Teoria Economica - Curs de Prelegeri Autor Andrei Cojuhari Valentina Childescu. (Conspecte - MD) [PDF]

Zitiervorschau

Digitally signed by Library TUM Reason: I attest to the accuracy and integrity of this document

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Andrei Cojuhari, Valentina Childescu

TEORIE ECONOMICĂ

(Curs de prelegeri)

Chişinău 2012 0

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI FACULTATEA INGINERIE ECONOMICĂ ŞI BUSINESS CATEDRA TEORIE ECONOMICĂ ŞI BUSINESS

Andrei Cojuhari, Valentina Childescu

TEORIE ECONOMICĂ Curs de prelegeri

Chişinău U.T.M. 2012 1

CZU 330.1(075.8) C 61 Cursul de prelegeri „Teorie Economică” este aprobat de senatul U.T.M. şi recomandat pentru publicare (proces-verbal nr.2 din 25 octombrie 2011).

Recenzenţi: prof. univ.,dr. hab., UTM, Tatiana Manole conf. univ.,dr., şef. cat. USM, Capsîzu Valeriu

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Cojuhari, Andrei Teorie economică: (curs de prelegeri) /Andrei Cojuhari, Valentina Childescu; Univ. Tehn. a Moldovei. – Ch.: UTM, 2012. – 416 p. Bibliogr. la sfârşitul temelor. – 150 ex. ISBN 978-9975-45-184-0. 330.1(075.8) C 61

© A. Cojuhari V.Childescu ISBN 978-9975-45-184-0 2

CUPRINS Prefaţă…………………………………………………………..………..8 Secţiunea I. Întroducere în teoria economică Tema 1. Economia şi ştiinţa economică 1.1. Esenţa şi structura economiei .................................................……...10 1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice ........................................15 1.3. Metodologia ştiinţei economice ........................................................18 1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică ............................23 Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice 2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane..........................................................................................28 2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema alegerii raţionale..................................................31 2.3.Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile…………..34 2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice..........................................39 Tema 3. Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice 3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii...............................................................................44 3.2. Economia naturală şi economia de schimb .......................................50 3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor ................................................53 Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor 4.1. Esenţa şi trăsăturile sistemului economic...........................................59 4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă....................62 4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei...........................................64 4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă……….70

3

Sectiunea II. Microeconomie Tema 5. Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare 5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile.......................................................75 5.2. Tipuri şi forme ale pieţei....................................................................79 5.3. Infrastructura pieţei contemporane…………....….............................80 Tema 6. Piaţa bunurilor de consum 6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea…....................84 6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea..........................90 6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru……………….94 Tema 7. Concurenţa şi preţul 7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă.......................................98 7.2.Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopolistice.............104 7.3.Mecanismele de formare şi reglementare a preţurilor.......................108 Tema 8. Teoria consumatorului 8.1.Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele consumatorului….113 8.2. Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului........................118 8.3. Protecţia drepturilor consumatorului................................................121 Tema 9. Teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat 9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei. Funcţiile întreprinderii...128 9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea economică................................................................................................130 9.3.Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii. Sursele de finanţare a afacerilor................................................................................................139 Tema 10. Factorii şi costurile de productie 10.1. Caracteristicile factorilor de producţie tradiţionalişi a neofactorilor............................................................................................144 4

10.2.Combinarea şi substituirea factorilor de producţie. Productivitatea şi rentabilitatea factorilor de producţie.......................................................152 10.3. Costurile de producţie şi tipologia lor. Căile dereducere a

costurilor de producţie...................................................................158

Tema 11. Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale 11.1. Piaţa muncii şi salariul...................................................................165 11.2. Piaţa capitalului real şi dobânda.....................................................171 11.3. Piaţa funciară şi renta.....................................................................174 11.4.Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale........................176 Secţiunea III. Macroeconomie Tema 12. Economia naţională 12.1. Macroeconomia şi economia naţională. Economia tenebră...........184 12.2. Avuţia naţională şi potenţialul economic.......................................189 12.3. Produsul naţional şi indicatorii lui de bază. Metodele de estimare a produsului intern brut. Sistemul conturilor naţionale……………..........192 12.4.Consumul, economiile şi investiţiile...............................................195 12.5. Mecanismele de reglare a economiei naţionale..............................202 Tema 13. Echilibrul şi dezechilibrele economice 13.1. Echilibrul economic general şi parţial. Formele dezechilibrului economic..................................................................................................207 13.2.Cererea şi oferta agregată. Modelele AD-AS şi IS-LM…………..209 13.3. Şomajul şi formele lui de manifestare. Măsuri de reducere a şomajului.................................................................................................215 13.4.Inflaţia şi consecinţele ei. Politici antiinflaţioniste..........................220 Tema 14.Creşterea economică şi ciclurile economice 14.1. Creşterea economică: esenţă, factori, politici................................226 5

14.2. Tipurile şi modelele de creştere economică...................................230 14.3. Fluctuaţiile creşterii economice. Ciclurile economice şi caracteristicile lor....................................................................................234 14.4.Crizele economice şi particularităţile lor în R.Moldova.................237

Tema 15. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale 15.1. Direcţiile politicii sociale ale statului.............................................242 15.2.Calitatea vieţii şi nivelul de trai al populaţiei..................................245 15.3. Inegalitatea economică şi sărăcia...................................................250 15.4.Impactul dezvoltării economice asupra mediului ambiant..............254 Tema 16. Finanţele publice 16.1. Finanţele publice şi bugetul naţional. Deficitul bugetar şi datoria publică.....................................................................................................261 16.2. Sistemul bancar şi funcţiile lui.......................................................265 16.3. Creditul şi politica monetar-creditară.............................................268 16.4. Sistemul fiscal şi funcţiile lui.........................................................272 Tema 17. Piaţa resurselor financiare 17.1. Piaţa monetară. Cererea şi oferta agregată de monedă...................280 17.2. Piaţa financiară şi structura ei........................................................284 17.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar......................................289 Secţiunea IV. Mondoeconomie Tema 18. Economia mondială şi structura ei 18.1. Conţinutul şi strustura economiei mondiale...................................295 18.2. Diviziunea muncii şi specializarea internaţională..........................298 18.3.Circuitul economic mondial şi fluxurile economice internaţionale...........................................................................................305 18.4.Globalizarea: esenţa, trăsăturile, formele, consecinţele..................307 6

Tema 19. Relaţiile economice internaţionale 19.1. Comerţul internaţional şi politici comerciale externe. Balanţa comercială şi de plaţi externe..................................................................313 19.2. Sistemul Monetar Internaţional şi funcţiile lui...............................320 19.3. Migrarea internaţională a forţei de munca şi particularităţile ei în R.Moldova...............................................................................................326 Tema 20. Cooperarea şi integrarea economică regională 20.1. Cooperarea economică internaţională şi formele ei.......................333 20.2.Necesitatea, etapele şi formele integrării economice regionale.....336 20.3.Avantajele şi dezavantajele integrării economice regionale..........344 SecţiuneaV. Uniunea Europeană Tema 21. Conţinutul şi evoluţia Uniunii Europene 21.1. Evoluţia procesului de formare a Uniunii Europene......................349 21.2. Constituirea Uniunii Vamale..........................................................356 21.3. Piaţa Unică/Internă a Uniunii Europene.........................................359 21.4. Formarea Uniunii Economice şi Monetare....................................364 Tema 22. Instituţiile şi politicile comunitare ale Uniunii Europene 22.1. Cadrul instituţional al Uniunii Europene şi funcţiile lui................372 22.2. Procesul decizional în UE..............................................................379 22.3. Tipologia şi conţinutul politicilor comunitare................................382 22.4. Criteriile de aderare la Uniunea Europeană. Extinderea UE..........391 Tema 23. Europeană

Particularităţile

integrării

R.Moldova în Uniunea

23.1. Necesitatea, evoluţia, avantajele şi dezavantajele integrării R.Moldova în UE.....................................................................................397 23.2. Procedurile de aderare a R. Moldova la U.E. Acordul de Parteneriat şi Cooperare............................................................................................401 23.3. Politica Europeană de Vecinătate. Planul de Acţiune U.E. – R. Moldova.........................................................................................404 23.4. Acordul de Asociere a R. Moldova la U.E....................................409 7

Prefaţă Actualul curs de prelegeri „Teorie Economică” este destinat studenţilor de la specialităţile inginereşti şi urmăreşte scopul să contribuie la aprofundarea cunoştinţelor şi aptitudinilor practice în domeniul problemelor economice complicate cu care se confruntă actualemente societatea. Ca obiectiv principal al lucrării este familizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale economiei generale, cu problemele de ordin micro, macro, mondoeconomic şi de integrare în Uniunea Europeană. Această lucrare diferă substanţial de cursul de prelegeri „Teorie economică”, editată în cadrul U.T.M. în a. 2004, atât prin conţinutul temelor şi aparatului statistic şi factologic reînnoit, cât şi prin noua structură a cursului care cuprinde un nou compartiment – „Uniunea Europeană”, care reflectă o prezentare generală a dezvoltării Uniunii Europene şi de funcţionare a instituţiilor acesteia. În conformitate cu noul program analitic (pentru ciclul I de licenţă), cursul de prelegeri cuprinde cinci secţiuni structurate în 23 teme: prima secţiune – „Introducere în teoria economică” (temele 1-4), a doua secţiune – „Microeconomie” (temele 5-11), a treia secţiune – „Macroeconomie” (temele 12-17), a patra secţiune – „Mondoeconomie” (temele 18-20), a cincea secţiune – „Uniunea Europeană”(temele 21-23). Prin conţinutul problemelor abordate cursul de prelegeri are o structură comparabilă cu cea a „Economix”-urilor occidentale. Fiecare temă a cursului de prelegeri debutează cu enunţarea planului, scopului urmărit şi obiectivele de studii pe care studenţii trebuie să le posede şi finalizează cu rezumat şi bibliografie, astfel încât să ajute studentul la însuşirea materialului respectiv şi la pregătirea pentru susţinerea examenului la disciplina dată. Fiecare întrebare din temă include un răspuns scurt, care constituie pentru student un posibil model de abordare a problemei în cauză. Desigur, în procesul studierii literaturii recomandate studentul poate apela şi la alte variante de răspuns. 8

La elaborarea cursului de prelegeri „Teoria Economică” au participat: prof. univ. dr. hab. Andrei Cojuhari (Introducere şi temele 1-4, 12-17), conf. univ., dr. Valentina Childescu (temele 511). Temele 18 – 23 au fost elaborate de V. Childescu şi A. Cohuhari cu participarea conf. univ., dr. Andrei Gangan. La oformarea tehnică a lucrării a participat lect. univ. Mariana Tertiuc. Aducem sincere mulţumiri recenzenţilor, colectivului de redactare şi editare al U.T.M. şi tuturor acelora care, direct sau indirect, au contribuit la realizarea acestei lucrării didactice.

9

Secţiunea I Întroducere în teoria economică Prima secţiune a cursului de prelegeri cuprinde patru capitole şi urmăreşte scopul de a familiariza studenţii cu: noţiunile de bază ale economiei şi ştiinţei economice; categoriile, legile şi metodele de cercetare economică; rolul şi funcţiile teoriei economice; conţinutul şi fazele activităţii economice; conţinutul şi formele relaţiilor de proprietate; evoluţia formelor de organizare a activităţii economice; sistemele economice şi în special – sistemul economiei de piaţă real mixt. Tema 1. Economia şi ştiinţa economică 1.1. Esenţa şi structura economiei. 1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice. 1.3. Metodologia ştiinţei economice. 1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică. Scopul temei: Studierea naturii şi domeniul economiei ca ansamblu de activităţi economice şi a proceselor de constituire şi dezvoltare a ştiinţei economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să definiţi noţiunea de „Economie” şi structura ei;  să identificaţi problemele fundamentale ale economiei;  să explicaţi etapele evoluţiei ştiinţei economice;  să cunoaşteţi categoriile şi legile economice;  să cunoaşteţi metodele de cercetare economică;  să explicaţi funcţiile teoriei economice;  să apreciaţi impactul teoriei economice asupra politicii economice;  să determinaţi şi să explicaţi locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice. 1.1. Esenţa şi structura economiei Ce reprezintă economia?Economia reprezintă un ansamblu de activităţi umane legate de procesul de producţie, schimb, repartiţie şi consum al bunurilor economice. La baza întregii economii se află bogăţia 10

şi bunăstarea. Bogăţia unei ţări constă în stocul de resurse şi bunuri care pot fi folosite pentru a satisface nevoile umane. Bunăstarea reflectă nivelul de satisfacţie pe care o persoană sau societatea în ansamblu o obţine din consumul bunurilor şi serviciilor disponibile. Economia poate fi privită în două aspecte: tehnologic şi social-economic.Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme: a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane; b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei de muncă; c) economia naţională, care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate (sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord, Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei). Economia privită în aspect social-economicreprezintă unitatea forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură. Forţele de producţie includ: mijloacele de producţie, forţa de muncă şi ştiinţa, care contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea atât a mijloacelor de producţie, cât şi forţei de muncă.Relaţiile de producţie reprezinţă relaţiile economice dintre oameni care apar în procesul de producţie, indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele trăsături: au caracter obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii economice sunt relaţiile de proprietate. Economia cuprinde o gamă largă de probleme cu care se confruntă societatea în procesul administrării resurselor relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor nelimitate. Printre astfel de probleme pot fi menţionate:  dinamica şi sistemul de preţuri şi rolul intervenţiei statului în economie;  determinarea preţului şi producţiei de bunuri şi servicii pe pieţele concurenţiale şi monopoliste;  impactul producţiei şi consumului asupra poluării mediului; 11

 dezavantajele şomajului şi a inflaţiei şi rolul statului în abordarea acestor probleme;  modalităţile de distribuţie a veniturilor şi bogăţiei şi cauzele sărăciei. Care este problema fundamentală a economiei? Problema fundamentală (generală) a organizării oricărei economii este utilizarea raţională a resurselor în scopul satisfacerii nevoilor umane. Economistul american P.Samuelson, Laureat al premiului Nobel, a formulat trei întrebări care reflectă problema fundamentală a economiei: 1) Ce şi cât să se producă?Prima întrebare solicită un răspuns cu privire la volumul de bunuri care pot fi produse în baza stocurilor de produse disponibile în societate. 2) Cum să se producă?A doua întrebare prevede selectarea formelor, metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor necesare pentru a produce bunurile solicitate. 3) Pentru cine să se producă?A treia întrebare se referă la modul şi criteriile de distribuire a bunurilor economice între membrii societăţii. În dependenţă de felul în care s-a reacţionat la întrebările susmenţionate, economiile s-au delimitat în diferite sisteme şi forme concrete de existenţă la care ne vom oferi în temele următoare. Care este structura economiei?Structura economiei reflectă elementele ei componente, natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care î-l joacă fiecare element, precum şi legăturile reciproce. Sunt cunoscute următoarele tipuri de structuri ale economiei naţionale: - structura materială – reflectă compartimentul activităţilor corespunzător specializării producţiei în cadrul societăţii; - structura tehnică – completează structura materială, caracterizând nivelul tehnicii existent pe ramuri de activitate; - structura demoeconomică – pune în evidenţă gruparea populaţiei active sau ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate; - structura organizaţională – grupează activităţile pe domenii mari de activitate, constituindu-se în subsisteme ale economiei naţionale (de exemplu, subsistemul productiv, neproductiv, comercial, monetar etc); - structura teritorială – reflectă compartimentul economiei naţionale pe zone şi regiuni economice ca părţi ale teritoriului ţării respective; 12

- structura de proprietate,care pune în evidenţă structura economiei naţionale în dependenţă de forma de proprietate (sectorul public, privat, mixt). Economia, ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, mondoeconomie şi extraeconomie. Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor individuali la activitatea economică (firme, gospodării individuale, bănci etc.). Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale). Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice referitoare la întreaga economie privite ca agregate economice (produs intern brut, venit naţional, şomaj, inflaţie, balanţă de plăţi externe etc.). Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională (globalizarea economică, relaţiile economice internaţionale, fluxurile economice internaţionale, companiile transnaţionale, instituţiile economice internaţionale etc.). Extraeconomia constă din procesele de utilizare a resurselor obţinute de la studierea cosmosului (economia cosmosului), studierea fundului mărilor şi oceanelor, cât şi a utilizării nanotehnologiilor contemporane. Care sunt sectoarele economice?Economia ca unitate integrală întruneşte mai multe sectoare funcţionale:  sectorul economic primar, care include:agricultura, silvicultura, industria extractivă, pescuitul;  sectorul economic secundar, care include:industria prelucrătoare, construcţiile, lucrările publice;  sectorul economic terţiar, care include:serviciile bancare, asigurări, transport etc.;  sectorul economic cuaternar, care include: serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică. 13

În funcţie de relaţiile de proprietate economia la fel include: sectorul privat (ansamblul întreprinderilor şi societăţilor private), sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi asociaţiilor şi organizaţiilor dirijate de către stat), sectorul mixt (ansamblul de întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).Noţiunea „Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea „Ştiinţa economică”. „Ştiinţa economică” analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care se desfăşoară în societate. Ştiinţa economică are următoarele caracteristici: este o ştiinţă care se autonomizează prin modul său de abordare a activităţii economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formează; constituie un ansamblu de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare universalizată şi generalizată a acestei realităţi. Ea nu se confruntă nici cu istoria economică, nici cu politica economică şi nici cu istoria gândirii economice. Ştiinţa economică exercită o analiză profundă (logică şi istorică) a esenţei faptelor, actelor şi comportamentelor economice; este bazată pe criteriul raţionalităţii şi eficienţei economice. Atât producătorii, cât şi consumatorii se conduc în activitatea sa de obţinerea rezultatelor eficiente; cercetează unitatea economică în ansambu, unele probleme fiind abordate din punct de vedere microeconomic, altele din cel macroeconomic. Care sunt principiile ştiinţei economice? Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: Primul –interacţiunea dintre teorie şi practică. Teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria;al doilea – unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică, care reflectă cele trei probleme fundamentale: ce de produs? cum de produs? pentru cine de produs?; al treilea – istorismul real. Ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice ale ţării respective. Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie normativă. 14

Ştiinţa economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea determină diagnosticul situaţiei economice şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză economică). Ştiinţa economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economice să se încadreze în normalitate. 1.2. Etapele de dezvoltare a ştiinţei economice Ştiinţa economică are o istorie relativ îndelungată. Ea a evoluat începând din Antichitate şi până în zilele noastre şi a trecut prin următoarele etape: 1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. În această perioadă au apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat modelul „statului ideal” şi structura lui. Aristotel primul a determinat utilitatea şi valoarea mărfii şi funcţiile banilor. 2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Ideile economice în Evul Mediu s-au aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medievali au formulat două idei fundamentale: ideea, că unicul izvor de existenţă este munca personală, considerată ca muncă sfântă; ideea că rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just” ş. a. 3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul 15

1615 a apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie Politică”, în care erau descrise relaţiile de comerţ. 4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din sfera de circulaţie în sfera de producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în lucrarea sa celebră „Tabloul economic” (1758) şi fiziocratul englez W. Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681). 5. Etapa liberalismului economic clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această etapă apar lucrările economice celebre ale lui A.Smith „Avuţia naţiunilor” (1776) considerat ca părinte al ştiinţei economice, T.Malthus „Eseu asupra principiului populaţiei”(1798), D.Ricardo „Despre principiile economiei politice şi impunerii”(1817), J.B.Say „Curs complet de economie politică” (1823), J. St. Mill „Principii de economie politică” (1848) şi altele. Anume la această etapă au fost puse bazele analizei categoriilor economice: munca, valoarea, preţul, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor. 6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună sfaturi concrete şi realiste. 7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă este reprezentată de K.Marx, considerat ca fondator al unei noi paradigme economice. În opera sa fundamentală „Capitalul” (1867, primul volum) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul de studiu al ştiinţei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a. 16

8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii '70 ai secolului XIX şi anii '30 ai secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum. 9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii '30 şi '70 ai secolului XX. Această etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice. 10. Etapa neoliberală, care a început din anii '70 ai sec. XX şi derulează până în prezent. Principalii reprezentanţi al acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor savanţi ai ştiinţei economice constau în următoarele: a) limitarea intervenţiei statului în activitatea economică; b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei. Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei economice) a evoluat pe parcursul istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum al resurselor limitate; b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi funcţionează în economia contemporană.

17

1.3.

Metodologia ştiinţei economice

Metodologia ştiinţei economicereprezintă ansambul metodelor, proceselor şi instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii fenomenelor şi proceselor economice. Economista engleză J. Robinson a asociat metodologia cu o ladă de instrumente cu care operează cercetătorul. În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces economic, categorie economică, lege economică, metodă de cercetare economică. Vom analiza succint aceste noţiuni. Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv, acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., creşterea preţurilor, sporirea profiturilor, actele de vânzare-cumpărare a mărfurilor etc.). Fenomenele economice includ mai multe tipuri de legături, cum ar fi: a) legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect; b) legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un anumit fenomen, de exemplu preţul influenţează evoluţia altor fenomene cum sunt cererea şi oferta, care la rândul lor, modificându-se, vor determina schimbarea preţului; c) legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene. Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi spaţiu (de ex., privatizarea patrimoniului de stat, modificarea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii într-un interval de timp sau într-o anumită localitate). Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din componentele relaţiilor economice. Ştiinţa economică utilizează astfel de categorii economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, salariu, inflaţie, şomaj, preţ, profit, bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente tuturor modurilor (sistemelor) de producţie (producţie, repartiţie, consum, muncă etc.); a doua – categorii economice care funcţionează în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care 18

funcţionează numai în unele moduri de producţie bazate pe relaţii de piaţă (concurenţă, şomaj, inflaţie). Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au caracter subiectiv şi sunt adoptate de organele legislative (de ex., legea despre proprietate adoptată de către parlament). Legile economice diferă şi de legile naturii: 1. legile economice funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (de ex., legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii funcţionează indiferent de activitatea umană (de ex., legea schimbului anotimpurilor, legea atracţiei); 2. legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu. Legile economice, la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari: legile economice generale comune tuturor sistemelor economice (de ex., legea economiei muncii, legea consumului şi altele); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii, legea ofertei, legea valorii etc.); legile economice specifice unui anumit sistem economic (de ex., legea concurenţei, legea acumulării de capital şi altele). Cunoaşterea legilor economice permite formularea şi adoptarea deciziilor economice potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii economice, care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai mic. Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la deformări substanţiale în societate şi la pierderi de resurse materiale, financiare şi umane colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în sistemul economiei de comandă au dus la dezechilibru economic, care a avut un impact negativ asupra nivelului de trai în ţările exsocialiste. O importanţă deosebită în ştiinţa economică le revin metodelor de cercetare. Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică reprezintă ansamblul modalităţilor de abordare, de principii, procedee şi tehnici de analiză a fenomenelor şi proceselor economice, de expunere a 19

rezultatelor cercetării. Ştiinţa economică aplică atât metode generale, cât şi metode specifice de cercetare. Totalitatea metodelor, procedeelor, regulilor şi postulatelor utilizate în procesul cercetării ştiinţifice constituie metodologia cercetării economice. În ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în ştiinţa economică se includ: inducţia şi deducţia, abstracţia ştiinţifică, analiza şi sinteza, metoda istorică şi logică, dialectică, metoda comparaţiei, analogiei, de experiment, modelarea economico-matematică. Vom analiza succint metodele sus-menţionate. Metoda inducţie – deducţie.Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor unice la concluzii generale (de la particular la general). Metoda inductivă constă deci în desprinderea concluziilor, principiilor, regulilor din analiza cazurilor concrete, particulare, evoluţia cercetării deplasându-se de la cunoaşterea particularului concret spre evidenţierea conceptelor, teoriilor şi ipotezelor cu caracter de generalitate. Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare de la general la particular, de la teorie – la fapte concrete. Metoda deductivă este un tip de raţionament, potrivit căruia se realizează demersul de la general la particular, în sensul că se aplică teoriile deja descoperite la analiza faptelor, exprimate concret în timp şi spaţiu, sub forma fenomenelor şi proceselor economice reale. Cercetarea economică ştiinţifică presupune folosirea concomitent a inducţiei şi deducţiei, care se completează reciproc. Metoda abstracţiei ştiinţifice, ca componentă a metodologiei ştiinţei economice, reflectă cercetarea unei laturi esenţiale a procesului sau fenomenului economic, făcând abstracţie de celelalte laturi relativ neesenţiale ale acestora. Metoda de abstracţie urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să se desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracteristica fenomenului sau procesului economic respectiv, sub formă de concepte, principii, ipoteze, teorii şi legi economice. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete (cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.). Metoda de analiză şi sinteză.Analiza este o metodă generală de cercetare a realităţii, bazată pe divizarea unui proces sau fenomen economic în elementele lui componente şi studierea în parte a fiecăruia dintre acestea. Analiza economică se manifestă în următoarele forme: a) analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului 20

economic (de ex., analiza procesului de privatizare care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în societate); b) analiza cantitativă – reflectă măsura de desfaşurare a fenomenelor economice (de ex., salariul mediu lunar al unui salariat din R. Moldova în a. 2006 a constituit 1697,1 lei, iar în a. 2010 – 2971,7 lei ); c) analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat (de ex., rata şomajului în R. Moldova a constituit în a. 2010 – 6,4% ); d) analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele economice într-o anumită perioadă de timp (de ex., Produsul Intern Brut a crescut în R. Moldova de la 44,7mlrd. lei în 2006 la 71,8 mlrd. lei în a. 2010); e) analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei; f) analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice la nivelul societăţii. Metoda sintezei economice presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne cauzale şi funcţionale. De ex., analizând scăderea volumului de producţie din industrie, agricultură, transport, construcţii şi din alte ramuri ale economiei naţionale, care a avut loc în R.Moldova în a. 2010, s-a tras concluzia că economia republicii se află în recesiune profundă. În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii până la un punct, sinteza continuă acest proces desăvârşindu-l din punct de vedere al funcţionalităţii întregului. Astfel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar sinteza mută analiza în faza sa finală. Metoda dialectică – contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice (de ex., studierea cauzelor şi a condiţiilor de apariţie, dezvoltare şi dispariţie a sistemului economiei de comandă). Metoda istorică şi logică.Metoda istorică reflectă descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda istorică îşi găseşte expresie în analiza fenomenelor şi proceselor economice de la cele mai simple la cele mai complexe, în evoluţia lor firească în timp şi spaţiu. Prin folosirea metodei istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor şi proceselor economice din evoluţia vieţii economice. Metoda logică reflectă trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi 21

constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfă, iar apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri. Metoda matematică – constă în reproducere schematică a unui proces economic sub forma unui sistem liniar sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale. Modelarea economico-matematică – reflectă analiza diferitor tipuri de existenţă a vieţii economice sub forma unor construcţii logicomatematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de optimizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Modelul economico-matematic este o construcţie logică, rezultat al unei abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii funcţionale între paramentrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul cercetat. În funcţie de criteriile alese, deosebim: modele deterministe şi probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice, modele explicative şi modele normative. Metoda statistică – reflectă un ansamblu de procedee prin care se observă fenomenele şi procesele vieţii economice, se înregistrează informaţiile necesare, se realizează compararea şi gruparea indicatorilor economici, elaborarea tabelelor şi a graficelor statistice, în vederea evidenţierii tendinţelor care se manifestă. Metoda comparaţiei – reflectă cel mai general procedeu logic prin care se cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elementele cunoscute, care pot pune în evidenţă evoluţia lor. Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare economică, se pot evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi procese. Metoda analogiei – înseamnă un procedeu prin care se transferă însuşirile unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul obţinerii unor concluzii, cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor 22

asemănătoare. Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca şi cu concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt inducţia şi deducţia, comparaţia etc. Metoda analogiei a avut un rol important în fundamentarea de către F. Quesnay a lucrării sale celebre „Tabloul economic”, în care este analizat procesul de reproducţie la nivel macroeconomic. Metoda de experiment.Ştiinţa economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte, prosese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Metoda de experiment presupune intervenţia conştientă în viaţa economică reală prin diferite acţiuni cu scopul de a verifica oportunitatea şi de a lua deciziile respective. Practica este criteriul suprem al adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia de comandă bazată pe sistemul proprietăţii de stat şi planificării centralizate. În procesul studierii fenomenelor economice trebuie şă fie evitate erorile şi cursele economice. Eroarea poate fi de tip cauzal sau de compoziţie. Eroarea de cauzalitate apare atunci când o variabilă independentă este considerată ca o variabilă dependentă sau când se confundă cauza cu consecinţele fenomenului. De ex., cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor este o consecinţă a inflaţiei. Eroarea de compoziţie poate să apară atunci, când trăsăturile unei părţi a unui întreg sunt atribuite automat şi întregului. De ex., prezintă o eroare sintagma „ceea ce e convinabil lucrătorului e convinabil şi societăţii”. Această afirmare este greşită, deoarece majorarea salariului unui lucrător este convenabilă pentru el, însă dacă se va majora concomitent salariul tuturor lucrătorilor (fără a ţine cont de creşterea productivităţii muncii), aceasta va duce la apariţia proceselor inflaţioniste, care vor influenţa negativ asupra tuturor lucrătorilor. 1.4. Funcţiile teoriei economice şi politica economică Teoria economică formează trunchiul de bază al ştiinţei economice. Teoria economică îndeplineşte următoarele funcţii: 1. Funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, care prevede studierea, cunoaşterea, explicarea şi cercetarea fenomenelor economice, determinarea legităţilor economice şi formularea legilor economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare a problemelor fundamentale ale economiei (Ce să 23

producem? Cum să producem? Pentru cine să producem?), să explice cauzele şi consecinţele crizei economice, şomajului, inflaţiei, deficitului bugetar şi altor fenome negative cu care se confruntă actualmente economia naţională. 2. Funcţia metodologică.Teoria economică constituie baza teoretico-metodologică a tuturor disciplinelor economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice. După expresia lui P.Samuelson, „teoria economică este regina ştiinţelor ecomomice fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.Teoria economică şi alte disipline economice luate în ansamblu formează sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor economice include: ştiinţele economice fundamentale, ştiinţele economice teoretico-aplicative şi ştiinţele economice de frontieră.

