Talcuirea Rugaciunii Tatăl Nostru [PDF]

Zitiervorschau

Tâlcuira Rugăciunii ʺTatăl nostruʺ Și noi participăm la sfințirea numelui lui Dumnezeu (IPS Bartolomeu Anania) Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Particula Carele nu este cunoscutul pronume relativ Care, ci, în limbajul bisericesc, echivalentul lui cel care sau cel ce, adică un determinativ cu valoare de apoziţie. Dacă expresia ar suna: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, aceasta ar însemna că-I spunem astfel spre a-L deosebi de un tată care nu este în ceruri. Spunând însă: Carele eşti în ceruri, înseamnă că “a fi în ceruri” face parte din identitatea Sa (aşa cum, de pildă, determinativul cel Mare face parte din identitatea Sfântului Ştefan). Numele lui Dumnezeu e sfânt prin definiţie. V’am vorbit cândva despre ce înseamnă a-L binecuvânta pe Dumnezeu. Aici e ceva asemănător. A sfinţi numele lui Dumnezeu este a-I rosti întotdeauna numele cu sentimentul că şi noi participăm, prin iubire, la sfinţenia Lui, că numele Său se sfinţeşte înlăuntrul nostru. Altfel, poate fi răceală “ştiinţifică”, deferență, respect, şi nimic mai mult.

Împărăția Cerurilor vine către noi în măsura în care noi pășim către ea (IPS Bartolomeu Anania) Vie împărăţia Ta; Iată o expresie care, dincolo de extremă ei importanță, poate stârni nedumeriri prin aceea că pare a contrazice simţul nostru comun. Potrivit acestuia, Împărăţia e ţinta, iar noi suntem călătorii care ne îndreptăm spre ea, adică, în ultimă instanţă, spre Dumnezeu. Sensul acesta se sprijină pe numeroase texte din Noul Testament, mai ales în epistolele Sfântului Apostol Pavel. Iată unul din ele: Voi v’ați apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, de Ierusalimul ceresc. Or, Ierusalimul ceresc este un alt nume al Împărăţiei Cerurilor. Pe de altă parte, există texte care atestă tocmai contrariul, anume că Împărăţia este aceea care se apropie de noi, că noi adică am fi ţinta, iar ea este cea care se mişcă. Pe lângă cunoscutul avertisment rostit atât de Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi de Însuşi Iisus: Pocăiţi-vă, că s’a apropiat Împărăţia Cerurilor, acelaşi Pavel le spunea creştinilor din Roma în legătură cu Ziua Domnului, premergătoare Împărăţiei:Noaptea-i pe sfârşite, apropiatu-s’a Ziua. Acelaşi lucru li-l spune Evreilor: Cu atât mai mult să ne îndemnăm la iubire şi fapte bune cu cât vedeţi că Ziua aceea se apropie. Dar nici Sfântul Apostol Petru nu e departe: Sfârşitul a toate s’a apropiat; fiţi aşadar cumpăniţi la minte şi privegheaţi în rugăciuni. S’ar pune, deci, întrebarea: Cine pentru cine a fost creat?: Împărăţia pentru om, sau omul pentru Împărăţie? Cine către cine se îndreaptă? În ce ne priveşte, cunoaştem cuvintele Dreptului Judecător adresate celor ce vor fi de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Pe de altă parte, mai ştim că Dumnezeu l-a creat pe primul om şi că îndată după aceea a sădit un rai (…) şi l-a pus acolo pe omul pe care-l zidise. În primul caz, s’ar părea că Împărăţia îl preceda pe om; în cel de al doilea, că omul preceda Împărăţia. V’o spun cu mâna pe inimă că nu am întreprins această analiză de dragul unei demonstraţii teologice, ci de dragul vostru (şi al nostru, al tuturor). Omul şi Împărăţia nu sunt nişte abstracţii logice, ci realităţi vii, decisive pentru viaţa noastră de aici şi pentru cea de dincolo. Cele două alternative sunt, de fapt, două ipostaze ale aceluiaşi adevăr. Să-L luăm ca exemplu pe Domnul Hristos. Pe de-o parte, El ne este gazda: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni. Pe de alta, El ne este oaspete: Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-Mi va auzi cineva glasul şi-Mi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Sinteza acestor două ipostaze ne-o propune Sfântul Apostol Iacob: Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi Se va apropia şi El de voi. V’am vorbit despre starea de smerenie în care Fiul risipitor s’a hotărât să se întoarcă acasă. Ei bine, tatăl său l-a văzut de departe apropiindu-se şi i s’a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat. Dacă l-a zărit de departe şi l-a întâmpinat, înseamnă că-l aştepta; dar şi fiul, în clipa în care a hotărât întoarcerea, a prezumat că tatăl său îl va primi. Aşa e şi cu Împărăţia: ea vine către noi, dar vine în măsura în care şi noi păşim spre ea, cu nădejde şi smerenie. Rugăciunea: vina Împărăţia Ta implică, neapărat, şi mărturisirea disponibilităţii noastre, a fiecăruia, de a-i ieşi în întâmpinare.

Voia lui Dumnezeu se cere realizată pe pământ după etalonul ceresc (IPS Bartolomeu Anania) facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Desigur, e vorba aici de cerul spiritual (exprimat, de cele mai multe ori, prin pluralulceruri). Cerul spiritual este populat de îngeri, fiinţe necorporale, create de Dumnezeu mai înainte de a fi făcut lumea materială. V’am vorbit despre ei. Acum vreau doar să menţionez că îngerii se caracterizează printr’o totală şi superbă supunere faţă de Creatorul lor, pe Care neîncetat Îl laudă şi pe Care Îl slujesc în misiunile speciale primite de la El. Ei însumează etalonul de plinire a voii lui Dumnezeu. Avem însă un exemplu mult mai la îndemână, pe care-l cunoaştem din Sfintele Scripturi: Însuşi Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, Carele din Tatăl S’a născut mai înainte de toţi vecii şi întrupat, din voia Părintelui Său, în persoana lui Iisus Hristos, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire. Întrebat de către ucenicii Săi, lângă fântâna lui Iacob, dacă a mâncat ceva în ziua aceea, Iisus le răspunde: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M’a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Iar în altă împrejurare: Nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M’a trimis (1 Rm 13,12). Desigur, nici pe departe nu poate fi vorba de constrângere, ci de iubire consensuală. Iisus-omul Îşi pune de acord propria-I voinţa cu aceea a Tatălui chiar şi în momentul extrem când, în noaptea din grădina Ghetsimani, are în față spectrul paharului crâncen al chinurilor pe cruce: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Pentru că, imediat, să-şi revină şi să exclame: Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. Voia lui Dumnezeu însă se cere realizată pe pământ după etalonul ceresc. Or, noi, oamenii, pământenii, nu suntem nici îngeri, nici Iisus. După căderea şi alungarea din rai a protopărinţilor noştri, Dumnezeu a văzut că răutatea oamenilor s’a mărit pe pământ şi că toată închipuirea din gândul inimii lor era fără’ncetare numai spre rău, aşa cum ni se spune în Cartea Facerii. Se pare că de atunci nu s’a schimbat nimic, dar Dumnezeu Îşi ţine făgăduinţa de a nu mai nimici omenirea prin potop. Întradevăr, nu a mai trimis potop, dar L-a trimis pe Fiul Său ca să ne înveţe ce e de făcut. Simplu: Nu tot cel ce-Mi va zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Voia Tatălui, însă, aşa cum am văzut, este şi voia Fiului. Iată ce ne spune Acesta: Porunca nouă vă dau: Să vă iubiţi unii pe alţii. Aşa cum v’am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Dar poruncă nu este doar pentru apostoli, ci pentru fiecare din noi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta…, iar pe aproapele tău, că pe tine însuţi. Porunca însă, în această formulă, e mult prea generală. Omul vrea să ştie în ce anume constă iubirea de aproapele. Ne-o spune tot Iisus, într-o formula pe cât de cuprinzătoare pe atât de simplă, încât e la îndemâna oricui: Pe toate câte vreţi să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor; că aceasta este legea şi profeţii. Iar Pavel conchide: Iubirea e plinirea legii. Şi tot Pavel ne vine în ajutor, nouă, celor ce trăim după rânduielile acestui veac (prin„veac” înţelegându-se lumea contingenta, cea de sub timp), îndemnându-ne: Şi nu vă potriviţi acestui veac, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu: ce este bun şi bineplăcut şi desăvârşit. Aşadar, dacă ajungi la înnoirea minţii, adică la spiritul de discernământ, nu-ţi mai trebuie nici un tratat de morală pentru a şti care este voia lui Dumnezeu. Mai cerem: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. E singura cerere din Rugăciunea Domnească în care Îi solicităm lui Dumnezeu ceva material. Aşa interpretează şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Îi cerem Domnului hrana pentru o zi, cât ne trebuie astăzi (IPS Bartolomeu Anania) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Cu toate acestea, există încă păreri că o traducere corectă ar trebui să formuleze: pâinea noastră cea spre fiinţă, aşa cum ne-a parvenit din timpuri mai vechi şi mai răzleţe (cum este, de pildă, cantarea Tatăl nostru de Anton Pann, pe care o cunoaşteţi). Există şi unele trimiteri la păreri patristice, cum că pâinea ar avea un sens spiritual, chiar euharistic. Dacă ar fi aşa, nu poate fi evitată consecinţa împărtăşirii zilnice, o temă pe care o voi aborda la vremea ei.

Provocat de o controversă recentă, am cercetat bine şi cu de-amănuntul această problemă şi am ajuns la concluzia că termenul original grecesc nu suferă o altă traducere decât zilnic, cotidian, de toate zilele (adică de fiecare zi). Prin această rugăciune Îi cerem lui Dumnezeu să ne dea pâinea (adică hrana materială) pentru o zi, atât cât ne trebuie astăzi, ceea ce se leagă de îndemnul Mântuitorului: Nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? – deoarece pe toate acestea păgânii le caută –; că ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga. Prin urmare, cerând şi dobândind necesarul, evităm stresul goanei după acumulări şi îmbuibare. Notez şi faptul că Pâinea euharistică se obţine din pâinea materială, sub formă de prescură, extrasă sărbătoreşte din hrana noastră zilnică.

Știu şi din propria mea experienţă că e greu să-ți ierți dușmanul (IPS Bartolomeu Anania) Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Textul acesta e atât de limpede, încât nu cred că are nevoie de comentarii. Dificultatea nu este aceea de a-l înţelege, ci de a-i respecta clauza. Biata noastră condiţie pământeană, fricţiunile sociale, resentimentele, orgoliul rănit, pofta de răzbunare – împinsă uneori până la vendeta – ne împiedică chiar o reprezentare mentală a iertării totale, până şi a vrăjmaşilor noştri. Cu toate acestea, porunca şi avertismentul Domnului sunt ferme: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșalele voastre. Că e foarte greu – nespus de greu – să-ţi ierţi duşmanul o ştiu şi din propria mea experienţă, în pofida faptului că sunt credincios din copilărie, că mă numesc teolog şi că de o viaţă Îi slujesc Domnului. Într’un moment greu al vieţii mele m’am dus la duhovnicul meu şi i-am spus: – De o bună bucată de vreme mă surprind că nu pot ierta pe cineva care mi-a făcut foarte mult rău, calomniindu-mă, întinzându-mi tot felul de curse şi pândindu-mă pe la toate colţurile. Ce să fac?… – Simplu, mi-a răspuns duhovnicul. Duşmanul pe care nu-l poţi ierta e ca o jivină pe care o duci în spate. Cel pedepsit nu e el, duşmanul, ci tu, care ai devenit robul propriilor tale resentimente. Leacul durează o fracţiune de secundă: Scutură-ţi jivina din cârcă, şi de îndată te vei simţi uşurat şi liber… Am făcut aşa, şi vă recomand această reţetă duhovnicească.

