TeoriaEFS Balint [PDF]

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI Prof. univ. dr. BALINT LORAND BRAŞOV 2008

23 0 24MB

Report DMCA / Copyright

DOWNLOAD PDF FILE

Papiere empfehlen

TeoriaEFS Balint [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Prof. univ. dr. BALINT LORAND

BRAŞOV 2008

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

1

2

I.

TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI – DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ –

Obiective operaţionale -

Încadrarea disciplinei TEFS în domeniul motricităţii dirijate

-

Cunoaşterea obiectului de studiu al TEFS şi a problematicii specifice pe care o tratează această disciplină fundamentală a motricităţii dirijate

-

Cunoaşterea aspectelor interdisciplinare ale TEFS

Educaţia fizică şi sportul se constituie într-un domeniu complex al vieţii sociale, iar fundamentarea sa ştiinţifică, sub formă teoretizată, s-a realizat în mod etapizat. Momentul de recunoaştere al activităţilor motrice dirijate ca aparţinând de “domeniul ştiinţific” se situează la jumătatea secolului XX, atunci când întregul ansamblu de elemente carel definesc, a dobândit titulatura de “ştiinţa educaţiei fizice şi sportului”. În acest context, Teoria educaţiei fizice şi sportului (T.E.F.S.), a fost acreditată şi ea ca disciplină ştiinţifică fundamentală a domeniului motricităţii dirijate. Argumentele care susţin recunoaşterea T.E.F.S. ca aparţinând domeniului ştiinţific, sunt următoarele: -

are un obiect propriu de studiu care constă în: perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţi motrice a omului prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice;

-

dispune de metode proprii de cercetare sau preluate şi adaptate din cadrul altor domenii ştiinţifice. După M., Epuran (1996) aceste metode sunt: metode de cercetare propriu-zise sau generale (metoda istorică, metoda hermeneutică, metoda axiomatică, metoda modelării etc.), metode particulare (metoda observaţiei, metoda anchetei, metoda experimentală) şi metode de analiză şi interpretare (metoda logică, metoda grafică, metoda statistică);

-

operează cu noţiuni şi concepte bine definite (“mişcarea omului”; ”educaţie fizică”; “sport”; “antrenament sportiv”; “cultura fizică”; “dezvoltarea fizică”; “capacitatea motrică” etc.);

-

dispune de legi, norme, principii, cerinţe specifice obiectului său de studiu;

-

realizează clasificări şi cantificări în interiorul propriului sistem;

Problematica T.E.F.S. are în vedere rezolvarea următoarelor aspecte: -

construirea - restructurarea şi explicarea aparatului noţional specific;

-

să deducă şi să argumenteze originea şi esenţa educaţiei fizice şi sportului (e.f.s.);

-

să enunţe idealul educaţiei fizice şi sportului în funcţie de dinamica societăţii;

-

să definească şi să clasifice funcţiile e.f.s.; 3

-

să contureze atât obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului cât şi pe cele specifice subsistemelor sale;

-

să analizeze - în dinamica sa - sistemul de educaţie fizică şi sport din România;

-

să prezinte sistemul de mijloace utilizate în activitatea de educaţie fizică şi sport;

-

să definească şi să analizeze principalele componente asupra cărora se acţionează predominant în cadrul procesului de predare – învăţare specific activităţilor motrice dirijate.

Sistemul de discipline ştiinţifice care alcătuiesc „Ştiinţa domeniului EFS” (după Cârstea, 2000).

Verificaţi-vă cunoştinţele!

-

Precizaţi care este obiectul de studiu al teoriei educaţiei fizice şi sportului (TEFS);

-

Precizaţi problematica TEFS. 4

II. TERMENI, NOŢIUNI, CATEGORII ŞI CONCEPTE PRINCIPALE ALE T.E.F.S. (“APARATUL NOŢIONAL” AL T.E.F.S.)

Obiective operaţionale -

Cunoaşterea aparatului noţional specific TEFS

-

Formarea capacităţii de a opera cu terminologia specifică TEFS.

După Dragnea şi colab., 2000.

II. 1. Mişcarea omului (motricitatea)

Din punct de vedere filosofic prin mişcare se înţelege orice transformare în general. Definită astfel, mişcarea este o categorie filosofică ce înglobează toate schimbările şi procesele care au loc în Univers. Tot ceea ce există în lume este în veşnică mişcare şi transformare, fapt pentru care atât materia cât şi spiritul sunt de neconceput fără mişcare. Se consideră că mişcarea nu este un lucru sau o proprietate a lucrurilor ci o “stare”. (9) (stare = situaţie a unui corp sau a unui sistem determinată de structura sa, de condiţiile exterioare etc. şi definită prin anumite mărimi sau parametri. DEX).

5

În sens general, mişcarea desemnează o schimbare de poziţie sau o transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale. Pentru mişcarea omului, această transformare are la bază un complex de procese şi mecanisme care determină deplasarea corpului - sau a unora dintre segmentele sale – faţă de un reper ales arbitrar la un moment dat, în condiţiile în care contracţiile musculaturii scheletice au un caracter dinamic. Definiţii ale motricităţii: -

din punct de vedere lexical: motricitate = motilitate: proprietate a unor organe de a efectua mişcări de contracţie şi de relaxare (DEX);

-

din punct de vedere medico – biologic: “Însuşire a fiinţei umane de a efectua mişcări. Motricitatea are la bază reflexele condiţionate dependente ca număr şi calitate de cerinţele modului de viaţă a fiecărui individ. (25);

-

din punct de vedere al T.E.F.S.: “Totalitatea actelor motrice efectuate de un om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social, inclusiv pentru efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport”(23). Este vorba de acele acte motrice care se realizează numai cu ajutorul muşchilor scheletici, excluzându-se cele efectuate cu ajutorul mijloacelor mecanice;

Motricitatea reprezintă, în cursul primilor ani de viaţă, unul dintre principalele mijloace de cunoaştere a mediului prin manipularea obiectelor şi contactul cu lumea exterioară. În felul acesta, individul dobândeşte capacitatea de a evalua distanţele, dimensiunile temporale, viteza sa de deplasare şi / sau a segmentelor sale, date pe baza cărora se va forma progresiv conştiinţa propriului corp. În plan istoric, motricitatea umană reprezintă una din condiţiile principale ale dezvoltării sociale. Sub diferitele sale aspecte, motricitatea este cea care a permis omului să supravieţuiască – vânând sau / şi muncind, luptând contra calamităţilor naturale şi din păcate, de multe ori, chiar împotriva semenilor săi. În societatea actuală, activitatea motrică nu numai că păstrează o importanţă considerabilă în dezvoltarea cunoaşterii şi formarea personalităţii, dar constituie şi stimul direct – aproape exclusiv – al uneia din proprietăţile biologice fundamentale ale fiinţei vii, ale omului în special  motricitatea generală (16). Concretizarea mişcării omului se face prin următoarele elemente componente: act motric, acţiune motrică, activitate motrică. Actul motric – prin prisma ştiinţelor medico - biologice - reprezintă o “mişcare simplă executată în mod reflex, automat sau voluntar, în situaţii pentru a căror rezolvare este necesară intervenţia aparatului locomotor” (26). În “Terminologia educaţiei fizice şi sportului” (23) actul motric este definit ca “un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici, în mod voluntar, pentru efectuarea unei acţiuni sau activităţi motrice”. 6

Acţiunea motrică – constă dintr-un sistem de acte motrice alcătuind un tot unitar, în scopul îndeplinirii unor sarcini imediate (2). Acţiunea motrică se execută conform modelului elaborat în aria motorie a scoarţei cerebrale, pe baza analizei şi sintezei informaţiilor primite de la analizatori. Ponderea controlului cortical asupra realizării acţiunii motrice depinde de etapa învăţării motrice. Controlul conştient al acţiunii motrice este necesar pe durata repetării în stadiul de însuşire primară (iniţiere) în conţinutul motric vizat. Prin repetări multiple, acţiunea respectivă devine deprindere motrică şi actele care intră în componenţa sa, se automatizează. În această etapă, controlul conştient este necesar doar la începutul şi sfârşitul acţiunii precum şi la supravegherea globală a modului ei de execuţie în vederea corectării eventualelor nec oncordanţe cu modelul cortical. (25). Activitatea motrică – cuprinde un ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului la efort, de perfecţionare a dinamicii acestuia şi de obţinere a unui rezultat, a unui efect de ordin formativ, competiţional, compensator, terapeutic, recreativ, relaţional. Expresia de activitate motrică este folosită şi ca enunţ care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop (25). În legătură cu această noţiune – în domeniul e.f.s. – se mai utilizează şi alte categorii de termeni cum ar fi: “activitate corporală”, “activitate motrică dirijată” / “activitate de educaţie fizică şi sport”  sintagmă folosită pentru a desemna activitatea motrică a omului. Ea reprezintă un tip fundamental de activitate umană orientată spre dezvoltarea şi perfecţionarea fizică a individului sub raport somatic şi funcţional, cu efecte simultane şi asupra formării personalităţii sale. Se poate manifesta ca activitate: ludică, agonistică, gimnică, recreativă sau / şi “activitate competiţională”, “activitate sportivă”; “activitate fizică”; “activitate de recuperare funcţională prin mişcare” etc. La modul cel mai general, formele de mişcare pot fi: -

simple (mecanică, fizică, chimică);

-

complexe (biologică, psihică, socială, cibernetică – mişcarea informaţiei, cosmică)  unde formele de mişcare complexe le includ şi pe cele simple.

O analiză mai amănunţită a formelor de manifestare a mişcării – după diferite criterii de identificare - permite enumerarea şi definirea următoarelor variante de exprimare motrică (25): -

mişcare accelerată  formă de mişcare în care corpul în întregime, segmentele sale componente sau obiectele asupra cărora se acţionează, îşi schimbă viteza de deplasare, parcurgând în aceeaşi unitate de timp spaţii inegale. Mişcarea accelerată poate să fie pozitivă - când viteza de deplasare creşte progresiv şi / sau negativă, când viteza descreşte (deceleraţie). În cadrul aceleiaşi acţiuni motrice se pot întâlni (combina) şi ambele forme de 7

manifestare ale mişcării menţionate (vezi de exemplu probele de sărituri şi aruncări din atletism); -

mişcare ciclică  formă de mişcare alcătuită din unităţi de conţinut motric identice, ce se succed neîntrerupt, astfel că terminarea unui ciclu reprezintă şi începutul ciclului următor. Structura specifică a mişcării ciclice face ca ea să aibă un aspect continuu;

-

mişcare aciclică  reprezintă o formă distinctă de conţinut motric, uşor de sesizat deoarece începutul şi sfârşitul ei se deosebesc net de actele / acţiunile motrice care le preced şi le urmează;

-

mişcare activă  este o formă de mişcare efectuată prin contracţia voluntară a unui muşchi sau a unor grupe de muşchi (m. scheletici) şi are la bază participarea conştientă a individului la realizarea unei sarcini motrice;

-

mişcare pasivă  este dată de deplasarea corpului sau a segmentelor sale fără participarea activă a muşchilor care realizează de obicei mişcarea respectivă. Mişcarea pasivă se efectuează sub acţiunea activă a altor segmente din propriul corp sau a forţelor externe (f. gravitaţională, dispozitive şi aparate speciale, parteneri de activitate etc.);

-

mişcare uniformă  mişcare în care structura, forma de efectuare şi viteza de execuţie nu se modifică pe parcursul derulării acţiunii motrice;

-

mişcare neuniformă  se manifestă prin deplasarea corpului sau a segmentelor sale parcurgând spaţii inegale în timpuri inegale (în acest tip de mişcare intervin atât mişcări accelerate pozitive cât şi negative);

-

mişcare voluntară  act / acţiune motrică efectuată conştient ce se iniţiază pentru atingerea unui scop şi care are ca suport declanşator reprezentarea mişcării la nivelul centrilor motori corticali. Mişcarea voluntară repetată de mai multe ori, în aceleaşi condiţii se automatizează. Mişcarea automatizată este caracteristica principală a deprinderilor motrice fixate şi prezintă un grad ridicat de coordonare musculară;

-

mişcare involuntară  actul / acţiunea motrică se efectuează fără participarea conştiinţei (mişcarea involuntară reprezintă manifestarea unui reflex condiţionat);

-

mişcare naturală  se caracterizează printr-un înalt grad de automatizare fiind însuşită şi perfecţionată în procesul de adaptare la mediu. Mişcarea naturală, în diversele sale forme de manifestare (mers, alergare, săritură etc.), se formează treptat în ontogeneză şi constituie fondul motor pe care se realizează ulterior toate celelalte activităţi de tip motric;

-

mişcare mimată  act / acţiune de tip motric care sugerează, într-o formă simplă, o mişcare mai complexă, în scop estetic sau explicativ;

8

-

mişcare analitică  formă de mişcare prin care se urmăreşte localizarea solicitării de efort fizic la o anumită parte a corpului;

-

mişcare sintetică  se caracterizează printr-o unitate structurală determinată de corelaţia părţilor sale componente care, în general, sunt mişcări analitice sau simple şi al căror efect este global;

-

mişcare simetrică  se efectuează concomitent de către membrele superioare şi / sau inferiore în acelaşi plan sau în aceeaşi direcţie;

-

mişcare asimetrică  formă de mişcare în care părţile corpului se deplasează simultan în direcţii sau planuri diferite;

-

mişcare liniară  în care diferitele segmente ale corpului sau acesta în întregime, se deplasează pe o linie dreaptă;

-

mişcare circulară  formă de execuţie a actelor / acţiunilor motrice în care anumite segmente ale corpului sau corpul în întregime se deplasează în jurul unui ax;

-

mişcare curbilinie  segmentele sau corpul se deplasează pe o linie arcuită.

II. 2 Educaţia fizică

Noţiunea (categoria) “educaţie fizică”- după cum arată chiar termenul – face parte din conceptul general de “educaţie”, în sensul larg al cuvântului. Prin educaţie se înţelege: “ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale oamenilor” (DEX.) (cu trimitere la tânăra generaţie). De aici, ca o primă definire a educaţiei fizice, se poate spune că ea reprezintă o “componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiveducativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii calităţii vieţii” (10). Gh., Cârstea (2000), consideră educaţia fizică “un tip fundamental de activitate motrică, care se desfăşoară după anumite legi, norme, prescripţii metodice etc., cu scopul de a realiza obiective instructiv – educative bine precizate”. Acelaşi autor (1993) defineşte educaţia fizică – exceptând autoeducaţia fizică - ca fiind “un proces instructiv-educativ deliberat construit şi desfăşurat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice şi capacităţii motrice, în funcţie de particularităţile de vârstă, sex, cerinţe de integrare, specificul unor profesii etc.”. În “Terminologia educaţiei fizice şi sportului” (23), se defineşte categoria “educaţie fizică” ca: “activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice, în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului, în concordanţă cu cerinţele sociale”. În prezent, se consideră că această definiţie trebuie completată, deoarece 9

influenţele diferitelor acte-acţiuni motrice reprezentative pentru educaţia fizică, determină ameliorări, atât de ordin fizic cât şi psihic, iar pe ansamblu ele facilitează integrarea socială a individului. În acest context, se poate afirma că educaţia fizică reprezintă un “sistem complex de instruire care se exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei sale fizice, psihice şi integrarea socio-culturală” (10) A., Dragnea, S., Teodorescu (2000), citându -l pe G., Milaret consideră că noţiunea poate avea cel puţin patru semnificaţii: de sistem sau instituţie; de acţiune exercitată de o persoană sau un grup asupra altei persoane sau grup; de conţinut – educaţie literală, ştiinţifică, artistică etc.; de efect cu referire la ameliorarea calităţii vieţii. Educaţia fizică prezintă obiective instructiv-educaţionale generale şi diferenţiate pe fiecare subsistem subordonat. Subsistemele sunt: “educaţia fizică a tinerei generaţii” (educaţia fizică şi sportivă şcolară), “educaţia fizică militară”, “educaţia fizică profesională”, “educaţia fizică independentă”  a tinerilor, adulţilor; a vârstei a treia (a tuturor categoriilor de vârstă, cu condiţia dobândirii anterioare a unor competenţe privind autoorganizarea, autoconducerea şi autoevaluarea activităţilor parcurse şi orientarea spre scopurile generale ale e.f.s.). Caracteristicile educaţiei fizice: este fiziologică prin natura exerciţiilor; este pedagogică prin metode; este biologică prin efecte; este socială prin organizare; este accesibilă tuturor oamenilor; are un predominant caracter formativ (pregăteşte subiecţii pentru viaţă); dispune de un volum mare şi diversificat de mijloace specifice şi asociate (3). Se poate desfăşoară în două modalităţi: 1. Ca proces instructiv-educativ bilateral (unde specialistul are responsabilităţi precise asupra procesului = “activitate motrică dirijată”); 2. Ca activitate independentă (realizată individual sau în grup, în timpul liber al subiecţilor şi în absenţa fizică a conducătorului specializat al procesului).

II. 3 Sportul

Într-o accepţiune clasică, sportul reflectă o activitate specifică de întrecere care valorifică intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ – sau/şi de către un colectiv de subiecţi, grupaţi de regulă într-o echipă – a unui comportament psihomotric complex, concretizat în performanţe care tind să-l detaşeze de partenerii de întrecere, de grupul oponent sau de el însuşi. Referitor la etimologia termenului “sport” preluat din limba engleză, L., Teodorescu (1989) îl citează pe Gh., Dumitrescu care consideră că denumirea îşi are originea în limba latină. Termenul respectiv ar deriva din cuvintele “sporta” (coş din împletitură), “sportella” (coşuleţ 10

de fructe) şi “sportula” (distribuire de bunuri sau bani; gratificaţie). Legătura dintre termenii menţionaţi şi semnificaţia actuală a termenului de “sport”, s-ar afla în serbările organizate de unii potentaţi romani, serbări în conţinutul cărora erau prezente atât dansurile cât şi unele întreceri cu caracter ludico - sportiv. Recompensarea (“sportula”) participanţilor care se evidenţiau în activităţile respective, se făcea prin acordarea unor “premii” constând din fructe şi alte daruri, transportate la locul festivităţilor în coşuleţe = “sportella”. De aici, prin prescurtarea expresiilor s-a ajuns la cuvântul “sport = întrecere, premiu (21). Într-o accepţiune mai largă, “sportul desemnează toate formele de exerciţii fizice şi jocuri de mişcare cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv, cu origine în jocurile tradiţionale şi în marile mituri fondatoare ale civilizaţiei moderne, iar diversificarea lui se leagă de faptul că vehiculează valori ce provin din modurile de viaţă contemporană” (10). Noţiunea de “sport” este strâns legată de termenii “competiţie” şi “performanţă”. Competiţia reprezintă o “manifestare organizată şi planificată - de diferite forme de concurs reunite la un moment dat prin aceleaşi reguli de funcţionare (n.n.) - a cărei finalitate constă în stabilirea unor ierarhii pe criterii ce fac posibilă compararea între indivizi, echipe, naţiuni etc., în conformitate cu regulamentele elaborate anterior şi recunoscute de participanţi” (A., Dragnea, S., Matei, 2000). Mai simplu definită, “competiţia sportivă” cuprinde un “sistem de concursuri periodice sau ocazionale, desfăşurate după un calendar sportiv şi după un regulament specific întocmit” (25). Din definiţia anterioară se desprinde idea conform căreia “concursul sportiv” reprezintă forma de bază a organizării întrecerilor sportive. Subiecţii care la un moment dat - în urma unei acţiuni de înscriere şi acceptare – iau parte la desfăşurarea unei activităţi sportive organizată într-un sistem competiţional, se numesc “concurenţi”, adică sportivi care în mod individual sau integraţi într-o echipă se întrec pentru obţinerea unei victorii sau a unui rezultat superior. Cadrul competiţional în care se manifestă concurenţii, se fundamentează pe “principul şanselor egale”, iar participanţii, deşi se află într-o relaţie opozantă – de adversitate, în sportul contemporan se pune tot mai mult accentul pe convertirea acestei relaţii într-una de “parteneriat”. Prin performanţă sportivă se înţelege depăşirea unor rezultate comune, specifice unei activităţi sportive, în raport cu posibilităţile subiectului – grupului, în condiţiile în care reuşita sportivă este în acord cu regulamentele care particularizează activitatea competiţională respectivă. De altfel, regulile grupate sub titulatura de “regulament”, reprezintă cadrul legal de validare a performanţelor. Ele se măsoară în timp, spaţiu, sau în mod convenţional – prin puncte şi sunt exprimate în recorduri, victorii, poziţii în clasament etc.

11

Datorită diversificării şi a impactului fenomenului sportiv asupra omului contemporan, în prezent se consideră că, abordarea sportului numai prin prisma strictă a competiţiei şi performanţei (care definesc “esenţa sportului”), reprezintă un punct de vedere îngust. Sportul se practică astăzi şi în alte scopuri, cum sunt cele de menţinere a stării de sănătate, ameliorarea condiţiei fizice, pentru relaxare (confort spiritual) sau stabilirea - întreţinerea unor relaţii sociale (10). Sportul reprezintă un fenomen social ale cărui principale caracteristici sunt “universalitate şi unicitate”. E., Firea (1997) consideră că acest fenomen social unic, se distinge de alte fenomene sociale prin trei factori: comunicarea corporală (gestuală), manifestarea şi compararea priceperii sau forţelor în cadrul competiţiei şi organizarea participanţilor ca opozanţi. Sportul înglobează un sistem de exerciţii fizice diversificate ce se constituie şi se concretizează în discipline, ramuri şi probe sportive - ordonate într-o structură naţională şi internaţională, subordonate unor regulamente precise. Disciplina sportivă (2) – reprezintă ansamblul ramurilor şi probelor sportive, c u structură, gen de efort, condiţii şi moduri de reglementare şi de evaluare asemănătoare. Disciplinele sportive s-au definitivat în timp, delimitându-se prin caracteristici specifice privind regulamentele şi spaţiile de concurs, mediul de desfăşurare (apă, teren de zgură, cu iarbă, planşetă, gheaţă, zăpadă), inventarul şi echipamentul, unităţile de măsurare a performanţelor şi de ierarhizare a valorilor (de ordin temporal, spaţial, convenţional)(25). Disciplinele sportive fundamentale, contemporane sunt: atletism, gimnastica, nataţia, jocurile sportive, atletica grea, sporturile de luptă, schiul, patinajul, etc.). Ramura de sport (2) – constă dintr-un sistem de exerciţii fizice specializate care se realizează în concurs (competiţie) după reguli precise şi în condiţii specifice. Ele se diferenţiază în cadrul unor anumite discipline sportive. Numărul ramurilor de sport care alcătuiesc o disciplină sportivă diferă (ex. – din jocurile sportive fac parte: fotbalul, handbalul, baschetul, polo, hocheiul etc.; din atletism: alergările, săriturile şi aruncările; din nataţie: înotul, săriturile la trambulină, înotul sincron; din atletica grea: halterele, luptele, boxul; din gimnastică: artistică, aerobică, ritmică sportivă; din schi: schi alpin, schi fond, schi s ărituri, schi acrobatic etc.). Proba sportivă (2) - este un exerciţiu fizic complex, care face parte dintr-o ramură sportivă. Are o structură specializată printr-o tehnică distinctă, un profil de efort propriu, se efectuează în condiţii de competiţie şi este evaluată după un cod anume şi printr-un anumit sistem de unităţi de măsură (ex. de probe înglobate în ramura sportivă “sărituri”: săritura în lungime, în înălţime, triplusalt, cu prăjina; schi alpin: proba de slalom, slalom uriaş, slalom superuriaş, coborâre, proba combinată; etc. 12

Sportul dispune de bază materială proprie, cadre de specialitate şi principii care-l particularizează de celelalte categorii ale domeniului motricităţii dirijate. Structura sportului prezintă următoarele subsisteme: - “sportul pentru toţi” (“sport de timp liber”); “sportul adaptat” (A., Dragnea, S., Teodorescu –2000 – ramură a sportului care utilizează structuri motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe); “baza de masă a sportului de performanţă” (având ca subiect al instruirii categoriile de vârstă copii şi juniori); “sportul de performanţă”; “sportul de înaltă performanţă” (cuprinzând sportul amator şi pe cel profesionist). Aceste subsisteme au elemente comune care legitimează situarea lor în cadrul aceluiaşi sistem (sportul), dar prezintă şi anumite particularităţi care le diferenţiază, fapt sesizabil la nivelul obiectivelor urmărite, a formelor de organizare a activităţilor, a instituţiilor implicate şi a categoriilor de subiecţi practicanţi. Clasificarea sporturilor se realizează în funcţie de anumite criterii, pe care nu le vom menţiona în această lucrare. Dintre cele mai frecvente clasificări, le amintim pe următoarele: sporturi clasice şi moderne; sporturi individuale sau pe echipe (cu doi sau mai

mulţi

coechipieri); sporturi naţionale şi internaţionale; sporturi olimpice şi neolimpice; sporturi cu sau fără contact direct; sporturi cu caracter motric sau amotric, etc. Între categoriile “sport” şi “educaţie fizică” sunt deosebiri dar şi conexiuni. Deosebirile majore constau din: - obiectivele pe care şi le propun cele două domenii (vezi capitolul de obiective ale e.f.s.); educaţia fizică – în special educaţia fizică a tinerei generaţii (şcolară) care reprezintă segmentul cel mai vast al domeniului - este o activitate obligatorie cu mijloace şi cerinţe accesibile, în timp ce sportul este o activitate facultativă cu excepţia subsistemelor din cadrul sportului de performanţă şi înaltă performanţă (la nivelul sportului profesionist, subiecţii practicanţi se pot afla pentru o perioadă limitată de timp – sub contract). În celelalte situaţii, practicarea sportului depinde de dorinţa individului, iar cerinţele sunt proporţionale cu talentul fiecărui individ; conţinutul activităţii de educaţie fizică este relativ nespecific pentru toate categoriile de subiecţi (diferenţierile constau mai ales în nivelul modificărilor adaptative ale efortului), iar conţinuturile activităţilor sportive, concretizat prin ramurile şi probele respective, conduc la specializarea sportivă a subiecţilor implicaţi. Conexiunile (Fig. 1) constau în faptul că sportul se prevalează de elementele de conţinut ale educaţiei fizice, referitoare la angajarea în activitate a capacităţii motrice şi psihice a individului şi în acelaşi timp implantează elementele lui caracteristice (ex. tehnicile sportive, formele de întrecere etc.) în domeniul educaţiei fizice.

13

Fig. 1. după Dragnea şi colab., 2000.

II. 4 Educaţia fizică şi sportivă

Conceptul “educaţie fizică şi sportivă” este folosit în Franţa din anul 1924, fiind formulat şi teoretizat de Maurice Baquet, iar mai apoi, continuat şi dezvoltat de R., Merand, J., Marsenach (20). În România, preocupări pentru definirea acestui concept au avut-o mai mulţi specialişti de prestigiu, cei mai reprezentativi dintre aceştia fiind I., Şiclovan şi L., Teodorescu. Ei au militat, în special în deceniile şase şi şapte ale secolului XX pentru “modernizarea” educaţiei fizice – inclusiv a educaţiei fizice şcolare – prin introducerea în conţinutul ei, a unor elemente specifice diferitelor ramuri / probe sportive şi a practicării integrale a acestora, după o anumită perioadă de instruire. Termenul “şi sportivă” exprimă o realitate a educaţiei fizice actuale (vezi amploarea – universalitatea fenomenului sportiv contemporan), respectiv existenţa unei “educaţii sportive”. Aceasta, având o parte din obiective, comune cu cele ale educaţiei fizice “tradiţionale”, pe care însă le diversifică (vezi “formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice specifice unor probe şi ramuri sportive”), presupune o pregătire – mai mult sau mai puţin specializată şi adaptată – pentru şi prin practicarea unor ramuri /probe sportive. Nota definitorie a acestui gen 14

de educaţie, o constituie “tehnica sportivă” (deprinderile şi priceperile motrice specifice). Pe baza însuşirii acestora, se pot realiza o mare varietate de activităţi motrice care implică angajarea plenară a subiecţilor. Spre deosebire de educaţia fizică “tradiţională” care pentru realizarea obiectivelor propuse recurgea aproape exclusiv la exerciţii fizice analitice şi/sau globale (localizate la nivelul anumitor segmente corporale, sau adresate întregului corp) - mai puţin atractive pentru omul contemporan, educaţia sportivă – completând-o pe cea fizică şi făcând-o mai atractivă - oferă pentru aceleaşi (şi alte) finalităţi, un fond teoretico-practic vast, alcătuit din cunoştinţe de specialitate, deprinderi motrice specifice, priceperi motrice etc., toate concretizate în structuri de mişcare efectuate pe un fond emoţional pozitiv, controlat de reguli bine precizate, ce-i conferă activităţii pe lângă valenţe din zona biologicului şi altele, de ordin civic, moral şi social. Prezenţa unor “conţinuturi de învăţat” din diferite ramuri /probe sportive în programele actuale de specialitate, pun în evidenţă importanţa care se acordă acestui gen de activităţi motrice în îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare. Pe baza argumentelor succint prezentate de noi în rândurile anterioare, L., Teodorescu (1986) consideră că: “în mod necesar educaţia sportivă trebuie nu numai să coexiste şi să colaboreze cu educaţia fizică, ci să fie prezentată explicit în cuplul terminologic: educaţie fizică şi sportivă”.

II. 5 Antrenamentul sportiv

Este un proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense, pentru obţinerea de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice (23). Conceptul de antrenament este acceptat atât sub formă de cauză (un proces dinamic, de esenţă pedagogică, structurat pe principiile didactice generale şi specifice), cât şi de efect, de stare măsurată prin modificările biologice şi psihice evidente care intervin şi măresc considerabil capacitatea de efort a sportivului. În procesul de pregătire sportivă, antrenamentul are drept scop dominant optimizarea adaptabilităţii organismului uman. Adaptabilitatea este o proprietate esenţială care permite omului să depăşească dificultăţile întâlnite în raporturile sale cu mediul natural şi social (mai ales) şi în situaţiile de angajare intensă cum ar fi şi cele pe care le oferă practica sportivă. Diversitatea obiectivelor, conţinutului, metodologiei şi finalităţii procesului de antrenament sportiv, au determinat apariţia mai multor orientări, genuri şi metode de

15

antrenament care fie că se completează reciproc şi se succed, fie că alternează sau chiar se exclud (2;8). Caracteristicile antrenamentului sportiv : a) este un proces complex, multifactorial determinat, la care participă alături de sportivi, antrenori, tehnicieni, organizatori şi oameni de ştiinţă; b) se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, fiind organizat la nivelul cluburilor şi asociaţiilor sportive - în unităţile de învăţământ cu profil sportiv etc.; c) este o activitate organizată, planificată şi condusă de legi, principii, reguli şi obiective specifice; d) se adresează fiinţei umane în totalitatea ei; e) urmăreşte maximalizarea performanţelor sportive; f) este o activitate de tip praxiologic, toate demersurile sale orientându-se spre obţinerea eficienţei acţiunilor, în mod corespunzător diferitelor ramuri /probe sportive; g) este o activitate de tip pedagogic, având în componenţa sa atât o latură instructivă cât şi una educativă; h) este o activitate care se adresează indivizilor dotaţi din punct de vedere motric şi psihic; i) are niveluri (stadii) diferite de instruire, raportate fie la vârsta sportivilor, fie la valoarea performanţelor realizate, iar conţinuturile de instruire sunt cuprinse în programele de pregătire pe ramuri de sport. În lucrarea “Teoria educaţiei fizice şi sportului” (2000), sunt prezentate unele tendinţe ale antrenamentului sportiv contemporan. În sinteză, acestea sunt: -

perfecţionarea strategiei de selecţie (stabilirea vârstei optime de selecţie pentru fiecare ramură de sport, lărgirea bazei de selecţie, completarea sistemului de evaluare periodică a nivelului de pregătire sportivă – probe şi teste de selecţie etc.);

-

menţinerea, în cadrul procesului de antrenament, a unor volume de efort optime pentru obţinerea şi apoi stabilitatea formei sportive;

-

creşterea ponderii intensităţii eforturilor de antrenament, în unele perioade ale anului de pregătire sportivă, cel puţin la nivelul solicitărilor din timpul concursurilor;

-

acordarea unei atenţii mai mare pregătirii integrale a sportivilor în raport cu pregătirea specifică şi specializată a acestora;

-

utilizarea diferitelor metodologii de “instruire asistată de calculator” (IAC) atât la nivelul dirijării procesului de antrenament, cât şi ca modalitate de evaluare obiectivă a unor situaţii variate semnalate în pregătirea sportivă şi oferirea unor soluţii de ameliorare a factorilor negativi identificaţi la acest nivel;

16

-

conducerea procesului de antrenament de către o echipă de specialişti (antrenori principal, secund - director tehnic, medic, psiholog, igienist, recuperator funcţional etc.).

II. 6 Cultura fizică

Definiţii: -

“cultura fizică” reprezintă o componentă a culturii universale care sintetizează categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiului fizic în scopul perfecţionării potenţialului biologic şi implicit spiritual al omului” (23);

-

cultura fizică presupune un ansamblu de idei, convingeri, obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice, etc.” toate reprezentând elementele ce creează legătura intrinsecă dintre educaţie fizică, sport şi cultură”. (10); Cultura fizică cuprinde o sumă de valori realizate de omenire prin practicarea exerciţiilor

fizice, în scopul dezvoltării fizice armonioase şi a perfecţionării capacităţii motrice a fiinţei umane. Elementele de conţinut ale educaţiei fizice şi sportului, prin care acesta se integrează în domeniul culturii, se pot reflecta prin următoarele valori create: -

cunoştinţele teoretice de specialitate cuprinse în sistemul disciplinelor ştiinţifice care studiază fenomenul practicării exerciţiilor fizice;

-

idealul formulat de societate cu privire la perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a omului, în raport cu cerinţele actuale şi de perspectivă ale societăţii;

-

valori create în dezvoltarea filogenetică a omului, concretizate în indici ai dezvoltării fizice armonioase, ai condiţiei fizice şi ai achiziţiilor motrice exprimaţi în performanţele şi măiestria motrică a indivizilor;

-

ansamblul creaţiilor care exprimă valori estetice şi etice cu origine în activităţile specifice domeniului e.f.s. Sentimentele şi convingerile morale, estetice precum şi însuşirile intelectuale realizate în procesul practicării exerciţiilor fizice şi concretizate prin atitudini şi comportamente manifestate în toate împrejurările vieţii sociale;

-

valori şi convingeri realizate prin intermediul spectacolului sportiv. Analizând valorile din domeniul activităţilor fizice şi sportive, Glassford (1979, 1991) şi

Redmud (1979), citaţi de E., Firea (1997), sintetizează dinamica acestor valori în raport cu timpul istoric, grupându-i pe direcţia a patru orientări: 1. egocentrismul - care pune accent pe valorile create în ontogeneza şi filogeneza umană în planul dezvoltării armonioase a persoanei, cu trimitere la idealul uman din antichitatea

17

elenă “Kalos Kai agathos” (“om frumos şi bun” – care reflectă tendinţa umană către perfecţiune, excelenţă, autodepăşire continuă); 2. biocentrismul - reflectă îmbinarea funcţiei de perfecţionare a dezvoltării fizice cu cea sanogenică, funcţii exercitate de activităţile fizice şi sportive în vederea ridicării calităţii vieţii; 3. etnocentrismul – care pune în evidenţă funcţia politică, cea de promoţie naţională şi statală; 4. antropocentrismul – militează pentru orientarea valorilor către respectarea mediului înconjurător în cazul practicării sportului. E., Firea (1997), considerând sportul ca o creaţie a omului şi în consecinţă un bun cultural, afirmă că se poate vorbi de o “cultură sportivă”. Abordând sportul dintr-o perspectivă axiologică, autoarea prezintă o sistematizare a valorilor sportului care – succint - cuprinde: a) Valori scop unde se disting: -

idealul, funcţiile şi obiectivele sportului (formarea şi perfecţionarea personalităţii umane în plan fizic, motric, psihic, civic, moral, estetic);

-

valori realizate în ontogeneza individului pe planul dezvoltării fizice armonioase (şi motrice n.n.) (valori reflectate în indicii somatici şi funcţionali - de armonia dintre indicii somatici, cei funcţionali şi între acestea; de modificare a indicilor somato-funcţionali în plan filogenetic – vezi fenomenul de “accelerare” a creşterii în înălţime la actuala generaţie faţă de generaţiile precedente; perfecţionarea capacităţii motrice a individului, concretizată în performanţe motrice şi în posibilităţile de adaptare la situaţii caracterizate prin inedit, stres, risc, complexitate etc.);

-

performanţele sportive care reprezintă valori ale sportului ce necesită ani îndelungaţi de pregătire;

-

personalităţile domeniului (valori mai puţin integrate în subgrupa “a”- după opinia noastră);

-

valori morale care determină, în final, comportamentul corect al oamenilor. b) Valori mijloc, cuprinzând:

-

patrimoniul structural al sportului (discipline, ramuri, probe sportive şi celelalte forme de activităţi motrice umane datorate progresului tehnic);

-

instituţiile care deservesc sportul (cluburi, asociaţii sportive, federaţii sportive, ministerul de resort, unităţile de învăţământ care formează şi perfecţionează cadrele de specialitate, academia, comisiile olimpice, mass-media etc.;

-

legislaţia şi sistemul managerial;

-

tezaurul ştiinţific şi metodologic (sistemul ştiinţelor sportului şi procesul de pregătire sportivă); 18

-

valori materiale (opere arhitecturale, stadioane, complexe sportive moderne, instalaţii echipamente şi materiale sportive etc.). Din cele prezentate se observă că multe din elementele enumerate ca fiind valori ale

sportului, se regăsesc şi în conţinutul sistemului de valori din cadrul “culturii fizice”, ceea ce ne întăreşte convingerea că atât educaţia fizică cât şi sportul aparţin aceluiaşi domeniu, cel al “Educaţiei fizice şi Sportului”, iar din punct de vedere conceptual, se poate vorbi de o “cultură fizică şi sportivă” (L., Teodorescu 1989) Apartenenţa elementelor menţionate la fenomenul culturii, se poate pune în evidenţă şi dacă le raportăm (elementele) la însăşi caracteristicile culturii, care trebuie să cuprindă patru momente obligatorii (2): -

momentul cognitiv (de cunoaştere a realităţii);

-

momentul axiologic (de raportare a rezultatelor cunoaşterii la nevoile individuale şi colective);

-

momentul creator;

-

momentul de generalizare, de răspândire a celor create.