Stiinţe economice fundamentale Doctrine economice Istoria gândirii economice Economia mondială Contabilitate Statistică ş.a.

Ştiinţe economice teoretico-aplicative: Finanţe, monedă, credit Management Marketing Teoria Economică

Economia muncii Economia agriculturii Economia industriei Economia comerţului Economia firmei ş.a.

Ştiinte economice de frontieră: Geografia economică Econometria Cibernetica economică Sociologia economică Economia mediului Psihologia economică ş.a.

Figura 1.1.Locul teoriei economice în sistemul ştiinţelor economice. 3. Funcţia practică.Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii economice reale. În baza teoriei economice suntdeterminate principlale scopuri ale societăţii în domeniul economic: asigurarea creşterii economice durabile şi ridicarea nivelului de trai al populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă şi cu locuri de 24

muncă a tuturora care doresc şi dispun de capaciţăţi de muncă; sporirea eficienţei economice şi obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi reducerea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor şi consumatorilor în activitatea sa; repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa fel încât nici o grupă socială a populaţiei să nu devină săracă; asigurarea socială a celora care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, invalizilor etc.); asigurarea unei balanţe active comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe pozitive. Aceste scopuri stau în faţa oricărei ţări din lume. Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică – reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor obiective, ţinând cont de condiţiile existente şi de utilizarea mijloacelor materiale, financiare şi umane de care dispune statul. Politicile economice ale statului pot fi grupate în dependenţă de următoarele criterii: a) în funcţie de nivelul obiectivelor majore politicile economice pot fi grupate în: politici economice naţionale, regionale, mondiale; b) în funcţie de obiectivele finale politicile economice şi sociale pot fi divizate în: politici de creştere economică, politici de dezvoltare socială durabilă, politici de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a şomajului, politici anticriză, politici antiinflaţioniste etc.; c) în funcţie de dimensiunile obiectivelor politicile economice şi sociale pot fi grupate în: politici bugetare, politicile privind protecţia mediului, politici de programare macroeconomică şi politici sectoriale; d) în funcţie de orizontul de timp politicile economice pot fi divizate în: politici conjuncturale, politici de relansare economică şi de restructurare durabilă a aparatului tehnic de producţie, politici de recesiune etc.; e) în funcţie de modul de influenţă a participanţilor la viaţa economică politicile economice pot fi grupate în: politici restricţioniste, de limitare şi restrîngere a unora sau altora din activităţi, politici de incitare, stimulare a agenţilor economici etc.; f) în funcţie de orientarea doctrinară politicile economice se divizează în: politici liberale, politici neoliberale, politici keynesiene, politici neodirijiste şi altele; 25

g) în funcţie de instrumentele folosite politicile economice pot fi grupate în: politici fiscale directe şi politici fiscale indirecte. Pentru a promova o politică economică raţională este necesară utilizarea acelor analize economice care ne permit să determinăm care seturi de scopuri se bazează pe compatibilitatea reciprocă şi care nu, în ce condiţii de timp şi spaţiu scopurile acţiunilor noastre sunt reciproc compatibile. Rezumat 1. Economia reprezintă un ansamblu de activităţi legate de procesul de producţie, schimb, repartiţie şi consum a bunurilor economice. Problemele fundamentale ale economiei sunt: Ce să producem? Cum să producem? Pentru cine să producem? 2. Economia, ca unitate complexă include: microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia, mondoeconomia, extraeconomia. Sectoarele funcţionale ale economiei sunt: sectorul primar, secundar, terţiar, cuaternar, privat, public, mixt. 3. Economia nu trebuie confundată cu ştiinţa economică. Ştiinţa economică analizează procesele economice care parcurg în societate. Principiile ştiinţei economice: interacţiunea dintre teorie şi practică; unitatea dintre analiză micro şi macroeconomică, istorismul real. Ştiinţa economică poate fi privită în aspect pozitiv şi normativ. 4. Ştiinţa economică (Teoria Economică) a evoluat prin mai multe etape: etapa antică, medievală, mercantilistă, fiziocrată, clasică, marxistă, neoclasică, keynesiană, neoliberală. 5. Metodologia ştiinţei economice reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi instrumentelor de cercetare în vederea cunoaşterii fenomenelor, proceselor, categoriilor şi legilor economice. Principalele metode utilizate în cercetările economice sunt: inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, abstracţia ştiinţifică, istorică şi logică, dialectică, metoda comparaţiei şi analizei, metoda modelării economicomatematice, metoda de experiment. 6. Principalele funcţii ale teoriei economice sunt: funcţia cognitivă sau de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice, funcţia metodologică şi funcţia practică. Teoria economică joacă rolul determinant în sistemul ştiinţelor economice. Sistemul ştiinţelor economice include: ştiinţele economice fundamentale, teoretico-aplicative şi ştiinţelor de frontieră. 26

7. În baza teoriei economice sunt elaborate diferite politici economice: de dezvoltare social-economică durabilă, de ocupare deplină a forţei de muncă şi de reducere a şomajului, de stabilire a preţurilor şi de reducere a inflaţiei, de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, de protecţie a mediului ambiant şi altele. 8. Importanţa studierii „Teoriei economice” constă în următoarele: a înarma populaţia cu cunoştinţe necesare pentru a lua decizii juste în anumite situaţii economice; a argumenta şi a recomanda o anumită politică economică; a formula legile economice pentru a prevedea consecinţele acţiunilor oamenilor; a elabora unele recomandări oamenilor de afaceri cu privire la activitatea de antreprenoriat. Bibliografie  Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti. Editura Economică, 1997, p. 31-48.  Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Bucureşti. Editura economică. 1999, p. 32, 189, 299-301, 356.  A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie Economică. Chişinău. U.T.M., 2004, p. 7-16.  Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006, p. 11-27.  Feuraş Eugenia. Teorie Economică (micro-macroeconomie). Editura ASEM. Chişinău, 2007, p.7-14.  Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia politică modernă. POLIROM, Iaşi, 2002, p.19 -39.  Andrei Cojuhari, Tatiana Lâsâi. Întroducere în obiectul de studiu al teoriei economice. U.T.M. Chişinău, 2007, p. 3-45.

27

Tema 2. Activitatea economică, resursele şi bunurile economice 2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane 2.2. Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema alegerii raţionale. 2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei. 2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice. Scopul temei:analiza nevoilor umane, resurselor şi bunurilor economice şi a fazelor activităţii economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să analizaţi trăsăturile nevoilor umane şi a legii creşterii nevoilor umane;  să explicaţi structura piramidei lui A.Maslow referitor la nevoile umane;  să analizaţi resursele economice şi legea rarităţii resurselor economice;  să explicaţi problema alegerii raţionale şi a costului de oportunitate;  să determinaţi clasificarea bunurilor economice;  să analizaţi utilizarea şi valoarea mărfii;  să analizaţi fazele activităţii economice;  să explicaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie. 2.1. Nevoile umane şi clasificarea lor. Legea creşterii nevoilor umane Scopul final a oricărei activităţi economice este îndestularea nevoilor umane. Oamenii, pentru a exista şi funcţiona, au nevoie de bunuri materiale şi servicii: obiecte de consum, lociunţă, şcoală, spital, mijloace de producţie etc. Nevoile umane reprezinţă cerinţele materiale, economice, sociale şi spirituale ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane pot avea caracter subiectiv sau obiectiv. Nevoile umane care apar sub formă de dorinţe, aşteptări, aspiraţii ale oamenilor poartă caracter subiectiv, iar nevoile fixate în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor capătă un caracter obiectiv. Nevoile umane devin efective, în funcţie de condiţiile 28

de producţie existente la momentul dat, precum şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.Pentru ca nevoile să devină nevoi economice este necesar să se respecte trei condiţii: să existe bunuri disponibile şi accesibile; bunurile să fie relativ rare; existenţa unei pieţe de confruntare a cererii şi ofertei. Care sunt trăsăturile nevoilor umane? Multiplicitatea şi diversitatea nevoilor umane. Nevoile umane sunt nelimitate la număr. Odată cu creşterea progresului tehnico-ştiinţific apar noi nevoi umane. De regulă, nevoile umane sunt reproductibile, deoarece satisfacerea uneia dă naştere altora. Creşterea şi diversificarea încontinuu a nevoilor umane reprezintă o lege economică generală. Intensitatea şi ierarhia nevoilor umane.Nevoile umane au diferită intensitate, iar ierarhia nevoilor umane oscilează de la un individ la altul şi de la o persoană la alta la acelaşi individ. Stabilirea sau limitarea în capacitate a nevoilor umane.Nevoile umane sunt limitate în volum. Intensitatea unor nevoi descreşte pe măsură ce sunt satisfăcute (de ex., cele fiziologice), altele rămân stabile (de ex., nevoile de caracter estetic, cum ar fi: literatura, arta, muzica etc.). Interdependenţa nevoilor umane. Unele nevoi sunt complementare, adică evoluează în sensuri identice, altele sunt substituibile (de ex., cafeaua naturală poate fi substituită cu cafea solubilă sau invers). Stingerea nevoii umane prin satisfacere. Nevoile satisfăcute pot să renască din nou, deoarece se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum. Nevoile umane pot fi clasificate (grupate) în funcţie de mai multe criterii.În funcţie de fiinţa umană tridimensională (biologică, socială, raţională) nevoile umane se clasifică în:nevoi naturale sau fiziologice, care sunt necesare oricărui individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte);nevoi sociale, de grup, care sunt resimţite de oameni, ca membri ai diferitor socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute prin acţiunea lor comună (nevoi de comunicare, convieţuire în societate, de organizare socială);nevoi raţionale, spiritual-psihologice(nevoi legate de formarea şi perfecţionarea profesională a oamenilor, de educaţie, cultură etc.). În funcţie de importanţa nevoilor economistul englez A.Marshall divizează nevoile în:nevoi inferioare şi superioare (inferioare – asigurarea cu hrană, îmbrăcăminte, locuinţă; superioare – instruire, cultură);nevoi absolute şi relative(absolute – aer, apă; relative – studierea şi cucerirea spaţiului cosmic);nevoi directe şi indirecte (directe – 29

asigurarea cu locuinţă; indirecte – frecventarea teatrului);nevoi actuale şi viitoare(actuale – primirea la timp a salariului, frecventarea permanentă de către studenţi a cursurilor şi seminarelor; viitoare – zborul spre planeta Venera sau nevoia de a termina universitatea cu diplomă de menţiune). În funcţie de prioritate şi etapele de realizare economistul american A. Maslow divizează nevoile umane în 5 categorii (figura 2.1).

Figura 2.1. Piramida lui A. Maslow cu privire la divizarea nevoilor umane. În ansambul nevoilor umane rolul principal îl ocupă nevoile economice: cerinţele de bunuri materiale şi servicii. Anume nevoile economice şi necesitatea satisfacerii lor servesc ca motiv de bază în dezvoltarea producţiei. Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice. Interesele economicereprezintă acele nevoi indirecte, imediate sau relativ îndepărtate ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor. Deci, interesele reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice pot fi clasificate în: 30

 interese personale, care se manifestă la nivelul fiecărui individ în parte şi în legătură cu una din nevoile sale (de ex., interesul de majorare a salariului);  interesele de grup, care se manifestă la nivelul socio-grupurilor constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare (interesele ţăranilor fermieri, interesele micului business, interesele consumatorilor etc.);  interesele generale (publice), care se manifestă la nivelul populaţiei unei ţări (interesele de prosperare a economiei naţionale, interesele de reducere a şomajului, inflaţiei);  interesele private, care se manifestă la nivelul unei firme (interesul de reducere a costurilor de producţie şi majorare a profitului);  interesele determinate de timp la care se referă: interesele curente, de perspectivă, periodice, permanente etc. O anumită persoană poate să se manifeste, concomitent, ca purtătoare a mai multor interese: a intereselor sale individuale, ale sociogrupului căruia îi aparţine, ale unităţii economice în care activează, ale ţării sale. În acelaşi timp, indivizii, firmele, grupurile sociale, unităţile de administrare publică şi locală au interesele sale economice specifice. 2.2.

Resursele economice. Legea rarităţii resurselor economice şi problema alegerii raţionale

Orice activitate economică presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate respectivă (de ex., pentru a construi o uşă sau un geam tâmplarul are nevoie de lemn, sticlă şi alte materiale). Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, condiţiilor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri în scopul satisfacerii nevoilor umane. Principalul izvor de formare a resurselor economice este natura, care constituie cadrul de existenţă şi activitate a oamenilor. Resursele economice constituie potenţialul material şi spiritual al procesului de producţie şi reproducţie de bunuri materiale şi servicii. Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale, umane şi informaţionale. Resursele materiale includ:resursele naturale primare, care cuprind: fondul funciar, forestier, apa, flora, fauna, aerul, bogăţiile 31

subterane pe care natura le-a creat sau le regenerează;resursele materiale derivate (maşini, instalaţii, tehnologii etc). În funcţie de caracterul utilizării, resursele economice naturale se clasifică în:  reproductibile sau regenerabile (fondul funciar, fondul forestier, apa);  nereproductibile sau neregenerabile care nu se reproduc natural şi sunt epuizabile (zăcămintele de petrol, gaze, cărbune, minereuri etc.). În funcţie de volum resursele naturale se clasifică în:abundente (aer, lumina solară etc.) şi deficitare (aur, argint, cărbune etc.) În funcţie de gradul de recuperare şi refolosire resursele naturale se clasifică în resurse recuperabile, parţial recuperabile şi nerecuperabile. Resursele umanereprezintă potenţialul de muncă al unei ţări şi includ:resursele umane primare (populaţia aptă disponibilă, populaţia activă);resursele umane derivate (nivelul de instruire, starea de sănătate, ponderea diferitor categorii profesionale, descoperirile ştiinţifice, inovaţionale etc.). Resursele informaţionale 1 , prin conţinutul şi modul lor de organizare, reprezintă informaţii utile şi disponibile pentru folosirea lor de către factorul uman în scopuri de cunoaştere, de luare a deciziei sau acţiune. Resursele informaţionale se manifestă sub formă de fişiere pe suport clasic, magnetic sau electronooptic, baze de date şi bănci de date gestionate cu calculatorul, colecţii documentare, registre informaţionale computerizate, fonduri debrevete, proiecte şi patente, precum şi informaţiile deţinute de subiecţii umani. Constituirea şi utilizarea resurselor informaţionale pot fi considerate la nivel de organizaţie, de sector economic, de economie naţională, precum şi la scară internaţională. La nivelul firmelor de afaceri resursele informaţionale reprezintă o sursă majoră de avantaj concurenţial, care devine activă în funcţie de abilitatea cu care aceste resurse sunt gestionate pentru promovarea obiectivelor strategice urmărite. Extinderea şi diversitatea nelimitată a nevoilor se confruntă cu raritatea şi limitele fizice ale resurselor (limita terenurilor arabile, apei 1

Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.403

32

potabile, zăcămintelor subterane şi altele). Raritatea resurselor şi bunurilor economice devine o lege economică, o caracteristică generală a economiei. Legea rarităţii resurselorconstă în aceea, că volumul, structura şi calitatea resurselor evoluează mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Cu alte cuvinte, resursele (inclusiv bunurile economice) sunt limitate în comparaţie cu nevoile nelimitate. Legea rarităţii resurselor se manifestă cu intensităţi diferite în timp şi spaţiu pentru diferite grupuri de agenţi economici. Gradul de intensitate şi tensiuni nevoi-resurse depinde de nivelul de eficienţă economică. Legea rarităţii se manifestă în următoarele forme specifice de raritate: a) raritatea naturală, care ţine de vitregia naturii (de limita bogăţiilor subterane, de calitatea solului, de calamităţile naturale etc.); b) raritate de penurie generată de scăderea accidentală a ofertei, ca urmare a unor situaţii neanticipate de ordin social-economic şi comportamental; c) raritate a pieţelor de desfacere (raritate relativă), care apare în situaţia când se înregistrează o creştere rapidă a cererii, iar oferta rămâne la nivelul anterior; d) raritatea artificială (speculativă) generată de reducerea voluntară a ofertei de către producători pentru a obţine o creştere a preţurilor2. Legea rarităţii a generat o problemă de importanţă majoră de ordin micro şi macroeconomic – problema utilizării raţionale a resurselor economice limitate. Utilizarea raţională a resurselor înseamnă: obţinerea de rezultate maxime cu cheltuieli minime de resurse la fiecare unitate de produs. De ex., actualmente în R. Moldova la fiecare unitate de produs se cheltuie resurse de materie primă şi surse energetice de 2-3 ori mai mult decât în ţările economic dezvoltate. Raritatea resurselor face ca orice alegere raţională să însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unor şanse potenţiale. De ex., dacă într-o familie se cheltuie mai multe resurse pentru hrană, atunci mai puţine resurse rămân pentru îmbrăcăminte, instruire şi alte necesităţi. De aceea familia trebuie să aleagă varianta cea mai potrivită. 2

Dicţionar de economie. Coordonator Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.275

33

Costul alegerii sau costul de oportunitateconstă în valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un bun pentru consum. Pentru a alege o alternativă posibilă agenţii economici trebuie să ţină cont de trei condiţii:de volumul de resurse de care dispune firma;de coraportul dintre cerere şi ofertă de piaţa respectivă;de rata profitului aşteptat. 2.3. Bunurile economice şi formele lor. Marfa şi proprietăţile ei Resursele economice nu trebuie confundate cu noţiunea de bunuri economice. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, care satisface o anumită nevoie individuală sau socială. Bunurile pot fi clasificate în următoarele grupe: a) bunuri capital, care sunt utilizate în procesul de producţie şi se compun din maşini, utilaj, instalaţii, clădiri, echipamente de telecomunicaţii etc. b) bunuri colective, care pot fi utilizate de un număr mare de oameni (parcul public, iluminatul public, emisiunile de radio şi televiziune etc.). c) bunuri complementare, utilizarea cărora nu poate avea loc fără consumul concomitent al altor bunuri (de ex., automobilul nu poate fi utilizat fără consumul de carburanţi). d) bunuri de consum, care includ: bunuri de consum a produselor alimentare ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor umane (individuale, de grup, colective); bunuri de consum a produselor nealimentare de uz personal. Bunurile de consum pot fi: de unică folosinţă (cele alimentare); de folosinţă curentă (îmbrăcăminte); de folosinţă îndelungată (locuinţă, mobilă, televizor etc.). e) bunuri economice sunt bunurile care îndeplinesc cumulativ două condiţii: capacitatea indivizilor de a realiza o legătură între nevoia lor şi bunul apt să o satisfacă; raritatea – cantitatea limitată, insuficientă comparativ cu nevoile nelimitate. Bunurile economice pot fi clasificate după mai multe criterii: - după forma de existenţă bunurile economice pot fi divizate în bunuri materiale (numite bunuri corporale) şi bunuri nemateriale sau servicii; - după forma de destinaţie bunurile economice pot fi grupate în bunuri de consum personal şi bunuri de consum productiv; 34

- după gradul de prelucrare bunurile economice se clasifică în: bunuri primare la care se referă bunurile desprinse din mediul natural (materia primă, energia solară); bunuri intermediare la care se referă bunurile care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape ale ciclului de producţie (făina pentru pâine, cimentul pentru construcţii etc.); bunuri finale la care se referă bunurile care intră în consum direct fără a mai fi supuse prelucrării; - după modul în care circulă în economie bunurile pot fi divizate în: bunuri marfare (comerciale), cele care formează obiectul tranzacţiilor bilaterale de piaţă şi trec de la un agent la altul prin vânzare-cumpărare; bunuri nonmarfare, cele care trec de la un agent economic la altul în mod gratuit, fiind, de regulă, destinate autoconsumului; - după forma de proprietate bunurile economice se divizează în: bunuri publice (apărarea naţională, protejarea mediului ambiant etc.); private (firmele, instituţiile private); mixte (întreprinderile cu participarea capitalului străin). - după forma juridică bunurile economice se divizează în: bunuri mobiliare (active monetare, financiare, alte categorii de bunuri marfare) care sunt tranzacţionate pe piaţă şi trec relativ uşor de la un posesor la altul; bunuri imobiliare (clădiri în care sunt alocate investiţii etc.), bunuri care sunt practic indivizibile în tranzacţii, iar trecerea de la un posesor la altul se face fără modificarea locului geografic. f) bunurile libere sunt bunurile aflate în cantităţi disponibile şi corespunzătoare nevoilor umane. Bunurile libere sunt utile şi indispensabile omului (aer, lumina solară, apă etc.), dar nu au utilitate în sens economic pentru că folosirea lor nu generează sacrificii pentru obţinerea satisfacţiei ce rezultă din folosirea lor. g) bunurile substituibile sunt bunurile care se pot înlocui unul cu altul atât în consum, cât şi în activitatea economică. De ex., cafeaua şi ceaiul sunt bunuri substituibile când este vorba despre consum; automobilul şi motocicleta sunt substituibile când apare problema transportului etc. În economia de piaţă majoritatea bunurilor create sunt destinate pentru piaţă, pentru vânzare-cumpărare, primind forma de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor umane creat în baza utilizării factorilor de producţie şi destinat pentru realizarea prin mecanismul de vânzare-cumpărare. Principalele categorii de mărfuri sunt: 35

- mărfuri corporale de consum personal (îmbrăcăminte, alimente, locuinţe) şi de consum productiv (maşini, utilaje, echipamente de producţie); - mărfuri incorporale, servicii şi informaţii destinate consumului personal şi productiv (servicii de instruire, asistenţă medicală, de poştă, de transport, de telefon); - mărfuri în formă de capital real (utilaje, construcţii); - mărfuri în formă de resurse naturale (terenuri agricole, bogăţii subterane); - mărfuri în formă de resurse de muncă (forţă de muncă); - mărfuri în formă de rezultate ale cercetărilor ştiinţifice (brevete, patente de inovaţie, programe de calculator); - mărfuri în formă de servicii manageriale şi de marketing; - mărfuri în formă de monedă şi hârtii de valoare (valută, acţiuni, obligaţiuni, cambii). Orice bun economic în formă de marfă are două proprietăţi (laturi) – utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb). Utilitatea mărfii reflectă capacitatea reală de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în consumul personal sau productiv final. Utilitatea mărfii poate să satisfacă cerinţele omului în mod direct ca obiect de consum (hrana, îmbrăcăminte) sau în mod indirect – ca mijloc de producţie (utilaj, instalaţii, maşini). Utilitatea mărfurilor are următoarele trăsături: - utilitatea mărfurilor formează conţinutul material al avuţiei, indiferent de forma de dominanţă a relaţiilor de producţie (maşinile, utilajul, clădirile, cerealele şi alte mărfuri utile formează bogăţia în orice societate umană); - utilitatea mărfurilor poate fi realizată numai în procesul de consum personal sau în procesul de producţie (consum productiv); - utilitatea mărfii nu depinde de cantitatea de muncă sau de alţi factori de producţie încorporaţi în obiectul dat. De ex., o pereche de pantofi fabricaţi în condiţii de muncă colectivă sau individuală va conţine diferite cheltuieli de factori de producţie, însă acestea nu vor influenţa direct asupra utilităţii acestui bun; - utilitatea mărfii depinde de calităţile naturale ale bunului. De ex., pâinea, carnea, fructele dispun de utilitate deoarece conţin în ele vitamine, grăsimi şi alte elemente naturale necesare vieţii omului; 36

- utilitatea mărfii are caracter istoric, deoarece rolul şi menirea ei se schimbă în urma apariţiei condiţiilor noi economice. De ex., mult timp petrolul era considerat numai ca combustibil, iar actualmente este folosit pentru producerea diverselor produse; - utilitatea unor mărfuri satisface cerinţele individuale ale omului (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa), iar alte mărfuri – satisfac cerinţele societăţii (protecţia mediului). Măsura în care utilitatea bunului corespunde nevoilor individuale sau sociale reprezintă calitatea mărfii. Calitatea mărfii este determinată de factorii tehnico-economici, sociali, estetici, de gusturile şi preferinţele consumatorilor. Calitatea mărfii se află într-o legătură de interdependenţă cu utilitatea economică. Utilitatea economică 3exprimă gradul, măsura în care consumarea unei cantităţi satisface una sau alta dintre nevoile umane. Utilitatea economică se manifestă în următoarele forme: 1) utilitatea unitară (individuală) este satisfacţia pe care o aduce o porţiune (doză) dintr-un bun consumat de către individ, acel segment al anumitei nevoi umane care poate fi acoperit şi satisfăcut prin consumarea unei cantităţi dintr-un bun (de ex., cantitatea de pâine consumată zilnic de o persoană); 2) utilitatea totală este satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată. De ex., dacă un consumator utilizează cinci doze dintr-un bun, iar utilitatea individuală medie resimţită este de trei doze, atunci utilitatea totală va constitui 15 doze; 3) utilitatea marginală este satisfacţia adiţională pe care un consumator dat o acordă unei unităţi suplimentare consumate dintr-un bun economic (de ex., primul pahar de apă va avea o utilitate pentru omul însetat mai mare decât al treilea pahar). Utilitatea marginală are tendinţa să se reducă cu fiecare nouă utilitate consumată. La punctul de saturaţie, când nevoia pentru bunul dat este integral satisfăcută, utilitatea marginală devine nulă. Această tendinţă reflectă conţinutul legii utilităţii marginale descrescânde. Legea utilităţii marginale descrescânde constă în următoarele: când cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte, utilitatea marginală, adică utilitatea suplimentară 3

Dicţionar de economie. Coordonator Bucureşti, 1999, p.482 – 483.