Autorul direct sau indirect al ispitei este întotdeauna diavolul (IPS Bartolomeu Anania) Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! Aceasta este o cerere care, într’adevar, are nevoie de o explicaţie mai largă, deoarece nu puţini sunt cei ce se întreabă, nedumeriţi: Cum e posibil ca Dumnezeu să ne ducă la păcat?… Nedumerirea vine de acolo că, în mentalitatea şi vorbirea curentă, cuvântul ispita este înţeles că păcat. În realitate, sensul prim (şi principal) al cuvântului original, din textul grecesc, înseamnă încercare, test, probă, examen, experienţă, o cumpănă din care poţi ieşi biruitor sau înfrânt. În acest sens e folosit în vorbirea curentă, mai ales în mediile eclesiastice. Când cineva spune: Am trecut printr’o mare ispită, înseamnă că a trecut printr’o grea încercare (de ordin financiar, moral, politic sau social) sau printr’o boala ameninţătoare, din care a scăpat cu bine. Încercare poate fi şi un moment crucial sau o perioadă dificilă. Ambele sensuri le găsim în preafrumoasa carte Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, din Vechiul Testament: Dacă vrei să-ţi faci un prieten, pune-l mai întâi la’ncercare şi nu te grăbi să i te destăinui; căci îţi e prieten atât cât îi este lui bine, dar la vreme de’ncercare nu-ţi va rămâne alături. În cel de al doilea sens îl foloseşte Iisus în parabolă semănătorului: unii cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Sfântul Apostol Petru, în contextul calomniilor pe care păgânii le proferau la adresa creştinilor cu scopul de a-i discredita şi, mai mult, de a-i provoca la reacţii nesăbuite, le scrie celor din urmă: Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi că să va’ncerce,… ci, de vreme ce sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă.

Încercarea poate veni de la diavol, căruia Dumnezeu i-a acordat libertatea (totuşi, limitată) de a-l supune pe om unor probe de tărie în credinţă sau comportament. Pe lângă celebrul exemplu al lui Iov, îl avem şi pe acela al apostolilor, pe care Iisus, adresându-i-Se lui Petru, îi avertizează înainte de patima Sa: Simone, Simone, iată că Satana v’a cerut să vă cearnă că pe grâu; dar Eu M’am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa; iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi. Ce a urmat, cunoaştem. De altfel, nu putem trece cu vederea că Însuşi Iisus, ca om (accentuez: ca om), înainte de a fi ieşit la propovăduire a fost ispitit în pustie de însuşi diavolul, care L-a supus unor probe de rezistenţă materială şi spirituală. De asemenea, ştim că viaţa Mântuitorului nu a fost scutită de strâmtorări şi ameninţări, pe care El însuşi le numeşte încercări. După incidentul cu cei doi fii ai lui Zevedei, înainte de patimă, le spune ucenicilor: Eu, în mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeşte; iar voi sunteţi cei ce-aţi rămas cu Mine în încercările Mele. În numeroase cazuri, încercările I-au venit din partea fariseilor şi cărturarilor, care căutau să-L pună în încurcătură prin întrebări meşteşugite, dilematice, menite să-L discrediteze în ochii poporului. În limbajul nou-testamentar, încercările de acest fel sunt numite, de-a dreptul, ispitiri: Şi au venit la El fariseii, ispitindu-L şi zicând:… Şi urmează întrebarea, fie că e vorba de semnele vremii, de căsătorie, de banul dajdiei sau despre aproapele. Nu e mai puţin adevărat însă că Iisus, în replică, foloseşte aceeaşi metodă, spre a le demonstra adversarilor că mai degrabă ei pot cădea în curse de acest fel. La un moment dat, vin la El arhiereii şi bătrânii poporului şi-L întreabă (citez textul din Luca): Cu ce putere faci tu acestea? (e vorba de minuni), şi cine este cel ce ţi-a dat această putere? La care El răspunde: Vă voi întreba şi eu pe voi un cuvânt. Spuneţi-mi: Botezul lui Ioan, din cer era, sau de la oameni? Iar ei socoteau în sinea lor, zicând: Dacă noi vom zice: Din cer!, el ne va spune: Atunci, de ce nu i-aţi dat crezare?; iar de vom zice: De la oameni!, tot poporul ne va ucide cu pietre, fiindcă este încredinţat ca Ioan e profet. Şi au răspuns că nu ştiu de unde era. Şi Iisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea!… Ei bine, celor ce se întreabă dacă Iisus a surâs vreodată sau dacă avea simţul umorului, le punem în fata această scenă nou-testamentară. Iisus însă le răspundea adversarilor cunoscându-le gândul şi intenţiile, că unul ce era capabil să le cerceteze universul lăuntric. Această capacitate, desigur, o are şi Dumnezeu-Tatăl. Iată ce spune prin gura Profetului Ieremia: Eu, Domnul, Eu sunt cel care’ncearcă inimile şi scrutează rărunchii, fapt atestat şi de Apostolul Pavel în îndemnul sau către creştinii din Tesalonic: Să-I plăcem lui Dumnezeu Care ne încearcă inimile. Revenim acum la cuvântul ispită. Dacă sensul său principal este acela de încercare, de abia în al doilea rând (şi ultimul) el înseamnă tentaţie spre rău, proprie naturii omului de după cădere. Autorul ei, direct sau indirect, este întotdeauna diavolul, şi niciodată nu vine de la Dumnezeu. Ne-o spune lămurit Sfântul Apostol Iacob: Nimeni, când este ispitit, să nu zică: De la Dumnezeu sunt ispitit!, pentru că Dumnezeu e la adăpost de ispita răului şi El în Sine nu ispiteşte pe nimeni; ci fiecare este ispitit de propria sa pofta atunci când e tras şi momit de ea. Diavolul, într’adevar, are îngăduinţa lui Dumnezeu de a-l ispiti pe om – sau de a-l încerca -, dar libertatea lui e limitată, chiar dacă la extremă. În cazul lui Iov, Dumnezeu îi spune diavolului: Iată, ţi-l dau pe mână; numai de viaţa lui să nu te-atingi. Atâta vreme cât omul trăieşte, restaurarea normalităţii e posibilă oricând (ceea ce, de altfel, s’a şi petrecut cu Iov). Mai mult, odată cu îngăduinţa de a fi ispitit, Dumnezeu îi oferă omului şi modalităţile de a-şi depăşi impasul. Iată ce le spune Pavel creştinilor din Corint: Ispită nu v’a cuprins decât la măsură omenească. Dar Dumnezeu nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât vă stă’n putere, ci odată cu ispita vă va aduce şi calea de a ieşi din ea. Un exemplu concret îl avem în istoria poporului evreu din vremea Vechiului Testament. Cetatea Betulia era încercuită de o uriaşă armata asiriană, iar locuitorii ei, rămaşi şi fără apă, nu mai aveau nici o nădejde de scăpare. Din mijlocul lor s’a ridicat însă Iudita, care i-a încurajat spunându-le: Să-I mulţumim Domnului, Dumnezeului nostru, pentru aceea că ne încearcă, aşa cum a făcut-o cu părinţii noştri. Dumnezeu, intr’adevar, îi pusese la grea încercare, dar tot El le-a rânduit-o pe Iudita, eroina care avea să intre în istorie prin curajul şi iscusinţa cu care şi-a salvat poporul.

Nici o clipă însă nu trebuie să uităm că ispita – atât ca încercare, cât şi că tentaţie – nu e o fatalitate, un imperativ existenţial din care libertatea omului trebuie exclusă. Dimpotrivă, ea poate fi evitată sau depăşită nu doar prin ajutorul lui Dumnezeu, dar şi prin voinţa omului de a beneficia de asistența divină; dacă o refuză, nici Dumnezeu nu poate face nimic. Mai mult, insul poate fi ajutat şi de semenii săi. Iată ce le spune acelaşi Pavel creştinilor din Galatia: Fraţilor, chiar dacă va cădea un om în vreo greșală, voi, cei duhovniceşti, îndreptăţi-l pe acesta cu duhul blândeţii, veghind asupra ta însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Aşadar, înclinaţia omului spre rău este atât de generală, iar tentaţia spre păcat e atât de puternică, încât până şi omul duhovnicesc este ameninţat cu căderea. Iată de ce rugăciunea Domnească, folosind pluralul, e pusă la îndemâna noastră a tuturor, deopotrivă drepţi şi păcătoşi, fiindcă toţi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, fie să ne menţinem intru dreptate, fie să ne îndreptăm. Aici însă trebuie să fac, neapărat, o precizare. E vorba de vechea expresie: şi nu ne duce pe noi în ispită, traducere menită să descumpănească până şi minţile cele mai luminate, unele chiar evitând s-o abordeze. Într’adevar, e greu de admis că Dumnezeu este acela care ne duce în ispită. Ar însemna că El stă în spatele omului şi, practic, îl împinge spre tentaţia de a face răul. Verbul original e ambivalent, el însemnând, în funcţie de context, a duce şi a aduce. Aşadar, cererea: şi nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: şi nu ne aduce în situaţia de a fi tentaţi să facem răul, sau: nu ne lasă să ne apropiem de încercarea grea. Noi ştim că tentaţia vine de la diavolul, că el e înşelător (i se spune chiar Ispititorul) şi că noi, slabi fiind, putem lesne cădea, şi tocmai de aceea Îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne lase singuri, ca să-I mulţumim după ce ne-a izbăvit sufletul din moarte şi picioarele din alunecare, cum spune Psalmistul. Sfântul Ioan Gură de Aur e de părere că textul acesta e menit să ne alunge trufia de a crede că noi-înșine putem provoca ispitele, gândind că le-am birui prin propriile noastre puteri. Din toate acestea vă rog să reţineţi un fapt esenţial, pe care să-l aveţi în minte ori de câte ori rostiţi această cerere: În nici un caz ea nu poate avea sensul de: nu ne duce pe noi în (sau la) păcat, ci: nu ne duce pe noi în încercare. Mai mult, Îi cerem să ne izbăvească de Cel-Rau (nume care se scrie majusculat spre a se vedea că nu e vorba de rău ca principiu, ci de Cel-Rau că persoană, adică diavolul). Dumnezeu este Cel care ne poate opri din înclinarea noastră spre ispita sau ne poate face s’o ocolim, dar, repet, pentru aceasta e nevoie şi de colaborarea fiecăruia dintre noi, ca persoană liberă. Şi, iarăşi repet, colaborarea nu se reazemă doar pe credinţă, ci şi pe roadele credinţei şi iubirii. Ca să închei încercarea de tâlcuire a Rugăciunii Domneşti, vă ofer un citat din Apocalipsă, o făgăduinţă pe care Mielul i-o adresează Bisericii din Filadelfia: Pentru că tu ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării, cel ce peste toată lumea va să vină că să-i încerce pe cei ce locuiesc pământul. (IPS Bartolomeu Anania – Tâlcuire la rugăciunea “Tatăl Nostru”)

“Tată” înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani (Olivier Clement) Tatăl nostru “Tatăl nostru” este rugăciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Sãi si pe care Biserica ne-o transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face sã pãtrundem în rugăciunea lui Iisus, care constituie însãsi fiinta ei. Cãci trebuie sã întelegem cã toatã bogãtia liturgicã a Bisericii, toatã mostenirea ei asceticã si duhovniceascã nu sunt nimic altceva decât simbolul si calea întâlnirii noastre cu Hristos si a vietii noastre în Hristos. Biserica nu ne opreste la ea însãsi, ci ne duce la Hristos. Iar Hristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatãl, în Duhul Sfânt. Existã în Evanghelie douã versiuni ale rugãciunii “Tatal nostru”, cea de la Luca (11, 2-4) si cea de la Matei (6, 9-13). Varianta dupã Matei, mai lungã si deja liturgicã, a fost adoptatã încã din primele veacuri ale Bisericii. Primele douã cereri din “Tatal nostru” se regãsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogã si care trebuie sãi fi fost familiar lui Iisus. Înrãdãcinatã într-o istorie precisã, aceea a Primului Testament, rugãciunea “Tatãl nostru” o deschide, o depãseste, o desãvârseste.