II. 7 Dezvoltarea fizică

Dezvoltarea fizică este considerată (de unii autori) ca fiind componenta calitativă a procesului biologic de devenire a organismului uman, situându-se într-o relaţie dialectică cu fenomenul de creştere – componenta cantitativă a aceluiaşi proces. Creşterea se defineşte ca fiind procesul de acumulare cantitativă la nivelul ţesuturilor, organelor şi sistemelor ce conduc la mărirea masei somatice, a dimensiunilor segmentare şi globale, corespunzător unor legi biologice, cu diferenţieri în funcţie de sex, perioada de vârstă şi alţi factori interni şi externi – V.L., Dimitriu 1986). Noi considerăm că elementul calitativ al dezvoltării fizice îl reprezintă procesul de maturizare care se concretizează în atingerea unor stadii de relativă stabilitate somatofuncţională, la nivelul diferitelor structuri sau / şi sisteme ale organismului. Dezvoltarea fizică reprezintă suma modificărilor morfo-funcţionale ce apar în diferite etape de vârstă, de-a lungul vieţii fiecărui organism, corespunzător specificului şi limitelor de variaţie ale evoluţiei speciei umane, sub acţiunea factorilor ereditari, factorilor mediului fizic extern (apă, aer, sol, radiaţii solare, alimentaţie etc.) şi ai factorilor mediului social (economici, culturali, de tip sportiv etc.) (7). Nivelul dezvoltării fizice este multifactorial determinat, un rol însemnat revenind, în acest context, şi influenţelor exercitate prin practicarea sistematică a exerciţiilor fizice. 19

Dezvoltarea fizică prin cele două procese complementare – creşterea şi maturizarea – prezintă o dinamică specifică şi în timp ce, la un moment dat, fenomenul de creştere încetează, maturizarea biologică continuă să se manifeste încă o perioadă însemnată din filogeneza fiinţei umane. În domeniul motricităţii dirijate, ceea ce interesează în legătură cu dezvoltarea fizică este dinamica dezvoltării fizice a omului pe intervalul de timp care încadrează copilăria – adolescenţa. Realitatea devenirii fiinţei umane, ne demonstrează că nu toţi copiii urmează acelaşi ritm de creştere - maturizare, unii dintre ei fiind mai mult sau mai puţin dezvoltaţi în raport cu vârsta cronologică, iar în acest context, literatura de specialitate menţionează că o abatere de la medie (mai mare sau mai mică) de 18 luni poate fi considerată normală. Pe de altă parte, nici organele din cadrul sistemului biologic uman nu se dezvoltă în acelaşi ritm. Dezvoltarea fizică este un proces unic şi continuu, iar dinamica ei are caracter stadial. O modalitate de a evidenţia restructurările sale de tip stadial se poate realiza prin surprinderea caracteristicilor dezvoltării fizice (a creşterii) – prin prisma evoluţiei taliei - la diferite vârste (Fig. 2). Astfel, pentru intervalul 1 – 18 ani, se pot evidenţia următoarele: -

de la naştere până la 3 - 4 ani, creşterea în înălţime se realizează în “cascadă”, cumulându-se, faţă de valoarea iniţială, cca. 25 cm în primul an de viaţă şi încă 6 – 7 cm în cursul celui de-al patrulea an;

-

de la 4 la 10 ani (la fete) şi 11 1/2 ani (la băieţi) procesul de creştere este în “platou”, prezentând o relativă stabilizare, cu o rată anuală de cca. 5 - 6 cm şi 2,5 kg. Ca localizare, creşterea şi maturizarea încep la nivelul membrelor şi apoi se extind şi la zona trunchiului. Până la 8 ani, sunt observabile puţine aspecte somatice esenţiale care să diferenţieze fetele de băieţi, dar în continuare, se înregistrează o uşoară creştere a masei musculare la băieţi (cu 15% mai mult decât la fete) şi o acumulare suplimentară de ţesut adipos la fete ( 20% mai mult în raport cu băieţii). La 9 – 10 ani, copilul dă semne de oboseală psihică şi fizică precoce, dar are capacitatea de a-şi reabilita rapid echilibrul funcţional şi de aceea, perioada în cauză este denumită “vârsta de aur” - propice derulării unui proces de instruire specific mediului şcolar;

20

valorile de crestere (cm)

25

20

15

10

5

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 varsta (ani)

Fig. 2 Dinamica dezvoltării fizice (a creşterii) în corelaţie cu vârsta subiecţilor

-

de la 10 la 12 ani la fete şi 11 1/2 la băieţi, indicatorul de creştere devine semnificativ (curba prezintă un “vârf de creştere” – graficul nr. 1) putând atinge 8 – 10 cm în 6 luni. Această fază scurtă de accelerare a dezvoltării, precede apariţia caracterelor sexuale secundare. Creşterea se realizează în principal la nivelul membrelor inferioare apoi la cele superioare. În acest stadiu, se evidenţiază mai bine dezvoltarea oaselor lungi în dependenţă cu dezvoltarea musculaturii. Se semnalează totuşi şi instalarea unei anumite rigidităţi temporare (trecătoare), localizată la nivelul muşchilor ischiogambieri (m. gracilis, m. semitendinosus, m. semimembranosus şi m. biceps femoris). Producerea hormonului de creştere însoţită de acţiunea altui hormon complex al hipofizei, gonadotropina (LH - luteina şi FST - hormonul foliculo stimulant) sunt responsabili de maturizarea organelor sexuale şi de stimularea cartilajelor de creştere. În această perioadă de vârstă, fetele prezintă o oarecare fragilitate şi predispoziţie la oboseală;

-

de la 12 la 16 ani pentru fete şi de la 14 la 18 ani pentru băieţi, procesul de creştere se diminuează, tinzând spre valoarea 0. Pe intervalul dat, cumulat pe cei 4 – 5 ani, se mai obţine o creştere de cca. 18 - 22 cm. Creşterea aduce schimbări esenţiale la nivelul trunchiului prin îngroşarea oaselor şi dezvoltarea musculaturii; diferenţierile sexuale se accentuează atât la fete cât şi la băieţi. La sfârşitul perioadei prepubertare, masa musculară reprezintă 27% din greutatea totală a corpului, iar la finele perioadei pubertare, în adolescenţă, valorile ating o cotă de 36% pentru fete (între 16 - 20 ani) şi 41% pentru băieţi (18 – 25 ani), pe fondul acţionării hormonilor sexuali androgeni - la băieţi şi estrogeni - la fete; În ontogeneză, dezvoltarea fizică cunoaşte o perioadă ascendentă, ce cuprinde copilăria,

adolescenţa şi tinereţea, o perioadă de platou – cu elemente de progres funcţional în partea de 21

început – ce corespunde maturităţii şi o perioadă descendentă, corespunzător vârstei a treia (bătrâneţea). Aprecierea dezvoltării fizice, reclamă sisteme de etichetare valorică convenţionale, stabilite şi admise într-o perioadă istorică, de către o colectivitate umană organizată. Elementele de apreciere a dezvoltării fizice pot aparţine de categoria calificativelor valorice generale: “foarte bună”, “bună”, “satisfăcătoare”, “nesatisfăcătoare” sau de cele specifice: “dezvoltare fizică armonioasă”, “dizarmonia dezvoltării fizice”. Armonia dezvoltării fizice defineşte o stare de echilibru stabilită prin nivelul şi valoarea unor relaţii între caracterele antropofiziometrice (indici de proporţionalitate), ce se calculează pe baza datelor somatometrice (dimensiuni longitudinale – statura, bustul, lungimea membrelor superioare şi inferioare; dimensiuni transversale – diametrul biacromial, diametrul transvers al toracelui, diametrul bitrohanterian şi anvergura; dimensiuni circulare – perimetrul toracelui, abdomenului, braţelor, antebraţelor, coapselor şi gambelor; dimensiuni sagitale – diametrul toracic antero-posterior; dimensiuni ale masei somatice – greutatea corpului) şi fiziometrice (capacitatea vitală, tensiunea arterială în repaus, imediat după efort şi la 3-5 minute după efort, frecvenţa cardiacă în repaus, imediat după efort şi la 1 -3 minute după efort forţa dinamometrică a flexorilor mâinii şi ai musculaturii spatelui, etc.). Preocuparea pentru asigurarea unei corecte şi armonioase dezvoltări fizice, constituie un obiectiv de bază al educaţiei fizice şi sportive

şcolare, deoarece în perioada şcolarităţii

organismul se află într-o fază de creştere şi există premisele realizării unor indici de dezvoltare fizică superiori şi trainici. Ca sferă şi totodată direcţie în care se acţionează prin procesul de instruire în educaţia fizică şi sportivă, “dezvoltarea fizică reprezintă rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului, concretizată în indici morfologici şi funcţionali proporţionali, cât mai apropiaţi de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos” (I., Şiclovan 1979). Acţiunea de favorizare a dezvoltării fizice a oamenilor, prin intermediul practicării exerciţiilor fizice în mod organizat, vizează trei obiective prioritare: a) armonie între indicii somatici şi cei funcţionali; b) proporţionalitatea între indicii somatici (antropometrici); c) proporţionalitate între indicii funcţionali (fiziometrici). Evaluarea realizării acestor obiective se face prin evidenţierea-calcularea şi compararea indicilor de proporţionalitate obţinuţi în urma unor acţiuni specifice de măsurare, cu indicii de proporţionalitate prezentaţi în tabele de referinţă concepuţi pe vârste şi pe diferenţierile de sex. Deşi proporţia, ca expresie a dezvoltării fizice, reprezintă un mijloc valoros de apreciere a

22

acesteia, ea nu trebuie absolutizată în diagnosticare, armoniei sau dizarmoniei fizice, fapt pentru care de obicei, se corelează cu alte metode de apreciere. În activitatea sportivă, în subsistemele orientate spre realizarea performanţelor sportive, diferitele particularităţi ale dezvoltării fizice servesc ca elemente orientative la procesul de selecţie pentru o anumită ramură /probă sportivă. În acest context, după criteriul participării dezvoltării fizice la realizarea performanţei sportive există: -

sporturi care necesită o dezvoltare fizică armonioasă (gimnastica artistică sportivă, gimnastica ritmica, culturismul, patinajul artistic, înotul artistic etc.);

-

sporturi care necesită o dezvoltare fizică specifică, cu modificarea şi accentuarea unor raporturi de proporţionalitate antropofiziometrice (globale sau segmentare) în funcţie de solicitările motrice specifice (baschet, nataţie, schi sărituri etc.).

II. 8 Capacitatea motrică (capacitatea fizică, capacitatea psihomotrică)

Este definită ca “ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare” (23). După R., Manno (citat de V., Tudor - 1999), capacitatea motrică reprezintă “un ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice ale omului, pe care se construiesc – prin învăţare (n.n.) - abilităţile motrice” (deprinderile şi priceperile motrice). O definiţie mai amplă este formulată de A., Dragnea (1986) care consideră capacitatea motrică “un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfo-funcţionali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice". Capacitatea motrică este formată din: -

deprinderi motrice de bază;

-

deprinderi motrice utilitar – aplicative;

-

deprinderi motrice specifice unor ramuri /probe sportive;

-

priceperi motrice elementare şi complexe;

-

calităţi motrice (de bază şi combinate)

În funcţie de elementele de conţinut solicitate într-o activitate motrică şi de natura acestei activităţi, distingem: -

capacitatea motrică generală este formată din calităţi motrice de bază – viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă - după unii autori şi supleţe / mobilitate), deprinderi motrice de bază (mers, 23

alergare, aruncare-prindere, săritură), deprinderi motrice utilitar – aplicative (târâre, căţărare-escaladare, tracţiune-împingere, transport de obiecte – după unii autori şi “echilibrul”) şi priceperi motrice manifestate pe fondul deprinderilor motrice de bază şi utilitar-aplicative acumulate prin intermediul diferitelor experienţe de mişcare. Capacitatea motrică generală reprezintă suportul activităţilor ordinare de mişcare; -

capacitatea motrică specifică cuprinde calităţi motrice specifice, manifestate în diferitele tipuri de activităţi motrice – profesionale, sportive, ludice, de loisir etc. – şi deprinderi / priceperi motrice specifice prin care se concretizează aceste activităţi. Alături de dezvoltarea fizică armonioasă, ameliorarea capacităţii motrice constituie un

obiectiv specific fundamental al procesului de educaţie fizică şi sportivă şcolară. În antrenamentul sportiv (printr-un proces de instruire specializat), se urmăreşte maximizarea capacităţii motrice a individului punându-se astfel în evidenţă capacitatea sa de performanţă sportivă. Aceasta este definită ca o rezultantă a interacţiunii operaţionale a unor sisteme bio-psiho-educogene, concretizate în valori recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric; (sau) manifestare complexă a disponibilităţilor (a integralităţii) individului, materializată în valori obiective – puncte, locuri în clasament, drepturi câştigate (promovări) etc. (A. Dragnea 1996) (10)

II. 9 Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice)

Sunt componente ale capacităţii motrice şi reprezintă “însuşiri ale organismului uman, moştenite genetic la anumiţi indici şi care se pot dezvolta /educa în ontogeneză prin practica vieţii cotidiene sau – mai ales – prin procese speciale instructiv-educative (Gh., Cârstea 1999). Literatura de specialitate prezintă - în general - două categorii de calităţi motrice: 1. de bază (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă – eventual, supleţea /mobilitatea); 2. specifice (rezultate din combinarea calităţilor motrice de bază, în funcţie de caracteristicile activităţii motrice). O prezentare interesantă a structurii calităţilor motrice (denumite generic “capacitate motrică” – după sursele citate) este cea propusă de R., Manno (1996); M., Ardelean – Roman (1996) şi analizată de V., Tudor 1 (1999). Conform autorilor menţionaţi, capacitatea motrică cuprinde în structura sa alte trei capacităţi: “capacităţile condiţionale”, “capacităţile coordinative” şi “capacităţile complementare”.

1

Virgil Tudor, analizând conceptual şi semantic termenii “capacitate” şi “calitate” şi “trecând prin filtrul raţiunii” accepţiunile celor două noţiuni, consideră că termenul de capacitate motrică este mult mai potrivit, în contextul dat, decât cel de calitate motrică (vezi pag. 12 – 13 din sursa bibliografică 22)

24

Capacităţile condiţionale se fundamentează pe eficienţa metabolică a muşchilor şi aparatelor, iar din grupa lor fac parte: forţa, rezistenţa şi viteza. Capacităţile coordinative (de îndemânare) sunt determinate de aptitudinea de reglare şi organizare a mişcării şi depind, în mare măsură, de capacitatea de recepţie şi prelucrare a informaţilor dobândite prin intermediul analizatorilor implicaţi în mişcare (tactil, chinestezic, vestibular, optic, acustic). Capacităţile complementare sau intermediare sunt reprezentate în special de supleţe care nu implică mobilizarea unor procese energetice însemnate, în organizarea mişcării (V., Tudor 1999).

II. 10 Deprinderile motrice

Sunt “componente ale capacităţii motrice ce constau din acte sau acţiuni motrice ajunse prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă” (23) sau un “ansamblu de acţiuni care prin repetare – exersare au dobândit precizie, rapiditate şi uşurinţă în execuţie, ca urmare a modificărilor calitative care se produc în sistemul nervos central (în special stereotipia dinamică şi inter-relaţia dintre cele două sisteme de semnalizare)(25). Deprinderile motrice sunt rezultatul învăţării motrice sistematice şi continue şi au la bază formarea legăturilor temporale la nivelul scoarţei cerebrale. Una dintre clasificările cele mai cunoscute, grupează deprinderile motrice în: 1. deprinderi motrice de bază (mers, alergare, aruncare-prindere, săritură); 2. deprinderi utilitar-aplicative (târâre, căţărare, escaladare, tracţiune-împingere, transport de obiecte); 3. deprinderi motrice specifice diferitelor tipuri de activităţi motrice, inclusiv sportive

II. 11 Priceperile motrice

Sunt componente ale capacităţii motrice şi se pot definii ca fiind “capacitatea omului de a utiliza raţional posibilităţile sale motrice” (A., Demeter 1982). După M., Epuran (1995) ele sunt: 1. priceperi motrice elementare - “modalităţi de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile iniţiale ale învăţării motrice – situaţie nouă”; 2. priceperi motrice complexe - capacitatea individului de a-şi valorifica eficient bagajul de cunoştinţe şi deprinderi, în vederea realizării unei – unor - sarcini motrice inedite 25

şi care de regulă reclamă un răspuns concretizat printr-un comportament motric complex).

II. 12 Exerciţiul fizic

“Este un act motric special şi specializat, numit şi gest motric, care se efectuează în mod sistematic şi conştient, după reguli metodologice riguros ştiinţifice, pentru îndeplinirea obiectivelor specifice unui tip de activitate motrică din domeniu (educaţie fizică, antrenament sportiv, activităţi competiţional-sportive, activităţi fizice recuperatorii, activităţi fizice de timp liber etc.)” (Gh., Cârstea 1999)

Verificaţi-vă cunoştinţele!

-

Evidenţiaţi elementele de conţinut ale principalelor concepte specifice TEFS

-

Evidenţiaţi perspectivele din care se pot definii conceptele analizate în acest capitol

-

Definiţi fiecare concept analizat în cadrul aparatului noţional prin prisma unor cuvinte cheie extrase din text

-

Precizaţi caracteristicile educaţiei fizice şi pe cele ale sportului

26

III. EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL - ACTIVITĂŢI SOCIALE

Obiective operaţionale -

Cunoaşterea evoluţiei educaţiei fizice şi a sportului în diferite perioade istorice

-

Cunoaşterea esenţei şi a idealului EFS

-

Cunoaşterea funcţiilor EFS, a scopului, finalităţilor şi obiectivelor specifice domeniului EFS

III. 1 Originile educaţiei fizice şi sportului

Pentru interpretarea corectă a originii educaţiei fizice şi sportului, este necesar să se pornească de la structura extrem de complexă a domeniului care cuprinde în principal, următoarele componente: exerciţiile fizice, condiţiile tehnico-materiale şi organizatorice, disciplinele teoretice, instituţiile etc. În evoluţia lor, fiecare dintre aceste componente din sfera E.F.S., au propria lor istorie. Primele au apărut exerciţiile fizice, dar apariţia şi dezvoltarea lor nu poate fi legată numai de originea istorică a educaţiei fizice, respectiv de comuna primitivă după care ar fi urmat doar perfecţionarea exerciţiilor fizice. Dimpotrivă, ele au apărut şi s-au dezvoltat continuu, de-a lungul tuturor formaţiunilor social economice, în funcţie de necesităţile istorice concrete. Aceeaşi logică trebuie să călăuzească şi analiza celorlalte componente din domeniul motricităţii dirijate şi anume aspectele tehnice şi organizatorice, discipline teoretice, instituţii, instalaţii, materiale, etc. Referitor la exerciţiile fizice, ele sunt semnalate încă din prima fază a dezvoltării societăţii umane, ca o necesitate biologico-socială a omului primitiv, impusă de nevoile întreţinerii vieţii şi a protecţiei faţă de mediul natural ostil. Exerciţiile fizice reprezentau o expresie a îndeletnicirilor omului (vânătoarea, lupta dintre indivizi etc.), iar dansurile şi jocurile reflectau secvenţial, activităţi din viaţa relaţionară a acestuia cu mediul natural şi social. Dacă în Comuna primitivă practicarea exerciţiilor fizice era legată de producţie în mod nemijlocit, în orânduirile următoare, când apar diferenţierile şi raporturile de clasă, exerciţiile fizice devin apanajul păturilor desprinse de procesul de producţie. Organizatorii acestui gen de activităţi, au procedat la selecţionarea deliberată a anumitor exerciţii fizice, încercând ca prin

27

intermediul lor - în special la nivelul tinerei generaţii – să dezvolte acele însuşiri fizice care erau necesare pentru luptă şi menţinerea sub control a celor asupriţi. O dată cu stabilirea unor scopuri prioritare urmărite prin practicarea exerciţiilor fizice, activităţile respective dobândesc un caracter mai organizat. Varietatea exerciţiilor începe să se diferenţieze şi în acelaşi timp să se grupeze corespunzător obiectivelor declarate. Astfel, în Grecia antică, deşi conceptul de “educaţie fizică şi sport” nu exista ca atare, termenul de “gimnastică” regrupa totalitatea a ceea ce astăzi denumim ca fiind “sistemul exerciţiilor fizice”. Acest sistem prezenta – după obiectivele deservite – trei grupări principale de exerciţii: competiţionale, medicale şi educative. 

Exerciţiile competiţionale  opera lui Homer (Iliada – Cartea a XXIII-a; Odiseea – Cartea a

VIII-a) oferă un bun exemplu de cadru competiţional, dar cu un caracter predominat militar, determinat în mare măsură de permanenţa războaielor. A vorbi însă astăzi de “competiţiile homerice” ca despre ”sportul grecesc” a acelor perioade, ar însemna să comitem o inexactitate. Spre deosebire de sport, lupta sau / şi jocurile elene prezentau un aspect profund militar şi religios cu toate că existau şi particularităţi care sunt prezente şi în sportul contemporan (de exemplu, atunci ca şi acum, ambele manifestări sunt considerate “jocuri” şi conţin atributele unui spectacol). 

Exerciţiile medicale  aveau caracter preventiv - apelându-se la acest gen de activităţi

motrice pentru a se evita “slăbirea şi îmbolnăvirea trupului” – dar şi curativ prin intermediul lor încercându-se vindecarea omului aflat în suferinţă. 

Exerciţiile efectuate cu scop educativ  anticipează ceea ce va deveni mai târziu “educaţia

fizică şcolară”. Fundamentul teoretic al acestei forme de educaţie este dat de concepţia lui Platon despre lume. El considera lume, după exemplul oamenilor, ca fiind alcătuită dintr-un suflet şi un trup (corp), ambele creaţii ale unei fiinţe supranaturale. Sufletul lumii a primit un statut de superioritate faţă de corp, pe care-l domină. La rândul său însă, trupul a fost înzestrat cu o funcţie esenţială, constând din “capacitatea de a se mişca”. Valorile morale sunt legate de sufletul individului, iar frumuseţea este conferită de dezvoltarea armonioasă a corpului. În consecinţă, frumuseţea se poate ameliora prin “gimnastică”, iar în finalul acţiunii educative, relaţia frumuseţe-bunătate (“kalokagathia”) desăvârşeşte idealul platonian. Cultura corpului îşi va pierde în epoca alexandrină, caracterul educativ şi într-o conjunctură socială nefavorabilă pentru instruirea prin mişcare, romanii vor neglija exerciţiile fizice, preferând în locul acestora, spectacolele de circ. În Evul mediu, exerciţiile fizice erau prezente doar în cadrul jocurilor, iar biserica privea cu neîncredere orice formă de manifestare a grijii faţă de trup.

28

În epoca Renaşterii, gimnastica va reapărea ca formă de activitate socială, în special prin latura sa medicală. Exerciţiile fizice se adresau predominat copilului, încercându-se pe de o parte prevenirea tuturor factorilor care ar destabiliza sănătatea acestuia, iar pe de altă parte vindecarea şi garantarea dezvoltării sale. Înainte chiar de a fi fost conturat termenul de “educaţie” (Comenius 1495), medicii recomandau copiilor o serie de exerciţii cu rol în formarea unui comportament care să permită corpului o dezvoltare optimă. Datorită acestui considerent, mulţi specialişti ai domeniului motric consideră astăzi că medicina este preambulul educaţiei fizice. Umanismul italian şi apoi cel european din sec. al XVI-lea, redescoperă importanţa corpului omenesc, considerându-l factor de sănătate şi principalul revelator al frumuseţii. În această perioadă a evoluţiei sociale, se va aprecia că activităţile întreprinse pe direcţia perfecţionării corpului sunt demne şi ele au ca obiectiv nu numai sănătatea ci şi preocuparea naturii umane de a-şi oferi satisfacţii şi nobleţe2. Primii teoreticieni ai domeniului motric din secolele XIV – XV (Rambaldoni da Feltre, Hieronymus Mercurialis, Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus şi alţii) nu sunt susţinuţi de tradiţie, acesta fiind foarte puţin conturată, fapt pentru care demersurile lor se vor finaliza în două etape. În prima etapă se statuează legitimitatea dreptului unui corp la educaţie. În a doua etapă (sec. XVI – XVII, J.A., Komenski, J., Locke, F.L., Jahn, J.J., Rousseau şi alţii) are loc delimitarea acestei educaţii prin definirea unor obiective şi elaborarea unor conţinuturi aparţinând de domeniul mişcării corporale. În această conjunctură, se vor crea mai multe teorii subordonate “educaţiei fizice”, unele prezentând faţă de altele, diferenţe însemnate, în special în privinţa finalităţilor propuse. Se va naşte o confruntare pe tărâm teoretic (prelungită pe unele aspecte chiar până în zilele noastre), pe care mai târziu, C., Kiriţescu (1964) o denumeşte “bătălia metodelor”. Educaţia fizică îşi va găsi denumirea în secolele XVII – XVIII, fiind orientată, în funcţie de situaţiile socio-istorice concrete, fie spre grija pentru o sănătate durabilă, fie spre utilitatea socială a practicării exerciţiilor fizice, în mod controlat, sistematic şi continuu. În sec. al XIX-lea, teoreticienii educaţiei fizice (Amoros, Clias, Ling, Guts-muts , Jahn, Hebert şi alţii) nuanţând preocupările înaintaşilor lor, au creat veritabile sisteme de educaţie fizică (sau de gimnastică) centrate – sub o formă sau alta - pe educaţia corpului prin mişcare. În ceea ce priveşte sportul, se consideră că la originea sa stă jocul, distracţia. Chiar dacă au apărut spontan, sporturile s-au prezentat iniţial sub forma jocului. Jocul corespunde unei necesităţi pe care atât copilul cât şi adultul o resimt firesc şi el poate îmbracă forme diferite, în funcţie de epocile istorice traversate şi categoriile sociale deservite. Oricum, în devenirea lor, 2

Ullman, J., Raporturile istorice ale educaţiei fizice şi sportului – trad., în Buletinul informativ nr. 454 din 1993, Bucureşti.

29

jocurile cu un conţinut motric au suferit mutaţii însemnate în raport cu formele de exerciţii competiţionale ale antichităţii, deoarece esenţa lor nu mai era – în acele momente – legată strict de comportamentul şi manifestările de ordin religios. Un factor important în devenirea sportului, îl constituie concepţia lui Arnold (“rectorul de la Rugby”), despre această componentă a motricităţii dirijate. El subliniază printre altele, că sportul nu se limitează doar la plăcerea de “a juca”, ci el trebuie supus şi unei discipline. Această disciplină este destinată nu să codifice jocul, ci să-i impună nişte cerinţe de ordin moral. Arnold afirmă că “sportul merge mână în mână cu cinstea şi de aceea el este mai mult decât un joc, un factor moralizator”. Fundamentarea ştiinţifică a procesului de practicare a exerciţiilor fizice s-a conturat odată cu apariţia şi dezvoltarea “Teoriei educaţiei fizice şi sportului”, a “Didacticii generale a educaţiei fizice şi sportului”, ca discipline ştiinţifice principale ale domeniului motricităţii dirijate şi a altor discipline (“de graniţă”) care abordează sfera noastră de cercetare din diferite unghiuri de vedere (ex. pedagogia e.f.s., psihologia e.f.s., fiziologia e.f.s., sociologia e.f.s., istoria e.f.s. etc.).

III. 2 Esenţa educaţiei fizice şi sportului

Esenţa educaţiei fizice şi sportului, ceea ce face ca cele două domenii aparţinând de activităţile motrice dirijate să se diferenţieze de alte fenomene ale vieţii sociale, constă în faptul că ambele urmăresc perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Această funcţie a educaţiei fizice şi sportului s-a păstrat de-a lungul tuturor formaţiunilor social-economice, chiar dacă nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre scopurile în care a fost folosită educaţia fizică şi sportul în diferitele etape de evoluţie a societăţii umane. Atât educaţia fizică cât şi sportul prin conţinutul lor, au reprezentat întotdeauna activităţi sociale cu un real caracter biologic, ambele contribuind la ameliorarea însuşirilor fizice ale omului şi prin aceasta, la creşterea calităţii vieţii. Esenţa educaţiei fizice şi sportului s-a menţinut în filogeneză datorită persistenţei nevoilor resimţite de indivizi, în legătură cu trebuinţa de practicare sistematică a exerciţiilor fizice care a generat, la rândul ei, pe direcţia acţionărilor specifice, motivaţii de ordin fiziologic, psihologic şi spiritual: a) motivaţiile de ordin fiziologic – au avut şi au la bază preocupările, din ce în ce mai acute ale popoarelor din toate statele lumii, îndreptate spre unele obiective sociale majore, privind: sănătatea, recreerea şi longevitatea oamenilor. Progresul tehnologic actual conduce la o scădere a efortului depus de aparatele şi sistemele organismului uman şi în consecinţă la diminuarea rezistenţei acestuia la oboseala fizică 30

şi psihică. Această stare de fapt, tinde spre o reducere (abandon) a activităţilor de tip motric, precum şi spre un dezechilibru biologic a cărui dimensiune este greu de cuantificat dar care ar putea conduce în timp, la nişte reacţii adaptative motrice degenerative, total imprevizibile. Pentr u a preveni acest fenomen, se consideră că astăzi, nu se cunoaşte o altă formă mai eficientă de efort funcţional pozitiv, decât aceea reprezentată de mişcarea realizată prin intermediul exerciţiului fizic. Exerciţiile fizice, efectuate sistematic, stimulează fenomenele de creştere şi dezvoltare a organismului la vârsta copilăriei şi adolescenţei sau contribuie la menţinerea, în parametri optimi, a sistemului biomotric uman aflat în etapa de maturitate. Totodată, în prezent, ca o reacţie împotriva progresului tehnologic, se conturează tot mai multe idei şi atitudini care luptă împotriva sedentarismului, încercându-se găsirea unor soluţii cât mai variate şi atractive pentru organizarea mai eficientă a timpului liber, incluzându-se aici şi acele forme de activitate care propun practicarea exerciţiilor fizice în scop recreativ. b) motivaţiile de ordin psihologic sunt legate de: -

trebuinţa de mişcare – formă înnăscută - a cărei satisfacere asigură dezvoltarea psihologică a omului. Ea se manifestă mai intens în copilărie şi adolescenţă;

-

înclinaţia spre acţiune, emulaţie, simţul riscului – sunt manifestări caracteristice omului care se bazează pe unii factori nativi şi a căror dimensiuni sunt puse în evidenţă pentru fiecare individ numai într-o anumită conjunctură social-educativă;

-

dorinţa de repetare a celor cunoscute – “stereotipiile” formate în activitatea de educaţie fizică şi sport creează prin generalizare, obişnuinţa de mişcare, tendinţa spre realizarea sistematică, organizată a mişcării;

-

predispoziţia pentru grupare care satisface interesele de contact şi al schimbului de valori între oameni ce au aceleaşi înclinaţii profesionale sau spirituale. c) motivaţiile de ordin spiritual - se manifestă prin intermediul culturii fizice, în sfera culturii

universale.

III. 3 Idealul educaţiei fizice şi sportului

Idealul educaţiei fizice şi sportului trebuie înţeles ca un model prospectiv care sintetizează cerinţele maximale formulate de societate în legătură cu contribuţia educaţiei fizice şi sportului la dezvoltarea (devenirea) personalităţii umane pe plan somato-funcţional, motric şi integrativ social. Idealul educaţiei fizice îl constituie un “model de personalitate armonios dezvoltată fizic şi psihic, abilitată cu deprinderi şi priceperi necesare pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice, individual şi în grup”. (10) 31

În formularea idealului educaţiei fizice şi sportului se au în vedere unele elemente de referinţă care sunt de fapt laturi ale idealului. Acestea sunt: -

dezvoltarea fizică armonioasă;

-

calităţile,

priceperile

şi

deprinderile

motrice

necesare

pentru

optimizarea

randamentului în muncă şi în viaţă; -

calităţile şi deprinderile motrice specifice care permit practicarea unor ramuri de sport, în timpul liber;

-

cunoştinţele şi tehnicile necesare pentru formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice (cunoştinţe şi proceduri privind autoorganizarea, autoconducerea, autoaprecierea activităţilor motrice);

-

calităţile morale, intelectuale, estetice, competenţe şi comportamente caracteristice omului integrat într-o societate modernă.

Idealul educaţiei fizice şi sportului trebuie să fie în concordanţă cu “idealul educaţional general” al societăţii. Acesta este enunţat în Legea Învăţământului (1995), sub următoarea formulare: “Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.” Idealul evoluează continuu, modificându-se în raport cu nevoile reale ale societăţii şi din această cauză el nu se atinge integral niciodată.

III. 4 Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor cu un conţinut predominant motric care au un caracter constant şi răspund cerinţelor de dezvoltare şi menţinere a calităţii vieţii omului la modul cel mai general. Din ansamblul funcţiilor educaţiei fizice şi sportului, unele au un rol specific, iar altele unul asociat (funcţiile asociate nu sunt asigurate numai prin practicarea exerciţiilor fizice, ci şi prin alte activităţi sociale). Funcţiile specifice sunt: a) funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice (în sensul de armonie şi proporţionalitate); b) funcţia de dezvoltare a capacităţii motrice. a) Perfecţionarea dezvoltării fizice, cu deosebire în condiţiile civilizaţiei contemporane (vezi automatizarea producţiei, viaţa sedentară, urbanizarea, poluarea atmosferică etc.) constituie o cerinţă care condiţionează întregul randament social al fiecărui individ. În acest sens, în special la nivelul generaţiei tinere, educaţia fizică şi sportivă şcolară are un rol prioritar, avându-se în 32

vedere faptul că indicii morfo - funcţionali situaţi la un nivel superior încă din perioada şcolarităţii, asigură premisele păstrării acestora - în cadrul unor parametri optimali - chiar la vârste înaintate. În ceea ce priveşte sportul, el exercită o acţiune favorabilă asupra dezvoltării indicilor morfologici şi funcţionali, dar cu anumite particularităţi. În raport cu educaţia fizică şi sportivă şcolară, sportul - specializează dezvoltarea morfo - funcţională şi o transformă într-o resursă biologică pentru obţinerea randamentului superior în direcţia dorită. Efectele combinate ale practicării activităţilor motrice dirijate, pot fi încadrate succint pe următoarele direcţii: -

în plan somatic: hipertrofia musculară;

-

în plan fiziologic şi biochimic se produce activizarea enzimatică a anumitor procese metabolice precum şi creşterea rezervelor de glicogen muscular;

-

În plan adaptativ: -

o mai mare stabilitate faţă de diferenţele de temperatură (o mai bună toleranţă la cald şi frig);

-

o capacitate ameliorată de a suporta deficitul de oxigen;

-

capacitate sporită de apărare contra infecţiilor;

-

rezistenţă la toxine;

-

un echilibru psihic mai bun.

b) Dezvoltarea (perfecţionarea) capacităţii motrice (generală şi specifică) - concretizată de nivelul de exprimare al deprinderilor / priceperilor motrice precum şi de manifestarea calităţilor motrice (de bază şi specifice), constituie o cerinţă importantă în activitatea omului contemporan. Această capacitate însoţeşte omul în întreaga sa activitate socială, dând eleganţă gestului corporal, rezistenţă la oboseală, eficienţă în mişcările proprii diverselor profesii şi un bun nivel al condiţiei fizice. În contextul acestei funcţii, se vorbeşte despre o “capacitate motrică generală” preponderent solicitată în activitatea de educaţie fizică şi de o “capacitate motrică specifică” care este angrenată mai mult pe linia activităţilor de tip sportiv (10). Deşi diferenţele dintre cele două conţinuturi motrice care solicită tipurile de capacităţi de mişcare menţionate nu sunt asemănătoare (în primul caz subiectul dobândeşte competenţe generale pentru toate tipurile de acţiuni motrice, iar în antrenamentul sportiv se însuşeşte un sistem specializat de structuri motrice), ambele contribuie într-un măsură semnificativă la exercitarea funcţiei de ameliorare a motricităţii individului. Pe de altă parte, subsistemele sportului de performanţă şi înaltă performanţă, urmăresc valorificarea maximă a capacităţii motrice a subiecţilor practicanţi, potrivit aptitudinilor pe care 33

le manifestă aceştia pentru una sau alta din ramurile / probele sportive existente. În acest context, se vorbeşte şi despre “funcţia de dezvoltare a capacităţii de performanţă” sau de “maximizare a performanţei” sportivului (12). Funcţiile asociate sunt: c) funcţia igienică ; d) funcţia educativă (culturală); e) funcţia recreativă; f) funcţia de emulaţie; g) funcţia de socializare; h) funcţia economică. c) Funcţia igienică - (sanogenetică) corespunde cerinţei fundamentale de păstrare şi întărire a sănătăţii oamenilor. Acţiunea în acest sens a educaţiei fizice şi sportului este cu atât mai eficientă cu cât prin mijloacele sale, contribuie la ameliorarea activităţii marilor funcţiuni ale organismului, asigură echilibrul psihologic al omului şi facilitează însuşirea unui ansamblu de cunoştinţe şi deprinderi igienice necesare păstrării sănătăţii în toate activităţile desfăşurate. Datele statistice disponibile, evidenţiază ponderea majoră pe care “bolile civilizaţiei” (afecţiunile cardio-vasculare, obezitatea, cancerul, diabetul zaharat, osteoporoza etc.) o au în morbiditatea şi mortalitatea din România, ca de altfel în întreaga lume. Un număr mare de studii arată că sănătatea este de cele mai multe ori pusă în pericol de stilul de viaţă. Alimentaţia greşită, excesivă în unele cazuri, sedentarismul, fumatul şi consumul de alcool etc., cresc mult riscul de apariţie a bolilor cardiace, a accidentelor vasculare cerebrale, a cirozei hepatice etc. Toate deprinderile şi obişnuinţele care atentează la sănătatea individului, trebuie înlocuite cu altele. Printre acestea, se evidenţiază şi cele care sunt centrate pe programe de practicare sistematică a activităţilor motrice care să conducă, în cele din urmă, la formarea unui mod de viaţă echilibrat, de unde să nu lipsească igiena psihică şi biologică. Mişcarea, exerciţiile fizice sunt elemente cheie ale promovării active a sănătăţii. Activitatea fizică îndelungată şi efectuată sistematic, determină în organism o serie de modificări care duc la realizarea unui răspuns funcţional economic – în repaus şi efort - şi a unor reacţii avantajoase organismului, atunci când acesta este supus diverselor solicitări (fizice, psihice, agresiuni chimice, microbiene etc.). Activitatea fizică regulată poate să menţină şi / sau să îmbunătăţească structura diverselor ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă, vase sangvine etc.), să le amelioreze deteriorările care tind inerent să apară din cauza inactivităţii şi înaintării în vârstă. În acest context, pe drept cuvânt se afirmă că adevărata valoare a activităţilor motrice de tip sportiv se simte îndeosebi după vârsta de 35 ani. 34

Pentru a genera efecte pozitive în planul sănătăţii, activitatea fizică agreată (mersul, alergarea, pedalatul, diferite forme de gimnastică, înotul, dansul, schiul, baschetul, fotbalul etc.) trebuie să fie prestată frecvent – minim de 3 x / săptămână – să dureze suficient (nu mai puţin de 20 – 30 min.) şi să angreneze în efort atât marile funcţii ale organismului cât şi un număr semnificativ de grupe musculare. d) Funcţia educativă (sau culturală) este cea mai complexă funcţie asociată a educaţiei fizice şi sportului deoarece practicarea organizată a exerciţiilor fizice contribuie la influenţarea dezvoltării personalităţii omului în integralitatea sa. Ne referim în primul rând la latura fizică – ca element specific educaţiei fizice şi sportului, dar în acelaşi timp şi la influenţele pozitive din sfera spirituală a individului, adică la elementele de conţinut ale educaţiei intelectuale, morale, estetice şi tehnico-profesionale. 

