constantă, să nu devină o povară pentru bugetul ţării şi cetăţenii săi. 3. Resursele financiare Administraţia publică, ca şi o întreprindere, execută atribuţiile cu care ea este abilitată, cu personalul (funcţionarii publici) care utilizează mijloacele materiale şi dispune de mijloacele financiare.Ca atare, ea trebuie să organizeze o triplă activitate: de gestiune, de control şi de informare şi să realizeze, în acest sens, o cunoaştere concretă, cât mai precis cu putinţă, a diferitelor mijloace de acţiune. 74 Resursele financiare sunt esenţiale pentru activitatea autorităţilor şi instituţiilor publice, întrucât ele „reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat. 75 Pentru demersul nostru au deosebită importanţă resursele financiare publice, care includ resursele administraţiei publice centrale de stat/cele ale administraţiei publice locale, resursele asigurărilor de stat, precum şi ale instituţiilor cu caracter autonom. 76 Aceste autorităţi şi instituţii publice realizează bunuri şi servicii publice care sunt finanţate din resurse bugetare, adică, în principal, din impozite şi taxe plătite de către toţi cetăţenii contribuabili, persoane fizice, ca şi de persoane juridice. Ele desfăşoară acţiuni în cele mai diverse domenii ale administraţiei publice, cum sunt: învăţământul, sănătatea, asistenţa socială, apărarea naţională, ordinea publică, etc.

74

Paul Carcelle, Georges Mas, La compatibilité, în: Traite de sciences administrative, op. cit., p. 673 şi urm. 75 A se vedea Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florin Bercea, Maria Botnar, Florin Georgescu, Finanţele publice, ed. a II-a, Ed. Didactică şi Pedagogică. R. A. Bucureşti, 2000, p. 374 şi urm. 76 Idem.

24

MODULUL 6: Metodele ştiinţei administraţiei Ştiinţa administraţiei, ca oricare altă ştiinţă, presupune nu numai cunoştinţe, concepte, noţiuni, categorii, ci şi metode, procedee şi tehnici de analiză şi cercetare ştiinţifică. În acest sens, remarcăm că ştiinţa administraţiei, ca ştiinţă socială, foloseşte într-o proporţie însemnată, metode, mijloace şi procedee tehnice comune tuturor ştiinţelor sociale. 77 Totuşi, aşa cum arătam mai înainte, ea are principii şi metode specifice, 78 întrucât obiectul său de cercetare ştiinţifică este constituit din studiul special ce se efectuează asupra faptului şi fenomenului administrativ, 79 altfel spus, asupra administraţiei publice în întreaga sa complexitate. Metoda 80 reprezintă, pentru ştiinţă, în general, mijlocul prin care se caută şi se alege o cale, ea este determinată de însuşi obiectul de cercetare ştiinţifică şi, în acelaşi timp, trebuie să fie în concordanţă cu legile obiective ale ştiinţei respective. Ansamblul metodelor folosite de către o anumită ştiinţă constituie metodologia (methodos - drum, cale, mijloc şi logos - ştiinţă) sau ştiinţa despre metodă. Metodologia este studiul celei mai bune metode de cunoaştere cu privire la unele probleme determinate; ea nu caută soluţii, ci alegerea modulului de a le găsi, integrând cunoştinţele dobândite asupra metodelor ce se aplică în diferitele discipline ştiinţifice sau filosofice. Metodologia comportă un dublu aspect: cunoaştere pentru a acţiona. 81 Cercetarea în administraţia publică cunoaşte mai multe etape 82 : 1) În prima etapă, cea a definirii obiectului de cercetat vom constata dacă obiectul propus spre cercetare este clar definit pentru a putea, ulterior, desfăşura 77

Jacques Chevallier, Science administrative, op. cit., p. 8 şi urm. A se vedea supra, p. 9 şi p. 19. 79 Louis Boulet, La méthode en science administrative, în: Traite de science admnistrative, op. cit., p. 124 şi urm. 80 A se vedea Mic dicţinar filozofic, ed. a IIª, Ed. Politică, 1973, p. 37, unde se arată că termenul grecesc de metodă, provine din cuvântul grecesc methodos care are semnificaţia de drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. 81 R. Claude, La méthodologie, caracteres generaux et applications, în: Méthodologie, vers une science de l’action, Paris, Gauthier - Villars, 1964, p. 5. În acelaşi sens, M. Duverger, Méthodes des sciences sociales, ed. a 3ª, Coll. Themes, 1964. 82 A se vedea M. T. Oroveanu, op. cit., p. 383. 78

25

cercetarea în vederea analizei fenomenului. Deci, obiectivul va fi cel care determină alegerea metodei respective, care, astfel, devine subsidiară în raport cu obiectul cercetării; 2) Cea de-a doua etapă, ipoteza de lucru, este esenţială, întrucât, nu se pot continua cercetările decât după formularea ipotezei de lucru, precum şi a unor soluţii posibile. În general, se impune să se formuleze cât mai multe ipoteze de lucru cu privire la problema cercetată; 3) În sfârşit, a treia etapă, constatarea faptelor, implică, analizarea unei pluralităţi de metode, după care urmează să se treacă la alegerea uneia sau mai multor metode adecvate, după caz, având în vedere complexitatea problemelor administrative, care, în fond, reflectă însăşi viaţa socială; Principalele metode care pot fi folosite în cadrul perfecţionării organizării şi funcţionării autorităţilor sau instituţiilor din administraţia publică sunt: metoda analitică, metoda critică, metoda interviului şi metoda sintezei 83 şi metoda experimentală. 84

83

A se vedea A. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 177 şi urm. Cu privire la metode, a se vedea şi M. T. Oroveanu, op. cit., p. 381 şi D. Brezoianu, Drept administrativ român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 54 şi urm. 84