Primul cuvânt al rugãciunii pe care ne-o dã Iisus si pe care noi o spunem întrucâtva cu El, în El, în Duhul Sãu, este, întradevãr, “Tatã”: Pater imon, “Tatã al nostru”. Sã ne oprim întâi la cuvântul care e cu adevãrat primul: “Tatã”. Este un cuvânt care sunã ciudat pentru omul zilelor noastre. Omul de astãzi este orfan. El nu are rãdãcini în afara spatiului si a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimutã si se îndreaptã spre nicãieri. I s-a spus cã paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdã si “represivã” si chiar este astfel dacã ea nu dã un sens spiritual vietii: atâtia “tati” nu sunt nimic altceva decât niste reproducãtori. I s-a spus cã “Dumnezeu Tatãl” este dusmanul libertãtii sale, un fel de spion ceresc, un Tatã sadic. Si de ce sã n-o mãrturisim, crestinãtatea istoricã, în Orient ca si în Occident, într-o epocã sau alta, a dovedit, chiar dacã numai trecãtor, aceastã acuzatie. Prin urmare, multi se îndreaptã astãzi spre spiritualitãtile asiatice care promoveazã un scientism al interioritãtii, unde divinul, impersonal, te face sã te gândesti mai degrabã la o imensã matrice cosmicã. Da, suntem “orfani”. Incestul si homosexualitatea, cele douã indicii ale absentei tatãlui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatãlui se înscrie în frica de celãlalt. De aceea astãzi sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învatã aceastã rugãciune care începe tocmai prin cuvântul “Tatã”. Acest “tatã” transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de “sânul Tatãlui”, toatã Biblia evocã “adâncurile milei Sale”, rahamim acest Tatã este matricial, El îsi “simte” copiii, asa cum si-i “simte” o mamã cu toatã fiinta sa, cu carnea si cu mãruntaiele sale. Totusi: Tatã. Rezultatul, asa cum sugereazã aceastã simbolisticã, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili sã mergem spre celãlalt. Astfel: Tatã. Ce înseamnã acest cuvânt pentru viata noastrã de zi cu zi? Înseamnã cã niciodatã, dar niciodatã nu suntem orfani, pierduti, lãsati în voia fortelor si determinãrilor acestei lumi. Noi avem o salvare si o origine dincolo de spatiu si timp. Acest univers aparent nelimitat – însã timpul a început cu “big-bang”-ul, iar spatiul este curbat, spune Einstein – acest univers îsi are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatãlui. Nebuloasele si atomii – care sunt tot nebuloase – Îl iubesc impersonal pe Tatãl, prin însãsi existenta lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem sã-I rãspundem în mod constient, sã-I exprimãm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legãtura personalã cu Tatãl, devine mai nobil si mai mãret decât lumea întreagã. Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatãlui. Momentele aparent efemere ale vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, “ne-au pulsat venele de existentã”, se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatãlui. Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din strãfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Si iatã ce trebuie simtit foarte puternic, zi de zi, si o spun mai ales celor tineri: e bine sã trãiesti; a trãi este un har, o slavã, toatã existenta e o binecuvântare. Cred cã în literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe deplin credinciosi – cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de odinioarã, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilã “Viatã si destin” - se regãseste acest sentiment de bunãtate si de frumusete profundã a fiintelor si a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate de o îndurare nesfârsitã, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunatã la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afectiunea dintre pãrinti si copii, lucru rar în literatura occidentalã contemporanã. Teologia, spiritualitatea noastrã, stiu bine cã nu se poate întemnita aceastã tainã a originii în cuvinte, în concepte. Dar Iisus ne reveleazã cã acest abis – de care vorbeste si India – este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Iisus si în El, în suflarea Sa, îndrãznim sã îngânãm:”Abba, Tatã” – un cuvânt de o nesfârsitã tandrete copilãreascã, de o încredere plinã de respect, iatã tot paradoxul crestin. Iar Iisus ne reveleazã faptul cã acest paradox nu existã numai în relatia Tatãlui cu creatia, ci în Însusi Dumnezeu, în cel mai adânc absolut al absolutului.

În Dumnezeu însusi este originea fãrã origine si Celãlalt filial si Suflarea de viatã si de iubire care se odihneste în Celãlalt si Îl aduce la origine, si pe noi întru El. În Dumnezeu însusi este respiratia iubirii, aceastã mare tainã a unitãtii si a diferentei. Si noi, dupã chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm. Numai cã în Dumnezeu, între Originea si al Sãu Celãlalt filial, în Duhul unificator, rãspunsul iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolutã, în timp ce noi avem nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca sã mergem spre Luminã si în acelasi timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care îsi cheltuieste averea cu desfrânatele, care pãzeste porcii si care ar vrea sã mãnânce roscove. Dar chiar si atunci noi stim cã Tatãl, nu numai cã ne asteaptã, dar chiar vine în întâmpinarea noastrã. Lumea nu este o închisoare, ci un “pasaj obscur”, pasaj sau trecere, pasaj care se cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare lucru e important, e necesar. O operã pe care o scriem împreunã cu Dumnezeu. Dacã toate sunt binecuvântate de Tatãl, trebuie sã stim la rândul nostru sã-L binecuvântãm în toate lucrurile. Ar trebui sã încercãm sã regãsim, sã reînnoim si înainte de toate sã interiorizãm toate aceste formule de binecuvântare pe care ni le dã Biserica si care ne asimileazã binecuvântãrilor, “binefacerilor” divine din primele capitole ale “Facerii”: “Si a vãzut Dumnezeu cã este bine”, tob, care înseamnã “bun si frumos”, Septuaginta traduce de altfel pe kalon prin “frumos”. Maxim Mãrturisitorul ne învatã sã facem, cu fiecare privire atentã, contemplativã, o experientã treimicã asupra lucrurilor: simplul fapt cã un lucru existã, cã se odihneste în fiintã, ne trimite la Tatãl, “fãcãtor al cerului si al pãmântului, al tuturor celor vãzute si nevãzute…” (în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul cã putem sã-l întelegem, sã descoperim în el o structurã uimitor de “inteligentã” ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune si Ratiune a Tatãlui, iar aceea cã lucrul e frumos se integreazã în mod dinamic într-o ordine, tinde cãtre o plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viatã fãcãtoare, despre care Serghei Bulgakov spunea cã e personificarea frumusetii. Sã învãtãm sã descifrãm astfel în lucrurile Paternitãtii lui Dumnezeu, pe Tatãl “Cel cu douã mâini”, pe Cuvântul si pe Duhul, asa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe Tatãl, cu Întelepciunea si Frumusetea Sa. Totusi, experienta treimicã cea mai importantã se înscrie în acel imon care-l urmeazã pe Pater, în al doilea cuvânt al rugãciunii: “Tatã-al nostru”. Din acest “nostru” as vrea sã retin douã lucruri. Primul constã în aceea cã trebuie sã învãtãm sã descoperim “taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui”. Oroarea istoriei, si mai ales a secolului nostru, este cã omul îsi arogã o putere absolutã asupra omului. Ideologiile pretind cã pot explica omul, cã-l pot reduce la concepte ca cel de rasã, clasã, etnie, religie, culturã. Iar ideologii, “cei care stiu”, se simt îndreptãtiti, pentru binele umanitãtii, spun ei, sã manipuleze, sã conditioneze, sã întemniteze, sã tortureze si sã ucidã oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stãpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnã “concept” în germanã). Dimpotrivã, trebuie sã întelegem cã celãlalt, oricare ar fi el, chiar dacã e un vames, o desfrânatã, sau un samarinean, spune Iisus (si nu ne-ar fi greu sã traducem), celãlalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatãlui, la fel de inexplicabil si de imposibil de conceptualizat ca si Dumnezeu însusi. Nici o altã definitie mai bunã decât cã este de nedefinit. Sã învãtãm sã nu mai blestemãm, sã învãtãm sã nu mai dispretuim: “Nu este altã virtute decât aceea de a nu dispretui”, spunea un Pãrinte al pustiei. Celãlalt este chip, în întregime chip. Si în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru cã acest chip este si cuvânt, sã încerc sã rãspund, sã devin responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca si în societate, în relatiile noastre cu ceilalti crestini, ca si în viata politicã. Amintiti-vã: sã nu dispretuiti!

Cealaltã problemã pe care as vrea s-o subliniez si care, de altfel, este inseparabil legatã de prima, este relatia dintre Bisericã si umanitate: “Tatãl nostru”, acest “nostru” înseamnã oare numai Biserica unde suntem toti “mãdulare unii altora”, un singur trup, o singurã fiintã în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbã de foc la Cincizecime? Însã Cuvântul, spune prologul lui Ioan, “este lumina cea adevãratã care lumineazã pe tot omul ce vine în lume”. Se poate traduce si astfel: “… care, venind în lume, lumineazã pe toti oamenii”. Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile si din toate timpurile. Înviind, El le-a dãruit tuturor viatã. Biserica înseamnã toti cei care, mai mult sau mai putin numerosi, nu conteazã, ajung sã descopere toate acestea, care intrã în mod constient în aceastã luminã si care aduc multumire. Pentru ei si pentru toti ceilalti. Biserica este “preotia împãrãteascã”, “poporul sfânt” menit sã se roage, sã mãrturiseascã, sã lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu stim unde se sfârseste ea, cãci Euharistia este datã “pentru viata lumii”. Nu e fir de iarbã care sã creascã în afara Bisericii, nu e constelatie sã nu graviteze în ea, în jurul pomului Crucii, noul pom al vietii, axã a lumii. Nu existã un singur om care sã nu aibã o legãturã de tainã cu Tatãl care Îl creazã, cu Hristos, “omul maxim”, cu Duhul de viatã fãcãtor. Nu existã om fãrã o aspiratie spre bunãtate, o tresãrire în fata frumusetii, un presentiment al tainei în fata iubirii si a mortii. Multi vor zice, în ziua judecãtii, coplesiti de bucurie: “Doamne, când Te-am vãzut flãmând, si Te-am sãturat… strãin si Team primit, gol si Te-am îmbrãcat? Când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?” Si vor auzi rãspunzând: “Adevãrat vã spun vouã, cã de câte ori ati fãcut acestea unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie Mi-ati fãcut”. Dar oare noi facem astfel? De aceea, în viata noastrã de zi cu zi, sã nu facem din Bisericã o sectã, un ghetou. Sã stim sã cãutãm peste tot germenii vietii. Sã stim sã-i primim în gândirea, în iubirea noastrã si sã-i aducem în Rugãciune, în Bisericã.

Trebuie sã știi sã privești cerul, sã te lași inundat de el (Olivier Clement) Carele eşti în ceruri “Cerurile”, aici, aratã caracterul inaccesibil, abisal al Tatãlui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de El sondându-i absența, este asa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu putin înainte: inteligenta îsi mãsoarã propriile limite, auzind în acelasi timp murmurul, tot mai îndepãrtat, al oceanului dumnezeiesc. Urmeazã momentul când orice activitate mentalã se opreste, omul se reculege si tace, el devine asteptare purã. Trebuie sã existe în viata noastrã de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tãcutã. Pãrintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stãpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfãsurându-se ametitor înaintea lui. Trebuie sã stii uneori sã te opresti si sã asculti linistea, sã te bucuri de ea, sã te uimesti, sã te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasã, într-o camerã unde ai rãmas singur, într-o bisericã deschisã dintr-un oras mare, la o plimbare în pãdure, poate apãrea la lectura Evangheliei, pe care trebuie sã ne strãduim sã o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ti merge la suflet, care te pãtrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te opresti, într-o asteptare tãcutã, uneori împlinitã. Dar de ce tocmai Cerul trebuie sã slujeascã drept simbol pentru transcendentã? De bunã seamã pentru cã azurul profund – mai ales în tãrile mediteraneene – este dincolo de puterea noastrã de cuprindere si în acelasi timp pretutindeni prezent, învãluind totul si pãtrunzându-l cu lumina sa. În limbile arhaice divinitatea este desemnatã printr-un cuvânt care înseamnã “cer sclipitor”. Trebuie sã stii sã privesti cerul, sã te lasi inundat de el, purificat pânã în strãfundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodatã la bisericã, escaladeazã aceste locuri înalte, care sunt muntii, dacã nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mãrile meridionale unde apa si cerul se confundã într-o sferã de plenitudine, de un albastru pur?