Legătura educaţiei fizice şi sportului cu educaţia intelectuală – se realizează prin

transmiterea, în cadrul procesului didactic, a unui sistem de cunoştinţe de bază din domeniile: fiziologie, psihologie, igienă, anatomie, biomecanică precum şi a altor ştiinţe prin intermediul cărora subiecţii reuşesc să înţeleagă problematica variată, legată de practicarea exerciţiilor fizice. Educaţia pe plan intelectual dobândeşte valenţe deosebite în domeniul sportului, acolo unde înţelegerea corectă a conţinuturilor şi efectelor activităţii asigură şi premisele necesare unei participări active şi creatoare a indivizilor la găsirea de noi modalităţi de exprimare motrică, care să amplifice eficienţa procesului de instruire specializată. 

Legătura educaţiei fizice cu educaţia estetică – o gamă însemnată de exerciţii fizice prin

forma şi conţinutul lor, oferă un câmp larg de dezvoltare a gustului pentru frumos. În acest context, menţionăm manifestările motrice ale unor sportivi care în afara eficienţei tehnice, impresionează de multe ori şi prin armonia perfectă a mişcărilor (vezi măiestria sportivă). O altă dovadă care confirmă legătura educaţiei fizice şi sportului cu cea estetică, este dată şi de apariţia / dezvoltarea unor ramuri de sport: patinaj artistic, gimnastică artistică sportivă, sărituri cu schiurile de la trambulină etc., unde, comportamentul motric este evaluat atât din punctul de vedere al corectitudinii gesturilor motrice, cât şi în funcţie de plasticitatea, expresivitatea şi armonia mişcărilor. Educaţia estetică prin intermediul educaţiei fizice şi sportului nu trebuie limitată numai la frumuseţea exerciţiilor fizice. Ea se manifestă şi prin frumuseţea faptelor, a conduitelor etice implicate în dramatismul întrecerilor sportive, acolo unde adversarii şi coechipierii depăşesc cu mult semnificaţia unei dispute bazate numai pe forţele fizice. 

Legătura educaţiei fizice şi sportului cu educaţia morală - în procesul de educaţie fizică

şi antrenament sportiv, educaţia morală este orientată spre formarea unor deprinderi şi obişnuinţe de comportament care sunt condiţionate şi decurg din regulamentele sportive, cu aplicabilitate şi 35

în viaţa cotidiană (respectarea adversarului, acceptarea deciziilor arbitrului, într-ajutorarea, cooperarea etc.). 

Legătura educaţiei fizice şi sportului cu educaţia tehnico-profesională - se realizează prin

forme specifice, corespunzător particularităţilor diferitelor sectoare ale vieţii economice. Se acţionează în sensul dezvoltării capacităţii motrice generale şi ameliorării indicilor morfo funcţionali, punându-se accent pe acele calităţi motrice, deprinderi motrice de bază, utilitar – aplicative şi specifice care sunt (sau vor fi) direct implicate în activitatea de producţie. În cazul unor subsisteme ale educaţiei fizice şcolare, mai ales în educaţia fizică din şcolile profesionale (complementare), se poate acţiona eficient şi în sensul prevenirii apariţiei unor deficienţe fizice, al educării calităţilor motrice solicitate predominant de unele profesii sau al dezvoltării reflexelor de autoasigurare. e) Funcţia recreativă – se exercită pe două direcţii: -

educaţia fizică şi sportul trebuie să ofere cunoştinţe şi capacităţi suficiente pentru ca fiecare cetăţean să-şi poată “construi” un repertoriu de activităţi recreative, dependent de înclinaţiile şi predispoziţiile sale;

-

spectacolul sportiv reprezintă o modalitate de recreere. Menţionăm totuşi că spectacolul sportiv nu are doar caracter recreativ ci şi unul cultural-educativ deoarece asistenţa (publicul) recepţionează numeroase impresii şi valori de ordin estetic, etic şi intelectual.

f) Funcţia de emulaţie - omul prin esenţa sa este o fiinţă competitivă, rezultatele obţinute în activitatea sa stimulându-l în permanenţă pentru depăşirea lor. Educaţia fizică şi sportul oferă fiinţei umane atât satisfacţia de a se autodepăşi, cât şi pe aceea de a depăşi pe alţii, dar întotdeauna în limitele corectitudinii, ale întrecerii cinstite. Concursul este o activitate specifică omului, în fiecare individ existând o anumită doză de manifestare a spiritului de întrecere. În acest context, competiţia sportivă este – în principal – cea care oferă prin condiţiile de organizare şi regulament, posibilitatea valorificării, în sens pozitiv, a tendinţelor de întrecere ale omului, transformând pornirile agresive în dorinţă de întrecere loială, guvernată de reguli bine stabilite şi acceptate de practicanţi. Aşa după cum arată M., Epuran (2001), competiţia satisface nevoia de afirmare a omului, reprezentând pentru acesta un motiv de “maximizare a capacităţii de performanţă a individului sau a grupului” pe care-l reprezintă într-o situaţie conjuncturală. Competiţia este cea care formează imaginea de sine, oferă poziţia omului în cadrul societăţii şi-i dă acestuia posibilitatea de a se autoevalua relevându-şi atât părţile pozitive cât şi cele negative (12).

36

Caracterul competitiv, deşi mai puţin decât în sport, este propriu şi educaţiei fizice şi sportive şcolare, deoarece şi la acest nivel se acţionează pentru creşterea ponderii conţinuturilor de învăţare axate pe diferite forme de întrece (ştafete, jocuri de mişcare, loc bilateral etc.) toate proiectate pentru realizarea unui demers didactic eficient. g) Funcţia de socializare – educaţia fizică şi sportul posedă atributele necesare pentru a contribui la realizarea integrării sociale a indivizilor practicanţi (10), astfel: -

activităţile motrice dirijate se desfăşoară preponderent în cadrul unui grup de subiecţi, facilitând integrarea între indivizi. Unele conţinuturi motrice prin cadrul lor organizatoric, permit o cooperare mai intensă (vezi jocurile sportive), iar altele mai puţin semnificativă (activităţile / probele sportive individuale). G., Patriksson (1996) citat de A., Dragnea şi S.M., Teodorescu (2002) evidenţiază că educaţia fizică şi sportul devin “modele sociale de contacte” prin faptul că ambele activităţi presupun cultivarea calităţilor de: cooperare, toleranţă, adaptabilitate socială, muncă în echipă etc.;

-

conţinutul şi formele specifice de organizare a educaţiei fizice şi sportului creează un mediu psiho-social care permite apariţia şi manifestarea tuturor tipurilor de interacţiuni – de la cooperare la adversitate;

-

atât educaţia fizică cât şi sportul în mod special, implică din partea individului acţiuni de autoevaluare a conduitelor proprii şi de evaluare a conduitelor altora, ceea ce contribuie la formarea imaginii de sine;

-

sportul de performanţă dar şi unele activităţi de tip sportiv din cadrul educaţiei fizice extracurriculare, prezintă în diferite etape de derulare a conţinuturilor specifice, acţiuni de selecţie realizate cu scopul desemnării indivizilor capabili să reprezinte în competiţie grupurile sociale din care provin sau chiar ţara (în cazul loturilor naţionale). Această reprezentare, este percepută ca o onoare, iar conduita subiecţilor implicaţi, se manifestă pe fondul unor motivaţii şi sentimente superioare. Una dintre specificităţile activităţilor motrice dirijate este aceea că acţionează asupra

individului şi grupului prin “desocializare” şi “resocializare” (M., Şerban 1998). Aceste noţiuni sunt folosite în corelaţie cu situaţiile (nu puţine) de trecere a unui subiect (sportiv, elev) dintr-un grup în altul. Socializarea în această situaţie presupune renunţarea la vechile valori şi achiziţionarea altora noi sau modificarea prin adaptare la influenţele grupului (10). h) funcţia economică (10) a educaţiei fizice şi sportului trebuie raportată la eficienţa activităţilor derulate în contextul particularităţilor pe care le prezintă domeniul motricităţii dirijate. Astfel, eficienţa o putem aprecia prin prisma efectelor pe care aceste activităţi le exercită în planurile: biologic, psihologic, social, cultural şi investiţia consumată pentru atingerea obiectivelor proiectate pe direcţiile menţionate. 37

Educaţia fizică şi sportul pot fi considerate ca aparţinând de aria serviciilor, în această ipostază putându-se vorbi despre trei tipuri de “clienţi” cooptaţi: primari (unde sunt cuprinşi cei ce beneficiază direct de efectele practicării exerciţiilor fizice); secundari (formată din părinţi, sponsori, administraţii locale etc.) şi terţiari (reprezentaţi de societate). Atât educaţia fizică cât şi sportul prin cerinţele de realizare practică, exercită din punct de vedere economic anumite presiuni (de ordin financiar) asupra societăţii dar în acelaşi timp, oferă la rândul lor şi un set însemnat de influenţe specifice. Educaţia fizică practicată sistematic, generează efecte care contribuie la ameliorarea randamentului profesional, a randamentului şcolar şi prin aceasta reprezintă un suport al integrării socio-profesionale. Sportul - mai ales cel de performanţă şi înaltă performanţă - a devenit în epoca contemporană o importantă “industrie” (“afacere”) care aduce beneficii importante la nivel microeconomic (club sportiv, oraş, regiune) şi macroeconomic – la nivelul economiei unei ţări. Efectele sale pe direcţia exercitării funcţiei economice sunt imediate (atragerea turiştilor, ameliorarea infrastructurii, resurse financiare provenite din dreptul de televiziune, diferite taxe, licenţe de publicitate etc.) şi tardive (bazele sportive, spaţiile de cazare etc.) care pot fi valorificate după încheierea manifestaţiei sportive. De asemenea, sportul (şi anumite subsisteme ale educaţiei fizice) pot oferi noi locuri de muncă, fapt valabil şi în cazul industriei de producere a echipamentelor sportive.

38

III. 5 Scopul şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului

Raportul ideal – scop – obiective – finalităţi (după Dragnea şi colab., 2000)

Scopul educaţiei fizice şi sportului defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de idealul educaţiei fizice şi sportului. În corelaţie cu acest ideal, scopul educaţiei fizice şi sportului îl constituie “dezvoltarea complexă a personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi social” (10). Scopul trebuie să aibă: -

un caracter practic  să configureze direcţiile principale de acţionare într-o perioadă istorică definită;

-

un caracter strategic  prin care să se asigure dezvoltarea coerentă a domeniului pe termen lung.

Scopul se concretizează într-o multitudine de obiective care vizează influenţarea personalităţii umane în ansamblul ei, pe diferite perioade ale evoluţiei sale ontogenetice. Obiectivele se definesc ca fiind “enunţuri cu caracter anticipativ care descriu o schimbare comportamentală observabilă, aşteptată în urma activităţii de educaţie fizică”. În cadrul activităţilor motrice dirijate, obiectivele sunt delimitate şi clasificate după efectele acestor activităţi asupra sferelor biomotrică, psihomotrică şi sociomotrică umană.

39

Cea mai cunoscută clasificare şi ierarhizare a obiectivelor are la bază gradul lor de generalizare. După acest criteriu, obiectivele se grupează în: 1. Obiective generale (“de rangul I”)  care pun în evidenţă ceea ce este comun pentru toate subsistemele educaţiei fizice şi sportive. Aceste obiective sunt: a) menţinerea unei stări optime de sănătate; b) favorizarea dezvoltării fizice armonioase; c) dezvoltarea capacităţii motrice generale (şi a celei specifice – n.n.), prin educarea calităţilor motrice de bază, (a celor combinate – n.n.) şi formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri de sport; d) formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice; e) dezvoltarea armonioasă a personalităţii în integralitatea sa. (după A., Bota, S., Şerbănoiu 2000) SAU: a) menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce practică exerciţiile fizice în mod sistematic şi conştient, precum şi creşterea potenţialului lor de muncă şi viaţă; b) favorizarea proceselor de creştere şi optimizare a dezvoltării fizice a organismului celor ce practică sistematic şi conştient exerciţiile fizice; c) dezvoltarea / educarea calităţilor motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă) în primul rând şi a celor specifice unor probe sau ramuri sportive, în plan secundar; d) formarea (corectă) a unui sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice (de bază şi utilitar-aplicative sau specifice unor probe şi ramuri sportive); e) formarea şi perfecţionarea capacităţii şi

- mai ales – a obişnuinţei de practicare

sistematică, corectă şi conştientă a exerciţiilor fizice, mai ales în timpul liber uman; f) contribuţia eficientă la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale, morale, volitive, estetice, civice şi tehnico-profesionale. (după Gh., Cârstea 1999)

2. Obiective specifice (“de rangul II”)  sunt particularizări ale obiectivelor generale, la nivelul subsistemelor educaţiei fizice şi sportive pe de o parte şi a sportului pe de altă parte. În cadrul educaţiei fizice şi sportive sunt stabilite obiective specifice (după A., Bota, S., Şerbănoiu 2000) pentru: 

Educaţia fizică şi sportivă a tinerei generaţii (e.f.s. şcolară ): a) favorizarea proceselor de creştere armonioasă şi de dezvoltare fizică;

40

b) prevenirea instalării şi corectarea deficienţelor de postură cu caracter global sau segmentar; c) formarea reflexelor de postură corectă a corpului în acţiuni statice şi dinamice; d) dezvoltarea calităţilor motrice, formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice; e) stimularea interesului şi aptitudinilor pentru practicarea diferitelor sporturi; f) formarea obişnuinţei de a practica exerciţii fizice în mod independent; g) favorizarea integrării sociale. Considerăm că obiectivele menţionate mai sus, trebuie corelate (chiar şi teoretic) cu obiectivele generale ale sistemului naţional de învăţământ. Educaţia fizică şi educaţia sportivă alcătuiesc un sistem dinamic, special conceput care, pentru tânăra generaţie îşi propune să îndeplinească predominant un rol instructiv-educaţional. De aceea, cele două concepte sunt integrate în sfera generală a sistemului naţional educaţional, contribuind la îndeplinirea obiectivelor educaţionale generale3. Obiectivele educaţionale generale sunt fixate de obicei în documente de politică educaţională, respectiv în Legea Învăţământului. În România, Legea Învăţământului - cu numărul 84/24 din luna iulie 1995 - prezintă obiectivele educaţionale generale sub două aspecte: - ca ideal educaţional: Titlul I articolul 3.(2) “Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.” - ca finalităţi ale învăţământului: Articolul 4.(1) “Învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane prin: a) însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale; b) formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţile afective şi a abilităţilor practice prin asimilare de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice; c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare instruirii şi autoinstruirii pe durata întregii vieţi; d) educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ale demnităţii şi ale toleranţei, al schimbului liber de opinii;

3

Prin obiective educaţionale generale se înţeleg “aşteptările societăţii vizând atât parcursul şcolar în ansamblu, cât şi performanţele cele mai generale atinse de către elevi la capătul şcolarităţii. Aceste obiective reprezintă expresia opţiunilor politicii educaţionale, precum şi a tipului de personalitate care urmează a fi format.”(A., Crişan 1997)

41

e) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice, a respectului pentru natură şi mediul înconjurător; f) dezvoltarea armonioasă a individului, prin educaţie fizică, educaţie igienico-sanitară şi practicarea sportului (sublinierea ne aparţine); g) profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi civile, producătoare de bunuri materiale şi spirituale”. Problematica încorporării obiectivelor specifice educaţiei fizice şi sportive şcolare (pentru tânăra generaţie) în cadrul obiectivelor educaţionale generale, determină realizarea unei ierarhizări a obiectivelor pe acest plan. După criteriul menţionat, obiectivele specifice educaţiei fizice şi sportive nu mai reprezintă doar obiective de rangul II – subordonate obiectivelor generale ale educaţiei fizice şi sportive. Ele urmează concomitent şi o altă treaptă de subordonare, faţă de idealul educaţional conturat prin documentele de stat. După cum se poate observa din extrasul legii, gradul ridicat de abstractizare al idealului educaţional – pe care noi îl vom denumi scop educaţional primar (de rangul I), impune conturarea unor finalităţi ale învăţământului (scopuri educaţionale de rangul II) (articolul 4.1, punctul f în principal – dar nu numai - pentru e.f.s.). Acestea, orientează pe multiple planuri profilul personalităţii umane ce trebuie format, conform comenzii actuale şi de perspectivă a societăţii româneşti. Pentru realizarea scopurilor educaţionale de rangul II, în planurile-cadru de învăţământ (în “trunchiul comun”) elaborate la nivel naţional pentru diferitele cicluri de învăţământ, sunt nominalizate câteva domenii esenţiale ale cunoaşterii umane, grupate sub titulatura de “arii curriculare”. Dintre aceste arii curriculare, una se intitulează “Educaţie fizică şi sport”. La nivelul ei, apar primele obiective aparţinând educaţiei fizice şi sportive şcolare (la vom numi: scopuri-obiective educaţionale specializate - de rangul III  obiectivele specifice pentru tânăra generaţie, după clasificarea prezentată anterior). Aceste scopuri şi obiective (de rangul III) au un statut aparte deoarece derivă din scopurile şi obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportive (deci sunt “obiective specifice” - de rangul II în acest caz) şi se subordonează acestora, dar în acelaşi timp, prin poziţia pe care o ocupă în ierarhia obiectivelor educaţionale generale enunţate pentru tânăra generaţie, sunt primele finalităţi ale educaţiei fizice şi sportive, tot subordonate dar de această dată obiectivelor educaţionale generale (idealului educaţional şi finalităţilor învăţământului). Deoarece obiectivele educaţionale specializate (ale e.f.s. – de rangul III) sunt enunţuri mult prea generale pentru întregul parcurs şcolar al tânărului, ele intră într-o relaţie de adecvare faţă de un alt tip de obiective, numite “obiective majore” (tot de rangul III dar nespecializate). Obiectivele majore sunt enunţuri rezultate, ca urmare a fragmentării parcursului şcolar în diferite trepte-etape

42

şcolare numitele “cicluri curriculare” 4. Ele (obiectivele majore) direcţionează procesul de învăţământ pe o anumite perioadă de şcolaritate şi sunt subordonate scopurilor educaţionale de rangul II care la rândul lor, aşa după cum am mai menţionat, sunt determinate de conţinutul scopului educaţional primar (idealul educaţional). Ele au un caracter general pentru ciclul curricular dat (se adresează tuturor ariilor curriculare), dar sun t şi specifice pentru o anumită perioadă de instruire şi în raport cu diferitele domenii de cunoaştere. Din relaţia de adecvare a celor două tipuri de obiective de rangul III, rezultă o nouă treaptă de subordonare specializată de obiective, care în programele şcolare apar sub denumirea de “obiective cadru” (obiective specializate - de rangul IV). Aceste obiective ale educaţiei fizice şi sportive, au atributul de a fi cele mai generale pentru situaţia educaţională dată. Ele contribuie la realizarea funcţiilor educaţiei fizice şi sportive prin intermediul “obiectivelor de referinţă” (obiective specializate de rangul V) şi sunt sursa formulării acestora. Obiectivele de referinţă “se exprimă în termeni de acţiune concretă, relativă la o situaţie educativă din economia programei şcolare de specialitate” (24) şi reprezintă etape parţiale şi succesive ale atingerii obiectivelor cadru (de rangul IV). Obiectivele de referinţă se elaborează pentru fiecare an de studiu pe principalele finalităţi 5 (categorii tematice) ale educaţiei fizice şi sportive. Pentru atingerea lor, fiecare lecţie / activitate prezintă, prin precizarea temelor curente, anumite intenţii didactice sub forma unor “obiective de instruire” (“obiective instructiv-educative” – de rangul V). Ultimul nivel de obiective, ce se definesc prin corelare cu obiectivele instructiv-educative, sunt “obiectivele operaţionale” (de rangul VI – sau “de ultimul rang”). Ele se concretizează prin intermediul comportamentelor, posibile de evaluat după parcurgerea unei experienţe de învăţare şi reprezintă de fapt, performanţe concrete (se mai numesc şi “obiective performative”), măsurabile şi detectabile prin schimbări vizibile de comportament şcolar (I., Cerghit 1983). Obiectivele operaţionale precizează rezultatul final pe care urmează să-l manifeste elevul implicat în situaţia de învăţare. În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, obiectivele operaţionale pot fi însoţite de indicatori minimali ai reuşitei motrice, ca: durată-timpi de activitate, distanţe parcurse, înălţimi depăşite, nr. de execuţii reuşite, nr. de repetări etc. sau pot fi exprimaţi prin comportamente scontate

4

În sistemul românesc de învăţământ sunt, în prezent, trei cicluri curriculare obligatorii: “ciclul achiziţiilor fundamentale” (gr. pregătitoare nivel preşcolar şi cls. I – II); “ciclul de dezvoltare” (cls. III – VI); “ciclul de observare şi orientare” (cls. VII – IX) 5

Finalităţile educaţiei fizice şi sportive (10) reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele (biomotric, psihomotric, sociomotric), cu alte cuvinte, cuantifică progresul pe care-l înregistrează subiectul - supus unui proces de practicare sistematică şi conştientă a exerciţiilor fizice - în plan somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social. Finalităţile sunt reprezentate de: indicii superiori ai dezvoltării fizice; funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului; indicii superiori ai calităţilor motrice; sistemul larg de deprinderi şi priceperi motrice; capacitate de efort crescut; capacitate psihică crescută (pe plan intelectual, moral, afectiv şi volitiv); integrare superioară în mediul natural şi social.

43

(executarea corectă, cursivă a unor structuri motrice; eficienţa unor acţiuni motrice dependente de condiţiile regulamentare de desfăşurare a unor ramuri /probe sportive; etc.). 

Educaţia fizică militară: a) creşterea potenţialului fizic şi psihic în concordanţă cu cerinţele diverselor arme; b) educarea unor trăsături morale, a spiritului de luptă, tenacitate, rezistenţă la frustrare, curaj etc.



Educaţia fizică profesională: a) optimizarea capacităţii motrice în scopul creşterii randamentului în activităţile profesionale; b) prevenirea influenţelor negative ale diferitelor sectoare de muncă asupra atitudinilor corporale şi corectarea deficienţelor fizice; c) compensarea eforturilor fizice şi psihice intense sau / şi unilaterale.



Educaţia fizică (şi sportivă) independentă: a) menţinerea unei condiţii fizice optime; b) înlăturarea tensiunilor psihice induse de efortul ocupaţional, relaxare; c) prevenirea proceselor degenerative la persoanele vârstnice; d) menţinerea unui tonus psihic ridicat la vârsta a III-a; e) favorizarea relaţiilor de grup; f) petrecerea utilă şi agreabilă a timpului liber; g) combaterea sedentarismului.

În cadrul sportului, sunt obiective specifice pentru: 

Subsistemul “sport de performanţă”, unde obiectivele sunt orientate spre maximizarea

performanţelor prin: a) dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a formelor combinate ale acestora, în funcţie de specificul ramurii sau probei sportive practicate; b) perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice implicate în efectuarea procedeelor tehnice specifice şi în acţiunile tehnico-tactice corespunzătoare; c) crearea şi menţinerea unei dispoziţii psihocomportamentale favorabile pentru obţinerea

performanţelor

sportive

(disponibilitate

de

efort,

ambiţie,

perseverenţă, toleranţă la frustrare etc.); d) prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului specific; e) favorizarea integrării sociale. 

Subsistemul “sportul pentru toţi” (“sportul de timp liber”): 44

a) dobândirea unui comportament şi mod de viaţă sănătos; b) dezvoltarea şi menţinerea indicilor somato-funcţionali în limite optime, în concordanţă cu particularităţile subiecţilor; c) integrarea socială prin: - conştientizarea unor valori morale incluse în conceptele generice de spirit sportiv (respectarea regulilor, disciplină liber consimţită, respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi – inclusiv faţă de persoanele mai puţin înzestrate motric, spirit de toleranţă şi de răspundere etc. 

recreere;

Subsistemul “sport adaptat”  (ramură a sportului care utilizează structuri motrice,

reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe): a) maximizarea potenţialului biomotric existent; b) favorizarea experienţei subiecţilor deficienţi conform propriilor abilităţi şi capacităţi; c) realizarea unor efecte terapeutice, sanogenetice; d) adaptarea activităţii sportive în scop recreativ; e) încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizi deficienţi cât şi între aceştia şi persoanele valide.

3. Obiective intermediare – “de rangul III” (derivate din obiectivele specifice ale e.f.s. pentru tânăra generaţie pe care le particularizează / sau din cele ale sportului de performanţă)  acţionează la nivelul ciclurilor de învăţământ şi /sau a stadiilor antrenamentului sportiv. În conţinutul programelor şcolare de specialitate sau a celor elaborate de federaţiile sportive, sunt prezentate sub denumirea de “obiective cadru” (au un grad ridicat de generalizare şi complexitate) pentru educaţia fizică şi sportivă din învăţământul pre-primar, primar, gimnazial, liceal şi profesional sau “obiective stadiale” / stadiile instruirii sportive (iniţiere, avansaţi, performanţă). Tot în cadrul obiectivelor intermediare se pot include şi “obiectivele de referinţă” – subordonate obiectivelor cadru – care specifică rezultatele aşteptate ale învăţării şi urmăresc achiziţia de competenţe de la un an de studiu la altul, iar în cazul antrenamentului sportiv “obiectivele de etapă” cu funcţii similare cu cele menţionate anterior . 4. Obiective operaţionale (“de rangul IV”; “de ultimul rang”)  vizează comportamentele imediate, observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activităţi (lecţii de educaţie fizică şi sportivă sau /şi lecţii de antrenament sportiv). 45

Verificaţi-vă cunoştinţele!

-

Precizaţi ideile care reflectă concepţia despre educaţie fizică şi sport în diferite perioade istorice

-

Stabiliţi care este raportul dintre educaţie fizică şi sport, de-a lungul timpului şi în prezent

-

Clasificaţi şi definiţi funcţiile EFS

-

Argumentaţi funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice şi funcţia de socializare a educaţiei fizice şi sportului

-

Precizaţi care este diferenţa între scop, finalităţi şi ideal, în EFS

-

Definiţi scopul educaţiei fizice şi sportului şi enumeraţi obiectivele generale ale EFS

46

IV. SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT DIN ROMÂNIA

Obiective operaţionale -

Cunoaşterea evoluţiei sistemului naţional de EFS în diferite perioade istorice

-

Cunoaşterea caracteristicilor şi a principiilor sistemului românesc de EFS

IV. 1. Definiţii, constituire şi evoluţie

Prin noţiunea de “sistem” se înţelege o grupare de elemente (instituţii, organizaţii, structuri administrative etc.) de naturi diferite, circumscrise în limitele aceloraşi coordonate spaţio – temporale şi care datorită unor interacţiuni reciproce conferă întregului ansamblu capacitatea de reglare, autoreglare şi adaptare (A., Dragnea, H., Ianc u 2000). I., Şiclovan (1979) defineşte sistemul de educaţie fizică şi sport ca fiind: “ansamblul unităţilor organizatorice şi a conţinutului activităţii acestora, concepute corelativ pe plan naţional, în scopul perfecţionării dezvoltării fizice armonioase şi a capacităţii motrice a cetăţenilor, potrivit priorităţilor curente şi de perspectivă ale societăţii”. Constituire şi evoluţie – pe plan mondial, constituirea sistemelor de educaţie fizică datează din secolul XIX (cel suedez creat de Ling, cel german al lui Jahn, cel francez creat de Amoros sau cel elveţian creat de Clias). Din cadrul acestor sisteme s-au desprins diferite subsisteme numite “metode”. Un astfel de subsistem este iniţiat în România de Gh., Moceanu (n.1831 – d.1909) “primul profesor român de gimnastică”. El a militat pentru introducerea educaţiei fizice ca obiect de studiu obligatoriu în învăţământul liceal (sept. 1865). Tot Gh., Moceanu, ca un preambul la învăţământul superior de educaţie fizică şi sport, a pus bazele unei “Şcoli de gimnastică pentru şcolari” (1871). Această şcoală, redenumită în 1874 “Şcoala de gimnastică şi scrimă” dă prima promoţie de absolvenţi (1876) care dobândesc calificarea de “maestru” – echivalent cu titulatura de “profesor de gimnastică”. Alte repere în evoluţia sistemului românesc de educaţiei fizică şi sport: 

În 1879, intră în vigoare “Legea pentru numire a profesorilor de gimnastică la gimnazii,

licee şi şcoli profesionale”. Ca o consecinţă a aplicării acestei legi, începând din anul 1880 se desfăşoară primele concursuri pentru ocuparea catedrelor la disciplina gimnastică (a se înţelege educaţie fizică). 

În anul 1883, apare “Legea instrucţiei din Transilvania” care prevedea introducerea

gimnasticii în planurile de învăţământ ale şcolilor medii. 47



În 1893 se introduce gimnastica ca obiect de învăţământ obligatoriu, în şcolile primare,

normale, de fete şi seminarii. 

În 1898, apare “Legea învăţământului secundar şi superior” elaborată de ministrul

Instrucţiunii Spiru Haret şi C., Dumitrescu, prin care se hotărăşte introducerea gimnasticii o oră pe săptămână (iar “joia şi sâmbăta după amiază: jocuri gimnastice şi excursii”) precum şi a examenului de capacitate pentru obţinerea titlului de “maestru”, în vederea dreptului de a ocupa catedrele de gimnastică din şcoli. 

În 1902 ia fiinţă la Iaşi, în cadrul “Societăţii de gimnastică şi muzică”, o şcoală autorizată

de Ministerul Instrucţiunii să pregătească maeştri şi cadre de specialitate, numită “Şcoala Sport şi Muzică” condusă de V., Negruţi. Din 1904, Ministerul Instrucţiunii recunoaşte “Şcoala pregătitoare de maiştri şi maestre de gimnastică” – Iaşi. Această şcoală funcţionează fără întrerupere până în anul şcolar 1924 – 1925, când au apărut primele promoţii de absolvenţi ai O.N.E.F. (Oficiul Naţional de Educaţie Fizică) şi I.N.E.F. (Institutul Naţional de Educaţie Fizică). 

În 1906 se înfiinţează “Federaţia Societăţilor de Gimnastică din România” (F.S.G.R.),

primul organism central care a federalizat şi condus 18 societăţi de gimnastică din ţară. 

1907 – Ministrul Instrucţiunii publice şi Cultelor (Spiru Haret) emite o circulară (nr.

29.456) adresată prefecţilor şi primarilor care prevedea necesitatea înfiinţării unor “societăţi de gimnastică, jocuri sau tragere la semn şi a organizării periodice a serbărilor sportive în vederea popularizării exerciţiilor fizice. 

1910 – se prevede pentru prima dată introducerea jocurilor şi exerciţiilor în aer liber în

programa grădiniţelor de copii. 

În 1912, are loc şedinţa de constituire a “Federaţiei Societăţilor Sportive din România”

(F.S.S.R. – preşedinte regele Ferdinad, secretar general principele Carol), primul organ central unic de conducere şi îndrumare a întregii mişcări sportive. Din 1929, F.S.S.R. se transformă în “Uniunea Federaţiilor de Sport din România” (U.F.S.R.). 

1914 – se constituie Comitetul Olimpic Naţional (C.O.N.), organ menit să promoveze

ideile olimpice în România (preşedintele C.O.N. – principele Carol). 

1922 – se înfiinţează “Institutul Naţional de Educaţie Fizică” cu două secţii: universitară

– civilă (I.N.E.F., cu durata de 4 ani) şi militară (I.M.E.F., cu durata de 1 an). Ca structură organizatorică, I.N.E.F. a preluat modelul “Şcolii centrale de gimnastică” din Stockholm, unde studiase Virgil Bădulescu – primul rector al I.N.E.F. De-a lungul anilor, această unitate de învăţământ superior poartă denumiri diferite: Institutul Superior de Educaţie Fizică (I.S.E.F., 1929); Academia Naţională de Educaţie Fizică (A.N.E.F., 1937; 1945); Şcoala Superioară de Educaţie Fizică (Ş.S.E.F., 1942); Institutul de Educaţie Fizică (I.E.F., 1948); Institutul de Cultură 48

Fizică (I.C.F., 1950); Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (I.E.F.S., 1967); Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (A.N.E.F.S., 1991) 

1925 – prin reforma învăţământului din acest an, a fost înlocuit termenul de

“gimnastică” cu cel de “educaţie fizică”. Începând cu anul 1928, termenul de “gimnastică” dispare definitiv din legislaţia României, fiind înlocuit cu cel de “educaţie fizică”. 

1929 – este promulgată “Legea educaţiei fizice” care prevedea obligativitatea educaţiei

fizice pentru toţi tinerii din instituţiile de stat şi particulare, din organizaţiile sportive etc., precum şi principiile de organizare şi conducere a O.N.E.F. 

1945 – se constituie secţia sportivă a Conferinţei generale a Muncii (activitatea sportivă

sindicală primeşte autonomie în organizare). 

1948 – Constituţia României menţionează pentru prima oară că educaţia fizică şi sportul

au devenit “probleme de stat”. 

1957 – Se reorganizează mişcarea sportivă din România şi se înfiinţează Uniunea pentru

Cultură Fizică şi Sport (U.C.F.S., organizaţie pentru conducerea, îndrumarea şi controlul educaţiei fizice şi sportului din România); iau fiinţă în Bucureşti, Timişoara şi Braşov, primele licee cu program de educaţie fizică. 

1967 – în locul U.C.F.S. se înfiinţează Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport

(C.N.E.F.S.) cu două secţii: “Secţia sport de performanţă şi pregătire olimpică”, respectiv “Secţia sport de masă şi economică”. 

1989 (30 dec.) se înfiinţează Ministerul Sporturilor care se transformă în 1990 în

Ministerul Tineretului şi Sportului (M.T.S.). 

2000 – intră în vigoare noua Lege a educaţiei fizice şi sportului care reglementează

organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport în România. În sensul acestei legi, “prin educaţie fizică şi sport se înţelege toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel”. În articolul 2(1) al prezentei legi, educaţia fizică şi sportul sunt “activităţi de interes naţional sprijinite de stat”. 