26

MODULUL 7 : Decizia administrativă Activitatea administraţiei publice, indiferent de nivelul său, de domeniile sale, de autorităţile ori de funcţiile publice în care se exprimă, se realizează „pe baza intenţiei şi a deciziei umane” 85 de a efectua această activitate. Decizia apare, însă, nu numai ca un element caracteristic al activităţii umane din administraţia publică, ci ea este elementul esenţial al oricărei activităţi umane, în special al gândirii, 86 în vederea atingerii unui scop şi al selecţionării mijloacelor pe care urmează să le utilizeze pentru atingerea acelui scop. În acest sens, se cunoaşte că aproape în orice moment omul este pus în faţa unui număr, mai mare sau mai mic, de alternative generate fie de mediul extern, fie de cel intern, activitatea sa fiind determinată de capacitatea de a le compara, evalua, alege şi a decide dintre toate pe cea mai adecvată. În general, prin conceptul de decizie se înţelege „terminarea normală a deliberării într-un act voluntar,” 87 iar obiectul său este „să opereze alegeri de scopuri şi mijloace.” 88 Cât priveşte decizia administrativă, ea reprezintă „o manifestare de voinţă a administraţiei, premergătoare unei acţiuni sau inacţiuni, prin care se optează pentru o variantă în vederea realizării unui scop.” 89 În acest context, decizia reprezintă un element indispensabil al coeziunii şi al duratei oricărei activităţi umane ea pune în evidenţă două elemente constitutive: înţelegerea şi voinţa, decizia rezultând din raportul care se stabileşte între acestea. 90 85

A. Roşca şi colaboratorii - Tratat de psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 381. 86 A se vedea P. Janet, L’intelligence avant le langage, Paris, Flammarion, 1935, citat de Mihai Golu şi Aurel Dicu, în: Introducere în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 117 şi urm., el subliniază că „gândirea şi activitatea nu sunt două facultăţi distincte ci acelaşi fenomen care se manifestă în moduri diferite”. 87 A. Lalande, Vocabulaire tehnique et critique de la philosophie, Paris, P..U.F., 1960, p. 202. 88 A se vedea Henri Buch, La decision, în: Traité de science administrative, op. cit., p. 431. 89 Charles Debbasch, op. cit., p. 94; M. T. Oroveanu, op. cit., p. 284. 90 Henri Buch, op. cit., p. 432; Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 127.

27

În activitatea de zi cu zi, oamenii îşi stabilesc scopurile pe care le urmăresc şi îşi aleg mijloacele adecvate pentru realizarea acestor scopuri. Însă, este evident că nu tot ceea ce îşi propune, în general, omul se şi realizează cu mijloacele de care dispune. Drept urmare, el trebuie să opteze, să aleagă, dintre toate scopurile propuse, pe cele considerate, în mod cert, realizabile, altfel spus să ia o decizie. În acest cadru, decizia apare ca un act, ca acţiune sau inacţiune umană, prin care se operează o alegere între mai multe posibilităţi. 91 Alegerea prin care se operează în actul deciziei presupune, implicit, şi îndeplinirea anumitor criterii. Aceste criterii au întotdeauna un anumit grad de flexibilitate tocmai datorat factorului uman, ele evoluând de la o perioadă istorică la alta, de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice şi filosofice ale oamenilor. Rezultă că fundamentul unei decizii implică o serie de condiţii

92

, după cum

analiza noţiunii de decizie, în general, ne conduce la faptul că aceasta semnifică un raport, care se realizează între înţelegere şi voinţă, ca elemente fundamentale. 93 Deciziile administrative se pot distinge după locul care-l ocupă autorul în ierarhia administrativă, de exemplu: ministrul, prefectul, primarul, şeful de serviciu etc. Acest mod de departajare stă la baza principiului ierarhiei actelor autorităţilor şi este fundamentat de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituţia României, republicată, conform cărora „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.” În consecinţă, toate actele normative adoptate de Parlament şi de Guvern, precum şi actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se conformeze normelor constituţionale.94 Potrivit acestui principiu fiecare autoritate publică trebuie să respecte, în exercitarea competenţelor lor, actele normative edictate de autorităţile superioare. În acest sens chiar normele de tehnică legislativă 95 stabilesc că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii, întotdeauna se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor şi ordonanţelor 91

A se vedea Henri Buch, op. cit., p. 432; Charles Debbasch, op. cit., p. 94; Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 128; Ioan Alexandru, coordonator, Drept administrativ, Ed. OMNIA UNI S.A.S.T., 1999, p. 395. 92 Idem. 93 Henri Buch, op. cit., p. 433; M. T. Oroveanu, op. cit., p. 286 şi urm. 94 Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, curs universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 183. 95 A se vedea art. 77 alin. 2 din Legea nr. 24/2000, completată şi modificată prin Legea nr, 189/2004, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 463 din 24 mai 2004, pct. 21.

28

Guvernului şi altor acte de nivel superior. Cât priveşte caracterul subordonat al actelor autorităţilor administraţiei publice locale, autonome, considerăm că aceasta se referă numai faţă de prevederile legii (stricto sensu) nu şi faţă de alte acte ale guvernului, cu excepţia ordonanţelor de urgenţă. 96 Din perspectiva ierarhiei deciziei administrative este necesar, în acelaşi timp, să cunoaştem şi nivelul la care aceasta se ia sau locul unde ea se elaborează. În acest sens, constatam două aspecte: - pe de o parte, responsabilitatea asumării deciziei; pe de altă parte, formularea sau pregătirea deciziei. 97 Cu privire la responsabilitatea deciziei, ea revine, întotdeauna, conducătorului autorităţii sau organului administrativ. Pe când, formularea sau pregătirea deciziei, de regulă, nu se realizează la nivelul conducerii, ci ea se concepe şi se pregăteşte la nivel mediu, între conducere şi cei ce urmează să o execute. Nivelul mediu de formulare a deciziei administrative se explică, în primul rând, din faptul că ea cuprinde, prin însăşi natura sa, mijloacele necesare şi suficiente pentru a îndeplini scopul său politic. Sarcina esenţială, de altfel, care revine administraţiei publice în procesul decizional. Conceperea mijloacelor ce trebuiesc folosite pentru realizarea acestor scopuri se situează la nivelul mediu al unei ierarhii administrative, întrucât cei de la nivelul de vârf nu au în vedere asemenea aspecte, pe ei îi preocupă scopurile, obiectivele, rezultatele. Uneori cei de la nivelul de conducere nici nu au cunoştinţe cu privire la mijloacele necesare şi, deci, nu pot să treacă la alegerea lor. Cei care se găsesc la nivelul de execuţie, de bază, nu au nici datele necesare şi nici capacitatea corespunzătoare de a aprecia mijloacele ce trebuie folosite în atingerea unui scop sau unui obiectiv, care, de multe ori nici nu-i interesează. În sfârşit, trebuie să menţionăm că nivelul mediu corespunde în general, unui cadru de mijloc, funcţionarul public cu o pregătire superioară şi cu o experienţă relativ îndelungată, acumulată în domeniu, fapt ce îi dă posibilitatea unei aprecieri corecte a mijloacelor necesare pentru realizarea scopului sau obiectivului deciziei ce urmează a fi luate. 96