37

Niţă Dobrotă. Editura economică.

adăugată de ultima unitate consumată, tinde să se diminueze până la zero corespunzător punctului de saturaţie, la care utilitatea marginală este nulă. A doua proprietate (latură) a bunului economic ca marfă este valoarea (valoarea de schimb). Valoarea de schimb reprezintă un raport cantitativ, o proporţie dintre utilităţile mărfurilor care se schimbă între ele, raport care variază permanent în funcţie de timp şi spaţiu. Valoarea de schimb reflectă egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie. Exprimată în bani, valoarea de schimb devine preţ relativ. Valoarea de schimb bazată pe raportul dintre cerere şi ofertă poartă denumirea de valoare de piaţă. Valoarea mărfii reprezintă cheltuirea factorilor de producţie întruchipate în bunul respectiv. Valoarea mărfii are următoarele trăsături: - valoarea este o însuşire a tuturor mărfurilor, care se manifestă numai în procesul schimbului acestora; - valoare pot avea numai bunurile care dispun de utilitate; - nu orice utilitate are valoare. Dacă în bunul economic n-au fost întruchipaţi factori de producţie, atunci acesta nu dispune de valoare (aerul, apa din mări şi oceane etc.); - în unele cazuri cheltuielile de factori de producţie nu reflecă valoarea bunului (atunci când mărfurile nu corespund calităţii, modei sau sunt produse pentru autoconsum); - valoarea exprimă relaţii economice nu între bunuri (obiecte), ci între producătorii şi consumatorii acestor bunuri. În condiţiile economiei de piaţă marfă devin nu numai bunurile materiale şi serviciile, ci şi forţa de muncă. Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale lucrătorului, capacitatea lui de a munci. Ca şi restul mărfurilor forţa de muncă dispune de valoare şi utilitate. Valoarea forţei de muncă include: valoarea mijloacelor necesare pentru existenţa şi restabilirea fizică a lucrătorului (cheltuieli pentru hrană, îmbrăcăminte, spaţiu locativ etc.); valoarea mijloacelor necesare pentru întreţinerea familiei lucrătorului; cheltuielile pentru perfecţionarea sau reciclarea forţei de muncă; cheltuielile pentru dezvoltarea socială a lucrătorului. Suma de bani necesară pentru reproducţia forţei de muncă constituie preţul forţei de muncă. Preţul forţei de muncă oscilează în funcţie de coraportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii. Specificul utilităţii forţei de muncă constă în accea, că posesorul ei (lucrătorul) are o capacitate de a crea o valoare mai mare, decât 38

valoarea forţei de muncă proprie. Acest surplus de valoare în cea mai mare măsură este acumulată şi utilizată de societate şi de agenţii economici. 2.4. Conţinutul şi fazele activităţii economice Activitatea economică reprezintă un complex de activităţi umane, care este orientat spre atragerea şi utilizarea resurselor economice limitate în scopul satisfacerii nevoilor şi interesor umane. Activitatea economică privită în ansamblu cuprinde: activităţile de producţie, de organizare a schimbului de mărfuri, de repartiţie a bunurilor economice, de organizare a consumului personal şi productiv, de cercetare ştiinţifică, de protecţie şi ameliorare a mediului, de apărare naţională şi altele. Însă principalele forme de activităţi economice sunt cele de producţie, schimb, repartiţie şi consum, numite faze ale procesului de reproducţie şi între care există legături reciproce. Principala fază în activitatea economică constituie faza de producţie, care condiţionează derularea celorlalte faze, la rândul lor, celelalte faze ale reproducţiei influenţează activ producţia şi se intercondiţionează între ele. Producţia este acea fază a activităţii economice a cărei funcţie esenţială constă în combinarea şi utilizarea factorilor materiali şi umani în vederea obţinerii de noi bunuri economice. Producţia, privită în sensul larg al cuvântului, include producţia de bunuri materiale şi producţia de bunuri nemateriale (fig 2.2.). Producţia de bunuri materiale cuprinde astfel de domenii de activitate cum ar fi: industria, agricultura, silvilcutura, construcţia şi altele. Producţia de servicii materiale include: transportul, comerţul, sistemul de deservire, telecomunicaţiile şi altele. Producţia de servicii nemateriale cuprinde: transportul de pasageri, serviciile medicale, serviciile de instruire, serviciile financiar-bancare, serviciile juridice si altele. Producţia de bunuri nemateriale include produsele de artă, literatură, muzică şi alte bunuri nemateriale.

39

Producţia

Producţia materială Producţia de bunuri materiale

Producţia nematerială

Producţia de servicii materiale

Producţia de servicii nemateriale

Producţia de bunurinemater iale

Sfera de servicii Figura 2.2. Structura fazei de producţie. A doua fază a activităţii economice este schimbul (circulaţia), care cuprinde activităţile de distribuire în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării-cumpărării, depozitarea şi păstrarea acestor bunuri, precum şi schimbul de servicii între participanţii la viaţa economică (servicii comerciale, servicii de depozitare, servicii de comunicaţii şi telecomunicaţii). Schimbul este generat de diviziunea socială a muncii. A treia fază a activităţii este repartiţia. Repartiţia ca proces economic cuprinde: - repartiţia (alocarea) resurselor (în aspect cantitativ, calitativ şi structural) are loc pe ramuri, subdiviziuni, sectoare etc. Ea constituie punctul de plecare în desfăşurarea activităţii economice şi sociale, deoarece asigură factorii de producţie necesari; - repartiţia veniturilor, care constă în distribuirea şi redistribuirea venitului naţional sau a valorii adăugate între agenţii economici individuali şi agregaţi; - repartiţia funcţională care constă îndistribuirea veniturilor fundamentale obţinute de la realizarea factorilor de producţie (salariul pentru muncă, dobânda pentru capital, renta pentru pământ, profitul pentru abilitate şi spirit de întreprinzător); - redistribuirea veniturilor prin sistemul de asigurări sociale (pensii, indemnizaţii, burse, ajutoare sociale) şi prin sistemul de fiscalitate (impozitele directe şi indirecte, taxe). 40

A patra fază a activităţii economice este consumul, act care verifică utilitatea bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor. Consumul poate accelera sau stopa restul fazelor de activitate economică (de ex., dacă bunurile nu sunt consumate atunci are loc reducerea producţiei, schimbului şi distribuirii bunurilor). Consumul poate fi: - final, când bunul dat nu participă la crearea altor bunuri (de ex., frigiderul în gospodărie, autoturismul, televizorul etc.), ci este utilizat pentru satisfacerea directă a nevoilor umane; consumul final cuprinde consumul personal şi productiv; - intermediar, când bunul dat este utilizat pentru producerea altor bunuri (de ex., strugurele de poamă pentru a produce vin, lemnul pentru a construi o casă etc.). Principiul general al activităţii economice este obţinerea maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse, adică obţinerea unui maxim de efect cu minim de efort. Pentru a realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie. Curba posibilităţilor de producţie reprezintă un instrument care pune în evidenţă diferite combinaţii posibile de producţie (pe termen scurt) a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a unui volum disponibil de resurse economice date. De ex., dacă R. Moldova ar putea să producă fie încălţăminte (în ordine descrescătoare, în mii perechi: 4; 3; 2; 1; 0,5), fie cereale (în ordine crescătoare, în mii tone: 0,5; 1; 2; 3; 4), atunci curba posibilităţilor de producţie va lua forma celei de mai jos (figura 2. 3.).

Figura 2. 3. Curba posibilităţilor de producţie. 41

Pe baza curbei posibilităţilor de producţie se pot formula unele concluzii cu privire la costul oportun, la opţiunile şi comportamentele producătorului şi consumatorului, la punerea în evidenţă a utilizării resurselor rare. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei probleme fundamentale ale economiei. Ce să producem? Cum să producem? Pentru cine să producem? Rezumat 1. Nevoile umane reprezintă un ansambu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane sunt nelimitate. 2. Caracteristicile nevoilor umane sunt: multiplicitatea şi diversitatea, intensitatea şi ierarhia, stabilitatea sau limitarea în capacitate, interdependenţa nevoilor, stingerea prin satisfacţie. 3. Interesele economice reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. Interesele economice pot fi clasificate în: interese personale, de grup, private, publice, curente, de perspectivă, performante, etc. 4. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producerea de noi bunuri necesare satisfacerii nevoilor umane. 5. Resursele economice pot fi clasificate în resurse materiale, umane, informaţionale şi financiare etc. 6. Resursele economice au caracter limitat, sunt rare. Legea rarităţii resurselor constă în aceea, că volumul, structura şi calitatea resurselor evaluează în timp mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. 7. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială şi se manifestă în mai multe forme: bunuri libere, bunuri economice, bunuri materiale, bunuri nemateriale (servicii), bunuri substituibile etc. 8. În economia de piaţă majoritatea bunurilor economice devin marfă. Marfa reprezintă un bun economic destinat pentru schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Orice bun economic în 42

formă de marfă dispune de două proprietăţi – utilitate (valoare de întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb). 9. Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor economice şi cuprind patru faze (faza de producţie, schimb, repartiţie şi consum), care reflectă procesul de reproducţie în societate. 10. Principiul general al activităţii economice este obţinerea maximului de bunuri economice cu cheltuieli minime de resurse. Pentru a realiza acest principiu este folosită curba posibilităţilor de producţie, în baza căreia se pot formula decizii la nivel micro şi macroeconomic cu privire la realizarea celor trei probleme fundamentele ale economiei – Ce să producem? Cum să producem? Pentru cine să producem? Bibliografie  Niţă Dobrotă. Economie Politică. Bucureşti. Editura Economică. 1997, p.16-26; 78-88.  Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 42-43.  A. Cojuhari, T.Manole, T. Grunzu. Teorie Economică. Chişinău UTM., 2004, p. 17-22.  Dumitru Moldovanu. Curs de Teorie Economică. Editura ARC. Chişinău. 2006, p. 27-37.  Feuraş Eugenia.Teorie Economică (micro-macroeconomie). Editura ASEM. Chişinău, 2007, p. 23-30.  Philip Hardwick, Joh Landmead, Bahadur Khan. Întroducere în economia politică modernă, POLIROM. Iaşi, 2002, p. 91 -109.

43

Tema 3. Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice 3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii. 3.2. Economia naturală şi economia de schimb. 3.3. Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor. Scopul temei: analiza relaţiilor de proprietate şi a formelor de organizare ale activităţii economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să analizaţi relaţiile de proprietate în aspect juridic şi în aspect economic;  să analizaţi structura, tipurile şi formele de proprietate;  să evidenţiaţi laturile pozitive şi dezavantajele proprietăţii private şi publice;  să analizaţi agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii;  să determinaţi trăsăturile economiei naturale;  să evidenţiaţi trăsăturile economiei de schimb ca formă universală de organizare a activităţii economice;  să analizaţi fazele de apariţie a banilor şi funcţiile lor;  să cunoaşteţi principalele teorii ale banilor. 3.1. Proprietatea – baza activităţii economice. Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii Una din problemele-cheie în teoria economică este problema proprietăţii. Dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producţie determină în mâinele cui se află atât puterea economică, cât şi cea politică în societate. Ce reprezintă proprietatea?Proprietatea, ca şi categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor economice existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale, specifice diferitor perioade istorice. Categoria „proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic, filosofic. În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de drept: a) dreptul de a poseda bunurile, care constă în stăpânirea efectivă a bunurilor; b) dreptul 44

de a folosi bunurile, care constă în folosirea calităţilor utile ale bunurilor; c) dreptul de a administra bunurile, care constă în determinarea destinului bunurilor. În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie. Relaţiile economice de proprietate cuprind: relaţiile de însuşire a factorilor de producţie; relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale; relaţiile de realizare economică a proprietăţii (figura 3.1.) Sistemul relaţiilor de proprietate relaţii de folosire economică a mijloacelor material

relaţii de însuşire a factorilor de producţie

relaţii de realizare economică a proprietăţii Figura 3.1. Sistemul relaţiilor de proprietate Relaţiile de însuşire a factorilor de producţie reflectă legăturile economice dintre oameni şi relaţiile faţă de bunuri ca obiecte proprii (de ex., acest apartament este al meu şi nimeni nu poate pretinde la el). Contrar relaţiilor de însuşire există relaţii de înstrăinare, care apar atunci, când bunurile economice sunt create de unele persoane, iar însuşirea lor – de alte persoane, care dispun de mijloacele de producţie. Relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale, care apar în condiţiile când proprietarul mijloacelor de producţie personal nu se ocupă cu utilizarea lor, dar transmite dreptul de utilizare a acestora altor persoane (de ex., relaţiile de arendă, relaţii de concesii etc.). Relaţiile de realizare economică a proprietăţii. Realizarea economică a proprietăţii are loc numai în cazul, dacă ea aduce proprietarului un anumit venit în formă de profit, dobândă, rentă, dividend. 45

În aspect filosofic omul se implică în relaţiile de proprietate şi se realizează ca fiinţă umană, manifestându-şi responsabilatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe care o integrează social prin folosire eficientă.Privită în esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiectul proprietăţii reflectă relaţiile dintre oameni cu privire la însuşirea rezultatelor producţiei. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct drepturile asupra acestora. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: persoanele fizice, juridice, statul, administraţiile publice locale, organizaţiile internaţionale. Obiectul proprietăţii reprezintă un bun economic în jurul căruia se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, clădirile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare şi altele. Toate obiectele de proprietate pot fi divizate în două grupe mari: factori de producţie şi rezultate ale activităţii de producţie. Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi: pe baza activităţii de muncă şi de producţie; pe calea moştenirii şi pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare. Relaţiile de proprietate pot funcţiona normal numai în condiţiile existenţei unui stat democrat întemeiat pe relaţiile de drept, stat care apără toate formele de proprietate, stat în care există supremaţia legii. Care sunt tipurile şi formele de proprietate? În ţările bazate pe relaţiile de piaţă, inclusiv R. Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare a acestora – proprietatea mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate. Principultip de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată. Proprietatea privată este un tip de proprietate în limitele căreia obiectul proprietăţii aparţine subiecţilor ei (persoanele fizice sau juridice). Proprietatea privată se manifestă în trei forme (figura 3.2.)

46

Figura 3.2. Formele proprietăţii private. Proprietatea privită (individuală) bazată pe munca proprie cuprinde gospodăriile mici meşteşugăreşti, fermieri, întreprinderi comerciale minimarket, unităţi familiare ce prestează servicii etc. Proprietatea privată bazată pe munca salariaţilor cuprinde întreprinderi mici şi mijlocii, în special angajarea lucrătorilor de sezon. Proprietatea privată asociativă cuprinde întreprinderile bazate pe asocierea capitalului (societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperative de producţie şi comerţ şi altele). Proprietatea privată are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii private: ea asigură autonomie deplină unităţilor economice; generează concurenţa reală între agenţii economici; stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor; asigură o cointeresare şi o motivaţie superioară în muncă şi în economisire; ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei; ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei economice. Dezavantajele proprietăţii private: ea conţine tendinţe de concentrare a capitalului şi a producţiei şi formarea monopolului; ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în lupta de concurenţă; ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi minimizate prin intervenţia direcţionată a statului în activitatea economică Proprietatea privată constituie temelia economiei de piaţă contemporane. Ea nu exclude proprietatea publică şi mixtă, ci dimpotrivă, cooperează cu acestea în numele eficienţei şi raţionalităţii economice. 47

Proprietatea publică este proprietatea ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale locale. Proprietatea publică este prezentată în domeniile strategice ale economiei (bogăţiile subterane, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic, terenurile pe care sunt construcţii de interes public, căi ferate, aeroporturi, şosele etc.). Proprietatea publică la fel are avantaje şi dezavantaje. Avantajele proprietăţii publice: ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii privaţi nu le pot suporta; ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari de capital; ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale (de instruire, cultură, apărare naţională); ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă. Dezavantajele proprietăţii publice: ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic personal; ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin subventii din bugetul de stat); ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor la monopol; ea favorizează elemente de birocratism. Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietaţii private şi celei publice, se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat (parteneriat public-privat). Una din formele specifice de proprietate este proprietatea intelectuală. Proprietatea intelectuală – drept de proprietate asupra produselor intelectuale materializate în descoperirile stiinţifice (brevete, inovaţii), în opere de artă, artistice, literatură, muzică, emisiuni de tele şi radiodifuziune, invenţiile în toate domeniile de activitate umană. Structura proprietaţii este diferită atât la nivelul produsului intern brut, cât şi la nivelul ramurilor economiei naţionale. De ex. în R. Moldova structura produsului intern brut în a. 2009 a constituit 4 : proprietatea publică – 23,2%, privată – 56,0%, mixtă (publică si privată) fără participarea străină – 2,6%, a întreprinderilor mixte şi străine – 18,2%. Principalul subiect al proprietaţii şi al activitaţii economice este agentul economic. Agentul economic este o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care dispune, controlează sau utilizează

4

Moldova în cifre. 2011. Breviar statistic, p.43.

48

factori de producţie, participă la viaţa economică. În actuala economie de piaţă agenţii economici sunt grupaţi în următoarele categorii: a) agenţi economici producători de bunuri şi servicii funcţia cărora este producerea pentru piaţă şi obţinerea profitului. Aceşti agenţi sunt non-financiari, deoarece efectuează tranzacţii între purtătorii ofertei şi purtătorii cererii. La această categorie de agenţi economici se referă: societăţile pe acţiuni, societăţile cu răspundere limitată, cooperativele de producţie, întreprinderile individuale încadrate în producerea de bunuri materiale şi servicii pentru piaţă; b) agenţi economici consumatori (menajele) – unităţi economice (persoane fizice), care exercită operaţiuni economice legate de viaţa lor proprie (menajul propriu). La această categorie de agenţi economici se referă: menajele ordinare compuse din gospodării familiare; menaje colective compuse din diferite comunităţi de producţie şi consum. Principalele funcţii ale menajelor privesc atât consumul cât şi producţia de bunuri şi servicii pentru consumul propriu.Veniturile principale ale menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferurile primite de la celelalte sectoare instituţionale. c) agenţi economici financiari sunt reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit, cât şi de societaţile de asigurari. Aceşti agenţi, în funcţie de forma de proprietate, se pot manifesta ca unităţi instituţionale private, publice şi mixte. Agentul financiar serveşte ca intermediar între ceilalţi agenţi economici. El colectează, transformă şi redistribuie disponibilitaţile financiare (băncile), sau transformă resursele individuale în riscuri colective. Din această grupă de agenţi fac parte: Banca Naţionala, băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, societaţile de asigurări şi altele. Resursele principale ale acestor unităţi sunt: depunerea la vedere şi la termen, bonurile de casă, dobânzile, primele de asigurări şi altele. d) agenţi economici–administraţiile publice şi private. Administraţia publică, ca agent economic, exercită funcţia de redistribuire a veniturilor publice şi avuţiei pe baza serviciilor non-marfare prestate. Administraţia publică cuprinde: instituţiile guvernamentale (ministere, departamente), administraţiile publice locale, instituţiile publice de învăţământ, cultură, sănătate, securitate publică şi ordine socială. Administraţia privată întruneşte organizaţiile, societaţile, fundaţiile şi alte instituţii private, care au ca funcţie principală prestarea de servicii non49

marfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivitaţi. Resursele financiare provin din contribuţii voluntare, cotizaţii, sponsorizare ş.a. e) agentul economic-străinătatea, reprezintă un agent economic specific care influenţează activitatea economică internă prin fluxurile de factori de producţie, de bunuri materiale şi servicii, de venituri şi cheltuieli generate de activitatea agenţilor economici autohtoni din străinătate, respectiv de rezultatele obţinute de la activitatea agenţilor economici străini care activează în ţară. 3.2. Economia naturală şi economia de schimb Există două forme (moduri) de organizare a activitaţii economice – economie naturală şi economie de schimb. Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până la transformarea lor în bunuri pentru consum. Deci, economia naturală este bazată pe autoconsum. Economia naturală are următoarele trăsături: - în economia naturală producătorul, din punct de vedere al activităţii sale, este izolat; - producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare pentru înfăptuirea procesului de producţie; - produsul creat în economia naturală este destinat pentru satisfacerea cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei; - în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie; baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi cultivarea pământului; - economia naturală e întemeiată pe utilizarea uneltelor primitive, de aceea nivelul ei de eficienţă economică este foarte jos; - în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii; - relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă transparentă, ca relaţii dintre oameni şi nu ca relaţii dintre produsele muncii lor; - forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece, este strict legată de o anumită unitate de producţie; 50

- ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu meşteşugul casnic. Toate aceste trăsături relevă conservatismul, stabilitatea relativă şi existenţa economiei naturale în decursul multor mii de ani. Rămăşiţi ale economiei naturale în forma sa clasică întâlnim actualmente în unele ţari din Africa, Asia şi America Latină. Pe măsura aprofundării diviziunii sociale a muncii economia naturală treptat cedează locul economiei de schimb. Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activitaţii economice în care agenţii economici produc bunuri materiale şi servicii în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii nevoilor individuale şi sociale. Economia de schimb prezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Germenii (condiţiile) economiei de schimb au apărut încă în perioada descompunerii comunităţilor primitive, dezvoltându-se continuu pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. În principal, această dezvoltare a fost rezultatul extinderii meşteşugurilor şi apoi a industriei, inaugurată de prima revoluţie industrială. Economia de schimb are următoarele trăsături: 1. Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii, care se caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca activităţi specializate. A. Smith a subliniat, că diviziunea şi specializarea reprezintă cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este baza perfecţionării forţelor de producţie, a stimulării şi a chibzuinţei producătorului. Specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului relativ (comparativ). Un agent economic dispune de un avantaj comparativ cu alţii, dacă obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. Un agent economic dispune de un avantaj absolut atunci, când produce o cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu un oarecare alt agent economic. Astfel, specializarea este prima condiţie şi trăsătură de bază a economiei de schimb, care contribuie la dezvoltarea cooperării economice şi sporirii progresului economic. 2. Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Autonomia înseamnă, că agenţii au dreptul de decizie referitor la volumul de 51

producţie şi realizarea acesteia. Autonomia agenţilor economici este fundamentată pe proprietatea privată, pe interesul economic al producătorilor şi a libertăţilor economice. 3. Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre agenţii economici (între producători şi consumatori). Piaţa devine astfel instituţia centrală în jurul căreia oscilează întreaga viaţă economică. Nici un agent economic (fie producător sau consumator) nu se poate izola de piaţă, care devine mediator în relaţiile economice dintre producători şi consumatori. Anume piaţa informează şi orientează agenţii economici ce să producă, cât să producă şi pentru cine să producă. Schimbul dintre agenţii economici poate avea loc direct (M-M, când o marfă este schimbată direct cu altă marfă) sau indirect (M-B-M, când schimbul de mărfuri este intermediat de bani, monedă). Actualmente majoritatea schimburilor de mărfuri se realizează prin mijlocirea monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să se numească economie monetară. 4. Bunurile economice îmbracă forma de marfă. În condiţiile economiei de piaţă majoritatea bunurilor economice se manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un bun economic care serveşte producţiei (materie primă, utilaje, instrumente etc.) sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor (produse alimentare, nealimentare, servicii etc.), destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile de piaţă. 5.Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă. În cadrul economiei de schimb între agenţii economici se desfăşoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri şi monedă de doua tipuri: unilaterale (de transfer), care reprezintă mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe etc.); bilaterale, care reflectă mişcările reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze – inferioară şi superioară. La fazainferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător sau “mut” (în economia primitivă). La faza superioară schimbul de bunuri are caracter permanent şi, de regulă, este intermediat de monedă. Faza superioară a economiei de schimb a primit denumirea de producţie de mărfuri. Producţia de marfuri reprezintă o formă de organizare a economiei în care agenţii economici produc bunuri şi servicii pentru piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri se deosebeşte de producţia de bunuri materiale şi nemateriale: 52

- producţia de mărfuri include numai acele bunuri materiale, care sunt destinate schimbului prin intermediul pieţei, pe când producţia de bunuri cuprinde toate bunurile materiale şi nemateriale (servicii) create în societate, indiferent - în formă de mărfuri sau în formă de autoconsum; - producţia de bunuri a apărut odată cu apariţia societăţii umane, pe când producţia de mărfuri apare la o anumită treaptă de dezvoltare istorică, când schimbul de bunuri devine permanent şi mijlocit de monedă. Istoria cunoaşte două tipuri de producţie de mărfuri: producţia de mărfuri simplă (mica producţie de mărfuri) întemeiată pe munca personală a producătorului şi marea producţie demărfuri întemeiată pe angajarea muncitorilor salariaţi. Mica producţie de mărfuri a dominat în epoca sclavagismului şi feudalismului, iar marea producţie de mărfuri e caracteristică pentru capitalismul liberei concurenţe şi pentru economia mixtă contemporană. 3.3

Banii şi funcţiile lor. Teoriile banilor

Apariţia banilor a însemnat o mare descoperire în istoria umană, care poate fi comparată cu apariţia limbajului. Banii servesc ca mijlocitor în relaţiile dintre oameni, la fel cum limba serveşte ca unealtă de comunicare dintre oameni. Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb, intermediat de monedă. Schimbul monetar cuprinde patru faze (etape): a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau unele mărfuri mai fregvent solicitate (sarea, blănurile, vitele ş.a); b) faza în care în calitate de echivalent de schimb serveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint, aramă etc.); c) faza în care în calitate de echivalent al schimbului serveau monedele bătute (în China monedele bătute au apărut în sec.XI î.e.n., în Grecia – în sec.VIII î.e.n., în Roma – în sec.V î.e.n.). Monedele de aur şi argint au circulat până la primul răbzboi mondial; d) faza în care în calitate de echivalent al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărut în Europa în sec.XVII şi circulau împreună cu monedele de aur şi argint. Ele puteau fi preschimbate pe aur la prima cerere a deţinătorului de bancnotă. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decât rezervele de aur din băncile de emisie, ceea ce a contribuit la înlocuirea lor cu bani de hârtie. 53

După primul război mondial, schimbul bancnotelor pe aur a încetat să mai aibă loc în toate ţările. Care sunt formele de manifestare a banilor? - monede de aur bătute, emise şi garantate de autorităţile emitente. Banii de aur au valoarea sa proprie şi sunt acceptaţi ca mijloc de schimb în orice ţară, ţinând cont de cantitatea de metal preţios pe care o conţin şi titlul acestuia; - bancnote (bilete de bancă), puse în circulaţie de băncile comerciale care exprimă angajamentul băncii emitente de a plăti purtătorului, la cerere, suma de bani înscrisă pe el; - bani de hârtie, emise de banca centrală (naţională) ca simboluri ale banilor cu valoare deplină, care îşi îndeplinesc funcţiile în baza încrederii populaţiei în posibilitatea lor de a suplini cu success banii cu valoare deplină; - bani metalici sunt banii confecţionaţi din metale sau aliaje de metal. De regulă, banii metalici sunt divizionari ai unei unităţi monetare; - bani scripturali(bani de cont), sunt banii care aparţinunităţilor economice, persoanelor fizice şi juridice, aflaţi în cont la diferite bănci şi instituţii financiare sub forma depozitelor la vedere, soldurile creditare, depunerile la termen ş.a. Actualmente banii scripturali au cea mai mare pondere în masa monetară a unei ţări. Aşadar, banii în esenţa lor au fost timp îndelungat o marfă specifică cu valoare intrinsecă, care au îndeplinit funcţia de echivalent general. În prezent, în urma demonetizării aurului, banii au încetat de a mai fi marfă cu valoare intrinsecă. Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată. Care sunt funcţiile banilor? 1. Funcţia de măsură a valorii şi a activităţilor economice. Banii, fiind etalonul universal de măsură, exprimă valoarea tuturor mărfurilor şi a serviciilor. Valoarea mărfii exprimată în bani constituie preţul ei. Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii în mod ideal (abstract). 2. Funcţia de mijloc de circulaţie (de schimb) universal care contribuie la circulaţia normală a bunurilor şi stingerea oricăror obligaţiuni economico-financiare. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie în mod real. 3. Funcţia mijloc de plată. Această funcţie a banilor apare în cazul, când actele de vindere şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu. În acest caz vânzătorul devine creditor, iar cumpărătorul devine debitor. Banii 54

îndeplinesc funcţia de mijloc de plată în procesul de remunerare a muncii, de restituire a împrumuturilor, de plată a arendei, chiriei etc. Actualmente, în calitate de mijloc de plată servesc: cambia – titlul de credit folosit ca instrument de plată pe termen scurt în operaţiunile comerciale; cecurile – instrument furnizat de către o bancă, prin care se poate ordona băncii emitate să transfere o anumită sumă de bani din contul titularului către un beneficiar; cartele magnetice5 (numite ”bani electronici”), carduri în baza cărora sunt exercitate diferite plăţi pentru procurarea mărfurilor şi serviciilor. 4. Funcţia de acumulare şi de rezervă. În prezent banii pot fi acumulaţi şi păstraţi în băncile comerciale sau investiţi în obiecte (apartament, autoturism, teren arabil) sau investiţi în afaceri. Acumularea de bani nu trebuie confundată cu rezervele de bani (rezervele de bani pentru consumul viitor al unei persoane) sau cu rezervele de bani ale Băncii Naţionale destinate pentru circuitul normal al mărfurilor, funcţionarea normală a sistemului creditar-bancar, pentru susţinerea cursului de schimb valutar şi a comerţului extern. 5. Funcţia de bani universali. Actualmente funcţia de bani universali o exercită DST (drepturi speciale de tragere ale Fondului Monetar Internaţional), dolarul american, lira sterlină engleză, euro şi iena japoneză, care sunt utilizate în schimburile economice dintre ţări, în comerţul internaţional, în acordarea împrumuturilor şi investiţiilor străine, în deservirea turismului şi a altor operaţiuni financiare interne şi externe. Care este rolul economic al banilor? După expresia lui P.Samuelson, fluxul de bani este sângele, care irigă sistemul economic. Rolul banilor constă în următoarele: - banii servesc ca etalon general de schimb şi de măsură a valorii tuturor mărfurilor şi serviciilor;

5

În SUA cartelele plastice unilaterale au apărut la începutul sec.XX. Aceste cartele dădeau posibilitate posesorului de a procura mărfuri de la o firmă anumită (firma care a eliberat aceste cartele). În anii ’50 ai sec.XX tot în SUA au apărut cartelele magnitice universale, care permiteau posesorului de a procura mărfuri şi servicii nelimitate. Pentru a procura astfel de cartelă magnifică persoana respectivă trebuia să dispună de un venit anual nu mai jos de 15 mii dolari. În R.Moldova primele cartele magnitice au apărut în 1996, fiind elibrate de banca comercială „Eximbank”.