“A fost regãsitã. Ce? Eternitatea. Este marea contopitã cu soarele”. Totusi, revolutia tulburãtoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol si nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par sã-si mai gãseascã locul. Cerul însufletit al Psalmilor si al cãrtii lui Iov a devenit absentã întunecatã. Nesãbuitul de Nietzsche Îl cautã în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pãmântul o ia razna neluat în seamã, unde nu mai existã sus si jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia datã de azurul sclipitor riscã sã se transforme într-un divertisment de vacantã. Altundeva trebuie regãsit cerul divin. Altundeva? În “inimã”, ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncã, unde toatã fiinta noastrã se adunã si se deschide într-un abis de luminã: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul. Una dintre lucrãrile noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obisnuim sã trãim în capul si în simtul nostru, cu inima stinsã. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozeazã inteligenta si dorinta, si chiar dacã nu ajungem pânã la abisul de luminã, de acolo pot tâsni scântei si o tresãrire puternicã si dulce ne va aprinde inima. Trebuie sã regãsim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care rãscoleste întreaga fiintã, când ochii se umplu de lacrimi de uimire si recunostintã într-o tandrete ontologicã, o liniste împãrtãsitã, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba cãlugãrilor, ci lucrarea smeritã a tuturor, si as adãuga cã este si o problemã de culturã. În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânãrã, responsabilã a unui serviciu dintr-un spital, îsi întreabã seful, pe “bãtrânul doctor”, de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii si legatã de ea, siguranta diagnosticului. El îi rãspunde cã a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei si cã dragostea, dacã e acel dar atât de rar de a sti cã un altul existã, poate cu adevãrat sã spargã o “inimã de piatrã” si s-o transforme într-o “inimã de carne”. Dar, adaugã “bãtrânul doctor”, sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente sã se retragã, sã se închidã în el sã amuteascã pe dinãuntru, sã-si linisteascã inima pânã la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata cãruia se reflectã luna si stelele. Linistea si pacea fac posibilã venirea Tatãlui “care este în ceruri” si pe oglinda inimii astfel cercetatã se înscrie adevãrul fiintelor si al lucrurilor. Si este si o chestiune de culturã. Avem nevoie de muzicã, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagã artã, chiar si una comunã, care sã ne trezeascã fortele inimii. Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmeazã granita sinuoasã dintre iubire si moarte, dintre revoltã si slãvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân si Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ – noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvãluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazelã. De aici înainte Magmân este hãrãzit rãtãcirii si cãutãrii. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat si poate de comuniune, de acea “frumusete care creazã orice comuniune”, spune Dionisie Areopagitul. Iar Sfântul Ioan Scãrarul vorbeste de acea “cântare profanã, care duce la bucuria interioarã, la dragostea dumnezeiascã, la lacrimile de sfintenie”. Geniul crestinismului este în mod tainic, “filocalic”, iar “filocalie” înseamnã “iubire de frumos” si frumusetea nu trebuie rezervatã cultului, ascezei, ea trebuie sã strãluceascã si în culturã.

Pentru a “sfinți Numele” noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos (Olivier Clement) sfinţească-se numele Tău Din veac Tatãl se denumeste în Verbul, prin Cuvântul Sãu. Si Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele si pentru a-L sfinti pânã la capãt, cãci Numele este prezenta, “despãrtitã” si în acelasi timp “strãlucitoare” adicã sfântã. “Sfintirea Numelui” nu însemna, în vremea lui Hristos, cinstea si lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vietii, adicã martiriul. Iisus a sfintit Numele pânã la Cruce si Numele L-a sfintit pe El pânã la Înviere. Iisus cel rãstignit este “Unul din Sfânta Treime” rãstignit, spune Liturghia bizantinã. Iisus cel rãstignit este Dumnezeu cel rãstignit.

Acolo, în acea golire totalã de pe cruce se reveleazã Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Si acest Nume este iubire, “Dumnezeu este iubire”, spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alãturã în suferinta, revolta, disperarea si agonia noastrã. “Pãrinte, dacã e cu putintã, fã sã treacã de la Mine paharul acesta”. “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce Mai pãrãsit?” Astfel cã, de acum încolo, între suferinta noastrã si neant, între revolta, disperarea, agonia noastrã si între neant, se aseazã Dumnezeu cel întrupat si rãstignit si Acesta, înviind, ne deschide nebãnuite cãi de luminã. Pentru a “sfinti Numele” noi nu trebuie decât sã ne refugiem la crucea lui Hristos. Martiriul crestin este o experientã misticã în care un bãrbat sau o femeie, adesea oameni obisnuiti, se încredinteazã lui Hristos, cu o încredere smeritã, exact în momentul celei mai intense suferinte. Si se întâmplã atunci cã îl nãpãdeste bucuria învierii. Sunt multe feluri de a fi martir: “… fericiti cei prigoniti pentru dreptate… fericiti veti fi când vã vor ocãrî…” Sau, poate banal, boala, decãderea, pierderea celor apropiati, trãdarea, singurãtatea, moartea. Întâi de toate, trebuie sã combatem suferinta, cu atentie delicatã, atât la aproapele cât si la noi însine. Occidentul modern a fãcut mult în acest sens si e bine. Cãci suferinta poate fi obscurã, fãrã sens, insuportabilã; de aceea atât de des ea desparte, obsedeazã, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderatã si dacã o trãim în credintã, ea poate sã facã din trup o chilie de mânãstire, sã ne detaseze si sã ne deschidã. Dar trebuie sã mã rog mai ales ca sã-mi trãiesc suferinta ultimã si sã mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca sã vinã atunci în mine “sfintirea Numelui” si chiar, dacã este voia lui Dumnezeu, ca ea sã strãluceascã în mine, ca si cum as împlini ceea ce lipseste din suferintele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate cã atunci, în acea spaimã si oroare va pãtrunde o luminã si eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai “Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?”, ci si “Pãrinte, în mâinile Tale îmi încredintez duhul Meu”. Vorbesc la persoana întâi, nu stiu despre ceilalti, nu existã decât cazuri particulare. Crestinismul nu înseamnã sã stii totul. Poate cã înseamnã sã nu stii nimic, dar sã ai, totusi, încredere. În legãturã cu “sfintirea Numelui”, as vrea sã adaug douã lucruri: Primul este cã Numele invocã si evocã Prezenta. El nu o stãpâneste, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep sã iubeascã îsi schimbã între ei numele si fiecare se gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplã, si este infinit mai puternic – cãci cel putin suntem siguri de iubirea Lui – în legãtura noastrã cu Hristos. Cunoastem mai mult sau mai putin ceea ce se cheamã “Rugãciunea lui Iisus”, “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul”, pronuntatã odatã cu respiratia. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: “Kyrie eleison”, “Doamne miluieste”, “Doamne ajutã-mã, spre ajutorul meu ia aminte”, “Cum stii Tu si cum vrei Tu…”, “Slavã Tie, Dumnezeul nostru, slavã Tie” etc. Putem inventa si altele. În viata de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a “sfinti Numele”, de a sfinti totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternitãtii peste fiinte si lucruri, de a descifra o situatie cu ajutorul Lui. Cãci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin fiinte, lucruri, întâlniri… Numele se reveleazã la fel de complex ca si un diamant cu mii de fatete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situatii… Desigur, nu este vorba, la cei mai multi dintre noi, de invocarea continuã a Numelui, ci mãcar sã facem sã tâsneascã din când în când un strigãt de ajutor, sau de mãrire a lui Dumnezeu. Problema este sã nu uitãm de Dumnezeu. Cãci uitarea este cel mai mare pãcat, spun cei duhovnicesti. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Si atunci, dintr-o datã, trebuie sã ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacã numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Sã strigãm cãtre El, cãtre Dumnezeu cel viu si nu sã amutim în fata zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? “Tu m-ai luat drept tintã” – îl citez pe Iov. “Vei înceta Tu, în sfârsit, sã mã privesti spre a-mi da timp sã-mi înghit saliva?” (iarãsi Iov).

Doamne, vino în ajutorul meu. Cãlãuzeste-mã, lumineazã-mã. Nu voia mea, ci voia Ta. Si în bucurie, sau pur si simplu în plãcerea smeritã de a exista: slavã Tie, Doamne, slavã Tie. Atunci ne dãm seama cã avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat… Invocarea Numelui: rugãciunea celor care nu au timp sã se roage. Celãlalt lucru pe care as vrea sã-l spun în legãturã cu “sfintirea Numelui” este cã nu existã, pentru Iisus, o separare staticã între sacru si profan, nu existã reguli care sã despartã curatul de necurat. Viata noastrã de zi cu zi se miscã între Kiddouch haschem, “sfintirea Numelui” si Hilloul haschem, “profanarea Numelui” si hotarul este într-o continuã miscare, el trece prin inima noastrã, prin gura care grãieste din prisosul inimii, prin privire. Totul poate fi sfintit, de vreme ce, spune Zaharia, “orice vas va fi închinat Domnului”, iar “cinstea si slava” popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelentã “bun” sau “rãu”; pentru un pedagog, un judecãtor si pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legãturii cu ceilalti. Si dacã tehnica ne elibereazã si ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante si de stereotipiile intelectuale, este pentru ca sã putem regãsi posibilitatea de a sfinti Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligentei încorporate în masini (lucru imposibil în afara unei revolutii culturale).

Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt si sã ne împãrtãșeascã de Împãrãția Ta (Olivier Clement) Vie împărăţia Ta Dupã Tatãl si Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iatã-L si pe Duhul Sfânt. Cãci o variantã foarte veche a Evangheliei dupã Luca înlocuieste “Vie Împãrãtia Ta” prin “vie Duhul Tãu cel Sfânt”. Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt si sã ne împãrtãseascã de Împãrãtia Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tãu, lumina Ta, viata Ta, puterea Ta, bucuria Ta… toate acestea înseamnã un singur lucru. Împãrãtia, cerul nou si pãmântul nou sunt cerul si pãmântul înnoite în Hristos, pãtrunse de harul Duhului, care este viata curatã, eliberatã de sub stãpânirea mortii. Lumea în Hristos constituie adevãratul “rug aprins”, spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgurã si cenusã, învelisul opacitãtii si al urii noastre, al oricãrei complicitãti cu puterile haosului, ale întunericului. “Vie împãrãtia ta” înseamnã sã pregãtim, sã anticipãm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepãrtând zgura si cenusa. Cãci Împãrãtia a cãrei venire o cerem este deja în mod tainic prezentã, fiecare celebrare euharisticã anticipeazã Parusia si existã în viata fiecãruia clipe euharistice, scântei din Parusie. Nu trebuie sã ne temem de aceste momente, de aceastã plenitudine – “pleroforia” – de care vorbesc cei înduhovniciti. Clipe de rugãciune tãcutã, de rugãciune dincolo de rugãciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere seninã, când lumina celei de-a opta zi tâsneste într-o intuire a adevãrului, a frumusetii, sau într-o adevãratã întâlnire; sã descoperi “oceanul interior al unei priviri” si “pe celãlalt ca pe o minune”, spunea patriarhul Athenagoras, sau ca sã-l citãm tot pe el, sã te alãturi, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, dupã chinurile agoniei, când fata unui mort se însenineazã si când, noteazã Franz Rosenzweig, “individul renuntând la cele din urmã rãmãsite ale individualitãtii sale si întorcându-se la origini, Sinele se trezeste la unicitatea ultimã, la singurãtatea ultimã…” În toate aceste momente, si se cunosc si multe altele, Împãrãtia ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de usor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai pasti, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorinta dispare; mai sunt numai chipuri, si chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pãmântul e sfânt, e o tainã, si stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngeresti. Sã fim bine întelesi. Existã o apropiere narcisistã, grotesc sau tragic avidã de plãcere, de pofta de a fi. Aici se combinã cele douã patimi de cãpãtâi, lãcomia trupului si mândria cugetului… omul riscã atunci sã se descompunã, cum spunea Kirkegaard, în “mici eternitãti de plãcere”. Din fiinte si lucruri, el nu vede – si aici limbajul este semnificativ – decât ceea ce cade sub incidenta simturilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plãcerea, bucuria de a fi, resimtite cu o anumitã distantare interioarã, cu recunostintã, în respectul pentru fiinte si lucruri si în sfintirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepãtimasã, în sensul ascetic al cuvântului “patimã”, adicã neidolatrã. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei… Ritmul respiratiei – “sã respiri, o, nevãzut poem!”, spune Rilke -, mireasma pãmântului dupã furtunã, nesfârsita, isihasta rãsucire si dezrãsucire a valurilor si a nebuloaselor, “cântarea cântãrilor” unei mari si nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei. Actul creator care genereazã frumusetea si iradiazã viatã si iubire, surâsul unui copil foarte mic, care îsi descoperã existenta în mirosul, privirea si vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãtiei. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos – care se rezumã în iubirea de Dumnezeu si în iubirea pentru aproapele si pentru tine însuti: e atât de greu sã te accepti – si totusi: “iubeste-ti aproapele ca pe tine însuti” -, poruncile lui Hristos ne apar ca niste cãi ale responsabilitãtii si comuniunii. Revelatia Împãrãtiei constã cu adevãrat în aceea cã nimic nu este mai presus de persoanã si de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevãr, frumusete, înceteazã de a mai fi niste legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastrã, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzãtoare. Si dacã nu reusesti sã “pãzesti poruncile”, nu te considera niciodatã pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rusinea si decãderea ta, se aflã Hristos. Întoarce-te cãtre El, lasã-L sã te iubeascã, sã-ti dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjesti la suprafatã, inima e cea care trebuie sã se transforme. Nici mãcar nu trebuie sã începi prin a încerca sã-L iubesti pe Dumnezeu, ci numai sã întelegi cã El te iubeste. Si dacã iubirii i se rãspunde cu iubire, dacã inima profundã se trezeste, atunci însãsi viata lui Hristos, adicã suflarea Duhului va creste în tine. Va trebui numai, si chiar o vei dori de acum încolo, sã îndepãrtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupã izvorul din strãfundul sufletului tãu. Va trebui, la un moment dat, sã respiri mai profund decât aerul acestei lumi, “sã respiri Duhul”, cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sã întâlneascã, sã elibereze, sã exprime geamãtul creatiei, asteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune cã e în lãuzie, în facere: cosmogenezã si, de la Întrupare încoace, hristogenezã (de ce n-am relua, în afara unei sistematizãri contestabile, termenii introdusi de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet…