2003 – se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Sport care se organizează şi funcţionează

ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului şi în coordonarea directă a primului – ministru. Sintetizând datele menţionate (10), evoluţia sistemului românesc de educaţie fizică şi sport, poate fi împărţită în câteva etape distincte, în funcţie de diferitele influenţe externe şi interne la care a fost supus acesta, din perspectiva dinamicii societăţii româneşti.

49

Într-o primă etapă (de constituire), evoluţia sistemului a fost exprimată prin instrucţiunile, ordinele, legile şi reglementările privitoare la statutul educaţiei fizice şcolare. În acest context, în şcolile de stat din România, apariţia oficială a educaţiei fizice s-a realizat prin promulgarea “Legii Instrucţiunii” din 1864, care prevedea, printre altele şi includerea “gimnasticii” între disciplinele de studiu. Din punctul de vedere al conţinuturilor iniţiale, la baza sistemului românesc de educaţie fizică au stat elemente aparţinând de sistemului german de educaţie fizică (1897). Începând cu anul şcolar 1909 – 1910, sistemul nostru de educaţie fizică trece sub influenţa sistemului suedez de gimnastică care promova exerciţiile fizice adaptate corpului uman, spre deosebire de alte sisteme care urmăreau adaptarea corpului uman la diferitele tipuri de exerciţii. În perioada 1848 – 1944, ideile formulate de specialiştii români - printre care îi menţionăm în primul rând pe Gh., Moceanu, C-tin., Kiriţescu, P., Lazăr, V., Bădulescu; V., Roşală etc., cadre didactice de mare valoare ale INEF Bucureşti - au contribuit la cristalizarea statutului disciplinei educaţie fizică şi la conturarea unei concepţii unitare privind sistemul naţional de educaţie fizică şi sport, sistem fundamentat pe sistemul suedez de gimn astică. Etapa a doua în evoluţia sistemului, delimitată între anii 1948 – 1989, este marcată de influenţele puternice ale sistemului sovietic de educaţie fizică şi sport, atât cu laturile sale pozitive (ne referim în special la îmbogăţirea patrimoniului teoretic specific domeniului, caracterizat prin rigoare ştiinţifică), cât şi cu cele mai puţin benefice, legate în mare parte de politizarea excesivă a sportului, îngrădirea unor drepturi manifestate pe fundul mişcării sportive internaţionale, centralismul deciziilor, lipsa unor perspective de evoluţie privind în special subdomeniile educaţiei fizice etc. Etapa a treia de evoluţie - după 1990 – prezintă elemente care determină pe unii specialişti să considere că sistemul românesc de educaţie fizică şi sport tinde să preia tot mai mult elemente de conţinut specifice sistemului francez de educaţie fizică şi sportivă. Această referire are în vedere în special educaţia fizică şcolară care prin introducerea şi creşterea ponderii elementelor de conţinut specifice sportului, îşi justifică şi la noi, tot mai mult, “noua” denumire de “educaţie fizică şi sportivă” ce-şi caută, în prezent, suportul concepţional şi mai ales material de punere în practică a conţinuturilor prevăzute de programele actuale de specialitate (vezi în acelaşi context şi originea franceză a termenului dar şi ideile unor specialişti români contemporani: L., Teodorescu, I., Şiclovan, M., Epuran, E., Firea, Gh., Cârstea şi alţii).

IV. 2 Componentele sistemului, cerinţele de definire şi funcţionare ale sistemului, caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

50

Elementele care determină trăsăturile fundamentale ale oricărui sistem de educaţie fizică şi sport, sunt: -

concepţia – ideologia sistemului social în cadrul căreia acţionează sistemul specific;

-

orientarea internaţională (globală sau zonală) privind finalităţile celor două tipuri de activităţi: educaţie fizică şi sport;

-

tradiţiile, aspiraţiile, infrastructura economică

şi nivelul de civilizaţie din ţara

respectivă. (10) Principalele elemente componente (4) implicate în sistemul de educaţie fizică şi sport din România, sunt: -

finalităţile generale, specifice şi operaţionale proiectate pentru domeniul activităţilor motrice dirijate;

-

conţinuturile specifice domeniului e.f.s.;

-

energiile umane angajate în sistem;

-

activităţile fundamentale de predare şi de învăţare;

-

strategiile de acţionare specifice;

-

cadrul organizatoric specific;

-

rezultatele sau performanţele subiecţilor;

-

sistemul de control (de evaluare) - mecanismele de feedback necesare pentru reglarea şi autoreglare procesului de practicare sistematică a exerciţiilor fizice;

-

contextul social şi ambianţa socio-afectivă (bazată pe relaţiile interpersonale în cadrul cărora se desfăşoară activităţile de tip motric). Pentru realizarea unor conexiuni funcţionale optime între elementele ce compun sistemul

de educaţie fizică şi sport românesc, respectiv pentru asigurarea unei dinamici corecte şi controlate a acestuia, trebuie să se ţină seama de următoarele cerinţe: -

precizarea clară a scopurilor, obiectivelor şi finalităţilor aşteptate atât pentru întreg sistemul cât şi pentru subsistemele sale;

-

stabilirea structurii sistemului de educaţie fizică şi sport adică a instituţiilor, organismelor, organizaţiilor (guvernamentale sau neguvernamentale) desemnate pentru a realiza obiectivele sistemului;

-

existenţa cadrului legislativ care să reglementeze organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de e.f.s. (vezi Legea educaţiei fizice şi sportului Nr. 69 din 28.04.2000);

-

asigurarea surselor de finanţare necesare funcţionării sistemului la indicatorii stabiliţi;

-

formarea specialiştilor ce acţionează în cadrul sistemului (profesori de educaţie fizică şi sport, antrenori, medici, psihologi, fizioterapeuţi, cercetători, instructori, personal calificat pentru amenajarea bazelor şi materialelor sportive; 51

-

cunoaşterea nivelului şi a calităţii bazei materiale, a patrimoniului de care dispune sistemul de educaţie fizică şi sport.

(10)

Caracteristicile sistemului de educaţie fizică şi sport din România (3): -

sistemul beneficiază de o temeinică fundamentare ştiinţifică a fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice. Afirmaţia este susţinută de existenţa unor discipline ştiinţifice specifice domeniului e.f.s., a activităţilor de cercetare în direcţia îmbogăţirii patrimoniului teoreticometodic şi practic a domeniului prin prezenţa publicaţiilor de specialitate care transmit datele de sinteză ale cercetărilor întreprinse etc. Valorificarea informaţiilor dobândite pe calea investigaţiei ştiinţifice, se realizează – în primul rând – prin implementarea lor în activitatea practică specifică, atât din cadrul educaţiei fizice şi sportive cât şi din procesul de antrenament sportiv;

-

sistemul are un caracter naţional, reflectând – la un moment dat – realităţile societăţii româneşti. El îşi adecvează conţinuturile / subsistem, în funcţie de particularităţile biologice ale poporului nostru şi încurajează totodată menţinerea în circuitul activităţilor motrice a unor sporturi naţionale;

-

sistemul are un caracter deschis şi dinamic, acceptând modificări atât pe plan organizatoric cât şi funcţional, dependent de evoluţia şi cerinţele comenzii sociale;

-

sistemul are capacitate de reglare şi autoreglare, reacţionând adecvat în prezenţa elementelor destabilizatoare din punct de vedere structural şi funcţional;

-

sistemul este astfel conceput încât între subsistemele sale, să se evite paralelismele – suprapunerile de competenţe şi de acţiuni concrete.

IV. 3 Structura organizatorică a sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

Ca unităţi organizatorice ce funcţionează în cadrul sistemului naţional de educaţie fizică şi sport, distingem: 

Structurile administrative publice - centrale, teritoriale şi locale cu responsabilităţi

specifice pe linia activităţilor de educaţie fizică şi sport -

Agenţia Naţională pentru Sport (denumită şi “Agenţia”) este organul administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică care asigură aplicarea strategiei şi Programului de dezvoltare în domeniul sportului. Agenţia este condusă de un preşedinte (cu funcţia de secretar de stat) numit prin decizia primului-ministru. Agenţia are în subordinea sa următoarele servicii publice descentralizate:

52

-

Direcţiile pentru sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti  îndeplinesc în principal, următoarele atribuţii 6: ţin evidenţa structurilor sportive din judeţ; repartizează, pe bază de contract, subvenţiile pentru programele cluburilor sportive aflate în raza administrativ-teritorială respectivă, alocate de Agenţie; colaborează cu consiliile locale în scopul utilizării eficiente a subvenţiilor acordate de la bugetele locale pentru activitatea sportivă de performanţă în teritoriu; elaborează şi aduc la îndeplinire (în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale) planurile de construire şi de îmbunătăţire a bazelor şi instalaţiilor sportive, în vederea dezvoltării sportului în general şi a sportului de performanţă în teritoriu, subvenţionarea unor programe speciale pentru sportivi; colaborează cu inspectoratele şcolare, unităţile de învăţământ şi cu instituţiile de învăţământ superior pentru organizarea şi dezvoltarea sportului şcolar şi universitar, precum şi pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a instructorilor sportivi; iniţiază măsuri pentru prevenirea violenţei la manifestările sportive organizate în raza lor teritorială precum şi a dopajului în sport; sprijină cu mijloace materiale şi financiare practicarea sportului pentru toţi; îndrumă şi controlează din punct de vedere tehnico-metodic şi de specialitate structurile sportive din judeţ.

-

În subordinea direcţiilor pentru sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, funcţionează unităţi de administrare a bazelor sportive, fără personalitate juridică, care au ca obiect de activitate administrarea şi întreţinerea bazelor sportive de interes naţional de pe teritoriul judeţului precum şi prestarea de servicii pentru activitatea sportivă;

-

Cluburile sportive de drept public, sunt instituţii publice aflate în subordinea Agenţiei. În prezent, în România funcţionează 45 de cluburi sportive (în subordinea Agenţiei) ce au ca obiect de activitate7: realizarea performanţei, selecţiei, pregătirea şi participarea la competiţii interne şi internaţionale; promovarea spiritului de fair-play, combaterea şi prevenirea violenţei şi dopajului în activitatea sportivă; promovarea uneia sau mai multor discipline sportive; administrarea bazelor sportive proprii; organizarea de competiţii sportive în conformitate cu statutele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale.

-

Complexele sportive naţionale, în număr de 9, sunt instituţii publice în subordinea Agenţiei, având ca obiect de activitate administrarea bazelor sportive de interes

6

Legea educaţiei fizice şi sportului Nr. 69 din 28.04.2000 Monitorul Oficial al României Nr. 497, Hotărâre privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Sport. 7

53

naţional şi internaţional, destinate cu prioritate pregătirii loturilor naţionale şi olimpice, precum şi organizării competiţiilor de nivel naţional şi internaţional. -

Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor este instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Agenţiei, cu obiect de activitate direcţionat pe linia formării, promovării şi perfecţionării antrenorilor, în conformitate cu statutul acestora.

-

Institutul Naţional de Cercetări pentru Sport este instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea Agenţiei. Ea asigură cadrul profesional de dezvoltare a cercetării şi asistenţei ştiinţifice pentru domeniul educaţie fizică şi sport.

-

Muzeul Sportului este instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Agenţiei, având ca obiect de activitate adunarea, conservarea, cercetarea şi expunerea unor bunuri din domeniul educaţiei fizice şi sportului.

Alte structuri sportive nesubordonate direct Agenţiei: -

Asociaţiile sportive sunt structuri fără personalitate juridică care se constituie ca societăţi civile particulare, ce funcţionează pe lângă instituţiile publice sau private. Ele au dreptul să obţină un certificat de identitate sportivă precum şi dreptul de afiliere la asociaţia judeţeană / ramura de sport corespunzătoare, în vederea participării la competiţiile sportive oficiale locale.

-

Cluburile sportive de drept privat sunt persoane juridice nonprofit cu o structură mono sau polisportivă.

-

Cluburile sportive organizate ca societăţi comerciale sunt cluburi sportive profesioniste. Ele au ca obiect de activitate participarea la competiţii sportive profesioniste, promovarea şi dezvoltarea activităţilor sportive precum şi alte activităţi legate sau derivate din obiectul lor social. Pentru participarea la competiţiile sportive profesioniste, cluburile trebuie să se afilieze la federaţia sportivă naţională respectivă, după caz, la liga profesionistă respectivă.

-

Asociaţiile judeţene şi ale mun. Bucureşti, pe ramuri de sport, sunt persoane juridice de drept privat, având drept scop organizarea activităţii într-o ramură de sport. Se constituie din secţiile asociaţiilor şi cluburilor sportive cuprinse în sistemul competiţional judeţean, afiliate şi recunoscute de către acesta. Pentru fiecare ramură de sport, se constituie o singură asociaţie judeţeană. Direcţiile de sport judeţene, respectiv a mun. Bucureşti, recunosc şi sprijină asociaţiile judeţene şi ale mun. Bucureşti / ramuri de sport care funcţionează în raza lor de acţiune.

-

Federaţiile sportive naţionale (în prezent în număr de 57) sunt structuri sportive de interes naţional, constituite prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale mun. Bucureşti pe ramuri de sport. Federaţiile sportive naţionale se constituie cu avizul Agenţiei şi 54

pentru fiecare ramură de sport funcţionează doar o singură federaţie, constituită în condiţiile legii. Federaţiile sportive naţionale au ca principale atribuţii: elaborarea strategiei naţionale de dezvoltare a ramurii de sport corespunzătoare şi controlarea aplicării acesteia de către membrii afiliaţi; organizarea activităţilor şi competiţiilor sportive oficiale la nivel naţional; organizarea şi coordonarea activităţii arbitrilor / ramuri de sport; elaborarea planurilor de pregătire a sportivilor de performanţă români din cadrul reprezentativelor naţionale, la competiţiile internaţionale; organizarea sau tutelarea competiţiilor oficiale cu caracter internaţional care au loc pe teritoriul României; colaborarea cu Agenţia şi cu Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru formarea şi perfecţionarea specialiştilor din domeniul sportului etc. Federaţiile sportive naţionale se pot afilia la federaţiile sportive internaţionale, la alte foruri europene sau mondiale, pe baza avizului Agenţiei. -

Ligile profesioniste sunt structuri sportive constituite prin asocierea cluburilor sportive profesioniste / ramuri de sport. Sunt persoane juridice de drept privat, autonome, neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ. Ele sunt structuri sportive subordonate federaţiilor sportive naţionale şi au următoarele atribuţii: organizarea competiţiilor oficiale profesioniste în ramurile de sport respective şi la nivelul stabilit de federaţiile sportive naţionale; negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, conform legii; alte atribuţii acordate de federaţiile sportive naţionale.

-

Comitetul Olimpic Român (C.O.R.) este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, nonprofit, neguvernamentală, apolitică şi fără scop lucrativ. C.O.R. este o asociaţie de interes naţional care se organizează şi funcţionează în baza statutului propriu, elaborat în conformitate cu prevederile Chartei Olimpice şi ale Legii educaţiei fizice şi sportului. C.O.R. deţine competenţa exclusivă pentru reprezentarea ţării la Jocurile Olimpice şi la celelalte programe organizate sub egida Comitetului Internaţional Olimpic sau a asociaţiilor olimpice continentale. C.O.R. are în subordinea sa activitatea Academiei Olimpice Române, structură sportivă fără personalitate juridică şi cu atribuţii în dezvoltarea şi promovarea principiilor fundamentale ale olimpismului.

-

Reţeaua unităţilor sportive - de drept public - aflate în subordinea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (M.E.C.T.): - Asociaţiile şi cluburile sportive şcolare (CSS – în număr de 69) precum şi asociaţiile şi cluburile universitare (CSU – în număr de 18) sunt structuri sportive care asigură derularea corespunzătoare a activităţii sportive a elevilor şi studenţilor din unităţile de învăţământ. Asociaţiile sportive şcolare şi universitare sunt coordonate de Federaţia Sportului Şcolar şi Universitar. Organizarea şi funcţionarea Federaţiei Sportului Şcolar şi Universitar se stabileşte prin hotărârea Guvernului, iniţiată de Agenţie şi de M.E.C.T. şi 55

are următoarele atribuţii: promovarea valenţelor educative ale sportului; iniţierea şi organizarea de programe şi acţiuni de atragere a elevilor şi studenţilor la practicarea sportului; coordonarea competiţiilor sportive desfăşurate de unităţile şi instituţiile de învăţământ; sprijinirea sau organizarea competiţiilor locale, zonale şi naţionale ale reprezentativelor unităţilor şi instituţiilor de învăţământ; definirea competenţei exclusive pentru reprezentarea ţării la competiţiile oficiale organizate sub egida federaţiilor internaţionale ale sportului şcolar şi universitar. Cluburile sportive şcolare şi universitare sunt unităţi unde elevii şi studenţii pot practica sportul de performanţă. -

Educaţia fizică din unităţile de învăţământ de diferite tipurile şi gradele  la nivelul majorităţii unităţilor de învăţământ, disciplina de studiu “educaţie fizică” (şi sportivă) are un caracter obligatoriu, fiindu-i repartizată prin planurile – cadru de învăţământ (trunchiul comun), un număr de ore cu limită inferioară şi superioară /săptămână, la care se adaugă şi un număr de ore pentru activităţi opţionale. Conţinutul procesului instructiveducativ se realizează pe baza programelor şcolare aprobate de M.E.C.T. şi de Consiliul Naţional pentru Curriculum. Programele prevăd cerinţe pentru fiecare an de studiu în mod diferenţiat şi standarde curriculare de performanţă, care se corelează cu obiectivele cadru enunţate pentru fiecare etapă de şcolaritate în parte. O categorie organizatorică aparte în educaţia fizică şi sportivă şcolară o reprezintă unităţile de învăţământ (liceele sau clasele) cu program sportiv (în prezent, în număr de 92). Acestea promovează în principal o politică de punere în valoare a tinerilor cu aptitudini sportive şi îşi propun, pe lângă obiectivele specifice educaţiei fizice şi sportului din învăţământul de toate gradele şi obiective ce privesc practicarea sistematică a unei anumite ramuri de sport pentru care elevii, în prealabil au fost selecţionaţi şi apoi integraţi într-un parcurs şcolar specializat.

-

Tot M.E.C.T., are atribuţii importante în formarea şi mai apoi îndrumarea perfecţionarea persoanelor licenţiate în domeniul e.f.s., a absolvenţilor unor instituţii de învăţământ superior de profil, acreditate sau autorizate. Aceste instituţii se află în subordinea M.E.C.T.

IV. 4 Principiile organizatorice ale sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

a) Organizarea activităţilor motrice fundamentale din domeniul educaţie fizică şi sport cu precădere la locul de muncă al subiecţilor (3)  concretizarea acestui principiu are la

56

bază înfiinţarea şi funcţionarea asociaţiilor şi cluburilor sportive pe lângă diferite instituţii, unităţi sau întreprinderi economice; b) Asigurarea practicării continue şi sistematice a exerciţiilor fizice în rândul tuturor categoriilor de populaţie din ţara noastră (10) sau asigurarea continuităţii practicării exerciţiilor fizice în filogeneză şi ontogeneză (3;4)  printr-un sistem de forme adaptate la fiecare etapă social-istorică, perioadă de vârstă sau la nevoile speciale ale unor categorii de oameni; c) Diferenţierea activităţilor de educaţie fizică şi sport în funcţie de preferinţele şi aptitudinile cetăţenilor (10) sau / şi formarea la subiecţi a unui sistem corect şi bogat de deprinderi şi priceperi motrice, în strictă concordanţă cu particularităţile individule şi de grup, pe baza cunoaşterii şi respectării acestora (3) – marea varietate a formelor de practicare a exerciţiilor fizice şi a conţinuturilor specifice trebuie să fie supuse unor acţiuni de adecvarea în conformitate cu cerinţele de eficientizare a activităţii (selecţionarea, raţionalizarea, optimizarea, operaţionalizarea  mijloacelor educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv); d) Stimularea preocupărilor pentru creşterea continuă a nivelului de pregătire motrică a subiecţilor (3;4) prin aplicarea unui sistem de evaluare a activităţii de educaţie fizică şi sport, adecvat pentru diferitele conţinuturi specifice subsistemelor domeniului (educaţia fizică şi sportivă şcolară, educaţia fizică militară…, sportul pentru toţi, sportul de performanţă etc.) şi variat ca modalitate concretă de exprimare: calificative, scale de notare, categorii de clasificare sportivă, promovarea sau retrogradarea dintr-un eşalon competiţional, titluri, distincţii, medalii, premii etc.; e) Asigurarea unei legături eficiente, pe baza unor măsuri structurale şi de conţinut convergente (de tip neconflictual), între: educaţie fizică  sportul pentru toţi  sportul de performanţă (3); f) Concentrarea elementelor umane, cu aptitudini şi talent, în unităţi speciale de performanţă sportivă pentru valorificarea la maximum a randamentului lor, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional (3); g) Asigurarea unei conduceri unitare şi a unui cuplu unitar de “îndrumare şi control”, la nivelul tuturor subsistemelor din educaţie fizică şi sport (2) sau asigurarea unităţii conducerii, răspunderii şi competenţei profesionale (10)  unde un rol important revine colaborării dintre Agenţie şi M.E.C.T.; h) Creşterea eficienţei activităţilor din domeniul educaţiei fizice şi sportului (10) – vizează două aspecte:

57

-

atingerea obiectivelor generale ale educaţiei fizice şi sportului prin practicarea exerciţiilor fizice într-un cadru bine organizat şi condus de persoane competente;

-

valorificarea maximă a cheltuielilor adiacente desfăşurării activităţii de educaţie fizică şi sport (personal calificat, dotări materiale corespunzătoare etc.) .

(sinteză după Gh., Cârstea, 1999; A., Dragnea, H., Iancu, 2000)

Verificaţi-vă cunoştinţele!

-

Precizaţi ideile care reflectă – în România - concepţia despre educaţie fizică şi sport, în diferite perioade istorice

-

Analizaţi succint caracteristicile sistemului naţional de EFS

-

Enumeraţi principiile care orientează activităţile din cadrul sistemului naţional de EFS

58

V. SISTEMUL MIJLOACELOR EDUCAŢIEI FIZICE ŞI ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Obiective operaţionale -

Cunoaşterea principalelor mijloace (instrumente) cu care se operează în EFS

-

Însuşirea principalelor elemente teoretice cu privire la exerciţiul fizic – mijloc de bază al EFS

Pentru îndeplinirea scopurilor şi obiectivelor pe care educaţia fizică şi sportul şi le propun, ele trebuie să dispună de un sistem diversificat de mijloace. Specialiştii grupează aceste mijloace în: mijloace specifice şi mijloace asociate. Odată integrate în conţinutul procesului de instruire, mijloacele exercită acţiuni, mai mult sau mai puţin diferenţiate şi orientate spre perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a tuturor subiecţilor cuprinşi într-o formă de activitate din cadrul unuia dintre subsistemele educaţiei fizice şi / sau ale sportului. Mijloacele specifice educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv sunt: -

exerciţiul fizic (mijloc specific de bază);

-

aparatura de specialitate;

-

mijloacele (măsurile) de susţinere şi refacere a capacităţii de efort

V. 1 Exerciţiul fizic

V. 1.1 Definiţii, caracteristici: -

Exerciţiul fizic reprezintă “acţiunea, adevărat, preponderent corporală efectuată sistematic şi conştient în vederea perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor” (I., Şiclovan 1979).

-

“Exerciţiul fizic este actul motric repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor educaţiei fizice şi sportului” (Gh., Cârstea 1993).

-

“Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şi programată în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv” (A., Dragnea, A., Bota 2000).

-

Exerciţiul fizic “poate fi apreciat ca un act de comportare efectuat cu ajutorul aparatului locomotor în vederea obţinerii unui efect de adaptare funcţională a organismului la diferite trepte de efort sau de construire a unei acţiuni motrice prin asociere cu altele (25). 59



Caracteristicile definitorii ale exerciţiului fizic: -

exerciţiul fizic îşi are originea în actul motric general al omului  în mişcare;

-

la baza oricărui exerciţiu fizic stă o anumită intenţie care este în concordantă cu cerinţele realizării obiectivelor e.f.s. Concordanţa dintre intenţie

şi obiectivele dominante

diferenţiază exerciţiul fizic de celelalte mişcări (acţiuni) ale omului pe care acesta le desfăşoară în mod curent, în activitatea cotidiană; -

exerciţiul fizic este mijlocul specific de bază, instrumentul didactic fundamental cu care se “operează” în activităţile de educaţie fizică şi antrenament sportiv. În acest context, trebuie semnalată similitudinea care se realizează, uneori în mod greşit între exerciţiul fizic şi diferitele deprinderi motrice. Deprinderile motrice pot îndeplini funcţii didactice similare exerciţiului fizic însă ele vor reprezenta mereu structuri bine determinate pentru a căror însuşire va fi nevoie de un anumit sistem de exerciţii fizice;

-

orice exerciţiu fizic presupune o mişcare voluntară realizată pe fondul unui efort fizic ce are la bază contracţiile musculare statice şi dinamice ale diferitelor grupe sau lanţuri musculare. Efortul fizic la rândul său (în condiţiile repetării sistematice), determină realizarea unui efort funcţional complex care cu cât este mai susţinut, cu atât exercită influenţe semnificative pe direcţia ameliorării principalelor funcţii ale organismului;

-

concomitent cu efectuarea exerciţiului fizic se activează la nivelul practicantului şi un complex de mecanisme psihice (pe plan cognitiv, al suportului motivaţional, al organizării voluntare, etc.) concretizat printr-un efort psihic;

-

eficienta exerciţiilor fizice

(orientarea lor spre scop) este dependentă de durata de

activitate. Cu cât actul / acţiunea motrică se repetă pe o perioadă mai îndelungată de timp (respectându-se anumite cerinţe metodologice specifice ce sunt raportate la conţinuturile de instruire vizate), cu atât el produce modificări pozitive mai însemnate la nivelul dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a individului. V. 1.2 Conţinutul exerciţiului fizic Totalitatea elementelor din care sunt alcătuite exerciţiile fizice definesc conţinutul acestora. I., Şiclovan (1979), identifică următoarele elemente ce alcătuiesc conţinutul exerciţiilor fizice: -

mişcările segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime, aşa cum sunt ele efectuate în cadrul exerciţiilor respective;

-

efortul fizic

solicitat de executarea mişcării, concretizat în cantitatea de lucru

mecanic (volumul), în intensitatea cu care se efectuează acţiunile respective, precum şi în complexitatea activităţii depuse; -

efortul psihic, pus în evidenţă prin gradul de solicitare a diferitelor procese psihice cum sunt: memoria, atenţia, rapiditatea gândirii, voinţa etc.; 60

-

efortul funcţional reflectat printr-o trecere a organismului la un nivel superior al activităţii funcţionale.

În aprecierea conţinutului concret al exerciţiilor fizice trebuie să se ţină seama de cantitatea şi calitatea fiecărui element constitutiv. Particularităţile elementelor ce compun exerciţiul fizic sunt dependente de necesităţile impuse de îndeplinirea obiectivelor propuse în cadrul procesului instructiv-educativ, la un moment dat. Posibilitatea conceperii conţinutului pentru fiecare exerciţiu fizic este nelimitat, iar principalul criteriu al aprecierii acestuia, constă în eficienţa lui corelată cu finalităţile de instruire preconizate. V. 1.3 Forma exerciţiului fizic Prin forma exerciţiilor fizice se înţelege modul particular în care se succed mişcările componente ale fiecărui exerciţiu precum şi legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul efectuării acţiunii motrice în cauză. Elementele de referinţă care stau la baza aprecierii formei unui exerciţiu f izic, sunt: -

poziţia corpului în raport cu reperele materiale şi spaţiale ale mediului în care se efectuează exerciţiul fizic;

-

relaţia dintre segmentele corpului angrenate în mişcare;

-

direcţiile în care sunt acţionate segmentele corpului sau întregul corp, în timpul derulării mişcării;

-

gradul de amplitudinea manifestat la nivelul diferitelor etaje articulare şi segmente corporale implicate în mişcare;

-

tempoul şi ritmul executării mişcării;

-

sistemul de dispunere al subiectului executant, în raport cu partenerii şi / sau adversarii (dacă este cazul).

Forma şi conţinutul exerciţiilor fizice sunt organic legate între ele, rolul determinant revenindu-i însă conţinutului (19). De aceea, pentru creşterea eficienţei unui exerciţiu fizic (în raport cu scopul urmărit) trebuie în primul rând să se modifice parametrii cantitativi şi calitativi ai elementelor ce intră în componenţa conţinutului. Pe măsura modificării elementelor de conţinut, se schimbă şi forma exerciţiului fizic. Există şi situaţi în care forma exercită influenţe active asupra conţinutului exerciţiului fizic, influenţe ce se concretizează în contribuţia sau dimpotrivă în împiedicarea manifestării conţinutului nou. În legătură cu forma exerciţiului fizic, atunci când se caută realizarea unei structuri raţionale şi de cele mai multe ori individualizate în efectuarea acţiunii motrice, corelativ cu obiectivele de instruire ale demersului didactic specific, se utilizează noţiunea de tehnica exerciţiului fizic (tehnica mişcării).

61

La modul general, tehnica mişcării constă din structuri de mişcări prestabilite - aflate într-o fază avansată a învăţării motrice – şi care se manifestă cu eficienţă sporită, la nivelul unor domenii de activităţi umane care cuprind în conţinutul lor şi o componentă de tip motric. Pentru activitatea sportivă, tehnica mişcării reprezintă “totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare care prin forma şi conţinutul lor specific, asigură posibilitatea practicării unei ramuri sportive, în concordanţă cu prevederile regulamentelor în vigoare ” (25). Deosebirea dintre forma şi tehnica mişcării constă în faptul că termenul “tehnică” se referă doar la formele eficiente ale exerciţiilor fizice. (L.P., Matveev 1980). Caracteristica esenţială a tehnicii este dată de dinamismul ei. Tehnica se perfecţionează continuu, devenind tot mai eficientă, lucru uşor de constatat prin observarea modificărilor survenite în ultimul deceniu, în tehnica de realizare a tuturor acţiunilor motrice specifice diferitelor ramuri /probe sportive. Însuşirea şi mai apoi perfecţionarea unui exerciţiu fizic nu se poate realiza în mod corespunzător dacă în faza iniţială a învăţării sale motrice nu s-a asimilat corect mecanismul tehnic de bază al acţiunii respective. Mecanismul tehnic de bază se defineşte prin “ansamblul elementelor şi trăsăturilor mişcărilor, organizate într-o structură raţională şi care sunt absolut indispensabile rezolvării unei sarcini motrice” (16). Pentru o sarcină motrică dată, mecanismul tehnic de bază împreună cu detaliile tehnice ale activităţii motrice respective, se constituie într-un anumit procedeu tehnic. Trebuie menţionat că “detaliile tehnice” sunt componente de conţinut şi formă ale mişcării care nu-i denaturează acestuia mecanismul de bază, dar îl particularizează, îi conferă specificitatea. Particularităţile individuale sau de grup ale tehnicii de execuţie a exerciţiilor fizice (acte sau / şi acţiuni motrice) definesc termenul de “stil”  nota personală care se manifestă în executarea procedeelor tehnice. (“grad de măiestrie care imprimă de multe ori o notă personală în executarea procedeelor tehnice” – 25) La sportivii de înaltă performanţă, se vorbeşte despre măiestrie tehnică. Aceasta se caracterizează prin constanţa sau identitatea repetării cu maximum de eficienţă a parametrilor de conţinut şi formă ai acţiunii motrice, în situaţii de execuţie asemănătoare sau / şi în modificări adaptative optime ale comportamentului motric, în cazul apariţiei diferitelor influenţe perturbatoare care pot surveni pe parcursul exersării unei secvenţe motrice. Modificările vizează de cele mai multe ori detaliile tehnice, dar există şi situaţii când se schimbă chiar unele componente din cadrul mecanismului de bază al mişcării. Tot sub aspectul formei, dar din punctul de vedere al structurii cinematice a mişcării, exerciţiul fizic prezintă patru categorii de caracteristici:

62

-

Caracteristicile spaţiale  cuprind poziţia corpului şi traiectoria (calea) pe care o descrie corpul aflat în mişcare sau doar unele părţi ale acestuia, implicate în derularea unor acte / acţiuni motrice, la un moment dat. Poziţia corpului are însemnătate în organizarea raţională a mişcării. Ne referim pe de o parte la poziţia de plecare (iniţială) care precede începutul exerciţiului fizic şi care se adoptă cu scopul de a crea condiţii avantajoase pentru iniţierea acţiunii (ex. vezi startul de jos). Pe de altă parte, ne referim la adoptarea unei (unor) poziţii intermediare pe durata derulării mişcării, cu respectarea strictă a unor cerinţe de ordin biomecanic şi dacă este cazul şi a altora de ordin estetic (ex. vezi patinaj artistic, gimnastica artistică, sărituri în apă, etc.) care să confere eficienţă secvenţelor motrice respective. Traiectoria mişcării este o caracteristică spaţială care defineşte drumul parcurs de corp sau segmentele lui între poziţia iniţială şi cea finală. Studierea traiectoriei mişcărilor corpului în întregime, a segmentelor sale angrenate în acţiune precum şi a obiectelor manipulate (dacă este cazul), este importantă pentru stabilirea eficienţei execuţiilor tehnice în toate ramurile de sport. Compararea reprezentărilor grafice a modelului astfel realizat, cu traiectoria execuţiei tehnice realizate de către un subiect, ajută la descoperirea greşelilor care împiedică obţinerea de performanţe superioare (25). Traiectoria mişcă rii se exprimă prin: formă, direcţie şi amplitudine. Forma traiectoriei poate fi rectilinie sau curbilinie. Direcţia reprezintă o caracteristică a deplasării corpului în întregime sau a segmentelor sale într-una din cele trei planuri ale spaţiului. Prin intermediul acestui element, se poate determina relaţia existentă între diferitele părţi ale corpului aflat în mişcare sau / şi raportul cu unele repere exterioare, atât în acţiunile statice cât şi în cele dinamice. (ex. braţele jos / înainte / lateral / sus; trunchiul aplecat / îndoit / răsucit – înainte / lateral / spre stânga / dreapta; balansări şi rotări de braţe în plan frontal sau sagital; deplasări înainte / înapoi / oblic / lateral etc.). Amplitudinea reprezintă mărimea deplasării corpului sau a segmentelor sale între anumite repere alese arbitrar. Se exprimă în grade sau / şi unităţi de măsură liniare (amplitudinea se măsoară în grade cu un aparat special numit goniometru sau în centimetri prin lungimea parcursului mişcării). Distingem mişcări scurte sau ample. Amplitudinea mişcărilor condiţionează eficienţa, precizia, corectitudinea tehnică a acţiunilor şi localizarea efortului. În funcţie de cerinţele de amplitudine ale exerciţiului fizic, anumite valori ale amplitudinii pot contribui atât la dezvoltarea forţei şi supleţei musculare cât şi la ameliorarea mobilităţii articulare.

