Suport de Curs Anul II LRC Semestrul I [PDF]

Zitiervorschau

MARIA-MAGDALENA JIANU

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ MORFOLOGIA NOTE DE CURS

BUCUREȘTI

2013

Argument

Lucrarea de față, cu statut formal de suport de curs destinat studen ților de la Facultatea de Litere, realizează o caracterizare morfologică a unităților lexicale ale limbii române, o descriere a paradigmelor flexionare, prin intermediul categoriilor gramaticale, precum și o riguroasă prezentare a funcționalității lor în cadrul nexurilor constituite, în conformitate cu programa analitică de Limba română contemporană. Morfologia. Obiectivele cursului sunt: 1. fixarea cunostințelor fundamentale privind morfologia limbii române, prezentând elemente de istoric al morfemelor și al unităților morfologiei și utilizând principalele teorii și terminologia actuală din domeniu; 2. familiarizarea studenților cu noțiunile specifice morfologiei, prin tematica de curs și aplicațiile de la seminare; 3. performarea noțiunilor abordate în cadrul general al cursurilor; 4. însușirea fenomenelor gramaticale și a structurii morfologice a românei prin exerciții specifice. Competențele dobândite de studenți, la finalul parcurgerii cursului, sunt următoarele: 1. de aprofundare a noțiunilor, categoriilor care constituie esența morfologiei; 2. de însușire a conceptelor fundamentale, a metodelor și a procedeelor specifice; 3. de cunoaștere a principiilor morfologiei; 4. de conexare a cunoștințelor teoretice cu abilitățile practice; 5. de recunoaștere a complexității raporturilor dintre limbă, limbaj, vorbire/ limbă, normă, uz; 6.

de însușire a sistemelor alternative de interpretare a faptelor de limbă.

La sfârșitul fiecărui capitol, am propus exerciții de evaluare și titluri de referate, care pot fi utilizate atât în cadrul activităților de la seminare, cât și al ședințelor de cerc științific studențesc. Pe aceste coordonate, considerăm că suportul de curs dedicat morfologiei limbii române este un instrument util și oportun formării iniţiale a filologilor, ca viitori profesori de limba şi literatura română sau ca specialiști în comunicare.

Introducere

Morfologia este partea gramaticii care se ocupă cu studierea modificării morfemelor unităților lexicale, utilizate ca părți ale comunicării. În mod generic, termenul morfem reprezintă unitatea minimală, inanalizabilă și indivizibilă în unități inferiorare și succesive din cadrul unui cuvânt 1. În raport cu calitatea informației transmise de morfeme2, limba română a dezvoltat morfeme lexicale( radicalul, prefixele/sufixele lexicale) și morfeme gramaticale( desinențe, sufixe gramaticale, morfeme analitice sau sintetice libere). De exemplu, în cuvântul casă, identificăm radicalul cas-, reprezentând unitatea care tezaurizează sensul lexical al termenului, având caracteristici de morfem lexical, și segmentul desinențial -ă, care cumulează informații de tip gramatical, referitoare la genul feminin, numărul singular și la cazul NAc. al substantivului dat, având caracteristici de morfem gramatical. În categoria amplă a morfemelor gramaticale cu rol desinențial se încadrează și segmentele care indică persoana și numărul( de exemplu, în cuvântul plecaseși, -și este desinență de persoana a II-a numărul singular), reprezentând subclasa flectivelor, în timp ce morfemele de mod și timp se fenomenalizează, în general, ca sufixe gramaticale( de exemplu, în plecaseși, -a este sufix gramatical de perfectul simplu iar –se este sufix gramatical de mai-mult-ca-perfectul). În cadrul extins al aspectelor referitoare la structura morfematică, un element esen țial îl reprezintă poziția segmentelor față de radical, solidaritatea absolută sau relativă cu acesta, de unde poate decurge și disociativitatea lor; de exemplu, în structurile verbale plecând și aș pleca, indicatorul de mod se configurează diferit, respectiv sintetic, în cazul lui plec(ând), și analitic, în cazul lui (aș) pleca. Deoarece pentru –ând putem utiliza termenul sufix gramatical( de mod), pentru aș este inoportună această denumire, de aceea aderăm opiniilor 3 care recurg la noțiunea generică de morfem gramatical neaglutinat cu radicalul. În variile contexte în care se configurează morfemele de toate categoriile, acestea pot apărea cu formă constantă( precum plec-ând, plec-a-i, plec-ă-m, plec-a-t) sau cu formă modificată 1

Corneliu Dimitriu, Tratat de morfologie, pag. 6 ș.u.; GLR, I, 2005, pag.10 ș.u., în care morfemul este considerat semn lingvistic minimal, reprezentând un cuvânt(cf. deci, vai, cu, unde etc.) și chiar un enunț( Hai!, de pildă). În opinia noastră, extinderea interpretării morfemului drept enunț întreg( chiar monomembru, ca în exemplul oferit în studiul citat)poate genera confuzii în evaluarea structurală a elementelor componente ale unei comunicări. Conform acestui algoritm, orice enun ț e susceptibil de încadrarea în categoria morfemelor, indiferent de dimensiunea acestuia( de exemplu, pot fi admise ca morfeme enunțurile Eu plec la facultate, Când măriți o fată e ca și când ți-ar arde casa , dar și o frază mai amplă sau chiar un roman întreg). Deoarece acest mod de analiză ar favoriza o apropiere semnificativă între conceptele gramaticale de cuvânt, context, text, enunț, ceea ce ar deschide alte perspective interpretative, admitem că morfemul urmează definin ției pe care am adoptat-o supra. 2 GLR, I, pag. 10-11. 3 C. Dimitriu, Tratat, pag. 6 ș.u.

fonetic( precum ved-e, văz-u-i). Legătura semantică este însă evidentă între toate variantele, ceea ce le plasează în categoria alomorfelor4. La nivelul limbii române, clasele de cuvinte identificate în raport cu trăsăturile morfologice sunt grupabile , ca părți de vorbire, în flexibile și neflexibile. Analiza acestora permite stabilirea unui sistem amplu de opoziții morfematice, reprezentative sau nu pentru anumite trăsături gramaticale, numite categorii gramaticale5. În funcție de caracteristicile de conținut și de formă ale claselor de cuvinte, în literatura de specialitate s-au configurat următoarele categorii gramaticale: genul, numărul, cazul, persoana, modul, timpul, diateza, comparația/ intensitatea. Modificările de formă ale părților de vorbire constituie flexiunea acestora. Distribuția categoriilor gramaticale pentru anumite părți de vorbire a favorizat următoarele tipuri de flexiune: nominală, caracterizând substantivul, adjectivul, numeralul, la care se configurează categoriile gramaticale de gen, număr și caz, numită și declinare, flexiunea verbală, caracterizând verbul, configurat categorial prin mod, timp, diateză, persoană, număr, numită și conjugare. Un comportament hibrid are pronumele, la care se manifestă atât categorii gramaticale nominale( genul, numărul, cazul), cât și verbale( persoana); acest tip de reacție față de categorii diferite a favorizat identificarea unei flexiuni specific pronominale. De asemenea, având în vedere calitatea majorității adjectivelor și a unor adverbe de a reprezenta intensitatea sau comparația prin morfeme specifice, considerăm că putem admite existența unei alte flexiuni, adjectival- adverbială. După acest criteriu morfologic de analiză a părților de vorbire, în limba română există părți de vorbire flexibile6( substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul) și părți de vorbire neflexibile( adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția). Din punct de vedere sintactic, părțile de vorbire constituie două blocuri distincte: cele care au funcții sintactice( substantivul, pronumele, numeralul, adjectivul, verbul, unele adverbe și interjecții7), cele care nu au funcții, dar facilitează configurarea rolurilor sintactice( prepoziția, conjuncția). Sub aspect semantic 8, părțile de vorbire se grupează în unități sinsemantice, exprimând noțiuni concrete sau abstracte( substantivul, pronumele, adjectivul, numeralul 9, verbul, 4

GLR, pag. 11-15. GLR, I, pag. 37 ș.u. 6 Nu vom plasa în categoria părților de vorbire flexibile articolul, al cărui rol este exclusiv de morfem, de determinare sau de implicare în comunicare a altor unități, ceea ce va impune abordarea lui diferențiată. 7 Observațiile referitoare la implicațiile sintactice ale adverbelor și interjec țiilor vor constitui subiectul extins al abordărilor din cadrul cursului de sintaxă a limbii române. 8 Admițând rolurile asintactice ale articolului, nu-i vom acorda o descriere din punct de vedere semantic. 9 În sens exclusiv semantic, numeralul este unica parte de vorbire motivată. 5

adverbul), asemantice( prepoziția și conjuncția) și unități care reproduc sau redau sunete, zgomote etc.( interjecția). Interesul pe care l-am manifestat, în această lucrare, faţă de substantiv, pronume şi verb( în sensul abordării lor extensive, al realizării unor valorizări prin descrieri ample și restructurări) se întemeiază pe realitatea că, la nivelul limbii române, fiecare din aceste clase constituie fundamentul altor probleme; astfel, comportamentul sintactic al substantivului îl orientează pe al tuturor nominalelor; variile subclase de pronume, modelarea lor structurală întreţin motivarea recursului utilizatorilor la acestea, în diferite situaţii de comunicare; poziţia verbului de nucleu al enunţului, capacitatea de a impune anumiţi actanţi, precum şi caracteristicile paradigmatice reprezintă bazele structurilor sintactice.

SUBSTANTIVUL

Substantivul este clasa lexico-gramaticală cu reprezentarea cea mai numeroasă în statisticile lexicografice, dar și în comunicare, în general, configurând unități care denumesc lucruri, obiecte, ființe, fenomene ale naturii, planete, stări, senzații etc. și care, din punct de vedere morfologic, are flexiune de gen, număr și caz, iar, din punct de vedere sintactic, poate fi centrul unui grup nominal ori poate fi adjunct în diferite ale organizări sintactice. În ceea ce privește posibilitatea acestor entităţi de a se regăsi în lumea naturală ca ființe sau ca obiecte, remarcăm că, în opiniile tuturor lingviștilor se înregistrează recunoaşterea lor ca animate și nonanimate. Astfel, sunt animate, în sensul etimologic al termenului(conform lat. anima) unități precum fată, elev, ministru, bou, slugă etc. și neanimate unități ca stea, viorea, paratrăsnet, floare, pământ. Precizarea acestui criteriu de clasificare a substantivelor este utilă în vederea descrierii paradigmelor cazuale, care au manifestări diferite la G-D. Din punct de vedere structural, substantivele românești cunosc următoarele subclase: a) Simple: măr, idee, atenție, frate, buză, cumpănă, groapă, mălai, copac, codru; b) Compuse: -

prin aglutinare:

mujdei,

babysitter,

întâmpinare,

scurtmetraj,

blocnotes,

concertmaistru, blocstart, codobatură, capîntortură; -

cu cratimă: prim-ministru, prim-viceprim-ministru, prim-secretar, prim-solist, prim-procuror, prim-pretor, ex-prim-ministru, prim-plan, triplu-sec, apăneagră(glaucom), bubă-neagră(dalac), bube-dulci(herpes), piei-roşii( indieni), apă-grea, cerul-gurii, cămin-spital, coană-mare,capră-neagră, caspră-de-munte, câine-lup, cafe-frappe, contract-tip, cap-de-mort, tată-mare, mamă-mare, arborede-cacao, gură-de-lup, ochi-de-pisică, iarbă-de- Sudan, piatră-de-var, patinajviteză, an-lumină, bas-bariton, artist-cetăţean, bloc-turn, cal-putere, contabil-şef, decret-lege, formular-tip, general-colonel, peşte-ciocan, situaţie-limită, zi-lumină, zi-muncă, acord-cadru, cuvânt-înainte, mai-mult-ca-perfectul, Făt-frumos, MariaMagdalena, Ana-Maria, bună-credinţă, bună-creştere, bună-cuviinţă, bun-gust, bun-plac, bun-rămas, bun-simţ, rea-credinţă, rea-voinţă,ethno-rock, Moş- Ajun, gândac-de-bucătărie, gândac-de-Colorado, găină-de –munte, han-tătar, cocacola, pepsi-cola ;

-

prin izolare cu blanc: Adevărul de seară, Facultatea de Litere, Orientul Apropiat, comisar principal, director adjunct, director general, prim ajutor, prim amorez,

triplu exemplar, liberă trecere, liber consimţământ, cafea espresso, cafea filtru, cap de bour(timbru) ; -

prin abreviere: totală: UNICEF, ONU, CEC, MEN, parțială: aprozar, TAROM, centrofarm;

c) Locuțiuni: părere de rău, aducere aminte, băgare de seamă, dare de mână etc. Observații ortografice. Toponimele compuse se ortografiază cu cratimă dacă al doilea termen este substantiv în cazul nominativ: Tg-Jiu, Drobeta-Turnu-Severin, Râmnicu-Vâlcea; cele la care al doilea termen este substantiv în genitiv sau acuzativ, ori adjectiv se ortografiază fără cratimă: Râmnicu Sărat, Baia Mare, Baia de Fier. Toponimele ridică probleme și referitoare la scrierea, cu majusculă ori minusculă, a termenilor care denumesc forme de relief. Astfel, dacă toponimul este un substantiv în cazul nominativ, scrierea este cu minusculă la termenul generic: vârful Omu, câmpia Bărăgan, pasul Tihuța, munții Carpați; dacă al doilea termen este adjectiv sau substantiv în genitiv ori acuzativ, termenul generic se va ortografia cu majusculă: Munții Măcinului, Lacul Roșu, Câmpia Transilvaniei. Aceeași regulă funcționează și în scrierea substantivelor care sunt utilizate în corpusul adreselor( stradă, cale, alee, bulevard, intrare etc): bulevardul Iuliu Maniu, dar Bulevardul Unirii; calea Văcărești, dar Calea Severinului; Aleea Trandafirilor, dar aleea Moinești. Substantivele proprii denumesc persoane, entități, instituții, titluri etc. percepute ca individualități, fapt care impune ortografierea cu majusculă: Popescu, Iași, Olt, Adevărul, Cel mai iubit dintre pământeni, Pluto etc. Substantivele comune denumesc obiecte, lucruri, persoane etc, care se încadrează într-o clasă generică de obiecte, lucruri, persoane etc. și care se ortografiază cu minusculă: martie, fiasco, cireșe, joi, brânză etc. Genul substantivelor este categoria gramaticală inerentă acestora, reprezentată, în elementele de conținut, de caracteristicile lor exterioare, legate de apartenența la un sex anume sau de calitatea de obiect, și configurată formal, prin segmente cu aspect și funcționalitate de desinențe, în cazul substantivelor inanimate, și de sufixe moționale și desinențe, în cazul substantivelor animate. Trăsătura gramaticală a genului la substantive nu este un aspect care se configurează individual, ci în solidaritate cu numărul, prin fenomenul acordului. De exemplu, este inevitabil să admitem că –ă din casă este doar desinență de gen feminin, pentru că, de fapt, aceasta marchează și numărul singular, opunându-se lui – e, care aduce informații gramaticale și de gen feminin și de număr plural. De asemenea, considerând determinarea și individualizarea factori dezambiguizatori pentru categoria genului la

substantive, admitem că și morfemele prin care se concretizează acestea sunt indicatori ai genului, existând o corelație între desinențe și formele articolelor sau ale determinanților. De exemplu, substantivul casă, în care –ă este desinență de feminin, nu poate selecta decât un determinant feminin: aceast-ă cas-ă, nici-o cas-ă sau un articol feminin: o casă. Deși nu se poate vorbi de o specializare a desinențelor pentru un gen anume, analiza unui corpus reprezentativ de substantive permite configurarea următoarelor date: Desinențe de masculin: frat-e, peret-e, fi-u, arde-i, codr-u, copacØ, unchi, vulp-oi, atu, sloi, tax-i Desinențe de feminin: cas-ă, curt-e, vulp-e, lum-e, căț-ea, ste-a, zi Desinențe de neutru: teatr-u, creionØ, condei, num-e, ou, tablou, chimonou, radio, zero. Elementele care vizează categoria gramaticală a genului au fundamentat clasificările diferite care s-au realizat în privința tipurilor de declinare ale substantivelor 10. Astfel, în raport cu aspectul terminației de la N singular nearticulat, putem admite: 1. Substantive de declinarea I, care cuprind femininele cu finalele –ă, -ea accentuat și –a accentuat, de felul: casă, cercevea, sarma, masculinele papă, popă, tată, vlădică și femininul zi. 2. Substantive de declinarea II cuprind masculinele și neutrele comune, care, la nominativ singular nearticulat au finală consoană dură, palatalizată, -u vocalic, -u semivocalic accentuat și –i semivocalic: băiat, unchi, codru, leu, vulpoi, loc, dreptunghi, atu, cotoi, taxi. 3. Substantive de declinarea III cuprind unități cu finala – e, care se încadrează în cele trei genuri: pește, vulpe, nume, precum și substantivele care denumesc primele cinci zile ale săptămânii: luni, marți, miercuri, joi, vineri. În raport cu opozițiile formelor flexionare, substantivele românei pot fi grupate în următoarele tipuri11: 1. Tipul flexionar 1 cu prinde femininele cu două forme cazuale la singular( NAc, GD) și o singură formă pentru toate cazurile la plural, care este aceeași cu cea de GD singular: o casă/ unei case; niște case/ unor case, o osana/unei osanale, niște osanale/ unor osanale o poveste/ unei povești, niște povești/ unor povești, o lalea/ unei lalele, niște lalele/ unor lalele, o zi/ unei zile, niște zile/ unor zile;

10 11

Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, Editura Științifică, 1974, București, pag.36. Paula Diaconescu, Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc, București, 1970, pag. 23

2. Tipul flexionar II cuprinde masculine și neutre care au o singură formă la singular și o singură formă la plural nearticulat hotărât: trai-traiuri, hârdău-hârdaie, pâine-pâini, lotru-lotri, papă-papi, Un aspect semnificativ al genului îl reprezintă modul în care substantivele animate î și formează echivalentul de sex. Astfel, româna înregistrează unități care realizează distincția masculin/ feminin sau invers, prin sufixe moționale: student/ student-ă, cioară/ cior-oi, gâscă/ gâsc-an, fazan/ fazan-iță, lup/ lup-oaică, poet/ poet-esă, învățător/ învățătoar-e. Aceste substantive se numesc mobile. O altă categorie o reprezintă substantivele care recurg la termeni diferiți pentru a-și manifesta opoziția de gen: cal/ iapă, bou/ vacă, unchi/ mătușă, cocoș/ găină, frate/ soră. Aceste se numesc heteronimice. De asemenea, în subsistemul substantivelor animate românești, se regăsesc unități care nu-și pot forma echivalentul de gen, având forme exclusiv pentru feminin( cămilă, girafă, privighetoare, șopârlă, caracatiță, doică, rudă, victimă, persoană, molie, viespe, călăuză, gravidă, soprană, lăuză, moașă, cloșcă etc.), sau exclusiv pentru masculin( părinte, făt, sugar, purice, liurici, pilot, ofițer, general, notar, primar, deputat, senator, ministru, lector, conferențiar, profesor( în învățământul universitar), rector, decan, bariton, bas, tenor etc. Acestea constituie categoria unităților epicene. Pentru exprimarea termenului echivalent ca gen/ sex biologic acestor unități, se recurge la substantivele domn/ doamnă sau mascul/ femelă: masculul girafă, doamna profesor( dar profesoară, în cazul în care exercitarea funcției se realizează în învățământul preuniversitar). Datorită faptului că, în comunicare, intenția este de a face referire la termen, în general, și nu la apartenența la un sex anume, acordul se realizează cu substantivul epicen și nu cu eventualele determinări: doamna Decan al Facultății, și nu doamna Decan a Facultății. Alte substantive animate se încadrează, formal, la genul neutru: mamifer, macrou, personaj, animal, dobitoc, star, vip, deși, din punctul de vedere al conținutului, sunt masculine. Înregistrăm şi fenomenul invers, al unor neanimate care, în mod tradițional, ar trebui încadrate în subclasa genului neutru, apar cu desinențe de feminin( țară, câmpie, pară, banană, gutuie, cireașă, vișină, luni, marți, dimineață, seară, iarnă, toamnă, ) sau de masculin( ianuarie, februarie, păr, măr, do, re, mi, a,b, c, perete, munte, covrig). Precizăm că, în cazul numelor de arbori, aceste substantive se consideră că au fost formate de la numele fructelor, prin derivare regresivă. În cazul genului personal, substantivele, totdeauna nume proprii de persoane, au elemente particulare de flexiune. Astfel, în GD, se construiesc cu procliza articolului definit( la masculine și femininele străine, ori la cele cu finala în vocală, alta decât –a, sau în consoană): lui Vasile, lui Moni, lui Katy, lui Carmen. În cazul dativ, în poziția de obiect

indirect, sunt obligatoriu anticipate sau reluate prin forme pronominale neaccentuate: I-am dat lui Vasile sfaturi. Lui Carmen nu-i place rochia. Aceeași modalitate de dublare se întâlnește și pentru poziția sintactică de obiect direct în cazul acuzativ, care se caracterizează și prin utilizarea obligatorie a prepoziției pe: L-am văzut pe Vasile. Nu-l cunosc pe Ion. Cazul vocativ impune o serie de caracteristici structurale, în funcțiie de gen; astfel, femininele se construiec recurgând la forma de nominativ, dublată suprasegmental de intonația vocativală( Ioana, hai acasă!) sau recurg la desinența –o( Mihaelo, hai acasă!). De remarcat că desineța –o, precum și forma de nominativ a nominalelor feminine se regăsesc ca mijloace de formare a vocativului și la femininele comune( fato, colego, dar și fata, colega!). Pentru ambele situații legate de femininele comune sau proprii în vocativ, notăm că este greșită utilizarea formelor cu desinența –ă( mamă, fată, Mihaelă, Monică). În ceea ce privește masculinele, pentru construirea vocativului, acestea recurg la formele de nominativ, la care conexează elementul suprasegmental intonația( Mihai!, Ion!, Vasile!), dar își configurează propriul sistem, prin desinențele –e( Florine, Mariuse) sau- le( Ovidiule, Alexandrule); de fapt, segmentul –le este divizabil în –l, cu aspect de articol definit, frecvent la substantivele proprii din varianta veche a limbii române, unde se înregistra tendința de articulare a lor, și în – e, care constituie, în mod concret, desinența de vocativ. De asemenea, în cazul substantivelor încadrabile în genul personal, constatăm mobilitatea lor relativă, în sensul că, pentru nominalele cu frecvență ridicată și cu străvechime în construcție, echivalentele de gen există și se realizează prin sufixe moționale: Teodor/ Teodor-a, Vasile/ Vasil-ica, Păun/ Păun-ița. În cazul femininului Mihaela, precizăm că acesta s-a format cu sufixul moțional –a, de la Mihail( Mihaila, formă reconstituită), și cu cu sufixul –ela, cum greșit s-ar putea interpreta. Genul comun sau bigenul cuprinde substantive care au aceeași formă pentru masculin și feminin: linge-blide, coate-goale, târâie-brâu, papă-lapte, soarbe-zeamă, prichinduță, Gabi, Adi, Luci, pândilă, bâlbâilă. La unele substantive, se constată o inadvertență între conținutul noțional și desinența de gen; astfel, termenii tată, popă, pașă, vlădică, beizadea, rigă, ginerică, calfă, agă, avă, sarsailă, bengă, ordonanță, santinelă, catană, deşi se referă la entități masculine, au ca desinență un segment consacrat pentru feminine, -ă/-a. Alte substantive au aspect de masculin, dar cumulează atât termeni de gen masculin, cât și de gen feminin: frați( băiat și fată), părinți( mamă , tată), bunici( bunic, bunică), medic( doctor, doctoriță). Observație: substantivul doctoriță nu se utilizează ca formulă de adresare(în vocativ) în mod direct( de exemplu, Doctorița, vino la salon!), ci totdeauna însoțit de substantivul doamna/