Pe larg, în: Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Dreptul colectivităţilor locale, Bucureşti, 2008, pp. 321-330. 97 Henri Buch, op. cit., p. 453; Charles Debbasch, op. cit., p. 96.

29

Deciziile administrative pot fi clasificate după mai multe criterii, exemplificând: : a) după importanţa lor sau după nivelul ierarhic, deciziile sunt avute în vedere după poziţia autorului deciziei administrative în ierarhia administrativă; decizii ierarhice superioare –de conducere, de pildă: ministru, prefectul, primarul, şef de serviciu, director, etc.; decizii ierarhice inferioare – administrative şi de execuţie 98 . b) după gradul lor de generalitate, sunt decizii cu caracter general şi impersonal şi decizii individuale; 99 c) după gradul libertăţii de apreciere de care dispune autorul lor, în condiţiile legii; 100 pentru anumite decizii, autoritatea administrativă are o competenţă legală, pentru altele ea poate să-şi aprecieze oportunitatea acţiunii sale (puterea discreţionară). 101 d) după măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor sunt: decizii luate în condiţii de certitudine; decizii luate în condiţii de risc; decizii luate în condiţii de incertitudine; 102 În general, orice proces decizional are patru faze: 1) definirea şi analizarea problemei; 2) formularea şi evaluarea soluţiilor alternative; 3) alegerea celei mai bune alternative; 4) implementarea deciziei. Primele două faze sunt considerate predecizionale, a treia decizională, iar ultima postdecizională. 103 Decizia administrativă cunoaşte şi ea aceste etape, cu particularităţile lor, însă foloseşte o altă terminologie, respectiv, iniţierea, elaborarea, adoptarea şi executarea deciziei. Ele se realizează în conformitate cu prevederile legii fundamentale, ale Legii nr. 24/2000, republicată, lege specială în domeniu, precum şi cu principiile ordinii de drept.

98

Charles Debbasch, op. cit., p. 96; A se vedea şi Ştefan Stanciu, Mihaela Ionescu, Cristina Leovaridis, Dan Stănescu, Managementul resurselor umane, op. cit., p. 82 şi urm. 99 Idem. 100 Tudor Drăgan, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 75. 101 Charles Debbasch, op. cit., loc. cit. 102 M. T. Oroveanu, op. cit., p. 291. 103 A se vedea Mihaela Vlăsceanu, op. cit., p. 234 şi urm.

30

MODULUL 8 : Controlul administraţiei publice Dincolo de aspectele de natură formal-organizatorică şi de localizarea ei ca structură intermediară între puterea politică şi societatea civilă pe care o deserveşte, administraţia publică, ca activitate indispensabilă în procesul realizării valorilor politice, are menirea de a realiza anumite valori politice pentru satisfacerea necesităţilor societăţii, fiind din această cauză o activitate subordonată acestor valori. 104 Ca atare, prin însăşi natura sa, administraţia publică necesită supunere faţă de multiple forme de control, în vederea asigurării înfăptuirii acestor valori politice. 105 Realizarea

efectivă

a

misiunilor

ce

revin

administraţiei

publice,

potrivit

comandamentelor politice, presupune desfăşurarea unui amplu proces administrativ, în deplină concordanţă cu cerinţele şi trebuinţele societăţii în cadrul căreia este organizată, îmbrăcând ca principale activităţi, organizarea executării şi executarea în concret a legii. În acest context, pentru a asigura conformitatea activităţii organelor administraţiei publice cu exigenţele stabilite de forurile politice, este nevoie de instituirea unui vast şi complex control asupra acestei activităţi. 106 În acelaşi sens, garanţia juridică a îndeplinirii acestui obiectiv îl constituie controlul asupra modului în care aceste autorităţi şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege, de către înseşi autorităţile administrative sau de autorităţi care înfăptuiesc celelalte puteri ale statului, legislativă sau judecătorească.107 Administraţia publică, exprimată în literatura noastră juridică, este acea activitate care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a tuturor actelor normative şi a celorlalte acte juridice emise de autorităţile administraţiei publice, 108 fapt ce relevă necesitatea 104

Charles Debbasch, Science administrative, cinquieme edition, 1989, op. cit., p. 668; Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Atheneum, Bucureşti, 1991, p. 203. 105 Idem. 106 Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 203; Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997, p. 96 şi urm. 107 Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, ediţie revăzută şi actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 225 şi urm. 108 Ioan Alexandru, Administraţia publică, teorie, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 67.