-

Caracteristicile temporale se referă la durata, tempoul şi ritmul mişcărilor. 63

Durata mişcării este caracteristica ce indică timpul necesar de execuţie a actului / acţiunii motrice. Durata se măsoară cu ajutorul cronometrului faţă de anumite momente în prealabil stabilite. Concret, se scade valoarea momentului de timp al începutului actului / acţiunii motrice din valoarea momentului de timp al sfârşitului acestuia, iar valoarea intervalului de timp ce se obţine, este echivalentă cu durata actului / acţiunii motrice respective. În calcularea duratei de efectuare a unui conţinut motric, pot să apară şi pauze, întreruperi. În aceste situaţii, durata opririlor din activitate trebuie măsurate pentru a putea calcula în final doar durata efectivă a mişcării care interesează. Tempoul mişcării indică frecvenţa repetării ciclurilor de mişcare sau numărul de mişcări pe unitatea de timp. Tempoul este o mărime invers proporţională faţă de durata actelor / acţiunilor motrice. Mărimea tempoului / individ, depinde de gradul de însuşire a tehnicii şi de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice. Pe de altă parte, tempoul poate să crească sau să scadă în funcţie de caracteristicile conţinutului motric (25). Ritmul mişcării constă din accentuarea periodică, după anumite reguli, a unor elemente constitutive ale acţiunii motrice. Ritmul mişcării se caracterizează deci prin raportul temporal diferit dintre fazele puternice – accentuate - ale mişcării (legate de eforturi şi încordări musculare active) şi fazele pasive (slabe) ale mişcării. Ritmul poate fi constant sau variabil, caracterizând desfăşurarea atât a actelor motrice ciclice cât şi aciclice. Ritmul motric raţional determină alternarea justă şi adecvată a încordării şi relaxării musculare în timpul efectuării exerciţiilor fizice, fiind unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai însuşirii tehnicii acestora. În timpul efectuării exerciţiilor fizice, ritmurile de mişcare se formează şi se reglează în mod conştient de către om, potrivit legităţilor obiective ale tehnicii raţionale, constituindu-se treptat în elemente ce determină manifestarea unor forme superioare de organizare a mişcărilor, proprii doar omului. Deseori, mai ales în cazul mişcărilor ciclice, termenul de ritm este înlocuit cu un alt termen, relativ sinonim cu primul, denumit “cadenţă”. Cadenţa înseamnă marcarea duratei efectuării anumitor părţi componente ale acţiunii motrice (în mers, alergare etc.), accentuarea raporturilor dintre ele. Cadenţa apare atunci când mişcarea este formată din părţi relativ distincte care se repetă şi sunt comensurabile şi inegale din punctul de vedere al desfăşurării lor în timp şi spaţiu. -

Caracteristicile spaţio - temporale sunt determinate de vitezele cu care se efectuează exerciţiile fizice. Vitezele dezvoltate pe diferitele secvenţe ce se succed în cadrul mişcării joacă un rol deosebit de important în tehnica sportivă. Pentru obţinerea rezultatelor superioare, adesea este importantă însă nu viteza maximă a mişcării, ci viteza optimă dezvoltată la momentul şi condiţiile date. 64

-

Caracteristicile dinamice  dinamica mişcării reprezintă o caracteristică complexă a actului / acţiunii motrice rezultată din interacţiunea forţelor interne şi externe care determină desfăşurarea lui. Dintre forţele interne care intervin în mişcare, fac parte: forţele active ale aparatului locomotor (ex. forţa de tracţiune a muşchilor etc.) şi forţele pasive ale aparatului locomotor - determinate de elasticitatea şi consistenţa muşchilor, rezistenţa ligamentelor etc. Dintre forţele externe, fac parte: forţa exercitată de greutatea propriului corp, forţa de reacţie a sprijinului, forţa de rezistenţă a mediului extern etc. V. 1.4 Clasificarea exerciţiilor fizice Nu există o clasificare generală a exerciţiilor fizice. În teoria contemporană a educaţiei

fizice şi sportului sunt susţinute mai multe criterii de clasificare care încearcă gruparea exerciţiilor fizice în aşa fel, încât să se poată alege pentru fiecare activitate motrică, acele sisteme de acţionare care să răspundă cel mai bine criteriului maximei eficienţe, a funcţionalităţii în raport cu scopurile şi obiectivele instructiv-educative specifice diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice şi sportului pe care le deservesc. Astfel: - După natura obiectivelor şi în corelaţie cu intenţiile didactice preconizate, exerciţiile fizice se clasifică în: exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice, exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă, exerciţii pentru învăţarea /consolidarea /perfecţionarea deprinderilor motrice, exerciţii pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a conţinuturilor motrice etc. - După diversitatea funcţiilor îndeplinite (pe linie didactică, biologică etc.) exerciţiile fizice pot fi: introductive (de conştientizare, de stimulare a atenţiei, de pregătitoare, de încălzire etc.), repetitive (de consolidare / fixare), asociative (de favorizare a transferului motric), aplicative, de întrecere (pentru formarea capacităţii de generalizare a conţinuturilor î nvăţate) etc. - După structură, şi particularităţile de forma, exerciţiile fizice pot fi: analitice şi globale (reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură motrică); exerciţii simple şi complexe (au influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor conţinuturi aparţinând de capacitatea motrică, în funcţie de numărul de elemente care intră în componenţa exerciţiului şi de modul în care se succed actele din cadrul acţiunii respective); exerciţii standardizate şi variabile (presupun o învăţare de tip algoritmic – în condiţii aproximativ identice de exersare sau solicită creativitatea executantului); - După natura efectelor pe care le induc, există: exerciţii pregătitoare (generale – pentru toate nivelurile de pregătire); orientative – care solicită grupe musculare antrenate în efortul specific; exerciţii specifice (reproduc integral acţiunile motrice proprii unei probe sportive); exerciţii de concurs (reproduc comportamentul de concurs). 65

- După ponderea exerciţiilor fizice asupra dezvoltării calităţilor motrice aceste pot fi: exerciţii pentru dezvoltarea vitezei; exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării; exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei; exerciţii pentru dezvoltarea forţei; exerciţii pentru dezvoltarea supleţei (mobilităţii), exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice combinate. -

După

influenţele

exerciţiilor

fizice

asupra

perfecţionării

componentelor

antrenamentului sportiv, sunt: exerciţii pentru pregătirea fizică; exerciţii pentru pregătirea tehnică; exerciţii pentru pregătirea tactică. - După modul în care se succed părţile componente ale mişcării, exerciţiile fizice sunt: de tip ciclic; aciclic; exerciţii de tip combinat. - După felul contracţiei musculare care determină realizarea exerciţiului fizic, putem avea: exerciţii statice; exerciţii dinamice; exerciţii mixte. - După intensitatea efortului solicitat pentru realizarea actului / acţiunii motrice, sunt: exerciţii fizice cu efort maximal; exerciţii fizice cu efort submaximal; exerciţii fizice cu efort mediu sau mic. - După prezenţa sau absenţa unor aparate de specialitate: exerciţii cu aparate; la aparate; fără aparate. - După localizarea şi influenţa exerciţiilor fizice asupra diferitelor segmente ale corpului: exerciţii fizice pentru braţe; pentru spate; pentru trunchi etc. Clasificarea exerciţiilor fizice nu trebuie privită ca o preocupare în sine ci ca o sistematizare a acestora în vederea precizării funcţionalităţii lor. În procesul didactic, cadrele de specialitate trebuie să recurgă la acele exerciţii care, la un moment dat, pot avea eficienţă pentru rezolvarea diferitelor scopuri şi obiective urmărite în procesul de predare – învăţare motrică.

V. 2 Aparatura de specialitate

Ca mijloace ale educaţiei fizice şi sportului, aparatele de specialitate sunt concepute şi utilizate în scopuri diferite, astfel: a) Pentru pregătirea fizică generală se folosesc aparate şi materiale care intră în mod obişnuit în dotarea unor săli de sport: scări fixe, bănci de gimnastică, bastoane, gantere, mingi medicinale etc. b) Pentru optimizarea pregătirii sportive (specifice), se apelează la aparate ajutătoare ca de exemplu: lonjele şi plasa elastică la gimnastică, schiurile pe role pentru schi alpin şi schi fond,

66

maşinile de aruncare a mingilor (tenis de câmp şi de masă), manechinele (judo, lupte, handbal etc.). c) Aparate cu care se identifică practicarea unor sporturi, cum ar fi: aparatura din gimnastica artistică (sol, cal, paralele, bârnă, inele etc.) sau obiecte care definesc unele din probele atletismului (disc, ciocan, suliţă etc.). d) Echipamente folosite în vederea protejării sportivilor în timpul evoluţiei lor, atât în antrenament cât şi în timpul concursurilor oficiale: căşti de protecţie (scrimă, hochei etc.), apărători la picioare (fotbal, schi alpin etc.), la braţe (tir cu arcul, schi alpin etc.).

V. 3 Mijloacele - măsurile de susţinere şi refacere a capacităţii de efort

Refacerea reprezintă un fenomen natural, spontan al organismului aflat sub directa dependenţă a sistemului nervos central şi endocrino-vegetativ. Organismul uman reacţionează specific la stimulii care tind să-i modifice echilibrul intern şi de aceea, indiferent de voinţa noastră, imediat după un efort urmează în mod natural o faza de restabilire a funcţiilor sale, constând din procese complexe care conduc în final, la revenirea parametrilor funcţionali ai organismului spre valorile normale. În anumite situaţii legate de suprasolicitările fizice şi psihice ale organismului, situaţii generate de practicarea îndelungată sau intensivă a anumitor activităţi de tip motric, refacerea spontană poate deveni ineficientă - calitativ sau / şi cantitativ – caz în care apare ca necesară intervenţia specializată, cu mijloace externe. Această intervenţie presupune o refacere dirijată, optimizată, realizată în concordanţă cu caracteristicile parametrilor efortului ce s-a depus întruna din formele de organizare a activităţii de educaţie fizică sau antrenament sportiv. Ea se poate aplica fie în timpul activităţilor respective (pe durata lecţiilor sau a concursului – caz în care are rol de susţinător al organismului în realizarea şi menţinerea efortului la parametrii doriţi) fie după competiţiile sportive şi lecţiile de antrenament – cu rol propriu-zis de refacere biologică. 

În timpul lecţiei de educaţie fizică sau a şedinţei de antrenament sportiv, susţinerea-

refacerea se asigură în principal prin pauzele mai lungi sau mai scurte ce se acordă după efectuarea fiecărei unităţi de efort care solicită organismul mai intens. 

În timpul competiţiilor, în funcţie de specificul fiecărei ramuri / probe sportive,

mijloacele de susţinere - refacere a capacităţii de efort constau din: -

schimbarea frecventă a jucătorilor  în funcţie de regulament;

-

menţinerea organismului prin diferite mijloace (farmacologice, masaj, oxigenare, termoterapie, etc.), în stare optimă de activitate  acolo unde ramurile / probele

67

sportive prevăd efectuarea mai multor runde, manşe, serii de calificări - în aceeaşi zi (gimnastică sportivă, atletism, box, scrimă, bob, sanie, schi alpin etc.); 

pauzele dintre reprizele de efort - la jocurile sportive, sporturile de luptă etc.

După încheierea competiţiilor sportive sau a lecţiilor de antrenament, mijloacele de

refacere sunt deosebit de complexe. A., Dragnea (1996) clasifică aceste mijloace după două criterii: 1) după efectele exercitate asupra organismului  sunt mijloace care accelerează refacerea neuropsihică, neuromusculară, endocrino-metabolică şi cardio-respiratorie. Dintre acestea menţionăm: - pentru mijloacele care facilitează refacerea neuropsihică  psihoterapia (verbală şi medicamentoasă), relaxarea autogenă (antrenamentul psihosomatic), yoga, acupunctura, oxigenarea naturală sau artificială, hidroterapia caldă (duş, bazin, infuzii cu plante), masajul manual sau instrumental, medicaţia (glucoză, săruri de fosfor, magneziu, vitamine din grupa B, lecitină, aspartaţi, acid glutamic, hiposedative etc.); - pentru mijloacele care facilitează refacerea neuromusculară  hidroterapia caldă, sauna, masajul şi automasajul, relaxarea autogenă, baropresiunea musculară, odihna activă şi pasivă, alimentaţia corespunzătoare (bogată în substanţe alcaline, hidrozaharate, vitamine şi minerale), medicaţia alcătuită din alimente care conţin glucoză, sodiu, potasiu, magneziu, vitamine B;C;E, anabolizante şi miorelaxante etc.); - pentru mijloacele care facilitează refacerea endocrino-metabolică  oxigenarea, aeroionizarea negativă, relaxarea neuromusculară, reechilibrarea hidroelectrolitică (lapte, sucuri naturale de fructe), psihoterapia, masajul, cura la altitudine, medicaţia (vitamine, aminoacizi esenţiali, săruri minerale, extracte glandulare etc.); - pentru mijloacele care facilitează refacerea cardio-respiratorie  oxigenarea naturală sau artificială, hidroterapia, odihna pasivă şi activă, relaxarea autogenă, alimentaţia (crudităţi, proteine, alimente sărace în lipide şi bogate în glucide), medicaţia (potasiu, sodiu, glucoză, lecitină, vitamine B;C;E). 2) după apartenenţa lor, mijloacele de refacere, sunt: mijloace balneo-fizio-hidroterapeutice (hidroterapia, termoterapia - cu vapori de apă sau aer încălzit),

masajul şi automasajul,

kinetoterapia - terapia prin mişcare - oxigenarea, aeroionizarea negativă, cura la altitudine – cu o durată de 10-12 zile – în care se combină oxigenarea cu aeroionizarea negativă, cu factorii climaterici şi kinetoterapia, yoga, acupunctura; mijloace psihoterapeutice (sugestia, autosugestia, antrenamentul psihosomatic - relaxarea autogenă); mijloace dietetice – constând dintr-o alimentaţie raţională (alimentaţia reprezintă mijlocul natural cel mai eficient de corectare a modificărilor nedorite induse organismului de către un efort fizic prelungit. Ea contribuie la 68

menţinerea homeostaziei mediului intern, la combaterea oboselii provocate de efort, deci la asigurarea condiţiilor naturale pentru o bună funcţionare a organismului. În contextul mijloacelor dietetice, se vorbeşte despre: “raţia alimentară de susţinere” - raţia de dinainte de efort  care trebuie să fie bogată în proteine animale şi hidraţi de carbon; “raţia alimentară de refacere” - de după efort  care trebuie să înceapă cu reechilibrarea hidroelectrolitică, adică cu refacerea cantităţii de lichide şi minerale necesare unei bune funcţionări a corpului); mijloace farmacologice (numite şi “susţinătoare de efort”) cuprind o serie de produse de sinteză sau naturale care exercită efecte energogene asupra organismului  nu trebuie confundate cu agenţii dopanţi de tipul anfetaminelor, narcoticelor etc.). Administrarea susţinătoarelor de efort se face diferenţiat, în funcţie de specificul efortului din fiecare ramură / probă sportivă, de conţinutul şi de condiţiile concrete ale lecţiei de antrenament, de momentul utilizării (în zilele premergătoare competiţiei, înainte de start, în timpul concursului, în perioada de refacere) şi de caracteristicile substanţelor folosite. Utilizarea corectă a susţinătoarelor de efort necesită contribuţia permanentă a medicului sportiv; odihnă activă – pasivă  odihna activă reprezintă o formă de refacere a capacităţii de efort ce se realizează prin mişcare şi se bazează pe faptul că eforul fizic reprezintă o sursă preţioasă de revigorare a sferei psihice şi a sistemului neuromuscular; odihna pasivă – somnul - pune organismul într-o condiţie de repaus aproape totală, cu un consum energetic foarte scăzut, creând condiţii fiziologice optime de restabilire a marilor funcţiuni ale organismului.

V. 4 Mijloacele asociate

Amplifică eficienţa practicării exerciţiilor fizice. Din cadrul acestor mijloace fac parte: a) condiţiile ( măsurile ) igienice; b) factorii naturali de călire; c) mijloace împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei generale. a) Dintre condiţiile igienice implicate în organizarea şi practicarea exerciţiilor fizice menţionăm: -

dotarea bazelor sportive, inclusiv a celor şcolare, cu duşuri;

-

folosirea unui echipament specific, adecvat cerinţelor de efort;

-

folosirea unor instalaţii, aparate şi materiale bine întreţinute şi adaptate particularităţilor de vârstă şi sex ale practicanţilor;

-

iluminarea corespunzătoare a spaţiilor închise destinate practicării exerciţiilor fizice;

-

asigurarea unui regim raţional de viaţă a sportivilor (vezi raportul dintre efort alimentaţie – odihnă).

69

b) Factorii naturali de călire  expunerea sistematică a corpului la condiţii mai grele de mediu decât în mod obişnuit, determină prin antrenare (adaptare), creşterea rezistenţei organismului faţă de boli şi unii factori nefavorabili de mediu. Acest proces de adaptabilitate se realizează progresiv şi trebuie să respecte principiile fundamentale ale călirii: -

gradarea (dozarea) intensităţii şi a duratei acţiunii factorilor naturali;

-

continuitate în aplicarea procedurilor de călire a organismului;

-

variaţia intensităţii factorului de călire (constă în aplicarea alternativă a unor excitanţi de intensităţi diferite);

-

individualizarea procesului de călire (respectarea caracteristicilor individuale ale subiecţilor determinate de diferenţierile de ordin sexual, vârstă, starea de sănătate etc.).

Călirea la aer  se realizează prin acţiunea directă a aerului rece asupra organismului. Băile de aer efectuate la munte (chiar la temperaturi mai scăzute - sub 0oC) exercită influenţe deosebit de favorabile pentru călirea organismului - condiţie de multe ori hotărâtoare în realizarea performanţelor motrice preconizate. Călirea cu ajutorul soarelui  se face doar la recomandarea medicului! Radiaţiile solare asigură producerea vitaminei D prin transformarea provitaminei D în vitamina D2. Băile de soare se fac cel mai bine vara între orele 8-10, printr-o expunere progresivă a corpului, ca durată: de la 3-5 minute de fiecare parte a corpului, până la 1-2 ore / zi. . Baia de soare va fi alternată cu pauze pentru odihnă la umbră, scăldat sau duş. Călirea cu ajutorul apei  constă din aplicarea unor proceduri care cuprind: fricţiuni, duşuri, băi şi înot. Procedurile se bazează pe acţiunea termică şi mecanică a apei care exercită un adevărat masaj al pielii şi a vaselor sanguine periferice. Tehnicile diferitelor procedee: -

Fricţiunea  se efectuează cu un prosop umed sau cu un burete, la început cu apă mai caldă (25 – 24oC), apoi la fiecare 3 zile, temperatura apei se va scădea cu câte un grad până se va ajunge la 15 - 12oC. Mişcările de fricţiune trebuie să fie rapide şi energice, iar procedura nu trebuie să dureze mai mult de 2-3 minute. Se începe cu faţa, se continuă cu gâtul, umerii, pieptul, spatele … şi se încheie cu picioarele.

-

Duşurile  temperatura apei la început 32 - 33oC, va scădea treptat până la 25-20oC; durata cca. 2-3 minute după care se fricţionează corpul cu un prosop aspru, uscat.

-

Scăldatul ( în lac sau apă curgătoare )  la cca. 20 oC (temperatura apei), timp 2-5-7 minute.

-

Înotul  îmbină călirea prin apă cu efectuarea unor deprinderi motrice specifice.

70

c) Mijloacele împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei generale  vin să completeze latura spirituală a sportivului prin: -

studierea unor lucrări de specialitate;

-

lecturarea unor opere literare abordând subiecte din viaţa sportivă;

-

audierea diferitelor genuri muzicale;

-

vizionarea de spectacole, muzee etc.

Verificaţi-vă cunoştinţele!

-

Definiţi mijloacele educaţiei fizice şi sportului

-

Prezentaţi tipurile de mijloace consemnate în literatura de specialitate şi caracteristicile acestora

-

Analizaţi comparativ mijloacele utilizate în educaţia fizică şi în antrenamentul sportiv

71

VI. SISTEMUL COMPONENTELOR PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI ANTRENAMENT SPORTIV

Obiective operaţionale -

Cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi antrenament sportiv

-

Formarea capacităţii de a opera cu principalele elemente teoretice cuprinse în componentele procesului instructiv-educativ de EFS

-

Însuşirea noţiunilor teoretice cu privire la categoria de efort, ca proces extern / intern

VI. 1 Definiţii, generalităţi

Proces  ansamblu de operaţii prin care se realizează o lucrare (DEX); Instruire  proces de predare a cunoştinţelor şi deprinderilor care se desfăşoară în instituţiile de învăţământ (DEX); A instrui  a pregăti într-un anumit domeniu, a învăţa (DEX); Educaţie  ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale şi fizice ale oamenilor (în special a tinerei generaţii)(DEX). Scopul procesului instructiv-educativ specific activităţilor motrice dirijate este direcţionat spre: -

formarea unui ansamblu de cunoştinţe teoretice de specialitate;

-

optimizarea indicilor morfo - funcţionali ai organismului;

-

perfecţionarea capacităţii motrice, respectiv a priceperilor, deprinderilor motrice şi dezvoltarea calităţilor motrice;

-

formarea unui comportament civic, compatibil cu cerinţele unei societăţi moderne.

Direcţiile sus menţionate reprezintă chiar componentele procesului instructiv-educativ proprii activităţii de educaţie fizică şi sport şi în acelaşi timp finalităţile acestui proces. Asupra componentelor se acţionează simultan, simetric, sistematic şi continuu în cadrul activităţii de învăţare prin intermediul efortului fizic şi psihic. În contextul instruirii motrice, efortul este principalul stimul care ameliorează cantitativ şi calitativ fiecare componentă. În dinamica devenirii lor, componentele menţionate nu-şi exercită influenţele în mod izolat ci se condiţionează reciproc, formând un sistem integrativ, perfectibil. 72

VI. 2 Cunoştinţele teoretice de specialitate

Prin componenta “cunoştinţe teoretice de specialitate” proprii domeniului motricităţii dirijate, se înţelege sistemul de reprezentări, noţiuni, legi care se transmit elevilor / sportivilor în mod continuu, gradat, sistematic şi diferenţiat prin intermediul procesului de instruire motrică. Cunoştinţele de specialitate sunt de natură teoretică şi constau din reflectarea obiectelor şi fenomenelor proprii educaţiei fizice şi sportului în conştiinţa practicanţilor. Această reflectare parcurge diferite stadii, de la intuiţiile elementare, la categoriile cele mai generale şi abstracte ale cunoaşterii. Transmiterea cunoştinţelor teoretice de specialitate se poate realiza în mod direct prin intermediul cadrului didactic (pe cale verbală) sau indirect cu ajutorul materialelor intuitive (planşe, grafice, video etc.) precum şi prin studiu individual. Scopurile majore pentru care se transmit cunoştinţele de specialitate sunt: -

de a comunica practicanţilor unele idei, noţiuni, reguli specifice activităţii de educaţie fizică şi sport;

-

de a le forma subiecţilor implicaţi pe linia instruirii motrice, competenţe care să le permită acestora identificarea, ierarhizarea şi clasificarea elementelor principale de conţinut specifice domeniului e.f.s., evidenţiind ceea ce au ele esenţial şi determinându-i să formuleze reguli de acţiune şi evaluare bazate pe propria lor experienţă După M., Epuran (1995), conţinutul general al cunoştinţelor elevilor / sportivilor din

domeniul educaţiei fizice şi sportului este alcătuit din: 

reprezentările diferitelor acte / acţiuni motrice;



noţiuni de bază despre actele / acţiunile motrice însuşite, noţiuni constând din

cerinţele, regulile de execuţie, unele principii biomecanice ale mişcărilor exersate precum şi reguli elementare de desfăşurarea a diferitelor v ariante de concurs / întrecere; 

noţiuni privind etapele de formare a deprinderilor motrice, strategiile de

dezvoltare a calităţilor motrice şi metodele de instruire (de antrenament) utilizate pentru perfecţionarea / ameliorarea componentelor capacităţii motrice; 

noţiuni sau idei despre particularităţile de execuţie a actelor / acţiunilor motrice, a

procedeelor tehnice specifice unor ramuri / probe sportive, identificarea stilurilor sportive, cunoaşterea performanţelor care se pot obţine în diferitele stadii de instruire sportivă, idei şi noţiuni despre tactica sportivă;

73



idei şi reprezentări despre stările volitive şi afective care însoţesc secvenţa de

exersare motrică – în condiţii metodico-organizatorice obişnuite sau în timpul unor forme de întrecere; 

idei în legătură cu importanţa şi efectele practicării exerciţiilor fizice, cunoştinţe

privind mijloacele de călire ale organismului, respectarea regulilor de igienă sportivă, relaţia dintre controlul medical şi antrenamentul sportiv etc. Formarea unui sistem de cunoştinţe de specialitate în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi sau antrenament sportiv, are o dublă semnificaţie: -

teoretică  pentru că lărgeşte orizontul intelectual al elevului / sportivului, activizând procesul învăţării care devine astfel conştient şi orientat spre realizarea sarcinilor esenţiale ale instruirii;

-

practică  pentru că prin transferarea cunoştinţelor dobândite în procesul de predareînvăţare curentă, se creează premisele de abordare conştientă şi activă a exerciţiilor fizice în activitatea independentă a subiectului. Acesta are astfel posibilitatea să acţioneze autonom pentru perfecţionarea capacităţii sale motrice şi optimizarea propriilor parametri biologici.

VI. 3 Indicii morfo - funcţionali ai organismului

În cadrul procesului instructiv-educativ specific activităţilor de educaţie fizică şi antrenament sportiv se urmăreşte în mod constant, atingerea unor valori optimale pe planul dezvoltării fizice. În acest context reamintim că, ţinuta corectă a corpului (obiectiv prioritar al educaţiei fizice şi sportive şcolare) reprezintă de fapt expresia unei armonioase dezvoltări a formei şi a unui echilibru funcţional stabil. Sub influenţa exerciţiilor fizice (a efortului controlat), funcţiile organice se dezvoltă paralel cu corpul, în concordanţă cu vârsta şi solicitările la care este supus organismul. Indicii morfo-funcţionali reprezintă o premisă fără de care nu se poate obţine o dezvoltare substanţială a calităţilor motrice şi nici o însuşire corectã a diferitelor deprinderi motrice.

VI. 4 Calităţile motrice (calităţile fizice, aptitudinile motrice)

Definiţii, generalităţi: 

Calitatea motrică este aptitudinea individului de a executa mişcări exprimate în

indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, mobilitate (23).

74



Calităţile motrice reprezintă însuşirii ale organismului concretizate în capacitatea

de efectuare a acţiunilor de mişcare cu anumiţi indici de forţă, viteză, îndemânare, rezistenţă (I., Şiclovan 1979). 

Aptitudinile motrice constituie un ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi

motrice fundamentale ale omului, pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate. (R., Manno 1996); 

Calitatea motrică  însuşire esenţială a activităţii musculare exprimată prin inter-

mediul actelor motrice, condiţionată de structura şi capacităţile fundamentale ale diferitelor aparate şi sisteme ale organismului uman şi de procese şi capacităţi psihice (T., Ardeleanu 1990 citat de V., Tudor 1999). 

Calitatea motrică  însuşire psiho-fizică a individului, bazată pe mecanisme

fiziologice, biochimice şi psihice care asigură execuţia acţiunilor motrice cu indici specifici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare. (25)

Calităţile motrice, în diferite ponderi, sunt prezente în efectuarea oricărui act de mişcare al omului. Nici o calitate motrică nu se poate manifesta însă în mod izolat (“pur”). În timpul efectuării actelor /acţiunilor motrice, în acelaşi timp, sunt prezente forme de manifestare ale tuturor calităţilor motrice, fiecare dintre acestea participând într-o anumită proporţie la realizarea sarcinii de mişcare. Nivelul indicilor de viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă sau supleţe, nu condiţionează numai efectuarea deprinderilor motrice ci şi valorificarea maximă a acestora (eficienţă în manifestarea priceperilor motrice). În legătură cu acţionarea asupra calităţilor motrice, literatura de specialitate foloseşte doi termeni: dezvoltare şi educare. -

dezvoltarea calităţilor motrice  defineşte modificările morfologice şi funcţionale produse în organismul subiectului supus la eforturi fizice repetate sistematic şi continuu, după cerinţe metodologice specifice şi în corelaţie cu obiectivele de instruire programate. Dezvoltarea calităţilor motrice înglobează atât procesul creşterii dimensiunii celulelor, ţesuturilor, organelor, aparatelor şi sistemelor implicate în efort, cât şi diferenţierea funcţiilor fiziologice specifice acestora. Dezvoltarea ca proces

complex

ce integrează

creşterea şi

diferenţierea morfo-funcţională

(maturizarea) şi implicit ameliorarea calităţilor motrice, este limitată în timp. Ea înregistrează un progres până la 25 – 30 de ani, după care urmează o etapă de stabilizare, iar după vârsta de 35 – 40 ani, apare o scădere a parametrilor chiar şi în condiţiile continuării procesului de pregătire motrică;

75

educarea calităţilor motrice  se referă la totalitatea acţiunilor pedagogice necesare

-

canalizării dezvoltării calităţilor motrice în direcţia dorită. La vârste mici, se educă toate calităţile motrice, dar se pune accent mai mult pe formele de manifestare a vitezei şi îndemânării. La vârste de peste 14 – 15 ani, se va pune accent şi pe educarea diferitelor forme de manifestare a calităţilor de rezistenţă şi forţă (Gh., Cârstea 1999; 2000). I., Şiclovan (1979), Gh., Cârstea (1993;1999; 2000) consideră calităţile motrice de două feluri: -

de bază: viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă  la care unii autori mai adaugă mobilitatea / supleţea (alţii exclud îndemânarea);

-

specifice (numite şi combinate)  care sunt implicate în practicarea unor ramuri şi probe sportive, dar şi în alte activităţi motrice solicitate în anumite situaţii de viaţă.

Pentru fiecare calitate motrică de bază există un element caracteristic, astfel: -

pentru vitezã  repeziciune;

-

pentru îndemânare  gradul de complexitate;

-

pentru rezistenţă  durata;

-

pentru forţă  încărcătura.

- pentru supleţe  amplitudine

VI. 4.1 Viteza

Definiţii: 

Capacitatea omului de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim pentru

condiţiile respective (V.M., Zaţiorski 1967). 

Capacitatea de a executa rapid mişcarea (N.G., Ozolin 1972).



Iuţeala (rapiditatea) cu care se efectuează acţiunile motrice în structurile şi

combinaţiile cele mai diverse (Gh., Mitra, Al., Mogoş 1977). 

Capacitatea de a efectua mişcarea cu o mare rapiditate şi într-un timp cât mai

scurt” (I., Şiclovan 1979). 

Capacitatea organismului uman de a executa acte sau acţiuni motrice, cu întregul

corp sau numai cu anumite segmente (părţi) ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate (repeziciune, iuţeală) maximă, în funcţie de condiţiile existente (Gh., Cârstea 1993; 2000).

76



Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la iuţeala sau

rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp (A., Dragnea 1996).



Formele de manifestare ale vitezei

În gama variată de acte / acţiuni motrice, viteza se manifestă prin majoritatea formelor sale de exprimare, însă întotdeauna una din acestea - raportată la celelalte - are o pondere mai mare în realizarea conţinutului motric respectiv. -

Viteza de reacţie (“timpul latent al reacţiei motrice”)  reprezintă capacitatea individului de a răspunde la un anumit stimul, printr-un act sau acţiune motrică în timpul cel mai scurt.

Reacţiile motrice pot fi simple sau complexe. În cazul reacţiei simple, avem de-a face cu răspunsuri elaborate la excitanţi cunoscuţi (ex. pocnetul pistolului la start). Reacţia complexă implică alegerea, combinarea, corectarea răspunsurilor motrice (acţiunea de răspuns este selecţionată din mai multe acţiuni posibile); acest tip de răspunsuri nu au fost exersate în prealabil, în aceeaşi relaţie cu semnalul  ex. în jocurile sportive, box, scrimă, schi alpin etc. O componentă importantă a reacţiei complexe este viteza de decizie (viteza cu care se selecţionează răspunsurile motrice adecvate în raport cu cerinţele situaţiei concrete ale activităţii prestate). Indicii vitezei de reacţie nu corelează cu indicii celorlalte forme de manifestare a vitezei, adică îmbunătăţirea vitezei de reacţie nu se repercutează favorabil şi asupra vitezei de execuţie sau repetiţie. Viteza de reacţie nu este identică pentru toate segmentele corpului (indicii cei mai performanţi se află la nivelul membrelor superioare). Viteza de reacţie este educabilă  s-a constat că ea prezintă valori îmbunătăţite la sportivi, în raport cu cei care nu practică sistematic şi continuu activităţile fizice şi sportive. Factorii care condiţionează indicii valorici ai reacţiei motrice sunt: apariţia excitaţiei în receptori; transmiterea excitaţiei pe căile aferente; analiza semnalului în centrii nervoşi (are durata cea mai mare); transmiterea comenzii efectoare; excitarea muşchiului – prin placa motorie - care răspunde în final, printr-o contracţie (8). - Viteza de execuţie (“viteza mişcărilor separate” – C., Florescu citat de Gh., Cârstea 2000)  se măsoară prin timpul consumat de la începerea efectuării unui act sau acţiuni motrice până la terminarea acestuia” (Gh., Cârstea 1993); timpul scurs de la începutul şi până la sfârşitul mişcării (A., Dragnea 1997) Viteza de execuţie este determinantă în unele sporturi cu structuri motrice aciclice : probele de sărituri şi aruncări din atletism, box, volei, scrimă schi alpin – proba de slalom etc. Se 77

măsoară prin timpul care trece de la începutul până la sfârşitul actului sau acţiunii motrice efectuate. În activitatea sportivă, viteza de execuţie este în mare măsură determinată de: nivelul tehnicii (gradul de însuşire a deprinderilor motrice specifice); nivelul celorlalte calităţi motrice (în special forţa şi viteza de reacţie simplă şi complexă); încărcătura de efort. - Viteza de repetiţie (“frecvenţa mişcărilor”)  se exprimă prin numărul maxim de mişcări simple efectuate în unitatea de timp (A., Demeter 1981); frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta mişcările într-un timp cât mai scurt” (A., Dragnea 1996); constă în capacitatea de a efectua aceeaşi mişcare (act motric sau acţiune motrică) într-o unitate de timp prestabilită ( Gh., Cârstea 2000). Viteza de repetiţie este implicată în acţiuni motrice care au în structura lor mişcări ciclice, ce se repetă într-o succesiune rapidă, într-un timp limitat. În majoritatea ramurilor sportive, această formă de manifestare a vitezei se corelează cu forţa şi rezistenţa, fapt care face posibilă educarea vitezei de repetiţie prin acţionarea specifică asupra acestor calităţi motrice. În acest context, s-a constatat că viteza de repetiţie scade substanţial în cazul în care încărcătura şi durata efortului depăşesc 2/3 din posibilităţile maxime ale individului. Principalul factor limitativ al frecvenţei cu care mişcările se pot repeta, îl constituie mobilitatea proceselor nervoase fundamentale  posibilitatea de alternare rapidă a excitaţiei şi inhibiţiei în zonele motorii ale scoarţei cerebrale. Gh., Cârstea (2000) consideră că viteza de repetiţie are legătură şi cu “capacitatea de accelerare” (numită şi “viteză de accelerare”, “viteză de angrenare”, “viteză de demaraj”) definită prin capacitatea de a se atinge o viteză maximă într-un timp cât mai scurt. Ea depinde de forţa segmentelor angrenate în mişcare; lungimea pasului; mobilitatea articulară; elasticitatea musculară (A., Dragnea, A., Bota 1999). - Viteza de deplasare  după A., Demeter (1981) reprezintă “o formă complexă de manifestare a vitezei. Ea “oglindeşte posibilităţile momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maxim de viteză a unei distanţe date” (V = S/T). Datorită faptului că viteza de deplasare nu este determinată numai de formele elementare ale calităţii motrice “viteză”, ci şi de celelalte calităţi (vezi forţa de împingere a picioarelor, coordonarea neuromotorie, rezistenţa în regim de viteză), ea pune în evidenţă doar parţial valorile “vitezei pure”. De aceea, se consideră că această formă de manifestate a vitezei nu este concludentă din punct de vedere ştiinţific în caracterizarea individului prin prisma calităţilor sale de viteză.

78

Gh., Cârstea (1993) consideră viteza de deplasare “o variantă a vitezei de execuţie”  când este vorba de parcurgerea prin alergare sau alte modalităţi, a unui spaţiu prestabilit, a unei distanţe contra timp. Acelaşi autor defineşte viteza de deplasare ca o variantă a vitezei de repetiţie  când se pune problema cât spaţiu, ce distanţă se parcurge într-o unitate de timp prestabilită, deci care este frecvenţa mişcării ce deplasează corpul omului în spaţiu. Pe fondul manifestării vitezei de repetiţie şi a celei de deplasare, viteza poate avea caracter uniform sau neuniform. În general, în activităţile motrice, viteza este neuniformă, prezentând faze de accelerare (creştere a vitezei) şi de deceleraţie (de reducere a vitezei). - Viteza în regimul celorlalte calităţi motrice Viteza - Rezistenţa  se defineşte ca fiind capacitatea individului de a realiza acţiuni motrice cu indici sporiţi de viteză, un timp cât mai îndelungat. În legătură cu modalităţile de combinare dintre cele două calităţi motrice, în literatura de specialitate se vorbeşte şi despre “rezerva de viteză”. Aceasta, poate fi definită prin capacitatea psihomotrică a organismului de a stoca şi apoi de a dezvolta la un moment dat, indici superiori de viteză în condiţiile efectuării unor acţiuni motrice de durată medie sau lungă. Viteza - Îndemânarea  reprezintă capacitatea de a executa acţiuni motrice complexe – care solicită capacităţile coordinative ale organismului – cu indici de viteză adecvaţi (optimi). Viteza - Forţa  se mai numeşte şi “forţă explozivă” (V.S., Farfel; N.V., Zimkin; V.M., Diacikov; V.P., Filin şi alţii); , “forţă rapidă” sau forţa manifestată în regim de viteză; unii autori o consideră similară cu “detenta”. Forţa explozivă reprezintă capacitatea unui segment corporal de a învinge o rezistenţă printr-o viteză de contracţie musculară foarte mare (15). Detenta este o formă particularizată a forţei explozive, dată de capacitatea de a manifesta valori mari de forţă pentru a învinge o rezistenţă cumulată – compusă din greutatea propriului corp şi forţa gravitaţională - printr-o contracţie musculară rapidă (impulsie), localizată în principal la nivelul membrelor inferioare – şi prin care, executantul reuşeşte să se desprindă de la sol, în înălţime sau în lungime. Viteza - Forţa se manifestă atunci când rezistenţa de învins este neglijabilă (vezi mişcarea de împungere la scrimă, lovitura cu pumnul la box, loviturile din tenisul de câmp şi de masă etc.), mică (vezi proba de suliţă, probele de viteză – sprint – din atletism etc.) sau atunci când acţiunea motrică, efectuată fără o încărcătură suplimentară, este precedată de o tensiune prealabilă datorat gravitaţiei (detenta  probele de sărituri din atletism). Baza mecanismelor fiziologice de dezvoltare a calităţii combinate V-F constă din perfecţionarea coordonării intramusculare (a cărei îmbunătăţire contribuie la conectarea mai rapidă a unui număr mare de unităţi motorii, cu un grad sporit de încordare a muşchiului respectiv) şi a coordonării intermusculare (care determină creşterea valorică a manifestării 79

cumulate a calităţii de V-F, pe baza unei activităţi concertate şi coordonate pe principalele grupe musculare implicate în acţiune).



Factorii care condiţionează valoarea vitezei Sunt factorii fiziologici, biochimici, psihici, şi într-o oarecare măsură morfologici.