Împãrãția unde se face voia lui Dumnezeu “nu este din aceastã lume” și nu în istorie se va realiza (Olivier Clement) facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ Voia lui Dumnezeu nu este o vointã juridicã ci un influx de viatã, ceea ce dã existentã si o înnoieste când aceasta se rãtãceste. Voia lui Dumnezeu este mai întâi creatia însãsi, universul întreg sustinut de ideile-voințe, de logoi, de cuvintele eterne ale lui Dumnezeu-Profetul. Apoi ea este istoria mântuirii, dialogul dramatic de iubire dintre Dumnezeu si umanitate, pentru ca “toti oamenii sã se mântuiascã”, subliniazã întâia Epistolã cãtre Timotei. De aceea trebuie “sã ne rugãm zilnic pentru ca toti sã se mântuiascã”; sã ne rugãm pentru toti cei “care nu stiu, nu vor sau nu pot sã se roage” asa cum le cerea cãlugãrilor sãi patriarhul Iustinian al României. Voia lui Dumnezeu nu se face. Lumea, frumoasã si bunã, cum spune Facerea, este cufundatã în orori. Lumina existã, citim în prologul lui Ioan, dar existã si întunericul. Atotputernicia lui Dumnezeu este aceea a iubirii. Si cum iubirea nu se poate impune fãrã sã se nege pe sine, aceastã atotputernicie – în stare sã creeze fiinte care-o pot refuza – aceastã atotputernicie este si o atotslãbiciune. Ea nu poate actiona decât asupra inimilor care, în mod liber, se deschid spre luminã. Dumnezeu respectã libertatea omului, asa cum a respectat-o pe a îngerului.

Dar pentru ca ea sã nu fie biruitã de întuneric, El se întrupeazã si coboarã în moarte, în iad, pentru ca sã existe de aici înainte un loc unde vointa omului sã se poatã uni cu vointa divinã. Acest loc e Hristos. În Hristos, vointa umanã s-a alãturat cu durere si bucurie vointei Tatãlui. Întru cel Înviat, stând la dreapta Tatãlui, voia lui Dumnezeu se împlineste pe pãmânt, ca si în cer. De aceea este de ajuns sã aderãm la Hristos cu toatã fiinta noastrã. “Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati si Eu vã voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastrã si învãtati-vã de la Mine cã sunt blând si smerit cu inima si veti gãsi odihnã sufletelor voastre. Cã jugul Meu e bun si povara Mea este usoarã” (Mt. 11, 28-30). Împãrãtia unde se face voia lui Dumnezeu precum în cer asa si pe pãmânt “nu este din aceastã lume” si nu în istorie se va realiza ea. Rugãciunea pentru a se face voia lui Dumnezeu ne dã astfel, despre politicã, o nuantã de ironie, de realism si rãbdare, ea laicizeazã exercitiul puterii, relativizeazã ideologiile si entuziasmele istoriei – istoria fortelor colective, în sens marxist. Într-o primã etapã, nu visãm sã transformãm societatea în paradis, ci luptãm, pentru ca ea sã nu devinã un iad, sã-i mentinem echilibrele necesare, cã e vorba de “separarea puterilor” a lui Montesquieu, sau dechecks and balance, din conceptia anglo-saxonã – si protestantã – despre Stat. Omul rugãciunii si al sperantei evitã pe cât se poate, atât cinismul conservatorilor, buna gestionare a relelor zise inevitabile (pentru ceilalti!), cât si amãrãciunea revolutionarilor, pe care în mod sigur îi dezamãgesc revolutiile, cele nefãcute, ca si cele prea bine fãcute. El stie cã nu se va sfârsi niciodatã cu prostia si cu ura, dar nu e un motiv sã se resemneze. În acelasi timp, trebuie sã spunem, odatã cu Serghei Bulgakov, cã “istoria nu este un culoar vid”. Aceastã imensã fortã de viatã, de viatã adevãratã pe care Învierea a adus-o în lume si care se revarsã din potirul euharistic si din rugãciunile sfintilor, nu lucreazã numai în destinele individuale. Societatea si cultura, si ele sunt dimensiuni ale persoanei si ale relatiei interpersonale. Crestinãtatea a încercat o sfintire a culturii, nu fãrã succes, dar a îngrãdit din ce în ce mai mult libertatea. Astãzi tine de bisericã sã se elibereze de nostalgii, de vointe de putere, pentru a deveni sau a redeveni acel pãmânt tainic de unde se vor ridica pãdurile viitorului. Nu singurã de altfel, ci în colaborare cu toate cercetãrile convergente, cu cele crestine întâi de toate, cu toate asteptãrile si intuițiile culturii contemporane: fie cã e vorba de noile reflectii despre drepturile omului, de acea metanoia abia schițatã a unei filosofii în care ceea ce nu este lucrãturã a neantului se ocupã de relatie si de chip, fie cã e vorba despre deschiderile stiintei sau despre critica economismului. Odatã cu prãbusirea ideologiilor si cu evolutia nihilismului, vine vremea unui crestinism creator. Gânditori altfel necrestini, ca Gramsci si Foucault, ne-au sugerat cã adevãrata infrastructurã a istoriei este cultura. Iar noi stim bine, cultura, cu conditia sã nu devinã un fals, se hrãneste din spiritual. Ea ca si în tectonica “plãcilor”: e suficient ca plãcile cele mai profunde ale scoartei terestre sã se miste cu câtiva milimetri pentru ca la suprafatã sã aibã loc cutremure. Adevãratele revolutii sunt revolutiile spiritului, spunea Berdiaev. “Revolutia constiintelor”, spune astãzi episcopul Irineu al Cretei. Gânditorii religiosi, mai ales francezi si rusi din prima jumãtate a secolului, au deschis drumuri, au adus o inspiratie. În anii care vin va trebui sã aparã initiative si propuneri crestine în chiar interiorul societãtii civile si al culturii. Va fi important cã însisi crestinii, pe cât posibil în grupuri sau sustinuti de comunitãtile bisericesti, sã propunã noi atitudini, sã inventeze noi forme de viatã si de muncã în profesia lor, la scoalã, la tribunal, în spitale, în cartierele urâteniei si ale mizeriei, unde încolteste violenta… Nu va exista niciodatã, decât poate ca un ideal si ca un catalizator, o “civilizatie a iubirii”. Va exista întotdeauna, în viata colectivã, un fond de impulsuri irationale, pe care trebuie sã stim sã le stãpânim, sã le folosim, sã le controlãm (si aici machiavelicii moderati si lucizi fac mai mult decât naivii mânjiti cu sentimentalisme).

Numai sfintenia este cea care poate vindeca rãul din rãdãcinã. Dar sfintenia trebuie, ca si Evanghelia, sã introducã în societate o tensiune, un ferment sau o ranã care sã constituie însusi locul libertãtii spiritului. Si dacã nu poate exista o “civilizatie a comuniunii” depline si definitive, trebuie sã deschidem neobosit aceea ce se numeste în Franta, pe poduri si sosele, “cãi de micã comunicatie”!

“Pâinea noastră cea de toate zilele” este ceea ce mã ține în viațã (Olivier Clement) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi Îi cerem lui Dumnezeu pâinea noastrã, pâinea cea pentru noi, pâinea de care acum avem nevoie. Facem ceea ce trebuie sã facem pentru a avea, pentru a o câstiga cinstit, prin muncã, într-o civilizatie pe cât posibil cinstitã (e un punct asupra cãruia voi reveni). Totusi, o cerem lui Dumnezeu, ca pe un dar si har. Pâinea este ceea ce mã tine în viatã. Or, faptul de a continua sã trãiesc presupune o întrepãtrundere incredibilã de circumstante favorabile, acumulate de-a lungul zecilor de ani. As fi putut sau ar fi trebuit sã mor de atâtea ori: rãzboi, accident, cancer, insuficientã cardiacã, tentativã de sinucidere – sau mai stiu eu ce? O persoanã sau alta, al cãrei chip, voce sau rugãciune pentru mine reprezintã si ele pâinea cea de toate zilele, poate pieri dintr-un moment în altul. Altcineva, un copil poate, pe care as vrea sã-l apãr si sã-l ghidez în viatã, îmi scapã cu desãvârsire. Nu existã decât douã iesiri: fie spaima, si toate mijloacele de a o evita rãmân fãrã succes, o stim bine. Fie rugãciunea: pâinea noastrã cea pe care ne-o asigurã o întreagã civilizatie – hrana, îmbrãcãmintea, locuinta, securitatea, aceastã pâine pe care ne-o dã acel fragil echilibru biologic sau psihologic, aceastã pâine constând si în atâtea afecte si amprente din care se hrãneste sufletul nostru, recunoastem cã o avem de la Tine: dã-ne-o nouã astãzi. Sau pur si simplu: dã-ne nouã ziua cea de astãzi. Sau dacã vrei sã ne-o iei, ia-ne-o. Dacã este voia Ta, voi muri astãzi, sunt un slujitor nefolositor, elibereazã-mã din acest joc ciudat si strãin, în fond… (Iov 1, 20-21). Astfel, sã privim fiecare zi ca pe o zi de har. Si mai mult decât atât. Noi cerem astãzi aceastã subzistentã, ca pe pâinea care “vine”, adicã pâinea Împãrãtiei. Or, pâinea Împãrãtiei este Euharistia. Ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu este tocmai sã primim orice pâine, orice mijloc de subzistentã, ca si cum ar fi Euharistia, adicã împãrtãsirea cu Trupul sãu, cu prezenta Sa. În mistica evreieascã se spune cã prezenta, numitã schekhinah, este exilatã, din cauza orbirii noastre, în taina fiintelor si a lucrurilor. Sarcina zilnicã a celui credincios este sã descopere si sã scoatã la ivealã scânteile Prezentei, pentru ca ele sã regãseascã focul originar, nu abandonând materia, ci transfigurând-o. În A douãzeci si cincea orã de Virgil Gheorghiu vedem un tãran român mâncând cu gravitate, atentie si recunostintã, ca si cum s-ar împãrtãsi. Când masa este sãrbãtoare a întâlnirii, aspectul euharistic sporeste. “Dati multumire pentru toate”, spune Pavel (n.tr. euharistie = multumire). Existã un anumit mod de a ne spãla, de a ne îmbrãca, de a ne hrãni, cu hranã sau cu frumusete, un anumit fel de a-l întâmpina pe celãlalt, un fel euharistic. Si cred cã mai existã un mod euharistic de a ne duce la bun sfârsit treburile zilnice, asa cum sunt ele, monotone, grele, mereu aceleasi (în fond, textul rugãciunii Tatãl nostru vorbeste de pâine, nu de vin, iar pâinea contine ideea de necesitate); e nevoie de putinã detasare si pur si simplu sã nu uitãm de Dumnezeu, chiar dacã nu-I putem aduce decât oboseala, epuizarea si, la limitã, incapacitatea noastrã de a dãrui. Ajutã-ne sã descoperim în fiintele, lucrurile si situatiile actuale, chipul si cuvântul lui Hristos Cel Care vine. Traditia ortodoxã ne învatã invocarea Sfântului Duh înaintea oricãrei treburi de oarecare importantã, iar la sfârsitul ei, cinstirea Maicii lui Dumnezeu: ea este maica pe care n-o mai avem, sau pe care nici n-am avut-o, e mângâierea pe care am asteptat-o din partea femeii – desigur, în zadar, cãci si femeia simte nevoia sã fie mângâiatã -, ea este deja cu totul în Împãrãtia lui Dumnezeu si ne ajutã sã trecem si noi pe celãlalt mal, ea este, într-o persoanã creatã, sinteza tuturor formelor de tandrete si frumusete. Faptul de a cere pâine sugereazã ceea ce ar trebui sã fie legãtura noastrã cu pãmântul, cãci pâinea înseamnã pãmântul muncit de om. Omul, sau va distruge pãmântul, sau va face din el o Euharistie.