55

- prin intermediul banilor are loc alocarea şi utilizarea factorilor de producţie (munca, resursele naturale, capitalul etc.); - prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate (prin intermediul venitului naţional, sistemului bugetar, sistemului fiscal); - banii aflaţi în mâinile firmelor sau a organelor de decizie servesc ca mijloc de control asupra activităţii economice; - banii servesc ca instrument de sporire a rentabilităţii şi eficienţei economice la nivel micro şi macroeconomic. Care sunt atributele (cerinţele) faţă de monedă? Moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: - moneda trebuie să fie acceptabilă (să fie acceptată ca mijloc de plată de către toţi agenţii economici şi populaţie); - moneda trebuie să fie durabilă în timp (să aibă o viaţă naturală durabilă, cum de ex., dolarul american, lira sterlină engleză ş.a); - moneda trebuie să fie convenabilă(să fie folosită fără restricţii în tranzacţiile economice); - moneda trebuie să fie divizibilă(să poată fi folosită la orice tranzacţie mare sau mică); - moneda trebuie să fie uniformă, identică (să fie de aceeaşi calitate, mărime, să îndeplinească aceleaşi funcţii); - moneda trebuie să aibă o valoare stabilă (puterea de cumpărare a monedei trebuie să fie stabilă timp îndelungat); - moneda trebuie să fie apărată de orice falsificări. Care sunt principalele teorii ale banilor? Referitor la conţinutul şi circulaţia banilor există mai multe teorii. Vom analiza unele dintre ele. Teoria metalistă a cantităţii de bani în circulaţie potrivit căreia circulaţia banilor depinde de volumul metalelor preţioase (aur, argint) întruchipate în monedă. Dacă volumul metalelor preţioase este înalt, atunci şi capacitatea de cumpărare va fi mai mare, şi invers. Teoria nominalistă a banilor, potrivit căreia banii reprezintă o unitate nominală de calcul lipsită de orice conţinut material. Banii sunt creaţi de către instituţiile statale ca semne convenţionale, iar mărimea cantităţii lor în procesul de schimb a bunurilor economice, depinde de deciziile organelor monetare respective.

56

Teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia valoarea banilor este determinată de cantitatea lor aflată în circulaţie. Dacă creşte cantitatea banilor în circulaţie, atunci scade valoarea lor, şi invers. Teoria monetară a lui Irving Fisher, potrivit căreia cantitatea de bani aflată în circulaţie este determinată de raportul dintre volumul bunurilor cumpărate la un anumit nivel al preţurilor şi viteza de rotaţie a monedei. Formula:

M

P*

T ; unde: V

M – cantitatea de monedă; P – nivelul preţurior; T – volumul tranzacţiilor de mărfuri; V – viteza de rotaţie a monedei. Teoria monetaristă a lui M. Friedman, potrivit căreia creşterea cantităţii de monedă în circulaţie trebuie să corespundă ritmului de creştere a produsului intern brut. Rezumat 1. Proprietatea, ca şi categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor economice. În aspect juridic proprietatea reflectă dreptul de a poseda, de a folosi şi de a administra bunurile. În aspect economic proprietatea reflectă relaţii economice de gospodărire, de însuşire şi de realizare economică a proprietăţii. 2. Subiecţii proprietăţii sunt persoanele fizice şi juridice care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestora. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile în jurul cărora se creează relaţii de proprietate. 3. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de proprietate (privată şi publică) şi o combinare a acestora – proprietatea mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate, inclusiv proprietate intelectuală. 4. Una din formele de organizare a activităţii economice este economia naturală în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a apela la relaţiile de schimb. 57

5. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană în care agenţii economici produc bunuri în scopul vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii nevoilor. 6. Banii – una din marile descoperiri ale omenirii. Principalele funcţii ale banilor sunt: funcţia de măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de acumulare şi funcţia de bani univerasli. 7. Rolul economic al banilor constă în următoarele: banii servesc ca etalon general de schimb al tuturor bunurilor economice în societate, ca mijloc de alocare şi utilizare a factorilor de producţie, ca uneltă de repartiţie a bunurilor în societate, ca instrument de sporire a rentabilităţii şi eficienţei economice. 8. Principalele teorii ale banilor sunt: teoria metalistă, nominalistă, cantitativă, teoria monetară a lui I.Fisher, teoria monetaristă a lui M. Friedman. Bibliografie  Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p.49-64.  Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006, p.239-250.  Andrei Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu. Teorie economică. U.T.M., Chişinău, 2004, p. 23-29.  Fhilip Hardwick, John Landmead, Bahadur Khan. Introducere în economia politică monetară. POLIROM Iaşi, 2002, p. 465-506.  Andrei Cojuhari, Valentina Childescu. Evoluţiaşi unele abordări metodologice ale reformării relaţiilor de proprietate. U.T.M., Chişinău, 2007, p. 3-36.  Legea nr.179-XVI din 10 iulie 2008 cu privire la parteneriatul public-privat(Monitorul Oficial al R. Moldova nr.165-166 din 2 septembrie 2008).

58

Tema 4. Sistemele economice şi caracteristicile lor 4.1. Esenţa şi structura sistemului economic. 4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă. 4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei. 4.4. Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă. Scopul temei: analiza esenţei, structurii, tipurilor şi modelelor de sisteme economice. Obiectivele temei: După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să analizaţi elementele principale ale sistemului economic;  să evidenţiaţi criteriile de diversitate ale sistemelor economice;  să analizaţi tipurile şi modelele sistemelor economice;  să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă;  să evidenţiaţi specificul sistemului economiei mixte (sistemul economiei contemporane);  să analizaţi sistemul economiei tradiţionale;  să evidenţiaţi trăsăturile sistemului economiei de comandă. 4.1.Esenţa şi structura sistemului economic Sistemul economic reprezintă un ansamblu de procese (economice, de producţie, de consum, de organizare a activităţii economice), care se desfăşoară în societate în baza relaţiilor de proprietate existente. Noţiunea de sistem economic are mai multe semnificaţii, fiind privit ca: - modalitate de organizare şi funcţionare a activităţii economice optime astfel încât cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai amplu nevoile de consum ale populaţiei. În viziunea economistului american J.K.Galbraith, sistemul economic optim este acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii; 59

- curent (doctrină) de gândire economică, principiile căruia sunt provocate de către stat în calitate de politică economică (sistemul economic mercantilist, fiziocrat, liberal, neoliberal, clasic, neoclasic, marxist, keynesit etc.); - sistem social-economic, ce se identifică în fond cu noţiunea de „formaţiune social-economică”, al cărei nucleu îl formează „modul de producţie” (sistemul sclavajist, feudal, capitalist, socialist); - ansamblu de reguli şi instrumente, utilizate în scopul de reglementare şi provocare a unor politici (sistemul de retribuire şi de normare a muncii, sistemul comercial, sistemul fiscal etc.). Economistul francez R. Barre, fost prim-ministru al Franţei, acordă sistemului economic semnificaţia unui ansamblu din trei componente: obiectivele activităţii economice sau mobilurile definitorii ale agenţilor economici; organizarea juridică şi socială a unei societăţi care în viaţa reală se prezintă sub cele mai diverse combinaţii; tehnica şi tehnologia utilizată pentru obţinerea bunurilor materiale şi serviciilor necesare satisfacerii nevoilor umane. În viziunea lui R. Barre, omenirea cunoaşte cinci sisteme economice: sistemul economiei închise, sistemul economiei artizanale, sistemul economiei capitaliste (de piaţă), sistemul economiei colectiviste (socialiste) şi sistemul economiei corporatiste6. Sistemul economiei închise era caracteristic pentru modul de producţie feudal ale cărui obiective erau: satisfacerea nevoilor ţăranilor şerbi din cadrul moşiei feudale; dependenţa juridică a ţaranilor de feudal; limitarea pieţelor de desfacere; tehnica de producţie rudimentară; existenţa puterii unice de decizie a feudalului. Sistemul economiei artizanale, caracteristic pentru Franţa din sec. XIV-XV, avea următoarele obiective: satisfacerea nevoilor umane preponderent celor din mediul urban; profiturile erau limitate şi nu reprezentau un resort esenţial al activităţii economice; puterea se baza pe respectarea ierarhiei şi a tradiţiilor; la baza organizării juridice şi sociale se afla proprietatea privată asupra factorilor materiali de producţie, care se aflau în mâinile artizanilor (meşteşugarilor) independenţi; producţia meşteşugărească era destinată pentru o piaţă relativ limitată.

6

Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrota. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.429.

60

Sistemul economic cooperatist, apărut după primul război mondial în Italia, Franţa, Portugalia, Spania şi în alte ţări, avea următoarele obiective: evitarea anarhiei şi haosului economic, fără a cădea însă în tirania sau incompetenţa economiei centralizate; exercitarea de către stat a funcţiei de arbitraj în interesul tuturor cetăţenilor; organizarea juridică şi socială consta în crearea şi funcţionarea unor grupuri profesionale care elaborau legi pentru fiecare domeniu de activitate. Sistemul economiei capitaliste (de piaţă) şi sistemul economiei colectiviste (de comandă) vor fi analizate în următoarele compartimente ale temei. Orice sistem economic privit în ansamblu include următoarele elemente: a) relaţiile social-economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra resurselor şi rezultatelor economice; b) existenţa diferitor forme organizatorice de gospodărire (individuală, colectivă, corporativă); c) existenţa mecanismelor economice specifice de reglare macroeconomică (a ocupării forţei de muncă, a sistemului fiscal, a protecţiei sociale a populaţiei etc.); d) diversificarea relaţiilor şi legăturilor economice dintre subiecţii activităţii economice (relaţii contractuale, relaţii de administrare şi altele). Sistemele economice, după conţinut, se deosebesc după următoarele criterii: a) în funcţie de forma predominantă de proprietate (în sistemul economiei de piaţă predomină proprietatea privată, în sistemul economiei de comandă prodomină proprietatea de stat); în funcţie de scopul urmărit de societate. Există sisteme economice în care motorul activităţii economice îl constituie profitul (sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă), în alte sisteme – bunăstarea şi eficienţa economică (sistemul economiei mixte); b) în funcţie de modul de stabilire a relaţiilor dintre participanţii la activitatea economică (în economia mixtă predomină relaţiile de piaţă, iar în economia decomandă – relaţiile administrative); c) în funcţie de ramura principală a economiei sistemele economice se pot manifesta ca sisteme agrare, industriale; d) în funcţie de nivelul de dezvoltare economică sistemele economice se pot clasifica în: sistem sclavagist, feudal, capitalist, socialist. 61

În ştiinţa economică contemporană sunt analizate mai multe tipuri de sisteme. În tema dată vom exercita o analiză amplă: a sistemului de economie de piaţă bazat pe libera concurenţă; a sistemului economiei mixte şi a modelelor acesteia; a sistemului economiei tradiţionale şi a economiei de comandă. 4.2. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă, numit „sistemul capitalismului pur”, s-a constituit în sec.XVIII în urma schimbărilor profunde generate de prima revoluţie industrială. Acest sistem a funcţionat în forma sa clasică până la începutul sec. XX. Fundamentele sistemului economiei de piaţă au fost definite de economistul englez A.Smith în lucrarea „Avuţia naţiunilor” (1776). Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă reprezintă un mod specific de organizare a activităţii economice fundamentat pe proprietatea privată, libertatea economică şi concurenţa perfectă. Acest sistem se caracterizează prin următoarele trăsături: 1. Proprietatea privată se află la baza tuturor activităţilor economice. Proprietatea este garantată şi asigură tuturor egalitate în drepturi şi obligaţii în faţa legii. 2. Îmbinarea interesului personal cu cel general. În viziunea lui A.Smith, cel mai bun mijloc de satisfacere a interesului general este de a permite fiecărui să-şi urmărească interesul personal: producătorii contribuie la creşterea producţiei globale anume atunci când obţin profituri înalte. Această convergenţă între interesele personale şi bunăstarea socială esteilustrată de teoria lui A. Smith „mâna invizibilă”, potrivit căreia omul îşi urmăreşte propriul interes şi în acest domeniu, ca şi în altele, este condus de o mână invizibilă spre atingerea unorobiective care sunt străine intenţiilor sale, urmărindu-şi propriul interes, el serveşte deseori mai bine scopurile societăţii decât atunci când încearcă să o facă în mod intenţionat. 3. Mecanismele pieţei sunt singurele care tind să asigure echilibrul dintre cerere şi ofertă şi alocarea resurselor cu excluderea oricărei intervenţii a statului şi monopolurilor. În viziunea economistului elveţian L.Walras (autorul teoriei echilibrului economic general), echilibrul economic general poate fi atins numai în cazul dacă există echilibrul 62

dintre cerereşi ofertă pe pieţele factorilor de producţie şi există concurenţă perfectă. 4. Raportul dintre cerere şi ofertă determină priorităţile în producţia bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie. În economia de piaţă indivizii consumatori fac alegeri care reflectă preferinţele lor, iar producătorii iau decizii în scopul de a-si maximiza profiturile. Pentru a atinge acest scop, întreprinderile trebuie să producă bunurile dorite de consumatori şi aceasta la un cost cât mai scăzut posibil. Economia de piaţă aduce astfel un răspuns la cele trei probleme fundamentale ale economiei în orice societate: - „ce bunuri ar trebui produse şi în ce cantităţi”?, răspunsul este simplu: dacă doresc să obţină beneficii, producătorii trebuie să fabrice produsele sau să propună serviciile dorite de consumatori. Consumatorii îşi exprimă preferinţele cheltuindu-şi veniturile; ei determină astfel bunurile care trebuie produse, cantităţile în care trebuie produse aceste bunuri şi modul în care trebuie utilizate resursele disponibile; - „cum ar trebui produse bunurile”?, răspunsul este dat de producători, care, pentru a obţine profituri, trebuie să caute să furnizeze bunurile cerute la un cost relativ scăzut, înlocuind factorii de producţie costisitori cu resurse de producţie la un preţ mai jos; - „pentru cine ar trebui produse bunurile şi serviciile”?, răspunsul este furnizat pepieţele factorilor de producţie, deoarece plăţile efectuate de întreprinderi pentru a-şi procura aceşti factori constituie veniturile consumatorilor personali şi colectivi. Atribuirea bunurilor produse reflectă repartiţia veniturilor. 5. Concurenţa perfectă7, reprezintă un mecanism al economiei de piaţă bazat pe libertatea economică a producătorilor şi consumatorilor. Concurenţa perfectă presupune o formă specifică de organizare a economiei cu reguli foarte stricte care au ca scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a condiţiilor pentru toţi agenţii economici. Concurenţa perfectă are următoarele trăsături: - atomicitatea producătorilor şi consumatorilor, astfel încât nici unul dintre ei nu poate influenţa piaţa;

7

Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrota. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p.429

63

- transparenţa perfectă a pieţei – informarea producătorilor şi consumatorilorreferitor la cererea şi oferta de bunuri şi servicii astfel încât să determine luarea deciziilor corecte în relaţiile cumpărare-vânzare; - omogenitatea produsului – bunurile sunt identice, indiferent cine le produce şi ca urmare cumpărătorii pot obţine acelaşi bun de la orice producător-vânzător; - libertatea de a acţiona pe piaţă – lipsa restricţiilor care ar putea împedica agenţii economici să activeze pe piaţa respectivă; - elasticitatea perfectă a cererii şi ofertei – adaptarea rapidă a cererii şi ofertei la schimbarea care se produce pe piaţa respectivă; - mobilitatea perfectă a factorilor de producţie – migrarea liberă a mărfurilor, capitalului şi forţei de muncă de la o piaţă la alta fără obstacole; - raţionalitatea şi eficienţa economică – minimizarea costurilor de producţie şi sporirea profiturilor. 6. Preţurile de echilibru se formează în baza confruntării cererii şi ofertei. Pe fiecare piaţă, producătorii şi consumatorii îşi iau deciziile în funcţie de preţurile relative;prin acţiunile lor combinate, ei determină structura acestor preţuri; schimbările intervenite în preţuri antrenează modificări ale comportamentelor individuale, până când armonizarea lor permite realizarea unei stări de echilibru, adică a unei situaţii în care cantităţile oferite şi cele cerute sunt egale. 7. Statul nu intervine direct în activitatea economică, ci se limitează numai la protejarea pieţei şi a instituţiilor acesteia. Economia de piaţă exclude la fel implicarea monopolurilor şi sindicatelor în activitatea agenţilor economici. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă prevede descentralizarea completă a economiei şi autoreglarea sistemului în ansamblu. Economiile contemporane se prezintă ca sisteme economice mixte, care se caracterizează prin îmbinarea elementelor economiei de piaţă liberă cu implicarea statului în economie. 4.3. Sistemul economiei mixte şi modelele ei Sistemul actual al economiei de piaţă reprezintă un sistem economic real mixt, care a apărut la începutul sec.XX şi s-a consolidat după al doilea război mondial în urma transformărilor cardinale în viaţa economică: dezvoltarea accelerată a progresului tehnico-ştiinţific; 64

diversificarea formelor de concurenţă imperfectă; apariţia şi dezvoltarea noilor forme de proprietate; dezvoltarea infrastructurii sociale; creşterea gradului de intervenţie a statului în activitatea economică şi altele. Un sistem economic se consideră mixt atunci când sectorul privat şi sectorul public contribuie împreună la buna lui funcţionare, în mod coordonat sau concurenţial. În aspect microeconomic economia mixtă desemnează o întreprindere al cărei capital este deţinut în comun de stat şi de investitorii privaţi. În aspect macroeconomic o economie este mixtă, dacă statul joacă un rol important în economia globală, în paralel cu sectorul privat. Raportul dintre cheltuielile publice şi produsul intern brut este indicatorul de „mixitate”, care reflectă ponderea diferitor forme de proprietate în acest agregat economic. În Statele Unite ale Americii ponderea sectorului public în produsul intern brut este de 35,8 %, în Japonia – 36%, în Anglia – 40,4 %, în Franţa – 54%. Elementele interdependente care caracterizează economia de piaţă, ca sistem conomic real mixt 8, sunt: reglarea vieţii economice se realizează cu precădere prin mecanismele pieţei şi într-o măsură mai mică – prin intervenţia organelor statului democrat; alături de producţia de mărfuri, de economia de schimb monetar, continuă să existe elemente ale economiei naturale şi schimbului direct de bunuri (barter); agenţii economici mici şi mijlocii coexistă cu marile corporaţii, care adesea ori au tendinţe monopoliste sau ologopoliste; sectorul privat-particular se întrepătrunde cu cel public, respectiv unităţile economice aparţinând celor două sectoare ce concurează între ele; statul, ca agent economic autonom, încearcă să reglementeze, în mod democratic, mecanismele economice de funcţionare, în general, să codifice comportamentele tuturor agenţilor economici, indiferent de tipul de proprietate. Care sunt trăsăturile9 de bază ale sistemului economic mixt? - pluralismul formelor de proprietate, în care proprietatea privată este preponderentă şi cuprinde majoritatea patrimoniului. Titularii fiecărei 8

Niţă Dobrată. Editura politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, p.74. Dicţionar de economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 185. 9

65

forme de proprietate sunt orientaţi spre obţinerea profitului şi îşi asumă dreptul de decizie în condiţiile de risc şi incertitudine. Instituirea unui sistem de concurenţă între o producţie privată şi o producţie publică prezintă cel puţin două avantaje: pe de o parte, producţia publică permite combaterea abuzurilor de poziţie dominantă pe pieţe, iar pe de altă parte, menţinerea unei producţii private este o sursă de informaţii valoroase pentru controlul costurilor întreprinderilor publice. În acelaşi mod parteneriatul privat-public în finanţarea întreprinderilor permite atât slăbirea constrângerilor care împiedică uneori statul să-şi îndeplinească obligaţiile de acţionar (datorită aportului de fonduri private), cât şi aplicarea unei politici industriale sau de dezvoltare (datorită aportului de fonduripublice); - pluralismul formelor de gospodărire, în care funcţionează gospodării individuale, cooperative de producţie şi consum, societăţi pe acţiuni, întreprinderi corporative etc., care activează în cadrul actelor legislative; - îmbinarea mecanismelor de piaţă (cererea, oferta, concurenţa, preţul), cu mecanismele reglării de stat a economiei (reglarea sistemului monetar, fiscal, a ratei dobânzii, a salariului minim etc.). La nivel microeconomic (la nivelul firmei) larg este aplicat sistemul marketing de dirijare, iar la nivel macroeconomic – sistemul de programare şi planificare indicativă; - descentralizarea economiei, bazată pe decizii individuale a căror coerenţă se asigură prin mecanismul pieţei, pârghiile economicofinanciare şi cadrul legislativ; - existenţa unui sistem de pieţe concurenţiale (de monopol, monopoliste, oligopoliste), care funcţionează pe principiile vaselor comunicante, bazate pe reguli clare care-i stimulează pe agenţii economici competitivi şi îi elimină pe cei necompetitivi şi inadaptabili la cerinţele pieţei. Piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice, cu toate că activităţile economice se derulează şi sub incidenţa conţinutului echităţii şi al justiţiei sociale; - existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, componentă substanţială a unei înalte eficienţe, premisa satisfacerii decente a nevoilor pentru marea majoritate a cetăţenilor, a libertăţilor economice şi juridice, inclusiv a democraţiei;

66

- existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea masei monetare şi orientarea acţiunilor agenţilor economici; - majoritatea preţurilor se formează prin negocieri libere între vânzători şi cumparători, fără intervenţii administrative din partea statului şi a altor centre de forţă economică; - interesul personal şi relaţiile de piaţă bilaterale reprezintă impulsul activităţii economice, iar profitul este mobilul direct principal; - statul democrat de drept veghează respectarea regulilor de funcţionare a pieţei, cât şi asupra instituţiilor juridice şi economice: statul este agent economic, prin diferite organisme specializate el adoptă măsuri pentru completarea şi, când este cazul, corectarea funcţionarii pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare şi altor instrumente; - în economia mixtă populaţiei şi agenţilor economici le sunt caracteristice anumite mentalităţi, cum ar fi: prevederea, iniţiativa, riscul, paternalismul etc. - în economia mixtă funcţioneaza sistemul de protecţie socială. Pentru asigurările sociale sunt alocate în jurul la 40% din toate asigurările bugetare. Afară de asigurările de stat, protecţia socială este înfăptuită şi de firmă (asigurarea lucrătorilor firmei cu hrană, deservirea medicală, reciclarea şi recalificarea lucrătorilor şi altele). Sistemul economiei de piaţă real mixt are un şir de avantaje şi dezavantaje. Avantajele acestui sistem: asigură dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale; contribuie la formarea preţurilor de echilibru în baza confruntării cererii şi ofertei; contribuie la concordanţa dintre cererea şi oferta agregată; stimulează utilizarea raţională a resurselor economice limitate; contribuie la dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific; asigură libertatea economică tuturor agenţilor economici; asigură protecţia socială a populaţiei. Dezavantajele sistemului economiei mixte: colaborarea dintre sectorul privat şi sectorul public poate genera coaliţii nefaste între anumite grupari de interese private (în căutarea unor „rente economice”) şi anumiţi conducători publici (care doresc să manipuleze regulile conforme cu interesul general din raţiuni politice sau birocratice sau chiar pentru a-şi procura venituri din corupţie); sistemul economiei mixte nu poate înlătura aşa-numita „lege a junglei” în economie, care duce la limitarea micului 67

business, nu poate înlătura monopolismul în domeniul de producţie şi de realizare a mărfurilor, nu poate evita declinurile economice, şomajul, inflaţia şi alte dezechilibre economice.Deşi sistemul economiei de piată real mixt dispune de unele neajunsuri, el s-a dovedit cel mai adecvat sistem de organizare şi funcţionare a economiei din toate cele care au existat de-a lungul istoriei. În cadrul sistemului economiei de piaţă real mixt există mai multe modele cu caracteristici specifice dintre care pot fi menţionate: modelul anglo-saxon, modelul vest-european, paternalist, social de piaţă, nordiceuropean. Vom analiza succint trăsaturile modelelor sus-menţionate. Modelul anglo-saxon (neoliberal neoamerican) la care se referă: SUA, Anglia, Australia, Noua Zeelandă, Canada şi alte ţari. Acest model are următoarele trăsături: - nivelul relativ jos al ponderii sectorului public în produsul intern brut (15-30%); - creşterea rolului mecanismelor de piaţă în reglarea activităţii economice; - stimularea creşterii ofertei (în SUA, Anglia); - formarea preponderentă a preţurilor în dependenţă de mecanismele pieţei (cerere, ofertă, concurenţă); - reducerea substanţială a impozitelor (în SUA impozitile au fost reduse de la 54% pîna la 28% pentru agenţii economici); - reglarea masei monetare aflate în circulaţie; - gradul redus de securitate faţă de riscuri (crize, şomaj, inflaţie, sărăcie etc.). Modelul vest-european(model francez cu tentă derijistă), la care se referă Franţa, Italia şi alte ţări. Acest model prevede: - extinderea sectorului public în baza naţionalizării întreprinderilor private şi, îndeosebi, a infrastructurii sociale; - extinderea tendinţelor derijiste în activitatea economică (programarea macroeconomică şi elaborarea programelor de stat de dezvoltare a sectoarelor economice); - îmbinarea mecanismelor pieţei cu sistemul de planificare indicativă la nivel macroeconomic. Modelul paternalist (model japonez), a aparut dupa cel de-al doilea război mondial. Acest model prevede:

68

- dezvoltarea marilor corporaţii, a companiilor transnaţionale (CTN), care sunt susţinute de către stat (companiile Honda, Nisan, Mitshubisi, Miţumoto ş.a ); - reglarea de stat a economiei prin programarea economică (în Japonia există planuri de 5 ani la nivel macroeconomic); - creşterea cu ritmuri înalte a productivităţii muncii în raport cu sporirea salariului, ce contribuie la reducerea costurilor de producţie şi asigurarea competitivitaţii mărfurilor pe pieţele internaţionale; - angajarea pe viaţă a lucrătorilor la firmele mari japoneze; - extinderea sentimentului de mândrie naţională şi patriotism (lucrul la firmele japoneze începe de obicei cu interpretarea imnului ţării sau al firmei); - diferenţierea dintre veniturile diferitor categorii de lucrători este relativ mică şi constituie cel mult de 17 ori a patronului faţă de lucrătorul simplu necalificat; - clasa mijlocie este cea mai numeroasă şi constituie 85-90% din populaţia aptă a ţării. Modelul social de piaţă(modelul economiei de piaţă social orientată), la care se referă Germania, Austria, Olanda şi alte ţări. Acest model prevede: - îmbinarea organică a mecanismelor pieţei cu protecţia socială a populaţiei (acordarea de pensii şi ajutoare sociale destul de înalte); - creşterea ponderii sectorului de stat în economie (în unele ţări constituie circa 30%) ceea ce permite ca asistenţa medicală şi sistemul de instruire să fie gratuit; - preţurile la mărfurile de primă necesitate sunt ,de regulă, stabilite de stat şi sunt relativ stabile şi joase; - stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, cât şi a gospodăriilor de fermieri, ceea ce contribuie la creştrea clasei mijlocii, care constituie circa 75% din populaţie; - diferenţa dintre salariul minim şi maxim constituie pâna la 24 ori. Modelul nordic-european (numit model „suedez”), bazat pe cooperare între sectorul privat-productiv şi cel public-prestator de servicii sociale, cuprinde Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca. Acest model prevede: - asigurarea echităţii sociale şi reducerea inegalităţii în avere; 69

- stabilirea unor rate înalte de impozite în scopul acumulării resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale (impozitele constituie 40-50% din nivelul veniturilor populaţiei); - asigurarea gratuită a serviciilor medicale şi de instruire; - susţinerea şi dezvoltarea sectorului cooperatist. 4.4.