31

controlului asupra administraţiei publice. Totodată, doctrina românească actuală, plecând de la premisa că realizarea competenţei unui organ al administraţiei publice presupune, ca esenţă, transpunerea în practică a dispoziţiilor legii sau, după caz, prestarea celor mai diverse servicii publice este posibilă numai în limitele îngăduite de lege, 109 subliniază imperativul funcţionării administraţiei publice în spiritul exigenţelor principiului legalităţii. 110 Asigurarea respectării legii, ca formă juridică ce îmbracă valorile politice, reclamă existenţa unor factori cu caracter autoreglator, atât la nivelul structurii administrative interne, cât şi a celei externe. 111 Aşadar, necesitatea instituirii controlului asupra sistemului global al administraţiei publice rezidă, în principal, din însăşi raţiunea organizării şi funcţionării acesteia în cadrul statului, şi anume din misiunea de realizare în concret a valorilor politice exprimate în lege. Însăşi subordonarea administraţiei publice faţă de puterea politică care îi prescrie conduita şi îi stabileşte scopurile, furnizându-i şi mijloacele adecvate, determină intervenţia unor forme de control asupra structurii generale a administraţiei publice. El derivă şi din localizarea şi rolul acesteia în cadrul statului, respectiv din poziţia sa intermediară între autorităţile puterii legislative, ale celei executive şi populaţie, ale cărei nevoi trebuie să le satisfacă, mijlocind interese generale, particulare şi locale, prin intermediul serviciilor publice şi al altor mijloace şi tehnici pe care le au la dispoziţie. 112 Din această perspectivă, având în vedere complexitatea deosebită a activităţii pe care o desfăşoară autorităţile administraţiei publice, atât la nivel central cât şi local, care cuprinde, practic, toate elementele şi sectoarele vieţii economico-sociale, 113 formele de control folosite sunt foarte diverse. După natura juridică a autorităţii care exercită controlul administraţiei publice, se distinge: -controlul exercitat de autoritatea legislativă; -controlul exercitat de autorităţile judecătoreşti şi de organele cu activitate jurisdicţională;

109

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. a IIIª, Ed. All Beck, Curs universitar, 2001, op. cit., p. 446. 110 Idem. 111 Ibidem. 112 Ioan Vida, op. cit., p. 14. 113 Mircea Preda, op. cit., p. 228.

32

-controlul exercitat de Guvern prin autorităţile administraţiei publice, precum şi de către structurile din sistemul acestora. Sintetizând aceste forme de control, reieşite din clasificarea de mai sus, putem afirma ca în cadrul mecanismului statului, toate cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă şi judecătorească) exercită, în mod corespunzător, prin mijloace specifice, potrivi particularităţilor funcţiilor statului, controlul asupra administraţiei publice. Spre deosebire de controlul parlamentar, controlul judecătoresc, precum şi alte forme de control exercitate de către societatea civilă, controlul înfăptuit de către administraţia publică asupra ei însăşi desemnează un tip aparte al controlului, purtând denumirea de control administrativ. 114 Controlul administrativ, constituie forma cea mai complexă a controlului asupra activităţii organelor administraţiei publice, 115 desemnând totodată, componenta esenţială a activităţii de conducere generală a administraţiei publice de către Guvern. Controlul administrativ reprezintă, în esenţă, mijlocul prin care se asigură funcţionarea adecvată a „maşinii administrative”, prin îndeplinirea corectă de către organele administrative, a sarcinilor ce le revin. În raport de poziţia organului de control faţă de organul controlat, distingem între controlul administrativ intern şi controlul administrativ extern. Controlul administrativ intern se exercită de către funcţionarii publici cu funcţii de conducere, din interiorul organului asupra celor din subordinea lor, pe când controlul administrativ extern se exercită de către organe din afara organului administraţiei publice controlat şi care nu se situează, neapărat, în acelaşi sistem. 116 Controlul administrativ extern se clasifică în: -control ierarhic; -control de supraveghere generală a administraţiei publice (de către Guvern); -control de tutelă administrativă; -control specializat exercitat de organele administrative cu atribuţii speciale de 114

Antonie Iorgovan, op. cit., p. 36. Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 204. 116 Mircea Preda, op. cit., p. 231. 115

33

control. 117 Controlul intern trebuie privit, de asemenea, şi din punctul de vedere al autocontrolului, care se realizează atunci când fiecare funcţionar public, serviciul ori biroul îşi controlează propria activitate. Conducătorii tuturor departamentelor, serviciilor, birourilor, oficiilor, în general a compartimentelor de specialitate, exercită, în mod permanent, controlul executării deciziilor administrative de la nivelul lor de competenţă. Un alt criteriu de clasificare îl reprezintă efectele pe care le determină controlul, deosebind astfel, între controlul care atrage după sine sancţionarea organelor administrative şi a funcţionarilor acestora, însoţite de anularea actelor, şi controlul ale cărui efecte se limitează exclusiv la atenţionări şi sancţiuni disciplinare, contravenţionale sau patrimoniale. 118 Dincolo de varietatea formelor de control administrativ amintite, rolul acestora este de a asigura o deplină conformitate a activităţii organelor şi autorităţilor administrative cu cerinţele şi obiectivele sociale exprimate în legi, a căror executare se realizează în cadrul administraţiei publice. Ca atare, definim noţiunea controlului administrativ ca fiind acea activitate ce se desfăşoară regulat, în cadrul structurii generale a administraţiei publice, ca o componentă fundamentală a mecanismului administrativ, al cărei scop îl constituie asigurarea conformităţii conduitei administrative cu comandamentele statale, prevăzute de lege, realizându-se unitatea de scop şi acţiune în administraţia publică. a) Obiectul şi conţinutul controlului administrativ. Indiferent de forma controlului şi autorul acestuia, se pot distinge trei elemente ale controlului administrativ: obiectul controlului, baza de referinţă a controlului şi operaţiunile de control propriu-zis. 119 Obiectul controlului îl poate constitui, în mod individual sau în ansamblul lor, totalitatea mijloacelor umane, materiale, financiare, precum şi mijloacele şi

117

Antonie Iorgovan, op. cit., p. 36. Antonie Iorgovan, op. cit., p. 446. 119 Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 205. 118