Pãmântul nu este o divinitate, tehnica a smuls ideea de persoanã din pântecele pãmântului-mamã. Dar nu este nici numai un ansamblu de energii ce pot fi folosite orbeste, la risc; astãzi întelegem bine acest lucru. În ceea ce priveste legãtura omului cu pãmântul, crestinii trebuie sã propunã o altã atitudine, nu aceea a unui economism sau ecologism, oarbe si una si cealaltã, ci pe aceea a unei responsabilitãti iubitoare si, încetul cu încetul, transfiguratoare. “Terra-mamã, sora noastrã”, cum minunat spunea sfântul Francisc de Asissi. Sora noastrã, logodnica noastrã, pe care trebuie s-o întâmpinãm cu un respect nemãrginit, pentru ca ea sã ne dea nu numai pâinea cea de toate zilele, ci pâinea cea plãmãditã cu toatã mireasma Împãrãtiei. Cererea de pâine, dacã vrem s-o spunem fãrã inconstientã sau ipocrizie, ne impune o altã exigentã: aceea de a împãrti cu celãlalt. Comuniunea euharisticã este o pãrtãsie, este inseparabilã de aceea a altarului, spunea sfântul Ioan Gurã de Aur. Socialismul ateu, comunismul persecutor au apãrut si pentru cã lumea crestinã n-a stiut sã împartã; pentru cã a pãstrat “taina altarului”, uitând-o pe aceea a “fratelui”. Drama, se stie, continuã si se agraveazã astãzi la scarã planetarã. Trebuie sã practicãm aceastã pãrtãsie, mai întâi de la om la om, de la o familie la alta, în cadrul parohiilor noastre care ar fi de dorit sã se transforme în adevãrate comunitãti. Trebuie s-o începem în mediul nostru de viatã, s-o punem în valoare în luãrile noastre de pozitie civice, la scarã nationalã, în respectul si primirea strãinului, a emigrantului, pentru a-l asimila si în acelasi timp pentru a-i pãstra propria-i culturã, dacã aceasta este dorinta lui. Si de asemenea, repet, la scara întregii umanitãti. Putem sã visãm, sã propunem, sã precizãm o ordine economicã mondialã. Avem nevoie de economisti rigurosi si realisti, dar capabili sã-si punã stiinta în slujba rugãciunii: dã-ne nouã, tuturor oamenilor, pâinea cea de trebuintã, si fã ca ea sã fie si pâine a Împãrãtiei, pâinea bunãvoirii frãtesti si a frumusetii. Vorbind de viata cotidianã, trebuie sã înmultim cu rãbdare tocmai aceste mici realizãri, atât în societãtile bogate cât si în cele sãrace, ce pot fi puse astfel în dialog. Se cere mai ales sã adoptãm un nou stil de viatã al cãrui exemplu îl putem da noi însine, un stil bazat pe limitarea voluntarã a propriului consum, în folosul împãrtirii cu ceilalti…

Iertarea: condiție fundamentală pentru a trăi liberi și senini în harul lui Dumnezeu (Olivier Clement) Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri Iartã-ne nouã greselile, datoriile: Îi datorãm totul lui Dumnezeu. Nu existãm decât prin vointa Sa creatoare, prin si pentru Întruparea Sa, care ne deschide cãile desãvârsirii, care ne readuce la El si ne dã harul Sãu. “Creaturile sunt asezate pe cuvântul creator al lui Dumnezeu ca pe un pod de diamant, sub abisul infinitãtii dumnezeiesti, deasupra abisului propriului lor neant”, spunea Filaret al Moscovei. A ne închide în noi însine, a refuza aceastã relatie care ne dã fiinta, înseamnã a ne lãsa pradã distrugerii si mortii, este nihilismul propriu-zis, mai ales dacã dãm cuvântului latinesc nihil, nimic, etimologia propusã de Pierre Bourtang: ne-hil, ruperea hilului, aceastã legãturã fragilã, dar singura vie, care uneste sãmânta cu pãstaia. Si chiar acolo, poate cã mai ales acolo, înnihil, Dumnezeu cel întrupat, rãstignit, coborât la iad, ne asteaptã pentru a ne ierta datoriile (pãcatele). Ar trebui sã citãm textele cutremurãtoare ale lui Nicolae Cabasila despre mântuirea din dragoste: el scrie despre Hristos cã vine la noi de bunãvoie, îsi declarã iubirea si implorã iubirea noastrã sã rãspundã la a Sa. În fata unui refuz El nu se retrage si nu se supãrã din cauza jignirii. Respins, El asteaptã la usã. Ca un adevãrat îndrãgostit, El îndurã ocãrile si moare – pentru a învia si a ne învia, odatã ce L-am primit. “Pentru tot binele pe care ni l-a fãcut, Dumnezeu nu ne cere decât iubire, si în schimbul ei ne iartã toate greselile”. Si Cabasila, el însusi laic, recomandã acelora ce trãiesc în lume, scurte meditatii, un fel de aduceri aminte. Sã ne amintim, în secunda în care facem un pas, pe stradã, cã Dumnezeu existã si cã ne iubeste. Nu exist decât prin Tine, în Tine, iartã-mã cã uit atât de adesea, ajutã-mã sã mã accept ca si creaturã a Ta, ca si cel dintâi dintre pãcãtosi, un pãcãtos iertat, un mãdular neînsemnat si dureros al trupului Tãu, al Bisericii Tale. Ajutã-mã sã mã accept, în aceste limite, pe care le vrei Tu, cu certitudinea cã Tu singur transgresezi orice limitã…

“Doamne, toate sunt în Tine, eu însumi sunt în Tine, primeste-mã”, spune un personaj al lui Dostoievski. Nu pot sã fac un pas, nu numai pe stradã, dar nici în viatã, decât amintindu-mi de iertarea si de milostivirea lui Dumnezeu si de vointa Sa ca eu sã exist, altfel sila de mine însumi si sentimentul suferintei mele m-ar dezintegra în neant – sau mai precis, în iad. “Iartã-ne nouã greselile”, cãci Tu ne-ai sortit nouã, tuturor oamenilor, sã-Ti devenim fii în Fiul Tãu, în Iisus Hristos. “Iartã-ne pãcatele”, numai acest strigãt ne poate elibera, atât de narcisism cât si de descurajare, aceastã obosealã de a exista, care constituie fãrã îndoialã, în zilele noastre, o formã majorã a pãcatului. Dar existã o conditie fundamentalã pentru ca sã putem trãi liberi si senini, în harul Dumnezeului nostru, aceea ca si noi sã-i iertãm pe cei care ne-au gresit nouã. Cum sã nu amintim aici parabola datornicului care nu-si poate plãti datoria (Matei 18, 23-25) – si mai toti suntem astfel de datornici. Un om datora împãratului o sumã imensã si nu era în stare s-o plãteascã. Avea deci sã fie vândut sclav, el si familia lui. Dar împãratul, cuprins de milã, îi iartã datoria. Odatã scãpat, slujitorul îl întâlneste pe tovarãsul lui, care îi datora o sumã modicã. Îl ia de gât cu cruzime si îl aruncã în închisoare. Stãpânul, înstiintat, îl dã pe mâna chinuitorilor, spunându-i: “Slujitor rãu, tiam iertat datoria, pentru cã m-ai rugat. Se cuvenea, deci, ca si tu sã ai milã de aproapele tãu, asa cum eu am avut de tine” (Matei 18, 32-33). Trebuie sã întelegem bine sensul parabolei. Dumnezeu nu-mi iartã greselile pentru cã, la rândul meu, le iert celor care-mi gresesc mie. Nu conditionez eu iertarea lui Dumnezeu. Ci pentru cã Dumnezeu mã iartã, mã readuce la El, mã lasã sã exist liber, în harul sãu, si pentru cã sunt coplesit de recunostintã, de aceea îi eliberez pe ceilalti de egocentrismul meu si-i las si pe ei sã trãiascã în libertatea harului … Tot timpul asteptãm ceva de la ceilalti. Ei ne datoreazã dragostea, atentia, admiratia lor. Nu celãlalt mã intereseazã, ci satisfactia pe care el mi-o aduce. Materia din care sunt fãcut e vanitate si susceptibilitate. Si cum ceilalti mã dezamãgesc fãrã încetare si nu-si pot plãti datoriile, îi urmãresc cu ranchiuna mea, îmi hrãnesc pasiuni negative la adresa lor, mã pierd într-un hãtis de rãzbunãri greu de definit. Sau, dimpotrivã, cu aerul demnitãtii ofensate, mã retrag în coltul meu, sub masca unei indiferente trufase si îmi plãtesc eu însumi ceea ce altii îmi datoreazã, îmi plãtesc cu monezi false, e cazul s-o spunem. Din punct de vedere psihologic nu existã scãpare în aceastã lume pecetluitã de moarte. Dar dacã întelegem cã lumea este un mormânt gol, inundat de o luminã venitã din altã parte, dacã întelegem cã Dumnezeu, în Hristos, ne iartã de datoria noastrã fundamentalã, moartea trupeascã si mai ales sufleteascã, atunci nu vom mai avea nevoie de sclavi ca sã ne putem crede noi însine zei. Vom întelege cã ceilalti nu ne datoreazã nimic. Ceilalti nu îmi apartin. Fiecare dintre ei, ca si Dumnezeu, a cãrui imagine este, rãmâne o persoanã liberã, inaccesibilã, pe care nu as putea s-o stãpânesc decât rãpindu-i libertatea, adicã negând-o, la limitã, ucigând-o. Dar asa cum Dumnezeu cel de nepãtruns mi se reveleazã mie prin harul Sãu, si celãlalt, tot de nepãtruns mi se poate revela tot prin har. Si atunci înteleg cã totul e har, cum scria Bernanos în Jurnalul unui preot de tarã. Desigur, oamenii au relatii de drept, legea îndepãrteazã de la ei, cel putin la modul superficial, instinctele ucigase, regleazã raporturile exterioare dintre oameni si îi pãzeste de arbitrar. Dar dincolo de asta este numai iertarea, primirea si câteodatã uimirea. Sfântul, spunea Simeon Noul Teolog, este “sãracul care îsi iubeste fratii”. Sãrac, pentru cã nici el nu-si apartine, ci se naste fãrã încetare din Dumnezeu. De aceea este în stare sã fie aproapele tuturor … Noi nu suntem deloc sfinti. Totusi, în viata de zi cu zi, trebuie sã încercãm, fãrã pizmã, nici masochism, sã respectãm taina celuilalt, singurãtatea lui, relatia lui cu misterul. Privind din aceastã perspectivã, cu cât îi cunosc pe ceilalti, cu atât îmi sunt mai necunoscuti. Merg cu ei “din început în început, prin începuturi fãrã de sfârsit”. Atunci când promiscuitatea, cenzura, vointa medicalã, pedagogicã sau pur si simplu dornicã sã înteleagã totul, atenueazã alteritatea, e de ajuns sã fi putin atent pentru cã apare un amãnunt incomod, care scapã schematizãrilor crude si atunci distanta se restabileste între mine si celãlalt, dureroasã si beneficã, distanta revelatiei.