domnișoara, urmat de forma de masculin doctor( doamna doctor). În acest sens, termenul doctoriță, deși este varianta feminină a lui doctor, este funcțional numai în contextele descriptive: Ea este doctoriță. Am vorbit cu doctorița etc.( în acest caz, nu se mai aplică mobilitatea de la învățător/ învățătoare.). Sunt de genul neutru nominalele neanimate ca: obraz, impas, piept, drog, ajutor, deceniu, măr, lac, minut, cămin, dans, turneu, studiu, dig etc., deşi multe neanimate pot fi ori masculine: cartof, perete, pom, pantof, dinte, idol, castravete, munte ori feminine: pijama, ţară, schemă, capcană, cafea, brăţară, crimă, artă etc. Tot la genul neutru se încadrează unele numele de jocuri şi sporturi: box, fotbal, şah şi numele de vânturi: austru, ciclon, crivăţ; câteva dintre acestea pot fi și feminine: gimnastică, scrimă. Sunt numai masculine numele literelor alfabetului: a, b, c, d, numele lunilor anului: aprilie, mai, iunie, numele notelor muzicale: do, re, mi, fa, numele cifrelor: unu, doi, trei ( am primit un trei. am primit doi trei) etc. Sunt întotdeauna feminine numele continentelor: Europa, Asia, Africa, numele zilelor săptămanii: luni, marţi, joi, numele anotimpurilor: primăvară, vară, iarnă, numele de fructe: pară, cireaşă, caisă, prună. Fac excepţie strugure, pepene, ananas care sunt masculine şi măr care este neutru. Sunt, de asemenea, feminine numele de limbi: româna, latina, franceza, spaniola, numele de ţări care se termină în a: Franţa, Italia, Canada, Brazilia, Portugalia. Masculine sunt cele terminate în consoană sau într-o altă vocală: Iran, Irak, Congo, Peru. Observaţie. Substantivul maşină este feminin. Când maşina este însă numită după marca ei, genul diferă în funcţie de terminaţia cuvântului care indică marca; astfel, dacă acesta se termină în vocală, genul este feminin: Şi-a cumpărat o Dacia (o Lancia, o Toyota) albă; dacă se termină în consoană, este masculin pentru forma de singular. Şi-a cumpărat un Ford ( un Citroen, un Fiat) nou. După cum se observă, distincţia se realizează la articolul şi prin acordul. Româna înregistrează însă şi substantive nediferenţiate semantic, utilizate cu două forme, corespunzătoare la două genuri diferite: apocalips/ apocalipsă, chirchin/ ciorchină. Observaţii asupra prenumelor. În raport cu substantivele comune, cele proprii au elemente specifice de marcare a categoriei genului, uneori atipice sau nemotivate . Astfel, prenumele masculine se caracterizeaza prin frecvenţa finalei sufixale –ilă, ică, -iţa, -ucă, -uţă( Petrilă, Stelică, Petrița, Petrucă, Petruță) sau a terminaţiilor -a –ea, -ia( Florea, Toma, Luca, Mircea, Costea, Horia). In general, aceste masculine nu au un corespondent în subclasa femininelor. Numărul este o categorie gramaticală care este identificabilă la nivelul realității exterioare, indicând un singur obiect( elev, casă, penar, membru) sau mai multe obiecte de

același fel( elevi, case, penare, membri). Distincția singular/ plural se realizează prin desinențe, articole și prin determinări: a) desinențe, reprezentate în funcţie de genul substantivelor: pentru masculine: desinență Ø/ i scurt: elevØ / elev-i, freon/ freon-i, menestrel/ menestrel-i, găinaţ/ găinaţ-i, lăiet/ lăieţ-i desinență Ø / -uri: macaz/ macaz-uri, semivocala u/ semivocala i: le-u/ le-i, vocala o/ i scurt: picolo/ picoli, vocala e/ i scurt: tutore/ tutori, frăţâne/ frăţân-i vocala ă/ segmentul –âni( în cazul unor substantive la care pluralul nu mai este utilizat, având valoare arhaică): tată/ tătâni, frate/ frățâni, vocala ă/ i scurt: popă/ popi, pașă/ pași, vlădică/ vlădici, ginerică/ ginerici, mijloace mixte, între care se identifică alternanțele fonetice și desinențele: cneaz/ cnej-i, colac/ colac-i( de baie şi produs de patiserie), boz/ boj-i, crenvurst/ crenvurşt-i, hertz/ hertz-i, gauss/ gauş-i, grumaz/ grumaji, mânz/ mânji, urs/ urși, obraz/obraji, alternanțe fonetice: cal/ cai, om/ oameni, , oaspe/ oaspeți. Unele masculine apar utilizate cu neutralizarea sistemului de opoziții desinențiale: ochi, unchi, ardei, pui, vbaci, cârmaci, dalai-lama, colibri, kiwi pentru feminine: desinența -ă/-e: student-ă/ student-e, sfară/ sfar-e desinența –e/-i scurt: vulp-e/ vulp-i desinența –e/ i: viespe/ viesp-i desinența –ă/-i: ciotcă/ ciotc-i, clacă/ clăc-i, , hapcă/ hăpc-i, ciocofleandură/ ciocoflend-uri, bardă/ bărz-i, desinența –ă/-e, la care se adaugă redundant alternanța din radical: piuă/ piv-e, iadă/ ied-e, aplică/ aplic-e, ataş/ ataş-e, pepsi-cola/ pepsi-cole( dar coca-cola are acelaşi plural), pârnaie/ pârnă-i. La neutru, remarcăm recursul la desinenţe care apar atât la masculine, cât şi la feminine: dudă-u/ duda-ie, curcubeu/ curcube-ie, abces- abces-e, airbag- airbag-uri, aragay/ aragaz-e, ou/ ou-ă, tablou-tablo-uri, aviz/ aviz-e, chebap/ chebap-uri, extras/ extras-e, monolog/ monolog-uri, ghişeu/ ghişe-e, giol/ gioal-e, oreion/ oreioan-e, parter/ parter-e, parpalac/ parpalac-e. b) articole: un elev/ niște elevi, elev-u-l/ elev-i-i

c) determinări: acest elev/ acești elevi, toată casa/ toate casele, cărei case/ căror case. De asemenea, aceste mărci ale numărului pot fi dublate de alternanțele din radical sau din temă, care pot fi de natură vocalică( țară-/ țăr-i, coal-ă/ col-i, sear-ă/ ser-i, ale-e/ ale-i ) sau consonantică( mânz/mânj-i), mixtă, și vocalică și consonantică( băiat/ băieți). La unele substantive, desinența de plural se anexează formei de singular( osana/ osanale, manta/ manta-le, penarØ/ penar-e, mujdei/ mujdei-e. În cazul neologismului bikini( fr. bikini, engl. bikini), cu formă de plural,-i, distincţia12 singular / plural se realizează numai prin intermediul articolului definit: bikini-u-l, bikini-i, deşi, în limbile donatoare, sensul este de plural( costum de baie , alcătuit din două piese, conform DEX). O clasă importantă de substantive o reprezintă cele care au formă unică pentru singular și plural, distincția realizându-se prin articole, determinanți, adjective sau numerale: baci, cârmaci, arici, licurici, guru, genunchi( masculine), învățătoare, educatoare, orhidee, papaia( feminine), nume, prenume, renume, codice, pântece( neutre). Substantivele colective desemnează entități singulare cu sens plural: armată, oștire, oaste, popor, pluton, stol, cârd, turmă, majoritate, mulțime, grămadă, jumătate, sfert ; la acestea se adaugă derivatele cu sufixe colective: stejăriș, plopiș, tutuniște, porumbiște, copilărime, țărănime, făget, pomet, nucet. În regulă generală, când aceste unități sunt subiecte, acordul cu predicatul se va realiza la singular: O mulțime a plecat. O parte a plecat . Dacă aceste substantive sunt determinate de unități nominale la plural, acordul se realizează la plural: O mulțime de studenți au plecat. O parte din copii au plecat. Excepţia nu funcţionează dacă substantivele cu sens colectiv la singular sunt precedate de adverbe restrictive, caz în care acordul cu predicatul se realizează la singular: Doar o parte din copii a plecat. Substantivele defective de număr se recunosc prin elementele finale, cu aspect de desinenţe sau de articole: Arad, Craiova, Bucureşti, Videle. În literatura de specialitate, acestea sunt încadrabile în clasele următoare: a) Substantive singularia tantum, având numai formă de singular, care cuprind: nume de persoane : Elena, Alexandru, Tatiana, Popescu nume de locuri : Craiova, Oradea, Arad, Motru, nadir, nume de materii : antigel, vată, cacao, carne, ciment, lapte, grâu, sânge, zestre noţiuni abstracte : cinste, fleaşcă, fler, forfotă, silă, scârbă, groază, foame,scofală, teapă, vogă, vervă. 12

În limba engleză se realizează această distincţie, realitate transmisă românei prin termenul monokini, înregistrat în Dicţionar român de neologisme, Editura Floarea darurilor, Bucureşti, 2000, pag.366.

nume de sporturi: fotbal, tir, gimnastică, şah nume de planete: Luna, Pământ, Pluto, Saturn, Marte. Observaţii: 1. În exprimarea familială, se pot întâlni forme de plural ale numelor sau prenumelor proprii de persoană( Elenele ne-au oferit prăjituri de ziua lor. Popeştii au plecat), caz care nu pledează pentru mobilitatea acestora în raport cu numărul, ci demonstrează o performanţă pe care a atins-o varianta colocvială a limbii, aceea de a reprezenta individualităţi în clase ample de entităţi. De asemenea, remarcăm, în aceste apariţii, şi o nuanţă peiorativă a utilizatorilor, dar şi tendinţa brahilogică, specifică limbajului popular, care, în loc să enumere persoanele care se numesc Elena( de exemplu, Elena Popescu, Elena Vasilecu, Elena Ionescu etc.) sau pe toţi membrii familiei Popescu( de exemplu doamna Popescu, domnul Popescu, fiul Popescu, fiica Popescu), le cumulează în plurale atipice( Elenele, Popeştii). 1. în cazul substantivelor nume de materie, de felul, carne, ciment, formele de plural cărnuri, cimenturi, care sunt acceptate, denumesc sortimente ale termenilor generici) de exemplu, cărnuri denumeşte varietate de carne de porc, vită, oaie etc.; cimenturi denumeşte o varietate de produse din ciment, de diferite calităţi şi în diferite compoziţii), nereprezentând pluralele consacrate ale bazelor. 2. N-am inclus în categoria numelor de planete singularia tantum substantivul soare, deoarece forma de plural sori este admisă şi consacrată, datorită fenomenului astrologic rar, care constă în proiecţia pe cer a două astre cu aspectul soarelui. b) Substantivele pluralia tantum, având numai formă de plural, care cuprind: nume de locuri cu finala -i: Bucureşti, Iaşi, Cărbuneşti nume de sărbători religioase : Rusalii, Sânzâiene, Florii nume de materie : confetti, lături, măruntaie, şale, bale nume de obiecte alcătuite din două părţi identice : ochelari, iţari, nădragi, izmene, cioareci, ştrampi, colanţi nume abstracte : moravuri, universalii, represalii, condoleanţe, doleanţe, zori. Observaţii 1. Când ocupă poziţia sintactică de subiect, toponimele pluralia tantum pot genera două direcţii de acord, tocmai datorită faptului că locutorul percepe sensul lor singular( de exemplu, un singur oraş se numeşte Iaşi), dar, concomitent, are în vedere şi finala –i, care apare numai la plurale. Acest aspect determină dublul acord, configurat prin modul în care utilizatorul articulează intenţionat cu articolul de singular sau de plural

substantivul propriu, admiţându-se atât un enunţ precum Iaşi este un oraş frumos/ Iaşul este un oraş frumos, dar şi Iaşii sunt un oraş frumos. 2. Substantivul doleanţe, provenit din latinescul dolus( care a dat în română dor, durere) are exclusiv formă de plural şi exclusiv sens de dureri, necazuri, chiar dacă, la nivelul limbajului publicistic, apare dezvoltat un sens pozitivat, de dorinţă( sau chiar orice fel de dorinţă); de exemplu, L-am întrebat ce doleanţe are şi mi-a răspuns că vrea un salariu mai mare şi maşină de serviciu( sensul dezvoltat este de dorinţă). 3. Substantivul pantaloni este un termen mobil în raport cu numărul, admiţându-se varianta pantalon, dar şi pluralul pantaloni, datorită etimonului care l-a impus cu forme pentru ambele numere( din fr. le pantalon, les pantalons). 4. Numele sărbătorii de Paşti are, conform DOOM 2005, şi variantă de singular, Paște, neintrând în categoria celor defective. O problemă controversată o reprezintă dubletele de plural, care, din punct de vedere semantic, pot avea sau nu un reper comun. De exemplu, conform DOOM 2005, termenul nivel are două forme de plural, nediferenţiate semantic, nivele, niveluri, raportabile ambele şi al sensul de etaj, poziţie etc. şi la sensul de instrument utilizat în construcţii( Clădire cu trei nivele/ niveluri. A cumpărat două nivele/ niveluri). Pentru eliminarea litigiilor în privinţa formelor de plural ale unor substantive, oferim o listă de termeni grupaţi în următoarele categorii: 1. dublete de plural nediferenţiate semantic: amanet- amanet-e/ amanet-uri, balot- baloturi/ baloţ-i, cicatrice- cicatric-e/ cicatric-i, batal- batal-i( berbec)/ batal-e( gropi), ghiont- ghionţ-i/ ghiont-uri, miom- mioam-e/ miom-.uri, jerseu- jersee/ jerseuri, macat- macat-e/ macat-uri, babysitter- babysiterre-e/ babysiter-i, 2. dublete de plural diferenţiate semantic: virus(pe calculator)-viruşi, virus(microb)virusuri, fildeş – fildeş-i( dinte)/ fildeş-uri( obiecte), granat- granaţi( plantă)/ granate( silicat), iris- iriş-i( plantă)/ iris-uri( ochi), jur- jur-i( jurat)/ jur-uri( jurăminte), maică- maici( călugăriţe)/ maic-e( mame) 3. substantive cu două forme de plural, dintre care numai prima este literară, cea de-a doua fiind admisă, în utilizarea comună: căpşuni/ căpşune, găluşte/ găluşti, coarde/ corzi, coperte/ coperte, chipie/ chipiuri, niveluri/ nivele, râpe/ râpi, tuneluri/ tunele. Observaţii. Există şi substantive la care se întregistrează trei forme de singular sau plural, nediferenţaite semantic: ciorchin/ciorchin-e/ ciorchin-ă, item- item-i/-e/-uri. Cazul este categoria gramaticală care exprimă raporturile sintactice dintre unităţile intrate în relaţie şi modificările formale ale acestora. Limba română a moştenit din latină

sistemul flexionar pentru cinci cazuri, nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ, asimilând rolul ablativului de a descrie circumstanţe la cazul acuzativ. Funcţii sintactice Nominativ 1. Subiect simplu: Studenţii învaţă. 2. Subiect multiplu: Studenţii şi studentele învaţă. 3. Subiect dezvoltat: Maică-ta e supărată. S-au recoltat trei hectare cu grâu. 4. Subiect compus: Mihai Eminescu ne-a lăsat o operă impresionantă. Observaţie: la nivelul limbajului colocvial, subiectul poate fi reprezentat prin două unităţi, dintre care a doua o dublează pe cea dintâi: Vine ea mama. Iubirea, pentru tine, ea nu există. 5. Nume predicativ: Popescu este student. 6. Apoziţie: denominativă – Poezia Melancolie este filosofică. Râul Olt este imens. ; explicativă: Colega mea, Ioana, este brunetă. Observaţie. Apoziţia explicativă poate fi avertizată fie prin grafeme apoziţionale, precum virgula, linia de pauză, parantezele, fie şi prin grafeme apoziţionale şi prin apozeme adverbiale, din seria: adică, anume, bunăoară, de exemplu, ca exemplu, respectiv, mai precis, ami exact, pe româneşte etc. 7. Element predicativ suplimentar: Fata vine la noi profesoară. În cazuri rare, specifice variantei vorbite a limbii române, pot apărea substantive în nominativ care aparţin planului comentariilor la comunicarea propriu-zisă( planul incidenţei), fără funcţii sintactice: Ce naiba faci? Unde dracu te grăbeşti? Acuzativ Atribut prepoziţional: Casa de la drum e a mea. Atribut nonprepoziţional: Plecarea timp de 7 ani de acasă e semn de izolare. Observaţii. Enunţurile Au mai plecat din copii. S-au mai auzit dintre veşti. A venit la lume! admit două citiri la substantivele cu prepoziţii acuzativale: acestea sunt fie subiecte în acuzativ, caz incompatibil cu sensul gramatical şi logic pe care îl impune subiectul, fie atribute prepoziţionale, dezvoltate in absentia unui regent nominal( pentru primele două enunţuri, în care prepoziţiile cu valoare partitivă, din, dintre, impun completarea contextului cu structuri de adâncime: o parte dintre copii, o parte dintre veşti). În cazul ultimului exemplu, prepoziţia la are valoare cantitativă( A venit multă lume), situaţie în care substantivul se consideră în cazul nominativ, cu funcţia de subiect. Element predicativ suplimentar: El s-a dat drept şef. Te credeam din Craiova( craiovean). Lam luat de bărbat.

Complement direct: L-am văzut pe Vasile. Citim nuvele. Observaţii. Dacă substantivul prin care se exprimă complementul direct este un derivat, progresiv sau regresiv, de la radicalul verbului suport, complementul se supranumeşte intern( derivarea e mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului). Complement secundar, reprezentat de unităţi aflate în grupurile verbale în care verbul are caracteristica bitranzitivităţii: L-am ascultat pe student poezia. Complement indirect: Vorbim despre examen. M-am săturat de vorbe. Complement de agent: Am fost ajutat de către părinţi. Uşa a fost deschisă de vânt. Complement circumstanţial de mod: Scrie ca un savant. E înalt cât casa. Vorbim precum neştiutorii. Miroase a primăvară. E cel mai bun din grupă. E cel mai înalt dintre colegi. E mai deştept decât vecinii mei. Complement circumstanţial de timp: Înainte de cursuri, bem o cafea. După examen, mergem la film. Odată cu liceul, s-a dus copilăria noastră. În viaţă, vei avea nevoie de oameni buni. Complement circumstanţial de loc: Stau pe bancă. Am sărit peste prag. Complement circumstanţial de scop: Învăţăm pentru examen. Cărţile ţi le-am dat spre lectură. Complement circumstanţial de cauză: Moare de foame. Boala i s-a tras din accident. L-a sancţionat pentru note. Complement circumstanţial condiţional: În caz de examen, învaţă noaptea! Fără prieteni, naş rezista. Complement circumstanţial concesiv. Cu tot efortul, n-a reuşit. Cu toată inteligenţa, a ieşi pe locul doi. Complemnet circumestanţial consecutiv: E prea gras pentru admiterea lui în echipă. Spre uimirea mea, n-a venit. Complement circumstanţial de excepţie: În afară de Ion, n-a venit nimeni. Fără Ion, veniseră toţi. Nu vreau nimic, decât prăjituri. Complement circumstanţial cumulativ: În afară de Ion, a venit şi Vasile. Fără poşetă, îmi mai lipsea şi geamantanul. Complement circumstanţial instrumental: Cântă din vioară. Scrie cu pixul. S-a folosit de prieteni. A reuşit prin pile. Complement circumstanţial sociativ: Ion împreună cu Vasile a plecat. A venit la noi cu Ion cu tot. Complement circumstanţial opoziţional: În loc de bani, mi-a dat pâine.

Complement circumstanţial de relaţie: De prietenă, prietenă îmi este. Referitor la plecare, mai vorbim. Vizavi de notă, nu mă pronunţ acum. Apropo de Maria, e plecată. Genitivul Atribut: Caietul studenţilor s-a pierdut. Observaţii. În enunţul Ai casei au plecat, doar aparent subiectul este exprimat prin genitivul ai casei, deoarece, genitivul nefiind cazul subiectului, admitem că subiectul real este ai, pronume semiindependent, faţă de care genitivul casei este atribut. În schimb, în enunţul Caietul este al studenţilor, citirea lui al ca pronume semiindependent ar genera tautologia Caietul este caietul studenţilor, fapt care determină analiza lui al studenţilor ca nume predicativ în genitiv. Complement indirect, semnalizat prin prepoziţiile contra, împotriva, asupra: S-au declarat împotriva războiului. Complement circumstanţial de timp: A sosit înaintea studenţilor. În toiul şedinţei, a sunat telefonul. În mijlocul verii, l-au chemat în ţară. Complement circumstanţial de loc: S- aşezat în faţa casei. Mă plimb împrejurul satului. Avionul zbura deasupra Rusiei. Complement circumstanţial de cauză: A greşit din cauza oboselii. A ratat din pricina colegilor. S-a ales cu un cucui de pe urma accidentului. Complement circumstanţial de scop: Se pregăteşte în vederea examenului. Muncim în scopul vieţii noastre liniştite. Complement circumstanţial concesiv: În ciuda vremii, va pleca. În pofida vecinilor, mi-am luat cameră de supraveghere. Complement circumstanţial opoziţional. În locul istoriei, prefer desenul. Complementul circumstanţial de excepţie: În afara fetei, nu venise nimeni. Cu excepţia fetei, nu venise nimeni. Complementul circumstanţial cumulativ: În afara fetei, venise şi băiatul. Complementul circumstanţial de relaţie: În privinţa examenului, mai discutăm. Ne pronunţăm în vederea principiului expus. Complement circumstanţial instrumental: A reuşit prin intermediul pilelor. S-a descurcat cu ajutorul copiuţelor. Atribut prepoziţional: Casa din faţa lacului e a ta. Dativul Complement indirect: Studenților nu le este teamă de examene.

Atribut adnominal( dativ arhaic): El este frate mamei mele. Ești primar orașului. ( această funcţie s-a dezvoltat şi la nivelul literaturii: Preot deșteptării noastre. Somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă.). Complement circumstanțial de loc( dativ locativ): Așterne-te drumului!. Stai locului!. Du-te dracului!. Avionul zbura lipit norilor. Complement circumstanțial de mod comparativ: Tu ești superior colegilor. Complement circumstanțial de mod: A procedat asemenea colegilor. Reacționeayă potrivit așteptărilor. Ni s-a dat rezultatul conform legii. Complement circumstanțial instrumental: A reușit mulțumită inteligenței. S-a descurcat grație banilor. A fost numit director datorită susținerii avute. Complement concesiv: Contrar așteptărilor, va pleca. Complement circumstanțial de relație: Conform prognozelor, mâine va ploua. Nume predicativ: El este asemenea părinților. Cuvânt incident, fără funcție sintactică: Unde naibii pleci?. Ce dracului e cu tine? Vocativul Cuvânt incident: Ioane, hai acasă! Apoziție: Stimată doamna dirigintă Popescu, nu pot veni la ședință! Observații. În textele folclorice, dar și la nivelul literaturii pentru copii, ori în structurile paremiologice, se înregistrează variante unice de apoziții, reprezentate formal prin unități derivate ori prin termeni reduși de la bazele lor: Mândră, mândrulița mea, săruta-ți-aș gurița! Măi bădiță, bădișor, nu-mi trimite-atâta dor! Foaie albă, foicică! Iepurilă, rilă! Sângerică, rică, zeamă de pisică! Paparudă, rudă, vino de mă udă! Locuțiunile substantivale sunt structuri de două sau mai multe cuvinte, între care se manifestă o coerență semantică mai redusă decât în cazul compuselor și care se comportă funcțional ca un substantiv. Cele mai multe din locuțiunile substantivale ale românei actuale provin din locuțiuni verbale, prin conversionare: a-i părea bine > părere de bine, a o lua la fugă >luatul la fugă, a sta de vorbă > statul de vorbă, a băga de seamă > băgare de seamă etc. În structura acestora, substantivul-centru este compatibil cu morfemele desinențiale de tip substantival și cu articolul hotărât enclitic. Subclasa locuțiunilor

substantivale este locul unde se identifică substantive care, în stadiul actual al românei, nu mai sunt utilizabile, uneori nici sensurile nu li se mai pot decodifica. Exemplificăm cu: berbeleacul din a se da de-a berbeleacul, fofârlica, din a duce cu fofârlica, a umbla cu fofârlica, vileag , din a da în vileag, iama, din a da iama, valma, din de-a valma ş.a. ( berbeleacul este un derivat de la berbec, fofârlica, cu etimologie necunoscută, probabil traco-dacă, nu are un sens conservat în memoria vorbitorilor de româna, vileag provine din maghiară, având sensul de lume, iama are etimologie turcească, cu sensul de năvală, incursiune, jaf, dar şi zeul morţii la indieni, valma, din vechea slava, cu sensul de grămadă, în valuri, a generat substantivele vălmaș, devălmăşie, covălmaş). Schimbarea valorii gramaticale a substantivului Trecerea de la substantiv la alte clase lexico-gramaticale prin: 1. adjectivizare: câini mai bărbaţi, zilele-mi copile 2. adverbializare: doarme covrig, supărată foc, gol pușcă, înghețat bocnă Un aspect important al adverbializării îl constituie trecerea substantivelor temporale, care denumesc momente ale zilei, zilele săptămânii, anotimpurile, prin conversiunea cu articol definit, la clasa adverbelor, formele lor identice putând genera confuzii în ceea ce priveşte încadrarea. În regulă generală, se consideră că aceste unităţi sunt substantive numai dacă sunt determinate de adjective ori au funcţii sintactice de subiect sau obiect direct: Dimineţile acestea sunt răcoroase. Dimineţile îmi plac. Dimineţile mi le petrec la ai mei. Când au funcţii sintactice de complemente circumstanţiale de timp şi, concomitent, nu sunt determinate de adjective, au calitate de adverbe: Dimineţile ne vedem în parc la alergat. 3. prepoziționalizare, substantivele în acuzativ devenind locțiuni prepoziţionale cu recțiune genitivală: din cauza, din pricina, cu excepţia, în locul, cu condiţia etc.; alte substantive nonprepoziționale se conversionează în prepoziții cu recțiune dativală: graţie, mulţumită( din forma mulţămită- mulţumire) 4. interjecţionalire, fiind o realizare exclusiv contextuală, produsă fie prin desemantizare, ca în Doamne păzeste! Doamne fereşte, păcatele mele, fie prin echivalare cu o unitate consacrată ca interjecţie: Noroc bun!, Maria, ce faci, domnule , acolo? Taci, domne, că mă enervezi!. Fenomenul invers, al substantivizării unor unităţi morfologice se produce dinspre următoarele clase: a. ale verbelor la infinitiv, care, cu sufixul –re reproduc infinitivul lung latinesc, în româna contemporană fiind utilizate cu valoare substantivală: plecare, citire, cântat, intrândul;

b. ale adjectivelor, care, articulate definit, nedefinit sau demonstrativ au valori substantivale: bătrânul, tânăra, frumosul, greul, un bătrân, o tânără, cel bătrân, cea tânără; c. ale adverbelor articulate definit sau nedefinit: binele, aproapele, un bine, un aproape; d. ale numeralelor articulate definit, nedefinit: şaptele, optul, un şapte, un opt; e. ale pronumelor: sinele, eul, o alta, un ce; f. ale interjecţiei: oful, ahul, un of, un ah. Evaluare 1. Treceţi la genitiv-dativ următoarele cuvinte şi structuri lexicale: decanul cel nou, bunica cea bună, moneda cea veche, năpasta cea sfâşietoare, mămica cea inţelegătoare, lelica cea frumoasă, gâdea cel înspăimântător, iarba cea uscată, papa cel nou, plevuşca cea vioaie, cinstea cea mare, camera cea roşie, badea cel tânăr. 2.