34

procedeele folosite de organele administraţiei publice. 120 Cât priveşte baza de referinţă, aceasta include toate acele elemente care trebuie urmărite în cadrul controlului, respectiv obiectivele ce trebuie realizate de către organele administrative controlate, mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor propuse, procedeele întrebuinţate în acest scop, caracterul prohibitiv sau imperativ la care sunt supuse activităţile administraţiei publice şi care trebuie respectat. Baza de referinţă poate să mai includă şi alte aspecte referitoare la eficienţă, oportunitate, funcţionalitate sau rentabilitate.121 Operaţiunile de control au caracterul unor operaţiuni administrative realizate de către autorii controlului care urmăresc să stabilească conformitatea obiectului controlat cu elementele cuprinse în baza de referinţă. Dacă ne-am imagina un sistem de administraţie publică ideală, în cadrul acestuia, acţiunea controlului administrativ ar da satisfacţie, rezumându-se la a constata doar că totul decurge normal, însă, în planul realităţii, este imposibil să admitem absenţa unei supervizări a activităţii administrative, întrucât diferenţele dintre măsurile luate şi sistemul de referinţă sunt pronunţate. 122 Operaţiunile de control pot fi mai simple sau mai complexe după cum elementele din baza de referinţă comportă un grad mai mic sau mai mare de apreciere şi de tehnicitate din partea autorului controlului. Controlul de legalitate a unor acte administrative, spre exemplu, este o activitate complexă, deoarece ea presupune cunoaşterea temeinică a reglementărilor legale privitoare la activitatea controlată, dar şi a particularităţilor activităţii organului controlat. De o complexitate mai mare este apreciată activitatea de control a oportunităţii actelor administrative, întrucât aprecierea organului de control trebuie să aibă în vedere mai multe elemente 123 (eficienţă, rentabilitate, oportunitate, funcţionalitate etc.). Dar indiferent de caracterul intern sau extern al controlului administrativ, o asemenea activitate presupune întotdeauna existenţa a două subiecte: subiectul activ (cel care controlează) şi subiectul pasiv (cel controlat). Acţiunea primului asupra celui de-al doilea are ca obiect general în cadrul controlului, verificarea legalităţii, inclusiv pe considerente de oportunitate, a întregii 120

Idem. Mircea Preda, op. cit., p. 227. 122 Denis Levy, op. cit., p. 694. 123 Idem, p. 696. 121

35

activităţi desfăşurate de către cel controlat, 124 prin procedee şi metode specifice, utilizând mijloace tehnice variate, ansamblul acestora constituind conţinutul controlului administrativ. În contextul acestei noţiuni se include de regulă, conduita subiecţilor participanţi la activitatea de control, cu drepturile şi obligaţiile corelative, finalizarea controlului administrativ, precum şi măsurile ce se dispun în consecinţă. b) Autorităţile administrative care realizează controlul în administraţia publică. O problemă relevantă în cadrul activităţii de control administrativ o constituie identificarea sau delimitarea sferei organelor sau autorităţilor administrative cărora le revin misiuni de verificare asupra administraţiei publice din interiorul acesteia. Rolul acestor structuri administrative, pe linia controlului, constă în confruntarea realizărilor autorităţilor administrative cu ceea ce acestea ar trebui să realizeze, verificându-se dacă structura şi activitatea administraţiei este conformă cu normele juridice şi misiunea de a satisface interesul general cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor.125 Mai mult, activitatea de control desfăşurată de către autorităţile administrative abilitate are menirea de autoreglare a acţiunilor realizate de organele competente ale sistemului, cât şi structurile interioare ale acestor organe. 126 Delimitarea sferei autorităţilor administrative cărora le revin atribuţii de control administrativ, într-o primă fază, respectiv identificarea precisă a acestor autorităţi, într-o fază următoare, considerăm că au la bază principiile fundamentale ale organizării şi funcţionării administraţiei publice şi pe cale de consecinţă raporturile juridice izvorâte. Putem, astfel, constata că activitatea de autoreglare se realizează prin controlul intern exercitat în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice, prin controlul ierarhic exercitat 124

Antonie Iorgovan, op. cit., p. 447. Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea Creştină „Dimtrie Cantermir”, Bucureşti, 1994, p. 129. 126 Alexandru Negoiţă, op. cit., p. 209. 125

36

de autorităţile administrative ierarhic superioare diferitelor organe ale administraţiei publice, prin controlul de tutelă administrativă exercitat de diferite organe autonome care funcţionează în cadrul structurii administraţiei publice şi prin controlul jurisdicţiilor administrative.127 Controlul intern este realizat ca o componentă a activităţii de conducere a organelor administraţiei publice de către organele colegiale sau unipersonale care au competenţa conducerii în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice. 128 El constă în verificarea subdiviziunilor administrative şi a funcţionarilor unei instituţii administrative de către funcţionarii superiori sau cu drept special de control în cadrul aceleiaşi instituţii administrative şi luarea măsurilor juridice necesare pentru înlăturarea deficienţelor şi prevenirea lor. 129 Cu alte cuvinte, controlul intern este o formă a controlului administrativ, cu caracter permanent, pe care o regăsim, în mod obligatoriu, la nivelul fiecărei structuri, organ sau autoritate administrativă, ca parte componentă a activităţii de conducere a acestora. Organizarea administrativă fiind fundamentată pe ierarhie, 130 generând astfel raporturi de subordonare între funcţionarii administrativi, controlul administrativ intern cuprinde, în mod obişnuit, verificarea eficienţei, legalităţii, legitimităţii şi verificarea oportunităţii de către funcţionarii ierarhic superiori. În cadrul controlului administrativ extern distingem următoarele forme de control: controlul ierarhic, controlul de supraveghere generală a Guvernului, respectiv control de tutelă administrativă şi controlul specializat. Controlul ierarhic se exercită de regulă din oficiu, dar şi la cererea celor interesaţi, de către organele administrative ierarhic superioare, fie pe linie orizontală, 127