Trebuie sã stiu uneori, în rugãciunea tãcutã, sã ajung în acel “punct zero” unde nu îmi mai apartin, unde nu mai exist prin mine însumi, ci numai în Dumnezeu, unde primesc harul de a sti cã ceilalti existã în afara mea, ca si mine, într-o interioritate la fel de profundã, unde sunt, cum spunea Evagrie Ponticul, “despãrtit de toti si unit cu toti”.

Omul este întrebare (Olivier Clement) Şi nu ne duce pe noi în ispită Nu Dumnezeu este Cel care ispiteste, “Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni”, spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semiticã dacã spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lãsa sã cãdem în ispitã. Despre ce “ispitã” este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii – si sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî – care se naste din ceea ce sfântul Maxim Mãrturisitorul numeste “teama ascunsã de moarte”. Atunci avem nevoie de dusmani, pentru a proiecta asupra lor aceastã neliniste fundamentalã. Pe aceasta trebuie s-o demascãm printr-o memorie lucidã a mortii, anamnezã la capãtul cãreia vom gãsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viatã. Transformarea totalã a nelinistii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare mãsurã, sã ne iubim vrãjmasii, urmând porunca, initial de neînteles, a lui Iisus. Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afecteazã toate epocile crestinismului, din moment ce suntem în vremea din urmã, de la Întrupare si Cincizecime încoace: “Ati auzit cã vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum multi antihristi s-au arãtat” (1 Ioan 2, 18). Poate cã acest mister se clarificã în epoca noastrã, care este cu adevãrat o apocalipsã în istorie si care dã la ivealã atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru cã este epoca noastrã: nu mai “apocalipticã” decât multe altele (ne dãm seama de asta studiind crizele trecutului). Marea apostazie nu este neapãrat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl cautã pe Dumnezeu în felul lor. În fata durerii lumii existã si un ateism al compasiunii, care negresit îsi gãseste locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabã sã te simti vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despãrtit de tainã, incapabil de neliniste si uimire. Nu numai absenta lui Dumnezeu, ignoranta împãcatã, dar mai ales captarea dorintei de absolut, de niste parodii atroce si seducãtoare: magie, droguri, paroxisme, tortura si erotismul, strâns legate, de altfel, betii totalitare de altãdatã (vorbesc de Europa), transformarea actualã a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei si a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de cãtre falsi fãcãtori de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie. Mã gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social si spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferã omenirii “semne si minuni”. Mã gândesc si la “ultimul om” al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul sã-l întâlnesc si sã-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov si al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea cã în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii sã nu-si mai punã întrebãri. Si cã s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face sã înteleagã cã omul este întrebare. Îmi spunea si cât se simtea de singur. Trebuie sã rãmânem oameni ai nelinistii si ai uimirii, nu sã ne amãgim cu idoli si cuvinte, trebuie sã rãmânem oameni care îsi pun întrebãri, chiar si cu pretul unei oarecari nebunii. De ce Bisericile n-au putut sã-i primeascã pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica sã ofere un loc celor care pun întrebãri? “Nu ne lãsa sã cãdem în ispitã”: în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecati de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc.

Atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã (Olivier Clement) ci ne izbăveşte de cel rău Lumea zace într-o mare de rãu. Rãul nu este numai haosul, absenta fiintei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea sã ne vadã îndoindu-ne de Dumnezeu si de bunãtatea Sa. Într-adevãr, nu este vorba numai de “lipsa binelui”, cum spun pãrintii, nu numai aceastã “lipsã de a fi”, prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rãu, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltã inteligentã întoarsã spre propria sa luminã… Adorno a scris cã dupã Auschwitz – voi adãuga dupã Hiroshima si Gulag – n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred cã se poate, cã trebuie sã se scrie poeme, cã se poate si cã trebuie sã se vorbeascã mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus cã Dumnezeu n-a creat rãul si cã nici mãcar nu l-a permis. “Chipul lui Dumnezeu siroieste de sânge în umbrã”, spunea Léon Bloy într-o expresie citatã adesea de Berdiaev. Dumnezeu primeste rãul în plinã fatã, asa cum Iisus primea palmele cu ochii legati. Strigãtul lui Iov se înaltã mereu si îsi plânge copiii. Dar rãspunsul lui Iov a fost si rãmâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Rãstignit pentru tot rãul din lume, dar care face sã izbucneascã din întuneric o imensã fortã de Înviere. Paștele este schimbare la fatã în adânc. “Izbãveste-ne de cel rãu” înseamnã: Vino, Doamne, Iisuse, vino, Tu care ai venit deja ca sã biruiesti iadul si moartea, Tu care spuneai cã l-ai vãzut pe “Satan cãzând ca un fulger din cer” (Lc. 10, 18). Aceastã biruintã este prezentã în adâncul Bisericii. Noi luãm din ea putere si bucurie, ori de câte ori ne împãrtãsim. Si dacã Hristos o pãstreazã tainicã, este pentru cã vrea sã ne asocieze ei. “Izbãveste-ne de cel rãu” e o rugãciune activã, o rugãciune care ne angajeazã. Întreaga Bisericã este angajatã în aceastã luptã ultimã, care nu este pentru biruintã, ci pentru descoperirea ei: de la cãlugãrii care cautã lupta corp la corp cu puterile întunericului, astfel încât mânãstirile si chiliile pustnicilor sunt ca niste paratrãsnete spirituale ale lumii, pânã la cei mai umili dintre noi, cuibãriti de teamã lângã crucea lui Hristos, si care se strãduiesc cu rãbdare, zi de zi, sã lupte împotriva tuturor formelor rãului din noi, din jurul nostru, din culturã si societate, care refac strâns tesãtura vietii, pe care nu înceteazã sã o desire cel numit în Scripturã “Stãpânitorul mortii”. Fiecare facere de bine curatã, neideologicã, neconstrângãtoare, fiecare gest de dreptate si milã, fiecare scânteie de frumusete, fiecare cuvânt spus în adevãr, topeste zgura care acoperã încã biruinta lui Hristos asupra “celui care dezbinã”. Sã nu uitãm cã, atunci când vorbim de “cel rãu”, nu trebuie sã privim spre vecin, ci în propria noastrã ogradã. Sã nu uitãm nici cã cei mai mari oameni duhovnicesti – sfântul Isaac Sirul, de exemplu, sau acel “nebun pentru Hristos”, de care vorbeste “Misionarul în Siberia” -, cei mai realisti, cei care chiar au vãzut iadul, s-au rugat nu numai: “Izbãveste-ne de cel rãu”, ci si “dacã e cu putintã, izbãveste-l si pe cel rãu de rãu, cãci si el este fãptura Ta…” Si pe noi, care ne rusinãm cã suntem crestini, sau, dimpotrivã, facem din crestinism, din credinta noastrã, stindardul superioritãtii si al dispretului. Pe noi care vorbim de “îndumnezeire” si care suntem adesea atât de putin umani, “izbãveste-ne de rãu”. Pe noi, care vorbim cu atâta usurintã de dragoste si care nu stim nici mãcar sã ne respectãm unii pe altii, “izbãveste-ne de rãu”. Si pe mine, un om al nelinistii si al chinurilor, împãrtit atât de adesea, atât de putin sigur cã exist si care îndrãznesc sã vorbesc – Biserica e singura mea scuzã – despre Împãrãtie si despre bucuria ei, “izbãveste-mã de rãu”. “O, Tu, cel ce esti unic, sã nu-mi ascunzi amintirea acestor suferinte în ziua când mã vei curãti de tot rãul, ca si de tot binele si când îi vei pune pe ai Tãi, pe surâzãtori, sã mã îmbrace în hainã de luminã (O.V. de L. Milosz). Sfântul Francisc de Sales a prezis cã într-un moment hotãrâtor al istoriei se va produce asa-numita decatenatio sanctorum, “scoaterea din lanturi a sfintilor”. Deocamdatã, avem rugãciunea si asteptarea.

Alãturarea în Hristos, Dumnezeu adevãrat si om adevãrat, a contemplatiei traditionale si a aventurii moderne de cãutare a lui Dumnezeu, întâlnirea între Occidentul si Orientul crestin, constituie fãrã îndoialã tot atâtea conditii favorabile acestei decatenatio. Iatã acum sâmbãta sfântã, când coborârea la iad devine biruintã asupra iadului, când se pregãteste întoarcerea lui Hristos, sau mai degrabã întoarcerea universului si a umanitãtii, prin Hristos, la Tatãl, pentru ca El sã poatã sterge în sfârsit “toatã lacrima din ochii nostri” (Ap. 21, 4). “Ca a Ta este împãrãtia, puterea si slava”, altfel spus, crucea, dragostea si viata în sfârsit biruitoare, “a Tatãlui, a Fiului si a Sfântului Duh” si adaugã ortodocsii “în vecii vecilor. Amin.” (Tatăl nostru – Tâlcuire de Olivier Clement)

Tuturor ni s-a dăruit aceeaşi nobleţe, să-I zicem lui Dumnezeu: “Tată” (Sf. Ioan Gură de Aur) Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri Vezi că îndată a deşteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu. Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi. Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Îl numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune că să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii. Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmănia, doboară mândria, alunga invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostaşul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul? Tuturor ni s-a dăruit aceeaşi nobleţe, învrednicindu-ne pe toţi la fel să-I zicem lui Dumnezeu: “Tata”. Deci după ce ne-a amintit de aceasta nobleţe, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toţi oamenii, de dragoste, după ce ne-a depărtat de la pământ şi ne-a urcat în ceruri, să vedem acum ce ne porunceşte să cerem. De altfel este îndestulător numai cuvântul “Tată”, ca să ne înveţe toată virtutea. Că acela care-L numeşte pe Dumnezeu “Tată”, şi “Tată obştesc”, trebuie să ducă o astfel de viaţa încât să nu se arate nevrednic de aceasta nobleţe şi să se străduiască să fie egal cu darul primit.

Prin viața noastră curată să Te slăvească toți oamenii (Sf. Ioan Gură de Aur) sfinţească-se numele Tău Dar Domnul nu Se mulţumeşte cu atâta, ci adaugă şi o altă cerere, spunând aşa: “Sfinţească-se numele Tău” Rugăciunea, vrednică de cel ce-L numeşte pe Dumnezeu Tată, este a nu cere nimic înainte de a slăvi pe Tatăl, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatălui. “Sfinţească-se” înseamnă: “Slăvească-se”. Dumnezeu are deplină slava Sa şi este totdeauna aceeaşi; totuşi Hristos porunceşte ca acela ce se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl să fie slăvit şi prin viaţa noastră. Acelaşi lucru îl spunea Domnul şi mai înainte: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16); ca şi serafimii, când slăvesc pe Dumnezeu, spun la fel: “Sfânt, Sfânt, Sfânt” (Isaia 6, 3).