Principalii factori după Gh., Mitra, Al., Mogoş (1977), Gh., Cârstea (1993), R., Manno (1996), T., Virgil (1999), sunt: -

mobilitatea proceselor nervoase corticale  care condiţionează alternanţa rapidă a excitaţiei şi inhibiţiei; echilibrul necesar în iradierea, concentrarea şi inducţia excitaţiei şi inhibiţiei în zonele motorii ale scoarţei  fapt care asigură sincronizarea contracţiei şi relaxării grupelor musculare antagoniste şi în final, răspunsuri motorii corecte la stimulii recepţionaţi;

-

ereditatea  influenţează decisiv mobilitatea proceselor nervoase, a sinapselor şi a muşchiului;

-

viteza de transmitere a impulsurilor nervoase  care este condiţionată la rândul ei de: timpul de recepţionare a semnalelor, calităţile receptorilor, timpul de transmitere a impulsului către sistemul nervos central, timpul de transmitere a impulsului în reţeaua sistemului nervos central şi de elaborare a răspunsului, timpul de transmitere a impulsului către organele efectoare (muşchi), timpul necesar activizării acestor organe, calitatea conductorilor;

-

acuitatea, precizia organelor receptoare (a analizatorilor);

-

calităţile fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe  sunt cele considerate “rapide”);

-

valoarea surselor şi proceselor energetice  substratul energetic de tip fosfocreatinic (ATP şi CP). Prin ruperea legăturilor fosfatmacroergice se eliberează exploziv o mare cantitate de energie;

-

nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (forţă, rezistenţă, îndemânare, su pleţe);

-

unii factori de tip constituţionali  lungimea segmentelor, mobilitatea articulară;

-

starea de încălzire a musculaturii  o încălzire adecvată diminuează vâscozitatea, facilitează elasticitatea şi capacitatea de întindere a muşchilor, creşte reactivitatea sistemului nervos, creează un tonus cortical optim, ameliorează metabolismul şi accelerează ritmul de desfăşurare a reacţiilor biochimice intracelulare;

-

starea de oboseala este incompatibilă cu dezvoltarea vitezelor maxime  oboseala se datorează acidozei locale care alterează capacitatea de contracţie a muşchilor. Totodată, acidoza metabolică specifică în starea de oboseală, transmisă aferent centrilor nervoşi, inhibă controlul cortical motor. Acesta va diminua frecvenţa descărcărilor către unităţile motorii şi în consecinţă, printre alte efecte, vor scădea indicii de viteză în efectuarea mişcărilor; 80

-

Diferenţierile de ordin sexual  femeile neantrenate au o viteză de bază cu 10 – 15% mai mică decât bărbaţii neantrenaţi şi de aceeaşi vârstă cu femeile. 

Viteza la diferite vârste

Este calitatea motrică cu cel mai mare grad de determinare genetică, deci antrenabilitatea ei este destul de scăzută. Se consideră că printr-un proces de instruire (de antrenament) dirijat corect, valoarea vitezei se poate îmbunătăţi doar cu cca. 20%. (Filin citat de R., Manno 1996 şi V., Tudor 1999) Evoluţia diferitelor forme de manifestare ale vitezei în decursul perioadei de creştere, se prezintă astfel: -

viteza de reacţie înregistrează valorile cele mai bune în jurul vârstei de 20 de ani. Prin exersare, timpul de reacţie se ameliorează între 8 şi 25, apoi se stabilizează până în jurul vârstei de 60 ani, după care începe să crească (să se înrăutăţească);

-

viteza de repetiţie creşte începând de la 6-7 ani, până la 16-18 ani;

-

viteza de deplasare, în lipsa unei instruiri specializate, prezintă valorile cele mai bune în jurul vârstei de 16-17 ani la fete şi 20-22 de ani la băieţii neantrenaţi.

VI. 4.2 Îndemânarea (capacităţile coordinative, capacităţile de coordonare)

Definiţii: 

Capacitatea (aptitudinea) individului de a însuşi şi efectua acţiuni motrice cu

grade de dificultate diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi încordările necesare, în deplină concordanţă cu condiţiile impuse şi cu situaţiile ce apar pe parcursul efectuării acţiunii” (Gh., Mitra, Al., Mogoş 1977). 

Capacitatea de a coordona fie mişcările unor segmente ale corpului, fie acţiuni de

mişcări la care participă întregul sistem locomotor” (I., Şiclovan 1979). 

Îndemânarea se defineşte în primul rând ca o aptitudine de a însuşi rapid mişcări

noi (aptitudinea de a învăţa rapid) şi în al doilea rând ca o aptitudine de a restructura rapid activitatea motrică potrivit împrejurărilor care se schimbă brusc” (L. P., Metveev şi colab. 1980). 

Reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin

învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază şi aplicative” (A., Dragnea 1996).

81



Capacitatea omului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu grad superior de

coordonare, în condiţii de eficienţă şi cu un minim de consum energetic şi nervos” (P., Dragomir, A. Barta 1998) 

Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate psihomotrică care are la

bază corelaţia între sistemul nervos central şi musculatura scheletică în timpul efectuării unei mişcări (V., Tudor 1999) Îndemânarea este o calitate motrică (psihomotrică) complexă. Principalele componente ale îndemânării, organizate sub formă de sistem, sunt: capacitatea de coordonare, de diferenţiere chinestezică, capacitatea de reacţie motrică, echilibrul, precizia, orientarea spaţiotemporală, amplitudinea, simţul ritmului, ambilateralitatea etc. Dintre toate componentele enumerate, capacitatea de coordonare pare a avea (după majoritatea surselor bibliografice studiate) rol dominant în nivelul de manifestare al îndemânării. Ca aptitudine (calitate) a individului, îndemânarea facilitează învăţarea într-un timp scurt a diferitelor acte şi acţiuni motrice, intervenind în asamblarea, într-un mod inedit şi adecvat, a componentelor motrice achiziţionate anterior, pentru rezolvarea din punct de vedere motric a unor situaţii de mişcare în conformitate cu scopul urmărit. Asamblarea şi adecvarea spre scop presupun restructurarea “repertoriului motric”. Cu cât acest repertoriu - “bagajul motric” este mai bogat în conţinut (vezi volumul de cunoştinţe teoretice de specialitate, de deprinderi motrice) şi prezintă parametri calitativ superiori (vezi nivelul indicilor celorlalte calităţi motrice şi conexiunile dintre diferitele zone motorii ale scoarţei cerebrale care determină manifestarea priceperilor motrice), cu atât îndemânarea se manifestă mai pregnant. Îndemânarea se concretizează şi poate fi apreciată la modul cel mai general prin prisma evidenţierii anumitor capacităţi ale individului, pe care acesta le dezvoltă dependent de situaţia motrică la care ia parte. Acestea sunt, după D., Blume (1981): a) Capacitatea de învăţare motrică  se bazează pe mecanismele de recepţionare, prelucrare şi stocare a informaţiilor. b) Capacitatea de conducere (dirijare, ghidare, direcţie şi control) a mişcărilor  se bazează în special pe componentele coordinative ale capacităţii de diferenţiere chinestezică, ale capacităţii de orientare spaţială şi ale capacităţii de echilibru. c) Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică  depinde de capacităţile de învăţare şi conducere motrică. O adaptare optimă, corespunzătoare modificărilor situaţionale nu este posibilă decât pe fondul unei experienţe motrice suficiente, ce determină o bază consistentă de comparaţie prin apelarea la procesele anterioare de învăţare. În ghidarea proceselor de adaptare este necesară de asemenea şi o precizie suficient de mare pentru a realiza o soluţie gestuală satisfăcătoare. 82

Îndemânarea este solicitată în rezolvarea motrică a tuturor situaţiilor din viaţa cotidiană, din cea profesională sau / şi cea specifică activităţilor de educaţie fizică şi sport, atunci când fiecare dintre acestea prezintă un anumit nivel de complexitate. Gradul de complexitate, din punctul de vedere al caracteristicilor de realizare al acţiunilor motrice, depinde de următorii indici: -

nivelul de dificultate al acţiunii motrice (numărul de elemente care compun mişcarea şi modul în care acestea trebuie combinate pe parcursul rezolvării conţinutului motric dat);

-

precizia mişcărilor conţinute în acţiunile motrice, raportate la dimensiunile spaţiale aflate la dispoziţia executantului pentru efectuarea mişcărilor propuse;

-

viteza solicitată de execuţia conţinuturilor motrice care trebuie realizate (ritmul, tempoul);

-

nivelul de încordare motrică manifestată în timpul derulării acţiunii motrice;

-

sincronizarea acţiunilor motrice proprii cu acţiunile efectuate de partener şi adversari.



Formele de manifestare ale îndemânării

- Îndemânarea generală - reprezintă capacitatea globală a individului de a-şi adecva în mod eficient comportamentul motric la diferite solicitări cotidiene. Caracteristicile ei se definesc prin prisma oportunităţii acţiunilor, a economicităţii şi uşurinţei în modul de realizare a sarcinii motrice precum şi prin eficienţa acţiunilor în raport cu sarcina dată. - Îndemânarea specifică (specială) – reprezintă capacitatea specializată a individului de a efectua acte şi acţiuni motrice de o anumită categorie, cu indici sporiţi de eficienţă. Această formă de manifestare a îndemânării se evidenţiază în momentul solicitărilor impuse de practicarea unor structuri de mişcări combinate, complexe şi caracteristice diferitelor domenii profesionale şi / sau specifice unor ramuri / probe sportive care toate implică prezenţa eforturilor fizice complexe. - Îndemânarea în regimul altor calităţi motrice – se manifestă pe fondul efectuării acţiunilor motrice în care îndemânarea, ca şi calitate dominantă, se află în raport combinativ cu celelalte calităţi motrice. Ea este dependentă de caracteristicile structurii motrice care o solicită.

 -

Factorii de condiţionare ai îndemânării, sunt: Calitatea sistemului nervos central şi anume, nivelul de dezvoltare a proceselor de

coordonare şi plasticitatea scoarţei cerebrale  permit elaborarea unor răspunsuri adecvate multiplu pe toată durata activităţilor motrice atât la stimulii primiţi din exterior cât şi la cei 83

interni organismului. Un rol specific aici îl joacă analizatorul chinestezic care oferă posibilitatea sesizării şi perceperii cu precizie a propriilor mişcări, fapt ce contribuie la însuşirea mai rapidă a structurilor noi de mişcare. -

Calitatea funcţională (acuitatea, fineţea, precizia) a organelor receptoare 

chinestezic auditiv, vizual, tactil. Printr-o pregătire susţinută, în special în cadrul antrenamentului sportiv, se reuşeşte formarea la sportivi a unor “simţuri complexe” precum ar fi: simţul muscular (sesizarea presiunii din muşchi, tendoane şi articulaţii), simţul ritmului şi al tempoului, simţul armoniei, al plasticităţii şi expresivităţii motrice; simţul mingii, simţul zăpezii etc. -

Calitatea transmiterii impulsurilor nervoase şi a inervaţiei musculare.

-

Capacitatea de anticipare a executantului.

-

Memoria şi gândirea executantului.

-

Experienţa motrică anterioară a subiectului  reprezentată de numărul şi

complexitatea (cantitatea şi calitatea) deprinderilor motrice pe care individul le stăpâneşte. Îndemânarea se educă şi se dezvoltă în cadrul procesului instructiv prin realizarea unor acte / acţiuni motrice “noi”, dar care au la bază mecanisme ce angrenează anumite secvenţe coordinative fixate la nivelul sistemului nervos central  într-o experienţă motrică anterioară. Deci, cu cât numărul de deprinderi motrice “izolate” şi “rezervele de combinaţii motrice” sunt mai mari, cu atât mai uşor se vor însuşi noile mişcări şi implicit nivelul de îndemânare va creşte. -

Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (viteză, supleţe, forţă, rezistenţă)

care implică - pentru fiecare dintre acestea - aspecte de coordonare, de reglare a proceselor nervoase (excitaţia şi inhibiţia), de integrare a funcţiilor şi activităţilor organismului, dependent de cerinţele impuse de activitatea motrică desfăşurată. 

Îndemânarea la diferite vârste

La 6 / 7-10 ani, datorită plasticităţii cortexului cerebral sunt create premisele pentru educarea, în anumite limite, a îndemânării. Analizatorul chinestezic este totuşi puţin dezvoltat, iar precizia suferă în calitatea aspectelor sale spaţio-temporale. Deoarece procesele de excitaţie corticală sunt puternice, capacitatea de învăţare motrică nu este asociată unei facilităţi egale în a reţine durabil mişcările învăţate (V., Tudor 1999). La 11-14 /15 ani, sunt create condiţiile funcţionale (plasticitatea cortexului, ameliorarea capacităţilor de percepţie şi de prelucrare a informaţiilor) pentru o învăţare motrică eficientă având ca şi consecinţe imediate: - învăţarea tehnicilor sportive de bază; - lărgirea continuă a experienţei motrice; - aprofundarea structurilor motrice dobândite.

84

La 16-19 ani se produce o stabilizare generală a conduitelor motrice, o ameliorare a capacităţilor motrice de ghidare, adaptare, readaptare şi combinare a mişcărilor. Capacitatea de învăţare motrică este mai mare la băieţi decât la fete.

VI. 4.3 Rezistenţa (anduranţa  endurance lb.franceză = putere de a suporta)

Definiţii: 

Capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare fără a reduce eficienţa

ei (V.M., Zaţiorski 1967). 

Capacitatea de a face faţă oboselii (N.G., Ozolin 1972).



Capacitatea organismului de a face faţă oboselii determinată de efortul fizic, fără a

scădea de-a lungul acţiunilor de mişcare respective potenţialul de muncă necesar îndeplinirii obiectivelor urmărite (I., Şiclovan 1979). 

Menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin

învingerea fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare (A., Demeter 1981). 

Capacitatea omului de a face faţă oboselii fizice provocate de activitatea musculară

desfăşurată într-un efort de o intensitate precizată şi un regim determinat, fără modificarea intensităţii prescrise (T., Ardeleanu 1990). 

Capacitatea organismului de a depune eforturi de o durată relativ lungă şi o

intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi de eficienţă optimă (Gh., Cârstea 1993). 

Capacitatea psiho-fizică a organismului de a realiza un efort de o anumită

intensitate, prelungit, cu învingerea oboselii specifice activităţii depuse (A., Dragnea, A., Bota 1999). Noţiunea de rezistenţă este strâns legată de cea de oboseală. Oboseala este un proces fiziologic care apare în timpul activităţii, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de intensitatea acesteia şi posibilităţile biologice ale organismului supus solicitărilor. Privită acestui punct de vedere, rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a amâna apariţia oboselii şi de a continua activitatea motrică cu un randament considerabil, chiar şi atunci când ea s-a instalat. Rezistenţa şi oboseala sunt două fenomene opuse. Oboseala duce la reducerea capacităţii de lucru, în timp ce rezistenţa favorizează menţinerea acesteia.



Formele de manifestare ale rezistenţei sunt: 85

După ponderea participării musculaturii corpului, literatura de specialitate menţionează: - rezistenţa generală  se defineşte prin capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat acţiuni motrice care angrenează cca. 70% (2/3) din totalul grupelor musculare ale corpului uman. Valoarea rezistenţei generale este dependentă de capacităţile de funcţionare ale sistemelor cardio-vascular şi respirator, considerent pentru care acest gen de rezistenţă se mai numeşte şi “rezistenţă vegetativă” (“funcţională” sau “cardio-respiratorie); - rezistenţa regională  capacitatea omului de a efectua acţiuni motrice prelungite, pe baza participării în mod permanent la efort, a unui număr limitat de grupe musculare (cca. 1/3 din întreaga musculatură a corpului); - rezistenţa locală  implică angrenarea într-o activitate prelungită a mai puţin de 1/3 din întreaga musculatură a corpului (după alţi autori 1/6, 1/7). T., Ardeleanu citat de V., Tudor (1999) împarte rezistenţa locală în: -

rezistenţă musculară locală aerobă dinamică  se referă la rezistenţa manifestată de o grupă de muşchi, în situaţia unui efort slab sau mediu realizat în condiţii aerobe şi în prezenţa mişcării;

-

rezistenţa musculară locală aerobă statică  se defineşte prin posibilitatea menţinerii unui efort static (realizat în lipsa mişcării) de către o grupă musculară mică care dezvoltă o forţă ce nu depăşeşte 15% din forţa maximă izometrică a executantului;

-

rezistenţa musculară locală anaerobă dinamică  se manifestă când efortul este depus de grupe mici musculare, iar forţa dezvoltată prin contracţii izotonice este mare (de cca. 50 – 70% din forţa maximă);

-

rezistenţa musculară locală anaerobă statică  se manifestă fie când se menţine maximum de timp o contracţie musculară statică cu cca. 15% din forţa maximă a individului, fie când se efectuează contracţii statice repetate, intercalate cu pauze şi cu dezvoltarea unei forţe de 50% din forţa maximă a executantului. Durata efortului static depinde de procentajul din forţa maximă mobilizată. Astfel, la o forţă de contracţie de 15% din forţa maximă, durata de menţinere a contracţiei statice poate fi relativ mare, dar când forţa de contracţie creşte, va scădea durata de menţinere a efortului static.

După caracteristicile activităţilor care solicită depunerea eforturilor fizice îndelungate, vom avea următoarele forme de manifestare a rezistenţei: - rezistenţa generală  capacitatea organismului de a efectua acţiuni motrice de lungă durată, cu indici optimali de eficienţă; 86

- rezistenţa specifică  se referă la aspectele particulare ale rezistenţei necesare în desfăşurarea anumitor profesii sau la practicarea ramurilor /probelor sportive. După modul în care este satisfăcută cerinţa energetică a organismului în timpul efortului, se disting: - rezistenţa aerobă  formă a rezistenţei în care energia necesară acoperirii cheltuielilor energetice se obţine din arderile rezultate în prezenţa oxigenului asigurat ţesuturilor chiar în timpul efortului. În acest caz, eforturile depăşesc ca durată de timp 8 min. - rezistenţa anaerobă  capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensităţi mari, în care se acumulează o “datorie de oxigen” la nivelul musculaturii. Asigurarea substanţelor energetice necesare susţinerii efortului nu se va realiza prin oxidare, ci prin glicoliză (descompunerea anaerobă a glucozei). Durata efortului este de cca. 45 secunde - 2 min. - rezistenţa mixtă  este situată la prag anaerob-aerob. Termenul de “prag anaerob”, semnifică trecerea de la producerea de energie pe cale exclusiv aerobă, la furnizarea de energie şi prin mecanisme anaerobe lactacide. În continuare, pragul anaerob acţionează în sensul intensificării progresive a activităţii anaerobe. În această stare de efort a organismului, începe acumularea acidului lactic care va conduce în mod sigur la apariţia stării de oboseală. Prin antrenament se ajunge la o întârziere a procesului de acumulare a acidului lactic, respectiv a pragului anaerob. Mecanismul responsabil de realizarea acestui progres este creşterea procentului de VO 2 consumat din VO 2 maxim (V., Tudor 1999). După durata efortului, rezistenţa poate fi: - rezistenţă de durată lungă  efortul depăşeşte 8 -10 min. (regim de efort aerob); - rezistenţă de durată medie  efortul este cuprins între 2 - 8 min. (pe fond de efort aerob şi anaerob, la limita superioară a duratei de 2 min.); - rezistenţă de scurtă durată  unde efortul se încadrează în intervalul de timp 45 sec. – 2 min. (efort anaerob). După corelarea (cuplarea) rezistenţei cu celelalte calităţi motrice: - rezistenţă - forţă  caracteristică atât prin manifestarea unei capacităţi mari de rezistenţă cât şi de forţă (ex. caiac-canoe, canotaj schiul fond, ciclism etc.); - rezistenţă - viteză (“rezistenţă de viteză”)  specifică eforturilor foarte scurte, în care se solicită rapiditate (ex. 100 mp, probele scurte de înot - se lucrează în apnee  efort anaerob. După constanţa sau fluctuaţiile intensităţii efortului degajat în timpul activităţii motrice, distingem: - rezistenţa în efort constant şi /sau în efort variabil.

87

Factorii care condiţionează rezistenţa sunt:



- Stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, în sensul întreţinerii un timp cât mai îndelungat a unui raport constant între excitaţia şi inhibiţia corticală. - Posibilităţile de activitate ale sistemelor şi funcţiilor organismului, mai ales pe plan cardio-vascular, respirator şi metabolic. - Calitatea metabolismului şi a surselor energetice  baza energetică metabolică a rezistenţei este asigurată de 3 grupe de procese metabolice: -

metabolismul anaerob alactacid  care reprezintă suportul “rezistenţei de sprint”, se desfăşoară pe 10-15 sec.;

-

metabolismul anaerob lactacid  susţine “rezistenţa de semifond”, până la 1,30 min.;

-

metabolismul aerob  asigură manifestarea “rezistenţei fondistului”.

- Tipul de fibre musculare implicate în activitate. Se apreciază că aproape 90% din absorbţia maximă de oxigen într-un efort de rezistenţă, este realizat de fibrele roşii care sunt favorabile acestui gen de efort. - Capilarizarea şi reglarea periferică  avându-se în vedere că irigarea sanguină locală, la nivelul musculaturii aflată în efort de rezistenţă, creşte de 15 -20 ori faţă de starea de repaus. - Compoziţia biochimică a sângelui  numărul crescut de eritrocite este favorabil în susţinerea efortului de rezistenţă, precum şi cantitatea mărită de hemoglobină care asigură o bună oxigenare a ţesuturilor. - Capacitatea proceselor volitive  cu ajutorul cărora se poate susţine - relua un efort sau dimpotrivă, în lipsa acestor calităţi de voinţă, se abandonează continuarea efortului.



Rezistenţa la diferite vârste

În primii ani de viaţă, la copilul mic, nu se poate vorbi de manifestarea calităţii motrice de rezistenţă, evidenţiată pe fondul unor eforturi prelungite, în mişcările ciclice (coordonarea motrică redusă determină dispersia energiei, fapt ce generează o stare de oboseală resimţită de copil). La vârsta preşcolară (3-4;6-7 ani), pe fondul dezvoltării preciziei şi coordonării care ambele contribuie la realizarea mişcărilor în mod mai economic, se poate educa rezistenţa dacă procesul de instruire este adaptat vârstelor respective, iar eforturile se realizează fără constrângere (particularităţile psihologice proprii acestei vârste exclud suportarea eforturilor de rezistenţă).

88

La şcolari - până la pubertate - dezvoltarea rezistenţei trebuie să se facă (pe cât posibil) individualizat. Se recomandă exerciţii cu intensităţi medii, în regim de efort aerob. Capacitatea aerobă creşte progresiv până la 11-12 ani, similar la cele două sexe (graficul nr. 2). Graficul nr. 2 - Capacitatea maximă de efort aerob în funcţie de vârsta subiecţilor

VO2max(ml/min)

3500 3000 2500 2000 1500 1000 5

6

7

8

9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 varsta baieti

fete

Stagnează apoi aproximativ 2 ani, după care se înregistrează un declin în cazul în care nu se acţionează sistematic pentru dezvoltarea ei (mai ales la fete datorită apariţiei caracterelor sexuale secundare; la băieţi, creşterea capacităţii aerobe reîncepe în mod semnificativ după perioada de platou menţionată). Din punct de vedere morfologic, în prima fază a pubertăţii, educarea rezistenţei se poate realiza în condiţii optime, deoarece dimensiunile şi greutatea inimii şi a plămânilor ating procentajul lor maxim de creştere. Dezvoltarea completă a capacităţii de rezistenţă nu poate fi atinsă decât dacă, în această perioadă, organismul este suficient de intens solicitat. Rezistenţa poate fi dezvoltată şi la vârste înaintate - până la 45 ani - ducând la creşterea capacităţii de performanţă şi toleranţă la efort precum şi la ameliorarea funcţională a sistemului cardio-respirator. La maturitate, decalajul dintre valorile capacităţii de efor aerob la femei şi bărbaţi se accentuează considerabil.

VI. 4. 4 Forţa

Definiţii:

89



Este capacitatea organismului de a învinge pe parcursul mişcării o rezistenţă pe baza

contracţiei musculare (I., Şiclovan 1979). 

Aptitudinea de a învinge o rezistenţă extremă sau de a i se împotrivi cu ajutorul

eforturilor musculare (L.P., Matveev şi colab. 1980 ). 

Capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin contracţia

muşchilor (A., Demeter 1981). 

Capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin

intermediul contracţiei musculare (Gh., Cârstea 1993). 

Capacitatea de a realiza efortul de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o

rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau a mai multor grupe musculare (A., Dragnea 1996). 

Aptitudinea motrică ce permite omului să învingă o rezistenţă sau să se opună

acesteia printr-un efort muscular intens. (R., Manno 1996). Din definiţiile enunţate, se desprind câteva idei care conturează elementele caracteristice calităţii motrice de forţă. Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care este prezent sau nu lucrul mecanic. Efortul efectuat poate fi, în acest context, de învingere, de menţinere (fără lucru mecanic) sau de cedare, în funcţie de natura rezistenţei cu care se interacţionează. Asociată cu noţiunea de forţă, literatura de specialitate foloseşte şi termenul de “putere musculară”. În timp ce forţa se manifestă fără ca acţiunea respectivă să fie condiţionată de timp (de durată), puterea musculară se referă la lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp (V., Tudor 1999) 

Formele de manifestare ale forţei sunt:

În funcţie de participarea grupelor musculare, forţa se clasifică în: - forţă generală  care constă din capacitatea organismului de a învinge sau de a se opune diferitelor forme de rezistenţă prin încordarea sau /şi acţionarea principalelor grupe de muşchi scheletici ai corpului; - forţă specială (specifică)  capacitatea organismului de a se opune - învinge diferite tipuri de rezistenţă, pe baza contracţiilor selective a anumitor grupe ale musculaturii scheletice care acţionează în corelaţie cu cerinţele de execuţie a sarcinii motrice, la un moment dat. În funcţie de caracterul contracţiei musculare, forţa se poate clasifica în: - forţă statică  caracterizată prin acţiunea muşchilor scheletici asupra unor rezistenţe externe, exclusiv prin încordare, fără scurtarea muşchilor (contracţie musculară izometrică). În manifestarea acestui tip de forţă, rezistenţa externă “de învins” este semnificativ mai mare decât forţa maximă obţinută prin contracţia musculară a celui care execută acţiunea. 90

- forţa dinamică  reprezintă acel gen de forţă în care acţionarea asupra rezistenţei externe este realizată prin încordarea şi scurtarea – lungirea muşchilor striaţi (contracţie musculară izotonică). În raport cu rezistenţa externă implicată în acţiunea motrică, forţa dinamică poate fi în regim de învingere sau în regim de cedare. În timpul contracţiei, fibrele musculare îşi modifică dimensiunile (lungimea) fie în sens de creştere fie în sens de descreştere. Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa dinamică este de “tip învingere” = contracţie concentrică şi ea acţionează în sensul invers al mişcării. Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare, contracţia este excentrică, iar forţa acţionează în sensul mişcării. În această ultimă situaţie, forţa este dinamică de “tip cedare” şi se manifestă în regim pliometric. - forţa mixtă  se manifestă pe diferite secvenţe ale actului / acţiunii motrice prin mărirea – scurtarea sau menţinerea lungimii fibrelor musculare şi a muşchilor în întregime. Se mai numeşte şi “forţă combinată” sau “auxotonică” (în cadrul acestui tip de forţă se întâlnesc atât contracţii musculare statice cât şi dinamice). După capacitatea de efort dezvoltată (eliberată), forţa poate fi: - forţă absolută (maximală)  se manifestă în general în regim static, sub forma contracţiilor izometrice sau prin mişcări lente, pe fondul contracţiilor

intermediare. Forţa

absolută, reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în timpul unor contracţii maximale voluntare. Ea este determinantă în acţiunile care presupun învingerea unor obstacole sau ridicarea, deplasarea, împingerea unor greutăţi semnificative ca valoare a încărcăturii (ex. lupte, haltere etc.) - forţa relativă  este determinată de raportul dintre forţa absolută pe care o poate dezvolta un individ şi greutatea propriului corp. În funcţie de modul în care se combină cu celelalte calităţi motrice, distingem: - Forţa - Viteza  reprezintă capacitatea de a manifesta indici superiori de forţă într-un interval scurt de timp. Acţiunile de F-V se realizează prin transformarea câştigului de forţă în viteză. Pentru exprimarea combinaţiei F-V, rezistenţa care trebuie învinsă se va situa la valori moderate sau mari (peste 50% din posibilităţile de forţă ale individului) (vezi haltere, lupte, aruncarea ciocanului, a greutăţii, gimnastică artistică etc.). - Forţa - Rezistenţa  capacitatea care permite organismului să se opună oboselii în prestaţiile în care forţa se combină cu durata acţionării (se execută pe un interval de timp mai mare).



Factorii de condiţionare ai forţei, sunt:

- Activitatea sistemului nervos central (S.N.C.)  concentrarea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia). Calitatea acestor procese este determinată de stimulii care, 91

ajunşi pe căile senzitivo-senzoriale la nivelul S.N.C., sunt transformaţi în senzaţii. Senzaţiile induc în zonele motorii ale scoarţei cerebrale focare de excitaţie, iar tăria acestor focare, declanşează comenzile de mobilizare a unităţilor motorii în vederea efectuării unor contracţii cu parametri corespunzători de forţă. - Coordonarea intermusculară  realizată de centrii motori corticali şi subcorticali. Activitatea acestor centrii pun în valoare sinergia muşchilor agonişti şi anihilează activitatea antagoniştilor. - Calitatea reglării tonusului muscular  valoarea mai scăzută a tonusului de repaus din muşchii antagonişti, determină creşterea forţei de contracţie dezvoltată de muşchii agonişti. - Diametrul muşchiului  cu cât grosimea fibrelor musculare care compun muşchiul este mai mare (fibrele conţin o cantitate mai mare de sarcoplasmă, un număr crescut de miofibrile, mai mult ţesut conjunctival şi adipos), cu atât – în timpul unor contracţii – se poate dezvolta o forţă mai mare. - Cantitatea de resurse energetice (ATP şi CP) şi de enzime pe care le deţine muşchiul (enzimele favorizează arderile la nivel muscular) - Structura muşchiului  procentajul crescut de fibre fazice rapide (albe) favorizează dezvoltarea forţei (fibrele albe au un diametru mai mare, rezerve fosfagene crescute şi sunt mobilizate de impulsurile cu o frecvenţă mai mare). - Lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune  lungimea fibrelor are importanţă mai mare în manifestarea forţei dinamice, iar unghiurile articulare optime de exprimare a forţei sunt diferite de la segment la segment, încadrându-se la modul cel mai general, între 50 0 – 1700. - Motivaţia subiecţilor pentru activitate şi capacitatea de concentrare a atenţiei. - Starea de funcţionare a segmentelor şi articulaţiilor. - Durata contracţiei  contracţiile de 15 – 20 sec. determină o creştere mai mare a forţei decât cele de 2 – 3 sec. - Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice. - Vârsta (forţa descreşte după 20 – 30 ani). - Diferenţierile sexuale  se consideră că femeile posedă 70% din forţa musculară a bărbaţilor. - Ritmul circadian  indicii de forţă mai buni se manifestă între orele  830- 930 şi 1600 – 1830.



Forţa la diferite vârste

92

Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă la ambele sexe până la 11-12 ani, iar nivelul său este practic identic la copiii mai mici. Procentajul important de creştere a forţei înaintea vârstei de 11 ani – la ambele sexe – se poate explica printr-o ameliorare a coordonării neuromusculare. La 13 – 14 ani, creşterea forţei la băieţi este mult mai pronunţată, încheindu-se la 18-20 de ani (pentru subiecţii neantrenaţi), adică cu 2-3 ani mai târziu decât la fete, la care se constată o stabilizare sau o uşoară regresie (R., Manno 1996, V., Tudor 1999) (graficul nr. 3). Acest tip de creştere diferenţiată, ce poate ajunge până la 40%, se datorează unei producţii diferite de hormoni androgeni (curba producţiei de androgeni este oarecum asemănătoare celei a dezvoltării musculare şi confirmă caracteristicile de creştere a forţei în mod diferen ţiat pe cele două sexe).

100 80 60 40 20

fete

20

18

16

14

12

10

8

6

4

0

baieti

Graficul nr. 3 – Evoluţia forţei, la ambele sexe, în perioada şcolarităţii (Hettinger, în R., Manno 1996)

VI. 4.5 Supleţea (Mobilitatea)

Definiţii: 

Supleţea  capacitatea organismului de a efectua cu amplitudine mare, acţiuni

motrice (Gh., Mitra, Al., Mogoş 1980). 

Mobilitatea  capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialul anatomic de

locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare (A., Nicu 1993). 

Supleţea



ansamblul

calităţilor

morfo-funcţionale

care

caracterizează

amplitudinea mişcării” (V.L., Platonov 1994). 

Mobilitatea  capacitatea omului de a efectua cu segmentele corpului, mişcări cu

amplitudini diferite (A., Dragnea 1996). 93



Supleţea (sinonimă cu mobilitatea articulară = “articularitate”) este aptitudinea de a

realiza mişcări cu cea mai mare amplitudine posibilă, în mod activ sau pasiv (R., Manno 1996).

Elementul care defineşte supleţea (mobilitatea), în toate enunţurile citate,

este

amplitudinea cu care se efectuează o anumită mişcare (amplitudinea se măsoară în grade sau centimetri). După cum se poate constata chiar şi din definiţiile menţionate, în literatura de specialitate se întâlnesc două direcţii de abordare a acestei calităţi motrice de bază (atunci când ea este considerată calitate motrică !): a) Mobilitatea şi supleţea sunt două noţiuni sinonime, ce nominalizează aceeaşi calitate motrică. b) Mobilitatea şi supleţea nu sunt noţiuni sinonime, considerându-se în acest context că mobilitatea articulară este subordonată supleţei, împreună cu capacitatea de întindere – elasticitate - a muşchilor, tendoanelor şi ligamentelor. Corespunzător acestei interpretări, supleţea face trimitere către două componente ale aparatului locomotor implicate în manifestarea ei: - articulaţii  caz în care se face referire la mobilitatea articulară; - muşchi, tendoane, ligamente  cu referire la capacitatea acestora de întindere – elasticitate. Evoluţia în timp a conceptului global de supleţe, reflectă la rândul ei alte două interpretări: - abordarea supleţei doar din perspectiva condiţionărilor ei mecanice  manifestate prin autonomia de mişcare a segmentelor înglobate în articulaţii, exprimată în condiţii variate de mediu şi sarcină motrică dată; - supleţea, ca şi calitate a execuţiei, ca o expresie a condiţionărilor anatomo - fiziologice şi psihologice  manifestată prin eficienţă, coordonare şi adaptare la cerinţele de amplitudine, fluiditate, expresivitate, plasticitate etc., caracteristici motrice puse în evidenţă la momentul realizării sarcinilor de mişcare variate, integrate în cadrul unor activităţi motrice complexe. Din cele menţionate, se poate remarca lipsa unei accepţiuni universale, nu atât în ceea ce defineşte această calitate motrică (vezi elementul comun = amplitudinea), cât mai ales aria sa de exprimare motrică. Ne alăturăm ideii conform căreia, supleţea se manifestă în mişcare în mod global, iar mobilitatea articulară doar la nivelul segmentelor (G., Lembert citat de V., Tudor 1999).

94

S., Macovei (1998)(22) consideră supleţea ca fiind o calitate motrică complexă, ce prezintă următoarele componente: -

supleţea musculo-ligamentară  capacitatea muşchilor şi a ligamentelor de a se adapta cu uşurinţă la variaţiile de lungime impuse de mişcare;

-

supleţea neuro-motrică  capacitatea sistemului neuro-motor de a trece de la starea de excitaţie la starea de inhibiţie şi invers, uşor şi în mod gradat, păstrând permanent controlul asupra mişcării;

-

supleţea articulară sau mobilitatea articulară  capacitatea aparatului osteoarticular de a realiza amplitudini cu unghiuri variate, în limitele funcţionale proprii fiecărei articulaţii. Mobilitatea articulară poate fi privită ca un factor principal de condiţionare mecanică a mişcării, având un rol limitativ în manifestarea celorlalte componente ale supleţei.

După unii autori, supleţea (mobilitatea) se manifestă – ca şi componentă auxiliară - în însuşirea tuturor deprinderilor motrice, contribuind la scurtarea duratei de învăţare a actelor /acţiunilor motrice, atunci când parametrii ei sunt dezvoltaţi la un nivel corespunzător. În caz contrar, supleţea limitează atât eficienţa procesului de învăţare cât şi valorificarea celorlalte calităţi motrice implicate la un moment dat, în rezolvarea unei sarcini de mişcare.