Formaţi pluralul următoarelor cuvinte:

remarcă, podişte, toartă, zăbavă, parbriz, panaceu, coadă, itinerar, ramburs, rastel, marmură, omnibuz, mama-soacră, cleşte, zefir, astru, ghiont, colos, arlechin, episcop, index, creier, stângă, titirez, răsplată, topaz, talisman, ruină, vamă, retez, trofeu, rovină. 3.

Explicaţi sensul cuvintelor:

vexilologie, patibular, a ricana, impaludare, gerontism, anahoret, cumetrie, fontanelă, trefilare, elizeu, imbricaţie, a prosterna, sardanapalic, rubefiant, sicofant, videur, maniabil, luş, locular, vesperal, şaltăr, noeză, muabil, nursing, superbie . 4. Analizați sintactic și morfologic substantivele subliniate: 1. 2. 3. 4. 5. 6.

După afaceri peste afaceri, au ajuns la prietenie. Am dat apartament contra vilă. Eu, taică-tău, şi eu, maică-ta, aşteptăm de la tine realizări. Vă ascult, dragă domnule senator! Sute de elevi s-au adunat cu părinţii lor. S-au mai recuperat din bijuterii.

Propuneri de referate 1. Categoria gramaticală a genului la substantivele neologice. 2. Dubletele de plural diferențiate semantic. 3. Caracterul concret/ abstract al substantivelor din reclamele publicitare.

ARTICOLUL

În lingvistica românească actuală 13, articolul este reconsiderat ca parte de vorbire, din cauza inventarului limitat de elemente și a rolului pe care acestea îl au în structura enun țului general. Pe aceste noi coordonate interpretative, articolul este o unitate care are rolul de a introduce în enunț alte unități, la care exprimă cunoaşterea şi individualizarea unui termen în cadrul clasei din care face parte, neindividualizarea acestuia, posesia lui ori precizarea caracteristicii. Articolul definit sau hotărât este enclitic, sugerând cunoașterea de către locutor a termenilor protezați și individualizarea lor în cadrul mai amplu al unei clase de obiecte. Din punct de vedere formal, articolul definit are configurate următoarele reprezentări, în succesiunea masculin, feminin, singular, plural : -l, -a, -i, -le: băiat(u)l, fata, băieții, fetele. La GD, acestea se realizează prin formele: -lui, -i, -lor, -lor. Sub aspect funcțional, articolul definit are următoarele roluri: 1. este morfem al conversiunii, transferând la clasa substantivului pronumele( eul meu, totul, ceul, nimicul), numeralul( doiul, întreitul), adjectivul( frumosul), participiul( cititul), gerunziul( plângândul), interjecția( oful), prepoziția( peul), conjuncția( șiul); 2. este morfem al conversiunii, transferând în clasa prepozițiilor cu recțiune genitivală unități adverbiale: înaintea, înapoia, în susul, în josul îndărătul, împrejurul, în fața, în spatele, unități substantivale: din cauza, din pricina, cu excepția, în locul, în privința, în vederea etc. 3. este particulă deictică cu valoare adverbială, formant al pronumelor demonstrative: acel-a, acee-a, acest-a, acești-a, al numeralelor ordinale: a trei-a, al patru-le-a Observație. În grupurile nominale cu centrul substantiv și cu adjunctul adjectival plasat la stânga acestuia, articolul definit este preluat de adjectiv: casa frumoasă/ frumoasa casă, caz în care substantivul se consideră, în continuare, articulat definit, cu articolul plasat la adjectivul antepus. 13

În GLR, I, pag. 53 ș.u., articolul este considerat drept modalitatea afixală de integrare enun țiativă. Ipostazele lui se încadrează într-un

sistem închis de opoziții, fiind un morfem gramatical, expresie a categoriei determinării. În DȘL, pag. 72, articolul este admis cu funcția de actualizare în comunicare și de individualizare( sau determinare), adică de restrângere a nedeterminării numelui, prin specificarea unui obiect sau a unor obiecte identificabile de către vorbitori.

Când substantivele proprii animate sunt flexionate la GD, poziția articolului definit este proclitică: lui Vasile, lui Jeni, lui Popescu. Articolul nedefinit sau nehotărât este reprezentat prin unități proclitice și neaglutinate cu substantivul, distincte în funcție de gen, cu următoarele forme la singular: un, o, cu pluralul niște. Flexiunile cazuale ale acestora sunt: un/ unui, o/unei, niște/ unor( pentru ambele genuri): un băiat, o fată, niște băieți niște fete, uui băiat, unei fete, unor băieți, unor fete. Când enunțul se configurează în structura adjectiv, substantiv, articolul definit precedă adjectivul: un frumos copil/ un frumos și neastâmpărat al mamei copil . Pentru aceste situatii, substantivul îşi menţine articularea nedefinită, chiar dacă articolul este poziţionat la distanţă. Funcționalitatea articolului nedefinit trebuie privită în raport cu rolul acestuia de morfem al conversiunii substantivale: un frumos, un trei, un eu, un tot, un acesta, un nimeni, un citit, un plângând, un of, un bine, un pe, un și. Dacă termenii un sau o sunt precedați de adverbele restrictive doar, numai, măcar, batâr, un și o se analizează ca adjective provenite din numerale cardinale: Doar o vorbă să-ți mai spun. Mi-a dat numai o cămașă. De asemenea, dacă între un sau o și substantiv se poziționează adjectivul singur, un și o se analizează ca adjective provenite din numerale cardinale: Un singur cuvânt să mai aud și vă dau afară pe toți. Articolul posesiv sau genitival se configurează prin unitățile a, al, ale, ai, ale căror forme sunt specializate în funcție de genul și numărul termenului posedat: a(F., sg. O carte a mamei), al( M., sg: un băiat al mamei), ale( F, pl: niște fete ale mamei), ai( M, pl: niște băieți ai mamei). Funcționalitatea articolului posesiv sau genitival este evidențiată de rolul de morfem genitival, însoțind substantive, pronume în cazul genitiv: Un băiat al mamei a plecat. De asemenea, articolul posesiv este element de structură al pronumelui posesiv( a mea, al meu, ale mele, ai tăi) și al numeralului ordinal( a doua, al doilea). Ca element de structură a pronumelor posesive, articolul posesiv are o flexiune specială: la NAC- a/ al/ ale/ ai mea/ meu/ mele/ mei; la GD, formele de plural ai, ale devin alor( alor mei le –place fotbalul, alor mele nu le e drag băiatul.). În cazul în care pronumele posesive se află în G, se constată apariția a două articole posesive, cu roluri diferite: O prietenă a alor mei a plecat, în care primul este morfem de caz genitiv, întâlnit și la substantive, cel de-al doilea este morfem de pronume posesiv în forma de genitiv. În acest spirit, precizăm că nu intră în categoria articolelor posesive unitatea a, care precedă o serie de numerale în genitiv( cartea a doi dintre voi, părerea a tustrei din casă ),

aceasta fiind prepoziție genitivală și factor de flexiune analitică a unor numerale, altfel, neflexionabile în raport cu cazul. Articolul demonstrativ sau adjectival este o reprezentare a pronumelui demonstrativ de depărtare, într-o formă redusă, care precedă, de regulă, adjectivul și are formele cel, cea, cei, cele, diferențiate în raport cu numărul și cu genul. Categoria gramaticală a cazului, impusă articolului demonstrativ de substantivul pe care adjectivul însoțit îl determină, este marcată pozitiv la toate cele patru forme, constând în opoziția NAc/ GD: cel/celui, cea/celei, cei/celor, cele/celor. Funcționalitatea articolului demonstrativ ține de registrul morfologic pe care îl descrie, respectiv de clasa adjectivului, față de care poate apărea proclitic: Băiatul cel frumos a plecat. De asemenea, articolul demonstrativ este morfem al gradului superlativ relativ al adjectivelor și adverbelor, împreună cu adverbele mai și mai puțin: Cel mai frumos, cel mai puțin frumos. Ca variante populare, articolul demonstrativ cunoaște formele al, a, ai ale, ăl: Băiatul al frumos/ ăl frumos. În cazul în care precedă adverbe, considerăm că imuabilitatea flexionară a termenului cel( cel mai departe, cel mai puțin bine) determină încadrarea aşanumitului articolul la clasa adverbului de mod. Evaluare 1. Stabiliți apartenența morfologică a termenilor subliniați : Să-mi faci doar un serviciu. Mai doresc nişte tort. Al din spate s-a uitat la al mai frumos dintre tricouri. A cumpărat cărți a 10 lei bucata pentru a le da cadou la acei vecini ai lui. Băieţii a trei dintre voi ne-au vizitat înainte de a merge la doctor și contrar a ce s-a auzit despre noi. El mânca bine cu prietena asta a voastră, dar nu ca la colegul acela. Tu măturaşi aceeaşi casă a celei de-doua fete. 2. Treceţi la genitiv- dativ următoarele structuri: oglinda cea fantastică, ploaia cea torenţială, valiza cea verde, ograda cea nemăturată, trei soliste, tustrei băieţii, mulţi vecini simpatici, colivia aceea cea aurie, cealaltă variantă, o colegă a mea, un coleg de-ai mei, câte şapte pitici, vocea aceea cea de neuitat, al treilea copil născut, puterea cea oarbă, fiecare căpşună din grădina, coperta cea strălucitoare, vorbele cele rele, lucrurile acelea cele uitate, amândoi colegii, patru discipline fundamentale, stropitoarea cea veche. Propuneri de referate 1. Funcționalitatea articolului posesiv. 2. Paradigmele flexionare ale articolelor.

ADJECTIVUL

Adjectivul este clasa lexico-gramaticală care exprimă însușiri, caracteristici, calități etc . Din punctul de vedere al provenienței, adjectivele românești sunt fie moștenite din latină( frumos, mare), fie formate pe teren românesc prin procedee specifice( tineresc, stăruitor), fie împrumutate ( gay, happy ), constituind subclasa adjectivelor calificative( cele mai numeroase), care exprimă însușiri, caracteristici ale nominalelor, fiind generatoare ale relațiilor semantice de sinonimie( mare, enorm, uriaș), sau antonimie( mare- mic, frumosurât, deștept-prost); un număr considerabil de unități cu caracteristici adjcetivale provin din alte părți de vorbire, prin conversiune, de la: a) pronume( copilul meu, copilul acesta, care copil, fiecare om, al copil, niciun copil) b) numeral( doi copii, al doilea copil, amândoi copiii, câștig împătrit) c) participiu( caiet citit, băiat așteptat) d) gerunziu( copil plângând, fete lăcrimânde) e) adverb( haină gata, femeie bine, așa cap, copil altfel). Acestea constituie subclasa adjectivelor determinative. Atât adjectivele calificative, cât și cele determinative pot apărea cu valoare situativă: viitor coleg, niveul inferior, urechea stângă, ori ca deictice temporale (fost, actual, următor), spațiale (superior, inferior, dreaptă), ca modalizatoare (eventual, posibil, potenţial), cu rol de ierarhizare (particular, individual, propriu), ori cu sens afectiv (nenorocit, sărman, biet, sărac). Din punct de vedere structural, adjectivele românești sunt: simple( mare, gras, frumos, deștept), compuse( cuminte, destulă, atotștiutor, codalbă; în afara acestor unități aglutinate, româna cunoaște compusele prin alăturare cu cratimă: bine-crescut, bun/rău-platnic, dulceacrișor, aşa-zis, așa-numit, get-beget, liber-cugetător, liber-profesionist, liber-schimbist, non-stop, nou-nouț, sus-pus, sus-citat) și locuțiunile( cu dare de mână, cu scaun la cap, în toate mințile, în mințile copiilor). Clasele flexionare ale adjectivului se stabilesc în funcție de numărul morfemelor desinențiale care intră în opoziție în procesul flexiunii. După aceste coordonate, limba română cunoaște:

- adjective cu 4 forme flexionare: bun, bun-a, bun-i, bun-e - adjective cu 3 forme flexionare: lung, lung-a, lung-i, lung-i - adjective cu două forme flexionare14: verd-e, verz-i - adjective invariabile15: cogeamite, ditamai, otova, sadea, bleu, corai, lila, pane, rococo, pendinte, motrice, propice, rapace, vivace, forte, factice, eficace, atroce, locvace, gigea, sadea, pane, misto, gri, bej, grej, bleu, maro, otova, alb-vanilie, grena-lucios, roz-oranj, locuțiunile ca vai d elume, fel d efel, cum trebuie, antișoc, corai, atroce, grena, sadea, pane, uni, mișto, bleu, ecru, sepia, asemena, sexy, ditai, stereo, bantu. În literatura de specialitate, se admite și existența adjectivelor cu cinci 16 forme flexionare, de felul anumit, destul, diferit, felurit. O serie de adjective, cu finala –ar sau –ariu, se încadrează în clase diferite17; astfel, cele în –ar au patru forme flexionare( contra, contrar-ă, contrar-i, contrar-e), cele în –ariu au trei forme flexionare(contrariu- contrarie- contrarii). La nivelul limbajului științific, se înregistrează extensii de paradigme ale adjectivelor recunoscute drept invariabile, înregistrându-se forme ca femeie gravidă, dar și uter gravid; de asemenea, în varianta colocvială și peiorativă a limbii, se poate utiliza și masculinul refăcut, ca bărbat gravid- bărbați gravizi. În categoria adjcetivelor invariabile se încadrează și termenii prefixați de la substantive: pastă anticarie, vestă antiglonț, măsuri anticomunism, etapă postconflict/ postprivatizare, program preaderare/ postaderare, după cum unități trunchiate, abrevieri sau prefixoide pot fi utilizate adjectival, cu forme imuabile: muzică latino, program tele, coafură afro; profesoară O.K., sau super O.K., cuplu lesbi, studentă simpa etc. În subclasa adjectivelor invariabile se încadrează și unitățile cu finala în – e( atroce, eficace, factice, forte, locvace, motrice, pendinte, perspicace, propice, rapace, vivace, vorace; 14

Conform GLR, I, 2005, pag. 147, unde se precizează că aceste adjective nu realizează distinc ția de gen( a se vedea și dulce, limpede,

mare, cu pluralele dulci, limpezi, mari) sau de număr la masculine (gălbui, greoi, rotofei/ gălbuie, greoaie, rotofeie) sau la feminine( sagace, tenace, masc. pl. sagaci, tenaci).. 15

În categoria adjectivelor invariabile se încadrează unitățile care au distribuții fixe pentru anumite genuri sau numere: lapte covăsit, zahăr

farin, hidrogen sulfurat etc( numai cu formă de m/n sg., determină substantive masive), țânțar anofel/ țânțari anofeli, an bisect/ ani bisecți etc.( numai cu forme de m.sg. și pl.), urnă cinerară/urne cinerare, liră sterlină/ lire sterline, glandă sudoripară/ gflande sudoripare etc. ( numai cu forme de f.sg.și pl), barometru aneroid/ barometre aneroide, foc bengal/ focuri bengale, accent circumflex(numai cu forme de neutru ( s. și pl.). 16

În GLR, I, 2005, pag. 148, se admite că desinența –or( proprie flexiunii pronominale), la genitiv-dativul plural nearticulat s-a extins și la

câteva adjcetive propriu-zise creând așa-numita clasă a adjectivelor cu cinci forme: anumit, destul, diferit, felurit(...). Adjectivele menționate ( la care se aduagă și numeros care nu folosește desinența –or la G/D pl. nearticulat) pot exprima genitivul și dativul analitic cu prepozițiile a , respectiv la: opiniile a destui. 17

Idem, pag. 147.

deși identic formal cu acestea, tenace are însă o variabilitate limitată, deoarece poate fi articulat definit. Un aspect particular al comportamentului adjectivului în structura grupurilor nominale în care se încadrează este legat de modul în care se manifestă articularea definită. Astfel, când precedă substantivul, se anexează adjectivului, numai dacă acesta nu are o determinare adjectival-pronominală: bunul coleg, dar acest bun coleg. Excepție fac adjectivele care pot preceda un substantiv articulat definit, precum întreg- întreg orașul-, fiind însă posibilă și construcția întregul oraș. O manifestare care ține de uzul lingvistic este legată de sensul adverbial al adjectivului masculin sau neutru plin, din enunțul În plin centrul orașului/ în chiar centrul orașului. Resemantizarea lui plin determină și imposibilitatea de articulare( În plinul centru al orașului este un context nereperat). De asemenea, acest adjectiv nu manifestă posibilitatea de combinare optimă

cu femininele( în plină lupta cu teroriștii, în plină

ședință). O serie de adjective invariabile, precum coșcogea(mite), ditai, ditamai, admit combinația cu un substantiv articulat definit: coșcogeamite băiatul, ditamai animalul, ditai omul. Categoriile gramaticale ale adjectivului cuprind manifestări transferate de la clasa substantivului, ca genul, numărul, cazul, dar si realizări individuale, precum gradul de comparație. Trasăturile nominale se concretizează prin desinențe, care sunt, în general, aceleași cu ale substantivelor: a) genul- deșteptØ, deșteapt-ă, deștepț-i, deștept-e; b) numărul- deșteptØ, deștepț-i, deșteapt-ă, deștept-e; c) cazul, manifestat formal numai la adjectivele feminine- NAc- colega deșteaptă, GDcolege-i deștept-e, NAc- colegele deștepte, GD- colegelor deștepte; masculinele nu înregistrează opoziţia cazuală: NAc- colegul deștept, GD- colegului deșteptØ, NAC- colegii deștepți, GD- colegilor deștepți. Categoria gradelor de comparaţie sau de intensitate se manifestă în raport cu un adjectivreper. În acest fel, adjectivele românești configurează următoarele valori: 1. gradul pozitiv, nemarcat concret din punct de vedere morfematic, reprezentat, în sistemul de opoziții, prin morfemul zero: Øbun, Øcuminte 2. gradul comparativ se fenomenalizează prin morfeme selectate din clasa adverbului de mod comparativ și are trei subgrade: - de superioritate, realizat prin morfemul mai: mai deștept, mai dulce;

- de egalitate, construit cu locuțiunile adverbiale tot așa, tot atât, la fel, însoțite de prepozitia de: tot atât de deștept, tot așa de elegant, la fel de atent - de inferioritate, reprezentat prin adverbul puțin, aflat la comparativ de superioritate: mai puțin atent, mai puțin deștept. 3. gradul superlativ18 se concretizează, în funcție de valorile intensionale, astfel: a) pentru subgradul relativ, morfemul utilizat este articolul demonstrativ cel/ cea/ ce/ cele, la care se anexează adverbele de mod comparative, selectate în raport cu valorile de: - superioritate, construit cu adverbul mai : cel mai atent, cel mai deștept; - inferioritate, construit cu adverbele de mod mai și puțin: cel mai puțin atent, cel mai puțin deștept; b) pentru subgradul absolut - de superioritate, realizat prin morfemele foarte, tare, prea: foarte atent, tare bun; - de inferioritate, realizat prin adverbul superlativ prea și adverbul de mod puțin: prea puțin bun, prea puțin atent. La nivelul limbajului colocvial, superlativul absolut se poate realiza și prin mijloace afective, configurate prin : a. mijloace fonetice de felul prelungirii sunetelor: frumoasăăăăăă, buuuuuun; b. repetarea adjectivului la genitiv plural, cu valoare substantivală: frumoasa frumoaselor, prostul proștilor, deșteptul deștepților; c. construcții sintactice repetitive: frumoasă, frumoasă, bun, bun, deștept, deștept; d. verbe la participiu prefixate negativ și/ sau compuse cu mai, însoțite de prepoziția de: nespus de atentă, nemaivăzut de isteață; e. verbe la supin prefixate negativ și/ sau compuse cu mai: frumoasă de nespus, atentă de nemaivăzut; f. substantive adverbializate: frumoasă foc, supărat catran, adormit buștean, gol pușcă, beat turtă/ criță/ mangă, singur cuc, supărat Dunăre; 18

În GLR, I, pag. 163 se consideră că' în construcția cu valoare de superlativ cu de antepus adjectivului( așa de, atâr de, cât de, oricât de ),

adverbele pot avea semnificație de cantitativi nedefiniți( așa de blând, atât de grea, cât de frumoasă, oricât de atentă ). Prepoziția de poate lipsi din construcția așa de cu valoare de superlativ, mai ales în limbajul colocvial neîngrijit: partide așa grele încât... Adverbele așa, atât, astfel, urmate de de, în corelație cu încât și sinonimele lui, că sau de, întăresc ideea de superlativ: Erau și partide atât de grele încât transa trebuia să fie foarte adâncă( H. Gârbea, Enigme). f) Sunt echivalente cu superlativul absolut unele constructții exclamative, cu topică și intona ție specifică, de pildă cele cu adjectivul la gradul pozitiv precedat de ce adverbial sau de cât de( Ah, darling, ce bună ești! M. Cărtărescu, Travesti, Cât de frumoasă ești, natură!) sau chiar și numai adjectival la gradul pozitiv( Frumoasă ești, pădurea mea/ Când umbra-i încă rară., G. Topârceanu, Cântec). Afixe

cu

-isim, arhi, extra, hiper, prea, răs/ răz, stră, super, supra, ultra.'

sens

intensiv

g. prefixe superlative: extraplat, ultraprogresist, hiperatent, supraaglomerat; h. construcții sintactice comparative: sărac lipit pământului, deștept nevoie mare, prost ca noaptea; i.

adjective adverbializate, însoțite de prepoziția de: penibil de slab, ridicol de urât,

enervant de deștept, incredibil de frumos, putred de bogat; j) enunțuri ample, de tip frastic: Frumoasă de la soare te puteai uita , dar la dânsa ba. Adjectivele care nu au grade de comparație nu reprezintă o subclasă amplă de unități, însă demonstrează că, în general, categoriile gramaticale n u sunt un datum, că elementele solidare de conținut și formă sunt doar descriptori ideali ai acestora. Imposibilitatea semanticofuncțională de a le anexa morfemele de grad este similară defectivității de număr și de gen. Sunt adjective fără grade de comparație următoarele unități: cele care sunt împrumutate din comparative de superioritate latinești( superior, inferior, exterior, interior, ulterior) ori din superlative savante( extrem, suprem, maxim, minim, ultim), cele care au sens superlativ( colosal, enorm, desăvârșit, gigantic, grozav, magistral), adjectivele categoriale( sulfuric, diferențial, comunal, sătesc, doljean, profesional), adjective care exprimă caracteristici definitive( mort, viu, oral, total, adevărat, circular, întreg, copt, fiert). Din punct de vedere sintactic, adjectivul își dezvoltă realizările în primul rând în raport cu un nominal, în structura Grupului Nominal, față de care se realizează ca atribut: N- Studenții atenți au rezultate bune. G- Notele studenților atenți sunt mari. D- Studenților atenți le este ușor să învețe. Ac- Vorbeam despre studenții atenți. V – Stimați studenți, vă invit la bibliotecă! În aceeaşi organizare sintactică, adjectivul poate fi apoziție în nominativ: Fata era deosebină: frumoasă, deşteaptă şi cuminte. În structura grupului verbal, adjectivul se realizează cu următoarele funcții sintactice, în cazurile: Nominativ Nume predicativ, dacă centrul de grup este un verb copulativ: Studenții sunt silitori. Fiind tineri, erau mai neatenți cu hrana lor. Element predicativ suplimentar: Fata vine fericită. Acuzativ Complement indirect: Din grasă a devenit slabă.