Sistemul economiei tradiţionale şi a economiei de comandă

Sistemul economiei tradiţionale a aparut dupa al doilea război mondial în urma destrămării sistemului colonial şi obţinerii independenţei naţionale şi politice de către fostele ţări coloniale. Sistemul economiei tradiţionale are următoarele trăsături: - acest sistem în mare masură este bazat pe munca manuală şi pe un nivel jos de înzestrare tehnică şi tehnologică; - în acest sistem există mai multe forme de gospodărire (gospodăria naturală, gospodării mărunte ţărăneşti şi meşteşugăreşti, cât şi întreprinderi mari industriale); - în acest sistem domină capitalul străin, care utilizează resursele materiale şi umane la un preţ redus; - în acest sistem predomină tradiţiile vechi, valorile religioase împărţirea societăţii în caste, dinastii de neam ce frânează progresul social-economic; - în economia tradiţională un rol activ îl joacă statul, care prin intermediul redistribuirii veniturilor bugetare, contribuie la dezvoltarea infrastructurii de producţie şi sociale. Sistemul economiei de comandă reprezintă un tip de organizare centralizată a economiei în care toate deciziile economice în societate sunt luate de autorităţile centrale. Acest sistem iniţial a aparut în fosta U.R.S.S. (1917), iar mai târziu, după al doilea război mondial, s-a costituit în unele ţări din Europa de Est, Asia şi America Latină. Economia de comandă are următoarele trăsături: - stabilirea proprietăţii de stat asupra tututor mijloacelor de producţie şi a resurselor economice astfel încât majoritatea bunurilor materiale şi serviciilor sunt produse în cadrul proprietăţii de stat; - activităţile economice în toate domeniile sunt dirijate în mod centralizat prin intermediul unui plan general, ai cărui indicatori sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici; 70

- preţurile la bunuri şi servicii, de regulă, nu depind de cerere şi ofertă, ci se formează în mod planificat, centralizat; - în economia de comandă are loc dominaţia monopolistă de stat în toate ramurile şi domeniile de activitate, inclusiv în domeniul artei, literaturii, muzicii etc.; - în economia de comandă concurenţa este exclusă în procesul de alocare a resurselor economice în raport cu manifestarea liberă a cererii şi ofertei; - în acest sistem lipseşte stimularea materială a producătorului ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii şi calităţii produselor; - în economia de comandă are loc dominaţia şi dictatura producătorului în raport cu suveranitatea consumatorului; - în acest sistem are loc un dezechilibru dintre producţie şi consum, dintre sectoarele şi ramurile economiei naţionale. În economia de comandă, la fel ca şi în economia de piaţă reală, au existat mai multe modele printre care pot fi menţionate: modelul sovietic, modelul chinez, modelul iugoslav, modelul cubanez ş.a. Însă, după cum a demonstrat practica mondială, sistemul economiei de comandă a fost mai puţin eficient în comparaţie cu sistemul economiei de piaţă, fapt care a condus la destrămarea acestuia în majoritatea ţărilor exsocialiste la sfârşitul sec.XX. Actualmente rămaşiţe ale sistemului economiei de comandă s-au păstrat în Coreea de Nord, Cuba şi parţial în China. Rezumat 1. Sistemul economic reprezintă un ansamblu de procese economice şi de organizare a activităţii umane, care parcurg în societate în baza relaţiilor de proprietate existente. 2. Orice sistem economic include următoarele elemente: relaţiile social-economice bazate pe diferite forme de proprietate; pluralismul formelor de gospodărire; existenţa mecanismelor specifice de reglare macroeconomică ş.a. 3. Sistemul economiei de piaţă bazat pe libera concurenţă reprezintă un mod specific de organizare a activităţii economice fundamentat pe proprietate privată, concurenţă liberă (perfectă), libertatea economică a producătorilor de a decide şi a consumatorilor de a alege, formarea liberă a preţurilor în baza confruntării cererii şi ofertei, autoreglarea economiei de piaţă. 71

4. Sistemul economiei mixte se caracterizează prin următoarele trăsături: pluralismul formelor de proprietate; pluralismul formelor de gospodărire; îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de stat; descentralizarea economiei; existenţa pieţelor concurenţiale; existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat şi a unei structuri tehnicoeconomice moderne; intervenţia limitată a statului în activitatea economică; protecţia socială a populaţiei. 5. În cadrul sistemului economiei mixte există mai multe modele cu caracteristici specifice: modelul anglo-saxon, vest-european, paternalist, social de piaţă, nordic-european. 6. Sistemul economiei tradiţionale este bazat pe munca manuală şi un nivel jos tehnic şi tehnologic; în acest sistem predomină tradiţiile vechi, valorile religioase, divizarea societăţii în caste şi dinastii de neam; domină capitalul străin care utilizează la un preţ relativ jos resursele materiale şi umane. 7. Sistemul economiei de comandă reprezintă un tip de organizare centralizată a economiei în care toate deciziile economice în societate sunt luate de autorităţile administrative centrale şi locale. 8. Sistemul economiei de comandă se caracterizează prin următoarele: dominanţa proprietaţii de stat asupra tuturor mijloacelor de producţie şi a resurselor economice; stabilirea preţurilor de către organele statale; dominanţa monopolistă de stat în toate domeniile de activitate; lipsa unei concurenţe reale între producătorii de bunuri; lipsa stimulării materiale a producătorului; dominanţa şi dictatura producătorului în raport cu suveranitatea consumatorului; dezechilibrul dintre producţie şi consum, cât şi dintre sectoarele şi ramurile economiei naţionale. 9. În sistemul economiei de comandă au existat mai multe modele (sovietic, chinez, iugoslav, cubanez ş.a.) însă aceste modele au fost mai puţin eficiente în comparaţie cu cele din sistemul economiei mixte, fapt care a contribuit la destrămarea acestuia la sfârşitul sec.XX. Actualmente rămăşiţe ale sistemului economiei de comandă s-au păstrat în Coreea de Nord, Cuba şi parţial în China.

72

Bibliografie.  Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti. Editura Economică. 1997, p.72-76.  A.Cojuhari, T.Manole, T.Grunzu. Teorie economică. U.T.M. Chişinău, 2004, p.29-31.  Dumitru Moldovanu. Curs de teorie economică. Editura ARC. Chişinău, 2006. p.38-54.  Dicţionar de Economie. Coordonator: Niţă Dobrotă. Editura Economică. Bucureşti,1999, p.119,185, 429.  Feuraş Eugenia. Teorie Economică (micromacroeconomie). Editura ASEM. Chişinău, 2007, p.15-22.

73

Secţiunea II MICROECONOMIE Din prima secţiune a cursului de prelegeri aţi aflat că o parte componentă a ştiinţei economice este microeconomia. În timp şi aceasta a devenit o ştiinţă consolidată, axată în mare parte pe:înţelegerea mecanismelor de derulare a activitatii economice, a modului de luare a deciziilor, a comportamentelor individuale ale agenţilor economici;înţelegerea mecanismului pieţei, a formării echilibrelor în diferite situaţii de concurenţă;identificarea modului în care sunt satisfăcute interesele crescânde ale individului, întreprinderii, societăţii. Studierea acestei secţiuni presupune realizarea următoarelor obiective: 1. Formarea şi dezvoltarea mentalităţii economice contemporane, care reprezintă un sistem de idei, concepţii asupra fenomenelor socialeconomice studiate; 2. Crearea şi dezvoltarea aptitudinilor de utilizare a principiilor economice în practică, consolidarea capacităţii de a studia, analiza, compara, clasifica, generaliza fenomenele social-economice, de a elabora de sine stătător decizii de comportament în calitate de producător şi de consumator. În acestă secţiune a cursului de prelegeri se prevede studierea următoarelor teme: piaţa şi mecanismele ei de funcţionare; piaţa bunurilor de consum; concurenţa şi preţul; teoria consumatorului; teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat; factorii şi costurile de producţie; piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor fundamentale.

74

Tema 5: Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare 5.1. Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile. 5.2. Tipuri şi forme ale pieţei. 5.3. Infrastructura pieţei contemporane. Scopul temei: analiza conţinutului, tipurilor şi mecanismelor funcţionării pieţei. Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să caracterizaţi esenţa, trăsăturile şi funcţiile pieţei;  să analizaţi diferite tipuri şi forme ale pieţei;  să determinaţi mecanismele de funcţionare a pieţei;  să evidenţiaţi elementele infrastructurii pieţei contemporane. 5.1.

Piaţa: esenţa, funcţiile, trăsăturile

Piaţa a apărut încă în antichitate, adică cu zeci de mii de ani în urmă. Ea este rezultatul evoluţiei schimbului de mărfuri. Ca factori care au provocat apariţia pieţei pot fi menţionaţi: diviziunea socială a muncii şi specializarea în domeniul de producţie a bunurilor materiale şi a serviciilor; autonomizarea economică a producătorului de mărfuri şi servicii în baza proprietăţii private; libertatea economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine de produs? Piaţa este astăzi instituţia centrală a economiei de piaţă, nucleul acesteia, determinând într-o proporţie însemnată deciziile şi comportamentele agenţilor economici. Piaţa ca şi categorie a economiei de schimb, în accepţiunea cea mai frecventă, desemnează un ansamblu coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-cumparare între părţi contractante care sunt pe de o parte, unite prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte, se află în raporturi de opoziţie. Piaţa este locul unde sunt efectuate tranzacţiile dintre cumpărător şi vânzător. Asemenea tranzacţii sunt înfăptuite la bursă, iarmaroc, licitaţie, târg etc. Piaţa include nu numai schimbul, dar şi producţia, repartiţia şi consumul, adică toate fazele activităţii economice. În condiţiile pieţei cumpărătorul, procurând sau ignorând marfă, „votează” cu banii săi „pentru” sau „contra” producţia acestei mărfi. Piaţa 75

verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura, calitatea producţiei (ofertei) şi nivelul, structura şi calitatea consumului (cererii). Prin informaţiile oferite de piaţă, agenţii economici pot acţiona în sensul realizării concordanţei relative dintre cerere şi ofertă. Cele mai generale trăsături care caracterizează conţinutul pieţei sunt: a) concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi proprietarii de resurse; b) migrarea liberă a forţei de muncă, a resurselor şi a capitalului între ramuri şi regiuni; c) realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă real corelaţia dintre cerere şi ofertă. Principalele mecanisme ale pieţei sunt: cererea, oferta, preţul şi concurenţa. Aceste mecanisme ale pieţei vor fi analizate în temele următoare. În calitate de subiecţi ai pieţei se prezintă: producătorii de mărfuri şi servicii, consumatorii (individuali şi colectivi), instituţiile financiare, statul şi organele de administrare publică locală. Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice, piaţa exercită un şir de funcţii, principalele dintre ele fiind: 1. Funcţia de intermediere. Piaţa îi pune faţă-n faţă pe producători şi pe consumatori, pe vânzători şi cumpărători, făcând astfel posibil schimbul. Ea oferă consumatorului posibilitatea de a-şi alege producătorul optim din punctul de vedere al preţului, calităţii, modelului ales etc. Aceeaşi posibilitate de alegere o are şi producătorul. 2. Funcţia de reglementare. Apărută iniţial ca o punte de legătură între producători şi consumatori, treptat piaţa devine principalul mecanism de reglementare a vieţii economice. Ea îndeplineşte rolul unei „mâini invizibile”, care, după cum spunea A. Smith, îi „împinge” pe agenţii economici individuali să acţioneze în conformitate cu interesul general, determinând producătorii să confecţioneze bunurile de care are nevoie societatea la momentul dat. 3. Funcţia de formare a preţului. Deşi cheltuielile individuale pentru producerea şi desfacerea aceluiaşi bun sunt diferite, piaţa stabileşte un preţ unic, un preţ de echilibru, acesta fiind influenţat în mare parte de cerere şi ofertă într-o anumită perioadă de timp. 76

4. Funcţia de informare. Prin jocul liber al ratei profitului şi al ratei dobânzii, piaţa oferă agenţilor economici informaţia necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de activitate. Piaţa „semnalează” producătorilor despre produsele ce urmează a fi fabricate, despre calitatea şi volumul lor, despre profiturile ce pot fi obţinute. 5. Funcţia de diferenţiere a producătorilor. Piaţa îi îmbogăţeşte pe învingătorii în lupta de concurenţă şi, în acelaşi timp, penalizează până la falimentare întreprinderile necompetitive. În acest fel piaţa stimulează reducerea cheltuielilor de producţie, aplicarea noilor tehnologii, sporirea eficienţei producţiei. Impuse de concurenţă întreprinderile îşi perfecţionează activitatea permanent. Rolul economic al pieţei constă în următoarele realizări: ea asigură un schimb echivalent şi reciproc avantajos pentru vânzători şi cumpărători; piaţa contribuie la apropierea cheltuielilor individuale de cheltuielile de piaţă. Producătorii ce exercită cheltuieli individuale mai mici primesc un supliment, şi invers; piaţa contribuie la accelerarea progresului tehnic, deoarece concurenţa impune întreprinderea să aplice tehnică şi tehnologii noi; piaţa contribuie la migrarea liberă a factorilor de producţie şi utilizarea lor eficientă la nivel mezo, macro şi mondoeconomic. În orice ţară economia naţională trebuie să dea răspuns la următoarele probleme: în ce limite pot fi folosite resursele disponibile? ce fel de mărfuri şi servicii trebuie produse? cum să fie produse aceste mărfuri şi servicii? cine sunt destinatarii acestor produse? e capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la schimbările din structura necesităţilor consumatorului, la modificările din resursele şi tehnologiile de producţie. La aceste probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piaţă, care dispune de următoarele avantaje. În primul rând, asigură o dezvoltare echilibrată, proporţională a economiei naţionale, contribuie la stabilirea unei corelaţii dintre factorii de producţie (muncă, resursele naturale), între sferele şi ramurile economice, între producţie şi consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populaţiei. În al doilea rând, în sistemul de piaţă cumpărătorii şi vânzătorii de marfuri, aflându-se în interactiuni de concurenţă, determină nivelul de preţuri la produsele livrate şi gradul de utilizare a resurselor existente. În al treilea rând, sistemul de piaţă este capabil să schimbe operativ volumul şi structura ofertei, adaptând-o la satisfacerea cererii. Această 77

adaptare se face pe contul schimbării volumului de producţie, precum şi schimbării nivelului de preţuri. În sistemul de piaţă sunt fabricate numai produsele în urma vinderii cărora se obţine un venit ce acoperă în primul rând cheltuielile de producţie, atingându-se profitul normal. Dacă produsele nu aduc producătorului de marfuri profit normal, ele nu se fabrică. În al patrulea rând, economia de piaţă presupune o suveranitate a consumatorului. Teama de a suporta pierderi sau de a da faliment impune producătorii şi furnizorii de resurse să se conducă în activitatea lor numai de cerinţele consumatorului. Totodată, sistemul de piaţă impune consumatorul să aleagă cea mai raţională structură de consum, deoarece el îl face pe consumator să sesizeze preţurile ce reies din cheltuielile reale. În al cincilea rând, concurenţa în sistemul de piaţă impune firmele să aplice cheltuieli de producţie reduse, să aplice o tehnologie modernă pentru a obţine o productivitate înaltă, să stimuleze dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific. În al şaselea rând, sistemul de piaţă contribuie la distribuirea resurselor de muncă şi acelor materiale, concentrându-se acolo unde e cea mai mare nevoie de ele. În al şaptelea rând, sistemul de piaţă, bazat pe concurenţă, îmbină interesele personale cu cele publice. Firmele şi furnizorii de resurse în goană după profit majorează mereu volumul de producţie, fapt ce conduce la solicitarea cerinţelor publice (asigurarea populaţiei cu mărfuri şi servicii). Trebuie să menţionăm că sistemul de piaţă nu poate, totuşi, rezolva absolut toate problemele social-economice: somajul, declinul economic, inechitatea economică şi socială care pot fi rezolvate numai prin intervenţia statului. Astfel, în condiţiile creşterii rolului economic al statului şi utilizării diferitelor modalităţi de programare economică, piaţa încetează a mai fi singurul instrument de reglementare a vieţii economice. Nivelul preţurilor, salariilor, precum şi mulţi alţi parametri ai activităţii economice, sunt reglementaţi, pe de o parte, de piaţă, pe de altă parte, de stat. Dar chiar şi în aceste condiţii piaţa rămâne a fi principalul instrument de reglementare a vieţii economice.

78

5.2.

Tipuri şi forme ale pieţei

Având o istorie atât de îndelungată şi o importanţă atât de mare în dezvoltarea economică, piaţa rămâne a fi un fenomen mai mult sau mai puţin eterogen, care poate fi clasificat după mai multe criterii. Iată câteva dintre criteriile de grupare a pieţelor şi tipurile de piaţă care se constituie în funcţie de acestea: a) Conform naturii economice a bunurilor ce fac obiectul tranzactiei se disting: - Piaţa bunurilor de consum (sunt supuse schimbului diverse bunuri de consum final – produse alimentare, îmbrăcăminte, încălţăminte ş.a.); - Piaţa capitalului (se efectuează tranzacţii cu diverse valori mobiliare, cele mai importante fiind acţiunile şi obligaţiunile); - Piaţa muncii (locul unde se confruntă cererea şi oferta forţei de muncă); - Piaţa pământului şi a resurselor naturale (include tranzacţiile ce au la bază vânzarea-cumpărarea terenurilor de pământ, a diferitor resurse naturale precum petrolul, zăcăminte minerale ş.a.); - Piaţa valutară (are la bază vânzarea-cumpărarea diverselor valute); - Piaţa monetară (sistemul de relaţii interbancare); - Piaţa imobiliară (presupune tranzacţionarea diferitor proprietăţi imobiliare, în R. Moldova ceea mai reprezentativă este vânzarea-cumpărarea locuinţelor); - Piaţa produselor intelectuale (presupune vânzareacumpărarea diferitor proprietăţi intelectuale aşa ca brevete de invenţii, drept de autor, tehnologii noi ş.a.) b) După criteriul extinderii geografice, distingem: piaţa locală; piaţa regională; piaţa naţională;piaţa mondială. c) În dependenţă de modul de manifestare a concurenţei, piaţa se clasifică în: - Piaţă cu concurenţă perfectă sau pură (presupune existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, fiecare având aproximativ aceeaşi putere economică); - Piaţă de tip monopol (piaţa este dominată de un singur producător); 79

- Piaţă cu concurenţă monopolistică (presupune existenţa unui număr mare de vânzători ce propun pieţei produse de calitate şi preţ diferit); - Piaţa cu concurenţă tip oligopol (piaţa este dominată de 3-7 producători). d) După nivelul corespunderii cu legislaţia în vigoare, pieţele pot fi: legale şi ilegale (piaţa neagră). e) După nivelul de dezvoltare: - Piaţă subdezvoltată (ansamblul de relaţii accidentale cu o pondere destul de mare a relaţiilor de barter, adică are loc schimbul marfă – marfă); - Piaţă liberă (la această piaţă are acces orice vânzător şi cumpărător); - Piaţă reglementată (specifică, de regulă, economiilor mixte, unde statul intervine cu scopul eliminării unor deficienţe ale pieţei). f) În dependenţă de specificul pieţei distigem: - Piaţă în formă de burse (locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii, însă,marfa nu este prezentă; existenţa ei este confirmată prin documente); - Piaţă în formă de licitaţie (tip de vânzare în care mai mulţi agenţi economici concurează pentru cumpărarea unui bun economic); - Piaţă în formă de tender (în cazul dat beneficiarul va accepta oferta acelui agent economic care va propune produse sau servicii de o calitate mai înaltă decât concurenţii săi sau va cere un preţ mai redus pentru acestea). Trebuie de remarcat că toate tipurile de pieţe menţionate mai sus se pot împărţi în segmente mai mici. Spre exemplu, piaţa bunurilor de consum se împarte în piaţa bunurilor alimentare, piaţa articolelor de vestimentaţie, piaţa automobilelor ş.a. 5.3.

Infrastructura pieţei contemporane

Termenul „infrastructură” are sensuri diferite, printre care „infrastructura economiei naţionale” şi cel de „infrastructură a pieţei”. Infrastructura economiei naţionale constituie totalitatea elementelor materiale, organizaţionale şi informaţionale cu ajutorul cărora sunt asigurate legăturile dintre diferite ramuri ale economiei şi care permit o 80

funcţionare normală a vieţii economice. Din infrastructura economiei naţionale fac parte: drumurile auto şi căile ferate, aeroporturile, şcolile, spitalele, reţelele electrice ş.a., create, de obicei, din mijloacele administraţiilor publice locale sau centrale. Infrastructura pieţei constituie ansamblul de instituţii, servicii, întreprinderi specializate, generate de înseşi relaţiile de piaţă, care la rândul lor asigură o funcţionare eficientă a pieţei. Elementele-cheie ale infrastructurii pieţei sunt reprezentate în fig. 5.1.

Figura 5.1. Infrastructura pieţei Sursa: Adaptare după Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică, ed. ARC, Chişinău, 2007, p.120

Unul din elementele de bază ale infrastructurii pieţei este crearea unui sistem de burse. Bursa reprezintă o piaţă specială organizată de stat sau de asociaţii private, unde se negociază operaţiuni de vânzarecumpărare a mărfurilor (bursa de mărfuri), se vând hârtii de valoare (bursa de valori), se efectuează amplasarea lucrătorilor în câmpul muncii (bursa forţei de muncă). Deci, bursa e locul unde se întâlnesc vânzătorii şi cumpărătorii în scopul încheierii diferitor tranzacţii. Al doilea element al infrastructurii pieţei este crearea sistemului de bănci comerciale. Actualmente în Republica Moldova funcţionează 15 81

bănci comerciale, care exercită multiple operaţiuni financiare şi acordă diferite servicii clienţilor. Al treilea element important al infrastructurii pieţei contemporane este crearea sistemului de asigurare. Actualmente, în Republica Moldova funcţionează circa 24 de companii particulare, care oferă persoanelor fizice şi juridice diferite servicii de asigurare. Cel de-al patrulea este sistemul de consulting care presupune oferirea unei game largi de servicii de consultanţă în aşa domenii ca: contabilitate şi audit, juridic, marketing etc. O premisă incontestabilă a infrastructurii pieţei este constituirea unui sistem de instruire a cadrelor, care vor putea acţiona fructuos în instituţiile economiei de piaţă. Actualmente pregătirea şi perfecţionarea cadrelor pentru economia de piaţă este exercitată în Republica Moldova în mai multe universităţi şi academii publice şi particulare. Funcţionarea normală a pieţei e imposibilă fără elaborarea cadrului juridic: adoptarea legilor respective şi a actelor normative în diferite domenii de activitate a instituţiilor economiei de piaţă. Sistemul infrastructurii de piaţă cuprinde la fel şi piaţa de informatică, piaţa „tehnologiilor înalte”, piaţa de locuinţe şi altele, ce contribuie la formarea şi funcţionarea economiei de piaţă contemporane. Rezumat 1. Piaţa este instituţia centrală a economiei de piaţă, este locul de întâlnire a vânzătorilor cu cumpărătorii în vederea efectuării tranzacţiilor de vânzare-cumpărare. 2. Principalele funcţii ale pieţei sunt: realizarea relaţiilor permanente dintre producătorii şi consumatorii de bunuri materiale şi servicii; asigurarea alocării şi utilizării eficiente a resurselor materiale, umane şi financiare; asigurarea echilibrului dintre cerere şi ofertă şi formarea preţurilor de echilibru. 3. Există diferite tipuri de pieţe care pot fi clasificate după anumite criterii, printre care: natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzactiei, extinderea geografică, modul de manifestare a concurenţei, corespundera cu legislaţia în vigoare, nivelul de dezvoltare, specificul acesteia. 4. Pentru funcţionarea eficientă a pieţei este necesar de creat anumite condiţii ce în ansamblu formează infrastructura pieţei. Printre 82

aceste condiţii se numără: sistemul de burse,sistemul bancar, sistemul de asigurări, sistemul de consulting ş.a. Bibliografie  A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 64 – 68.  Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 65 – 76, 153 – 163, 168 – 209.  D. Moldovanu, Curs de teorie economică. Chişinău, ed. ARC, 2007, p. 115 – 121.  D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.257 – 260.

83

Tema 6: Piaţa bunurilor de consum 6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea. 6.2. Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea. 6.3. Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru. Scopul temei: evidenţierea importanţei studierii cererii şi ofertei ca principale mecanisme ale pieţei. Obictivele temei.După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să analizaţi cererea şi factorii care o determină;  să analizaţi legea cererii şi elasticitatea acesteia;  să evidenţiaţi factorii ce determină mărimea ofertei;  să analizaţi legea ofertei şi elasticitatea acesteia;  să analizaţi efectele deplasării curbei cererii şi curbei ofertei;  să caracterizaţi echilibrul de piaţă. 6.1. Cererea: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea Alocarea veniturilor băneşti limitate pentru cumpărarea diferitelor bunuri necesare satisfacerii nevoilor de consum derivă din comportamentul consumatorilor, iar structura cheltuielilor de consum reflectă acest comportament. Preferinţele personale ale consumatorilor se concretizează în structura cererii acestora, cerere care se manifestă pe piaţa diferitor bunuri de consum. Teoria cererii stă la baza alocării veniturilor băneşti limitate de către consumatorii raţionali care se decid să cumpere diferite bunuri. Cererea exprimă cantitatea dintr-un anumit bun pe care cumpărătorul doreşte şi poate să o procure într-un anumit interval de timp, la un anumit nivel al preţului. Însumând cererea tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui anumit bun, rezultă cererea totală de pe piaţa acelui bun. Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial ce condiţionează cererea. Între preţ şi mărimea cererii se află un raport invers proporţional, care este reflectat în legea generală a cererii: micşorarea preţurilor cauzează majorarea cantităţilor de mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumatorul şi invers – majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii. 84

Cererea pe piaţă se poate manifesta sub următoarele forme:cerere individuală;cerere de piaţă;cerere totală (agregată). Tipurile cererii: 1. Cerere negativă –situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu sunt solicitate de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic a le cumpăra. 2. Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru o anumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea. 3. Cerere camuflată – atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona o marfă ce lipseşte pe piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de un anumit fel există pe piaţă, dar ele nu satisfac cerinţele sporite ale consumatorilor, menţionându-se astfel cererea camuflată. 4. Cerere în scădere – când se reduce permanent interesul consumatorului pentru un anumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită. 5. Cerere neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau anotimp. 6.Cerere de deplină valoare – când circulaţia comercială la întreprinderile ce satisfac piaţa este normală. De regulă, cererea de deplină valoare prevede responsabilitatea întreprinderii pentru calitatea producţiei fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a muncii la întreprinderea dată. 7. Cerere exagerată – când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi nu e satisfăcută cererea pieţei. Dacă o întreprindere nu poate sau nu vrea să îndestuleze cererea pieţei, ea combate cererea prin diverse metode: prin majorarea preţului, restrângerea reţelei de exploatare, limitarea producerii de piese şi ansambluri de rezervă. 8. Cerere neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează sănătatea, deteriorând situaţia ecologică. În aceste cazuri se elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea cererii iraţionale. Pentru a reprezenta grafic curba cererii (fig.6.1) folosim datele din tab. 6.1, date ce exprimă interdependenţa preţ-cantitate cerută.

85

Preţ, lei/buc Cerere (buc.)

Tabelul 6.1. Interdependenţa preţ-cantitate cerută 3.00 2.25 1.50 1.00 125 150 225 325

Cererea este o mărime variabilă, ce se modifică în funcţie de preţ. Dar există un şir de alţi factori care pot afectacomportamentuloamenilor şi mărimea cererii. Principalii determinanţi ai mărimii cererii sunt consideraţi: 1. Modificarea veniturilor consumatorilor. Consumatorul trebuie să fie în stare să plătească pentru a-şi satisface cererea la anumite mărfuri, venitul constituind astfel un al doilea factor important ce determină mărimea cererii (primul fiind preţul). Majorarea veniturilor conduce, de obicei, la dorinţa cumpărătorului de a achiziţiona o cantitate mai mare de diverse mărfuri. Modificarea venitului impune cumpărătorului modificarea felului şi calităţii mărfii procurate. Se evidenţiază două feluri de mărfuri: mărfuri normale (prestigioase), cererea pentru care creşte odată cu creşterea de venituri, şi invers; mărfuri inferioare (cotidiene), cererea pentru care creşte numai în cazul când se micşorează venitul. 2. Gustul şi preferinţele individului. Asupra gustului şi preferinţelor acestora influenţează calitatea mărfurilor, publicitatea reuşită şi succesele activităţii de marketing, precum şi oferta de mărfuri noi. Când preferinţele pentru anumite mărfuri cresc, cererea pentru aceste mărfuri sporeşte, iar reducerea preferinţelor conduce la micşorarea cererii. 3. Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare. Efectuând o alegere raţională, cumpărătorul înţelege că unele mărfuri au calităţi asemănătoare şi, prin urmare, pot fi substituite. Alte mărfuri se exploatează concomitent şi consumatorul, cumpărând una din acestea, va cumpăra neapărat şi pe a doua, adică pe cea complementară. Din această cauză schimbarea preţului la una din mărfuri influenţează cererea şi pentru marfa care o substituie pe prima, deci, dacă preţul la o marfă din această 86

categorie se majorează, atunci se măreşte şi cererea pentru marfa care o substituie. Preţul şi cererea pentru mărfurile complementare sunt în raport invers proporţional, adică în caz că se majorează preţul la o marfă, cererea pentru marfa complementară descreşte. 4. Aşteptările consumatorului. Asupra consumatorului influenţează şi factorul de aşteptare a unor eventuale modificări ale veniturilor sau ale preţurilor. În acest sens aşteptarea unei majorări sigure a venitului are efectul unei majorări realizate a venitului: se măreşte cererea pentru mărfurile normale şi scade cererea pentru mărfurile inferioare şi, din contră, aşteptarea unei scăderi a venitului determină consumatorul să evite efectuarea cumpărăturilor ce ar putea fi amânate. Dacă consumatorul sesizează că preţul la anumite mărfuri se va majora, cererea curentă pentru aceasta creşte şi, invers, dacă consumatorul aşteaptă o scădere a preţului, cererea curentă va fi în scădere. 5. Modificarea numărului şi a structurii consumatorilor.Spre exemplu, reducerea natalităţii presupune o reducere a cererii la produsele pentru copii, iar îmbătrânirea populaţiei sporeşte cererea de medicamente şi asistenţă socială. Pentru economia de piaţă o importanţă deosebită o are analiza cererii agregate (cererii totale). Cererea agregată reprezintă valoarea totală a bunurilor economice cerute în cadrul celor trei sectoare – privat, public şi internaţional. Totodată, ea poate fi evidenţiată în termeni reali prin indicatorul macroeconomic – venitul naţional real. Cererea agregată cuprinde: cheltuielile prevăzute de populaţie pentru a cumpăra bunuri de consum; investiţiile economice planificate de întreprinderile din sectorul privat; cheltuielile programate ale sectorului public; soldul dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor (exportul net). Nivelul cererii aggregate poate fi modificat prin intermediul politicilor macroeconomice, în special prin politica fiscală. Curba cererii agregate poate fi ilustrată astfel (fig. 6.2).