Prin urmare, “Sfinţească-se” înseamnă: “Slăveasca-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune aşa: “învrednicește-ne să ducem o viaţă aşa de curată, încât prin noi să Te slăvească toţi oamenii”. Şi iarăşi, înseamnă să ai o filozofie desăvârşită când oferi tuturor o viaţă atât de curată, încât fiecare din cei ce o văd să înalțe pentru aceasta laudă lui Dumnezeu.

Omul sfânt tânjește cu înfocare după viața în Împărăția cerurilor (Sf. Ioan Gură de Aur) Vie împărăţia Ta Şi aceste cuvinte sunt iarăşi cuvintele unui copil recunoscător, care nu-şi lipeşte sufletul de cele ce se văd, nici nu socoteşte mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grăbeşte către Tatăl şi doreşte cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o conştiinţă curată şi dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pământ. Dorinţa aceasta o avea şi Pavel în fiecare zi; de aceea şi spunea: “Şi noi, care avem pârga duhului, suspinam, aşteptând înfierea, izbăvirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Cel ce are această dragoste nu poate să se îngâmfe nici cu fericirea vieţii sale, dar nici nu poate să fie doborât de necazuri şi supărări, ci, ca şi cum ar trăi chiar în cer, este slobod şi de una şi de alta din aceste anomalii.

Să trăim pe pământ ca şi cum am trăi în cer (Sf. Ioan Gură de Aur) facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ Ai văzut ce urmare minunată! Ne poruncise să dorim bunătăţile viitoare şi să ne grăbim pentru plecarea noastră dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmpla asta şi locuim aici, ne porunceşte să ne dăm toată silinţa ca să vieţuim ca îngerii din cer. Hristos ne-a spus: “Trebuie să doriţi cerurile şi cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, să prefacem pământul în cer; să trăim pe pământ, ca şi cum am trăi în cer; să ne grăbim să facem aşa totul. Şi pentru acestea să-L rugăm pe Stăpânul nostru. Nimic nu ne împiedica să ajungem la viaţa desăvârşită a puterilor celor de sus, chiar dacă locuim pe pământ; că e cu putinţă ca acela care trăieşte aici să facă totul ca şi cum ar şi fi acolo. Cererea aceasta vrea să spună: “După cum acolo sus în cer toate se petrec fără de nici o piedică, iar îngerii nu împlinesc numai unele porunci, iar pe altele le calcă, ci pe toate le fac şi cu toţii se supun – că “sunt puternici în virtute – spune psalmistul –făcând cuvântul Lui” (Ps. 102, 21) -, tot aşa învredniceşte-ne şi pe noi oamenii să nu facem pe jumătate voinţa Ta, ci să o împlinim în întregime, aşa cum Tu voieşti!”. Ai văzut că ne-a învăţat să fim modeşti, arătându-ne că virtutea nu se datorează numai râvnei noastre, ci şi harului de sus? Şi iarăşi, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugăm, să ne rugăm şi pentru binele întregii lumi. Că Domnul n-a spus: “Facă-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: “Facă-se voia Ta pretutindeni pe pământ”, ca să dispară înşelăciunea, să se sădească adevărul, să se stârpească orice păcat, să se întoarcă din nou virtutea, să nu mai fie nici o deosebire între pământ şi cer. “Dacă s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – deşi prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru că pământul ne-ar arăta alţi îngeri”.

Nu vă cer nepătimirea îngerilor pentru că aveţi nevoie de hrana cea de toate zilele (Sf. Ioan Gură de Aur) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi Ce înseamnă cuvintele: “Pâinea noastră cea de toate zilele”? Înseamnă: pâinea noastră cea din fiecare zi. Pentru că Domnul spusese să ne rugăm: “Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, poruncind să împlinim şi noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogorământ slăbiciunii firii omeneşti, pentru că grăieşte oamenilor îmbrăcaţi cu trup, supuşi nevoilor firii omeneşti, care nu pot avea aceeaşi nepătimire ca îngerii. “Vă cer şi vouă, oamenilor, spune Domnul, să-Mi îndepliniţi poruncile Mele în chip desăvârşit ca şi îngerii, dar nu vă cer nepătimirea îngerilor, pentru că nu vă îngăduie tirania firii omeneşti, pentru că aveţi nevoie de hrana cea de toate zilele!”.

Uită-mi-te câta duhovnicie este şi în cele trupeşti! Nu ne-a poruncit să ne rugăm nici pentru averi, nici pentru desfătări, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astăzi, ca să nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a şi adăugat: “Pâinea cea de toate zilele”, adică pâinea care ne trebuie astăzi pentru hrana noastră. Şi nu S-a mulţumit numai cu acest cuvânt, ci a adăugat şi un altul după acesta, spunând: “Dă-ne-o nouă astăzi”, pentru ca să nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grijă zilei de mâine. Pentru ce să te îngrijeşti de ea, odată ce nu ştii de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o şi mai târziu, spunând: “Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6, 34). Hristos vrea ca noi să fim sprinteni şi întraripaţi şi să-i dăm atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.

Noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre (Sf. Ioan Gură de Aur) Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri Apoi, pentru că se întâmpla să păcătuim şi după baia celei de a doua naşteri, Domnul Îşi arata şi aici multă Sa iubire de oameni şi ne porunceşte ca, pentru iertarea păcatelor, să ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu şi să spunem aşa: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Ai văzut ce covârşitoare iubire de oameni? După ce prin botez ne-a şters atât de multe păcate şi ne-a dat nespusa măreţie a darului Sau, ne învredniceşte iarăşi de iertare după ce păcătuim! Că rugăciunea aceasta se cuvine să o spună numai cei botezaţi, o arată şi legile Bisericii, dar şi cuvintele de la începutul rugăciunii – ca cel nebotezat nu poate să numească pe Dumnezeu Tată! Aşadar, dacă rugăciunea aceasta se cuvine să fie rostită numai de cei botezaţi, iar ei se roagă pentru că au nevoie să li se ierte păcatele, urmează că nici după botez n-a pierit câştigul pocăinţei. Dacă Domnul n-ar fi vrut să arate asta, nu ne-ar fi poruncit să ne rugăm aşa. Pentru că Domnul în această rugăciune aminteşte de păcate, pentru că ne porunceşte să ne cerem iertare, pentru că ne învaţă că putem să dobândim iertare şi pentru că prin aceasta ne-a făcut lesnicioasa cale, este lămurit că ştie şi că ne arată că putem, şi după botez, să ne curăţim păcatele; şi tocmai de aceea a pus în rugăciunea aceasta şi cererea pentru iertarea păcatelor. Astfel, pentru că ne pomeneşte de păcate, ne învaţă să fim smeriţi; pentru că ne porunceşte să iertăm altora greşelile, îndepărtează din sufletul nostru duşmănia; pentru că ne tăgăduieşte şi nouă iertarea greşelilor dacă iertăm pe cei ce ne greşesc, ne dă bune nădejdi şi ne învaţă să filozofăm despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu. Dar ceea ce trebuie mai cu seamă observat este că, în fiecare din cererile de până acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea şi porunca de a nu purta duşmănie – că a sfinţi numele lui Dumnezeu înseamnă a duce o viaţă desăvârşită în toate privinţele; a se face voia Lui arată iarăşi acelaşi lucru; a putea să-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamnă a arăta o vieţuire fără pată; în toate acestea este cuprinsă negreşit şi îndatorirea de a îndepărta din sufletul nostru orice ură faţă de cei ce ne-au greşit -, totuşi Hristos nu S-a mulţumit cu atâta, ci, vrând să arate cât de mult ţine la iertarea duşmanilor, o aminteşte în chip special; Iar după ce termină rugăciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând aşa: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru cel ceresc” (Matei 6, 14). Prin urmare, noi facem începutul iertării noastre, noi suntem stăpânii judecării noastre. Şi pentru că nici unul din cei nesocotiţi, când este judecat, să nu-I poată aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mică, Dumnezeu te face pe tine stăpân, răspunzător al sentinţei şi-ţi spune: “După cum ai judecat, aşa te judec şi Eu! Dacă ierţi pe aproapele tău, te voi ierta şi Eu!” Cu toate că nu se potriveşte o iertare cu alta! Tu ierţi pentru că ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierţi pe un om de aceeaşi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iartă un rob; tu eşti vinovat de nenumărate păcate; Dumnezeu, însa, este fără de păcat. Şi cu toate acestea, şi aşa Dumnezeu Îşi arata iubirea Lui de oameni.

Ar putea, chiar fără asta, să-ţi ierte toate păcatele tale, dar vrea, şi pe această cale, să-ţi facă bine, dându-ţi nenumărate prilejuri să fii blând şi iubitor de oameni, să scoată din tine fiara, să stingă mânia şi prin toate să te înfrăţească cu mădularul tău. Ce ai putea să spui? Că ţi-a făcut rău pe nedrept semenul tău? Dar tocmai aceasta înseamnă greşeală! Dacă ţi-ar fi făcut rău pe bună dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotită greşeală. Dar şi tu te apropii de Dumnezeu ca să dobândeşti iertarea unor greşeli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Şi înainte de a ţi se fi iertat păcatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învăţat că ai suflet omenesc şi ai fost povăţuit să fii blând. Odată cu acestea te aşteaptă şi mare răsplată dincolo, dacă nu ceri socoteala celor ce ţi-au greşit. Dar de ce pedeapsă nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne trădăm mântuirea? Cum mai putem pretinde să ne asculte Dumnezeu în celelalte rugăciuni ale noastre, când noi înşine nu vrem să avem milă de noi în cele ce suntem stăpâni?

Diavolul este pricina tuturor relelor (Sf. Ioan Gură de Aur) Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră şi ne potoleşte trufia, învăţându-ne să fugim de lupte şi să nu le căutam. Aşa victoria ne va fi mai strălucită, iar înfrângerea diavolului mai ruşinoasă. Când suntem târâţi în lupte, da, atunci trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemaţi, să stăm liniştiţi şi să aşteptăm timpul luptelor, ca să arătăm şi că nu umblam după slava deşartă şi că suntem curajoşi. “Cel rău” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceşte să purtăm cu el război neîmpăcat şi ne arată că diavolul nu-i prin fire aşa. Ca răutatea nu vine de la fire, ci de la voinţa. Diavolul este numit prin excelenţă aşa din pricina covârşitoarei lui răutăţi şi din pricină că duce cu noi război neîmpăcat, fără ca noi să-l fi nedreptăţit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbăveşte-ne de cei răi”, ci “de cel rău”, învăţându-ne să nu purtăm ura semenilor noştri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor relelor.

Dacă a Lui este împărăţia, nu trebuie să ne temem de nimeni (Sf. Ioan Gură de Aur) Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! Aşadar, după ce prin amintirea duşmanului nostru ne-a pregătit de luptă şi ne-a stârpit toată trândăvia, ne dă iarăşi curaj şi ne ridica gândurile, amintindu-ne de împăratul sub Care suntem rânduiţi şi arătând ca El este mai puternic decât toţi, spunând: “Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava”. Deci dacă a Lui este împărăţia, nu trebuie să ne temem de nimeni, pentru că nu este nimeni care să I se împotrivească şi cu care să împartă stăpânirea. Când spune: “A Ta este împărăţia”, Hristos arată ca şi diavolul, care se lupta cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar dacă pare că I se împotriveşte, Dumnezeu îngăduindu-i deocamdată aceasta. Ca şi diavolul face parte din robii Lui, din cei cărora, li s-a lua cinstea şi au fost izgoniţi. De altfel diavolul n-ar îndrăzni să atace pe vreun om dacă n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrăzni ceva până ce nu i-a îngăduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, până ce n-a luat îngăduinţa de sus. “Şi puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este să ai curaj, pentru că ai un Împărat ca Acesta, Care poate săvârşi, şi prin tine cu uşurinţă totul. “Şi slava în veci. Amin.” (Sfântul Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Tatăl Nostru)