Element predicativ suplimentar: M-a luat de prost. Complement circumstanţial de timp: Ne iubiserăm de mici. Complement circumstanţial de cauză: Moare de setos. De neatent ce e, greșește mereu. Complement circumstanțial de mod comparativ: E mai mult indiferentă decât atentă. Compelment circumstanţial cumulativ: În afară de bogată, ea este şi deșteaptă. Complement circumstanţial de excepţie: În afară de urâtă, nu mai are alte defecte. Complement circumstanțial opozițional: În loc de grasă, a văzut-o slabă. Complement circumstanţial de relație: De urâtă, e urâtă. Conversiunea adjectivului se realizează, în general, în clasa substantivului: Tinerii pleacă. Frumoasa a zâmbit. Bietul de tata, cât a suferit! O serie de adjective calificative devin adverbe: Citește frumos. Pronunță corect cuvintele.

Evaluare 1. Plasați substantive masculine plural după următoarele adjective : alburiu, ageamiu, argintiu, auriu, brumăriu, cafeniu, cenuşiu, fumuriu, hazliu, plumburiu, purpuriu, ruginiu, stacojiu, străveziu şofraniu, trandafiriu, vişiniu, viu zglobiu, zurbagiu, zurliu. 2.

Analizaţi sintactic şi morfologic cuvintele subliniate:

1. 2. 3. 4. 5.

Schimbarea atitudinii împotriva foştilor comandanţi era de mirat. Te felicit pentru cele patru fete frumoase ale tale! Vagoanele trenului 428, personal sau accelerat, ce-o fi, sunt din import. Te aştept oriunde, iubitul meu fiu! Avea o zăpăcită de fată.

Propuneri de proiecte 1. Gradele de comparație ale adjectivelor. 2. Utilizarea adjectivelor în argoul actual.

PRONUMELE Pronumele este clasa lexico-gramaticală, care substituie unitățile nominale prin forme specifice, preluând de la acestea categoriile gramaticale de gen, număr, caz ori individualizându-le în funcție de locul pe care îl ocupă în procesul comunicativ( locutori, alocutori, extralocutori). Din acest ultim punct de vedere, pronumele românești sunt personale 19și nepersonale. Pronumele personale se individualizează prin posibilitatea de substituţie şi de referinţă directă a oricărui/ la oricare participant la sau exterior situaţiei de comunicare: eu, tu, el/ea, noi, voi, ei/ele, adică locutorul, interlocutorul şi extralocutorul, faţă de care se exprimă fie individualizarea( eu, tu), fie întărirea individualizării preexprimate( eu însumi, tu însuţi), fie identitatea cu sine însuşi a termenului individualizat( El se duce), ori calitatea de posesor al unităţii individualizate( al meu, al tău). Pronumele personale prototipice concretizează actanţii unui proces de comunicare, identificând locutorul( eu/ noi), interlocutorul( tu/ voi), extralocutorul( el/ea, ei/ele). Tabloul flexiunii cazuale a pronumelui prototipic cuprinde, în general, forme supletive, reproducând sistemul latinesc de declinare: Caz Forme Număr Gen N G D Accentuate

Persoana I sg pl m/f m/f eu noi mie nouă

( nonclitice) Neaccentuate (î)mi Ac

( clitice) Accentuate

Ne,

ni Mine noi

( nonclitice) m(ă) Neaccentuate m(ă)

Persoana II sg pl m/f m/f tu voi ţie vouă

Persoana III sg pl m f m el ea ei lui ei lor lui ei lor

(î)ţi,ţi V(ă),

(î)i (î)i Le, Le,

Tine

vi Voi

El

ne

Te

V(ă)

(î)l O

(î)i Le

-

Tu!

Voi!

-

-

Ea

li Ei

f ele lor lor

li ele

( clitice) V 19

-

A se vedea GLR, I, pag. 194; DŞL, pag. 412-413.

-

-

A. Formele de persoana a III-a cunosc frecvent realizarea prin mai vechile însul şi dânsul; dintre acestea, însul, cu paradigmă completă în raport cu numărul şi genul( însul, însa, înşii, însele), se organizează numai cu prepoziţiile acuzativale dintre, printre, între. Probabil că această distribuţie, în structuri cu relatori ficşi, a generat formele dânsul, dânsa, dânşii, dânsele, provenite din aglutinarea prepoziţiei de cu forma însul. De asemenea, textele mai vechi demonstrează că, iniţial, forma dânsul apărea utilizată pentru exprimarea politeţii, deci cu un referent cu caracteristica +uman, în paralel cu el( + uman), mai puţin reverenţios. Treptat, în zona Moldovei, dânsul a substituit şi nominale cu trăsătura – Uman, intrând în sistemul mai larg al pronumelor prototipice, în paralel cu el( de exemplu, Mi-am păstrat geamantanul, deoarece cu dânsul mi-am făcut studenţia). În raport cu extralocutorii consacraţi el/ea/ei/ele, formele însul, însa, înşii, însele şi dânsul, dânsa, dânşii, dânsele aduc un supliment atitudinal reverenţios, manifestat de locutor în procesul comunicării, dar dimensiunile reverenţei sunt inferioare celor exprimate de dumnealui/dumneaei/dumnealor. În acest caz, luând în considerare felul în care locutorul îşi stabileşte, premental, poziţia comportist-atitudinală faţă de extralocutor, putem stabili subclase ale pronumelor personale cuprinzând gradele de reverenţă: a) cu reverenţă zero( personalele prototipice) b) cu reverenţă de gradul I, dobândită prin reconfigurarea structurală cu prepoziţie( însul, însa, înşii, însele) c) cu reverenţă de gradul II sau atenuată( dânsul) d) cu reverenţă explicită( dumneata, dumnealui, dumneavoastră) e) cu reverenţă supralicitată( Excelenţa ta, Înal Preasfinţitul etc.). Pentru compusul dânsul, se identifică flexiune completă, respectiv de gen, de număr şi de caz, realizată, cum am afirmat supra, după modelul nominalelor articulate definit, prin desinenţe, articole şi, la unele forme, prin alternanţa consonantică s/ş: dânsul/dânsa, dânşii/ dânsele, dânsul/dânsului, dânsa/ dânsei, dânşii/ dânşilor, dânsele/ dânselor. În ceea ce priveşte identitatea semantico-referenţială a formelor însul şi dânsul cu personalul prototipic el, considerăm că tehnicile de substituţie contextuală a acestora sunt relevante pentru selecţia pe care o realizează; astfel, în enunţul a trecut printr-însul cu sabia, personalul însul admite substituţia cu el( cu modificarea structurală a prepoziţiei, obligatoriu simplă, la substituţie): A trecut prin el cu sabia. Menţinând enunţul, forma dânsul, din enunţul A trecut prin dânsul cu sabia,

admite substituţia numai cu forma reverentă dumnealui/ dumneasa, dată fiind

informaţia semantică pe care acesta( dânsul) o posedă, în supliment faţă de însul, aceea de politeţe.

Categoriile gramaticale de persoană şi de număr ale pronumelui prototipic se exprimă solidar şi, în general, prin supletivism; ele cumulează atât informaţia semantică referitoare la rolul actanţilor în procesul de comunicare, cât şi la existenţa lor în formă singulară sau plurală( eu/ noi-locutorul, tu/ voi- interlocutorul, el/ ea, ei/ ele – extralocutorul). În privinţa persoanelor extralocutori, deşi se admite că acestea substituie orice extralocutor, indiferent de caracteristica +/- Uman, se observă, în semantica pragmatica enunţurilor, opţiunea vorbitorilor pentru selecţia cliticelor acestora în situaţia în care vizează neanimate., mai rar apărând utilizate formele accentuate. De exemplu, în enunţul Maşina s-a murdărit, substituţia nu se realizează, de regulă, cu forma personalului prototipic în nominativ ea( Ea s-a murdărit), ci , eventual, cu un alt pronume: Aceasta/ cealaltă/ alta s-a murdărit, ori, pur şi simplu, se evită utilizarea unui substitut, acesta fiind predictibil contextual: S-a murdărit. În schimb, în enunţurile în care se pot utiliza clitice, acestea apar cu precădere: Maşina s-a murdărit. Merg s-o spăl/ N-am îngrijit-o/ Mi-a stropit-o vecinul. Aşadar, deşi se admite că formele specifice persoanelor a III-a substituie generos orice nominal extralocutor, vorbitorul face selecţia formelor, în funcţie de experienţa lingvistică, de specializarea +/- Uman a formelor pronominale, deduse din conţinutul semantic al referenţilor, şi impune specializarea lor. Categoria gramaticală a genului se marchează, concret, numai la persoana a III-a, singular şi plural, la celelalte persoane fiind identificabil prin factori ai contextului, care pot fi adjective, substantive, participii: Eu sunt atent/-ă. Tu eşti ascultat/-ă. Noi ne credem deştepţi/te. Voi v-aţi văzut studente/ -ţi. La persoana a III-a, opoziţia de gen se realizează prin articolele definite şi prin desinenţe, anexate la radicalul –e: e+l, e+a, e+i, e+le. În paradigma cazuală, aceste distincţii de gen se exprimă prin forme supletive unele faţă de altele sau faţă de ele însele, clitice sau nonclitice: el/ lui, (î)i, (î)l, ea/ ei, (î)i, o. Excepţie fac formele subliniate, de dativ, care sunt omonime ambelor genuri. Aceeaşi identitate se remarcă şi în cazul persoanelor a III a de plural, la cazurile genitiv şi dativ: ei, ele/ lor, le, li. Categoria gramaticală a cazului are manifestări incomplete; astfel, persoanele I şi II nu au cazul genitiv iar persoanele I şi a III-a nu au cazul vocativ. De asemenea, nominativul, genitivul şi vocativul nu cunosc realizări clitice la nicio persoană, în timp ce dativul şi acuzativul au forme eterogene( clitice şi nonclitice). În acest sens, considerăm că nominativul este selectat de toate realizările sintactice tipice nominalelor, pronumele având poziţia de: - subiec: Eu plec. - nume predicativ( rar): Eu sunt eu şi tu eşti tu. - apoziţie: Studenta, adică ea, va pleca.

- complement predicativ al obiectului: Te-am considerat el, de aceea am răspuns. Cazul genitiv, manifestat numai prin formele accentuate de persoana a III-a( lui, ei, lor), selectează pronumele ca: - atribut: Cartea ei este roşie. - nume predicativ: Cartea este a ei. -obiect indirect prepoziţional: Au luptat contra lui. - circumstanţial: A sosit înaintea lui( de timp); În ciuda lui, tot a plecat( concesiv). În faţa lui i-a văzut pe ceilalți( de loc); În locul lui, te-aş fi certat( condițional); Cu excepţia lui, n-a venit nimeni.( de excepție); În afara lui, mă vizitase şi vecina.( cumulativ); În locul lui, a venit ea.( opozițional); Am reuşit cu ajutorul ei.( instrumental); Avem examen şi ne pregătim în vederea lui( de scop). Funcţiile care prin mimetism sunt nonprepoziţionale(nume predicativ, atribut, complement predicativ al obiectului, apoziţie) se pot dezvolta la pronumele prototipice atât cu prepoziție: Tu eşti a lui. Cartea ei e roşie. Te credeam a lui. Cartea e a Mariei, adică a ei, cât şi fără prepoziţie - Tu eşti contra ei., Ai luptat împotriva colegei, adică împotriva ei, te credeam contra lor., Casa din faţa ei este a mea. . În ceea ce priveşte aparentul subiect în genitiv, din enunţul Ai lui au plecat, considerăm că referinţa pe care o include ai, respectiv cea vizând genul masculin, în opoziţie cu femininul ale, cea referitoare la numărul plural, în opoziţie cu al, admiţând, aşadar, substituţia prin orice nominal cu aceste caracteristici gramaticale, îl transferă la clasa substitutelor pronominale, fără însă să aibă independenţa funcţională a pronumelor standard. În acest caz, funcţia de subiect este preluată de noul pronume semiindependent ai, secventul lui reprezentând virtualizarea poziţiei de atribut: Ai lui/ Ai părinţilor au plecat. În cazul dativ, personalul prototipic dezvoltă roluri tematice atât prin formele nonclitice sau accentuate, cât şi prin cele clitice sau neaccentuate. În categoria rolurilor specifice dativului se includ obiectul indirect, cu regent verb, adjectiv, adverb, interjecţie: V-am dat vouă totul., Vremea e favorabilă nouă., E benefic numai vouă să mergeţi în staţiune., Bravo lor!. Se constată că, în cazul verbului regent al obiectului indirect, manifestarea acestei funcţii este dublă, atât prin forme nonclitice, cât şi clitice, ambele concomitente: V-am dat vouă totul. Uneori, obiectul indirect apare reprezentat numai prin clitice: Dă-mi drumul!, Mi-a răspuns ferm. Pentru celelalte funcţii sintactice pe care le înregistrăm mai jos, pronumele utilizează formele nonclitice. Astfel, în privinţa poziţiei de atribut, notăm că aceasta, utilizată destul de rar şi numai la nivelul stilului colocvial şi beletristic, continuă formula combinatorie

a două nominale în vecinătate proximă, din varianta veche a limbii române, aşa-numitul dativ arhaic sau dativ adnominal: Tu eşti soră lor., Te credeam preşedinte lor., Eşti prieten nouă. Specific pronumelor personale prototipice în dativ este atributul exprimat prin clitice şi conservând, solidar cu contextul, informaţia semantică de posesie: În drumu-ţi, vei întâlni fel şi fel de oameni. Faţa-i părea tristă. V-au murit lăudătorii. Mama ne creşte copiii. De remarcat faptul că poziţia de atribut nu se identifică numai datorită regentului nominal din proximitate, ci prin citirea contextului general, care dirijează spre informaţia semantică de posesie atributivă. Selectăm ca reper enunţul V-au murit lăudătorii, unde cliticul v-, conjunct cu un verb proxim, ar putea fi considerat obiect indirect; sensul pe care îl impune întregul enunţ lui v- este însă de posesie, realitate obţinută prin repoziţionarea elementelor componente( lăudătorii voştri). De asemenea, în gramatica mai veche sau mai nouă, se abordează, recursiv sau extensiv, problema cliticelor în dativ, care se pot configura ca elemente afective, de dublare în discurs a persoanei locutorului ori interlocutorului, fără ca ocurenţele acestora să fie generate de dependenţe faţă de alte elemente din enunţ. Această’’independenţă’’ a pronumelor clitice le creează şi o independenţă sintactică, fapt demonstrabil prin posibilitatea omisiunii lor fără afectarea sensului general al enunţului: Unde mi-ai fost aseară?/ Unde ai fost aseară?, Ţi-l bat de nu se vede!/ Îl bat de nu se vede!, Mi ţi-l goneşte de îndată/ Îl goneşte de îndată. Pentru aceste realităţi din sintaxa limbii vorbite a enunţurilor româneşti s-a admis nomenclaturizarea ca pronume în dativul etic, fără funcţie sintactică. Cliticele de persoana a III-a, în formele de masculin singular, nonprepoziţionale în dativ, se utilizează şi ca elemente de structură ale unor colocaţii sau frazeologisme, în care fie au rolul de a dezambiguiza sensul verbelor de bază, fie sunt elemente de surplus, incluse de vorbitori’’prin tradiţie’’ în structuri caracteristice limbii populare. Avem în vedere enunţuri de felul: Dă-i cu bere, dă-i cu vin., Zi-i din vioară., Dă-i tu din gură, că o păţeşti! Pentru aceste realităţi lingvistice, considerăm că este oportună valoarea neutrală. Celelalte poziţii sintactice ale dativului se realizează cu ajutorul prepoziţiilor dativale şi al noncliticelor, generând pozițiile de circumstanţial: -

concesiv: Contrar vouă, tot voi pleca.

-

instrumental: Am reuşit mulţumită lor.

-

de relaţie: Conform lor, mâine va ploua.

-

modale: Te-ai manifestat asemenea lor.

Rar şi prin accident generalizat, dativul dezvoltă şi poziţiile sintactice de complement predicativ al obiectului, nume predicativ, apoziţie, atribut, toate cu realizare prepoziţională:

Te-am crezut contrar nouă( CPO), Tu eşti asemenea lor( NP), Ai reuşit graţie prietenilor, adică graţie lor, celor de faţă( APOZ), Plecarea datorită mie a fost criticată( AT). Se constată că prepoziţiile dativale selectează pronume personale prototipice în forme nonclitice. Uneori, aceşti relatori se combină cu clitice, fie lăsând nemodificat corpul grafic/ fonetic al prepoziţiei: A reuşit datorită-ţi., fie eliminând segmentul final: A procedat asemene(a)-mi. Aceste variante combinatorii s-au extins, incluzând şi prepoziţiile genitivale care apar conjuncte cu clitice ale dativului, configurând funcţii sintactice ale acestui caz: Din cauza-ţi n-a plecat., A venit înaintea-mi., În afara-i, n-a venit nimeni. Uneori, la aceste combinaţii se poate înregistra modificarea corpului fonetic al prepoziţiei, după modelul celor dativale, ultimul element apărând fie fără articol( în cazul locuţiunilor prepoziţionale cu structura prepoziţie acuzativală+ substantiv): Din cauză-ţi, n-a plecat, fie fără deixa –a( în cazul prepoziţiilor conversionate din adverbe): Înainte-mi, a venit Popescu. Cazul acuzativ al pronumelor prototipice are cea mai bogată reprezentare din punct de vedere sintactic. Funcția specifică pe care o dezvoltă pronumele în acuzativ, după modelulul nominalului substantiv în acelaşi caz, este cea de obiect direct, atât prepoziţional, cât şi nonprepoziţional( L-am ascultat pe el. Am văzut-o. Iată-l pe copil. Iată cerul!), impus de verbe tranzitive sau de interjecţii cu valoare tranzitivă. O situaţie particulară, distinctă de cea prezentată supra, se remarcă în cazul cliticelor( uneori coocurente cu noncliticele) dezvoltate de verbe sentiendi, afective. Avem în vedere semantica unor enunţuri ca Mă doare stomacul., Te înţeapă inima., Îl imobilizează un cârcel, în care forma cazuală a cliticului este impusă de verb iar rolul sintactic provine din raportarea semantică a pronumelui la nominalul secvent verbului. Aceste enunţuri sunt citibile astfel: Mă doare stomacul meu., Te înţeapă inima ta., Îl imobilizează cârcelul său. Deoarece orice vorbitor de limbă română’’simte’’ surplusul de informaţie adusă prin posesivele determinând substantivele date, respectiv admite coexistenţa pleonastică a lor, considerăm că, prin suficienţa semantică pe care o conţine cliticul, acesta este apt să configureze singur o funcţie sintactică sugerată prin posesivul generator de pleonasm. Această funcţie este transmisă de posesiv şi implicată în semantica internă a structurii verb+ substantiv( de exemplu, Mă doare stomacul). Pentru această realitate sintactică, admitem denumirea de atribut în acuzativul posesiv20. Rar, obiectul direct se construieşte cu alte prepoziţii, nespecifice acestei poziţii sintactice: Mănâncă la mere de se satură., Am terminat din teme., Am ales dintre specializări., în care prepoziţiile transportă valoare adjectivală propriu-zisă( la) sau adjectivală partitivă( din, dintre). În ceea ce ne priveşte, considerăm că aceste structuri atipice pentru obiectul direct, 20

GLR, 2005, vol I, pag.207

sunt efectul epurărilor sintactice care caracterizează enunţurile limbii române în structurile de suprafaţă şi că, în structurile de adâncime, aceste aparente obiecte directe sunt fie şi reale obiecte directe, ca în cazul construcţiei: Mănâncă la mere, calitate sintactică obţinută prin înlocuirea prepoziţiei cu un adjectiv( Mănâncă multe mere), fie reale atribute prepoziţionale, ca în cazul construcţiilor: Am terminat o parte din teme. Am ales una/ câteva dintre specializări. Menţionăm că în toate exemplele se poate proceda la omisiunea prepoziţiilor, obţinându-se reale obiecte directe( Mănâncă mere. Am terminat teme. Am ales specializări). Din aceleaşi structuri de adâncime provin şi realizările subiectului în acuzativ, configurat prin forme nonclitice şi prepoziţionale: Au mai venit dintre ei. Au dispărut din ei. Considerăm că, deşi în structurile de suprafaţă aceste realizări sintactice tind să fie admise ca subiecte în acuzativ prepoziţional, nu se pot ignora, pentru o analiză completă, enunţurile primare, în care pronumele figurează ca atribute: Au mai venit câţiva dintre ei. Au dispărut o parte/ câţiva din ei. Pentru această realitate sintactică de atribut pledează şi enunţul, de altfel foarte vehiculat, Au mai venit dintre voi, în care se constată incompatibilitatea de persoană dintre verb( III plural) şi aşa-numitul subiect în acuzativ( II plural). Opinăm că existenţa unui astfel de enunţ, la nivelul limbii române vorbite, este un argument pentru invalidarea subiectului în acuzativul prepoziţional. Celelalte poziţii sintactice acuzativale ale pronumelor prototipice sunt: -

nume predicativ: Cartea este despre noi.

-

obiect indirect, impus de verbele absolut intranzitive( Mă gâdesc la tine.) sau contextual intranzitive( Scriu despre tine.)

-

complement predicativ al obiectului( Te credeam cu mine în proiect),

-

atribut prepoziţional( Plecarea cu voi m-a relaxat),

-

complemente circumstanţiale: M-am aşezat lângă tine.( de loc). În loc de el, va veni altul( opozițional). Înainte de el, sosise celălalt( de timp). Faţă de voi, am o părere bună( de relație). Plecăm cu voi la mare( sociativ). În afară de ea, nu m-a căutat nimeni( de excepție). În afară de ea, m-a căutat şi el( cumulativ). Fără tine, nu m-aş descurca( condiţional). Ai crescut cât mine.( de mod). Mă folosesc de ei.(instrumental).

Cliticele de persoana a III-a singular şi plural apar utilizate ca elemente de structură cu valoare neutrală ale unor colocaţii sau frazeologisme, în care nu se poate identifica referinţa la un nominal reper: A luat-o la sănătoasa., Le are cu matematica.