Idem. Ibidem. 129 Ibidem. 130 Paul Negulescu, op. cit., p. 394 şi urm. Cuvântul ierarhie semnifică puterea de comandă sacră şi provine etimologic din limba greacă (ieros - sacru, sfânt şi arhi - comandă, domnie); a fost consacrat mai întâi în organizarea bisericească şi militară şi, în cele din urmă, în organizarea administrativă. Ierarhia este un procedeu de activitate colectivă, de sinergie, în care conducerea este asigurată şefului ierarhic, toţi membrii ierarhici fiind executanţi. Raporturile de subordonare fac să se nască o putere ierarhică în virtutea căreia superiorul are autoritatea de a comanda inferiorului, de a-i dirija activitatea, de a-i controla actele, de a exercita puterea disciplinară asupra agenţilor din ierarhie (de exemplu, şef al unei ierarhii poate fi considerat ministrul pentru funcţionarii din ministerul respectiv, prefectul, pentru funcţionarii din prefectură, preşedintele consiliului judeţean pentru funcţionarii din aparatul Consiliului Judeţean şi primarul pentru funcţionarii din aparatul consiliului local respectiv). 128

37

fie pe linie verticală, în virtutea raporturilor de subordonare ierarhică între organele administraţiei publice. O asemenea formă a controlului administrativ extern cuprinde întreaga activitate a organelor subordonate, atât actele juridice, cât şi faptele materiale, fiind un control asupra tuturor aspectelor de legalitate, inclusiv cele de oportunitate. 131 Altfel spus, el cuprinde dreptul superiorului de a da îndrumării inferiorului, dreptul de a aproba sau confirma actul, de a modifica sau anula actul, dreptul pentru superior de a substitui acţiunea sa acţiunii inferiorului. 132 Aşadar, ori de câte ori ne aflăm în prezenţa unui raport juridic de subordonare ierarhică între organele şi autorităţile administrative, potrivit legii, controlul administrativ ierarhic se exercită în baza acestui raport juridic. Controlul de supraveghere generală a administraţiei publice, incumbă Guvernului, ca autoritate publică executivă, în virtutea prerogativei constituţionale de „exercitare a conducerii generale a administraţiei publice” (art. 102 alin. 1 din Constituţia României). Dreptul de control al Guvernului decurge în mod firesc din natura funcţiunii executive pe care o exercită ceea ce presupune că în planul organizării executării şi realizării în concret şi în mod unitar a legii, Guvernul trebuie să dispună de acele pârghii şi instrumente juridice care să-i permită să constate disfuncţionalităţile din planul amintit, să dispună şi să aplice corecţiile necesare. Acest drept de control al Guvernului poate fi exercitat direct de către autoritatea publică executivă sau indirect, prin structurile sale proprii, constituite în cadrul aparatului guvernamental sau ca organe de specialitate direct subordonate. Cum Guvernul, ca autoritate de vârf şi de conducere generală a administraţiei publice, se întruneşte şi îşi desfăşoară activitatea în şedinţe, deci periodic, este firesc ca această atribuţie să fie încredinţată unor structuri organizatorice interne (aflate în subordinea sa directă) care să exercite fie un control administrativ general, fie unul specializat asupra celorlalte autorităţi ale administraţiei publice. 133 131

Antonie Iorgovan, op. cit., p. 446. Paul Negulescu, op. cit., p. 396, 406 şi urm. 133 Denis Levy, op. cit., p. 698 şi urm. 132

38

Astfel, cu privire la controlul general, avem în vedere rolul şi atribuţiile Autorităţii Naţionale de Control, 134 ale Ministerului Administraţiei Publice şi Internelor, precum şi ale prefectului, ca reprezentant al Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti. Controlul specializat se exercită în numele Guvernului, de către organele specializate organizate în subordinea directă a acestuia, atât de la nivel central cât şi teritorial, în cele mai diverse domenii şi sectoare de activitate: financiar, sanitar, protecţia muncii, comerţ etc. Între organele care exercită un control administrativ specializat într-un anumit domeniu, care sunt organizate şi funcţionează în structura unor ministere sau altor organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat, menţionăm Inspecţiile de stat, Garda financiară, Direcţia generală a vămilor, Poliţia Sanitar-Veterinară etc. Şi în cadrul celorlalte ministere şi organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat sunt organizate, de regulă, structuri specializate (direcţii generale, direcţii sau alte compartimente) care exercită controlul administrativ în domeniul respectiv. Un asemenea control administrativ specializat se realizează şi de către anumite compartimente constituite în cadrul serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale ale administraţiei publice organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Pe lângă controlul exercitat de către inspecţiile de stat, controlul administrativ specializat mai poate îmbrăca forma controlului exercitat de organele administrative cu caracter jurisdicţional, cu prilejul exercitării căilor administrative de atac, în condiţiile legii, dar şi forma controlului exercitat de organe special constituite pentru control (de exemplu, Curtea de Conturi) în aceste cazuri impunându-se o abordare pluridisciplinară prin completarea normelor dreptului administrativ cu alte categorii de norme, specifice altor subramuri ale dreptului public (dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul mediului etc.).135 Controlul de tutelă administrativă sau controlul administrativ 136 este instituţionalizat în măsura în care diferite părţi componente ale structurii sistemice a

134

Înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003. Publicată în Monitorul Oficial nr. 484/2003; A se vedea şi Hotărârea Guvernului nr. 745/2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Contorl, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 496/ 9.07.2003. 135 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 447. 136 Paul Negulescu, op. cit., p. 399.