87

Curba cererii agregate determină nivelul de echilibru al preţurilor şi al producţiei naţionale. Curba cererii agregate este influenţată de: atitudinea optimistă a consumatorilor în legătură cu starea economiei naţionale; reducerea taxelor şi a impozitelor; scăderea ratei Venitul naţional dobânzii; creşterea ofertei monetare, creşterea exporturilor Figura 6.2. Curba cererii agregate şi reducerea importurilor etc. Modificările, care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în preţuri şi venituri, poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii. Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului are următoarea expresie:

Preţul

AD

Ecp = –

=–

, unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C2 – C1; % ΔP – modificarea preţului, ΔP=P2 – P1; C1, P1 – valorile iniţiale ale cererii şi preţului; C2, P2 – valorile modificate ale cererii şi preţului. În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele forme: 1. cerere elastică, când Ecp 1, procentul de creştere a cererii întrece procentul de reducere a preţului; 2. cerere inelastică, când Ecp 1, procentul de creştere a cererii este mai mic decât procentul de reducere a preţului; 3. cerere unitară, când Ecp 1, procentul de creştere a cererii coincide cu procentul de reducere a preţului; 4. cerere perfect elastică, când Ec , o modificare nesemnificativă a preţului modifică foarte mult mărimea cererii; 88

5. cerere perfect inelastică, când Ecp 0, reducerea preţului nu influenţează cererea. Ultimele două forme au mai mult o valoare teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în anumite condiţii de piaţă. În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificarea veniturilor consumatorului. Aceasta exprimă sensibilitatea cererii consumatorului pentru bunul „x” când venitul se modifică (ceilalţi factori fiind neschimbaţi). Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea venitului se determină ca raport între variaţia relativă sau procentuală a cantităţii cerute şi variaţia relativă sau procentuală a venitului: Ecvx=

, unde:

% ΔC – modificarea cererii, ΔC=C2 – C1; % ΔV – modificarea preţului, ΔV=V2 – V1; C1, V1 – valorile iniţiale ale cererii şi venitului; C2,V2 – valorile modificate ale cererii şi venitului. Când Ecvx are o valoare pozitivă putem presupune că este vorba de un bun normal. Când E cvx are o valoare negativă avem de-a face cu un bun inferior. Aici considerăm necesar încă o dată să accentuăm că în teoria economică se consideră normale acele bunuri pentru care cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul: creşterea venitului atrage după sine creşterea cererii pentru aceste produse, iar reducerea venitului – reducerea cererii.Bunurile inferioare sunt considerate acelea pentru care cererea se modifică în sens contrar modificării venitului: creşte când venitul scade şi scade când venitul creşte. Important! Conceptele „bunuri normale”, „bunuri inferioare” nu sunt ataşate pentru vreo categorie concretă de bunuri. Ele definesc situaţii relative, adică modul în care cererea individuală a diferitor menaje reacţionează în condiţii specifice de loc şi de timp, la modificarea veniturilor. De exemplu, un menaj care realizează venituri lunare de 1000 lei achiziţionează în acest răstimp 6 litri de băutură răcoritoare „a”. Când venitul creşte la 2200 lei, acelaşi menaj este dispus să achiziţioneze, să presupunem, 8 litri din respectivul produs considerat bun normal. Dacă venitul lunar ar creşte de la 1000 la 5000 lei, atunci preferinţele acestui menaj se modifică: îşi restrânge achiziţiile pentru

89

băutura respectivă şi va achiziţiona un alt produs, probabil natural, la modă sau care era inaccesibil la nivelurile anterioare de venit. În aceste condiţii prin trecerea de la venitul de 1000 lei la 5000 lei, bunul în discuţie trece din categoria bunurilor normale în cea de bun inferior pentru respectivul menaj.

Pentru bunurile normale se pot întâlni trei situaţii tipice: 1. cerere elastică, când Ecvx 1, cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul, dar mai intens. Este caracteristică bunurilor de lux, pentru servicii de instriure, pentru bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, bunuri electrocasnice, locuinţe); 2. cerere inelastică, când Ecvx 1, cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul, dar mai lent. Ea se întâlneşte în cazul majorităţii bunurilor alimentare de bază, care se încadrează în categoria bunurilor de consum curent; 3. cerere unitară, când Ecv 1, cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul şi cu aceeaşi intensitate. Este caracteristică pentru bunurile nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă (articole de toaletă, lenjerie, îmbrăcăminte). 6.2.Oferta: esenţa, legea, formele, factorii, elasticitatea Cantitatea oferită pe piaţa oricărui bun, ca şi în cazul cantităţii cerute, este determinată de nivelul preţului. Preţul este factorul principal care determină atât nivelul cererii, cât şi al ofertei. Ambele forţe ale pieţei ilustrează comportamentul celor două categorii de participanţi la actul de vânzare-cumpărare. Însă, atunci când are loc o modificare a preţului, comportamentul lor este influenţat în mod diferit. Fenomenul de creştere a preţului reprezintă pentru consumatori un factor descurajator, în timp ce pentru ofertanţi constituie un stimulent. Aceştia din urmă tind să producă şi să vândă cantităţi mai mari, atunci când preţurile înregistrează o creştere. Oferta – reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun sau mai multe bunuri pe care un agent economic sau un grup de agenţi economici o oferă pieţei la un moment dat, la un anumit preţ. Oferta se poate realiza pentru un bun şi aceasta poate fi individuală şi totală, pentru orice ramură de activitate, firmă, iar diferite bunuri însumate formează oferta agregată.Mărimea ofertei poate fi ilustrată pe baza tabelului şi curbei ofertei (tab. 6.2 şi fig. 6.3). 90

Preţ, lei/buc Ofertă (buc.)

Tabelul 6.2.Interdependenţa preţ-cantitate oferită 3.00 2.25 1.50 1.00 300 275 225 125

Tabelul ofertei şi curba ofertei reflectă interdependenţa dintre cantitatea de mărfuri propusă pentru realizare şi nivelul preţului. Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi servicii constituie conţinutul legii generale a ofertei. Legea generală a ofertei constă în următoarele: creşterea preţului determină creşterea cantităţii de bunuri oferite, iar reducerea preţului determină reducerea cantităţii de bunuri oferite. Presupunând că ceilalţi factori care determină modificarea ofertei nu se schimbă, rezultă că între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă, pozitivă. Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme: individuală, de piaţă şi agregată (totală). Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune producătorul sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită perioadă de timp la preţuri curente. Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului pe piaţa respectivă. Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi de alţi factori, numiţi determinanţi: 1. Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de producţie şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Reducerea costului de producţie a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului duce la scăderea ofertei. Reducerea costului de producţie depinde de: aplicarea tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor; nivelul preţului la factorii de producţie (salariul, resursele materiale, materia primă etc.). 2. Schimbarea preţului la mărfurile alternative (de ex., reducerea preţului la carne de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei pentru carnea de porc). Totodată, din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare. Dacă preţul bunului principal 91

creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa bunului secundar va spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de pe piaţa bunului respectiv va scădea. 3. Schimbarea în număr a firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, de ex., la piaţa respectivă au apărut mai multe firme (vânzători), atunci evident oferta de bunul respectiv va creşte, însă dacă unele firme au dat faliment, atunci oferta de bunuri analogice va scădea. 4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subvenţiilor. Majorarea impozitelor şi taxelor pe profitul firmelor va reduce oferta şi invers, micşorarea acestora va contribui la o creştere a ofertei. Subvenţiile din bugetul statului acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei. 5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor). Dacă firma aşteaptă reducerea preţului în viitor, atunci ea va majora în prezent oferta, şi invers. 6. Schimbările în evenimentele social-politice şi naturale la fel contribuie la modificarea ofertei în ambele direcţii. Oferta agregată (totală) reprezintă cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă de timp determinată. Mărimea ofertei agregate poate fi exprimată printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi, de exemplu, venitul naţional. Preţurile majorate stimulează producătorii la producerea suplimentară de mărfuri şi servicii, iar preţurile joase, dimpotrivă, contribuie la micşorarea volumului de mărfuri în economia naţională. Curba ofertei agregate are următoarea expresie: AB – segment orizontal sau keynesian; Preţul BC– segment intermediar D sau în creştere; SA CD – segment vertical sau clasic. C A

B

Venitul naţional

Figura 6.4. Curba ofertei totale 92

Segmentul AB – numit orizontal sau keynesian, reflectă situaţia de stagflaţie în economie, situaţia când o parte considerabilă de mijloace de producţie şi de resurse de muncă nu-s utilizate. Segmentul BC numit segment intermediar sau în creştere, reflectă situaţia când creşterea volumului real al produsului naţional este însoţită de creşterea preţurilor asupra mărfurilor şi serviciilor. Segmentul CD numit segment vertical sau clasic, reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea tuturor capacităţilor de producţie, funcţionarea economiei naţionale la nivelul potenţialului său productiv. Curba ofertei agregate determină nivelul de echilibru al venitului naţional. Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate. Ieftinirea resurselor contribuie la majorarea ofertei agregate, iar scumpirea acestora duce la scăderea ofertei; b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la fel contribuie la majorarea ofertei agregate; c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii la fel duc la creşterea volumului ofertei agregate. Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitateaofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei, care are următoarea expresie: Eop =

=

, unde:

% ΔO – modificarea ofertei, ΔO=O2 – O1; % ΔP – modificarea preţului, ΔP=P2 – P1; O1, P1 – valorile iniţiale ale ofertei şi preţului; O2, P2 – valorile modificate ale ofertei şi preţului. În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei după preţ, formele ofertei se prezintă astfel: a) oferta este elastică, dacă Eop >1, procentul de creştere a ofertei întrece procentul de majorare a preţului; b)oferta este inelastică, dacă Eop < 1, procentul de creştere a ofertei este mai mic decât procentul de creştere a preţului; c) ofertă unitară, dacă Eop = 1, procentul de creştere a ofertei coincide cu procentul de creştere a preţului; 93

d) oferta perfect elastică, dacă Eop = ∞, o modificare nesemnificativă a preţului modifică foarte mult mărimea ofertei; e) oferta perfect inelastică, dacă Eop = 0, modificarea preţului nu influenţează oferta. 6.3.

Echilibrul şi dezechilibrul pieţei. Preţul de echilibru

Analizând cererea şi oferta, am presupus că atât cererea cât şi oferta se modifică sub influenţa schimbării preţului. Dar în realitate între preţ, pe de o parte, cerere şi ofertă, pe de altă parte, există o interdependenţă funcţională. De aici reiese că atât cererea, cât şi oferta influenţează mărimea preţului, adică preţul pe piaţă se stabileşte în urma confruntării cererii cu oferta. Pe piaţă, practic, nu există o situaţie ideală când cererea să fie strict egală cu oferta. De obicei se întâmplă că ori avem exces de cerere, numit deficit de mărfuri, ori exces de ofertă, numit surplus de mărfuri. De asemenea, există şi propuneri ale cumpărătorilor şi vânzătorilor privind mărimea preţului. Însă, în urma confruntării permanente dintre cerere şi ofertă şi, respectiv, dintre „preţul dorit” de cumpărător şi „preţul dorit” de vânzător, apare o situaţie în care cumpărătorii sunt dispuşi să procure un bun oarecare la un preţ care îi satisface şi pe vânzători. În această situaţie, se stabileşte un preţ de echilibru, care şi poartă denumirea de preţ al pieţei. Astfel, preţul de echilibru se stabileşte atunci când la un preţ dat catitatea cerută pentru un anumit bun este egală cu cantitatea oferită. Pentru a ilustra interacţiunea dintre cerere şi ofertă vom prezenta tab.6.3 şi fig. 6.5. Tabelul 6.3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă Preţ, lei/buc Cerere (buc.) Ofertă (buc.) Surplus(+), deficit(-)

3.00 125 300 +175

2.25 150 275 +125

94

1.50 225 225 0

1.00 325 125 -200

Analizând datele din tabel şi acest grafic observăm că atât preţul de 3.00 lei, cât şi cel de 1.00 lei nu pot fi preţuri de piaţă, deoarece la primul preţ cumpărătorii vor procura numai 125 buc. din produsul respectiv, restul fiind surplus. Iar cel de-al doilea preţ nu interesează vânzătorul care va propune numai 125 buc. În acest caz pe piaţă apare deficit de bunuri. Preţul optim al pieţei, care ar satisface atât consumatorul, cât şi vânzătorul este cel de 1.50 lei. Anume la un astfel de preţ cantitatea de mărfuri pe care cumpărătorii sunt în stare să le procure este egală cu cantitatea de mărfuri pe care vânzătorii le pot oferi pieţei. În rezultat, la piaţa respectivă nu va fi surplus şi nici deficit de marfa respectivă. Acest preţ este numit de echilibru sau preţ cliring. Deci, preţul de echilibru(Pe) este punctul în care se intersectează curba cererii cu cea a ofertei. Să examinăm cum acţionează asupra pieţei şi preţului de echilibru modificările cererii. Dacă creşte cererea, atunci apare deficitul, fapt ce generează majorarea preţului de echilibru, iar reducerea cererii conduce la apariţia surplusului de mărfuri, ceea ce provoacă şi reducerea (Pe) (fig. 6.6). Astfel, atâta timp cât piaţa se Preţul D S autoreglează, reacţia ei la diverse modificări poate fi prezisă: sporirea pe1 cererii va conduce inevitabil la majorarea preţului şi a cantităţii mărfii pe PE vândute, iar micşorarea cererii va pe2 conduce inevitabil la micşorarea preţului şi a cantităţii de mărfuri Q1 Qe Q3 vândute. Să vedem acum ce impact are Cantitatea oferta asupra preţului de echilibru şi a pieţei. Reglarea pieţei de către ofertă Figura 6.6. Impactul modificării este o reacţie promptă la schimbările cererii asupra preţului de situaţiei în piaţă. Creşterea ofertei echilibru generează apariţia surplusului şi 95

scăderea preţului de echilibru, iar reducerea ofertei conduce la apariţia de deficit şi la creşterea preţului de echilibru (fig. 6.7). Deci, şi în cazul ofertei, Preţul D atâta timp cât piaţa îşi exercită S funcţia de autoreglare, reacţia ei pe1 poate fi prevăzută. Astfel, se pot trage pe PE următoarele concluzii: pe2 pieţele se află în Cantitatea stare de echilibru atunci Q1 Q e Q3 când în condiţiile acţionării Figura 6.7. Impactul modificării ofertei preţurilor curente cantitatea asupra preţului de echilibru cererii este egală cu cantitatea ofertei prezente; reprezentarea grafică a acestei stări a pieţei este punctul de intersecţie a curbelor de cerere şi ofertă; creşterea cererii poate fi reprezentată în mod grafic prin deplasarea curbei de cerere spre dreapta, ceea ce conduce la majorarea atât a preţului nou de echilibru cât şi a cantităţii noi de echilibru (în măsura deplasării punctului de echilibru spre dreapta pe curba ofertei); creşterea ofertei poate fi reprezentată în mod grafic şi prin deplasarea curbei de ofertă spre dreapta, fapt ce conduce la o nouă creştere a cantităţii noi de echilibru şi la micşorarea noului preţ de echilibru (în măsura în care punctul de echilibru se deplasează spre dreapta pe curba cererii); micşorarea cererii (deplasarea curbei cererii spre stânga) conduce atât la micşorarea preţului nou de echilibru, cât şi a cantităţii noi de echilibru; micşorarea ofertei (deplasarea curbei ofertei spre stânga) conduce la creşterea preţului nou de echilibru şi la micşorarea cantităţii noi de echilibru. Prin urmare, în economia de piaţă, modificarea preţului poate fi cauzată atât de modificarea cererii, cât şi de modificarea ofertei.

96

Rezumat 1. Cererea pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care consumatorii doresc şi pot să o achiziţioneze într-o perioadă de timp. Cererea depinde de un număr de factori, cum ar fi: preţul bunului, venitul, preferinţele şi aşteptările cumpărătorilor, precum şi publicitatea făcută bunului respectiv. 2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ măsoară variaţia cererii atunci când preţul se modifică. Elasticitatea în funcţie de venit măsoară modificarea cererii la o variaţie a venitului. 3. Oferta pentru un bun reprezintă cantitatea din acel bun pe care firmele individuale sunt dispuse să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta depinde de: preţul bunului, preţul bunurilor alternative, preţul factorilor de producţie, costurile de producţie etc. 4. Echilibrul de piaţă este definit ca o stare în care nu sunt generate forţe economice capabile să modifice starea existentă. Pe piaţa unui bun sau a unui serviciu se spune că s-a stabilit un echilibru atunci când cererea pentru bunul sau serviciul respectiv este egală cu oferta lui pe piaţă. 5. Analiza cererii şi a ofertei poate fi folosită pentru a ilustra interacţiunea dintre pieţe. De ex., o scădere a ofertei care face să crească preţul unui bun va fi de natură să mărească preţul bunurilor de substituţie şi să micşoreze preţul bunurilor complimentare. Scăderea ofertei va reduce, de asemenea, disponibilitatea bunurilor furnizate simultan şi va determina astfel creşterea preţurilor acestora. Bibliografie  Niţă Dobrotă. Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p.79 – 89, 114 – 123.  A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 68 – 78.  D. Moldovanu, Curs de teorie economică. Chişinău, ed. ARC, 2007, p. 121– 132.  D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.171 – 191, 239 – 257.

97

Tema 7. Concurenţa şi preţul 7.1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă. 7.2. Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste. 7.3. Mecanisme de formare şi reglementare a preţurilor. Scopul temei:aprecierea rolului concurenţei în economia de piaţă şi modul de formare a preţurilor în aceste condiţii. Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să evidenţiaţi esenţa concurenţei şi metodele de luptă concurenţială;  să analizaţi pieţele cu concurenţă perfectă şi imperfectă;  să apreciaţi importanţa protecţiei concurenţei şi limitării monopolurilor;  să evidenţiaţi esenţa, structura şi funcţiile preţului;  să analizaţi diferite tipuri de preţuri;  să analizaţi mecanismele de formare a preţului;  să determinaţi căile de intervenţie a statului în formarea preţurilor. 7.1.

Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă

În procesul desfăşurării activităţii economice, între agenţii economici se stabilesc un număr infinit de relaţii. Caracterul acestor relaţii este uneori prietenesc, cooperant, de ajutor reciproc şi bună înţelegere, dar mai fregvent predomină relaţiile de rivalitate, de întrecere între actorii activităţii economice. Pentru a dezvălui esenţa acestui mecanism important al pieţei, vă propunem unele definiţii întâlnite în literatura de specialitate: Concurenţa este o rivalitate, o luptă, o confruntare permanentă dintre agenţii economici pentru atragerea de partea lor a clienţilor şi obţinerea, pe această cale, a unui profit cât mai mare posibil. Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă dintre agenţii economici vânzători-ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela (cumpărători-solicitanţi). Ea exprimă, totodată, comportamentul specific, interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, comportament ce se 98

realizează diferit, în funcţie de cadrul concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe. Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea este o manifestare a liberei iniţiative. Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut amploare diferită în timp şi spaţiu. Această amploare este influenţată de numeroase împrejurări ca: - numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei; - gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor; - gradul de transparenţă a pieţei; - măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare; - reglementările privind intrările/ieşirile de pe o anumită piaţă; - gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice; - mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin. Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită asupra dezvoltării economice atât o influenţă pozitivă, cât şi una negativă, efectele pozitive, totuşi, le depăşesc cu mult pe cele negative. Cele mai importante efecte pozitive sunt: - concurenţa stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici, duce la eliminarea industriilor învechite şi la extinderea celor noi, la afirmarea progresului în toate ramurile economiei naţionale; - concurenţa stimulează tendinţa de egalizare a înzestrării cu factori de producţie a întreprinderilor, întrucât fiecare agent economic este înteresat să aibă cheltuieli cât mai mici; - concurenţa favorizează reducerea preţurilor, deoarece în lupta de concurenţă câştigă acel agent economic care oferă mărfuri la preţuri mai joase; - concurenţa contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate, deoarece calitatea serveşte ca instrument de luptă concurenţială între agenţii economici; - concurenţa, prin mecanismul preţurilor şi al acţiunii legilor generale ale cererii şi ofertei, orientează activitatea economică, duce la 99

repartizarea eficientă a resurselor economice pe ramuri şi localităţi şi utilizarea lor profitabilă. După cum am remarcat, concurenţa poate genera şi unele efecte negative, care trebuie cunoscute pentru a fi contracarate, prevenite şi minimalizate. Principalele efecte negative ale pieţei sunt: a) generează conflicte şi ciocniri de interese, care se manifestă deseori prin înlăturarea fizică a concurenţilor, prin şantaje, omoruri etc.; b) provoacă risipirea resurselor prin distrugerea bunurilor materiale ale concurenţilor. Deseori firmele concurente sunt distruse, incendiate, discreditate etc. Funcţiile şi rolul economic al concurenţei sunt ilustrate în figura 7.1

Figura 7.1.Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic. Sursa: adaptare după D. Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.261

Lupta de concurenţă între agenţii economici include două metode: de natură economică şi de natură extraeconomică. Lupta de concurenţă de naturăeconomică include: reducerea cheltuielilor de producţie; reducerea preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor; acordarea unor facilităţi clienţilor; lansarea de noi produse; publicitatea; organizarea de servicii postvânzare. Lupta de concurenţă de natură 100

extraeconomică include: furtul de informaţii de la concurenţi; răspândirea de informaţii false despre concurenţi; cumpărarea unor specialişti de la concurenţi şi utilizarea lor în interesul propriu; atragerea pe căi ilegale a unor surse de sponsorizare ş. a. În funcţie de aceste metode de luptă concurenţială, concurenţa poate fi divizată în: concurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială prevede folosirea nediscriminatoare de către agenţii economici a metodelor luptei de concurenţă (concurenţa de natură economică). Concurenţa neloială prevede: discreditarea produselor concurentului; aplicarea informaţiei false faţă de concurent; organizarea spionajului industrial, corupţie, acte de diversiune etc. În ţările cu economie de piaţă există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă. Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l influenţa. Piaţa cu concurenţă perfectă are următoarele trăsături:  atomicitatea participanţilor, situaţia când există pe piaţă un număr mare de vânzători şi cumpărători de putere concurenţială egală sau apropiată, astfel încât nici unul din ei să nu poată influenţa în favoarea sa cantităţile de mărfuri oferite sau cerute, şi nici preţul la acestea;  omogenitatea produselor pe piaţa cu concurenţă perfectă. Produsele trebuie să fie omogene, pentru ca cumpărătorului să-i fie indiferent de la care vânzător procură marfa;  intrarea liberă a noilor producători în ramură, să nu existe bariere juridice sau instituţionale de mobilitate a factorilor de producţie;  elasticitatea pieţei. Piaţa cu concurenţă perfectă trebuie să fie elastică, adică adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers în raport cu modificarea preţului;  transparenţa pieţei, situaţia când toţi participanţii pieţei sunt informaţi referitor la cerere, ofertă, calitate, preţ etc. Piaţa cu concurenţă perfectă e considerată numai în cazul, dacă toate aceste cinci trăsături sunt prezente în mod simultan. Dacă cel puţin lipseşte una din trăsăturile sus-numite, atunci avem situaţie de piaţă cu concurenţă imperfectă sau impură.

101

Pe piaţa cu concurenţă perfectă preţul se formează la nivelul punctului de intersecţie dintre curbele cererii şi ale ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de oligopol. Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum. O întreprindere e considerată în situaţie de monopol atunci, când este singura producătoare a unui bun, nefiind concurată de alţi producători interni sau externi. Dacă pe piaţa unui bun sau serviciu omogen există un număr mare de producători, puşi în faţa unui singur cumpărător, care fixează volumul de producţie şi preţul de cumpărare, atunci apare situaţia de piaţă de monopol. Monopolul apare în urma intensificării concurenţei imperfecte, concentrării şi centralizării capitalului. Monopolul se manifestă în următoarele forme: monopoluri naturale (deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi deosebite); monopolul asupra mărcii comerciale; monopolul tehnologic (generat de proprietatea asupra patentului noului produs); monopolul reducerii costurilor de producţie (firmele concurente nu pot rezista la costuri de producţie marginale); monopolul instituţional, generat de funcţionarea unor firme supuse controlului de stat (apă, gaze, energie electrică etc.). Piaţa de monopol are următoarele trăsături: existenţa unui vânzător la nivel de ramură. În realitate rolul de monopol îl poate juca proprietarul unor izvoare de apă minerală, a unei fabrici de materiale de construcţie specifice, a unui lot de vii unicale etc.; în piaţa de monopol lipsesc substituienţi adecvaţi. De ex., firma-monopol de dobândire şi prelucrare a diamantelor practic nu are alternative; în piaţa de monopol are loc fixarea preţului de către firmă, care, de regulă, acoperă costurile de producţie şi aduce un profit respectiv. Preţurile stabilite de firmă constituie preţuri de monopol. Preţurile de monopol pot fi în unele cazuri mai joase de preţul de echilibru al pieţei, deoarece firma obţine profituri ridicate în urma realizării unui volum mai mare de mărfuri; 102

în condiţiile pieţei de monopol firma are posibilitate a alege atât preţul, cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute; piaţa de monopol, de regulă, blochează intrarea în ramura respectivă a altor firme. De ex., monopolul natural de asigurare a consumatorilor cu apă, gaze, energie electrică va bloca intrarea altor firme în acest domeniu de activitate. Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă acea situaţie de pe piaţă, când vânzătorii şi cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă, nivelurile de preţuri în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile. Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători. Piaţa cu concurenţă monopolistică are următoarele trăsături: pe piaţa cu concurenţă monopolistică există mai mulţi producători, produsele cărora sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă. De ex., în industria de confecţii a S.U.A. există 32 de firme, care coasă costume şi paltoane pentru bărbaţi. Între aceste firme are loc o luptă de concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor în dependenţă de calitatea mărfurilor şi forma de deservire (prin utilitate, prin performanţele tehnico-economice, design etc.); intrarea noilor firme în piaţa cu concurenţă monopolistică este relativ uşoară, deoarece în ramură activează mai multe firme, fapt ce face imposibilă subordonarea lor reciprocă; efectuarea unui control limitat asupra preţurilor. Consumatorii preferă să procure mărfuri şi servicii de la anumiţi vânzători, chiar dacă preţurile sunt relativ mai majorate; concurenţa monopolistică se desfăşoară în temei în afara preţurilor (în dependenţă de nivelul costurilor de producţie, reclamei, calitatea mărfurilor, semnele de firmă etc.). Firma monopolistă poate exercita o putere de monopol datorită dreptului conferit de marca de fabricaţie. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică se obţine la acel volum al producţiei la care costul marginal este egal cu venitul marginal.Analiza concurenţei monopoliste evidenţiază că în 103

condiţiile actuale se extinde tot mai mult concurenţa prin produse, care asigură consumatorului cel mai înalt grad de satisfacţie. Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă o formă de concurenţă imperfectă, care, de regulă, cuprinde o ramură sau domeniu de activitate. O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs. Oligopolistă poate fi considerată orice firmă produsele căreia sunt omogene, iar unităţile economice sunt de dimensiuni mari (industria metalelor feroase, aluminiului etc.) sau care produce bunuri diferenţiate, dar care domină împreună ramura respectivă (de ex., firmele mari din ramura de producţie a automobilelor). Piaţa cu concurenţă de oligopol are următoarele trăsături: piaţa cu concurenţă de oligopol cuprinde un număr limitat de producători (3–7 firme), care deţin o parte importantă din piaţa de desfacere respectivă; pătrunderea pe o piaţă de oligopol este, dacă nu imposibilă, cel puţin dificilă. Oligopolul se protejează prin diferite bariere şi restricţii; în piaţa cu concurenţă de oligopol există controlul general al preţurilor, interdependenţa şi incertitudinea. În condiţiile de oligopol fiecare producător poate fixa volumul de produse şi volumul de vânzări, însă preţul de realizare şi profitul fiecăruia depinde de deciziile celorlalţi producători. Oligopolurile pot fi grupate în: oligopoluri concentrate şi oligopoluri antagoniste. Oligopolurile concentrate sunt întemeiate pe acorduri secrete şi se manifestă în formă de cartel (acorduri între producătorii de produse omogene referitor la nivelul de preţuri şi la divizarea pieţelor de desfacere). Oligopolurile antagoniste se află într-o concurenţă continuă atât prin jocul de preţuri, cât şi prin schimbări de caracteristici ale produsului. 7.2.

Protejarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste

Una din tendinţele obiective ale dezvoltării economice este concentrarea producţiei şi formarea marilor întreprinderi, care la un moment dat, prin semnarea a tot felul de înţelegeri de monopol, încep a domina anumite segmente ale pieţei. În asemenea condiţii, concurenţa, ca una din forţele motrice ale progresului economic, este strâmtorată sau 104

dispare cu totul. Întrucât în confruntarea cu monopolul concurenţa nu se poate menţine de la sine, statul, prin intervenţia sa, este obligat s-o protejeze. Prima ţară care a elaborat o legislaţie eficientă în acest sens a fost Statele Unite ale Americii, care încă în anul 1890 a adoptat prima lege antimonopol, numită „Sherman Act”. Au urmat apoi, în 1914, 1938 şi 1950, alte acte legislative menite să protejeze concurenţa, fapt ce demonsrează o politică consecventă, axată pe apărarea virtuţilor pieţei. În prezent, aproape toate ţările din lume au adoptat legi antimonopol. Ţările Uniunii Europene au pus în aplicare un sistem comun de protejare a pieţei chiar din momentul constituirii acestei uniuni, adică din 1957. În plus, fiecare ţară vest-europeană are propria sa legislaţie în acest domeniu. Astfel, în Franţa, în anul 1986 a fost creat „Consiliul concurenţei”, un organism independent atât de organele puterii de stat, cât şi de întreprinderi, compus din 16 magistraţi, care beneficiază de dreptul de a interveni cu sancţiuni în cazul în care o întreprindere oarecare deţine peste 25% din vânzări sau cumpărări. Consiliul poate aplica marilor întreprinderi, ce încalcă legea, importante sancţiuni financiare sau le poate obliga să se divizeze, adică să se separe în mai multe întreprinderi independente. În Germania, potrivit legislaţiei antimonopol, o singură firmă nu are dreptul să controleze mai mult de o treime din piaţa unui produs, două-trei firme – nu mai mult de jumătate, iar patru-cinci întreprinderi – nu mai mult de două treimi din piaţa respectivă. În anul 2000, în Republica Moldova a fost adoptată „Legea cu privire la protecţia concurenţei”. În fond, legislaţia antimonopol din ţara noastră nu diferă cu mult de legislaţia respectivă din Uniunea Europeană. Conform legii, principalele căi de limitare a activităţii de monopol şi de protecţie a concurenţei sunt următoarele: 1. Interzicerea acţiunilor agentului economic cu o situaţie dominantă pe piaţă, precum şi a acţiunilor mai multor agenţi economici ce deţin în comun o astfel de situaţie care duce sau care poate duce la limitarea concurenţei şi (sau) la lezarea intereselor unor alţi agenţi economici, precum şi ale persoanelor fizice, inclusiv prin: menţinere a deficitului artificial de mărfuri pe piaţă pe calea reducerii, limitării sau întreruperii premeditate a producţiei, în pofida existenţei unor condiţii prielnice de producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte căi; stabilire a unor restricţii la preţurile de revânzare a mărfurilor; creare de obstacole în calea pătrunderii pe piaţă 105

(ieşirii de pe piaţă) a unor alţi agenţi economici; stabilire a unor preţuri monopoliste joase (dumping); stabilire a unor preţuri monopoliste ridicate; renunţare neîntemeiată la încheierea de contracte cu unii cumpărători (beneficiari) atunci când există posibilitatea producerii sau livrarii marfurilor respective. 2. Interzicerea a orice acord încheiat sub orice formă între agenţii economici concurenţi care deţin în comun o parte de peste 35 la sută pe piaţa unei anumite mărfi dacă aceste acorduri (acţiuni coordonate) au sau pot avea drept rezultat limitarea concurenţei, inclusiv sunt îndreptate spre: stabilirea (menţinerea) de preţuri (tarife), rabaturi, adaosuri (suplimente) pentru a leza interesele concurenţilor; majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor la licitaţii; efectuarea de licitaţii prin înţelegere secretă; divizarea pieţei după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul marfurilor comercializate sau de categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor); limitarea producţiei, livrării, inclusiv prin stabilirea de cote; limitarea accesului pe piaţă, înlăturarea de pe piaţă a altor agenţi economici în calitatea lor de vânzători de anumite mărfuri sau înlaturarea cumpărătorilor (beneficiarilor) lor; renunţarea nemotivată la încheierea de contracte cu anumiţi vânzători sau cumpărători (beneficiari). 3. Agentului economic i se interzice să efectueze acte de concurenţă neloială, inclusiv: să răspândească informaţii false sau neautentice care pot cauza daune unui alt agent economic şi (sau) pot prejudicia reputaţia lui; să inducă în eroare cumpărătorul privitor la caracterul, modul şi locul fabricării, la proprietăţile de consum, la utilitatea consumului, la cantitatea şi calitatea mărfurilor; să compare neloial în scopuri publicitare mărfurile produse sau comercializate de el cu mărfurile altor agenţi economici; să folosească neautorizat, integral sau parţial, marca comercială, emblema de deservire a altor obiecte ale proprietăţii industriale, să copieze forma, ambalajul şi aspectul exterior al mărfii unui alt agent economic; să obţină nelegitim informaţii ce constituie secretul comercial al unui alt agent economic, să le folosească sau să le divulge. 4. Autorităţile administratiei publice nu au dreptul: să interzică constituirea de noi agenţi economici într-un anumit domeniu de activitate, să stabilească interdicţii asupra practicării unor genuri de activităţi sau asupra producerii unor mărfuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de 106

legislaţie; să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea prioritară de contracte, la livrarea prioritară a unor mărfuri către anumite categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor prevazute de legislaţie; să acorde neîntemeiat unor agenti economici facilităţi fiscale sau de altă natură, să le creeze o situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi economici care activează pe aceeaşi piaţă de mărfuri; să stabilească alte condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru activitatea unor agenţi economici. De asemenea, se interzice formarea de ministere, departamente şi de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pentru monopolizarea producerii sau comercializării mărfurilor, precum şi investirea ministerelor, departamentelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice centrale cu împuterniciri a căror exercitare conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei. În conformitate cu legislaţia moldovenească, se consideră monopolistă întreprinderea a cărei cotă de piaţă depăşeşte 35% şi care poate astfel exercita influenţă asupra formării preţurilor şi concurenţei pe piaţa naţională. Aceste întreprinderi sunt incluse în registrul de stat al agenţilor economici monopolişti ce acţionează pe piaţa Republicii Moldova. Aceste întreprinderi sunt obligate să declare orice modificare a preţurilor şi tarifelor. În acest registru sunt incluse asemenea întreprinderi considerate monopoliste ca: Moldtelecom, Franzeluţa, Efes-VitantaIntravest, Bucuria, etc. Organul de stat care efectuează reglementarea antimonopol în Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei. Ea a fost creată pentru a promova politica statului în domeniulprotecţiei concurenţei, pentru a limita şi reprima activităţile anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi pentru a exercita un control asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei. Pentru realizarea obiectivelor asumate Agenţia îndeplineşte următoarele funcţii: a) elaborează şi promovează politica de stat, orientată spre protecţia şi dezvoltarea concurenţei şi spre limitarea activităţii monopoliste; b) dă explicaţii referitoare la legislaţia cu privire la protecţia concurenţei; c) elaborează şi prezintă propuneri şi proiecte de acte normative pentru perfecţionarea legislaţiei privind protecţia concurenţei şi mecanismul ei de realizare, avize la proiectele de acte normative 107

referitoare la funcţionarea pieţelor de mărfuri şi la dezvoltarea concurenţei; d) elaborează, pentru autorităţile administraţiei publice, recomandări orientate spre dezvoltarea pieţelor de mărfuri şi concurenţei; e) elaborează programe şi măsuri privind demonopolizarea producţiei şi circulaţiei mărfurilor, dezvoltarea concurenţei, coordonează şi controlează executarea lor; f) constată situaţia dominantă pe piaţă; g) exercită controlul asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; h) efectuează controale asupra modului în care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi factorii de decizie respectă legislaţia cu privire la protecţia concurenţei ş.a. 7.3. Mecanisme de formare şi reglementare a preţurilor Încă din antichitate preţul a ocupat un loc deosebit în gândirea economică, unii specialişti considerându-l chiar conceptul cel mai important în ştiinţa economică. Căutarea unui preţ „corect” sau „just” s-a aflat în centrul preocupărilor lui Aristotel şi ale scolasticilor medievali, ale lui A. Smith şi Walras, ale revoluţionarilor şi reformatorilor, ale diferitelor şcoli şi curente economice contemporane. Dintotdeauna preţul a fost considerat o mărime relativă, adică ceva cu care se măsoară altceva. În această ordine de idei, noţiunea de preţ este simplă: preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie so plătească pentru a obţine un bun oarecare. Să reamintim aici că noţiunea de preţ se referă nu numai la bunurile materiale, dar poate lua şi alte forme, ca de exemplu: tarif – în cazul serviciilor, taxă – în cazul plăţilor la bugetul de stat sau alte instuţii financiare, impozit – ca preţ al dreptului de a câştiga bani şi a deţine un anumit patrimoniu, comision – pentru agenţii comerciale, chirie – pentru utilizarea temporară a unui spaţiu, onorariu – în cazul unui liber profesionist, cotizaţie – pentru apartenenţe la o organizaţie, amendă – pentru contravenienţi, penalizare – pentru nereguli, cauţiune – ca preţ al libertăţii temporare, rată – în cazul unei plăţi eşalonate, salariu – ca preţ al muncii, renta – plată pentru folosirea resurselor naturale, dobânda – ca preţ al banilor împrumutaţi, garanţii – pentru amanetare, mită – preţ al bunăvoinţei, favorizării. 108

În economia de piaţă preţul îndeplineşte mai multe funcţii, cele mai importante fiind: 1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii economice. Preţul serveşte ca instrument de analiză şi fundamentare a deciziilor privind introducerea noilor tehnologii, repartizarea şi utilizarea resurselor, participarea la ciclul economic mondial. 2. Funcţia informaţională. Preţul serveşte ca un „sistem de semnale” care coordonează deciziile agenţilor economici referitor la volumul resurselor limitate pentru producători şi a bunurilor de consum pentru consumatori. Anume preţul contribuie la elaborarea deciziilor privind alegerile producătorilor şi cumpărătorilor pentru soluţionarea problemei fundamentale: ce? cât? cum? pentru cine? să producă, respectiv să achiziţioneze. 3. Funcţia de stimulare. Preţul poate contribui la dezvoltarea producţiei sau o poate stopa. Preţurile joase, care nu asigură o rentabilitate normală sau aduc pagube, nu-i cointeresează pe producători să majoreze volumul de producţie, şi invers. 4. Funcţia de recuperare a costurilor. Preţul trebuie să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit. 5. Funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între agenţii economici, ramuri şi sectoare ale economiei naţionale. Agenţii economici, ramurile şi sectoarele de activitate ale căror preţuri relative se micşorează înregistrează pierderi de venituri şi patrimoniu; situaţia este inversă la cei ale căror preţuri relative cresc.După modul în care se formează şi se stabilesc, preţurile pot fi: 1. preţuri libere, care se formează şi evoluează în condiţiile pieţei cu concurenţă pură sau perfectă, în care nici unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa nivelul şi dinamica preţului. Cu alte cuvinte, preţurile libere sunt acelea, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei; 2. preţuri administrate, care se stabilesc prin deciziile organelor statale şi ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.); 3. preţuri mixte, care se formează sub influenţa mecanismelor de piaţă (cerere, ofertă, concurenţă) şi a mecanismelor dirigiste de reglementare (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea nivelului de preţuri etc.). 109

În economia de piaţă contemporană există mai multe tipuri de preţuri, care pot fi clasificate în dependenţă de următoarele criterii: după natura şi obiectul pieţei există: preţuri la mărfuri corporale; preţuri ale serviciilor (tarife); preţuri ale factorilor de producţie; preţuri ale hârtiilor de valoare (cursuri); după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale; preţuri agricole; preţuri la obiectele de construcţie; preţuri la terenurile de pământ; după specificul tranzacţiilor există: preţuri de bursă (cotaţie), preţuri de licitaţie, preţuri de tender; după stadiul schimbului există: preţuri cu ridicata (en gross) şi preţuri cu amănuntul (en detail); preţ marginal, care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de marfă absorbită de piaţa respectivă; preţ tare, care este aplicat în condiţiile încheierii contractelor comerciale (preţul rămâne neschimbat în termenul contractului); preţ mobil, numit preţ de sezon (la produsele agricole, mărfuri industriale de sezon); preţ riscant, preţ aplicat la utilizarea utilajului, unde cota de inovaţie e substanţială. Dinamica preţurilor în economia de piaţă este însoţită de două tendinţe: de creştere şi de scădere. Aceste tendinţe sunt influenţate de următorii factori: de nivelul şi dinamica costurilor; de cererea şi oferta de mărfuri destinate pentru realizare; de capacitatea de cumpărare a monedei; de evoluţia preţurilor mondiale. În actuala economie de piaţă statul, în scopul prevenirii sau atenuării unor dificultăţi economice, asigurării stabilităţii economice, sporirii eficienţei utilizării resurselor, înlăturării unor tendinţe monopoliste şi oligopoliste, recurge la o serie de măsuri de reglementare juridică şi normativă a funcţionării pieţei şi a formării preţurilor la unele bunuri economice. Implicarea statului în procesul de reglementare a preţului are loc atât direct, cât şi indirect. Intervenţia directăa statului se referă la fixarea autoritară a preţului în situaţii extraordinare (războaie, crize profunde şi durabile) şi la blocajul preţurilor unor produse, respectiv, politica preţurilor minime şi maxime. 110

Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă, de regulă, o modalitate de protejare a intereselor producătorilor. Preţurile minime se practică în condiţiile excesului de ofertă; nivelul lor, de regulă, este superior preţului de echilibru. Astfel de preţuri sunt larg aplicate în sectorul agrar. Preţurile maxime, denumite şi preţuri plafon, se află sub nivelul celor determinate de preţul de echilibru. Asemenea preţuri sunt stabilite atunci când cantitatea cerută este superioară celei oferite, existând o penuire de produse. Eliminarea excesului de cerere şi asigurarea echilibrului pieţelor implică măsuri de ordin economico-financiar, care stimulează oferta pe termen lung (credite preferenţiale, scutiri fiscale, tarife vamale etc.). Intervenţia indirectă a statului asupra procesului de formare a preţurilor se manifestă prin următoarele măsuri şi politici: achiziţionarea de către stat a unor produse şi stocarea lor; acordarea de facilităţi la exportul unor bunuri; practicarea unor politici selective de credite; acordarea diferitor subvenţii; acoperirea unei părţi a cheltuielilor de comercializare a bunurilor etc. Rezumat 1. Concurenţa reprezintă un proces de confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) pentru atragerea de partea lor a clientelei (cumpărătorilor). 2. Există două tipuri de concurenţă: perfectă şi imperfectă. Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât: toţi vânzătorii (producătorii) îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii (consumatorii) pot cumpăra la preţul pieţei atât cât doresc, fără a-l influenţa. 3. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă de monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă de oligopol. Piaţa de monopol presupune existenţa unui singur producător (vânzător) ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de consum. 4. Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători. 111

5. Concurenţa de oligopol presupune existenţa unui număr mic de producători care domină producţia şi vânzarea unui produs din ramura respectivă. În condiţiile concurenţei de oligopol are loc recunoaşterea faptului, că dacă întreprinderea oligopolistă va modifica strategiile de preţ sau pe cele care nu privesc preţul, va trebui să facă faţă unei reacţii din partea rivalilor. 6. În fiecare stat, unde sunt puse pe prim plan principiile economiei de piaţă, un rol important se atribuie protecţiei concurenţei din partea autorităţilor. Pentru aceasta sunt luate un şir de măsuri, printre care elaborarea şi implementarea în practică a diferitor acte legislative în acest sens. 7. Preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-o plătească pentru a obţine un bun oarecare. Preţurile de piaţă sunt o consecinţă a raporturilor dintre cerere şi ofertă, adică ele se stabilesc printr-un dialog permanent dintre vânzători şi cumpărători. În condiţiile pieţei contemporane, de rând cu preţurile de piaţă se aplică şi preţurile administrative. Bibliografie  A. Cojuhari, T. Manole, T. Grunzu, Teorie economică. Chişinău, UTM, 2004, p. 78 – 89.  Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 178-203.  Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC, Chişinău, 2007, p.133-146;  Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.260-288.  Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie politică, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 100 – 120.  Legea nr.1103-XIV din 30.06.2000cu privire la protecţia concurenţei (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166 – 168 din 31 decembrie 2000).

112

Tema 8: Teoria consumatorului 8.1. Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele consumatorului. 8.2. Constrângereabugetară. Echilibrul consumatorului. 8.3. Protecţia drepturilor consumatorului. Scopul temei: studierea rolului consumatorului în activitatea economică. Obiectivele temei. După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să arătaţi esenţa noţiunii „consumator”;  să grupaţi consumatorii în dependenţă de diferite criterii;  să analizaţi preferinţele consumatorilor prin prisma curbelor de indiferenţă;  să examinaţi situaţia de constrângere bugetară şi de echilibru a consumatorului;  să evidenţiaţi principalele direcţii folosite în R. Moldova privind protecţia drepturilor consumatorilor. 8.1.

Esenţa şi tipologia consumatorului. Preferinţele consumatorului

După cum s-a reţinut din temele precedente, analiza microeconomică este dedicată explicării comportamentelor individuale şi interacţiunilor lor. În centrul atenţiei este situat deci nivelul individual, reprezentat de omul aflat într-o permanentă căutare a satisfacerii nevoilor sale. El este privit în dubla sa ipostază, de consumator şi de producător. În calitate de consumator, individul se manifestă ca purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum, urmărind maximizarea satisfacerii nevoilor sale prin utilizarea resurselor limitate pe care le are la dispoziţie. În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al ofertei de bunuri şi servicii, pe care le produce prin combinarea factorilor de producţie, de fapt, prin consumarea acestora. Ca agent esenţial al producţiei, dar şi al pieţei, producătorul urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute, concretizate în diferenţa dintre veniturile încasate prin vânzarea bunurilor produse şi cheltuielile efectuate cu factorii de producţie consumaţi. 113

Orice producător este în acelaşi timp şi consumator. El trebuie să-şi satisfacă şi multitudinea nevoilor sale, ca orice alt individ. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre consumatorul purtător al cererii, întrucât există largi categorii ale populaţiei care sunt consumatoare de bunuri şi servicii fără a fi în acelaşi timp şi producătoare ale acestora. Aici se cere menţionat şi următorul moment: teoria consumatorului îşi propune să explice maniera în care individul repartizează resursele sale pentru achiziţionarea diferitor bunuri şi servicii, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin consumul lor. Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor şi serviciilor procurate cu ajutorul resurselor limitate care formează „bugetul” individual defineşte starea de echilibru a consumatorului. Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din ultima pătrime a secolului al XIX-lea 10, pornindu-se de la premisa că individul raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate. Aceştia au fost primii care au împărţit societatea în consumatori şi producători. Anume în jurul acestora se concetrează toată viaţa economică. Divizarea menţionată rămâne şi astăzi la temelia teoriei economice, în special a microeconomiei. Consumatorul este un agent economic, căruia îi este caracteristică achiziţionarea şi consumul de bunuri, pornind de la un venit disponibil dat. El întreţine relaţii cu alţi agenţi economici prin intermediul a diverse operaţiuni. Astfel, consumatorul este legat de întreprinderi prin munca pe care o prestează şi remunerările ce decurg din aceasta, dar şi prin intermediul cumpărării de produse şi al preţurilor pe care el acceptă să le plătească în schimbul acestora. Dispunând de un venit limitat, consumatorul este constrâns să decidă în privinţa utilizării cât mai raţionale a acestuia, definind judicios structura cheltuielilor sale. Consumatorul poate fi o persoană fizică sau o comunitate (de exemplu, o familie), caz în care avem în vedere veniturile şi cheltuielile globale. Pentru a simplifica analiza, în cele ce urmează vom raţiona având în vedere întotdeauna o persoană fizică. Consumatorul îşi utilizează venitul pentru a cumpăra unele bunuri şi a obţine prin consumul acestora o anumită satisfacţie. Problema care se 10

Printre care englezul Stanley Jevons, austriacul Karl Menger şi francezul Leon Walras.

114

ridică priveşte însă alegerea cantităţilor ce se cumpără din diferitele bunuri ce se oferă pe piaţă, în funcţie de gusturi, preferinţe şi bugetul disponibil. Dintre nevoile pe care le poate avea un consumator, analiza microeconomică este interesată doar de nevoile economice, adică de nevoile care pot fi satisfăcute printr-o operaţiune economică. Astfel, a călători în timp nu este o nevoie economică, deoarece o asemenea nevoie nu poate fi satisfăcută prin nici o operaţiune economică la ora actuală. Dimpotrivă, a bea un suc de portocale este o nevoie economică, deoarece această nevoie poate fi oricând satisfăcută prin cumpărarea de pe piaţă şi consumul acestui suc. Cât priveşte tipologia consumatorilor, putem menţiona că în literatura de specialitate există o gamă largă de criterii după care aceştia pot fi clasificaţi, noi, însă, ne vom referi la următoarele: I. Criteriul demografic: vârstă (copii, adolescenţi, maturi, persoane în vârstă); sex; ocupaţie. II. Criteriul psihologic: temperament (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic); caracter, aici avem consumatori dificili, atotştiutori,economi, impulsivi,entuziaşti. III. Criteriul conjunctural include condiţiile ambientale şi împrejurările specifice în care se realizează actele de vânzare-cumpărare. În acest caz consumatorii se grupează astfel: consumatorul hotărât - persoana care ştie precis ce vrea, ştie că produsul se găseşte în magazinul respectiv; consumatorul nehotărât – persoana care fie nu ştie precis ce doreşte, fie nu ştie că produsul dorit se află în magazin; consumatorul nemulţumit – persoana care nu găseşte marfa dorită sau nu a fost servită potrivit aşteptărilor; consumatorul grăbit – persoana care, fiind în mare criză de timp în magazin, preferă să renunţe la cumpărături în caz de aglomeraţie. Preferinţele consumatorului. Oamenii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod diferit predilecţiile pentru anumite bunuri. Ca atare, preferinţele vor fi diferite atât de la individ la individ, cât şi pentru unul şi acelaşi individ, în condiţii spaţio-temporale diferite. Practic, preferinţele se manifestă diferit în raport cu nivelul utilităţii totale. Satisfacerea diferitelor nevoi de bunuri pune, de cele mai multe ori, în 115

evidenţă caracterul cvasisaturabil şi repetabil al nevoilor de consum. Cu toate acestea, există unele elemente cvasicomune pentru un anumit grup social legat de maniera în care sunt structurate predilecţiile pentru anumite bunuri sau servicii. Ele se află, în general, sub semnul emblematic al unor tradiţii, obiceiuri, care depind de specificitatea unui anumit areal geografic sau de factori de natură psihosocială complexă care interferează cu gradul de cultură şi civilizaţie al unui grup social. Bunurile de care are nevoie consumatorul sunt clasificate de acesta într-o anumită ordine a preferinţelor sale. Atunci când îşi alege „coşul” de consum, el dispune de un număr infinit de combinaţii. Totuşi, în alegerea sa, consumatorul este limitat de nivelul preţurilor şi de resursele băneşti de care dispune la moment. Astfel putem menţiona că constrângerea bugetară şi preţurile sunt două elemente esenţiale care limitează posibilităţile de alegere ale consumatorului. De aici şi necesitatea elaborării unui anumit program de consum, ce ar prevedea numeroase combinaţii posibile între bunurile ce urmează a fi cumpărate. Instrumentul cu ajutorul căruia se analizează de obicei preferinţele consumatorului este curba de indiferenţă care constituie o reprezentare grafică a ansamblului de combinaţii de bunuri şi servicii de la care consumatorul aşteaptă să obţină aceeaşi utilitate totală (acelaşi nivel de satisfacţie). De regulă, curba de indiferenţă reprezintă mulţimea combinaţiilor a două bunuri X şi Y pe care consumatorul le consideră echivalente, deoarece îi aduc aceeaşi satisfacţie. Să presupunem că consumatorul îşi va limita alegerea la două bunuri: mere (X) şi portocale (Y). În funcţie de preferinţele sale, consumatorul poate efectua un număr nelimitat de combinaţii posibile ale bunurilor X şi Y. De exemplu, aceeaşi satisfacţie i-ar aduce acestui individ combinaţiile: 12 mere şi 7 portocale; 10 mere şi 8 portocale sau 7 mere şi 10 portocale etc. Fiecare din aceste combinaţii reprezintă un „coş” sau un program de consum (vezi fig. 8.1).

116

Figura 8.1. Harta curbelor de indiferenţă Sursa: Adaptare după D. Moldovanu, Curs de teorie economică, ed. ARC, Chişinău 2007, p.64.

Din fig. 8.1rezultăcă, în cazul fiecăruia din cele trei curbe (AA'; BB'; DD') poate exista o infinitate de programe de consum. Acest fapt este reprezentat de fiecare punct de pe curba respectivă. Astfel, pe curba AA' punctul E presupune un „coş” format din 8 portocale şi 3 mere, care poate fi echivalent ca utilitate cu „coşul” din punctul F, alcătuit din 2 portocale şi 10 mere. Combinaţia din punctul E (dar şi cea din punctul F) se află într-o relaţie de „indiferenţă”, de neutralitate cu orice altă combinaţie situată pe curba AA', deoarece orice altă combinaţie de pe curba respectivă va avea acelaşi nivel al utilităţii totale. Totuşi, în raport cu utilitatea totală, există o anumită ierarhie a curbelor de indiferenţă. Astfel combinaţiile situate pe curba DD' oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate mai redus decât cele reprezentate pe curba AA'. În acelaşi timp, combinaţiile posibile pe curba BB' demonstrează un nivel de satisfacţie superior celui posibil pe curba AA'. Totalitatea curbelor de indiferenţă care pot exista pentru un consumator şi care descriu preferinţele acestuia pentru anumite „coşuri” de consum constituie harta de indiferenţă. Fiecărui individ îi corespunde o „hartă a curbelor de indiferenţă” proprie.

117

8.2.