În cazul vocativ, pronumele prototipice de persoana a II-a singular şi plural preiau de la substantiv poziţia de termen incident, fiind utilizate în construcţii alocutive, în coocurenţă facultativă cu alte interjecţii alocutive şi în coocurenţă obligatorie cu verbe la imperativ sau cu interjecţii apropiate de valoarea imperativelor( Hei, tu, vino / hai acasă!.) Rar, pronumele în vocativ se pot obiectiva ca apoziţii ale unor nominale în vocativ(’’ Lună, tu, stăpână a mării’’). Regional, în Banat, Ardeal şi Moldova, personalul tu este obligatoriu coocurent tuturor formelor de imperativ, deşi la această persoană referinţa la interlocutor este gramaticalizată prin desinenţă ( Stai, tu, nu pleca!). O poziţie de cuvânt decor o are excesivul tu în aceleaşi arii regionale de utilizare, caracterizând stilurile familiale: Tu, om ca mine n-ai să vezi . B. Pronumele de reverenţă are dublu rol: pe de o parte este substitut al unui nominal, pe de altă parte, marchează atitudinea locutorului faţă de acesta. Acest pronume este rar utilizat, în general, în stilul familial şi, în special, în limbajele protocolare. Din punctul de vedere al stilurilor în care aceste pronume apar, în această subclasă a personalelor identificăm: a) unităţi specifice stilului familial: dumneata, dumnealui, dumneaei, dumneasa, dumnealor, mata, mătălică, tălică, tale; b) unităţi specifice stiluilui protocolar: dumneavoastră, Domnia ta , Domnia lui, Domnia sa; c) unităţi specifice stilului ceremonial religios: Înalt Preasfinţitul Preafericitul, Presfinţia sa; d) unităţi specifice stilului regal/ prezidenţial: Excelenţa voastră, Maiestatea sa, Înălţimea vostră, Preaînalte. În ceea ce priveşte structura, pronumele de reverenţă se realizează prin forme simple, tălică, tăluţă, tale, a căror descendenţă este, după cum arată evoluţia acestora în textele vechi, din unităţi compuse( din dumneata, dumitale), prin forme compuse din substantivul domnia, cu structură fonică modificată, şi adjective posesive sau pronume pesonale în cazul genitiv: dumneata, dumneasa, dumnealui, dumneaei, dumnealor, dumneavoastră. În limbajul familial, se utilizează formele: matale, mata, mătălică, mătăluţă. În afara unităţilor simple şi compuse, se întâlnesc locuţiuni pronominale de reverenţă, formate pe următoarele tipare morfologice: substantiv+ adjectiv posesiv/ pronume personal prototipic în genitiv( Înălţimea ta/ sa/ lui/ voastră, Domnia ta/ sa/ lui/ lor/ voastră, Măria ta/sa/lui/ voastră, Excelenţa sa/ lui/ voastră, Luminăţia ta/ sa/ lui/ voastră), adverb comparativ+ substantiv+ adjectiv posesiv/ pronume personal prototipic în genitiv( Preasfinţia ta/ sa / lui/ ei/ voastră), adverb comparativ+ adjectiv/ participiu substantivizat( Preafericitul, Presfinţitul). Rar şi peiorativ, se utilizează

aceeaşi schemă, cu substituţia primului substantiv prin altul, cu valoare depreciativă: Întunecimea ta, Nemernicia sa, Prostimea voastră, Dobitocimea ta etc. Categoriile gramaticale nominale şi pronominale se exprimă diferit, în funcţie de structura acestora. Astfel, pronumele de reverenţă simple cunosc numai persoana a II-a şi numai singularul: tale,tălică, tăluţă. Pentru compusele prin aglutinare, categoria persoanei şi a numărului este transportată de adjectivul posesiv sau de pronumele prototipic din structură, fiind marcate prin forme specifice persoanele a II şi a III-a singular şi plural: dumneata, dumneasa, dumnealui, dumneaei, dumnealor, dumneavoastră. În limbajul familial, se remarcă frecvent schimbarea voită a persoanei, interlocutorul fiind marcat prin forma personală a extralocutorului: Îi dau lui tale lăptic. Se remarcă prezenţa informaţiei semantice de gen la persoana a III-a singular, la formele care au în structură pronume personale în genitiv, opoziţia realizându-se la acestea, rămânând nemodificat, cu aspect de nominativ –acuzativ, substantivul: dumnealui, dumneaei. Categoria cazului nu este marcată la formele simple. Opoziţiile cazuale se realizează analitic la formele tale, tălică, tăluţă, prin intermediul articolului definit proclitic sau prin prepoziţiile cu recţiune specializată şi coocurente articolului: Tale n-ai plecat. Cartea lui tale…Înaintea lui tale ….Îţi dau lui tale…..Pentru tale…. În privinţa cazului, cunosc forme flexionate la ambele elemete componente unităţile dumneata şi dumneasa, devenite dumitale , dumisale; celelalte forme rămân imuabile, ceea ce înseamnă că situarea într-un anumit caz este fixată de rolul tematic primit în enunţ de pronumele de reverenţă ori prin juxtapunere sau recţiune şi, atunci când există, de prepoziţiile specializate. Locuţiunile de reverenţă îşi marchează opoziţiile de persoană, număr şi gen după acelaşi tipar ca pronumele compuse, respectiv la ultimul element component: măria ta/sa/ei/ voastră. De asemenea, în limba contemporană, sub influenţa lui you din engleză, locuţiunile pronominale de reverenţă apar destul de rar, în favoarea extinderii lui tu, care rupe bariera de mentalitate( în privinţa diferenţelor de vârstă, poziţie socială şi profesională) dintre locutor şi interlocutor. În ceea ce priveşte cazul, locuţiunile de reverenţă îşi realizează o paradigmă completă, după modelul substantivelor, spre deosebire de formele aglutinate şi de cele simple, unde aceasta este fie nonmanifestă, fie se concretizează numai la anumite forme. Opoziţia nominativacuzativ/genitiv-dativ se realizează, în cazul locuţiunilor, astfel: la ambii termeni, dacă al doilea termen este adjectivul posesiv ta, sa, voastră( Domnia ta/ Domniei tale, Excelenţa sa/ Excelenţei sale, Preasfinţia sa/ Preasfinţiei sale, Luminăţia voastră/ Luminţiei voastre), numai la primul termen, dacă cel de-al doilea este pronume prototipic( Excelenţa lui/ Excelenţei lui, Luminăţia lor/ Luminăţiei lor). În cazul celorlalte tipuri structurale de locuţiuni

de reverenţă, flexiunea se realizează sintetic, după modelul substantivelor articulate definit( Preafericitul/ preafericitului, Înalt Preasfinţitul/ Înalt Preasfinţitului). Utilizat mult mai rar la nivelul stilurilor funcţionale româneşti, pronumele de reverenţă apare şi în poziţia de centru al grupului sintactic( Dumnealui, băiat cuminte, vine la cursuri. Dumneavoastră care n-aţi creat nimic să nu vă plângeţi de indiferenţa celorlalţi etc.) şi ca adjunct al unui centru de grup( Cartea dumitale…V-am dat dumneavoastră….Contrar dumisale……Muncesc pentru dumnealor. Am greşit din cauza dumneavoastră. Am reuşit mulţumită dumneavoastră). Notă. În studiul Consideraţii asupra unui pronume de politeţe atestat în graiurile româneşti din bulgară, din Studii de gramatică şi de formare a cuvintelor, Ed. Academiei Române, 2006, Iulia Mărgărit identifică prezenţa unui nou pronume de politeţe, sămitale, rezultat, cum demonstrează autoarea, din aglutinarea unei forme regionale a verbului a mulţumi( înregistrat cu formele mulţămesc/ mulsămesc/ mulsam, cu asimilarea consonantică regresivă ţ – s, întâlnită, în aceleaşi graiuri româneşti din Bulgaria , în structura locuţiunii de politeţe Sânsia Ta, provenit din Sfinţia Ta) şi a formei reduse şi populare/ regionale a pronumelui în dativ dumitale. Argumentând cu elemente de cercetare dialectologică faptul că săm nu provine din slavul samo( numai), autoarea consideră că samo, sami sunt variante petrificate, după desprinderea din (mul)ţămă(sc), (mul)ţămim. 2.Pronumele de întărire se configurează ca o subclasă specială în cadrul pornumelor personale, care fac referire la actorii implicaţi în actul enunţării( lexicalizaţi fie prin pronume, fie prin substantiv, rar, prin numeral: el însuşi, acela însuşi, doi înşişi), datorită rolului semantico-sintactic şi, într-o mai mică măsură, structurii sale. În ceea ce priveşte problema structurii lor, precizăm că, dintre toate limbile romanice, româna conservă continuatorii latinescului ipse, cu rol de întărire sau de identitate. Astfel, pronumele de întărire românesc se manifestă totdeauna numai prin forme compuse prin aglutinare, din vechiul pronume personal însul, din care conservă radicalul îns- , la care se adaugă desinenţele de gen şi de număr şi formele clitice ale pronumelor reflexive de dativ, selectate în funcţie de rolul reperului’’întărit’’ în actul comunicării şi marcând categoria gramaticală a persoanei. Segmentele componente ale pronumelui de întărire au roluri morfologice precis delimitate, marcând, prin conţinut şi formă, categoriile gramaticale. Astfel, genul şi numărul se realizează prin sufixul flexionar –u-, pentru masculin singular, şi desinenţa –i-, pentru masculin plural, care se opun desinenţei –ă-, de feminin singular şi desinenţei –e-, de feminin plural. Sub aspectul desinenţelor, notăm că, la forma de singular feminin, deşi vechiul pronume era construit cu articolul definit –a , acesta este substituit prin

desinenţa feminină -ă. Categoria numărului este cuprinsă şi în conţinutul formal al cliticelor indicatori de persoană, opoziţiile realizându-se supletiv, la persoanele I, II( mi/ ne, ţi /vă). La persoana a III-a, dată fiind omonimia singular/ plural a cliticului reflexiv –şi, distincţia de număr se exprimă numai prin desinenţele anterioare acestuia: îns+u+şi/înş+i+şi, îns+ă+şi/ îns+e+şi. Pronumele întăritor la masculin plural îşi realizează opoziţia de număr şi prin alternanţa consonantică s/ş, după acelaşi model al substantivelor masculine: băiat/ băieţi. Pentru forma de persoana a III-a, feminin plural, cliticul reflexiv şi apare alternant cu cliticul –le, care evocă fără echivoc genul feminin. Paradigma cazuală a formelor de întărire este configurată la desinenţele intrapronume, care desinenţe au comportament identic acelora prezente la substantive, şi la sufixul flexionar intrapronominal –u-, provenit de la formele de masculin singular ale substantivelor cu finală consonantică:

cazul

Masculin

Feminin

Masculin

Feminin plural

Nominativ/

singular Îns+u+mi/ţi/şi

singular Îns+ă+mi/ţi/şi

plural Înş+i+ne/

Îns+e+ne/vă+şi/le

Îns+e+mi/ţi/şi

vă/şi Înş+i+ne/

Îns+e+ne/vă+şi/le

acuzativ Genitiv/ dativ

Îns+u+mi/ţi/şi

vă/şi

Din punct de vedere sintactic, pronumele de întărire este adjunct al grupului nominal, în poziţia de apoziţie( Tata însuşi m-a certat.); rar, întăritorul apare în poziţie singulară, după modelul pronumelui personal( Însumi ţi-am recomandat să pleci), situaţie în care se presupune existenţa, într-un enunţ anterior, a reperului pe care pronumele îl întăreşte 3.

Pronumele reflexiv reprezintă o subclasă specială de pronume personale, consideraţie

întemeiată pe rolul eterogen pe care acesta îl are: pe de o parte, este element care face referire la participanţii actului enunţării, caz în care este analizabil la nivelul structurilor combinatorii în care apare atât cu forme nonclitice, cât şi cu forme clitice, fiind caracterizat prin coreferenţialitate cu subiectul; pe de altă parte, este morfem al diatezelor reflexivă şi reflexivpasivă, caz în care nu este implicat într-un lanţ coreferenţial, şi, de asemenea, este indice al diatezei pronominale, situaţie în care este element al unei structuri sintactice. Inventarul de forme şi paradigma categorială cuprind: categoria persoanei, marcată prin forme proprii numai la extralocutor, la care există şi forme nonclitice şi forme clitice,

individualizate în funcţie de caz( sieşi, îşi, şi, pe sine , se, s-/-s/-s-); formele care vizează coreferenţialitatea cu locutorul şi interlocutorul sunt preluate de la cliticele pronumelui personal prototipic( îmi, mi, îţi, ţi, ne, vă, v-/-v-). Avându-se în vedere omonimiile care apar în procesul comunicării, distincţia dintre pronumele personale prototipice şi cele reflexive, solidare verbelor, se realizează numai prin urmărirea identităţii referenţiale cu subiectul verbului. În enunţurile mă enervez repede şi mă enervezi repede, forma mă este pronume reflexiv în prima apariţie, dată fiind identitatea de persoană şi număr cu subiectul verbului( mă este persoana I singular, verbul enervez este la aceeaşi persoană I şi la numărul singular); cel de-al doilea mă are persoană diferită de cea a subiectului verbului din enunţ, ceea ce îl fixează în poziţia de pronume personal. Categoria numărului se exprimă prin forme supletive, cu excepţia persoanelor a III-a, la care formele sunt identice pentru singular şi pentru plural, distincţia realizându-se prin raportare la numărul subiectului referenţial( El îşi aminteşte. Ei îşi amintesc) iar, în lipsa acestuia, la persoana verbului( Îşi aminteşte. Îşi amintesc.). Precizăm că, în contextele în care pronumele reflexiv nonclitic de persoana a III-a plural se află în cazul acuzativ, locutorul preferă substituirea lui cu personalul prototipic, tocmai pentru evitarea pleonasmului: Ei se laudă pe sine/ Ei se laudă pe ei. Categoria gramaticală a genului nu este marcată, deoarece formele de persoana a III-a, locul unde se produce la toate pronumele prototipice dinstincţia de gen, sunt reprezentate prin unităţi nediferenţiate. Cazul este limitat reprezentat, descendența formelor motivând că reflexivul are numai dativul şi acuzativul, la care se configurează forme nonclitice şi clitice, după cum rezultă din tabelul următor: Cazul

Persoana I Persoana II Persoana III Persoana I Persoana II Persoana

Dativ

singular (î)mi

acuzativ m(ă)

singular (î)ţi

singular plural Sie, sieşi, Ne

te

(î)şi Sine, s(e)

ne

plural V(ă)

III plural Sie, sieşi,

V(ă)

(î)şi Sine, s(e)

La persoana a III-a, în cazul dativ, se identifică şi forme compuse din reflexiv şi particula deictică cu valoare adverbială –şi; de asemenea, foarte rar, se înregistrează o formaţie compusă din acuzativul sine şi deixa –şi( sineşi), de aici dezvoltându-se forma distinctă de feminin sineşa. În literatura beletristică, apare utilizată această formă sineşa, la care se identifică articolul definit cu formă de feminin, însă valoarea termenului este substantivală. Din punct de cedere morfologic, pronumele reflexiv este morfem al diatezei reflexive, caz în care se realizează prin forme clitice, anaforice, indicând, în absolutul funcţiilor sintactice,

fie pseudoobiectul direct( El se teme), fie pseudoobiectul indirect( El îşi închipuie). Relexivul concretizează, ca formant al diatezei, pseudofuncţii, pentru că, în realitate, nu este angrenat în raporturi sintactice cu termenii enunţului. Aserţiunea se susţine prin testul substituţiei reflexivului din enunţurile date cu un nominal: El se teme/ El te teme/ El teme copilul; El îţi închipuie/ El închipuie copilului, operaţie în urma căreia rezultă structuri nereperate. De asemenea, aparenţele de obiect direct şi indirect, fenominalizate prin pronume, se pot verifica, în esenţa acestor funcţii, prin dublarea cu forme nonclitice: El se teme pe sine. El îşi închipuie sieşi, structuri, pe de o parte, nefuncţionale, iar, pe de altă parte, pleonastice. Ca morfem al diatezei reflexiv-pasive, pronumele reflexiv nu admite substituţia şi nici dublarea prin nominale în acelaşi caz: Casa se construieşte de către părinţi( o formulă cu substitut fiind imposibilă: Casa te construieşte…). Reflexivul are aici ca reper substantivul subiect casa, care, prin activizarea construcţiei, devine obiect direct: Părinţii construiesc casa. În acest caz, considerăm că forma de acuzativ a reflexivului se este un indice primitiv al funcţiei de obiect direct logic pe care o are referentul pronumelui. Anularea oricărei realizări sintactice şi a oricăror urme de coreferenţialitate se constată în privinţa reflexivelor care marchează diateza reflexivă propriu-zisă, cuprinzând verbele atmosferice, de stare etc.: se întâmplă, se cade, se cuvine. Pentru verbele la diateza reflexiv-pasivă impersonală, de felul se consideră, se bănuieşte, se constată, se scrie, admitem existenţa absolutului funcţiei sintactice, se configurând obiectul direct pe care îl va fi presupus verbul în starea lui activă, provenită din pasiva prototipică; exemplificăm, în acest sens cu enunţul Se bănuieşte de către electori că va câştiga Oprescu, în care impersonalul reflexiv-pasiv se face referire la un referent exterior şi neutral, care poate completa enunţul dat astfel: Asta se bănuieşte de către electori; structura provine din pasivul Asta este bănuită de către electori, care, prin activizarea Electorii bănuiesc asta, configurează neutralul în poziţia de obiect direct, conservată de reflexivul se din enunţul iniţial Se bănuieşte de către electori. În cazul verbelor pronominale, la care prezenţa reflexivului este impusă de semantica internă a verbului, reflexivul are dublu rol: pe de o arte este indice al tipului de diateză, fără a fi morfem gramatical, şi, pe de altă parte, este implicat într-o reţea de relaţii sintactice fie cu verbul, fie cu un alt nominal care face parte din grupul verbal: El şi-a promis multe( reflexivul admite substituţia cu un alt nominal, configurat ca obiect indirect: El ţi-a promis multe), El şia scris tema( reflexivul se substituie printr-un pronume prototipic, cu poziţie de atribut posesiv: El ţi-a scris tema. El a scris tema sa/ta). În concluzie, în cazul verbelor absolut reflexive, pronumele este neangajat sintactic şi referenţial, ceea ce înseamnă că verbul nu participă la opoziţiile de ditaeză.

Din punct de vedere sintactic, reflexivul apare integrat în grupul verbal, fenomenalizând, când se află în cazul dativ, poziţia de obiect indirect( Eu îmi doresc fericire), de circumstanţial prepoziţional, realizat, în această poziţie, numai prin forme nonclitice de persoana a III: Contrar sieşi, tot va pleca.( concesiv) A rueşit numai datorită sieşi, nu datorită altora. ( instrumental) Procedează mereu asemenea sieşi, fiind un nonconformist( de mod). Prin accident generalizat, reflexivul prepoziţional configurează şi funcţiile de nume predicativ: Portretul este asemenea sieşi., de atribut: Greşeala datorită sieşi n-o s-o repare vreodată, chiar de complement predicativ al obiectului: Îl consideram asemenea sieşi. În cadrul grupului nominal, reflexivul clitic în dativ concretizează , după modelul personalului prototipic, poziţia de atribut posesiv: El îşi apără drepturile. Noi ne spuneam rugăciunea. Rar, formele clitice de persoana a III-a apar utilizate cu valoare neutră, în coocurenţă cu clitice ale pronumelui prototipic: Şi mi-şi bea şi mi-şi mânca şi chef mare că-mi făcea. În cazul acuzativ, reflexivul este integrat în grupul verbal, configurând poziţia de obiect direct: El se spală pe picioare. Uneori, această poziţie sintactică apare dublată de forma nonclitică: El se spală pe sine pe picioare. Spre deosebire de pronumele prototipic obiect direct cu caracteristica + uman, la care este obligatorie coocurenţa formelor nonclitice şi a celor clitice, la pronumele reflexiv este suficientă forma clitică. De asemenea, în cazul în care cliticul este un reflexiv de persoanele I sau II, dublarea se realizează prin recursul la noncliticele personale prototipice: Eu mă spăl pe mine pe picioare. În acelaşi grup verbal, reflexivul se realizează ca: - obiect indirect: Vorbeşte despre sine - circumstanţial: Şi-a promis în sine că va reuşi( de loc). În loc de sine se gândeşte la alţii( opozițional). În afară de sine, nu se gândeşte la nimeni( de excepție). În afară de sine, se gândeşte şi la vecini( cumulativ). Referitor la sine, n-are nimic de zis( de relație). Munceşte numai pentru sine însuşi( de scop). A reuşit prin sine însuşi.(instrumental ). Rar, reflexivul nonclitic apare ca adjunct în grupul nominal: Lauda de sine nu miroase-a bine. 4. Pronumele posesiv este o subclasă specială de pronume, caracterizată prin cumularea a două tipuri de informaţii semantico-referenţiale, deduse din relaţia de posesie, şi implicate în două corpuri lexicale: cea legată de obiectul posedat, concretizată anaforic( la’’ articolul posesiv’’), şi informaţia legată de posesor, concretizată epiforic( la’’ pronumele’’ suport). De exemplu, posesivul al meu din enunţul Al meu a plecat, este construit din două unităţi morfologice – al, care cumulează informaţia semantică referitoare la obiectul posedat,

conservând şi caracteristicile de gen şi număr ale acestuia, şi unitatea meu, care cumulează atât o informaţie semantică referitoare la posesor, manifestată gramatical prin informaţia de persoană şi număr a acestuia, şi o informaţie semantică referitoare la obiectul posedat, concretizată gramatical prin informaţia de gen şi de număr. Aşadar, între cele două elemente de structură, există o inegalitate semantico-gramaticală de 2 la 1, al doilea termen conţine două informaţii semantice şi două informaţii gramaticale( pentru că include referinţa la două realităţi:’’obiectul posedat’’ şi posesorul) iar primul o informaţie semantică şi o informaţie gramaticală. Această calitate a celui de-al doilea termen, de a cumula două informaţii semantice şi, implicit, două informaţii gramaticale, face ca, în interiorul unui grup nominal, în care posesivul se actualizează ca adjectiv, exprimarea articolului posesiv să nu se mai realizeze, nefiind necesară, în situaţia în care substantivul determinat este articulat definit, deoarece adjectivul pronominal este apt să transmită, prin desinenţe, informaţiile gramaticale de gen, număr legate de’’obiectul’’ posedat. Notă. Rezerva noastră referitoare la nomenclaturizarea optimă a termenului posedat se întemeiază pe realitatea că, în multe contexte din limba română,’’obiectul’’ posedat poate fi un nominal cu trăsătura+ uman, ceea ce nu mai corespunde, chiar şi genericului şi exhaustivului’’obiect’’. În acest sens, vom adopta termenul’’entitate posedată’’, cu toate că, din punct de vedere logic, nici acesta nu acoperă toate realizările posibile ale unităţii’’posedat’’. Dintre cele două elemente de structură ale posesivului, articolul posesiv este centrul şi modificatorul categoriilor gramaticale ale termenului secvent; în lanţul mai amplu de relaţii ale enunţului, modificările se propagă de la entitatea posedată, prezentă sau predictibilă în enunţ, care transferă asupra articolului posesiv genul şi numărul acesteia. În etapa următoare, articolul posesiv fixează la pronumele centru aceleaşi categorii gramaticale( de gen şi de număr), pe care le adaugă la cea proprie pronumelui, respectiv aceea de persoană a posesorului. În privinţa pronumelui suport( termenul al doilea , în configuraţia structurii posesive tipice), acesta provine, pentru persoanele I şi II singular şi plural, de la formele de genitiv ale pronumelui personal prototipic( din lat. mei, tui etc.), adaptate în funcţie de caracteristicile modificatorului anaforic. La persoana a III-a, posesivul are forme specifice, sa, său, săi, sale, care apar numai la singular; pentru persoana a III-a plural, vorbitorul selectează forma lor, de la pronumele personal prototipic. În acest fel, au apărut variate realizări, în funcţie de categoriile gramaticale ale entităţilor posedate şi ale pronumelui suport, pe care le prezentăm în tabel:

Entitate posedată

Posesor persoana I Posesor persoana II Posesor persoana III

Genul şi numărul

singular Al meu, ai mei

singular Al tău, ai tăi

singular Al său, ai săi

A mea, ale mele

A ta ale tale

A sa, ale sale

-

masculin- singular masculin plural - feminin- singular - feminin plural

Entitate posedată

Posesor persoana

Genul şi numărul -

masculin-

Posesor I persoana

II

plural plural Al nostru, ai Al vostru, ai noştri

voştri

singular -

Posesor persoana III plural

utilizează

formele

pronumelui personal prototipic, al lor, ai lor

masculin plural - feminin- singular A noastră, ale A voastră, ale - feminin plural

se

noastre

voastre

se

utilizează

formele

pronumelui personal prototipic, a lor, ale lor

Categoriile gramaticale de gen şi număr de la articolul-posesiv din structură se marchează prin aparente desinenţe: a+o, a+l, a+le, a+i, care, cu excepţia celei zero de la feminin( desinenţă întâlnită la unele substantive împrumutate, ca basma, baclava etc.), caracterizează şi substantivele. În realitatea flexionară a articolului posesiv aici în discuţie, aceste segmente finale adăugate radicalului a- fiind omonime articolelor definite, se comportă,flexionar, ca acestea. Argumentăm, pentru această calitate morfologică, cu paradigma cazuală a articolului posesiv, la care, de regulă, cazul este configurat numai la formantul care substituie masculine la plural, ai, la care genitiv-dativul are forma alor. În limbajul cult, această formă s-a extins însă şi la femininele plural( Am două verişoare şi alor mele- rudelor- nu le convine de ele), extindere care a influenţat şi flexionarea, la aceleaşi cazuri, a masculinului singular al, devenit alui , prin analogie cu flexiunea articolului-l, din care acesta provine: băiatul/ băiatului( exemplu, Alui meu nu-i pasă.). Nu cunoaşte flexiunea cazuală, după modelul substantivelor articulate definit, elementul a, cu caracteristici

gramaticale de gen feminin, număr singular, deoarece acesta este numai radicalul, comun tuturor articolelor posesive, care, la feminin, are desinenţa zero. La pronumele suport din structură, categoriile gramaticale de gen şi de număr sunt marcate desinenţial sau prin articolul definit –a, care cumulează şi valori desinenţiale, la acestea adăugându-se alternanţa vocalică, o/oa, ă/a, şi cea consonantică, s/ş, pentru marcarea distincţiei masculin/ feminin şi singular/ plural: me+a, me+u, me+i,me+le, ta+Ø, tă+u,ta+le, tă+i, sa,să+u, să+i, sa+le, nostr+u, noastr+ă, noştr+i, noastr+e, vostr+u, voastr+ă, voştr+i, voatsr+e. Supletivismul intervine în disticţia singular-plural, cu excepţia formelor de persoana a III-a singular, la care nu există manifestări opozabile la plural, precum şi în toate distincţiile de persoană: mea/ noastră, ta/ voastră; mea/ta/sa/noastră/voastră/Ø. Opoziţia de caz NAc/GD se marchează însă numai la feminine: mea/ mele, ta/ tale, sa/sale, noastră/ noastre, voastră/ voastre. Se observă că segmentul final –le, care marchează genitiv-dativul singular, nu are caracteristici de articol definit, fiind, de fapt, aceeaşi realitate gramaticală cu desinenţa de plural a substantivelor feminine cu finala nearticulată –a( basma-basmale, NAbasma- GD- basmalei, sarma-sarmale, NA- sarma- GD- sarmalei). Problemele care se ridică în raport cu pronumele posesiv sunt legate, în primul rând, de calitatea morfologică a termenilor anaforic şi epiforic. Având în vedere că aşa-numitul articol posesiv poartă informaţia semantică referitoare la genul, numărul şi cazul entităţii posedate, acesta are toate caracteristicile pronumelor. Limba română cunoaşte realizări pronominale semiindependente de tip special ( a se vedea supra, cazurile prezentate de noi, de aparent subiect în genitiv, de la substantive şi de la pronumele prototipice). În această ipostază, articolul posesiv fiind semantizat ori cu semantizare predictibilă, nu poate fi admis în categoria morfemelor gramaticale, ca marcă a genitivului sau ca formant al pronumelui posesiv. Cel mai elocvent exemplu, în acest sens, îl constituie forma alor, prezentă numai în ocurenţă cu un pronume posesiv: Casa alor mei.Se constată aici incompatibilitatea dintre numărul singular al entităţii posedate( casa) şi numărul plural pe care îl transportă alor. În acest caz, alor se raportează la o realitate de discurs care există în prementalul locutorului. Alor se substituie optim numai printr-un substantiv în genitiv: Casa părinţilor mei, în care mei este adjectiv posesiv iar alor este pronume semiindependent. Deci, generalizând, articolul este pronume semiindependent, pentru că se substituie printr-un nume iar al doilea termen este adjectiv posesiv, toată structura fiind, în opinia noastră, sintagmă posesivă. De remarcat că, în enunţul Casa alor mei, avem o dublă relaţie de posesie, fiecare dintre termenii alor şi mei având o distribuţie diferită: nominalul casa este entitatea posedată de posesorul alor, iar alor este sugestia entităţii posedate de secventul mei. În acest enunţ, există realitatea alor, care

cumulează rolul de posesor( în raport cu casa) şi pe acela de entitate posedată( în raport cu mei). Ca atare, după cum am demonstrat supra, alor are atât aspect de pronume demonstrativ, cât şi aspect de pronume posesiv. În enunţul Ai alor mei au plecat, există tot o sintagmă posesivă, în genitiv, cu funcţie de atribut pronominal, constituită din pronumele semiindependent alor şi adjectivul posesiv mei, precedată de pronumele semiindependent ai, cu funcţie de subiect. Fiecare din termenii componenţi, cu excepţia adjectivului, admite substituţia cu un substantiv: Părinţii(ai) prietenilor( alor) mei au plecat. Combinaţiile sintactice în care intră posesivele sunt următoarele: Nominativ -

subiect: Ai mei au plecat.

-

nume predicativ: Ei sunt ai mei.

-

atribut: Colegii mei au plecat.

-

apoziție: Verișorii mamei și ai tatălui, ai noștri, ne-au fost alături.

-

element predicativ suplimentar: Te-am considerat al nostru.

Genitiv: -

atribut: Opiniile colegilor noștri sunt de admirat.

-

complement indirect: Ai luptat împotriva alor mei.

-

circumstanțial: Împotriva alor mei , a plecat( concesiv). Ai sosit înaintea alor mei( de timp). Te-ai așezat în fața alor noștri( de loc). În locul alor mei au venit ai tăi( opozițional). Te-ai descurcat cu ajutorul alor mei( instrumental). În privința alor mei, mai vorbim( de relație). În locul alor tăi, l-aș pedepsi( condițional) etc.

Observație. 1. Dacă prepozițiile genitivale se combină cu posesivele fără articol, funcțiile sintactice generate sunt ale adjectivelor posesive iar cazul este acuzativ: Ai luptat împotriva mea. În locul vostru, l-aș pedepsi. S-a așezat în fața voastră. 2.

În varianta familială şi colocvială a limbii, în grupul nominal, adjectivul posesiv simplu poate apărea conjunct cu cratimă cu substantive care denumesc, în general, grade de rudenie: soră-mea, maică-mea, rar relaţii sociale sau afective: colegă-mea, iubită-mea, vecină-mea; în cazurile genitiv-dativ, structurile date cunosc o flexiune specială, faţă de aceleaşi structuri ortografiate cu blanc, cu care funcţionează în paralel( sora mea/ soră-mea, maica mea/ maică-mea), respectiv au formele soră-mii, maică-mii. În acest caz, substantivul rămâne imuabil iar adjectivul posesiv translează, aparent, la pronumele personal prototipic în dativ, adăugându-şi segmentul final –i,

care este forma de GD a articolului definit pentru genul feminin al singularului substantivului aici nearticulat( surori+i mele). Dativ - obiect indirect: Le-am povestit alor mei totul. - atribut adnominal: Tu ești frate alor mei. - complement circumstanțial: Contrar alor mei, tot vei pleca( concesiv). A procedat asemenea alor mei.( de mod). A reuşit mulţumită alor mei.( instrumental). Conform alor mei, în vacanţe se stă acasă( de relaţie). - element predicativ suplimentar: Te credeam asemenea alor mei. Acuzativ -

obiect direct: I-am ajutat pe ai tăi.

-

atribut: Cartea de la ai tăi e pe masă.

-

obiect indirect: Ne-am gândit la ai tăi.

-

element predicativ suplimentar: Îl credeam al vostru.

-

circumstanţial: A sosit după ai mei( de timp). S-a aşezat lângă ai mei( de loc). Fără ai tăi, n-aş fi reuşit( condiţional). În afară de ai mei, n u m-a ajutat nimei( de excepţie). Vizavi de ai tăi, n-am nimic de spus( de relaţie). Am reuşit prin ai mei( instrumental) etc. Observaţie. Când posesivele sunt precedate de prepoziţia de cu valoare partitivă( substituibilă prin dintre), articolul posesiv din structură trebuie plasat la plural, fiind, astfel, corecte formele: o colegă de-ale mele, un coleg de-ai mei şi nu o colegă de-a mea, un coleg de-al meu.

Vocativ -

atribut: Scumpul meu fiu, vino acasă!

-

cuvânt incident: Hei, ai mei, ia veniţi aici! 2. Pronumele nepersonale cuprind realizările ample ale substitutelor care nu conţin

informaţii gramaticale repartizate pentru toate persoanele implicate în actul de comunicare, ci doar pentru persoana extralocutorului. Din punctul de vedere al informaţiei semantice pe care o transportă, pronumele nepersonale

cunosc

următoarele

realizări:

pronume

demonstrative,

pronume

nehotărâte( pozitive şi negative), pronume interogativ-relative. Între aceste subclase, uneori între termenii aceleiaşi subclase, există diferenţe de ordin referenţial, semantic şi gramatical,

pe care le vom identifica pe măsura abordării lor detaliate. În majoritatea lor, pronumele nepersonale se pot actualiza ca adjective, în structurile grupurilor nominale. a) Pronumele şi adjectivele demonstrative provin etimologic din latină şi includ informaţia semantică referitoare la raportarea circumstanţială, spaţio-temporală, a termenului substituit la situţia de discurs, informaţie pe care o gramaticalizează prin patru subclase: -

pronumele demonstrativ de apropiere face referire la un reper contemporan sau cospaţial, concomitent deci cu locutorul( acesta, aceasta, aceştia, acestea), cu variantele populare şi familiale ăsta, asta, ăştia, astea, cesta, ceştia etc. Opoziţia de gen se realizează prin alternanţa vocalică e/a din radical( acesta/ aceasta), prin desinenţe specifice( aceştia/ acestea). Opoziţiile de număr se exprimă prin desinenţeØ/ i - şi prin alternanţa consonantică- s/ş/, pentru formele de masculin: acest+Ø+ a/ aceşt+i+a, prin desinenţe- Ø/e- şi prin alternanţe vocalice- ea/e-, pentru formele de feminin: aceast+Ø+a/ acest+e+a. În cazurile oblice, opoziţiile se manifestă doar prin desinenţe: acestuia/ acestora, acesteia/ acestora. Adjectivul demonstrativ de apropiere are paradigmă identică pronumelui, dacă se află după substantiv( băiatul acesta/ băiatului acestuia, băieţii aceştia/ băieţilor acestora) şi paradigmă fără particula deictică –a, când demonstrativul este antepus substantivului( acest băiat/ acestui băiat, aceşti băieţi/ acestor băieţi). În varianta populară, urmează regula formelor adjectivale literare, cu conservarea sau pierderea lui –a: băiatul ăsta/ băiatului ăstuia, ăst băiat/ ăstui băiat.

-

pronumele demonstrativ de depărtare face referire la un reper aflat la distanţă, spaţial şi temporal, inactual deci cu locutorul( acela, aceea, aceia, acelea, cu variantele populare şi familiale ăla, aia, ălea, ăia, cela, ceea, ceia etc.). Categoria genului se marchează prin opoziţiile articol definit/desinenţă -l/-e, -i/-le( acela/ aceea) sau desinenţă/ articol definit( aceia/ acelea). Numărul se exprimă prin desinenţele -l/-i, -e/- le: acela/ aceia, aceea/ acelea. În unele enunţuri, forma semiindendentă cel apare utilizată paralel cu al: Al de-acolo a plecat., Băiatul al frumos a plecat., Băiatul al mai frumos a plecat. Al mai repede merge avionul, demonstraţia, în cazurile de faţă, urmând-o pe cea de la pronumele semiindependent cel, din enunţurile anterioare. Astfel, al este pronume demonstrativ( Acela de acolo), adjectiv demonstrativ( Băiatul acela de acolo), articol demonstrativ( Băiatul cel mai frumos).

-

pronumele demonstrativ de identitate sau de identificare face referire la o realitate identică unei realităţi evocate în alt context spaţio-temporal( acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi) şi se realizează numai prin forme compuse din demonstrativul de depărtare şi deixa adverbială –şi( acela+şi). Categoriile gramaticale de gen, număr şi caz se marchează identic cu demonstrativul-bază de provenienţă( vezi supra, categoriile demonstrativului de depărtare), la care se anexează deixa –şi. În ipostaza de adjectiv, se remarcă deosebirea faţă de demonstrativul de depărtare, în poziţie antepusă, mai precis, corpul fonetic al demonstrativului de identitate rămâne acelaşi, indiferent de poziţia faţă de substantiv: acelaşi băiat/ băiatul acelaşi, faţă de acel băiat/ băiatul acela

-

pronumele demonstrativ de diferenţiere face referire la o realitate diferită de altă realitate evocată în acelaşi context spaţio-temporal sau în context diferit( cealaltă, celălalt, ceilalţi, celelalte, cu variantele populare şi familiale alălaltă, alălat, ailaţi, alelalte, cestălat, ceastălaltă etc.). Pronumele de depărtare, în formă aferezată, constituie baza structurii pronumelui şi adjectivului demonstrativ de diferenţiere, la care se adaugă nehotărâtul -alt. Funcţiile sintactice ale demonstrativelor sunt, în general, comune nominalelor.

Nominativ: -

subiect: Acesta a plecat.

-

nume predicativ: Tu eşti acela.

-

atribut( devenind adjectiv): Acest copil a plecat.

-

element predicativ suplimentar: S-a dat drept celălalt.

-

apozitie: Cel din dreapta, acela, m-a salutat.

Genitiv -

atribut: Cartea aceluia e roşie.

-

complement indirect: A luptat contra celuilalt.

-

complement circumstanţial: A sosit înaintea celuilalt( de timp). S-au bătut din cauza acestuia( de cauză). În ciuda celuilalt, tot voi pleca( concesiv). A reușit cu ajutorul acestuia( instrumental). Învățăm în vederea acestuia( de scop). În privința celuilalt, mai discutăm( de relație). În locul acestuia, a venit celălalt( opozițional), dar În locul aceluia, te-aș pedepsi( condițional).

Dativ -

atribut adnominal: Era sora celuilalt.

-

obiect indirect: I-am povestit celuilalt totul.

-

complement circumstanţial: A reusit mulțumită celuilalt( instrumental). Contrar celuilalt, tot va pleca( concesiv). A procedat asemenea acestuia( de mod). Potrivit acestuia, vor fi arestați( de relație)

Acuzativ -

nume predicativ: Sfaturile sunt pentru ceilalţi.

-

atribut: Opinia despre ceilalți este bună.

-

complement de agent: A fost ajutat de ceilalţi.

-

element predicativ suplimentar: S-a dat drept celălalt.

-

complement circumstanțial: L-au pedepsit pentru cealaltă dintre minciuni(de cauză). etc. Muncim pentru ceilalți( de scop). Fără acesta, nu aș fi reușit( condițional). În loc de acesta, a venit taică-său( opozițional). Nu vreau nimic, în afară de asta( de excepție) etc.

Observație. În acuzativ prepoziţional, demonstrativul care cumulează informaţia de circumstanțial de scop sau de cauză( de aceea, de-aia, de-asta, pentru aceea, pentru aia, pentru asta) constituie centrul unei locuţiuni adverbiale: De-aia n-a venit, că a fost frig. Deaia te caut, ca să-mi da cursurile.( de cauză sau de scop). Când este utilizat cu prepoziţia de, cu valoare partitivă, pronumele se plasează la plural: am văzut şi eu o carte de-astea( în limbajul comun, nu se realizează distincţia de plural la demonstrativele din aceste combinaţii, spunându-se frecvent am văzut şi eu o carte de-asta). De asemenea, în limbajul colocvial, în combinaţie cu verbul a fi, poate marca fie ajungerea la o situaţie limită, care impune resemnare: asta e, n-ai ce face, fie exprimă găsirea unei soluţii la o situaţie extremă: asta e/ era, mi-a picat fisa acum. a) Pronumele nehotărâte/ nedefinite

21

fac parte din categoria nepersonalelor, care

substituie o entitate extralocutorie, fără a face referiri concrete asupra acesteia. Semantic, acestea exprimă: distincţia: altul, individualizarea –unul, cutare, absolutismul: toţi, cantitatea: mult, puţin, atâta, partiţia: nişte, precizia: anume( ce anume faci?). Din punct de vedere structural şi flexionar, pronumele nehotărâte/ nedefinite au următoarele subtipuri de realizări: a) (aparent) simple, constituite din unul, altul, alta, tot,toată , atât, atâta, atâţia, mult, multă, puţini, puţine, nişte, niscai, cutare, anume, alde( ultimul utilizat rar şi numai adjectival). Rezerva noastră pentru formele’’aparent’’simple se întemeiază pe posibilitatea 21

A se vedea M-M Jianu, Indexicalizarea pronominală, pag.182 ș.u.

de identificare, în structura unităţilor invocate,

a radicalului

un-/ alt-, a sufixului

flexionar –u-, specific nominalelor masculine cu finală consonantică, a articolului definit –l. De remarcat faptul că nu toate formele date se realizează în opoziţii cazuale, lipsind aceste opoziţii la tot, toată, atât, atâta, mult, multă, puţin, puţină, puţini, puţine( la acestea din urmă, se înregistrează, rar, formele flexionate puţinora şi puţinor, ca adjectiv). În cazul structurii formelor toţi, toate, mulţi, multe, atâţia, atâtea, flexiunea lor la genitivdativ comportă o serie de comentarii; astfel, considerăm că formele tuturor, multora, atâtora, comune la masculin şi feminin, conţin, în plus faţă de cele de la nominativacuzativ, un articol definit, concretizat prin segmentul-or, inexistent la nominativ acuzativ , şi, în cazul pronumelor multora şi atâtora, şi deixa -a. Pentru cazurile în care mulţi, multe, atâţia, atâtea se comportă adjectival, se constată că deixa-a lipseşte( multor copii, atâtor copii) ceea ce înseamnă că forma pronominală care circulă la nivelul stilului popular, tuturora, nu este tocmai greşită. Aplicând regula de formare a paradigmei cazuale a nedefinitelor simple, admitem că forma tuturora este pronominală, după modelul multora, atâtora( tuturora le este teamă), iar forma tuturor este adjectivală, în poziţie antepusă, după modelul multor copii, atâtor copii (tuturor copiilor le este teamă); în postpunere, formele cu deixa –a sunt cele adjectival corecte, dar rar utilizate( copiilor tuturora/ multora/ atâtora). b) compuse, alcătuite din elemente cu statut morfologic diferit, poziţionate în stânga: de( prepoziţie)+adjectivul sătul –destul; din vre( particulă adverbială provenită din verbul a vrea)+ unul, din baze interogative la care se adaugă, în stânga: ori, oare, sau compuse ale acestora cu deixa –şi: orişi, oareşi( oare, ori sunt disjunctive cu valoare adverbială, pentru că s-a diluat sensul disjunctiv), din fie, uneori compus şi acesta cu deixa- eşte, provenită, probabil, din verbul ştie, cu sincopa lui i( fie ştie), înregistrat uneori cu forma fişte, sau compuse în dreapta cu deixa–va, provenită din verbul a vrea: cineva, sau compuse mixte, şi în stânga şi în dreapta, din adjectivul nehotărât alt+ interogativ+ va. Tot la compuse intră şi niscaiva. Între aceste unităţi, se individualizează cele care au în structură elementele ori/oare/orişi, care au dublă funcţionalitate22: pot fi şi termeni componenţi ai enunţurilor-propoziţie( Mănâncă orice), dar şi relatori interpropoziţionali subordonatori( Ştie orice-l întrebi). c) Locuţiunile pronominale sunt construite după mai multe tipare structurale: - cu baze verbale şi cu pronume interogative în structură - cine ştie cine, te miri cine, nu se ştie cine; productivitatea acestora este destul de ridicată, dată fiind posibilitatea 22

M-M Jianu, Microsistemul relatorilor, pag. 159

ultimului termen de a fi substituit prin întreg inventarul unităţilor simple de la clasa interogativelor,

obţinându-se:

cine

ştie

care/ce/cât/câţi/câte,

te

miri

care/ce/cât/câtă/câţi/câte, nu se ştie care/ ce/ cât/câtă/câţi/câte. - prin joncţionarea interogativelor, precum: ce şi ce, prin juxtapunerea interogativelor: care mai de care, care de care, care pe care - prin juxtapunerea pronumelor nehotărâte şi demonstrative: toate cele, de-alde astea. - prin

adverbul nedefinit indiferent şi pronume relativ( indiferent cine/ce/care/

cât/câtă/câţi/câte), apărând atât cu valoare de relatori interpropoziţionali: Vine, indiferent ce s-ar întâmpla, cât şi de unităţi ale enunţurilor propoziţie: Să-mi dai indiferent ce. Diferenţele de regim cazual se exprimă diferit, în funcţie de elementele de structură; astfel, morfemele prepoziţionale specifice cazurilor se anexează la iniţială, dacă locuţiunile sunt construite cu baze verbale sau cu adverbul indiferent: înaintea te miri cui, datorită te miri cui, despre te miri cine , înaintea indiferent cui, datorită indiferent cui, despre indiferent cine; pentru locuţiunile formate din pronume relativ- verb- pronume relativ, flexiunea sintetică se înregistrează la cel de-al doilea elemet component, plasat la finală

de

locuţiune,

ceea

ce

înseamnă

că

primul

pronume

suportă

anexa

prepoziţională( pentru formele cine ştie cine- cine ştie cui, înaintea cine ştie cui) iar cel de-al doilea îşi modifică forma ca efect al recţiunii. Precizăm că, în cazul locuţiunilor formate prin joncţionarea sau juxtapunerea elementelor componente, opoziţiile cazuale sunt, în general, rare, eventualele utilizări cu prepoziţii fiind caracteristice stilurilor preţioase ori exclusiv tehnice: datorită la care mai de care, despre care pe care, pentru ce şi ce. Aceste restricţii de utilizare se explică prin faptul că locuţiunile date şi-au fixat conotaţii specializate; de exemplu, ce şi ce are sensul de ceva; care mai de care, deşi este substituibil prin fiecare, include un sens comparativ, datorită coexistenţei a două pronume( care şi care), acestea fiind semnul evident a două ipostaze actanţiale existente sau predictibile la nivelul enunţului. Opoziţiile cazuale pentru locuţiunile invocate se exprimă, la fel de rar, ca în cazul celor anterioare, prin morfemele prepoziţionale şi, concomitent , prin prepoziţiile a , pentru formele de genitiv, şi la , pentru cele de dativ: Înaintea a toate cele, datorită la toate cele, înaintea a de-alde astea, datorită la de-alde astea. Funcțiile sintactice pe care le pot ocupa pronumele nedefinite sunt specifice, în general, nominalelor. Nominativ -

subiect: Oricare mă poate întreba.

-

nume predicativ: Eu nu sunt oricine.

-

apoziţie: Studentul, oricare, să vină la mine!

-

element predicativ suplimentar: Nu te crede orice!

Genitiv -

nume predicativ: Noi nu suntem ai oricui.

-

atribut: Opinia vreunuia de aici se va auzi în public.

-

complement indirect: Ai votat împotriva unuia dintre ei.

-

circumstanțial: A sosit înaintea altuia( de timp). În pofida unora, voi da examen( concesiv). În locul multora, nu m-ar fi primit( opozițional). Muncim în scopul tuturor.( de scop). A reușit prin intermediul unora( instrumental) etc.

Dativ -

atribut adnominal: Îl știam prieten tuturor.

-

obiect indirect: Am dăruit multora sfaturi bune.

-

circumstanțial: Contrar unora, tot va veni șef( concesiv). A reușit grație multora dintre sfaturile tale( instrumental). A procedat asemenea tuturora de vârsta lui( de mod).

Acuzativ -

obiect direct: Citesc orice. I-am văzut pe toţi.

-

atribut: Cartea de la unii este mai interesantă.

-

element predicativ suplimentar: S-a dat drept altul dintre colegii tăi.

-

circumstanțial: În loc de unii, au venit alții( opozițional). Muncim pentru alții( de scop). Fără unii dintre voi, nu m-aș descurca( condițional). A procedat ca mulți dintre prietenii lui( de mod) etc.