39

administraţiei publice 137 sunt organizate şi funcţionează în mod autonom. Astfel, tutela administrativă se asociază cu modalitatea efectivă de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale pe baza principiului descentralizării administrative. Întrucât aplicarea descentralizării administrative nu are drept consecinţă independenţa totală a colectivităţilor locale faţă de statul în care sunt organizate... autorităţile publice centrale îşi rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităţilor locale, exercitând asupra acestora un anumit tip de control, care poartă denumirea de tutelă administrativă, în prezent denumit control de legalitate. 138 Tutela administrativă se exercită de către Guvern, în contextul amplu al supravegherii autorităţii publice executive asupra întregii structuri a administraţiei publice, deci inclusiv asupra administraţiei publice locale. Mult mai pregnant, în acest caz, este rolul prefectului ca autoritate de tutelă administrativă, care îndeplineşte, în numele Guvernului pe care îl reprezintă la nivel teritorial, toate drepturile şi obligaţiile specifice, în condiţiile legii. În acest sens, menţionăm dispoziţiile art. 123 alin. 5 din Constituţia României potrivit căruia „prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ un act al consiliului judeţean, al celui local sau la primarului în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.” Aşadar, prefectul ca instituţie a administraţiei teritoriale a statului este principala autoritate care exercită tutela administrativă (control de legalitate) în numele Guvernului, în anumite situaţii prevăzute de lege controlul prefectului trebuind corelat cu rolul şi competenţele atât ale unor structuri guvernamentale (Autorităţii Naţionale de Control) şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cât şi ale altor organe şi autorităţi ale administraţiei publice. Cu excepţia instituţiei prefectului al cărei rol este dominant în contextul supravegherii activităţii autorităţilor administraţiei publice locale, mai cu seamă pe linia respectării legii, Guvernul îşi exercită prerogativele relativ la tutela administrativă prin intermediul unor structuri guvernamentale specializate, dar şi 137

Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Administraţia publică locală din România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 27. 138 Ioan Vida, op. cit., p. 20.

40

prin mijlocirea altor ministere sau organe centrale de specialitate care au competenţe în domeniu.

c) Modalităţile, formele, finalizarea şi efectele controlului administrativ. Orice element al activităţii administrative poate face obiectul unei aprecieri a controlului. Se poate distinge un control analitic, privind activitatea funcţionarilor, şi un control sintetic, referitor la organizarea şi funcţionarea diferitelor compartimente administrative. Astfel, controlul poate viza probleme privind resursele umane, materiale şi financiare ale administraţiei, dar şi actele şi operaţiunile administrative în cadrul: • controlului de materialitate; • controlului de regularitate; • controlului de rentabilitate; • controlului de eficienţă; • controlului de oportunitate. 139 Indiferent de natura şi forma controlului administrativ exercitat, acesta se finalizează prin întocmirea unor rapoarte sau note de control, în cadrul cărora sunt înserate constatările organului de control, stabilindu-se conformitatea obiectului controlului administrativ cu baza de referinţă, concluzionându-se, totodată, asupra justeţii sau incorectitudini organizării şi funcţionării administraţiei respective.

139

Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 135 şi urm.

41

MODULUL 9 : Reforma administraţiei publice Reforma administrativă, după cum se apreciază în doctrină, 140 ocupă, în mod constant, un loc important atât în programele guvernamentale, cât mai ales, în solicitările cvasiunanime ale cetăţenilor. Din această cauză tema a devenit un lait motiv şi chiar un mit, în acest sens stau mărturie discursurile unor oameni politici care, astfel, induc iluzia că reforma administrativă curăţeşte definitiv administraţia publică de toate viciile. Constanţa temei, însă, înlătură această iluzie. Aceasta, întrucât, reforma administraţiei publice poate să îmbunătăţească funcţionarea „maşinii administrative,” dar perfecţionarea sa nu va permite niciodată să atingă perfecţiunea. 141 În esenţă, ea caută să adapteze administraţia publică cu sarcinile care îi sunt stabilite prin lege şi, în acest sens, efortul de adaptare trebuie să fie constant. 142 În acest sens, „constatarea unor decalaje constante între administraţie şi societate, naşte ceea ce se numeşte de obicei criza administraţiei,” redusă, „într-o primă viziune la inadecvarea aparatului administrativ la mediul său social” după care „apare criza de legitimitate, de identitate, de eficacitate.” 143 Reforma administraţiei semnifică, în acelaşi timp, o conectare a organizării şi acţiunii administrative la realizările ştiinţifico-tehnice specifice etapei respective ori la realităţile şi perspectivele efectelor integrării europene şi euroatlantice şi, nu în ultimul rând, aducerea administraţiei publice cât mai aproape de cetăţean şi de nevoile acestuia. De altfel, se cunoaşte că administraţia publică este organizată tocmai pentru a asigura desfăşurarea, în bune condiţii, atât a activităţii statului sau a colectivităţilor locale, cât şi a societăţii, fapt pentru care aceasta nu are şi nu va putea avea o structură imuabilă, întrucât, viaţa socială însăşi evoluează permanent. Ca urmare, administraţia publică este obligată să răspundă cu promptitudine cerinţelor sociale care sunt într-o continuă evoluţie şi în consecinţă ea va trebui să-şi schimbe, la rândul 140

Charles Debbasch, Science administrative, cinquieme edition, 1989, op. cit., p. 462. Idem. 142 Ibidem. 143 Ioan Alexandru, Criza administraţiei, teorii şi realităţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 89 şi urm.; M.T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, 1994, op. cit., p. 395; Charles Debbasch, op. cit., p. 462. 141

42

său, structura corespunzător cu acestea. 144 Numai datorită schimbărilor administraţia publică îşi poate păstra caracterul raţional şi eficient, adaptându-se mediului social respectiv; stabilitatea relativă a administraţiei implică însă, reorganizări şi reforme continue care trebuie să înlocuiască anumite elemente perimate şi să asigure vitalitatea sa. 145 În acest context, ne raliem definiţiei reformei administraţiei publice dată de doctrină, potrivit căreia, aceasta reprezintă ansamblul de schimbări survenite în structura şi activitatea administraţiei publice, pe baza modificărilor dispoziţiilor legale care le fundamentează. 146 Rezultă din cele arătate, că dinamica socială şi economică, dar, mai ales cea politică, determină dinamica administraţiei, care constă în evoluţia acesteia în concordanţă cu evoluţia societăţii, resimţită în practică printr-o permanentă îmbunătăţire a structurii şi activităţii acesteia. Altfel spus, dinamica administraţiei publice se exprimă în dinamica reformei. Realizarea oportună a unei reforme a administraţiei publice justificată, fundamentată de cerinţele sociale şi de studiile ştiinţifice este benefică atât pentru interesul general, cât şi pentru cel local; orice întârziere a acesteia poate produce imense prejudicii materiale şi morale societăţii. Indiferent, însă, de tendinţele contradictorii sau de alte obstacole subiective cu privire la efectuarea reformei, aceasta trebuie să fie realizată ori de câte ori cerinţele sociale o justifică drept oportună, pe baza studiului ştiinţific al realităţilor politice şi social-economice.Procesul de reformă, de asemenea, trebuie să ţină seama de rezistenţa administraţiei publice la orice schimbare, tendinţă firească, întrucât, prin structura sa aceasta tinde să păstreze ordinea existentă. Administraţia publică, însă, nu poate şi nu trebuie să devină un obstacol în calea evoluţiei transformărilor politico-sociale şi economice dintr-o ţară sau alta. Pentru a se evita asemenea situaţii doctrina propune trei tipuri de soluţii, 147 pe care le regăsim cel mai adesea folosite în practică.Acestea sunt: a) instituţionalizarea reformei; b) transformarea imediată (brutală) a administraţiei publice şi c) folosirea metodei experimentale.