Constrângerea bugetară. Echilibrul consumatorului

Am văzut că prin curba de indiferenţă se formează preferinţele subiective ale consumatorului, indicându-ni-se doar modul în care indivizii sunt dispuşi să substituie diferite bunuri între ele. Ele ne sugerează şi faptul că obiectivul consumatorului constă în atingerea curbei de indiferenţă cea mai ridicată posibil, care exprimă cel mai ridicat nivel al utilităţii ce se poate obţine din combinaţia sau alegerea respectivă. Aceasta nu reprezintă decât o parte a problemei: ceea ce este dorit. Însă o teorie completă a consumatorului trebuie să mai permită şi confruntarea dezirabilului cu posibilul. Pentru a alege, consumatorul nu ia în considerare numai preferinţele sau dorinţele sale. El este obligat să ţină seama şi de posibilităţile sale de a procura bunurile respective, posibilităţi care sunt limitate. Aceste posibilităţi sunt legate de venitul disponibil al consumatorului (V) şi de preţurile celor două bunuri (Px şi Py). Toate aceste trei variabile sunt independente de deciziile de consum pe care le ia individul. Astfel, venitul depinde de preţul muncii individului (salariul), iar preţurile Px şi Py rezultă din confruntarea cererii şi ofertei pe piaţa celor două bunuri. Deci, restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă constrângerea bugetară. Semnificaţia practică a constrângerii bugetare este simplă: cheltuielile nu pot depăşi veniturile.Instrumentul cu ajutorul căruia sunt analizate combinaţiile de bunuri şi servicii ce i-ar produce consumatorului un maxim de satisfacţie în limita resurselor de care dispune acesta este linia bugetară. Cu alte cuvinte, linia bugetului reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile de alegere ale consumatorului în limita bugetului disponibil. Cele menţionate mai sus pot fi ilustrate grafic utilizând următorul exemplu. Să presupunem că un consumator câştigă 1.000 u.m. pe lună şişi consacră integral venitul cumpărării a două bunuri: pâine şi carne. Preţul unei pâini este 2 u.m., iar preţul unui kilogram de carne este 10 u.m.

118

Posibilităţile de consum ale acestui consumator sunt: Nr. pâini

Kg carne

0 50 100 150 200 250 300 350 400 450 500

100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0

Cheltuieli pentru pâine 0 100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000

Cheltuieli pentru carne 1000 900 800 700 600 500 400 300 200 100 0

Cheltuieli totale 1000 1000 1000 1000 1000 1000 1000 1000 1000 1000 1000

Alegerile posibile ale consumatorului pot fi reprezentate grafic, aşa cum se vede în figura 8.2.

Figura 8.2. Linia bugetară Din figura 8.2.se vede că toate combinaţiile de produse aflate pe linia bugetară a individului sunt accesibile. Deci, se observă clar că aceste combinaţii depind nu numai de preferinţele consumatorului, ci şi de evoluţia preţurilor la produsele date. 119

Punctele de intersecţie a liniei bugetului cu axele se determină astfel: ymax= şi xmax= Deci cantitatea maximă de pâine pe care o poate achiziţiona consumatorul cu venitul său este de 500 bucăţi (refuzându-se de carne) sau maxim 100 kg de carne (refuzând pâinea). În general, oamenii au multiple şi variate preferinţe, pentru satisfacerea cărora nu dispun însă decât de cantităţi limitate de resurse. Trebuie de evidenţiat că pentru maximizarea satisfacţiei consumatorii vor alege la un moment dat acea combinaţie optimă care le va satisface simultan dorinţele (preferinţele) şi posibilităţile. Geometric acest lucru se va produce acolo unde preferinţele – descrise prin harta curbelor de indiferenţă – vor „întâlni” posibilităţile ilustrate de linia bugetului. Punctul în care se va produce această situaţie este denumit în literatura de specialitate punct de echilibru al consumatorului. Deci, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele de indiferenţă (din familia curbelor de indiferenţă) este tangentă la linia bugetului. Pentru a ilustra grafic acest moment unim graficile din figurile 8.1. şi 8.2.

Figura 8.3. Echilibrul consumatorului 120

Este evident că consumatorul va tinde să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibilă I1. El însă nu poate atinge acest obiectiv din cauza constrângerii bugetare. Cu venitul de care dispune individul ar putea să profite de un şir de combinaţii de pe curba I3, dar satisfacţia ar fi mult mai redusă (chiar dacă venitul nu este utilizat integral). Deci cea mai optimă situaţie este intersecţia curbei I 2 cu dreapta AB în punctul C, în care consumatorul se află într-o stare de echilibru (satisfacţie maximă), putând să achiziţioneze 250 buc. pâine şi 50 kg de carne. Pentru a sintetiza cele învăţate despre comportamentul consumatorului vă propunem următoul tabel: Problema căreia îi Întrebarea Ilustrarea grafică răspunde Harta curbelor de Ce vor consumatorii? Preferinţe indiferenţă Ce pot consumatorii? Constrângeri Linia bugetului Alegerea combinaţiei Punctul de echilibru al Ce fac consumatorii? optime de consum consumatorului 8.3.

Protecţia drepturilor consumatorului

Într-o societate democratică drepturile omului trebuie să fie apărate prin lege. Drepturile omului în calitatea sa de consumator constituie o parte foarte importantă a legislaţiei şi merită o atenţie deosebită deoarece indiferent de vârstă, profesie, viziuni politice, etc. zi de zi suntem consumatori de produse şi servicii. Protecţia consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către orice stat. Totodată, ea trebuie să se constituie într-o politică de sine stătătoare cu obiective, priorităţi şi instrumente proprii. În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piaţă, ale cărui poziţii ocupate în cadrul pieţei se consolidează pe masura dezvoltării societăţii. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizaţii, organisme şi instituţii; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenţie din ce în ce mai mare. Organizaţia Naţiunilor Unite a stabilit prin rezoluţia 39/248 din aprilie 1985 o serie de „principii directoare” pentru protecţia consumatorilor, menite să asigure guvernelor tuturor ţărilor un cadru care 121

să poată fi folosit în elaborarea şi fundamentarea politicii şi legislaţiei pentru protecţia consumatorilor. „Principiile directoare” privind protecţia consumatorilor, document adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1985, este rezultatul eforturilor pe plan internaţional ale Organizaţiei Mondiale a Consumatorilor (Consumers International) formată în 1960 de cele câteva asociaţii naţionale de consumatori, existente la acea vreme. În prezent, Organizaţia Mondială a Consumatorilor cuprinde peste 200 de organizaţii membre din aproape toate ţările lumii. Aceste organizaţii s-au întâlnit în noiembrie 1997 la Santiago, în cadrul celui deal 15-lea congres mondial, sub deviza „Puteri sporite pentru consumatori în secolul 21. Consumatorii în societatea civilă”. Potrivit opţiunilor Uniunii Europene este absolut necesar să se acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor, deoarece, pe masură ce consumatorii vor beneficia de graniţe deschise, lărgite şi de o piaţă competitivă la nivelul Uniunii, trebuie să crească grija pentru protejarea şi promovarea pe scena europeană a drepturilor legitime ale acestora. În acest sens, au fost adoptate la nivelul Uniunii Europene o serie de directive care, la nivel naţional, se transpun în legi, în reglementări cu caracter obligatoriu, ce au în vedere, în principal, securitatea produselor, reclama înşelătoare, responsabilitatea producătorilor pentru produsele cu defecte, creditul pentru consumatori, denumirea şi etichetarea produselor. În vederea realizării opţiunilor Uniunii Europene în asigurarea drepturilor şi a protecţiei consumatorilor, au fost create structuri instituţionale corespunzătoare care să răspundă de problemele consumatorilor, inclusiv de atribuirea unei competenţe generale şi orizontale în domeniul drepturilor consumatorilor unei singure autorităţi cu responsabilităţi şi iniţiative în domeniu şi care coordonează acţiunile întreprinse de autorităţi în aplicarea altor politici. În acelaşi timp, au fost create structuri consultative, fie generale, cum este Comitetul Consultativ al Consumatorilor din Uniunea Europeană, fie specifice, care reprezintă interesele consumatorilor şi asigură participarea acestora la procesul decizional. Directivele Uniunii Europene privind creditul de consum, clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, călătoriile cu preţ forfetar, dreptul de proprietate multiplă asupra bunurilor imobiliare cu divizarea duratei de folosinţă şi contractele încheiate în afara unităţilor comerciale impun noi obligaţii ale producătorilor, importatorilor şi 122

vânzătorilor. Toate fac parte din responsabilităţile ce definesc mediul legal în care firmele trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe piaţă. Rolul şi mai ales realizările Comunităţii Europene în apararea drepturilor şi asigurarea protecţiei consumatorilor se pot structura în trei principale domenii: 1.Întroducerea unui minim de reguli, de principii directoare, de norme cu caracter obligatoriu, atât pentru fiecare stat membru, dar şi pentru celelalte state europene, în condiţiile în care acestea din urmă ar dori să se integreze în Piaţa Europeană Unică, principii ce se constituie într-un însemnat suport în stabilirea obiectivelor specifice protecţiei consumatorilor. 2.Crearea la nivelul Uniunii Europene a unui cadru instituţional adecvat protecţiei consumatorilor, a unor organisme cu atribuţiuni în acest important domeniu şi, în felul acesta, crearea premiselor ca în fiecare stat în parte să funcţioneze organisme guvernamentale sau neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor. 3.Continua preocupare pentru amortizarea legislaţiei şi a cadrului instituţional în domeniul protecţiei consumatorilor, preocupare ce se regăseşte atât în activitatea de ansamblu a organismelor Uniunii Europene cât şi a fiecărei ţări în parte. În R. Moldova în domeniul protectiei consumatorilor sunt reglementate urmatoarele acte normative: 1.Codul civil al Republicii Moldova. 2. Legea Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor Nr.105-XV din 13.03.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din 27.06.2003). 3. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.65 din 26.01.2001 cu privire la aprobarea Regulilor de comercializare cu amanuntul a unor tipuri de mărfuri alimentare şi nealimentare (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.11-13/101 din 01.02.2001). 4. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1465 din 08.12.2003cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare şi a termenelor de garanţie (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.248-253/1530 din 19.12.2003). Drepturile fundamentale ale consumatorilor sunt stabilite în art. 5 al Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor. Astfel conform acestei legi orice consumator are dreptul la: a) protecţia drepturilor sale de către stat; 123

b) protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime; c) remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzatoare a preţului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzator; d) informaţii complete, corecte şi precise privind produsele, serviciile achiziţionate; e) instruire în domeniul drepturilor sale; f) organizare în asociaţii obşteşti pentru protecţia consumatorilor; g) adresare în autorităţile publice şi reprezentarea în ele a intereselor sale; h) sesizarea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi autorităţilor publice asupra încălcării drepturilor şi intereselor sale legitime, în calitate de consumator, şi la înaintarea de propuneri referitoare la îmbunătătirea calităţii produselor, serviciilor. Reieşind din necesitatea stabilirii direcţiilor prioritare în domeniul protecţiei consumatorilor pentru o perioadă mai îndelungată de timp Serviciul Standardizare şi Metrologie al RM, ca organ al administraţiei publice centrale, abilitat prin lege cu funcţie de promovare a politicii statului în domeniul protecţiei consumatorilor, a iniţiat în anul 2006 elaborarea Strategiei Naţionale în domeniul Protecţiei Consumatorilor. La elaborarea Strategiei s-a ţinut cont de politicile europene pentru protecţia consumatorilor pentru perioada anilor 2007-2013, luând în considerare condiţiile specifice ale ţării noastre, cât şi de experienţa preluată din alte strategii naţionale ale unor state membre UE. Elaborarea strategiei a constituit un proces îndelungat, care a constituit aproape un an, urmând toate etapele inclusiv: ancheta publică, prezentarea în cadrul mesei rotunde cu participarea asociaţiilor obşteşti pentru protecţia consumatorilor, examinarea repetată în cadrul Consiliului Coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor, examinarea de către organele administrării publice etc. Trebuie de menţionat că proiectul Strategiei a fost elaborat şi cu asistenţa proiectului TACIS „Asistenţa de implementare APC, OMC şi a planului de acţiuni UE-Republica Moldova în cadrul politicii Europene de Vecinătate” prin intermediul căruia proiectul Strategiei a fost examinat şi de experţi din Uniunea Europeană. 124

Prin analiza situaţiei existente s-a stabilit că puncte tari în domeniul protecţiei consumatorilor pot fi considerate: existenţa Legii privind protecţia consumatorilor în redacţie nouă, care cuprinde principiile internaţionale de reglementare a domeniului respectiv, instituirea de către Guvern a Consiliului coordonator în domeniul protecţiei consumatorilor, experienţa acumulată etc. Totodată punctele slabe (partea care trebuie dezvoltată şi perfecţionată) constituie un spectru mult mai larg de probleme. Printre acestea se enumeră:cunoaşterea şi informarea insuficientă a consumatorilor despre drepturile lor;nivelul redus de acces al consumatorilor la sistemele de comunicaţii, inclusiv şi la internet;lipsa unui organ public de informare în masă referitor la activitatea de protecţie a consumatorilor; capacităţi insuficiente ale laboratoarelor de testări ale produselor;remunerarea neadecvată a personalului care activează în domeniu şi, drept consecinţă, lipsa unui număr suficient de angajaţi calificaţi. Aceste probleme au constituit punctele de reper la elaborarea strategiei, iar trasarea obiectivelor strategiei a avut ca scop direcţionarea activităţii de protecţie a consumatorilor spre soluţionarea problemelor în domeniu. Obiectivele de bază prevăzute în strategie sunt următoarele: 1. Asigurarea unui nivel adecvat de protecţie a consumatorilor; 2. Asigurarea aplicării eficiente a legislaţiei prin cooperare cu societatea civilă, informarea şi educarea consumatorilor. Realizarea primului obiectiv (asigurarea unui nivel adecvat de protecţie a consumatorilor) se va asigura prin: dezvoltarea cadrului legislativ şi instituţional; consolidarea capacităţilor de supraveghere a pieţei în conformitate cu practicile UE. Realizarea obiectivului al doilea(asigurarea aplicării eficiente a legislaţiei prin cooperare cu societatea civilă, informarea şi educarea consumatorilor) se va asigura prin:dezvoltarea, susţinerea şi încurajarea iniţiativelor asociaţiilor obşteşti; sporirea accesului la informaţie şi educarea consumatorilor. Merită de atras atenţia asupra unui moment interesant din această strategie referitor la educarea şi informarea eficientă a consumatorilor. Conform prevederilor acesteia, educarea consumatorilor este un element 125

important pentru dezvoltarea nivelului de conştiinţă al unei societăţi civile democratice. Educarea consumatorilor este direcţionată spre educarea copiilor, adolescenţilor şi adulţilor în rolul acestora de consumatori. Aceasta creează o stare emoţională şi predispunere spre cunoaştere, care sunt fundamentale pentru o asimilare eficientă a informaţiei pentru consumatori. O intenţie deosebită este a schimba atitudinea şi comportamentul consumatorilor, în scopul formării unei conştiinţe în spirit critic şi a unei responsabilităţi sociale. Dezvoltarea procesului de educare a consumatorilor se va realiza prin: elaborarea programelor de studii în domeniul protecţiei consumatorilor pentru instituţiile de învăţământ. Protecţia consumatorilor trebuie inclusă ca un subiect obligatoriu sau facultativ în curricula şcolară şi alte instituţii de învăţământ. Această acţiune trebuie efectuată sub formă de subiecte interconectate (educaţie civică, ştiinţe politice, etc.); dezvoltarea instrumentelor de informare şi educare a consumatorilor. Se are în vedere organizarea de campanii naţionale de informare a consumatorilor privind drepturile acestora, realizarea de emisiuni radio şi TV. Rezumat 1. Teoria consumatorului explică maniera în care individul repartizează resursele sale pentru achiziţionarea diferitor bunuri şi servicii, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin consumul acestora. 2. Indivizii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod diferit preferinţele pentru anumite bunuri. Instrumentul cu ajutorul căruia se analizează de obicei preferinţele consumatorului este curba de indiferenţă care constituie o reprezentare grafică a ansamblului de combinaţii de bunuri şi servicii de la care consumatorul aşteaptă să obţină aceeaşi utilitate totală (acelaşi nivel de satisfacţie). 3. Restricţiile economice impuse alegerii consumatorului de mărimea venitului său, precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă constrângerea bugetară. Semnificaţia practică a constrângerii bugetare rezidă în: cheltuielile nu pot depăşi veniturile. 126

4. O atenţie deosebită în teoria consumatorului se acordă analizei echilibrului acestuia. Echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele de indiferenţă (din familia curbelor de indiferenţă) este tangentă la linia bugetului. 5. Consumatorul este un agent al pieţei şi, de rând cu ceilalţi, are anumite drepturi. În marea majoritate a statelor sunt elaborate un şir de programe, legi, strategii care prevăd protecţia drepturilor consumatorilor prin diferite instrumente. În R. Moldova drepturile consumatorului sunt stipulate în Legea privind protecţia consumatorilor. Astfel conform acestei legi orice consumator are dreptul la: protecţia drepturilor sale de către stat; protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime; informaţii complete, corecte şi precise privind produsele, serviciile achiziţionate; instruire în domeniul drepturilor sale ş.a.

Bibliografie  Dobrotă Niţă, Economie politică. Bucureşti, Editura Economică, 1995, p. 89 – 114.  Dumitru Moldovanu, Curs de teorie economică. ed. ARC, Chişinău, 2007, p.55 – 67.  Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar. Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.149 – 164.  Constantin Gogoneaţă, Aura Gogoneaţă, Economie politică, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 45 – 54.  Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascaru, Economie politică, ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.59 – 93.  Legea Republicii Moldova nr.105-XV din 13.03.2003 privind protectia consumatorilor (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.176-181din 21.10.2011).

127

Tema 9: Teoria producătorului şi activitatea de antreprenoriat 9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile acesteia. Funcţiile întreprinderii. 9.2. Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea economică. 9.3. Indicatorii de bază ai activităţii întreprinderii. Sursele de finanţare a afacerilor. Scopul temei: evidenţierea rolului întreprinderii în viaţa economică a societăţii. Obiectiveletemei.După studierea acestei teme ar trebui să fiţi capabili:  să prezentaţi esenţa întreprinderii;  să evidenţiaţi funcţiile întreprinderii moderne;  să analizaţi diferite forme de organizare a activităţii întreprinderilor în R. Moldova;  să evidenţiaţi trăsăturile specifice ale activităţii ÎMM în R. Moldova;  să prezentaţi şi să explicaţi indicatorii economici ai activităţii întreprinderii;  să analizaţi principalele surse de finanţare a afacerilor. 9.1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile acesteia. Funcţiile întreprinderii Dezvoltarea producţiei de mărfuri în condiţiile de piaţă a făcut necesară crearea unor organizaţii economice corespunzătoare, numite întreprinderi (firme în terminologia anglo-saxonă), a căror organizare şi mod de funcţionare a evoluat în mod continuu odată cu evoluţia societăţii. În cadrul şi prin intermediul acestora se desfăşoară activitatea economică. Întreprinderea este o unitate economică producătoare, care combină factorii de producţie în scopul obţinerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piaţă, aduc proprietarului întreprinderii un anumit profit. Întreprinderea, ca celulă de bază a economiei, este un rezultat al diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii. 128

Asupra gradului de dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori: nivelul înzestrării tehnice a întreprinderii; nivelul de calificare şi măiestrie a angajaţilor; gradul de autonomie de care dispune întreprinderea; gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei interne şi internaţionale; competenţa şi flexibilitatea conducerii întreprinderii; modul de realizare a factorilor de producţie. Întreprinderea ca unitate economică răspunde la întrebările fundamentale: Ce de produs? Cum şi cât de produs? Pentru cine de produs?, determinând astfel volumul de factori de producţie care pot fi atraşi în procesul de producţie. Întreprinderea ca unitate instituţională are următoarele caracteristici: - întreprinderea prezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamblu de activităţi umane, o comunitate de oameni ai muncii interacţiunea cărora contribuie la funcţionarea acesteia; - întreprinderea prezintă un organism tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii umane în cadrul întreprinderii; - întreprinderea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi internaţional. Ea intră în relaţii cu alte întreprinderi, desfăşoară un schimb de activităţi, se aprovizionează, vinde, obţine mijloace financiare, plăteşte dobândă pentru credit, taxe, impozite etc.; - întreprinderea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-ştiinţific, de factori interni şi externi; - scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului, care este principala pârghie economică şi condiţia de bază a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii. Întreprinderea este o unitate multifuncţională, care îşi desfăşoară activitatea într-un mediu foarte complex, îndeplinind mai multe funcţii de bază:  funcţia de cercetare-dezvoltare – prevede: cercetarea şi proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional; 129

 funcţia de producţie – prevede: combinarea raţională a factorilor de producţie; producerea de bunuri şi servicii; efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a serviciilor prestate; obţinerea profitului;  funcţia managerială – organizarea, coordonarea, dirijarea şi supravegherea activităţii în cadrul unităţii economice respective;  funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare ale întreprinderii;  funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii; selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului de producţie;  funcţia de aprovizionare – constă în procurarea bunurilor necesare pentru desfăşurarea activităţii economice şi gestionarea acestora;  funcţia de marketing – prevede: cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului. Deşi funcţia de marketing este plasată în ultimul rând, ea, totuşi, are un rol destul de important pentru asigurarea succesului întreprinderii. De ce? Pentru că abordarea corectă a principiilor de marketing presupune mai întâi de toate studierea cerinţelor consumatorilor şi obţinerea siguranţei că întreprinderea are deja clientelă care aşteaptă acea marfă planificată spre a fi produsă. 9.2.

Criteriile de clasificare a întreprinderilor. Rolul ÎMM în activitatea economică

În fiecare ţară există o multitudine de întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ sau nonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte; 130

d) după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.; e) după dimensiunea lor (numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii de întreprinderi. În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare ţară există diferite forme de întreprinderi. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare există următoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi: 1.Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu drept de proprietate privată, sau membrilor familiei acesteia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie. 2.Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor. 3.Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în componenţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. 131

4.Societatea pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este în întregime divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii11. Patrimoniul societăţii se constituie ca rezultat al plasării acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi în alte temeiuri prevăzute de legislaţie. Societatea poate fi înfiinţată de o singură persoană. În acest caz, decizia de înfiinţare a societăţii va fi luată de această persoană de sine stătător şi se va perfecta sub formă de declaraţie de fondare a societăţii. Societatea poate fi înfiinţată de un singur fondator (alcătuită dintr-un singur acţionar) numai în cazul în care fondatorul (acţionarul) nu este o altă societate comercială alcătuită dintr-o singură persoană. În societăţile pe acţiuni de tip închis 12 (cu excepţia celor agricole) numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50. Drept document ce confirmă dreptul de proprietate al acţionarului este acţiunea. Aceasta este o hârtie de valoare emisă de ocompanie pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu. Pentru firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social. Acţiunile unei societăţi deschise pot fi oferite spre vânzare publicului. Acţiunile se vând şi se cumpără, de regulă, la bursa de valori. Preţul la care se vând şi se cumpără acţiunile unei societăţi la un moment dat se numeşte cursul acţiunilor. Cursul acţiunii poate fi determinat după formula:

CA

D 100% , unde: d'

CA – cursul acţiunii; D – dividendul obţinut de posesorul acţiunii; d' – rata dobânzii.

De asemenea, compania poate emite şi un anumit număr de obligaţiuni. Obligaţiunile sunt instrumente de credit, pe termen mediu şi lung, emise de societăţi comerciale sau de organisme ale administraţiei de 11

Legea R. Moldova Nr. 1134 privind societăţile pe acţiuni din 02.04.1997, cu modificări intrate în vigoare la 01.01.2008 12 Acţiunile ale unei socităţi de tip închis nu pot fi oferite spre vânzare populaţiei şi nu pot fi tranzacţionate la bursă.

132

stat centrale şi locale. Obligaţiunile certifică deţinătorului dreptul de a încasa o dobândă şi de a recupera suma investită dintr-o dată la scadenţă sau în tranşe pe durata de viaţă. Obligaţiunile sunt titluri de creanţă negociabile asupra societăţii, ca şi acţiunile, dar se deosebesc de acestea printr-o serie de caracteristici: 1. caracterul rambursabil al capitalului mobilizat prin emisiunea şi vânzarea acestora; 2. scadenţa acestora; 3. dobânda, în general fixă, ca preţ al închirierii capitalului financiar; 4. durata de viaţă. Obligaţiunile pot fi şi ele realizate la bursă, unde se stabileşte preţul de piaţă al acesteia sau cursul obligaţiunii:

C

P 100%, unde: VN

C – cursul obligaţiunii; VN – valoarea nominală13; P – valoarea aobligaţiunii.

de

tranzacţionare

pe

piaţă

5.Societate cu răspundere limitată reprezintă o întreprindere fondată de persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şiau asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza actului de constituire. SRL, la fel ca şi SA, este persoană juridică. Asociaţii societăţii poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii cotelor care le aparţin. Societatea cu răspundere limitată poate fi înfiinţată şi de o singură persoană juridică sau fizică. În societăţile cu răspundere limitată numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.Drept document ce confirmă dreptul de proprietate al asociatului este adeverinţa cotei de participaţie. 6.Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării 13

Valoarea nominală este o valoare convenţională stabilită la emisiunea obligaţiunilor, calculată ca raport dintre mărimea împrumutului şi numărul obligaţiunilor emise.

133

în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală. 7.Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat (municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului de arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin. 8.Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Conform datelor Registrului de stat la data de 01.11.10 în R. Moldova erau înregistrate 156 940 persoane juridice şi întreprinzători individuali, dintre care: 67 274 întreprinzători individuali 72 614 societăţi cu răspundere limitată 4 850 societăţi pe acţiuni 4 061 cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de întreprinzător) 1 472 întreprinderi de stat şi municipale 3 124 organizaţii necomerciale 3 545 altele (filiale, reprezentanţe, societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită, întreprinderi de arendă, întreprinderi intergospodăreşti, asociaţii de gospodării ţărăneşti şi alte întreprinderi). Această structură este ilustrată în figura ce urmează. 134

Figura 9.1. Structura întreprinderilor din R. Moldova după forma organizatorico-juridică.

www.cis.md După cum se poate lesne observa din fig. 9.1 o pondere importantă o au întreprinderile individuale. Aceasta denotă faptul că şi în R. Moldova un rol important în dezvoltarea economică este atribuit businessului mic şi mijlociu (sau Întreprinderilor Mici şi Mijlocii – ÎMM). Aceasta este astăzi o realitate unanim recunoscută. Relevarea efectelor lor economice şi sociale benefice au condus la considerarea sectorului IMM-urilor ca un domeniu de interes strategic pentru economie. Efectele pozitive generate de sectorul IMM-urilor, în general, într-o economie se concretizează în:îmbunătăţirea mediului concurenţial, individualizarea puternică a produselor şi serviciilor oferite de IMM-uri şi de eficienţa activităţii desfăşurate, generarea celui mai mare număr de noi locuri de muncă, receptivitatea sporită la nevoile pieţei, crearea de oportunităţi de dezvoltare şi adaptare a tehnologiilor, ocuparea nişelor de piaţă care nu sunt profitabile pentru întreprinderile de mari dimensiuni, ancorarea în economiile locale prin valorificarea resurselor locale(financiare, materiale, de forţă de muncă şi nu în ultimul rând informaţionale). Societăţile clasificate oficial, conform definiţiei Uniunii Europene (UE), ca întreprinderi mici şi mijlocii sunt acele societăţi care au mai puţin de 250 de angajaţi şi sunt independente de societăţi mai mari. În plus, cifra lor de afaceri sau bilanţul anual nu poate depăşi 50 milioane €, respectiv 43 milioane €. Această definiţie este esenţială pentru stabilirea societăţilor care pot beneficia de programele comunitare dedicate ÎMM135

urilor şi de anumite politici precum regulile de concurenţă specifice ÎMMurilor. ÎMM-urile pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de mărimea acestora: microîntreprinderile au mai puţin de 10 angajaţi, întreprinderile mici au între 10 şi 49 de angajaţi, iar întreprinderile mijlocii au între 50 şi 249 de angajaţi (vezi tab.9.1). Tabelul 9.1.Clasificarea ÎMM-lor conform definiţiei UE Criterii Nr.de angajaţi Cifra de afaceri (mln. euro) Valoarea de bilanţ a activelor (mln. euro) Sursa: www.aitt.md

Întreprinderi Întreprinderi Întreprinderi micro mici mijlocii 1-9 10-49 50-249 ≤ 50 ≤ 10 ≤ 10 ≤ 43

≤2

≤2

În R. Moldova, conform legii „Cu privire la susţinearea întreprinderilor mici şi mijlocii” nr. 206 din 07.07 2006, sectorului ÎMM îi sunt atribuite următoarele categorii de întreprinderi: micro, mici şi mijlocii. Această clasificare a fost efectuată în baza următoarelor criterii: numărul de persoane încadrate, volumul anual al vânzărilor, valoarea de bilanţ a activelor (vezi tab.9.2.).Potrivit datelor Proiectului BIZPRO Moldova astăzi cca. 90 la sută din totalul de agenţi economici ai ţării reprezintă întreprinderile micului business, dintre care 73 la sută sunt micro-întreprinderi, iar 19 la sută sunt întreprinderi mici 14. Tabelul 9.2.Clasificarea ÎMM-lor în Republica Moldova Întreprinderi Întreprinderi Întreprinderi micro mici mijlocii Nr.de angajaţi 1-9 10-49 50-249 Volumul anual al vânzărilor (mln.lei)