Observații 1. Dezambiguizarea pronume nehotărât-adverb se impune în cazul unităţilor mult, puţin, atât, destul, la care nu există informaţie gramaticală concretizată prin desinenţa de gen şi la care se identifică conotaţia cantitativă. Distincţia pronume nedefinit-adverb se realizează contextual, prin luarea în considerare a poziţiei sintactice ocupate de aceste unităţi, care se impune a fi totdeauna de subiect, obiect direct, rar, nume predicativ, pentru situaţia în care acestea sunt pronume, şi circumstanţial, pentru situaţia când acestea sunt adverbe. De asemenea, în enunţurile frază, este util de urmărit valoarea morfologică a relatorului care apare după nedefinit, în sensul că, dacă acesta este pronume relativ, atunci unitatea

supusă analizei este pronume; în schimb, dacă relativul este adverb, nedefinitul este tot adverb. În exemplul: Mult ce mi-ai pus în geantă nu e destul pentru o zi. , mult este subiect în grupul verbal iar ce este obiect direct. Nu excludem nici interpretarea lui mult ca adverb, însă, în acest caz, dată fiind funcţia sintactică evidentă a lui mult de subiect, ar trebui să admitem, in extremis, la clasa adverbului, posibilitatea acestuia de a se concretiza şi ca subiect. Opţiunea pentru mult cu valoare adverbială este întreţinută de posibilitatea termenului din proxima vecinătate( a lui ce) de a fi citit ca adverb, substituibil prin cât/destul/enorm etc. 2. Translaţiile unităţilor nedefinite spre alte clase morfologice sunt elemente frecvente la nivelul enunţurilor alcătuite din limba română. Aducem, ca exemple, valorile adverbiale ale lui ceva, atâta: Are ceva/puţin mai mult farmec decât tine., Citeşte atâta/ enorm; în ultimul exemplu, precizăm că prezenţa lui –a este motivată de factori exteriori celor gramaticali, aici nemaifiind articol definit, ci deixă. 3. Din punctul de vedere al informaţiei semantice, pronumele nedefinite se individualizează de celelelate unităţi din clasa amplă a pronumelor prin faptul că permit verificarea directă, în contextul situaţional, a existenţei lor. Astfel, unităţi ca mult, puţin, câteva, destule, tot, unii, alţii pot apărea şi însoţite de alte elemente exterioare limbajului( gestica, mimica), care identifică concret entitatea denumită prin pronume. În procesul de uz lingvistic, locutorii manifestă o anumită preferinţă pentru anumite unităţi din clasa nedefinitelor: astfel, cineva este preferat lui careva, a cărui semantică este percepută mai mult pentru uz popular, fiecare este considerat mai elevat şi mai expresiv decât unul etc. De asemenea, în procesul uzajului, s-au creat scheme paralele de unităţi pronominale nedefinite: lui unii i se opune alţii, lui mulţi se opune puţini, lui toţi se opune unii. Relevante sunt structurile proverbelor sau ale frazelor rimate: unii cu mapa alţii cu sapa, unul hăis şi altul cea, toţi mînâncă, dar puţini muncesc etc. În variile situaţii de comunicare, se întâlnesc enunţuri în care nedefinitul reia informaţia semantică exprimată prin alt pronume sau nominal, pe care, prin dublare, îl întăreşte, apropiindu-se de rolul şi semnatica adjectivului de precizare sau de întărire: eu unul, Ea una, El unul, Tata unul/ eu însumi, ea însăşi, tata însuşi etc. 4. Anumite pronume nedefinite pot apărea cu valoare neutrală, cele mai răspândite fiind una, alta, ceva: Am dat dintr-una în alta. I- auzi alta acum!. În enunţurile mai ample, de tip explicativ, locutorul utilizează pronumele nedefinite cu valoare

adverbială şi cu rol pragmatic: M-am supărat de mai multe: unul că n-am fost invitat, altul că m-aţi uitat lamentabil. 5. În privinţa poziţiei de subiect a nedefinitelor, se constată un comportament diferit în direcţia acordului, pentru unităţile unii, alţii, toţi. Astfel, în funcţie de intenţia de comunicare şi de felul în care emiţătorul

se consideră sau nu parte a

subiectului/ locutorului, a interlocutorului sau a extralocutorului, constatăm următoarele feluri de acord: - la persoana 4: Unii/alţii/toţi vom pleca, - la persoana 5: Unii/alţii/toţi veţi pleca, - la persoana 6: Unii/ alţii/ toţi vor pleca. În structurile reciproce, pronumele nedefinite îndeplinesc solidar rolul de actant subiect: S-au întâlnit unii cu alţii. c. Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ-relativ constituie subclasa pronumelor nepersonale care reprezintă, în enunţ, sugestia unor entităţi care sunt fie, în mod direct, aşteptate ca răspuns la propoziţiile interogative( pentru pronumele interogative), fie, în mod indirect, sunt individualizate ca reprezentări ale unor entităţi aşteptate ca răspuns întrun plan iniţial al comunicării, fixate în planul enunţului frază ca unităţi fără o identitate clară( pronumele relative). Pronumele relative se află, de regulă, sub controlul unor nominale din regentă, care dictează genul, numărul şi cazul, la unităţile flexionabile. Pronumele realtiv e lipsit de conţinut descriptiv, funcţionând, de regulă , ca anaforă nominală, recuperând un conţinut descriptiv din contextul lingvistic sau extralingvistic, dar poate şi primi in absentia reperului, pe baza trăsăturilor de gen şi număr( Nu ştiu căruia i-ai dat). Unitățile comune, care pot apăraea atât ca relative, cât și interogative sunt: cine, care, ce, cât, câtă, câţi, câte, dintre care unele substituie totdeauna numai animate( cine), altele numai inanimate( ce), ori pot apărea cu dublă referinţă, respectiv atât pentru animate, cât şi pentru inanimate( care), cu dublă referinţă, pentru animate şi inanimate, dar cu un plus de informaţie semantică de tip cantitativ( cât, câtă, câţi, câte). Din punctul de vedere al flexiunii, în afara faptului că aceste unităţi nu cunosc categoria persoanei, se comportă diferit în privinţa configurării genului, cazului şi a numărului. Astfel, pronumele cine nu realizează opoziţia de gen şi de număr, dar are formă specifică pentru GD, care se opune formei de NAc: cine( NAc)- cui( GD). Forma care nu realizează opoziţia de gen şi de număr la NAc( Care a plecat? Fata care a plecat e Maria), dar o realizează la GD: căruia, căreia, cărora( ultima fiind formă unică, pentru masculin şi feminin). Pronumele ce nu realizează niciun fel de

opoziţie categorială sintetic; flexiunea cazuală se realizează numai analitic, prin morfemul a la G şi la pentru dativ, la care se pot anexa alte prepoziţii specifice: din cauza a ce te-ai supărat, datorită la ce ai renunţat. Formele cu conotaţii semantice cantitative, cât, câtă, câţi, câte, la care există marcate categoriile de gen şi de număr la desinenţe( -Ø, -ă,-i,-e) se comportă diferit în privinţa flexiunii cazuale; astfel, pronumele la singular, cât, câtă, îşi realizează opoziţiile de caz analitic, cu a pentru genitiv şi la pentru dativ, +/- alte prepoziţii cazuale specifice( din cauza a câtă ai mâncat, datorită la câtă ai băut). Formele de plural au flexiune identică la GD, câtora, care se opune celei diferite în funcţie de gen, câţi, câte. De la formele de singular şi plural feminin câtă, câte s-a consolidat, în limba română, o structură asemănătoare ca informaţie semantică cu numeralul ordinal, alcătuită din articol posesiv un segment final, -lea sau –a, cu valoare de deixă adverbială: a câta, al câtelea. Informaţia semantică de tip cantitativ este anulată în favoarea celei de succesiune, fapt care motivează şi poziţiile sintactice ocupate şi specifice numeralului ordinal. Dacă, în cazul interogativelor, răspunsul aşteptat este din zona morfologică a nominalelor substantivale sau pronominale( Cine vine? Fata/ Ea vine), rar a numeralelor, în privinţa structurilor a câta, al câtelea răspunsul favorabil/ convenabil este exclusiv din zona numeralului ordinal: Al câtelea a venit? Primul a venit. În limba romană se înregistrează o formă locuţionară adjectivală, care este utilizată atât ca ajectiv interogativ, cât şi ca adjectiv relativ: ce fel de. Aceasta este sudată aproximativ, pentru că, în anumite contexte, substantivul fel se poate înlocui cu tip sau chip. Sunt numai pronume cu utilitate relativă compusele cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce, precum şi popularul de. Din punct de vedere structural, compusul are în structură un demonstrativ cu afereză şi relativul ce. Primul element conservă aparent informaţiile gramaticale referitoare la gen, număr, prin aceleaşi segmente morfematice ca ale pronumelui de provenienţă( a se vedea demonstrativul) iar al doilea este nediscutabil. Popularul de este utilizat în paralel cu care: Fata de citeşte e Maria., Vecinul de-am venit cu el mi-a povestit multe. Lipsit de flexiune, datorită legăturii pe care o conservă cu prepoziţia de la care provine, de poate ocupa poziţii sintactice limitate, datorită faptului că este numai o alternativă opțională la care: subiect- Am auzit-o pe fata de-a venit., obiect direct- cartea de-am citit-o e interesantă, circumstanţial – Fata de-am venit cu ea e Maria( sociativ). Pronumele relative pot apărea cu perechi corelative, reprezentând lexicalizarea referenţilor, selectaţi din clasa pronumelor demonstrative sau chiar a celor personale: Cine greşeşte acela va plăti., Care m-a pârât tot el va suporta răzbunarea mea. Specificul

relativelor îl constituie dispunerea la distanţă, în alt enunţ, a referenţilor: Nu le-am dat cărora m-au certat. Structura între care( Am multe colege, între care şi africance) poate avea valoare explicativă, substituibilă prin adică( adverb), sau de explicitare prin repartizare, cu rol partitiv: Am multe colege, între care unele brunete, altele blonde. În poziţie sintactică, alta decât subiect, impune schimbarea topicii subiectului: Ce ai devenit tu., Cine te crezi tu? Câţi, câte au trei acorduri posibile, indiferent că sunt interogative sau relative: Câţi au plecat?, câţi aţi plecat? Câţi vom pleca?, selecţia unuia depinzând de poziţia pe care şi-o fixează locutorul în contextul discursiv. De asemenea, care se poate combina cu verb la persoana 2 atât singular: Care nu eşti atent?, cât şi 2 plural: Care nu sunteţi atenţi? Dintre toate pronumele invocate, care, câţi, câte pot apărea dublate de clitice pronominale: Pe care l-ai ajutat, Pe câţi i-ai ajutat?; în schimb, cine şi ce nu admit dublarea. Valori morfologice Ce, ca termen-decor, intră în categoria cuvintelor valiză, când e lipsit de un referent( ce?); aici poate fi considerat un un semnalizator al interogaţiei, caracterizând enunţurile după scopul comunicării; în acest enunţ, ce admite substituţia cu adverbul cum şi, ambele, cu o interjecţie. Ce poate încheia un enunţ, având rol emfatic: Am greşit, ce?( citibil: am greşit, ce-i cu asta?) Ce intră în structuri eliptice, de genul Şi ce dacă?, unde exprimă nepăsarea, indiferenţa; în acest context, se consideră pronume interogativ-relativ, deoarece asocierea, în proximă vecinătate, cu o conjuncţie subordonatoare( aici dacă) impune citirea enunţului ca frază. Ce are valoare neutrală, când se solicită o informaţie prin repetarea acesteia: Ce?( adică Ce-ai zis?); şi aici e considerat formulă nepoliticoasă, oportună fiind intejecţia poftim?. Pronumele interogative pot avea valori nedefinite, când interlocutorul nu poate stabili identitatea referentului: - A venit un profesor.- Ce profesor?. Pronumele relative sunt implicate în construcţiile relativ-infinitivale: N-am cu cine pleca, contexte în care sunt substituibile cu adverbe relative: N-am unde pleca. Pronumele relativ-interogative se pot conversiona în procesul comunicării, acest fenomenn caracterizând, în general, stilul colocvial, prin enunţuri de felul: a) Ce copil eşti!, unde se fenomenalizează ca adjectiv propriu-zis, pentru că e substituibil prin cuminte/ bun etc;

b) Ce mare eşti, citibil ca adverb, substituindu-se prin foarte; tot adverb e şi în Ce cuminte copil, enunţ care poate fi topicalizat Ce copil cuminte, unde ce este echivalentul lui foarte( indiferent de topică), generând modificări la adjectivul cuminte; cu această valoare poate apărea şi ca relativ: te văd ce copil cuminte eşti; c) Ce-ai cu el dacă e chel?, unde ce este morfem al conversiunii categoriilor logice din afirmative, aşa cum este aici aparent, în negative, aşa cum se deduce în subsidiar; ce este echivalent cu nimic: N-ai nimic cu el dacă e chel.; d) Ce-aş mai râde să plouă, unde are avloare adverbială, substituibil prin mult e) Ce-ai avea de nu răspunzi? şi în Ce mi-ar da, tot nu-l servesc, unde are comportament de pronume nedefinit( Ai ceva de nu răspunzi. Orice mi-ar da, tot nu-l servesc.). f) Ce mă tot enervezi?, unde face parte din locuţiunea adverbială interogativă de ce, prin omisiunea lui de; tot dintr-o locuţiune adverbială face parte al doilea ce în de ce mănâncă, de ce se îngraşă( primul de ce fiind locuţiune conjuncţională subordonatoare.). g) Pe ce punem pariu, unde ce apare în variaţie liberă cu cât, cu valoare adverbială, sau cu un nominal( pe bere, vin; Pe cinci tone de ulei). h) Ce de lume, unde ce intră în componenţa locuţiunii adjectivale. Funcțiile sintactice ale pronumelor interogativ-relative sunt, în principiu, aceleași cu ale nominalelor, dezvoltându-se în structuri diferite:

în propoziții( cele interogative) și în

fraze( cele relative): Nominativ ← - subiect: Cine a venit? Nu știu cine a venit. ← - nume predicativ: Ce a devenit el? Nu știu ce a devenit el. ← - element predicativ suplimentar: Cine te crezi? Nu mi-ai spus cine te crezi. Genitiv -

atribut: A cui fată a plecat? L-am întrebat a cui fată a plecat.

-

nume predicativ: A cui ești tu? Nu știu a cui ești tu.

-

complement indirect: Împotriva cui te-ai declarat? Nu mi-a spus contra cui a luptat.

-

circumstanțial: Înaintea cui a sosit. Nu știu înaintea cui a sosit ( de timp). În ciuda cui tot va pleca. Nu l-am întrebat în ciuda cui va pleca( concesiv). În locul cui, l-ai pedepsi? Nu mă gândisem în locul cui l-aș pedepsi.( conditional) etc.

Dativ -

atribut adnominal: Cui este soră ea? Nu știu cui este soră ea.

-

complement indirect: Căruia îi povestești totul? Acesta e colegul căruia îi povestești totul.

-

circumstanțial: Grație cui s-a descurcat? Nu știu grație cui a reușit .( instrumental). Contrar cui tot va pleca? Nu l-am întrebat contrar cui tot va pleca( concesiv). Asemenea cui a procedat? Nu știam asemenea cui a procedat( de mod).

Acuzativ ← atribut: Despre care fată vorbești/ Nu știu despre care fată vorbești. ← - element predicativ suplimentar: Drept ce s-a dat? Nu ştiu drept ce s-a dat. ← - complement direct: Ce faci? Nu ştiu ce faci. ← - complement indirect: La ce te gândești? Nu știu la ce te gândești. ← - circumstanțial: Înainte de cine a venit el? Nu știu înainte de cine a venit( de timp). Pe ce s-a așezat? Nu știu pe ce s-a așezat ( de loc). Decât cine e mai bun el? Nu știu decât ciner e mai bun el( de mod) etc. 5. Pronumele negativ face parte din categoria cuantificatorilor nuli, care’’înlocuiesc numele subiectului sau al obiectelor prezentate ca inexistente’’ 23. Este o clasă limitată de unităţi , datorită faptului că limba română posedă varianta clasică de negare a unei entităţi prin morfemul nu( nu plec, nu mama pleacă, nici mama, nici tata nu pleacă); în cele mai multe enunţuri, nu şi nici, anexate unor nominale secvente, se substituie împreună cu acestea prin nimeni sau niciunul: Nici mama, nici tat n-a venit/ nimeni n-a venit. Specificitatea acestor pronume este dată de ocurenţa lor obligatorie cu forma negativă a verbului. Inventarul pronumelor negative cuprinde unităţi simple: nimeni, nimic, şi unităţi compuse din adverbul negativ nici şi pronumele nedefinite unul, una, unii, unele. Trăsăturile semantice distinctive sunt + animat la nimeni, - animat la nimic, +/ - animat la compuse. Aceste trăsături impun analiza, în continuare, în funcţie de informaţiile transmise prin intermediul anumitor lexeme; astfel, nimic, substitut al unei entităţi neanimate negate, face referire la cantitate, nimeni, substitut al unei entităţi animate negate, face referire la calitate iar compusele niciunul, niciuna etc vizează calitatea repartizată pe fiecare entitate negată. În privinţa categoriilor gramaticale, la subclasa negativului se identifică lexeme flexionabile în raport cu genul, numărul şi cazul, acestea fiind numai negativele compuse, la care flexiunea se produce la ultimul termen şi numai datorită posibilităţilor flexionare ale acestuia: opoziţia de gen se realizează atât la singular, cât şi la plural: niciunul/ niciuna, niciunii/ niciunele, opoziţia de număr se realizează prin 23

DȘL, pag. 340

sufixul flexionar –u, solidar cu articolul –l, care se opun deixei -a . Forma literară nimeni are exclusiv referinţă masculină, de număr singular, fapt deductibil din acordul la masculin pe care îl impune altor unităţi sintactice cu care intră în relaţii semanticogramaticale: Nimeni nu e atent., Nimeni nu a fost ascultat. Opoziţiile de caz se realizează după modelul pronumelui nedefinit, cu desinenţa –ui şi alternanţa vocalică e/-ă: nimeni( NAc) / nimănui( GD). Rar şi neliterar, dativul poate apărea construit cu prepoziţia la: Nu povestim la nimeni asta. Nimic nu cunoaşte opoziţii de gen, de număr şi de caz, foarte rar apărând la genitiv cu prepoziţia a şi la dativ cu prepoziţia la, de regulă dublate de alte prepoziţii specifice acestor cazuri: Din cauza a nimic, datorită la nimic. În varianta populară a limbii române, nimeni şi nimic apar şi cu variantele nimănuia, nimica, nimenea, unde deixa –a este anexată din intenţia locutorului de a întări, prin precizare, referinţa la o entitate nulă avută în vedere. Din punct de vedere sintactic, pronumele negative au o reprezentare restrânsă. Nominativ -

subiect: Nimic nu se aude.

-

element predicativ suplimentar: Nu m-am dat nimic din ce n-aș fi putut fi.

-

apoziție: Nici varză, nici cartofi, nimic nu mănâncă.

-

atribut: Niciun student nu întârzie.

Genitiv -

nume predicativ: Copilul nu e al nimănui.

-

complement indirect: N-a votat împotriva niciunuia.

-

atribut: Nu mă interesează opinia nimănui.

-

circumstanțial: N-a venit înaintea nimănui( de timp). Nu s-a așezat în fața nimănui( de loc). În locul nimănui nu l-aș fi pedepsit( condițional). N-a reușit prin intermediul nimănui, că era orfan( instrumental). Nu vom discuta în privința nimănui( de relație) etc.

Dativ -

atribut adnominal: Ea nu e soră nimănui.

-

complement indirect: Niciunuia nu-i place muzica.

-

circumstanțial: N-a procedat asemenea nimănui( de mod). N-a reușit datorită nimănui, ci a lui însuși( instrumental) etc.

Acuzativ -

atribut: Opiniile despre nimeni nu mă interesează, ci doar cele despre mine.

-

complement direct: Nu mănâncă nimic.

-

complement indirect: Nu se gândește la nimeni.

-

circumstanțial: Nu ne-am certat pentru nimic( de cauză). O vorbă bună tot e mai bună decât nimic( de mod). În loc de nimic, e bună și berea( opozițional) etc.

Observații În discursul colocvial, nimeni poate apărea cu valoare adverbială: Mulţumesc mult!, Pentru nimic!, unde nimic admite substituţia prin puţin, dar poate fi și element component în structura unor locuţiuni: om de nimic( adjectivală), le-am dat pe nimic( adverbială). Forma de feminin plural este utilizată cu valoare substantivală în N-are de niciunele. Evaluare 1. Analizaţi sintactic şi morfologic cuvintele subliniate: În virtutea hotărârii amândurora, iată ce e de făcut. N-a mai văzut nimic înaintea-i, de întuneric ce era. Vă închipuiţi ce va fi el, acest copil, peste ani. Mulţi ne vizitează casa, fapt care, în general, ne bucură. Te aştept oriunde, iubitul meu fiu! Sunt şi dintre ai voştri care vă ajută. 2. Demonstraţi, în contexte, omonimia morfologică a cuvintelor: mult, puţin, atât, care, ce, al, lui, nişte, una, tot, şi, de, ai. 3 . Construiţi contexte corespunzătoare cerinţelor: 1. 2. 3. 4. 5.

Adjectivul de întărire să însoţească substantive feminine la singular şi la toate cazurile. Complementul circumstanţial de scop să fie exprimat prin patru pronume diferite. Pronumele nehotărât să fie atributul pronominal care introduce o subordonată concesivă. Prepoziţia pe să însoţească pronume cu funcţii sintactice diferite( 5 contexte). Complementul circ. condiţional să fie exprimat prin pronumele acela.

Propuneri de proiecte 1. Adjectivele pronominale. 2. Pronumele relative și nehotărâte – asemănări și deosebiri. 3. Pronumele neflexibile.

NUMERALUL Este partea de vorbire flexibilă care exprimă24 un număr, o determinare numerică a obiectelor, ordinea sau distribuția lor prin numărare, reprezentând clasa semantică a cantitativelor25. Clasificarea semantică26 a numeralelor: a) cardinale: -propriu-zise exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte(unu, doi, unsprezece) -colective exprimă însoțirea, ideea de grup (amândoi, tustrei) -multiplicative arată de câte ori crește o cantitate sau se mărește o acțiune (îndoit, întreit) 24

În DȘL, pag. 353-354, se realizează o incursiune în opiniile referitoare la plasarea numeralului într-una din clasele lexico-gramaticale( I. Heliade Rădulescu l-a considerat adjectiv, I. Diaconovici Loga l-a considerat numele numărului, H. Tiktin și Al. Philippide l-au admis ca parte de vorbire individualizată.). 25

GLR, I, pag. 289

26

În privința claselor semantice ale numeralelor, adoptăm punctul de vedere al GLR, I, 2005.

-distributive exprimă repartizarea și gruparea numerică a obiectelor (câte unu, câte doi) -adverbiale (de repetiție) indică de câte ori se realizează o acțiune (o dată, de două ori) -fracționare exprimă un procent: o zecime, miime b) ordinale, care exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acțiunilor dintr-o înșiruire (întâiul, primul, secundul, al treilea). La nivelul claselor lexico-gramaticale flexibile, numeralul cuprinde unități controversate atât ca paradigmă flexionară, cât și ca posibilitate de a le interpreta ca părți de vorbire propiru-zise. Aceste inconveniente sunt generate de realitatea că numeralul are ca domeniu de manifestare matematica, unde funcționează ca instrument fundamental; încadrarea lui la clasele lexico-gramaticale este întemeiată pe faptul că, în vorbirea curentă, numeralul a fost utilizat ca element component al enunțurilor, semnificând numărul, ordinea numerică a entităților, procentul acestora, multiplicitatea, grupul numărabil, distribuția, frecvența. 1. Numeral cardinal propriu-zis este reprezentat prin unități care, structural, sunt simple: 1-10, sută, mie, milion, miliard, compuse prin aglutinare, din numeral cardinal, prepoziția spre și numeral cardinal: unsprezece, doisprezece, sau din numeral cardinal și substantivul zeci: douăzeci, treizeci. Tot structuri compuse sunt și cele alcătuite din numeral cardinal compus prin aglutinare și un alt numeral, adăugat prin parataxă sau prin joncțiunea cu și: douăzeci și unu, o sută treisprezece . La nivel interpretativ, cardinalul propriu-zis având aplicabilitate concretă în matematică, impune acest statut morfologic și termenului zero, precum și tuturor unităților marcate cu minus, care se numesc numerale cardinale negative. Opoziția de număr se realizează numai între unu și termenii următori, prin supletivism: unu/doi, unu/ trei etc.; genul este o categorie manifestată doar la primul și al doilea numeral cardinal și la toate compusele cu acestea, realizându-se prin desinențe: unu/una, doi/două, doisprezece/douăsprezece, douăzeci și unu/ douăzeci și una, douăzeci și doi/ douăzeci și două. In privința selecției masculin sau feminin a numeralelor, înregistrăm că, la exprimarea primei zile din lună se apelează la termenul masculin( ca, de altfel, la toate compusele cu numeralul unu): unu martie, douăzeci și unu martie, treizeci și unu martie , în timp ce, pentru ziua următoare, se utilizeaza forma de feminin: două martie, douăsprezece martie, douăzeci și două martie.