Formele de manifestare ale supleţei:

În funcţie de numărul de articulaţii care participă la realizarea mişcării, distingem: - supleţea generală  se referă la supleţea principalelor articulaţii ale corpului (centura scapulară, coxo-femurală şi coloana vertebrală) prin care se pot realiza mişcări variate, cu amplitudine mare. Poate atinge parametri maximali numai în urma unui antrenament specializat. - supleţea specifică  este limitată la un grup restrâns de articulaţii şi componente musculo-ligamentare şi asigură obţinerea unei amplitudini adecvate doar la nivelul acelor segmente corporale care sunt solicitate în efectuarea deprinderilor tehnice proprii unor activităţi umane, incluzându-se aici şi cele specifice diferitelor ramuri / probe sportive. În funcţie de factorii care determină natura acţiunilor musculare implicate în obţinerea unei amplitudini semnificative a mişcării, supleţea poate fi: - pasivă  atunci când amplitudinea maximală în articulaţie se realizează prin intermediul unei forţe externe: partener, suport, greutatea propriului corp sau a segmentului interesat etc. - activă  când amplitudinea maximă obţinută la nivelul articulaţiilor are la bază activitatea musculară proprie a individului. Supleţea activă depinde de forţa de contracţie a musculaturii scheletice. 95

În general, se consideră că subiecţii (neantrenaţi !) care posedă o mare supleţe, nu au o forţă musculară semnificativă, iar valorile ridicate de forţă se constituie în factori limitativi ai supleţei active. Valorile de amplitudine ale supleţei (mobilităţii) active sunt mai mici decât cele ale supleţei (mobilităţii) pasive. Diferenţa în grade dintre supleţea activă şi cea pasivă poartă numele de “rezervă de supleţe / mobilitate”. Cunoaşterea valorilor ei, constituie un indicator însemnat în procesul de instruire orientat spre dezvoltarea supleţei (V., Tudor 1999) - supleţea mixtă  este determinată de interacţiunea dintre supleţea activă şi supleţea pasivă, sub diferite forme.



Factorii care condiţionează valorile supleţei  sunt de natură anatomică şi

neurofiziologică - Din punct de vedere anatomic, importante sunt tipul şi forma suprafeţelor articulare. În articulaţiile fixe, mişcarea şi mobilitatea sunt inexistente, este redusă în articulaţiile semimobile şi este foarte mare în articulaţiile de tip diartroze - sferoide. - Masa musculară  o masă musculară hipertrofiată limitează mişcarea (din considerente pur mecanice). - Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare au rol important în capacitatea de întindere a muşchilor. Creşterea tonusului (în solicitările neuro-psihice, în starea de stres, expunerea la frig etc.) diminuează capacitatea de relaxare şi întindere musculară, limitând deci şi mobilitatea articulară şi supleţea în efectuarea mişcărilor. - Capacitatea de întindere musculară – gradul de elasticitate musculară. - Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar. - Vârsta  odată cu înaintare în vârstă, se produc modificări degenerative în sistemul muscular şi osteo-ligamentar, ce se repercutează negativ şi asupra valorii supleţei; - în funcţie de diferenţierile de sex, se constată că supleţea este mai crescută la femei, fapt datorat densităţii mai mici a ţesuturilor acestora; - starea de încălzire a aparatului locomotor  acţiunea de încălzire influenţează pozitiv mobilitatea articulară şi capacitatea de întindere musculară; - oboseala determină scăderea valorilor supleţei muscular-articulare; - ritmul circadian  mobilitatea articulară măsurată dimineaţa este semnificativ inferioară în raport cu valorile înregistrate după amiaza şi seara.

96



Supleţea la diferite vârste

La vârsta preşcolară, supleţea se situează la parametri care nu impun o intervenţie directă pentru ameliorarea ei, decât atunci când se doreşte amplificarea acestor valori. În aceste cazuri, se poate recurge la şedinţe de antrenament specific proiectat pe direcţia menţionată. La 5-6 ani, în timpul primei perioade de modificări morfologice majore, un antrenament excesiv al mobilităţii articulare poate dăuna aparatului de susţinere care este şi aşa destul de instabil. În perioadă şcolară mică (7-11 ani), capacitatea de flexie localizată la nivelul articulaţiilor bazinului, umărului şi coloanei vertebrale, continuă să crească, dar se diminuează – în contrast - capacitatea de depărtare a picioarelor din articulaţia coxo-femurală şi mobilitatea dorsală a articulaţiei scapulare. La 10 -14 ani, mobilitatea coloanei vertebrale, a articulaţiei coxo-femurale şi scapulare nu se mai ameliorează decât în condiţiile unei acţionări specifice pe aceste direcţii. În timpul pubertăţii, supleţea prezintă valori scăzute deoarece elasticitatea muşchilor şi ligamentelor nu se adaptează imediat la faza de creştere a staturii. De aceea, se impune aici (vezi ciclul gimnazial de învăţământ), un antrenament polivalent al supleţei, dar fără supraîncărcarea aparatului locomotor. În adolescenţă, supleţea mişcărilor se poate dezvolta, la fel ca de altfel şi la adult prin programe special proiectate, adresate unor regiuni corporale sau / şi global întregu lui corp.

VI. 5 Comportamentul motric învăţat - deprinderile şi priceperile motrice

Deprinderile şi priceperile motrice formează baza comportamentului motric învăţat, comportament caracterizat – după un anumit proces de acumulări motrice corect realizat - printrun grad superior de adaptabilitate la situaţiile care impun rezolvarea din punct de vedere motric a unei sarcini de mişcare. Tratarea separată a deprinderilor şi priceperilor motrice se realizează doar din considerente didactice, cu scopul de a evidenţia anumite aspecte care particularizează cele două componente de bază ale capacităţii motrice. Procesul de însuşire primară /consolidare /perfecţionare a deprinderilor motrice şi de manifestare a priceperilor motrice, poată denumirea de “învăţare motrică”.

97

VI. 5.1 Învăţarea motrică

În formarea personalităţii adulte, învăţarea ocupă un loc central, datorită faptului că prin acest proces complex individul dobândeşte noi comportamente. Începând cu deprinderile şi priceperile motrice şi terminând cu cunoştinţele şi operaţiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de învăţare. Învăţarea motrică însoţeşte omul de la naştere şi are ca fundament al acţiunii reacţiile motrice înnăscute, activate de stimulii din mediul înconjurător. Ea se poate definii ca “un tip de învăţare care are drept obiectiv specific achiziţionarea unor abilităţi şi comportamente motrice” (15). Spre deosebire de învăţarea cognitivă, învăţarea motrică necesită în mare măsură controlul resurselor energetice ale organismului şi utilizează în mod specific analizatorii de care depinde şi eficienţa sa. Gh., Cârstea (2000) consideră că învăţarea motrică poate fi abordată din cel puţin două puncte de vedere: a) ca proces  dirijat pedagogic sau independent; b) ca finalitate  concretizează în deprinderi, priceperi motrice, competenţe de mişcare, atitudini corporale, comportamente de mişcare şi cunoştinţe teoretice de specialitate. a) Învăţarea motrică realizată în cadrul procesului de instruire  determină modificarea, în sens de ameliorare, a capacităţilor de mişcare ale individului, de o manieră durabilă şi care devine evidentă doar atunci când este solicitată o anumită deprindere conţinută într-o acţiune motrică dată. Legat de învăţarea motrică ca proces, se vorbeşte despre “curbe ale învăţării” care sunt rezultatul înscrierii grafice a datelor obţinute prin diferite tehnici de evaluare a ceea ce se învaţă. Aceste curbe, indiferent de conţinuturile motrice abordate în instruire, au o caracteristică comună, dată de progresul rapid înregistrat la începutul învăţării, progres care scade apoi treptat, curba devenind – în timp - tot mai aplatizată. Tot în legătură cu indicatorul de timp al învăţării motrice, se analizează şi durata de timp după care apare progresul (rezultatul) în învăţarea motrică. Aceasta depinde de complexitatea conţinutului motric supus acţiunii de învăţare, de exigenţa evaluării şi competenţele profesionale ale cadrului didactic care coordonează procesul de predare-învăţare. În acelaşi context, importante pentru evoluţia învăţării sunt şi informaţiile date subiectului de către profesor (cu rol de conştientizare şi activizare) asupra stadiului în care se situează procesul de instruire, metodele şi mijloacele pe care specialistul le aplică pentru realizarea unei instruiri eficiente.

98

Se consideră că fără intervenţia cadrului de specialitate, efectele învăţării sunt reduse şi în multe cazuri conţinuturile asimilate sunt incorect fixate. Învăţarea motrică, ca proces, prezintă mai multe tipuri, grupate după anumite criterii (adaptat şi modificat - după Gh., Cârstea, 2000): 

După mediul în care are loc învăţarea motrică, ea poate fi: -

învăţare spontană  care se referă la învăţarea neorganizată şi instinctivă, ce are loc în familie şi apoi în interacţiunea individului cu mediul social;

-

învăţare sistematică  organizată, realizată în cadrul şcolii sau a altor unităţi de instruire sportivă.



După particularităţile metodologiilor abordate pentru însuşirea deprinderilor motrice, vom avea: -

învăţare de tip euristic (învăţare problematizată, învăţare prin descoperire);

-

învăţare de tip non-euristic (învăţare programată, învăţarea algoritmică, învăţare prin modele);



După prezenţa fizică sau absenţa cadrului de specialitate în timpul derulării demersului didactic, învăţarea motrică poate fi:



-

independentă  realizată în absenţa cadrului didactic;

-

asistată  dirijată, coordonată de către specialist.

După modul de exersare a deprinderilor motrice: -

învăţare globală  integrală, recomandată în cazul deprinderilor motrice simple;

-

învăţare parţială  analitică, fragmentată, fracţionată, recomandată pentru deprinderile motrice complexe.



După diversitatea conţinutului ce se învaţă: -

învăţare intensivă  când se abordează o singură temă din deprinderile motrice, în aceeaşi activitate;

-

învăţare extensivă  se abordează două sau mai multe teme din deprinderile motrice din aceeaşi activitate;





După principalele componente ale capacităţii motrice vizate prin acţiunea de instruire, avem: -

învăţarea pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor / priceper ilor motrice;

-

instruirea pentru educarea / dezvoltarea calităţilor motrice;

-

instruire pe direcţia dezvoltării fizice armonioase.

După etapele învăţării motrice, ea poate fi:

99

-

învăţare pentru (iniţierea) însuşirea primară a deprinderilor motrice aparţinând diferitelor categorii de conţinut motric;

-

învăţare pentru consolidarea / fixarea unor deprinderi motrice care au fost asimilate într-o etapă anterioară de instruire (în faza de iniţiere);



învăţare pentru perfecţionarea unor deprinderi motrice;

După tipul de învăţare care intervine în dobândirea unei deprinderi motrice (J.P., Famose

1985; R.K., Arnold 1985), acesta poate fi: -

învăţare perceptivă  cu rol în identificarea aspectelor pertinente ale sarcinii motrice;

-

învăţare decizională  care are ca scop selecţionarea programului motor general, corespunzător situaţiei de instruire motrică curentă;

-

învăţare efectorie  ce determină implicarea corectă şi eficientă a parametrilor de mişcare în acţiunea propriu-zisă

A., Dragnea, A., Bota 1999, citându -l pe M., Epuran, clasifică învăţarea motrică în: -

învăţare senzorio - motrică (perceptiv-motrică)  constă în modificarea conduitei ca o reacţie de adaptare şi manifestare printr-un răspuns motric performant la condiţii noi, ce impun precizie mai mare sau fineţe, în raport cu răspunsul preexistent;

-

învăţare motrică (propriu-zisă)  constă în structurarea unor acte de comportament în care reacţiile motrice stabilizate sunt dependente de componentele senzorialproprioceptive. Caracteristica conţinuturilor care urmează această cale de învăţare motrică este înalta automatizare;

-

învăţare inteligent – motrică  este specifică însuşirii deprinderilor motrice complexe sau sporturilor “euristice”, în care adversarii sunt opozitivi şi inventivi, solicitând din partea executanţilor mişcări originale, efectuate în funcţie de condiţiile variabile în care se derulează activitatea.

b) Învăţarea motrică, ca finalitate  finalitatea este dată de învăţarea unor acte / acţiuni motrice care determină modificarea - în sens de ameliorare – a conduitelor motrice. O pondere însemnată în valorificarea acestor conduite o are sistemul de cunoştinţe specifice domeniului e.f.s. Cu alte cuvinte, activitatea cognitivă care însoţeşte învăţarea motrică, face din aceasta o învăţare de tip aparte, în care deprinderile însuşite devin mijloace operaţionale de rezolvare a unor tipuri de probleme. Datorită acestui considerent, învăţarea motrică realizată la nivel de deprinderi, priceperi sau obişnuinţe de mişcare, trebuie secondată de însuşirea unor noţiuni şi concepte teoretice care să ofere subiectului posibilitatea de a efectua judecăţi şi raţionamente în vederea rezolvării creatoare a situaţiilor – problemă (învăţarea motrică determină recunoaşterea 100

informaţiilor specifice motricităţii). Învăţarea motrică devine astfel inteligentă, creativă, iar performanţa motrică realizată indică o manifestare superioară a aptitudinilor de învăţare rapidă şi eficientă a subiectului. Cantitatea şi calitatea finalităţilor rezultate în urma învăţării motrice depind de modul în care s-au realizat perceperea şi memorarea conţinuturilor de mişcare supuse procesului de predare-învăţare.  Percepţiile au la bază informaţiile vizuale, auditive, chinestezice şi vestibulare. Ponderea lor în procesul de învăţare motrică este diferită. În faza însuşirii motrice primare rolul dominat îl au informaţiile vizuale şi cele auditive, iar în etapele de consolidare / perfecţionare, cele provenite prin intermediul analizatorului chinestezic. Recepţionarea informaţiilor implicate în învăţarea motrică se realizează selectiv. În general, la nivelul SNC sunt captate informaţiile esenţiale (care sunt dirijate spre memoria de scurtă şi lungă durată). În recepţionarea acestor informaţii sunt implicaţi doi factori condiţionali: -

durata percepţiei  pentru ca informaţia să fie stocată în memoria imediată, ea trebuie să acţioneze asupra analizatorilor un timp suficient de lung pentru a declanşa procesele cognitive specifice sau trebuie să fie semnificativă pentru individ;

-

atenţia  joacă un rol însemnat în recepţionarea informaţiilor. Prin orientarea atenţiei spre activitatea de predare-învăţare, se mobilizează un număr mare de neuroni ai scoarţei cerebrale, ce sunt angrenaţi imediat în procesul de învăţare şi în consecinţă, se influenţează mecanismele de prelucrare conştientă a acestor informaţii.

 Memorarea  memoria reprezintă o condiţie indispensabilă a învăţării motrice deoarece fiecare modificare de comportament are la bază o analiză comparativă a competenţelor motrice elaborate anterior. Memoria poate fi: pe termen ultra scurt, scurt şi pe termen lung 8. -

“memoria pe termen ultra scurt”  numită şi “registru senzorial”, are rol de a înregistra şi stoca temporar informaţiile (vizuale, auditive, tactile etc.) care îi parvin, determinând individul să aleagă dintr-un număr mare de informaţii, pe cele care sunt specifice acţiunilor motrice ce se vor derula;

-

“memoria pe termen scurt”  reprezintă un “filtru” între memoria pe termen ultra scurt şi memoria pe termen lung. În acest sens, ea îndeplineşte funcţia de înregistrare – pentru câteva secunde – a stimulilor proveniţi din mediul de instruire şi în acelaşi timp, de stocare provizorie a informaţiilor, după care acestea pot fi “şterse” (uitate). Acest tip de memorie

8

J., Weineck, 1995, Biologia sportului, Vol. 1 în Sportul de performanţă, Nr. 365 – 366, Bucureşti

101

protejează memoria pe termen lung de supraîncărcarea cu informaţii inutile şi parazite. De asemenea, pe lângă funcţia de “filtru”, memoria pe termen scurt serveşte şi ca “bloc-notes” cognitiv sau ca “memorie de lucru” pentru individ. În acest caz, informaţiile se stochează până când sunt înţelese în totalitatea lor, iar apoi pot fi transferate (dacă sunt semnificative pentru subiect) în memoria pe termen lung. De aici, atunci când situaţiile de învăţare o cer, pot fi reapelate, permiţând subiectului, ca pe baza unui bagaj motric preexistent şi pornind de la nişte scheme motorii pe care el le posedă deja, să creeze acţiuni de mişcare adaptate necesităţilor de moment. -

“memoria pe termen lung” (“memorie-repertor”)  prezintă un conţinut motric mai vast care parţial - în mod selectiv şi diferenţiat - devine conştient (se actualizează) atunci când rezolvarea unei probleme specifice din cadrul mediului de instruire solicită aplicarea respectivului conţinut. În consolidarea memoriei intervin o serie de peptide provenite din lobii glandei hipofizare, cu

efecte specifice asupra creierului. Se consideră că aceste substanţe determină în mod semnificativ diferenţierile privitoare la capacitatea de învăţare şi de memorare a fiecărui individ.



Învăţarea motrică şi parametrizarea programului motor (adaptat după A., Dragnea, A., Bota

1999)  efectuarea oricărei acţiuni motrice de către om poate fi considerată ca un rezultat al interacţiunii acestuia cu mediul extern şi / sau intern, în care subiectul îşi reglează permanent conduitele de mişcare în vederea adaptării sale la stimulii recepţionaţi. Conform teoriei lui R., Schmidt (1982 – “teoria schemei”), un subiect aflat într-o situaţie de învăţare motrică, operează cu un set de “reguli de parametrizare ai mişcării” care îi permit să reconstituie de fiecare dată aceeaşi acţiunea motrică, dacă condiţiile şi cerinţele de execuţie sunt similare. De asemenea, acelaşi subiect, pe măsură ce avansează în procesul de acumulare motrică, dobândeşte capacitatea de a efectua şi o gamă relativ variată de alte conţinuturi motrice, ce nu s-au constituit în obiective exprese ale demersului didactic iniţial, cu condiţia însă a existenţei unei anumite asemănări între cele două structuri şi situaţii de mişcare. Se consideră că acest lucru este posibil deoarece în timpul învăţării, la nivel mental, se construieşte treptat “un program ce conţine caracteristicile motrice generale” ale unui anumit tip inedit de acţiune, ce se însuşeşte. Având ca bază funcţională acest “program motor”, dependent de limitele de variaţie ce se semnalează în raport cu parametrii fixaţi prin învăţarea motrică anterioară, subiectul dobândeşte capacitatea de a-şi adapta comportamentul motric în mod adecvat la noile sarcini de mişcare. R., Schimdt consideră că principalii parametri ce sunt luaţi în calcul la elaborarea unui program motor general sunt: durata totală a mişcării, forţa necesară efectuării mişcării, direcţia în care se efectuează mişcarea, amplitudinea mişcării. 102

Acţiunea de parametrizare motrică se realizează în funcţie de patru tipuri de informaţii pe care subiectul le reţine în momentul efectuării unei mişcări: 1. parametrii (caracteristicile) mişcării (durată, forţă, direcţie etc.) care se reţin imediat ce acţiunea motrică a fost efectuată; 2. rezultatul acţionării, a mişcării şi influenţa sa asupra mediului; 3. consecinţele senzoriale senzaţiile prin care subiectul ia cunoştinţă (simte) şi percepe mişcările efectuate; 4. condiţiile iniţiale de efectuare a mişcării – caracteristicile sarcinii motrice (poziţia iniţială, obiecte ce trebuie manevrate, delimitări spaţiale etc.). Operaţiile pe care le efectuează subiectul în momentul realizării mişcării – având la baza acţiunilor sale un program motor “suport” - sunt: -

evaluarea cerinţelor şi a situaţiei generale în care trebuie realizată mişcarea (evaluarea sarcinii motrice);

-

selecţionarea programului motor general compatibil cu sarcina motrică dată;

-

identificarea parametrilor motrici specifici în funcţie de variabilele situaţionale;

-

declanşarea mişcării pe baza parametrilor selecţionaţi.

La fiecare repetare, subiectul stabileşte o serie de relaţii între aceste informaţii şi programul motric general, elaborează reguli particularizate de execuţie motrică, ce duc implicit la achiziţionare de experienţă sub forma unor programe mentale de tip motric secundare (subordonate). Acestea sunt active pe moment (pentru fiecare repetare) dar majoritatea informaţiilor conţinute la nivel dat se pierd la încheierea exersării, păstrându-se în schimb mereu regula de funcţionare a programului motric general. Mai mult, pe baza exersării, programul general (suport) se conservă (consolidează) dar se şi actualizează în acelaşi timp, trecând pe o treaptă calitativ superioară de aplicabilitate.

VI. 5. 2 Deprinderile motrice

Definiţii, generalităţi: 

Un grad de stăpânire a tehnicii acţiunii în care dirijarea mişcării se produce

automatizat şi acţiunile se deosebesc printr-o siguranţă superioară (L.P., Metveev şi colab. 1980). 

Reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor acte motrice,

care îmbinate în mod armonios, asigură îndeplinirea unor sarcini motrice conform principiului  eficienţă maximă prin cheltuieli energetice minime (A., Demeter 1982). 

Forme concrete de activitate motrică care au la bază stereotipuri dinamice realizate

prin legături temporale în scoarţa cerebrală motrică (Gh., Cârstea 1993).

103



caracteristici sau componente ale actelor învăţate, care prin exersare dobândesc

indici superiori de execuţie (coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatism) (M., Epuran 1995). 

trăsături sau caracteristici ale actelor motrice învăţare prin repetare, ce posedă indici

calitativi superiori de execuţie (coordonare, precizie, cursivitate, viteză, automatism etc.) (A., Dragnea, A., Bota 1999). Deprinderile motrice se formează atât în practica vieţii cât şi în procesul de instruire special organizat (prin lecţia de educaţie fizică şi sport şi/sau lecţia de antrenament sportiv). Deprinderile motrice formate în practica vieţii sunt consecinţa repetării îndelungate a unor acţiuni de mişcare cum sunt: mersul, alergarea, aruncarea, săritura etc. În procesul de instruire, aceste deprinderi se perfecţionează şi în acelaşi timp, în concordanţă cu obiectivele urmărite, contribuie la formarea unor noi deprinderi motrice, cum ar fi şi cele specifice unor ramuri /probe sportive (vezi procedeele tehnice). La baza formării deprinderilor motrice se află crearea de reflexe condiţionate. Suportul fiziologic al reflexelor condiţionate îl reprezintă legăturile temporale dintre diferiţii centrii ai scoarţei cerebrale. Legăturile sunt cu atât mai trainice cu cât excitantul este repetat de un număr mai mare de ori. În domeniul nostru de activitate, rolul excitantului îl deţine EXERCIŢIUL FIZIC repetat sistematic şi continuu. Pentru formarea deprinderilor motrice, excitantul trebuie să se transmită scoarţei cerebrale în aceeaşi ordine şi cu intensitate corespunzătoare.



Caracteristicile deprinderilor motrice:

- deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei voluntare a omului (sunt formate şi conduse în mod conştient); - odată consolidate, deprinderile motrice se execută cu indici ridicaţi de stabilitate, precizie, cursivitate, expresivitate, coordonare, uşurinţă şi rapiditate, ceea ce asigură un consum redus de energie; - deprinderile motrice se integrează în “sisteme de mişcare” ca unităţi mai simple; - concomitent cu perfecţionarea deprinderilor motrice are loc o scădere a ponderii atenţiei în îndeplinirea acţiunilor motrice respective. Această caracteristică este consecinţa automatizării unor părţi componente ale deprinderilor, iar în unele cazuri chiar a deprinderilor ce compun mişcarea, în întregime. În această fază de perfecţionare a deprinderilor motrice, atenţia nu mai este concentrată asupra detaliilor de execuţie, ci ea se îndreaptă asupra rezolvării acţiunilor continuu schimbătoare (variate), determinate de coechipieri, adversari, de ambianţa de concurs etc. Automatizarea mişcărilor lărgeşte posibilitatea aplicării acţiunilor motrice însuşite şi contribuie la creşterea eficienţei lor. Dirijarea automatizată a mişcărilor, datorată perfecţionării 104

prin exersare sistematică şi continuă a anumitor deprinderi, nu înseamnă că acestea (mişcările) nu ar avea un caracter conştient. Eliberându-se însă de controlul executării fiecărei mişcări din cadrul unei acţiuni motrice complexe, conştiinţa îndeplineşte doar un rol de declanşare, control şi reglare motrică. Deci, controlul cortical asupra deprinderilor motrice rămâne în permanenţă; este suficient să apară, din diferite motive, mici abateri de la logica înlănţuirii mişcărilor pentru ca imediat conştiinţa să intervină şi să armonizeze din nou întreaga acţiune (control  reglare); - în faza superioară a formării deprinderilor motrice, pe baza interacţiunii analizatorilor, a funcţiei de analiză şi sinteză a cortexului, se dezvoltă “senzaţii complexe”, specifice diferitelor ramuri / probe sportive. În activitatea practică aceste senzaţii sunt denumite: “simţul mingii”, “simţul porţii”, “simţul jocului”, “simţul alunecării” etc.; - deprinderile motrice sunt specifice unei activităţi, nu sunt aptitudini motrice generale şi ca urmare reprezintă modalităţi de comportament motric învăţat - sunt rezultate calitative ale învăţării mişcărilor; - deprinderile motrice se perfecţionează treptat şi neuniform (în stadiul de învăţare a deprinderilor transformările sunt multiple, iar în stadiul de perfecţionare sunt mult mai reduse); - deprinderile motrice sunt ireversibile, adică mişcările componente se înlănţuiesc întrun singur sens. Schimbarea unor secvenţe de mişcare din cadrul deprinderii conduce la formarea unei noi deprinderi; - ca aspect exterior, deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor individuale, determinate de însuşirile şi aptitudinile variabile ale subiecţilor care execută mişcările (vezi stilul tehnic); - calitatea de execuţie a deprinderilor motrice se “alterează” treptat dacă nu sunt repetate un timp mai îndelungat. De reţinut că o deprindere motrică odată formată nu dispare în totalitate niciodată (chiar dacă nu se repetă excitantul) şi ca atare, ea poate fi readusă repede la parametrii optimali de execuţie.



Etapele formării deprinderilor motrice

Ca orice proces care are drept consecinţă însuşirea – perfecţionarea unui anumit conţinut, deprinderile motrice parcurg anumite etape sau faze de formare. Gh., Cârstea (1993) semnalează diferenţa dintre “etape” şi “faze”. Conform autorului menţionat “etapele însuşirii deprinderilor motrice sunt stadii ale procesului didactic în timp ce fazele se referă la succesiunea însuşirii deprinderilor din punct de vedere fiziologic şi psihologic”. Din punct de vedere fiziologic A., Demeter (1982) indică următoarele “etape” (!): -

etapa de generalizare a excitaţiei corticale (etapa mişcărilor nediferenţiate, grosolane); 105

-

etapa concentrării iniţiale a excitaţiei;

-

etapa de diferenţiere fină;

-

etapa de automatizare a deprinderilor.

Din punct de vedere psihologic, M., Epuran (1995), citându-l pe P.A., Rudik prezintă “etapele” (!): - etapa însuşirii preliminare a actului / acţiunii motrice  în care rolul principal îl deţine formarea reprezentării actului motric realizat pe baza explicaţiei, demonstraţiei şi a primelor încercări de execuţie; - etapa însuşirii precizate a execuţiei motrice  unde se produce legarea şi unificarea acţiunilor parţiale, atenţia îndreptându-se asupra corectitudinii mişcărilor şi a momentelor cheie ale actului global; - etapa consolidării şi perfecţionării deprinderilor motrice  când se realizează diferenţierea proceselor corticale şi se precizează raporturile spaţio -temporale ale acestora. Unii autori, adaugă la aceste trei etape şi pe cea a automatizării deprinderilor, dar cum nu toate deprinderile se automatizează (vezi deprinderile motrice complexe), această etapă nu este prezentată în mod obligatoriu în principalele surse bibliografice de specialitate. Teoria educaţiei fizice şi sportului - TEFS (după Gh., Cârstea 2000), consideră că principalele etape ale învăţării motrice sunt:

a) Etapa iniţierii (“însuşirii primare”) în bazele tehnice de execuţie a deprinderii motrice. Obiectivele principale ale etapei: -

formarea unei reprezentări clare asupra deprinderilor respective (se realizează în mod special prin explicaţie şi demonstraţie);

-

formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderilor motrice;

-

descompunerea, dacă este cazul, a deprinderii motrice în elemente componente şi exersarea analitică a acestora;

-

preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie.

b) Etapa consolidării deprinderii motrice Obiective principale: -

formarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice optime;

-

întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiţii relativ constante, standardizate, creându-se premisele pentru executarea acestora în condiţii variate;

-

corectarea cu prioritate a greşelilor individuale de execuţie a deprinderii motrice. 106

c) Etapa perfecţionării deprinderii motrice Obiective principale: -

sporirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderi prin desăvârşirea procedeelor tehnice specifice;

-

exersarea deprinderii motrice cu precădere în condiţii cât mai variate şi apropiate de cele întâlnite în practică, mai ales în cea competiţional-sportivă;

-

includerea deprinderii în înlănţuiri de alte deprinderi motrice şi executarea acestor “combinaţii” cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.

Timpul necesar formării deprinderilor motrice este dependent de: experienţa motrică anterioară, nivelul indicilor morfo-funcţionali, nivelul calităţilor motrice, gradul de complexitate a deprinderilor care trebuie însuşite şi motivaţia subiecţilor p entru învăţare.



Tipuri (categorii) de deprinderi motrice

Clasificarea deprinderilor motrice are atât însemnătate teoretică cât şi practică, întrucât caracteristicile unui anumit tip de deprinderi, vor determina modalităţi diferite de acţionare în formarea lor. În conformitate cu punctele de vedere după care se clasifică deprinderile motrice după M., Epuran – 1995; A., Dragnea, A., Bota – 1999; Gh., Cârstea – 2000 - distingem: În funcţie de structura deprinderilor, complexitatea situaţiilor şi răspunsurile motrice, deprinderile de mişcare pot fi: - deprinderi motrice elementare  sunt alcătuite dintr-o gamă redusă de mişcări repetate în aceleaşi condiţii. Mişcările ciclice (mersul, alergarea, înotul etc.) şi exerciţiile standardizate pot fi considerate deprinderi elementare. Ele se automatizează complet; - deprinderi motrice complexe  sunt deprinderi parţial automatizate. Cele mai multe deprinderi (deprinderile profesionale, deprinderile sportive sau / şi deprinderile de viaţă) sunt deprinderi complexe, din conţinutul lor automatizându-se numai o parte a acţiunilor şi anume deprinderile elementare. Comportamentul motric manifestat pe durata unui joc sportiv, într-o probă a schiul alpin, la un meci de box etc., constituie exemple de realizare a acţiunilor prin intermediul deprinderilor motrice complexe, în care verigile automatizate sunt procedeele tehnice, iar verigile neautomatizate sunt acţiunile tactice întreprinse în funcţie de situaţiile mereu schimbătoare, determinate de reacţiile partenerilor, ale mediului ambiant, ale adversarilor etc. În funcţie de finalitatea lor, deprinderile se clasifică în:

107

- deprinderi motrice de bază  deprinderile motrice de bază sunt considerate: mersul, alergarea, săritura, aruncarea - prinderea. Ele sunt modalităţi prin care omul realizează dialogul elementar cu ambianţa; - deprinderi utilitar-aplicative  căţărarea, escaladarea, târârea, transportul de greutăţi (obiecte), tracţiunea şi împingerea. Prin intermediul lor, subiectul îşi exprimă capacitatea de a răspunde motric la solicitările impuse conjunctural de mediului extern; - deprinderi specifice unor ramuri sau probe sportive = procedeele tehnice cuprinse în conţinutul motric al fiecărei ramuri / probe sportive. Notă: În contextul sus menţionat – al finalităţilor - M., Epuran (1995) clasifică deprinderile motrice (după sensul utilizării lor) şi în: - deprinderi propriu-zise sau deprinderi tehnice  care constau în executarea mişcărilor cu măiestrie, în condiţii de stabilitate relativă a ambianţei (ex.: patinaj, gimnastică, sărituri în apă etc.) - deprinderi inteligent motrice sau deprinderi tactice  cuprind înlănţuirile specifice, mai mult sau mai puţin standardizate ale deprinderilor tehnice, în raport cu schimbarea cerinţelor dictate de situaţia concretă de manifestare motrică, intenţiile proprii şi / sau ale adversarilor. Aceste deprinderi (pe alt plan) nu sunt numai deprinderi de mişcare, ci şi intelectuale, deoarece cuprind scheme operaţionale de tip interpretativ şi decizional, precum şi algoritmii operaţiilor tactice. În funcţie de criteriul competenţei senzoriale dominante, acelaşi autor clasifică deprinderile, în: - deprinderi perceptiv-motrice (cognitiv-motrice)  în care subiectul primeşte maximum de informaţii de la un număr redus de indicatori, pe care îi recunoaşte şi în consecinţă îşi construieşte anumite reacţii motrice corespunzătoare şi asociate acestora; - deprinderi motrice  sunt sinteze chinestezice care nu depind de factorii de ambianţă, ci de elementele proprioceptive care se structurează după o anumită schemă topografică cerebrală, “desenată” în cursul exersării.



Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice

Termenul de “transfer” defineşte influenţa unei activităţi asupra altei activităţi ce-i urmează sau a uneia pe care o precede. Ameliorările înregistrate pe parcursul învăţării motrice curente, datorate învăţării motrice anterioare, se numeşte transfer pozitiv. Când activitatea de învăţare este influenţată negativ de cea precedentă, transferul se numeşte negativ sau interferenţă negativă. Fenomenul de transfer al deprinderilor motrice are loc în cazul în care structurile de 108

mişcare prezintă unele asemănări şi deosebiri. Transferul pozitiv se realizează când principalele faze din structura mişcării sunt asemănătoare. Efectele negative ale transferului deprinderilor (interferenţa), se observă de cele mai multe ori în cazul asemănării mişcării în fazele pregătitoare şi în deosebiri fundamentale, evidenţiate în secvenţele principale ale structurii acţiunii motrice care se învaţă. Transferul pozitiv al deprinderilor se utilizează pe scară largă la învăţarea acţiunilor motrice. În acest context, ţinându-se seama de legităţile transferului, se stabileşte succesiunea învăţării diferitelor deprinderi motrice în aşa fel, încât însuşirea unor conţinuturi motrice să creeze premise favorabile şi pentru însuşirea altora (vezi cerinţele principiul sistematizării şi continuităţii). Pentru evitarea interferenţei deprinderilor motrice, este de dorit să se planifice de aşa manieră procesul de instruire, încât să se excludă formarea concomitentă a deprinderilor “concurente”. Această condiţie se realizează prin alegerea unei succesiuni raţionale a conţinuturilor învăţării, în care relaţionările negative dintre deprinderile exersate pe un interval de timp delimitat, să fie cât mai nesemnificative.

VI. 5. 3 Priceperile motrice

Definiţii: 

Pricepere (la modul general)  faptul de a înţelege, de a pătrunde cu mintea

(îndemânare, iscusinţă) (DEX). 

Pricepere (din punct de vedere pedagogic)  posibilitatea dobândită prin învăţare

de a executa o anumită acţiune (atât pe plan real cât şi mental) în condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la evenimentele schimbătoare” (Dicţionar de pedagogie contemporană). 

Priceperea motrică  posibilitatea îndeplinirii conştiente şi în condiţii variate a

unor acţiuni de mişcare, pe baza cunoştinţelor şi a experienţei dobândite într-o activitate anterioară (I., Şiclovan 1979). 

Priceperea motrică  capacitatea omului de a utiliza raţional posibilităţile sale

motrice” (A., Demeter 1982). 

Priceperea motrică  faza de valorificare conştientă - în condiţii variabile, diferite,

neprevăzute etc. - a sistemului de deprinderi motrice însuşite anterior (Gh., Cârstea 1993). 

Pricepere  comportament de tip superior, constând din acţiuni eficiente,

întreprinse în condiţii schimbătoare şi chiar dificile, comportament de tip inteligent, care 109

are la bază învăţarea anterioară – deprinderi, cunoştinţe, scheme operaţionale, capacitatea de adaptare a acestora la noile condiţii (M., Epuran 1995).