144

M.T. Oroveanu, op. cit., p. 393 şi urm. Idem. 146 Idem, p 395. 147 Charles Debbasch, op. cit., p. 460 şi urm. 145

43

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE:

•

Care este obiectul de cercetare al ştiinţei administraţiei?

•

Enumeraţi principiile generale ale ştiinţei?

•

Precizaţi

semnificaţia

noţiunilor

de

socialitate

şi

sociabilitate

administrativă? •

Explicaţi necesitatea corelării şi adaptării administraţiei la sarcinile atribuite?

•

Analizaţi comparativ regimurile administrative ce stau la baza organizării teritoriale ale administraţiei publice, relevându-le punctele forte, şi respectiv pe cele slabe, din perspectiva eficacităţii administraţiei?

•

Explicaţi influenţele exercitate asupra funcţionarilor publici de execuţie, de elementele directe şi indirecte ce antrenează derularea parcursului profesional ( cariera) al acestor funcţionari ?

•

Arătaţi cum gestionarea corespunzătoare a resurselor materiale ale administraţiei se poate reflecta asupra eficienţei activităţii administrative?

•

Explicaţi particularităţile metodei sintezei?

•

Enumeraţi şi explicaţi etapele elaborării deciziei administrative?

•

În contextul controlului

deciziei administrative, precizati care sunt

exigenţele presupuse de încheierea şi conţinutul procesului -verbal? •

Apreciaţi că reforma administraţiei publice din România a reuşit? În caz contrar, arătaţi care sunt deficienţele procesului şi care sunt aspectele ce se impun a fi remediate la nivelul administraţiei publice din România?

44

Anexa 1 Bibliografie completă a cursului • Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atheneum, 1993 • Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1972 • Alexandru Roşca şi colaboratorii - Tratat de psihologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966 • André de Laubadére, Traite elementaire de droit administratif, Paris, L.G.D.J., 1963 • André Lalande, Vocabulaire tehnoque et critique de la Philosophie, P.U.F., 1962 • Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Curs universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001 • Charles Debbasch, Institutions at droit administratif, Tome I, Les structures administratives, 5e éditions mise a jour, P.U.F., Paris, 1999 • Charles Debbasch, Science administrative, Administration publique, 5e éd., Dalloz, Paris, 1989 • Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Administraţia publică locală din România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999 • Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Dreptul colectivităţilor locale, Bucureşti, 2008 • Corneliu Manda, Cezar Manda, Ştiinţa administraţiei – curs universitar, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită Editura Universul Juridic, 2008 • Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 • Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, curs universitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 • Emil Bălan, Instituţii de drept public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 • Emile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. Cultura Naţională, 1924 • Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997 • Ioan Alexandru, Administraţia publică-Teorii, realităţi, perspective, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007 • Ioan Alexandru, coordonator, Drept administrativ, Ed. OMNIA UNI S.A.S.T., 1999 • Ioan Alexandru, Criza administraţiei, teorii şi realităţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001 • Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994 • Ion Ungureanu, Ştefan Costea în Introducere în sociologia contemporană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985 • Jean H. Vermeulen, Evoluţia descentralizării administrative în România, Institutul de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943 • Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 1998, Dalloz, Paris • Maurice Duverger, Méthodes des sciences sociales, ed. a 3ª, Coll. Themes • Maurice Duverger, Sociologie politique, coll. Themis, P.U.F., Paris 1966 • Maurice Hauriou, Droit administratif, Precis elmentaire, 4e edition, Recueil Sirey, 1938

45

• Michel Boujold, Droit administratif, vol. I, Paris, 1972 • Mihaela Vlăsceanu, Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Ed. PAIDEIA, Bucureşti, 1993 • Mihai Golu, Aurel Dicu, Introducere în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 • Mihai T. Oroveanu, Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în „Studii şi cercetări juridice”, 1971, nr. 2 • Mihai T. Oroveanu, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 • Mihai T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea Creştină „Dimtrie Cantermir”, Bucureşti, 1994 • Mihai T. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, 1994 • Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, ediţie revăzută şi actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000 • Paul Negulescu, Curs de politică administrativă, Bucureşti, 1938, fascicola I • Tudor Drăgan, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 • Dicţionar de filosofie, Ed. politică 1978 • Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei R.S.R., 1975 Bibliografie obligatorie : Corneliu Manda, Cezar Manda, Ştiinţa administraţiei – curs universitar, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită Editura Universul Juridic, 2008. Paginaţie : p.13-27 (1.1), p.76-254 (1.2;1.3;2.1;2.2;2.3), p. 254302 (3.2; 3.3), p. 302-351 (4.1; 4.2).

46

264 (3.1), p.264-

Anexa 2 •

Referinţe biografice : CEZAR CORNELIU MANDA – Licenţiat în fizică şi drept, absolventul Studiilor postuniversitare administrative din cadrul SNSPA, doctor în drept, lector.univ. dr. la Facultatea de administraţie publică, autor al mai multor lucrări de specialitate din domeniul dreptului, dar şi al ştiinţelor administrative.

47