Categoria gramaticală a cazului nu este marcată prin desinențe de tip nominal, deoarece numeralul nu este flexionabil prin mărci sintetice, decât dacă se substantivizează cu articolul definit:cei doi(N.Ac.)/celor doi(GD). Și totuși, în nexurile sintactice, poziționarea numeralului cardinal în contexte în care se impun obligatoriu genitivul sau dativul admitem că flexiunea este de tip analitic, prin prepoziția a , pentru genitiv( la care se pot anexa și celelalte prepoziții cu recțiune genitivală: cartea a doi dintre voi/ a greșit din cauza a doi dintre voi) și prin prepoziția la, pentru dativ, la care se pot adăuga celelalte prepoziții dativale: La doi dintre voi le-am dat o carte; A reușit mulțumită la doi dintre voi. Functiile sintactice ale numeralului cardinal propriu-zis: Nominativ -

subiect: Doi au plecat.

-

nume predicativ: Doi şi cu doi fac patru.

-

atribut: Doi copii au plecat.

-

element predicativ suplimentar: Plecat-am nouă din Vaslui.

-

apoziție: Ion şi Vasile, doi dintre colegi, au plecat.

Genitiv -

nume predicativ: Cartea este a doi dintre voi.

-

atribut: Cartea a doi dintre voi e ruptă.

-

complement indirect: Te-ai declarat împotriva a doi dintre noi.

-

complement circumstanțial de timp: A venit înaintea a doi dintre voi.

-

complement circumstanțial de loc: Te-ai așezat în fața a doi dintre ei.

-

complement circumstanțial de cauză: A greșit din cauza a doi dintre voi.

-

complement circumstanțial de scop: Muncește în vederea a doi dintre voi.

-

complement circumstanțial condițional: În locul a doi dintre voi, l-aș pedepsi.

-

complement circumstanțial de excepție: În afara a doi dintre voi, nu mă căutase nimeni.

-

complement circumstanțial cumulativ: În afara a doi dintre voi, mă mai căutaseră și alții din familie.

-

complement circumstanțial de relație: În privința a doi dintre voi, vorbim mâine.

-

complement circumstanțial instrumental: Am reușit cu ajutorul a doi dintre voi.

-

complement circumstanțial opozițional: În locul a doi dintre voi, veniseră trei.

-

atribut prepozițional: Casa din fața a doi dintre voi este a mea.

-

element predicativ suplimentar: Te credeam contra a doi dintre noi.

Dativ

-

obiect indirect: La doi dintre voi le-am cerut sprijinul.

-

atribut adnominal: El este frate la doi dintre colegii mei.

-

complement circumstanțial instrumental: A reușit datorită la doi dintre voi.

-

complement circumstanțial concesiv: Contrar la doi dintre voi, tot voi da concurs.

-

complement circumstanțial de relație: Conform la doi dintre specialiști, anul acesta nu va fi cutremur.

-

element predicativ suplimentar: Te credeam asemenea la doi dintre colegii mei.

-

nume predicativ: Tu ești asemenea la doi dintre colegii mei.

-

atribut prepozițional: Reușita mulțumită la doi dintre voi a fost apreciată de juriu.

-

complement circumstanțial de mod nonprepozițional: Tu ești superior la doi dintre colegii nostri.

Acuzativ -

obiect direct: I-am ascultat pe doi dintre colegi.

-

obiect indirect: M-am gândit la doi dintre colegi.

-

atribut: Plecarea spre doi dintre voi a fost interpretată altfel.

-

nume predicativ: Cartea este pentru doi dintre voi.

-

complement de agent: Ai fost ajutat de către doi dintre colegii noștri.

-

complement circumstantial de timp: Înainte de doi dintre ei, mă întâlnisem cu alţi trei.

-

complement circumstanțial de loc: Patru în opt intră de două ori.

-

complement circumstanțial de mod: Voi sunteți mai atenți decât doi dintre colegii mei.

-

complement circumstanțial de cauză: L-a sancționat pentru două dintre greșelile sale.

-

complement circumstanțial de scop: Muncim pentru doi dintre copiii noștri.

-

complement circumstanțial condițional: Fără doi dintre colegii mei, n-aș fi reușit.

-

complement circumstanțial sociativ: M-am întâlnit cu doi dintre ei.

-

complement circumstanțial instrumental: M-am folosit de doi dintre colegii noștri.

-

complement circumstanțial de excepție: Fără doi dintre voi, nu mă căutase nimeni.

-

complement circumstanțial cumulativ: În afară de doi dintre voi, veniseră încă trei.

-

complement circumstanțial de relație: Referitor la doi dintre voi, nu mă pronunț acum.

-

element predicativ suplimentar: V-ați dat drept doi dintre câștigători.

Numerale cardinale propriu-zise impun câteva observații: 1. cele care apar după substantivele an, lună, oră, zi, pagină, volum, capitol sunt apoziții: ora 10, capitolul 4, anul 1989, pagina 32; 2. unităţile până la 19 inclusiv sunt totdeauna adjective, determinând substantive: trei fete; 3. cele peste 20 au valoare substantivală, impunând la termenul următor prepoziția de: douăzeci de fete, o sută de copii; 4. sunt elemente de structură ale unor locuțiuni: joc de doi, din doi în doi, pe din două; 5. numeralul cardinal unu se ortografiază fără –l: unu, doi, trei, patru. Forma cu –l este specifică pronumelui nehotărât: Unul citește, altul scrie. Numeralele unu și doi intră în componența unor locuțiuni și expresii cu valoare adjectivală sau adverbială ( tot unul și unul, de unul singur, nici una, nici două, cu una, cu două); 6. marcând succesiunea numarabilă a informațiilor, de la nivelul enunțurilor culte, ori tehnicizate, numeralul are valoare adverbială, ca în exemplul Am multe propuneri: unu, să citim mai mult, doi, să scriem pe diferite teme, trei, să publicăm ce scriem( substituția posibilă este cu locuțiunile adverbiale pe de o parte, pe de altă parte). 7. numeralul cardinal cunoaște și formele transcrise cu cifre romane, care au următoarele echivalențe: 1-I, 2-II, 3-II, 4-IV, 5-V, 6-VI, 7-VII, 8-VIII, 9-IX, 10-X, 11-XI, 10-XIX, 20-XX, 30-XXX, 40-LX, 50-L, 60-LX, 90-XC, 100-C, 200-CC, 300-CCC, 400-CD, 500-D, 600-DC, 900-CM, 1000-M, 2000-MM.

Numeralul cardinal colectiv În mod curent și general, numeralul colectiv apare în structuri compuse de la un numeral cardinal, la care se anexează forma specifică a pronumelui nehotărât toți/ toate, cu varianta tus, sau cu pronumele relativ câte și adverbul de întărire și; aceste elemente de compunere apar în cadrul numeralelor colective de la trei în sus. Acestea sunt aglutinate cu numeralul: tuspatru, tusșase, câteșipatru, câtreșitrele, dar pot apărea în structuri libere: toți patru, toate șase, câte trei, câte două. De asemenea, pentru exprimarea unei colectivități alcătuite din două elemente, se recurge la forma amândoi, cu varianta de feminin amândouă. La nivelul românei literare, se utilizează și formele ambii, ambele, considerate împrumuturi din limbile romanice. Din punct de vedere flexionar, paradigma cazuală a numeralului colectiv are un comportament diferit; astfel, forma amândoi/ amândouă are flexiune sintetică – amândurora. Formele de la trei în sus, compuse cu tus sau cu câte, fie prin aglutinare, fie

prin izolare cu blanc au atât flexiune analitică, cu prepoziția a, la cazul genitiv, și la pentru cazul dativ: Cartea a tustrei/ a câteșitrei, Povestim la tustrei/ câteșitrei , cât și sintetică: tustrei/tustreilor, tustrele/tustrelelor, câteșitrei/câteșitreilor, câteșitrele/câteșitreilelor. Dacă numeralul este utilizat cu valoare adjectivală și este antepus, pierde particula deictică –a din structură: Opiniile amânduror copii. Sensul colectiv, numărabil, se identifică și în cazul substantivelor pereche, duzină, fără însă a se considera că au o valoare morfologică schimbată. Funcțiile sintactice Nominativ -

subiect: Amândoi au plecat.

-

nume predicativ: Ei sunt amândoi.

-

apoziție: Și mama, și tata, amândoi, mi-au dat sfaturi bune.

-

element predicativ suplimentar: Vă credeam amândoi în lupta asta. Genitiv

-

nume predicativ: Cărțile sunt ale amândurora.

-

atribut: Opiniile amândurora m-au emoționat.

-

complement indirect: Ai luptat contra amândurora.

-

circumstanțial: N-a venit din pricina a tustrei. (de cauză). A sosit înaintea a câte trei dintre voi.(de timp). Muncește în vederea amândurora.(de scop). În locul amândurora, te-aș fi certat. (condițional). În privința amândurora, mai discutăm. (de relație). În locul a tustrei au venit doar doi. (opozițional). Dativ

-

atribut adnominal: El este prieten amândurora.

-

complement indirect: Amândurora/la tustrei le-am spus adevărul.

-

circumstanțial: Am reușit mulțumită la tustrei( instrumental). Contrar amândurora/la tustrei, tot voi pleca(concesiv). A reacționat asemenea la tustrei/amândurora. (de mod). Acuzativ

-

atribut: Lucrarea de la tustrei a fost evaluată.

-

complement direct: I-am ascultat pe amândoi.

-

complement indirect: Vorbim despre amândoi/ tustrei dintre colegii mei.

-

complement de agent: Casa a fost ridicată de către amândoi/ tustrei.

-

circumstanțial: A sosit înainte de tustrei. (de timp). S-a așezat lângă amândoi.(de loc). E mai atent decât amândoi la un loc. (de mod). L-a pedepsit pentru amândouă dintre greșelile lui( de cauză). Muncește pentru amândoi.(de scop). În loc de amândoi, a venit doar unu.(opozițional). Am plecat cu amândoi.( sociativ). M-am bazat pe amândoi (instrumental). Apropo de tustrei pe care mi i-ai prezentat, mai discutăm. (de relație). În afară de amândoi, nu mă mai certase nimeni.( de excepție). În afară de tustrei, mă certaseră și alții din familie.( cumulativ).

-

element predicativ suplimentar: I-am considerat drept tustrei dintre câștigătorii concursului.

Numeralul cardinal multiplicativ Numeralul cardinal multiplicativ se formează prin derivare parasintetică, de la un numeral cardinal, cu prefixul în- și sufixul –it: îndoit, întreit, însutit, înmiliardit, înmilionit. Această structură îl apropie formal și sintactico-funcțional de clasa adjectivelor, caz în care se acordă cu nominalul determinat în gen, număr și caz: Câștigul întreit mă bucură sau de clasa adverbului: A câștigat întreit. Calitatea morfologică a numeralului multiplicativ este dictată de locul, determinarea pe care le are acesta în enunțuri. Astfel, este adjectiv, cu funcție de atribut, în enunțurile: Câștigul întreit mă mulțumește( N). Din cauza câștigului întreit , neam certat( G). Contrar câștigului întreit, a părasit firma(D). Vorbeam despre câștigul întreit( Ac.). De asemenea, este adjectiv și în următoarele contexte prezentate pe cazuri: Nominativ -

element predicativ suplimentar: Câștigul îl doream întreit.

-

nume predicativ: Câștigul este întreit.

Acuzativ -

complement indirect: Din întrei, câștigul a ajuns îndoit.

-

complement circumstanțial opozițional: În loc de întreit, câștigul a fost îndoit.

-

complement circumstanțial de timp: Înainte de îndoit, câștigul fusese mic.

-

complement circumstanțial cumulativ: În afară de întreit, câștigul fusese și împătrit, dar scăzuse din cauza crizei.

-

complement circumstanțial de excepție: În afară de întrei, câștigul nu fusese niciodată altfel. Numeralul multiplicativ este utilizat cu valoare adverbială, în acele enunțuri în care nu

se poate identifica un regent nominal: Muncește întreit. Sinonimia unităţilor multiplicative cu termeni din alte clase lexico-gramaticale revelează următoarele realizări: îndoit și întreit au echivalentele dublu, triplu, împătrit pe cvadruplu, încincit pe chintuplu/ cvintuplu, înșesit pe sextuplu, înșeptit pe septuplu, înoptit pe octuplu. Numeralul cardinal distributiv Numeralul cardinal distributiv indică distribuția în spațiu sau în timp a entită ților numărabile. Din punct de vedere structural, se construiește din adverbul câte și numeral cardinal, ambele implicate în forme neaglutinate, compuse cu blanc: câte unu/una, câte doi/două, câte trei. Opoziția de gen se manifestă numai la numeralele compuse cu unu și doi. Din punct de vedere cazual, numeralul distributiv se construiește la genitiv cu prepoziția a: Cărțile a câte doi dintre voi., Din cauza a câte doi dintre voi a pierdut , iar la dativ cu prepoziția la: La câte doi dintre voi le dau o carte. A reușit mulțumită la câte doi dintre voi. Numeralele formate cu unu și doi au forme distincte de gen(câte unu/câte una) și la GD(câte unuia/câte uneia). Tot cu valoare distributivă, apar utilizate structurile tautologice: doi câte doi, câte doi doi: Faceți rândul și intrați câte doi doi. Să vă văd în fața clasei doi câte doi. Funcțiile sintactice ale distributivelor sunt, în general, identice nominalelor: Nominativ -

subiect: Câte doi dintre colegi au plecat.

-

nume predicativ: Voi sunteți câte doi dintre colegii mei îndrăgiți.

-

apoziție: Ion și Vasile, câte doi dintre bunii mei verișori, m-au ajutat.

-

element predicativ suplimentar: V-ați dat câte doi dintre colegii noștri.

Genitiv -

atribut: Colega a câte doi dintre voi e supărată.

-

nume predicativ: Tu ești prieten a câte doi dintre ei.

-

complement indirect: Am scris contra a doi dintre ei.

-

circumstanțial: Înaintea a câte doi dintre ei a venit o colegă( de timp). S-a așezat în fața a câte doi dintre cei prezenți(de loc). În ciuda a câte doi dintre voi, a plecat( concesiv). A reușit cu ajutorul a câte doi dintre verișori( instrumental). În locul a câte doi dintre vecini, te-aș fi certat( condițional) etc.

Dativ -

obiect indirect: La câte doi dintre ei le-am publicat articolele.

-

atribut adnominal: El este prieten la câte doi dintre poeți.

-

circumstanțial: Ai procedat asemenea la câte doi dintre ei.(de mod). Am reușit mulțumită la câte doi dintre ei.( instrumental). Contrar la câte doi dintre ei, tot vei susține opinia.( concesiv). Conform la câte doi dintre ei, azi va ploua(de relație) etc.

Acuzativ -

obiect direct: I-am ajutat pe câte doi dintre colegi.

-

obiect indirect: Vorbim despre câte doi dintre ei.

-

atribut: Gândul la câte doi dintre prietenii mei m-a neliniștit.

-

complement de agent: Lucrarea fusese scrisă de câte doi dintre ei.

-

circumstanțial: Înainte de câte doi dintre ei, cunoscusem mulți pictori ( de timp). Fără doi dintre colegii mei, n-aș fi fost aici ( condițional). Am plecat cu câte doi dintre colegi( sociativ). Referitor la câte doi dintre voi, mai vorbim( de relație) etc.

Precizăm că multe dintre funcţiile sintactice sunt construite mimetic, după modelele de la substantive, excepţie făcând atributul adjectival, generat de distributivul devenit adjectiv: câte doi copii. Numeralul cardinal adverbial Din punct de vedere structural, numeralul cardinal adverbial funcționează exclusiv cu forme compuse, din prepoziția de, un numeral cardinal și substantivul ori: de trei ori, de

patru ori etc. Fiind, semantic, un indicator al frecvenței, se realizează şi la unitatea care denumeşte o singură frecvență: o dată( compusă din adjectivul numeral o și substantivul dată). Structurile care exprimă frecvența numărabilă, care au alt mod de formare decât numeralul adverbial, se analizează ca locuțiuni adverbiale de mod frecventative: a doua oară, prima dată, în al doilea rând etc. Construcția de n ori, utilizată pentru a reduce numărul sau a aproxima, generalizând, aparține din punct de vedere formal, numeralului adverbial, însă, prin simbolul n, corespunzător notației convenționale pentru numerele naturale( care admite substituția cu orice număr din clasa de numere întregi), seamănă cu pronumele( substitut); datorită acestor informații suplimentare, considerăm că poate fi considerat un pronumeral. Numeralele de două ori și de trei ori au ca sinonime neologice termenii bis și terț. În enunțurile sintactice, numeralul adverbial apare în general cu funcția de circumstanțial de mod: M-a căutat de două ori. În grupul nominal, adverbialul realizează funcția de atribut: Mâncatul de două ori nu strică. 2. Numeralul ordinal Din punctul de vedere al conținutului semantic, numeralul ordinal exprimă ordinea entităților: primul, al doilea, al treilea etc. Formal, numeralele ordinale sunt construite, de la doi înainte, cu articolul posesiv a/ al( exclusiv cu formele de singular, feminin și masculin), un numeral cardinal utilizat ca bază și particulele deictice cu valoare adverbială –a sau –le-a: a trei-a, al trei-le-a. Însă subclasa numeraleleor ordinale începe cu termenul întâiul, provenit din latinescul antaneus, la care opoziția de gen și număr se realizează sintetic, prin articolul definit: întâiu-l, întâi-a, întâi-i, întâie-le. De asemenea, tot cu valoare ordinală apar și formele primul( din latinescul primus), care își realizează opoziția de gen și număr sintetic, prin articolul definit: prim-u-l, prim-a, prim-i-i, prim-e-le. Limba română a dezvoltat încă o formă pentru a exprima prima poziție într-o succesiune mai amplă de entități, construită analitic din articolul demonstrativ și prepoziția de: cel dintâi, extinsă, prin utilizare, și la formele succesive: cel de-al doilea, cel de-al treilea etc. Precizăm ca formele primul, prima etc, au fie valoare substantivală, fie valoare adjectivală: Primul m-a întrebat de tine. Primul student este Ion. Ca adjective, este utilizat ca element de compunere în structura unor substantive: primministru, prim-balerină, factor-prim. Termenii întâiul, întâia etc., cel dintâi, cel de-al doilea etc. au, de asemenea, valoare substantivală( Întâia este numai fiica mea. Cel dintâi a sosit Popescu), fie valoare adjectival( Întâiul copil este al meu. Clasa întâia/întâi este importantă. Cel dintâi gând a fost să plec repede.). Continuând reconstituirea formelor numeralului

ordinal, presupunem că numeralele cardinale negative vor fi având formele al minus treilea, al minus patrulea. Pentru numeralele ordinale mai mari de 20000, nu se mai utilizează prepoziția de: al douăzeci miilea. Construcția numeralelor ordinale de la cele cardinale presupune o selecție riguroasă a formelor corecte, fiind admise numai al patrulea, al optulea, al douăzecilea, al sutălea, a două sutelea, al mielea, al două miilea, al milionulea, al miliardulea, și nu al patrălea, al optălea, al douăzecelea, al sutelea, al două sutalea, al miilea, al două mielea, al milionălea, al miliardălea. Numearalul ordinal poate fi utilizat cu valoare adjectivală, ca efect al poziționării sale pe lângă un nominal: al doilea examen, dar poate fi, în același timp, și o locuțiune adjectivală: de exemplu, mamă de-a doua( vitregă/ mașteră), tată de-al doilea( vitreg/ mașter) sau o locuțiune adverbială, când apare utilizat în enunțuri culte, pentru a marca ordinea, prioritatea pe care locutorul o alocă unor informații: Am multe propuneri: întâi, să citiți mai mult, al doilea, să vă publicați operele, al treilea, să susțineți conferințe; citirea acestor ordinale se realizează prin locuțiunile adverbiale pe de o parte, pe de altă parte. La nivelul românei vorbite, structura de numeral ordinal poate apărea reconfigurată, cu plasarea simbolului n, în locul numeralului cardinal de bază: al doilea/ al nlea. Pentru aceasta realitate morfologică, considerăm că este oportună utilizarea termenului de pronumeral. Având o tradiție moștenită din latină, numeralul ordinal cunoaște și varianta cu transcrierea cu cifre romane a realitatilor ordinate, ca bază de construcție, în locul numeralui cardinal: al doilea/ al II-lea, al trei sutelea/ al CCC-lea. În româna actuală, sinonimia numeralelor ordinale atrage în clasa de relații semantice unități ca secund, vice( pentru al doilea), terț( pentru al treilea), care sunt utilizate fie ca substantive, fie ca adjective: Vicele m-a certat. Pilotul secund este atent. Din punctul de vedere al cazurilor, opozitia NAc./ GD se realizează obligatoriu prin plasarea la GD a articolului demonstrativ cel/cea și a prepoziției de: NAc - al doilea/GD - celui de-al doilea. Funcţii sintactice Nominativ -subiect: A plâns și al treilea din clasă. -nume predicativ: Tu ești al doilea dintre colegii mei. -atribut adjectival: Al patrulea coleg din competiție a ieșit Ion. - element predicativ suplimentar: Te credeam al doilea din clasă.

Genitiv -

nume predicativ: Cartea este a celui de-al treile din clasă.

-

atribut: Cartea celui de-al doilea este roșie.

-

complement indirect: Ați luptat contra celui de-al doilea.

-

circumstanțial: Ai venit în toiul celei de-a doua dintre orele noastre.( de timp). S-a așezat în fața celui de-al doilea( de loc). N-a venit din cauza celui de-al doilea dintre voi( de cauză). În locul celui de-al doilea dintre ei, te-aș fi sancționat imediat ( condițional). În ciuda celui de-al doilea, tot voi participa( concesiv) etc.

Dativ -

obiect indirect: Am dăruit celui de-al doilea multe flori.

-

atribut adnominal: Tu ești frate celui de-al doilea dintre colegi.

-

circumstanțial: Tu ești inferior celui de-al doilea din clasă( de mod). Contrar celui de-al doilea, tot vei pleca( concesiv). Ai reușit mulțumită celui de-al doilea din clasă. (instrumental) etc.

Acuzativ -

atribut: Cărțile de la al doilea au fost dăruite multora.

-

obiect direct: L-am văzut pe al doilea.

-

complement indirect: Am vorbit despre al doilea.

-

nume predicativ: Cărțile sunt pentru al doilea.

-

complement de agent: Ai fost ajutat de al doilea dintre colegi.

-

element predicativ suplimentar: Te credeam drept al doilea dintre ei.

-

circumstanțial: Ne-a pedepsit pentru al doilea dintre răspunsuri.( de cauză). Ne străduim pentru al doilea dintre planuri( de scop). Fără al doilea dintre voi, n-aș fi reușit. (condițional). Ai reușit prin al doilea dintre colegi.( instrumental). Ne-am salutat cu al doilea pe stradă.( sociativ) etc. În limba română actuală, se constată tendința de a substitui numeralul ordinal prin cel

cardinal (semestrul doi, în loc de al doilea; trenul sosește la linia doi/ a doua). Norma gramaticală recomandă recursul la numeralul cardinal numai pentru numeralele mari: am plătit la bancă rata cincizeci și trei( în loc de a cincizeci și treia rată ).

Evaluare 1. Analizați sintactic și morfologic cuvintele subliniate : Întâi şi întâi, trebuie să-l admiţi ca al doilea dintre vecini. Unu și cu unu fac doi. Ea îmi este mamă de-a doua. M-a certat o dată, de două ori până a tăcut. Ești al n-lea câștigător. 2. Transcrieți cu cifre romane numeralele: 1947, 859, 2999, 1987, 3959. 3. Formați toate tipurile de numerale de la următoarele: 125, 248, 5422, 1999, 7844. 4. Subliniaţi cuvintele care se pot relaţiona cu numerale: trifduc, contravizită, duocento, contratorpilor, pentagon, contraîncercare, contraserviciu, dipod, triftong, monogam, contrapartidă, eneasilab, bibliotecă, contraanaliză, hiat, dietanol, contraproiect, verso, revedere, contravaloare, nuclează, chiasm, contraanchetă, monopter, bifurcaţie.

Propuneri de proiecte 1. Unități substituite de numerale. 2. Conversiunea numeralelor.