Clasificarea priceperilor motrice

a) Priceperi motrice elementare (simple); b) Priceperi motrice superioare (complexe) a) Priceperea motrică elementară  se manifestă în prima fază a învăţării unei acţiuni motrice şi se defineşte ca “modalitate de acţiune în care se organizează un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice (preexistente n.n.), în condiţiile iniţiale ale învăţării – situaţia nouă” (M., Epuran 1995). A., Dragnea, A., Bota (1999) definesc priceperea motrică elementară ca “acţiune comportamentală motrică, specifică etapei iniţiale de învăţare, ce are la bază aptitudinile, achiziţiile anterioare şi informaţiile obţinute prin explicaţii şi observaţii. Formarea priceperilor elementare (stadiul iniţial al învăţării) se realizează, de regulă, pe trei căi: 1. prin observarea acţiunilor altora; 2. prin explicare (se transmit verbal cunoştinţe suplimentare despre acţiunea motrică vizată, se formulează soluţii corespunzătoare rezolvării situaţiilor în cauză); 3. activitatea practică – executarea directă a acţiunii motrice, pe baza a ceea ce s-a văzut şi s-a transmis verbal. Priceperea elementară constituie prima etapă de formare a unei deprinderi, putând fi denumită “predeprindere” (10), în care cunoştinţele, aptitudinile şi componentele capacităţii motrice ale subiectului se confruntă cu noua situaţie, rezolvând-o în mod satisfăcător (eşecul = “nepriceperea”). Caracteristica principală a priceperii motrice elementare, constă în controlul conştient al execuţiei acţiunii motrice în situaţia iniţială de efectuare a acesteia prin alegerea celor mai potrivite gesturi de mişcare. Controlul conştient are în vedere mai mult efectul (rezolvarea situaţiei) decât mijloacele de realizare şi corectitudinea executării acestora. Perfecţionarea prin exersare a priceperilor elementare determină instalarea deprinderilor motrice. Acestea se fixează din momentul în care s-a reuşit printr-o exersare îndelungată, o adaptare generală a comportamentului la sarcina motrică dată, iar performanţa motrică nu mai prezintă oscilaţii majore. În acest stadiu al învăţării motrice, există şi posibilitatea ca prin intervenţia unor factori perturbatori în rezolvarea problemei, să se readucă execuţia motrică la nivelul iniţial de învăţare  la priceperea elementară. 110

b) Priceperea motrică superioară (complexă)  este caracterizată printr-o mare complexitate structural-funcţională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii de asemenea complexe şi schimbătoare (M., Epuran 1995). Priceperile motrice superioare apar ca “post-deprinderi” (11), ele reprezentând capacitatea individului de a combina actele / acţiunile motrice cunoscute, realizând răspunsuri complexe, exprimate prin mişcare şi dictate de situaţiile problematice ce apar în timpul participării la derularea unei activităţi. Perfecţionarea priceperilor motrice superioare,

spre deosebire de priceperile

elementare, utilizează “scheme operaţionale” care conduc în final la executarea acţiunii motrice în concordanţă cu situaţia concretă. Schema operaţională (acad. V., Pavelcu citat de M., Epuran 1995) prezintă următoarele caracteristici ce-i conferă (priceperii) gradul de funcţionalitate: - cunoaşterea unor operaţii sau procedee (motrice sau mentale)  vezi experienţa motrică; - aptitudinea de a alege cele mai potrivite mijloace spre a se obţine efectul dorit; - pregătirea pentru acţiune. Schemele operaţionale au rol în valorificarea cunoştinţelor şi deprinderilor ce se manifestă în condiţii noi, fără să reclame în acest sens, o exersare prealabilă. Ele nu sunt priceperi, însă condiţionează exprimarea priceperilor motrice complexe. Au rol decizional ce se concretizează prin selecţionarea unei variante de execuţie motrică (eficiente) din mai multe posibile. În legătură cu modul adecvat de exprimare al priceperilor motrice implicate în executarea unor conţinuturi motrice noi sau / şi complexe, psihologia educaţiei fizice şi sportului foloseşte noţiunea de “inteligenţă motrică” (25). Prin inteligenţa motrică se înţelege capacitatea mentală a individului de a soluţiona teoretic şi practic, în mod adecvat problemele acţiunii motrice, în situaţii noi sau / şi deosebite. Inteligenţa motrică cuprinde capacitatea de a înţelege, de a discerne, de a interpreta şi de a alege exact şi corect mişcările cele mai adecvate situaţiei practice curente. Ea reprezintă de asemenea, o sinteză cognitiv - motrică, cu caracter intuitivoperativ care foloseşte cunoştinţe, reprezentări, deprinderi, obişnuinţe etc., restructurate după cerinţele situaţiilor curente. Inteligenţa motrică se manifestă în forme variate şi la nivele diferite: viteza învăţării motrice, exactitatea coordonărilor spaţio-temporale, capacitatea de adaptare motrică, capacitatea de orientare şi anticipare etc.

111



Caracteristicile priceperilor motrice:

- sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare; - sunt dependente de experienţa motrică anterioară a fiecărui individ; - exprimă măiestria practică în situaţii variabile; - se consolidează prin metode active de instruire, în special prin “problematizare”. De aceea, au o mare valoare formativă  baza lor o constituie gândirea creatoare activă, orientată către analiza şi sinteza mişcărilor; - se bazează şi influenţează procesele cognitive (memorie, imaginaţie, creativitate etc.); - nivelul de manifestare a priceperilor este condiţionat şi de plasticitatea scoarţei cerebrale (după I., Şiclovan 1979; Gh., Cârstea 1993) Datorită caracteristicilor lor de îmbinare a cunoştinţelor cu deprinderile şi cu imaginile mentale, ale anticipării căilor şi mijloacelor probabile de acţionare în rezolvarea situaţiilor de viaţă, formarea priceperilor motrice trebuie să se situeze printre scopurile finale ale procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă şcolară şi de antrenament sportiv.

VI. 6 Integrarea elementelor de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale în sistemul componentelor procesului instructiv-educativ

Educaţia fizică şi sportul reprezintă domenii ale activităţii motrice dirijate care prin intermediul practicării exerciţiilor fizice, contribuie la acţiunea complexă de devenire a personalităţii omului. Acest fapt este pus în evidenţă în mai mare măsură la nivelul activităţilor corporale special concepute pentru tânăra generaţie, respectiv în subsistemul educaţiei fizice şi sportive şcolare sau / şi în stadiile antrenamentului sportiv. Exerciţiile fizice practicate în cadrul unui proces instructiv-educativ (deci în mod dirijat), determină două tipuri de influenţe: a). specifice  orientate preponderent în direcţia perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice şi a formării unui sistem larg de cunoştinţe teoretice de specialitate; b). generale (de integrare)  orientate spre formarea unor însuşiri şi trăsături ale personalităţii. Din cadrul direcţiilor de acţionare specifice vom analiza succint rolul cunoştinţelor teoretice de specialitate, deoarece acestea realizează parţial legătura dintre cele două tipuri de influenţe (a; b). Volumul de cunoştinţe de specialitate acumulat, dar şi capacitatea individului de a aplica aceste cunoştinţe în timpul desfăşurării activităţilor practice, conduc într-o măsură semnificativă la interacţiunea dintre educaţia fizică şi sportivă şi educaţia intelectuală. În acest 112

sens Gh., Mitra şi Al., Mogoş (1980), analizând “contribuţia educaţiei fizice la dezvoltarea proceselor de cunoaştere”, subliniază că acţiunea de formare a priceperilor şi deprinderilor motrice, precum şi educarea calităţilor motrice, constituie procese de învăţare / educare pentru realizarea cărora sunt necesare următoarele operaţii intelectuale: observarea acţiunilor motrice; înţelegerea operaţiilor practice ce trebuie efectuate (analiza, sinteza şi compararea lor cu alte reprezentări motrice anterioare, care să permită generalizarea unor elemente comune); memorarea operaţiilor solicitate şi a succesiunii lor corecte; reproducerea acţiunilor; aplicarea lor prin intermediul exersării sub diferite forme (ştafete, jocuri, parcursuri aplicative) etc. Operaţiile amintite nu pot fi realizate în absenţa unor procese psihice ca: spirit de observaţie, atenţie, analiză, sinteză, capacitate de anticipare, de selectare şi decizie, autonomie, imaginaţie, creativitate etc. Deci, educaţia fizică şi sportul - activităţi prin excelenţă practice - oferă prin intermediul unor forme de instruire organizate (lecţia de educaţie fizică şi sportivă, lecţia de antrenament sportiv etc.) numeroase situaţii care solicită elevilor / sportivilor capacitatea de a opera cu noţiuni şi de a emite judecăţi. Se consideră că cele două domenii principale ale activităţilor motrice dirijate (educaţia fizică - sportul) dispun de suficiente resurse pentru a acţiona în sensul perfecţionării proceselor psihice angajate în acţiunea de cunoaştere. Pe lângă aspectele legate de influenţele educaţiei fizice şi sportului asupra laturii intelectuale a personalităţii, activitatea motrică din cadrul unui proces de instruire, mai solicită şi alte laturi ale personalităţii elevului / sportivului, cum ar fi: cele legate de existenţa unor stări de natură afectivă (interese, motivaţii, emoţii, sentimente), volitive - prin manifestarea unor însuşiri ale personalităţii proprie fiecăruia (autocontrol, perseverenţă, curaj, tenacitate, stăpânire de sine, disciplină etc.) sau care determină modelarea unor conduite morale adecvate (cinste, corectitudine, abnegaţie, solidaritate, respect etc.).

VI. 7. Particularităţile componentelor procesului instructiv-educativ din cadrul antrenamentului sportiv

Componentele vizate în procesul de antrenament sportiv sunt determinate de o suită de acţiuni corelate cu performanţa sportivă care se manifestată diferenţiat, în funcţie de nivelul de instruire abordat şi conţinutul sportiv solicitat la un moment dat. Se au în vedere, în acest context, dezvoltarea generală şi apoi selectivă a calităţilor motrice de bază şi a celor implicate în ramura / proba sportivă respectivă, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice, modul lor de manipulare în activitatea practică, completarea cu noi cunoştinţe teoretice de specialitate a fondului informaţional existent şi înzestrarea personalităţii practicanţilor cu un

113

psihic capabil să facă faţă solicitărilor multiple determinate de mediul competiţional specific activităţilor de tip sportiv. Într-o delimitare clasică (8; 11; 18; 26), componentele (factorii) antrenamentului sportiv, sunt: pregătirea fizică, pregătirea tehnică, pregătirea tactică  ca “factori de esenţă motrică” şi pregătirea teoretică şi pregătirea psihologică  ca “factori de esenţă intelectuală”. 

Pregătirea fizică reprezintă componenta instruirii sportive care asigură fondul energetic al

performanţei. Ea constă din dezvoltarea calităţilor motrice, a indicilor morfo-funcţionali ai organismului şi a stăpânirii unui sistem larg şi variat de deprinderi şi priceperi motrice. În antrenamentul sportiv, pregătirea fizică prezintă două aspecte principale şi anume: “pregătirea fizică generală” (sau “multilaterală”) şi “pregătirea fizică specifică”. Pregătirea fizică generală reprezintă un proces orientat spre asigurarea unei baze largi, multilaterale a indicilor morfo-funcţionali, a calităţilor motrice, a deprinderilor şi priceperilor motorii care să asigure premisele pregătirii fizice specifice şi a celorlalţi factori ai antrenamentului sportiv. Pregătirea fizică specifică se defineşte ca un proces de dezvoltare selectivă a indicilor morfo-funcţionali ai organismului şi a calităţilor motrice combinate, în concordanţă cu caracteristicile efortului specific fiecărei ramuri / probe sportive şi cu cerinţele performanţei sportive. 

Pregătirea tehnică este componenta antrenamentului sportiv care indică procesul de

orientare a instruirii spre însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea diferitelor procedee tehnice ce particularizează elementele tehnice şi care asigură posibilitatea practicării unei ramuri / probe sportive, în concordanţă cu prevederile unui regulament. Învăţarea tehnicii diferitelor ramuri de sport prezintă în general aceleaşi legităţi şi etape ca şi învăţarea acţiunilor motrice (vezi etapele formării deprinderilor motrice), dar cu unele note specifice, determinate de particularităţile ramurilor de sport practicate. Procedeele tehnice care se însuşesc / ramură de sport, trebuie să prezinte cursivitate, viteză, forţă, coordonare, precizie, mobilitate, să fie efectuate eficient în timp (rezistenţă), toate calităţi ce se dobândesc printr-un proces de antrenament care nu e numai instruire, ci se numeşte şi: dezvoltare fizică, dezvoltarea capacităţii de efort, dezvoltarea capacităţii psihice etc., duse până la maximum toleranţei umane (11). 

Pregătirea tactică este componenta antrenamentului sportiv care presupune valorificarea

adecvată şi eficientă a pregătirii tehnice, fizice, psihice şi teoretice, în vederea rezolvării favorabile a unor situaţii problemă create într-un mediu de concurenţă specific activităţilor de tip sportiv. Din definiţie reiese faptul că pregătirea tactică are caracter de sinteză, deoarece la nivelul ei se reflectă toate componentele pregătirii sportive, manifestate în condiţii competiţionale (de întrecere). De asemenea, se poate observa că principala caracteristică a tacticii este dată de “situaţia problemă” existentă în confruntarea sportivă şi care pentru a fi rezolvată, implică o 114

gândire lucidă şi perfect orientată spre alegerea celor mai bune soluţii de depăşire a obstacolelor generate de întrecerea sportivă. 

Pregătirea psihică este componenta antrenamentului sportiv prin care se urmăreşte creşterea

capacităţii psihice a sportivului pentru a-i permite acestuia să desfăşoare acţiuni eficiente care să conducă la obţinerea unor rezultate superioare în concursuri. Pregătirea psihică a sportivului se realizează în mai multe etape, după cum urmează: -

“pregătirea psihică de bază” (sau generală)  cuprinde ansamblul de măsuri direcţionate spre formarea personalităţii sportivului, a trăsăturilor sale atitudinale;

-

“pregătirea psihică specifică”  constă din dezvoltarea acelor calităţi psihice care condiţionează direct performanţa sportivă. Fiecare ramură / probă sportivă reclamă un complex de aptitudini şi atitudini specifice. Analiza psihologică a ramurilor / probelor sportive (“monografia psihologică a sporturilor”) evidenţiază calităţile psihice ce sunt implicate în obţinerea performanţelor şi care urm ează să fie dezvoltate în acest scop;

-

“Pregătirea psihică pentru concurs”  este constituită de acţiunile prin care se realizează adaptarea sportivului la condiţiile concrete ale confruntării sportive. Ea urmăreşte asigurarea informaţiilor despre concurs, despre condiţii şi despre adversari, stabilirea unui plan de acţiune realist, asigurarea unui bun echilibru afectiv şi a lucidităţii gândirii pentru rezolvarea raţională a problemelor ce vor fi generate de situaţia de întrecere.



Pregătirea teoretică (“intelectuală”) reprezintă procesul prin care se dezvoltă şi se

perfecţionează funcţiile şi calităţile intelectuale care sunt solicitate în activitatea sportivă, permiţându-i sportivului un comportament eficient (26). Prin intermediul acestui factor de pregătire, sportivul devine treptat, propriul consilier, capabil să-şi impună o atitudine de continuă autoobservaţie şi autocontrol cu privire la metodologia parcursului său de instruire. Întregul bagaj de cunoştinţe teoretice ale sportivului se formează pe baza datelor furnizate de literatura de specialitate, a informaţiilor primite din partea antrenorului sau pe cale intuitivă.

VI. 8 Efortul – principalul stimul aplicat componentelor procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi antrenament sportiv

Definiţii ale efortului: 

1. Încordare a forţelor fizice sau intelectuale pentru realizarea unui randament mai

mare decât cel obişnuit. 

2. Forţa interioară ce ia naştere sub acţiunea unei solicitări la care este supus un corp

şi care se opune acestei solicitări (DEX). 115



3. Efortul reprezintă o conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a

forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient, în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane (Paul Popescu-Neveanu citat de A., Dragnea 1996; 1999).

Efortul este un proces de învingere conştientă, de către individ, a solicitărilor mediului, pentru autodezvoltarea sa biologică. Se consideră că în domeniul motricităţii dirijate, efortul urmăreşte o ameliorare morfofuncţională şi psihică cu scopul creşterii potenţialului vital al organismului şi a capacităţii de a răspunde eficient la stimulii externi (9).



Caracteristicile efortului

Efortul poate fi analizat şi apreciat din două perspective: a) ca proces extern; b) ca proces intern. a) Ca proces extern, efortul pune în evidenţă următoarele componente sau parametri: 

Volumul efortului (componentă cantitativă)  reprezintă cantitatea totală de activitate

motrică – lucru mecanic – desfăşurată de către subiect. În funcţie de situaţia concretă a conţinutului motric exersat, volumul se poate determina direct prin formula Lm = m x h (Lm = lucru mecanic; m = greutatea deplasată; h = înălţimea la care este ridicată greutatea) sau indirect prin înregistrarea oxigenului consumat în timpul efortului şi calcularea echivalentului mecanic al acestuia (ambele proceduri necesită condiţii speciale care fac imposibilă utilizarea lor pe scară largă)(25). T.O., Bompa (2001) consideră că în cadrul pregătirii sportive putem calcula două tipuri de volum: relativ şi absolut. “Volumul relativ” se referă la timpul total pe care o grupă de subiecţi sau o echipă îl dedică procesului de instruire, într-o lecţie sau o etapă de pregătire; “volumul absolut” măsoară cantitatea de efort depusă de un individ în unitatea de timp dată şi se exprimă de regulă în minute. În practică, se recurge de obicei la aprecierea volumului de efort, folosindu-se anumite tehnici caracteristice solicitărilor diferitelor acte /acţiuni motrice. Astfel, volumul se poate exprima în unităţi de măsură diferite: suma distanţelor parcurse (atletism – probele de alergări, nataţie, schi fond etc.); numărul de acţiuni efectuate (ex. sporturile de luptă); numărul de execuţii tehnice sau de acţiuni tehnico-tactice (ex. jocuri sportive); numărul de acţiuni parţiale sau integrale (ex. gimnastică); numărul de repetări (ex. pentru dezvoltarea calităţilor motrice); suma greutăţilor ridicate (haltere, culturism, dezvoltarea forţei), timpul - durata de activitate etc. 116

Volumul efortului prin parametrul său de “durată”, este important de cunoscut, deoarece oferă informaţii despre “întinderea” (“durata”) efortului. Durata, indică perioada de timp în care un anumit efort a fost sau este efectiv prestat. Se măsoară prin cronometrarea – înregistrarea unităţilor de timp în care se realizează secvenţele de efort care interesează la un moment dat. Totuşi, în acest context, se consideră că aprecierea unilaterală a volumului de efort, efectuată doar pe baza numărului de ore de antrenament sau a numărului de lecţii de antrenament (a numărului de lecţii de educaţie fizică şi sportivă) parcurse, conduce – în majoritatea cazurilor – la concluzii eronate în ceea ce priveşte eficienţa activităţii didactice respective. De aceea, când se analizează componenta de volum a efortului realizat în procesul de instruire, trebuie avuţi în vedere şi alţi parametri specifici acţiunilor motrice: tipul de activitate, structura mişcărilor, gradul de solicitare a organismului etc. Legat tot de durata efortului, experimental s-a constatat că, în situaţiile de travaliu motric efectuat în condiţiile cerinţelor de menţinere la valori constante a intensităţii activităţii, durata determină: - modificări funcţionale şi senzaţie de oboseală care cresc proporţional cu durata exersării motrice; - posibilitatea de a efectua un volum mai mare de efort cu atât mai mult cu cât fiecare unitate de efort repetată / lecţie este mai mică. Dinamica (progresia) volumului de efort în procesul de instruire sportivă se face după următoarea succesiune: creşterea duratei lecţiei; mărirea numărului de lecţii / săpt.; mărirea numărului de repetări (exerciţii sau procedee tehnice) / lecţie; creşterea distanţei repetate sau a duratei exerciţiului / lecţie (1). 

Intensitatea efortului (componenta calitativă a efortului)  este definită de unii specialişti

(A., Dragnea, A., Nicu) ca fiind cantitatea de lucru mecanic ce se efectuează pe unitatea de timp. Pentru alţi autori (I., Şiclovan; Gh., Cârstea) ea reprezintă gradul de solicitare a organismului, ca urmare a forţei (“tăriei”) excitantului. Primii autori subliniază că intensitatea efortului trebuie diferenţiată de intensitatea solicitării organismului. Ei argumentează afirmaţia respectivă prin faptul că intensitatea efortului este o caracteristică a efortului şi nu a organismului supus la efort. Intensitatea solicitării se particularizează strict pe fiecare individ, fiind condiţionată de capacitatea de efort a acestuia. El exprimă nivelul atins de funcţiile organismului în timpul efortului (“preţul” funcţional plătit de fiecare organism pentru efectuarea efortului). Deci, intensitatea solicitării are un aspect stric individual şi este dependent de capacitatea de efort a subiectului şi de condiţiile momentane ale organismului acestuia (stare de sănătate, nivel de oboseală, de odihnă, de încălzire prealabilă etc. – 25). Intensitatea solicitării este cu atât mai coborâtă cu cât capacitatea de efort a individului este mai ridicată. Cunoaşterea intensităţii solicitării constituie una din condiţiile esenţiale ale dirijării ştiinţifice a procesului de instruire sportivă individualizată. Pe baza valorilor ei, se stabileşte 117

intensitatea efortului din antrenament (dozarea), în concordanţă cu posibilităţile individule ale fiecărui subiect care intră în componenţa unei grupe de instruire sportivă. Intensitatea efortului se măsoară numai în cazurile când există posibilitatea stabilirii lucrului mecanic efectuat de către subiect şi a cronometrării timpului în care acesta a fost realizat (număr de execuţii / unitatea de timp, viteza de deplasare / unitatea de timp etc.). Intensitatea solicitării se determină de regulă prin înregistrarea frecvenţei cardiace şi a concentraţiei de acid lactic din sânge. Nikiforov în T.O., Bompa (2001) clasifică intensitatea pe baza frecvenţei cardiace (FC) în patru zone: 1 = mică =120-150 p/min.; 2 = medie: 150 – 170 p/min.; 3 = mare = 170 – 185 p/min.; 4 maximă =  185 p/min. Intensitatea efortului se poate exprima prin: -

procente (%) faţă de posibilităţile maxime;

-

viteza de deplasare (m /sec. în sporturile ciclice);

-

tempoul de lucru  numărul de acţiuni în unitatea de timp (vezi sporturile de luptă);

-

numărul de execuţii tehnice sau tactice în unitatea de timp (vezi probele din gimnastică, jocurile sportive etc.).

Dinamica intensităţii utilizate în pregătirea motrică depinde de trei factori: caracteristicile ramurii / probei sportive, mediul de pregătire şi nivelul de pregătire al subiecţilor, iar progresia se realizează după următoarea succesiune: se măreşte viteza cu care se acoperă o distanţă, ritmul de execuţie a unui conţinut motric sau încărcătura (după caz); creşterea numărului de repetări efectuate cu aceeaşi intensitate; scăderea intervalului de pauză dintre repetări; programarea unui număr sporit de forme de practicare competiţională a conţinuturilor specifice care interesează (1). 

Complexitatea efortului  derivă din numărul de acţiuni motrice efectuate simultan în

timpul unei activităţi motrice şi de structura lor biomecanică (A., Nicu 1993) sau din modul concret de asociere (înlănţuire) a tuturor elementelor pe parcursul efectuării efortului (structura motrică, volumul şi intensitatea efortului, procesele psihice solicitate – I., Şiclovan; Gh., Cârstea). A., Dragnea (1996) consideră că diversitatea actelor motrice simple care compun o mişcare şi numărul grupelor musculare angrenate în lucru, determină caracterul complex al efortului. Activităţile motrice complexe sunt dirijate prin funcţia de coordonare a contracţiilor musculare îndeplinită de sistemul nervos central. De aceea, cu cât este mai mare complexitatea activităţii motrice, cu atât creşte solicitarea SNC şi ponderea lui în realizarea performanţelor de tip motric (18). Pe acest considerent, se afirmă că aria motrică a scoarţei cerebrale – care analizează, sintetizează, comandă şi coordonează activitatea aparatului locomotor – se constituie

118

în factor limitativ al manifestării motrice a individului, în situaţiile exersării unor acţiuni de mişcare realizate pe fondul complexităţii efortului. În eforturile motrice complexe, fiecărui muşchi îi revine o parte din lucrul mecanic global, cu atât mai mic, cu cât acesta este prestat printr-un număr mai mare de muşchi. Acest fapt, face ca senzaţia de oboseală locală să fie mai mică în cazul eforturilor complexe, în raport cu cele simple şi de acelaşi nivel. Solicitarea centrilor nervoşi corticali este însă mai mare în eforturile complexe, ceea ce conduce în final tot la manifestarea senzaţiei de oboseală care de regulă este mai intensă în astfel de eforturi. În general, indicii complexităţii efortului sunt situaţi la un nivel mai ridicat în cazul exersării conţinuturilor din jocurile sportive, în sporturile ce implică lupta directă între doi adversari etc., deoarece în aceste situaţii de varietate tactică, alternează - în desfăşurarea lor - atât execuţiile tehnice cât şi indicii calităţilor motrice cu care aceştia se manifestă. De asemenea, complexitatea efortului este dependentă – în afară de intensitate şi volum – şi de condiţiile de mediu în care se desfăşoară activitatea respectivă precum şi de componentele psiho-emoţionale implicate pe durata manifestării motrice (importanţa competiţiei, valoarea adversarilor, atitudinea spectatorilor, consecinţele previzibile ale rezultatelor etc.). Modul în care se îmbină (cu diferite ponderi) volumul, intensitatea şi complexitatea efortului în timpul efectuării acţiunilor motrice specifice diferitelor ramuri / probe sportive, determină principalele caracteristici ale acestor conţinuturi şi dinamica “capacităţii de efort” a organismului angrenat în mişcare. Capacitatea de efort constă în posibilitatea organismului de a desfăşura acţiuni motrice – lucru mecanic – cu intensităţi şi durate diferite. Capacitatea maximă de efort presupune posibilitatea de a efectua acţiuni motrice cât mai intense, un timp cât mai îndelungat. În cazul acţiunilor motrice de lungă durată, bazate pe procesele aerobe ale contracţiei musculare, factorul limitativ al capacităţii de efort este reprezentat de cantitatea de oxigen consumată de muşchi în unitatea de timp (consumul de O2 este dependent de dimensiunile şi funcţionarea plămânilor, de cantitatea de hemoglobină din sânge, de dimensiunile vaselor sanguine şi de capacitatea de utilizare a oxigenului la nivelul ţesuturilor). În acţiunile motrice de scurtă durată dar intense, bazate pe procese anaerobe, valoarea efortului este condiţionată de cantitatea de substanţe energetice eliberate de muşchi (ATP, CP, glicogen muscular, enzime etc.). Cu cât masa musculară angajată în acţiune este mai mare, cu atât nivelul capacităţii de efort va fi mai înalt. În procesul de instruire trebuie să se aibă în vedere regula corespunzător căreia volumul efortului trebuie să fie invers proporţional cu intensitatea acestuia. În acest context, o deosebită însemnătate o au şi pauzele dintre exerciţiile efectuate. I., Şiclovan 1979, Gh., Cârstea 1993, 119

propun următoarea modalitate de stabilire a intervalelor de odihnă dintre două unităţi de efort repetate succesiv: -

după un efort maximal (90-100% din posibilităţi), durata pauzei trebuie să fie cuprinsă între 3-5 minute;

-

după un efort submaximal (75-85% din posibilităţile maxime), durata pauzei se va situa între 90-180 de secunde;

-

după un efort mediu (60-70% din posibilităţi), durata pauzei scade la 45-120 de secunde;

-

după un efort mic (40-55% din posibilităţi), nu sunt necesare pauze de revenire. Raţiunea pauzelor este determinată de datoria de oxigen creată în timpul efectuării

exerciţiilor fizice şi care prin producerea unor modificări de ordin funcţional ale organismului, determină apariţia oboselii. Raportul dintre timpul de efectuare a unui efort şi pauzele acordate, definesc densitatea stimulului (efortului). Scurtarea pauzelor produce o intensificare a proceselor funcţionale şi metabolice, deci o scădere treptată a capacităţii de efort. Pauzele mai lungi (cu o durată optimă), permit refacerea capacităţii de efort şi reluarea acţiunii motrice la indicatori superiori de efort. b) Ca proces intern  efortul este pus în evidenţă prin reacţiile complexe ale organismului, manifestate în timpul participării individului la realizarea unor acţiuni motrice curente. Se investighează reactivitatea neuromusculară, activitatea bioelectrică a muşchilor, frecvenţa cardiacă, consumul de oxigen, cantitatea de lactat din sânge etc. Modalitatea cea mai des folosită pentru analizarea efortului ca proces intern, o reprezintă identificarea surselor energetice dominante care intervin în susţinerea acţiunilor motrice. Energia este premisa necesară pentru efectuarea unui exerciţiu fizic = efort fizic controlat. La modul cel mai general, putem spune că organismul uman obţine această energie prin transformarea alimentelor şi formarea / înmagazinarea – la nivelul celulei musculare – a unui compus energogen = ATP  adenozintrifosfat.

120

Energia necesară pentru contracţia musculară este dată de descompunerea ATP-ului în ADP  P  E (adenozindifosfat  fosfat) şi eliberarea unei cantităţi de energie (E). În celulele musculare sunt însă, cantităţi limitate de ATP şi de aceea, organismul trebuie să-şi refacă permanent rezervele de ATP, pentru a putea susţine în continuare acţiunile motrice aflate în derulare. Există trei sisteme energetice care intervin pentru refacerea acestor rezerve de ATP: 1. sistemul anaerob  alactacid intervine în susţinerea eforturilor solicitante şi de scurtă durată (8 – 10 sec.). Are la bază procesele de descompunere a ATP -ului (în ADP  P  E) şi a fosfocreatinei (PC) în creatină (C) şi fosfat (P)  (P  C  E). Energia eliberată (E) din descompunerea PC este folosită la resinteza ATP-ului (ADP  P  (E) = ATP). Acesta este (în mod schematic) mecanismul care asigură realizarea eforturilor extrem de scurte şi foarte intense (explozive – ex. proba de 100mp, probele de sărituri şi aruncări din atletism, proba de sărituri din gimnastica artistică sportivă etc.). După acest interval de efort, refacerea fosfagenului are loc în condiţiile în care se programează o pauză,

121

plasată imediat după încetarea efortului (efort = 8 – 10 sec.). În aceste condiţii, în primele 30 sec., refacerea este de 70%, iar după 3 – 5 min., este completă (100%); 2. sistemul anaerob  lactacid, se declanşează atunci când nu se acordă pauză între două unităţi de efort intens, de foarte scurtă durată. Are ca rezultat concret continuarea “alimentării” muşchiului care se mai poate contracta (în plus) pe o durată cuprinsă de la 10 sec. la 40 sec. Acest fapt se datorează specificităţii sistemului anaerob lactacid care realizează prin descompunerea glicogenului din muşchi şi ficat, cedarea unei energii direcţionate spre resinteza ATP-ului din ADP  P. Pe fondul acestei reacţii biochimice însă, din cauza absenţei oxigenului, în timpul descompunerii glicogenului se formează un subprodus, denumit acid lactic (AL). Când efortul este de mare intensitate şi continuă un timp mai lung, la nivelul musculaturii solicitate se acumulează o cantitate însemnată de AL care este responsabil de apariţia senzaţiei de oboseală şi în continuare, de imposibilitatea de a mai presta activitatea motrică la care subiectul este angrenat. Refacerea completă a glicogenului necesită un timp îndelungat (chiar zile), în funcţie de tipul de antrenament şi regimul alimentar. La un efort continuu (pentru dezvoltarea rezistenţei manifestate pe fondul unor intensităţi superioare) refacerea

glicogenului

durează 10 ore (60%) şi 48 de ore – pentru 100%; în cazul eforturilor de antrenament susţinute cu intervale de pauză (40 sec., activitate – 3 min. pauză), refacerea după o şedinţă de pregătire este de 40% la 2 ore de repaus, 55% la 5 ore şi 100% la 24 de ore (Fox şi colab., în T.O., Bompa). Pentru a forţa eliminarea AL din organism se recomandă intervale de pauză – între unităţile de efort – de 15 –20 min., în care să se efectueze o activitate motrică de intensitate redusă (ex. pauză activă = alergare uşoară). 3. sistemul aerob  intervine în resinteza ATP-ului (din ADP  P) după 60 – 80 sec., de la iniţierea efortului. În acest context, frecvenţa cardiacă şi cea respiratorie trebuie să crească în mod semnificativ pentru a transporta o cantitate corespunzătoare de oxigen la celula musculară. Se creează astfel premisele descompunerii glicogenului în prezenţa oxigenului. Acest fapt prezintă ca “avantaj” faţă de sistemul anaerob lactacid, formarea unei cantităţi foarte mici de AL (sau chiar de loc), ceea ce permite individului să-şi continue activitatea. Sistemul aerob reprezintă sursa primară de energie pentru eforturile fizice ce durează între 2 min. şi 2 – 3 ore. După acest interval de efort, refacerea rezervelor de ATP se face pe seama descompunerii lipidelor şi proteinelor.

122

Notă: organismul, în decursul efortului, apelează la sursele energetice prezentate, dependent de intensitatea şi durata activităţii. Cu excepţia activităţilor foarte scurte (vezi primul sistem energetic), majoritatea activităţilor motrice dirijate folosesc – în ponderi

diferite – ultimele două sisteme energetice: anaerob lactacid şi aerob care se suprapun. 

Clasificarea efortului

 După mecanismul de furnizare a energiei, efortul poate fi: efort anaerob alactacid; efort anaerob lactacid; efort aerob; efort mixt (aerob -anaerob).  După durata de timp în care se susţine efortul, acesta este: efort de lungă durată (de la 30 min. până la câteva ore); efort de durată medie (de la 2 –3 min. la 6 - 7 min.); efort de scurtă durată (de la 5 sec. la 30 - 40 sec.).  După intensitatea solicitării efortului, avem: efort maximal (90 – 100% din posibilităţile maxime); efort submaximal (75 – 85% din posibilităţile maxime); efort mediu (60 – 70% din posibilităţile maxime); efort mic (40 – 55% din posibilităţile maxime).  După predominanţa componentei biologice umane solicitate, efortul se clasifică în: efort fizic; efort psihic; efort intelectual; efort combinat.  După tipul de activitate motrică, structura mişcărilor şi caracteristicile subiecţilor (vârstă, diferenţieri de sex, nivel de pregătire fizică etc.) şi condiţiile ambientale, efortul poate fi: specific; nespecific.  După gradul de angrenare în activitate a unităţii bio-psihosociale - pe care-l reprezintă omul – efortul este: parţial sau global (“total”).

Verificaţi-vă cunoştinţele!

-

Precizaţi importanţa cunoştinţelor teoretice de specialitate pentru procesul de învăţare motrică 123

-

Definiţi noţiunea de calitate motrică prin prisma informaţiilor din literatura de specialitate

-

Definiţi calităţile motrice de bază, enumeraţi formele lor de manifestare şi câte patru factori de condiţionare pentru fiecare calitate motrică în parte

-

Definiţi deprinderea motrică, respectiv priceperea motrică şi analizaţi comparativ caracteristicile lor

-

Clasificaţi deprinderile şi priceperile motrice

-

Analizaţi comparativ etapele formării deprinderilor motrice

-

Precizaţi relaţia deprindere motrică – pricepere motrică

-

Definiţi efortul şi analizaţi succint parametrii externi ai efortului

-

Nominalizaţi şi analizaţi succint cele trei sisteme energetice implicate în susţinerea efortului fizic

124

Bibliografie selectivă

1. Bompa T.B., (2001), Teoria şi metodologia –periodizarea – antrenamentului sportiv. Edit. Ex Ponto, Bucureşti. 2. Cârstea Gh., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Edit. Universul, Bucureşti. 3. Cârstea Gh., (1999), Educaţie fizică – fundamente teoretice şi metodice. Casa de editură Petru Maior, Bucureşti. 4. Cârstea Gh., (2000), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului – pentru examenele de definitivat şi gradul didactic II. Edit. ANDA, Bucureşti. 5. Demeter A., (1981), Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice. Edit. SportTurism, Bucureşti. 6. Demeter A., (1982), Bazele fiziologice şi biochimice ale formării deprinderilor motrice. Edit. Sport-Turism, Bucureşti. 7. Dimitriu V.L., (1986), Consideraţii biologice şi metodologice privind dezvoltarea fizică. Rev. Educaţie fizică şi sport, Nr. 2, pag. 20 -25. 8. Dragnea A., (1996), Antrenamentul sportiv. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 9. Dragnea, A., Bota A., (1999), Teoria activităţilor motrice. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 10. Dragnea A., şi colab., (2000), Teoria educaţiei fizice şi sportului. Edit. Cartea Şcolii, Bucureşti. 11. Dragnea A., C-tin. Teodorescu S.M., (2002), Teoria sportului. Edit. FEST, Bucureşti. 12. Epuran M., (1995), Psihologia educaţiei fizice. F.e. Bucureşti. 13. Epuran M. Holdevici, I., Toniţa, F., (2001), Psihologia sp ortului de performanţă – Teorie şi practică. Edit. FEST, Bucureşti. 14. Firea E., (1997), Abordarea sportului din perspectiva axiologică. Rev. Ştiinţa sportului, Nr. 6, pag. 33-40. 15. Manno R., (1996), Les bases de l`entraînement sportif. SDP 371 - 374, Bucureşti. 16. Matveev L.P., şi colab., (1980), Teoria şi metodica educaţiei fizice. Edit. Sport-Turism, Bucureşti. 17. Mitra Gh., Mogoş Al., (1980), Metodica educaţiei fizice şcolare. Edit. Sport-Turism, Bucureşti. 18. Nicu A., şi colab. (1993), Antrenamentul sportiv modern. Edit. Editis, Bucureşti. 19. Şiclovan I., (1979), Teoria educaţiei fizice şi sportului. Edit. Sport -Turism, Bucureşti.

125

20. Teodorescu L., (1986), Reflecţii şi demersuri pentru oportunitatea unor regândiri, reconsiderări şi actualizări în problemele teoretice şi practico-metodice ale domeniului educaţiei fizice şi sportului (II). Rev. Educaţie fizică şi sport, Nr. 11, pag. 3 -16. 21. Teodorescu L., (1989) Reconsiderări şi reevaluări conceptuale în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului (II). Rev. educaţie fizică şi sport, Nr. 8, pag. 3 -9. 22. Tudor V., (1999), Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare – component ale capacităţii motrice. Edit.Coresi, Bucureşti. 23. *** Terminologia educaţiei fizice şi sportului (1974), Edit. Stadion, Bucureşti. 24. *** Dicţionarul explicativ al limbii române (1998). Ediţia a II-a, Edit. Universul enciclopedic, Bucureşti 25. *** Curriculum naţional – Programe şcolare pentru clasele a V-a – a VIII-a – Aria curriculară Educaţie Fizică şi Sport. (1999) M.E.N., Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti. 26. *** Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România (2002), Vol. IV, Dicţionar descriptiv şi explicativ de noţiuni şi termeni. Edit. Aramis, Bucureşti.

126